Sunteți pe pagina 1din 110

UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU” DIN CAHUL

TODOS VICTOR

NOTE DE CURS

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

CAHUL

2010

CUPRINS:

TEMA 1: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

5

1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

5

2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul dreptului internaţional public

7

3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională la etapa actuală

8

TEMA 2: NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

10

1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional

public. Acordul de voinţă fundament al dreptului internaţional public

10

2. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

11

3. Izvoarele dreptului internaţional public

15

TEMA 3: SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

20

1. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale

public

20

2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor. Succesiunea şi neutralitatea statelor

22

3. Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru eliberare naţională ca subiecte de drept internaţional public

25

TEMA 4: PRINCIPIILE JURIDICE GENERALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

30

1. Noţiune de principii generale ale dreptului internaţional public

30

2. Conţinutul juridic al principiilor generale ale dreptului internaţional public

32

TEMA 5: POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

38

1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul internaţional public

38

2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public

39

3. Regimul juridic al străinilor

41

4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate

42

TEMA 6: TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

50

1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat

 

50

2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră. Problema modificărilor teritoriale

52

3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele maritime internaţionale

54

4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate

 

56

5. Regimul juridic al zonelor polare

58

TEMA 7: PRINCIPIILE JURIDICE GENERALE SPAŢIULUI EXTRAATMOSFERIC

ALE

64

1. Noţiuni generale privind spaţiul extraatmosferic

64

2. Principiile spaţiului extraatmosferic

65

3. Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale

66

TEMA 8: DREPTUL MĂRII

 

69

1. Formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării

69

2. Natura juridică a mării teritoriale. Dreptul de trecere inofensivă

70

3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane

71

4. Zone maritime nesupuse suveranităţii statelor

 

73

TEMA 9: DREPTUL TRATATELOR

77

1. Definiţia, elementele esenţiale şi accesorii ale tratatelor. Denumirea şi clasificarea tratatelor

77

2. Procedura de încheiere şi intrarea în vigoare a tratatelor

 

79

3. Înregistrarea

şi aplicarea tratatelor

82

4. Interpretarea tratatelor

 

84

TEMA 10: EFECTELE, MODIFICAREA ŞI ÎNCETAREA TRATATELOR. REZERVELE TRATATELOR

87

1. Rezervele la un tratat şi efectele lor

 

87

2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe

88

3. Condiţiile de valabilitate şi de nulitate a tratatelor

90

4. Modurile de modificare şi încetare a tratatelor

91

TEMA

11:

REZOLVAREA DIFERENDELOR

INTERNAŢIONALE PE CALE PAŞNICĂ

 

94

1. Noţiunea de diferend internaţional

94

2. Modalităţile şi mijloacele de rezolvare paşnică a

diferendelor internaţionale

 

95

3. Reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul

organizaţiilor internaţionale

101

4.

Mijloacele bazate pe constrângere

102

TEMA 12: PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

105

1. Consideraţii generale. Concepte şi principii privind protecţia mediului înconjurător

105

2. Obligaţii cu caracter general ale statelor în domeniul protecţiei mediului

106

3. Obligaţii cu caracter specific în domeniu protecţiei mediului. Răspunderea şi compensarea

107

TEMA 1: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul dreptului internaţional public

3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională la etapa actuală

1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

În literatura de specialitate a dreptului internaţional există păreri contraversate privind istoria apariţiei acestui drept. Unii autori consideră că dreptul internaţional a apărut după formarea statelor, totuşi considerăm că unele elemente ale dreptului internaţional au apărut cu mult înaitea apariţiei statelor. Acesta a apărut şi s-a dezvoltat din nevoia formării unui cadru ordonat pentru relaţiile internaţionale. Desigur că rolul primordial în evoluţia istorică a relaţiilor internaţionale îi revine statelor. În prezent relaţiile internaţionale se desfăşoară în toate domeniile: economic, social, cultural, militar, ecologic, politic şi juridic. Principiile şi normele dreptului internaţional au apărut şi s-au dezvoltat într-un proces istoric îndelungat ca urmare a formării şi dezvoltării statelor şi a relaţiilor dintre ele. Conţinutul şi structura sa au evoluat datorită primelor relaţii internaţionale ce au apărut în orientul antic(Egipt, China, India). Astfel în sec. VI î.e.n. statele Chinei antice încheiau tratate referitoare la renunţarea de la război şi rezolvarea diferendelor internaţionale dintre ele cu ajutorul unui arbitru. În India în sec. V î.e.n. apar legile lui Manuu care consemnează existenţa unor misiuni diplomatice, iar tratatele erau considerate sacre încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios. În acea perioadă erau cunoscute anumite reguli de purtare a războiului şi se interzicea omorârea prizonierilor. Un rol important în dezvoltarea dreptului internaţional la jucat şi corespondenţa diplomatică a Egiptului cu alte state cuprinsă în cele 360 de tăbliţe de lut ars de la Tell-Amarna.

Tot în această perioadă o serie de reglementări privind dreptul internaţional apar în Grecia şi Roma Antică care prevedeau reguli referitoare la negocieri, la soli, la tratate de pace. Romanii nu încheiau tratate de pace ci armistiţii intervenite pe perioade scurte sau recurgeau la distrugerea inamicului potrivit unor reguli dure. Tratatele la romani şi la greci trebuiau respectate cu bună credinţă. Persoana solilor era inviolabilă, iar străinilor li se acordă protecţie. În această perioadă se formează „ius gentium” care reglementa atât problemele de drept internaţional cât şi mai ales de drept privat între cetăţenii romani şi străini. În Epoca Medievală dezvoltarea dreptului internaţional este influenţată de condiţiile şi cerinţele specifice raporturilor dintre statele feudale în diferite etape de dezvoltare a acestora. La începutul acestei epoci dreptul internaţional cunoaşte o stagnare datorită fărâmiţării statelor ca: imperiul bizantin, statele germane, statele româneşti. În aceste condiţii sub influenţa ordinelor cavalereşti religioase, apar o serie de noi reguli de purtare a războiului. Biserica catolică impune aşa numitele „armistiţii ale lui Dumnezeu” adică interzicerea războiului în anumite zile. Tot în această perioadă se dezvoltă practica încheierii tratatelor, instituţia ambasadorilor. Un moment important în dezvoltarea dreptului internaţional îl reprezintă Tratatul de pace de la Westphalia din 1648 care pune capăt războiului de 30 de ani. S-a afirmat că acest moment ar fi punctul de plecare al dreptului internaţional european sau modern. În Ţările Române (Transilvania, Ţara Românească şi Moldova) sunt de menţionat reprezentanţele diplomatice permanente pe lângă Poarta Otomană. Tot în această perioadă are loc formarea şi dezvoltarea ştiinţei dreptului internaţional ca ştiinţă juridică de sine stătătoare. Apare Şcoala de la Salamanca cu Francisco de Vitoria şi apoi cu Francisco Suares. În Epoca Modernă este marcată de Revoluţia franceză (1789)care afirmă inalienabilitatea suveranităţii naţiunii, dreptul fiecărei naţiuni de a se organiza şi de a-şi schimba forma de guvernare. Declaraţia de independenţă a S.U.A.(1776) care pentru prima dată a afirmat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Apoi a urmat Congresul de la Viena(1815), Congresul de la Paris (1856) care a codificat pentru prima dată dreptul mării, Convenţiile de la Haga (1899)(1907) privind mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor. În această perioadă se creează primele organizaţii

internaţionale ca: Uniunea Poştală Generală (1874), Uniunea pentru protecţia proprietăţii literale şi artistice (1884). Epoca Contemporană se caracterizează prin dezvoltarea comerţului internaţional şi a comunicaţiilor pe mare şi totodată au reclamat asigurarea căilor de comunicaţie mondială prin care s-au încheiat convenţii potrivit cărora canalul Suiez şi Panama au fost neutralizate paralel cu dezvoltarea dreptului internaţional. La începutul sec. XX se încheie o serie de tratate de pace şi apar noi state independente. Se formează Liga Naţiunilor ca organizaţie internaţională cu caracter general care asigură pacea şi respectarea dreptului internaţional. După cel de al doilea război mondial se formează O.N.U. şi în actul său de bază sunt menţionate pe larg regulile de drept internaţional.

2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul dreptului internaţional public

Încercările de a explica natura dreptului internaţional public au preocupat ştiinţa dreptului internaţional de la primele sale începuturi ducând la formarea unor concepţii, teorii în această privinţă. În ceia ce priveşte natura, fundamentul dreptului internaţional s-au conturat 3 doctrine: pozitivistă, normativistă şi dreptului natural. Doctrina pozitivistă s-a dezvoltat în a doua jumătate a sec. XX sub influenţa filozofului Conte şi se caracterizează prin încercarea de a identifica forţa obligatorie a dreptului internaţional cu realitatea obişnuită pe baza datelor experienţei juridice imediate. Această doctrină are la bază concepţia potrivit căreia forţa obligatorie a dreptului decurge din faptul că el este un produs al voinţei statului exprimată individual sau împreună cu alte state. Doctrina normativistă constă în considerarea dreptului ca un sistem de norme în formă piramidală în cadrul căruia este suficient să se determine care dintre normele sale este fundamentală având însuşirea de a atribui forţă juridică obligatorie întregului sistem. Această doctrină a fost fondată de Kelsn în 1935. În concepţia lui dreptul intern al statelor este subordonat dreptului internaţional, iar validitatea ordinii juridice naţionale derivă dintr-o normă pozitivă de drept intern a cărei validitate la rândul său decurge din norma fundamentală a dreptului internaţional.

Doctrina dreptului natural porneşte de la ideea că dreptul îşi are originea în natura umană a fiinţei omeneşti, adică în baza unui contract oamenii au creat o autoritate specială superioară care este statul. Un adept al acestei teorii este M. Djuvara fiind fondatorul filosofii dreptului internaţional, acesta considera că fundamentul dreptului internaţional îl constituie justiţia internaţională. Pe lângă aceste teorii au mai existat şi altele având şi concepţii diferite referitoare la dreptul internaţional ca teoriile sociologice, teoriile psihologice.

3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională la etapa actuală

Pentru o perioadă de timp dreptul internaţional reglementa raporturile dintre state deoarece ele apăreau cel mai des pe arena internaţională. Începând cu sec. XIX sub influenţa progresului tehnic, al dezvoltării cooperării internaţionale dintre state pe arena internaţională încep să apară organizaţii internaţionale interstatale. Odată cu destrămarea sistemului colonial în viaţa internaţională îşi face apariţia naţiunile care luptă pentru eliberare. O caracteristică a societăţii internaţionale contemporane o constituie atât creşterea numărului statelor peste 200 cât şi sporirea organizaţiilor interstatale şi internaţionale în sistemul O.N.U. Între aceste categorii de participanţi la alianţa internaţională există o serie de asemănări şi deosebiri. Statele, naţiunile care luptă pentru eliberare şi organizaţiile internaţionale interstatale sunt subiecte ale dreptului internaţional public, dar dintre acestea numai statul este subiect principal, organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate. Naţiunile sunt şi ele subiecte ale dreptului internaţional dar statutul lor juridic este limitat şi temporar. Statul ca entitate suverană joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea relaţiilor internaţionale. De fapt dreptul internaţional public este creat pe baza acordului de voinţă exprimat prin tratate, acorduri. Odată cu intensificarea dezvoltării tehnologice, explorării spaţiului atmosferic, a zonelor maritime au început să se contureze un interes comun a statelor faţă de aceste zone şi resursele lor naturale.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Rolul şi importanţa relaţiilor internaţionale în perioada antică şi medievală asupra dezvoltării statelor la etapa respectivă.

2. Politica externă dusă de domnii ţărilor române în perioada modernă şi impactul acesteia la dezvoltarea relaţiilor internaţionale.

3. Evenimentele majore de la sfîrşitul sec.XIX începutul sec. XX în cotextul dezvoltării normelor dreptului internaţional.

4. Premisele obiective şi subiective care au stat la baza formării unor noi instituţii ale dreptului internaţional după cel de al doilea război mondial.

5. Analizaţi instituţiile dreptului internaţional public ce s-au fondat la sfîrşitul sec.XX şi impactul lor pozitiv în dezvoltarea şi codificarea normelor internaţionale.

6. Republica Moldova la etapa contemporană ca element al societăţii internaţionale.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public”, Vol. I, Chişinău, Tipografia „Reclama”, 2001.

2. Geamanu G „Drept internaţional public”, vol.1, ediţia didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

3. Moca G. „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti,

1988.

4. Andronovici C. „Drept internaţional public”, ed. „Graphix”,

Iaşi, 1993.

5. Popescu D., Coman F. „Drept internaţional public”, ed. „Ministerului de Interne”, Bucureşti, 1993.

6. Ecobescu N., Duculescu V. „Drept internaţional public”, vol.1, ed. „Hiperion”, Bucureşti, 1993.

7. Niciu M. „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, Iaşi

1993.

8. Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public”, ed.

„Şansa”, Bucureşti, 1997.

TEMA 2: NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional

public. Acordul de voinţă fundament al dreptului internaţional public

2. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. Sancţiunile în dreptul internaţional. Sistemul dreptului internaţional. Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

3. Izvoarele dreptului internaţional public

1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional

public. Acordul de voinţă fundament al dreptului internaţional public

Spre deosebire de dreptul intern care reglementează relaţiile sociale în cadrul fiecărui stat, obiectul dreptului internaţional public îl formează relaţiile dintre state. Obiectul dreptului internaţional public contemporan îl creează şi relaţiile care se nasc între stat şi alte subiecte de drept internaţional. Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, acel ansamblu de principii şi norme juridice scrise sau nescrise create de către state, dar şi de celelalte subiecte de drept internaţional pe baza acordului lor de voinţă în scopul reglementării raporturilor internaţionale. Rolul său principal este de a reglementa raporturile din cadru societăţii internaţionale, de a asigura funcţionarea armonioasă a aceste societăţi, de a contribui prin mijloacele sale la o dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni şi soluţiona aspectele conflictuale care continuă să afecteze această societate. Din punct de vedere al conţinutului relaţiilor dintre state care fac obiectul dreptului internaţional public deosebim raporturi:

a) Comerciale

b) Diplomatice

c) Economice

d) Culturale

e) Ştiinţifice.

2.

Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.

Sancţiunile în dreptul internaţional. Sistemul dreptului internaţional. Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul

intern

Dreptul internaţional contemporan având un caracter universal obiectul său îl constituie relaţiile dintre toate statele indiferent de mărimea lor şi de regiunea unde se află. Se poate vorbi despre rolul regulator al dreptului internaţional care răspunde nevoii de a se reduce anarhia în relaţiile internaţionale, prin structurarea ordini juridice internaţionale. Dreptul internaţional public se formează pe baza acordului de voinţă a statelor care compun la un moment dat societatea internaţională. Statele în deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ în urma realizării acordului de voinţă dintre ele creează norme juridice prin intermediul tratatelor, cutumelor care mai apoi duc la formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional public. Caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza obligativităţii dreptului internaţional public, a aplicării şi respectării normelor sale. Deci statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat consimţământul. Acordul de voinţă este rezultatul manifestării tacite sau exprese a voinţei suverane a statelor exprimate în mod clar. Normele de drept internaţional devin obligatorii numai atunci când decurg din voinţa liber exprimată a acestora, voinţă care este manifestată în tratate sau alte izvoare ale dreptului internaţional. Voinţa fiecărui stat este determinată în conţinutul său de condiţiile social-politice existente în interiorul acestora, de aici rezultă că prin realizarea acordului de voinţă nu se creează o voinţă unică ci fiecare stat îşi păstrează voinţa sa suverană. Normele dreptului internaţional public nu pot fi create prin simple manifestări de voinţă a statelor, ci numai prin consensul acestora. N. Titulescu susţinea că legea internaţională are un caracter de coordonare şi nu de subordonare iar raporturile dintre state nu sunt raporturi de dependenţă ci de independenţă. Deosebim 5 aspecte consensualiste referitoare la acordul de voinţă:

1. Dreptul internaţional public ca un sistem general este acceptat de toate statele şi ca urmare a acestui fapt este expresia voinţei lor. Potrivit acestei teorii statele nu au

obligaţia să respecte regulile dreptului internaţional public pe care nu le-au acceptat.

2. Potrivit acestei teorii se susţine că un stat ar putea să-şi retragă consimţământul dat la dreptul internaţional şi să părăsească. Ex. statele noi independente apărute în 1960 care nu puteau să fie legate de un sistem de drept la crearea căruia nu au participat. Dar aceste state au acceptat normele dreptului internaţional privind dreptul la integritate teritorială şi independenţă politică şi alte drepturi fundamentale recunoscute de dreptul internaţional respingând unele reguli de ordin cutumiar.

3. Aspectul dat este legat de cutumă potrivit căreia se susţine că crearea unei noi reguli cutumiare sau respingerea unei norme cutumiare vechi necesită consimţământul statelor. El poate fi tacit în cazul cutumelor şi expres în cazul tratatelor.

4. Potrivit acestei teorii se susţine că un stat care nu a consimţit la o regulă cutumiară de drept este liber să respingă oricând aplicarea unei astfel de regulă. Statele care nu au consimţit la o regulă cutumiară de drept se împart:

a)State care au formulat obiecţii exprese faţă de regulă în general. b)State care nu au manifestat nici acceptare şi nici obiecţii.

5. Orice stat ar fi liber să-şi exercite dreptul său suveran de a

respinge aplicarea unei reguli de drept cutumiare pentru motivul că nu este în concordanţă cu voinţa actuală a acelui stat, dar nici un stat nu a adoptat această poziţie pentru că aceasta ar echivala cu negarea dreptului cutumiar. Între normele de drept internaţional public şi dreptul intern există o serie de asemănări şi deosebiri. În continuare vom enumera deosebirile care există între acestea:

a. Deosebiri privind obiectul de reglementare. Dreptul internaţional are obiect de reglementare relaţiile dintre state chiar dacă uneori aceste norme se referă la aspecte privind persoanele, aceste probleme sunt legate tot de raporturile dintre state reglementarea lor făcându-se prin acte juridice de drept internaţional. Obiectul dreptului intern îl reprezintă reglementarea juridică a relaţiilor sociale dintre persoanele care alcătuiesc populaţia unui stat.

b. Deosebiri privind subiectele de drept. Subiectele dreptului

internaţional sunt în primul rând statele suverane şi egale în drepturi,

organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute. Statele participante la viaţa internaţională sunt subiecte fundamentale în sistemul dreptului internaţional. Temeiul politic şi

juridic al calităţii sale de subiect al dreptului internaţional îl formează suveranitatea de stat. În ce priveşte dreptul intern subiectele sunt persoanele fizice şi juridice.

c. Deosebiri privind modul de elaborare a normelor. În cadrul

societăţii internaţionale nu există o autoritate publică superioară sau

un guvern mondial care să fie împuternicit cu funcţii de legiferare a normelor dreptului internaţional. Normele dreptului internaţional

public sunt create de state şi tot ele sunt destinatarele lor. În dreptul intern statul edictând sau sancţionând normele de drept se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.

d. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern sunt

relevate şi în sfera aplicării şi sancţionării normelor de drept internaţional. Astfel normele dreptului internaţional nu sunt aduse la îndeplinire de vreun organism internaţional ci de state care acţionează în mod individual sau colectiv şi prin organizaţii internaţionale. În dreptul intern măsurile de constrângere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat organizat de stat şi având o autoritate superioară faţă de persoanele împotriva cărora sunt îndreptate. În ce priveşte sancţiunile care se aplică pentru asigurarea respectării normelor şi principiilor dreptului internaţional acestea le putem clasifica:

a)Sancţiuni cu folosirea forţei armate. Carta O.N.U. instituie un sistem de sancţiuni colective contra păcii şi actelor de agresiune. Constatarea şi aplicarea sancţiunilor este încredinţată Consiliului de Securitate care are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Carta recunoaşte dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat până Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Întrucât un atac armat constituie o măsură ilegală a forţei, dreptul la apărare apare ca reacţie la un asemenea act şi are caracter de sancţiune. Acesta este singurul caz în

care statele au voie să recurgă la forţa armată ca formă de autoapărare şi aceasta în limitele prevăzute de carta O.N.U. b)Sancţiuni fără folosirea forţei armate. Consiliul de Securitate poate lua măsuri de întrerupere totală sau parţială a relaţiilor economice, culturale, politice, maritime, aeriene fără folosirea forţei armate. La aceste interdicţii se mai adaugă şi altele în cazul încheierii unor tratate internaţionale ca:

- nulitatea unor tratate încheiate sub imperiul forţei sau ameninţării cu forţa ori care încălcă normele imperative ale dreptului internaţional; - încetarea efectelor unui tratat pentru încălcarea gravă a prevederilor sale de cealaltă parte; - excluderea sau suspendarea din organizaţiile internaţionale; - pedepsele penale aplicate celor vinovaţi de crime contra păcii şi umanităţii. Ex. de măsuri luate de state: a)Blocarea de S.U.A. a exportului bunurilor iraniene în urma luării ca ostatici a personalului lor diplomatic a ambasadei din Teheran în 1979. b)Embargoul de cereale împotriva URSS ca urmare a intervenţiei armate a acesteia în Afganistan. Dreptul internaţional nu este lipsit de sancţiune şi nu este imperfect iar sancţiunea intră în acţiune atunci când interesele statelor converg spre un interes comun, acest scop ar trebui să servească păcii şi securităţii internaţionale tuturor statelor şi popoarelor şi să fie străin de apariţia în scena politică a unor interese strategice de dominaţi, supremaţie ori legate de politica sferelor de influenţă ori a unei poziţii dominante în economia mondială. Sistemul dreptului internaţional. În sec. XVII apare teza împărţirii dreptului internaţional pe ramuri:

a)Dreptul păcii. b)Dreptul războaielor. Înainte de cel de al II război mondial se procedează la sistematizarea acestui drept după modelul dreptului intern: D. Constituţional, D. Administrativ, D. Civil şi D. Penal. În sfera de codificare pentru a desemna părţile dreptului internaţional se recurge la denumiri ca dreptul mării, dreptul aerian, dreptul spaţial, dreptul diplomatic, dreptul tratatelor. Prin sistemul dreptului internaţional

înţelegem totalitate normelor de drept internaţional, instituţiilor şi rumurilor de drept internaţional privite din punct de vedere al unităţii interacţiunii şi interdependenţei lor. Sistemul dreptului internaţional are o anumită structură. Prin structură înţelegem organizarea internă a sistemului, amplasarea şi interacţiunea existentă între elementele sale. În dreptul internaţional nu există o clasificare şi o enumerare exhaustivă a instituţiilor şi ramurilor sale. Acest sistem de drept se află într-o permanentă dezvoltare şi perfecţionare. Dacă unele instituţii de drept internaţional au apărut cu sute de ani în urmă ex. dreptul tratatelor, dreptul diplomatic, atunci altele au apărut la începutul sau la mijlocul sec. XX ex. dreptul aerian, dreptul cosmic, sau în cea de a 2 jumătate a sec. XX dreptul mediului, dreptul economic internaţional. Cu toate deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă adică prin acceptarea de către un stat a normelor dreptului internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia. Normele acestui drept dobândeşte valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a fi necesară incorporarea lor în dreptul intern al statelor. Există şi tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să provoace obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne. Ex. reglementări internaţionale care au avut impact asupra dreptului intern Convenţia de la Haga din 1970 în domeniul capturării ilicite a aeronavelor unde ţările se obligă de a aplica în acest sens pedepse severe. Sunt şi domenii în care dreptul internaţional ţine seama de reglementările dreptului intern în privinţa numirii şi funcţiilor diplomatice.

3. Izvoarele dreptului internaţional public

În teoria generală a dreptului prin izvor de drept erau desemnate modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unei norme juridice. Doctrina mai veche a dreptului internaţional făcea distincţie între izvoarele materiale şi izvoarele formale. Dreptul internaţional datorită particularităţilor sale nu cunoaşte existenţa unei structuri de organe şi a actelor de natură constituţională. Doctrina dreptului internaţional recunosc în calitate de izvor ale dreptului internaţional

tratatul şi cutuma internaţională. Totodată acestea nu sunt unicele izvoare de drept internaţional. Astfel Carta O.N.U. menţionează „crearea condiţiilor necesare menţinerii justiţiei şi a respectării obligaţiilor decurgând din tratatele şi alte izvoare de drept internaţional”. Deci dreptul internaţional nu oferă o listă a mijloacelor prin care se exprimă normele sale. De multe ori la identificarea izvoarelor drepturilor internaţional se face trimitere la textul statutului Curţii Internaţionale de Justiţie care spune că la soluţionarea diferendelor internaţionale va aplica:

Convenţiile internaţionale.

Cutuma internaţională.

Principiile generale de drept.

Hotărârile judecătoreşti.

Tratatul este principalul izvor al dreptului internaţional. Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor menţionează că prin tratat înţelegem un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional fie că este consemnat într-un instrument unic fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară. În convenţie se prezumă posibilitatea încheierii tratatelor între state şi alte subiecte ale dreptului internaţional sau între acestea şi alte subiecte ale dreptului internaţional de unde rezultă că părţile la tratate pot fi şi altele decât statele şi organizaţiile internaţionale. Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principal datorită următoarelor circumstanţe:

a. Forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să fie formulate cu destulă precizie fapt ce înlesneşte interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale. b.Actualmente reglementării convenţionale îi sunt supuse practic toate domeniile relaţiilor internaţionale, statele substituind în mod treptat cutuma prin tratate. c. Tratatele în cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei şi interacţiunii dintre normele de drept internaţional şi dreptul intern. Deosebim tratate internaţionale bilaterale şi multilaterale. Tratatele multilaterale sunt chemate să reglementeze relaţiile ce prezintă interes pentru comunitatea internaţională a statelor în ansamblu. Eficacitatea autentică a acestor tratate constă în consacrarea dreptului de participare la ele a tuturor statelor. Nu toate

tratatele sunt considerate izvoare de drept internaţional, ci doar acele licite adică încheiate fără vicii de consimţământ şi nu contravin normelor imperative de drept internaţional existente în momentul încheierii lor şi cele care sunt intrate în vigoare. Cutuma este una dintre cele mai vechi izvoare ale dreptului internaţional ea ocupând mult timp un loc prioritar în raport cu tratatul. Prin cutumă se înţelege practica generală relativ îndelungată şi repetată a statelor, căreia acestea îi recunosc o forţă juridică obligatorie. La soluţionarea diferendelor Curtea Internaţională de Justiţie aplică alături de convenţie şi cutumă, principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. Curtea Internaţională de Justiţie susţine că principiile generale de drept derivă din diverse sisteme de drept intern şi transpuse în ordinea internaţională. Putem menţiona că principiile generale de drept îşi au originea în tradiţiile juridice ale principalelor sisteme de drept existente în lume. Pentru ca un principiu să fie inclus în dreptul internaţional public nu este suficient ca acesta să fie comun sistemelor juridice interne, mai este necesar ca el să fie potrivit pentru a funcţiona în sistemul DIP. O analiză a jurisprudenţei judiciare şi arbitrale internaţionale ne permite să constatăm că noţiunea de principiu general de drept include atît reguli procesuale, cât şi reguli materiale introduse în dreptul internaţional din dreptul intern al statelor. Prima categorie de reguli cuprinde următoarele principii: Respectarea egalităţii părţilor şi dreptului lor la apărare, prezentarea probelor, utilizarea presupunerilor şi probelor indirecte, autoritatea de lucru judecat. Din categoria a doua fac parte: Nici o persoană nu poate transmite alteia mai multe drepturi decât ea are însăşi, principiul bunei credinţe. Hotărârile judecătoreşti cuprind deciziile pronunţate de judecătorul sau arbitrul internaţional cu ocazia soluţionării unor diferende supuse lor. Pornind de la cele menţionate prin hotărârile judecătoreşti DIP se aplică şi nu se creează fapt ce ne face să considerăm că jurisprudenţa nu constituie un izvor al DIP dar un mijloc auxiliar adică o modalitate complimentară de identificare şi de interpretare a normelor juridice. În ce priveşte doctrina celor mai calificaţi specialişti ai deferitor naţiuni rolul acesteia este incomparabil cu cel al jurisprudenţei şi aceasta din cauza absenţei unui statut clar al autorilor de DIP în raport cu subiectele principale ale acestuia - statele. Doctrina de DIP

include atât contribuţiile unor specialişti luaţi aparte cât şi lucrările unor organizaţii internaţionale de specialitate. Printre contribuţiile unor specialişti trebuie luate în considerare opiniile separate sau individuale ale unor judecători. La organizaţiile internaţionale trebuie atribuite anumite organe de codificare. Din prevederile statutului Curţii Internaţionale de Justiţie reiese că scopul său nu este de a determina izvoarele dreptului internaţional, ci dreptul aplicabil, dar este un punct de plecare în determinarea izvoarelor dreptului internaţional. La aceste izvoare se mai poate de adăugat şi rezoluţiile organizaţiilor internaţionale. Dacă tratatul şi cutuma internaţională sunt considerate izvoare universale a căror forţă juridică decurge din dreptul internaţional general atunci deciziile normative ale organizaţiilor internaţionale sunt izvoare speciale forţa lor juridică fiind determinat de actul constitutiv al organizaţiei în cauză.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1.Raportul de legătură dintre dreptul internaţional public şi alte ramuri ale dreptului. 2.Influienţa dreptului intern asupra dreptului internaţional şi influienţa dreptului internaţional asupra dreptului intern. 3.Normele dreptului internaţional public şi alte norme sociale. 4.Principiile generale ale dreptului ca izvoare ale dreptului internaţional. 5.Analizaţi părerile diferitor autori în privinţa conferirii calităţii de izvoare ale dreptului internaţional mijloacelor auxiliare de exprimare a normelor de drept.

Bibliografia:

1.Balan O, Serbenco E, Drept internaţional public, Vol. I, Chişinău, Tipografia „Reclama”, 2001. 2.Geamanu G. „Drept internaţional public”, vol.1, ediţia didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981. 3.Moca Gh. „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti, 1989. 4.Andronovici C „Drept internaţional public”, ed. „Graphix”, Iaşi, 1993.

5.Duculescu V., Ecobescu N. „Drept internaţional public”, ed. „Hiperion”, Bucureşti, 1993. 6.Diaconu I. „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti 1993. 7.Niciu M. „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, Iaşi,

1993.

8.Popescu D., Coman F. „Drept internaţional public”, ed.

„Ministerului de Interne”, Bucureşti, 1993. 9.Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1997.

10. Miga-Beşteliu R. „Drept internaţional, introducere în

drept internaţional public”, ed. „ALL Educaţional”, Bucureşti,

1997.

TEMA 3: SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1.Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale public 2.Recunoaşterea statelor şi guvernelor 3.Succesiunea şi neutralitatea statelor 4.Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru eliberare naţională ca subiecte de drept internaţional public

1. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale public

Subiectul de drept internaţional public este o entitate care participă la raporturile juridice reglementate nemijlocit de D.I.P. Trăsăturile esenţiale a subiectului D.I.P. o constituie capacitatea lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional. Subiectele originare tipice fundamentale care au capacitate deplină a D.I.P. sunt statele. Pe lângă state ca subiecte primare a D.I.P. figurează organizaţiile internaţionale, care sunt create de stat, naţiunile care luptă pentru eliberare naţională şi Vaticanul. Dintre subiectele de D.I.P. statul îşi asumă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Calitatea de subiect al D.I.P. a statului este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de recunoaşterea lui de alte state. Suveranitatea aparţine statelor indiferent de puterea, mărimea ori gradul lor de dezvoltare. Potrivit doctrinei D.I.P. statul ca persoană internaţională trebuie să îndeplinească condiţiile:

1.O populaţie permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui sau altui stat la un moment dat în limitele acestuia potrivit reglementărilor de drept intern ale statului. Deşi numărul populaţiei variază de la un stat la altul aceasta nu are nici o importanţă pentru calitatea statelor de subiecte ale D.I.P. 2.Teritoriul determinat ce constituie baza materială, indispensabilă a existenţei statului. Teritoriul unui stat cuprinde: spaţiul terestru,

spaţiul acvatic, spaţiul aerian. Dimensiunea teritoriului unui stat precum şi structura sa nu sunt relevate pentru existenţa acestuia. 3.Puterea publică ce se concretizează prin existenţa unui guvern care asigură conducerea treburilor interne şi externe autoritatea efectivă asupra populaţiei şi teritoriului. 4.Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Statul fiind unicul subiect de D.I.P. dotat suveranitate posedă capacitatea de a acţiona în conformitate cu normele stabilite de acesta. Unele din capacităţile statului le putem enumera:

a. De a produce acte juridice internaţionale; b.De a reclama repararea daunelor suferite în urma comiterii unei fapte internaţionale ilicite de către un stat terţ; c. De a deveni membru şi de a participa în mod plenar la viaţa organizaţiilor internaţionale; d.De a avea acces la procedurile contencioase internaţionale; e. De a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state. În relaţiile cu alte state după structura lor statele pot fi: state permanente neutre, federaţii, confederaţii. Potrivit D.I. contemporan neutralitatea are următoarele caracteristici:

1.Caracterul permanent. Statul care adoptă un astfel de statut îi este interzis să participe la orice conflict armat sau să devină teatrul unor ostilităţi militare. 2.Neutralitatea se aplică entităţilor statale şi nu unor teritorii. 3.Neutralitatea constituie un statut juridic şi nu o simplă stare de fapt. Statul permanent neutru are o serie de drepturi şi obligaţii. Drepturile acestora sunt:

a)Dreptul la suveranitate şi integritate teritorială. b)Dreptul de a deveni parte la tratate. c)Dreptul la autoapărare. Obligaţiile statelor sunt:

a)De a nu participa la nici un conflict armat. b)De a-şi păstra starea de neutralitate în timp de război. c)De a nu participa la alianţe militare. d)De a nu admite folosirea teritoriului său pentru instalarea de baze militare străine. e)De a nu deţine, produce şi experimenta arme nucleare.

f)De a promova relaţii de pace prietenie şi cooperare. Federaţia este un stat compus din mai mulţi membri ai federaţiei care dispun de anumite atribuţii pe plan local dar nu beneficiază de dreptul constituţional de a exercita atribuţii în domeniul relaţiilor externe şi nu sunt subiecte de D.I.P. Doar federaţia este singurul subiect de D.I.P. Practica constituţională contemporană cunoaşte exemple de federaţii ale căror subiecte au dreptul de a încheia cu consimţământul guvernului federal acorduri internaţionale.(URSS a permis Ucrainei să participe în relaţiile externe) O altă formă de stat este confederaţia. Confederaţia este o asociere a două sau mai multor state participante fiecare păstrându-şi independenţa şi calitatea de subiect de D.I.P. Practica internaţională a arătat că confederaţia este formă premergătoare creării federaţiilor. Ex. Confederaţia SUA din 1781 care peste 7 ani se transformă în stat federal. Spre deosebire de statul federal confederaţia este alcătuită din două sau mai multe state suverane, ele participând de sine stătător sau împreună la viaţa internaţională. În prezent confederaţii nu mai există.

2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor

În dreptul internaţional public recunoaşterea poate fi definită ca un act unilateral prin care un stat sau mai multe state i-au act de existenţa unui fapt sau unei situaţii juridice nou apărute în comunitatea internaţională de natură să determine raporturi juridice între acestea şi situaţia sau entitatea recunoscută de el. În calitate de obiecte ale recunoaşterii internaţionale pot fi statul nou apărut, guvernul instalat pe cale ne constituţională, mişcările de eliberare naţională. Prin recunoaşterea unui stat se înţelege actul prin care un stat admite că o entitate statală terţă în virtutea elementelor sale constitutive întruneşte condiţiile necesare pentru posedarea personalităţii juridice depline în ordinea internaţională. Recunoaşterea se poate exprima printr-o notă diplomatică, o declaraţie de recunoaştere precum şi prin mesaje, telegrame de felicitare emise de şeful statului, ministrul afacerilor externe sau de la guvern. Ea poate fi făcută printr-un tratat bilateral sau multilateral după cum poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state

în baza unui tratat multilateral. Dreptul internaţional nu consacră obligaţia statelor de a recunoaşte state noi care apar pe arena internaţională, ci aceasta constituie o facultate sau un drept al statului a cărui exercitare rămâne la aprecierea sa. Totodată ne recunoaşterea unui stat poate fi considerată ne amicală creând obstacole în cadru normalizării relaţiilor dintre state. Recunoaşterea este un act declarativ şi nu constitutiv în sensul că prin acest act se constată existenţa unui stat nou care există ca efect al creării sale şi nu ca rezultat al actului de recunoaştere. Recunoaşterea nu conferă personalitate internaţională statului nou recunoscut dar îl ajută la promovarea, dezvoltarea relaţiilor de drept internaţional de către noul stat. Aşadar din momentul recunoaşterii statul nou recunoscut beneficiază de drepturi şi obligaţii internaţionale. Principalele drepturi şi obligaţii sunt:

a. Stabilirea de relaţii diplomatice ori consulare.

b. De a intenta acţiune judiciară la instanţele celuilalt

stat cu privire la bunurile sale aflate pe teritoriul statului care la recunoscut.

c. Acceptarea legislaţiei interne şi a hotărârilor judecătoreşti ale statului recunoscut. Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admitere într-o organizaţie nu echivalează cu recunoaşterea sa individuală sau colectivă din partea altor state. Totodată practica statelor a consacrat existenţa mai multor forme de recunoaştere calificate după următoarele criterii:

1)După modul de exprimare:

a. Expresă(declaraţie, telegramă)

b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul său)

2) După întinderea efectelor:

a. De iure recunoaşterea este definitivă şi produce totalitatea efectelor recunoaşterii, statele vizate stabilind relaţii diplomatice, încheind tratate politice economice.

b. De facto este provizorie şi revocabilă ea produce

efecte limitate. 3)După numărul de subiecte:

a. Individuală este rezultatul manifestării de voinţă doar a unui singur stat.

b. Colectivă rezultatul unor manifestări de voinţă

comune şi concomitente ale mai multor state. În practica statelor este unanim acceptat că recunoaşterea statelor implică şi recunoaşterea guvernelor. În situaţia în care un guvern accede la putere pe alte căi decât cele constituţionale sau în cazul

schimbării formei de guvernământ se pune problema recunoaşterii guvernelor. Recunoaşterea unui guvern este definită ca fiind un act

liber al unui stat sau al mai multor state prin care se manifestă intenţia de a întreţine relaţii oficiale cu acesta şi implicit de încetare a unor astfel de raporturi cu vechiul guvern. Recunoaşterea guvernelor are un caracter declarativ adică actul de recunoaştere se rezumă la dorinţa de a întreţine raporturi cu noul guvern asupra legitimităţii guvernului respectiv, atitudine care ar putea fi calificată drept amestec în treburile interne. Practica arată că recunoaşterea unui nou guvern este supusă întrunirii mai multor criterii:

a. Activitatea noului guvern să fie sprijinită de populaţie.

b. Să corespundă voinţei acestuia.

c. Capacitatea guvernului de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.

d. Instaurarea unui regim politic democratic capabil să

garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

e. Absenţa amestecului în treburile interne ale statului în procesul de instalare a noului guvern. Pe lângă recunoaşterea statelor şi guvernelor în dreptul internaţional s-a conturat şi idea de recunoaştere a mişcărilor de eliberare naţională care răspunde cerinţelor de a asigura popoarelor coloniale ce se aflau pe punctul de a accede la statutul de stat independent, o capacitate juridică internaţională pe măsură să accelereze procesul în curs. În urma recunoaşterii statutului mişcărilor de eliberare a înregistrat elemente de consolidare ceia ce le-a permis stabilirea de relaţii oficiale cu statul care o recunoaşte, le- a oferit posibilitatea de a participa la unele organizaţii internaţionale în calitate de observator.

3. Succesiunea şi neutralitatea statelor

În dreptul internaţional succesiunea reprezintă substituirea unui stat de către altul în limitele unui teritoriu determinat şi cu privire la populaţia respectivă. În calitate de obiecte ale succesiunii statelor pot fi: tratatele internaţionale, bunurile de stat, datoriile de stat, arhivele, frontierele, calitatea de membru în organizaţii internaţionale. Problema succesiunii statelor apare în următoarele cazuri:

1. Crearea unui stat independent ca rezultat al decolonizării.

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1978 un nou stat independent nu este obligat să menţină un tratat sau să devină parte la acesta numai pentru simplu fapt că la data succesiunii statelor tratatul era în vigoare în privinţa teritoriului la care se referă acea succesiune. Astfel în ceia ce priveşte tratatele bilaterale statul succesor nu este ţinut să devină parte la tratatele încheiate de statul predecesor pe care le poate denunţa. În privinţa tratatelor multilaterale noul stat independent urmează printr-o notificare să-şi stabilească calitatea de parte la un tratat multilateral care la data succesiuni statelor era în vigoare pentru teritoriul în cauză, cu excepţia cazurilor în care rezultă din tratat sau se stabileşte că aplicarea tratatului de statul nou ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatul. Bunurile de stat mobile şi imobile ale statului predecesor trec în proprietatea statului succesor. Noul stat independent nu moşteneşte datoria de stat a statului predecesor doar dacă nu intervine un acord între cele două state care să prevadă astfel. ex. statele de pe continentul african.

2. Succesiunea în caz de dezmembrare sau de separare a

unea sau mai multor părţi din teritoriul unui stat. Atunci când o parte sau mai multe părţi din teritoriul unui stat se separă pentru a forma unul sau mai multe state şi independent de faptul dacă statul predecesor continuă să existe sau nu, orice tratat în vigoare la data succesiunii statelor privitor la ansamblu teritoriului statului predecesor rămâne în vigoare în privinţa fiecărui stat succesor astfel format. În privinţa bunurilor de stat Convenţia de la Viena din 1983 face distincţie între bunurile mobile şi imobile. În timp ce bunurile imobile situate pe teritoriul ce face obiect al succesiunii trec în întregime la statul succesor, cele mobile doar în proporţii echitabile cu luarea în consideraţie anume a contribuţiei teritoriului dat la crearea lor. Ex. Iugoslavia, URSS.

3.

Succesiunea în caz de unificare a statelor.

Aceasta are loc atunci când două sau mai multe state se unesc pentru a forma un singur stat - statul succesor. În ceia ce priveşte tratatele statelor predecesoare încheiate cu statele terţe, ele continuă să rămână în vigoare pentru statul succesor cu excepţia cazurilor când din tratat rezultă sau este stabilit că aplicarea acestuia ar fi incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului. Bunurile de stat şi arhivele statelor predecesoare trec la statul succesor, acelaşi lucru se întâmplă cu datoriile de stat. ex. Germania.

4. Succesiunea în cazul transmiterii unei părţi din teritoriul

unui stat altui stat. În acest caz se aplică principiul valabilităţii teritoriale a limitelor tratatelor internaţionale. Conform acestuia tratatele internaţionale ale statului predecesor îşi încetează efectele asupra teritoriului transferat, iar tratatele internaţionale ale statului sub a cărui suveranitate a trecut teritoriul în cauză încep să-şi producă efectele sale cu excepţia cazurilor când aplicarea tratatelor arătate în privinţa teritoriului

transmis ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului. Totodată tratatele încheiate cu statele terţe referitor la frontierile teritoriului transferat îşi păstrează valabilitatea. Fac excepţie de la această regulă tratatele localizate adică acelea care se referă la o anumită regiune sau localitatea dintr-un anumit stat. Celelalte obiecte ale succesiunii statelor a căror soartă urmează să fie reglementată odată cu transmiterea unei părţi din teritoriul unui stat altui stat fac obiectul acordului referitor la transmiterea acestui teritoriu. Un caz aparte îl reprezintă succesiunea statelor care sau format după dezmembrarea fostei URSS. Procesul de dezmembrarea a URSS a dus la apariţia pe teritoriul ocupat cândva de aceasta a trei categorii de state. Ca atare numai una poate fi considerată ca relevând succesiunea clasică. Federaţia Rusă este unica succesoare clasică a URSS ea preluând toate angajamentele internaţionale contractante de către URSS, datoriile externe şi activele situate în afara uniunii. Printre statele succesoare o poziţie de osebită o ocupă Ucraina şi Belorusia care până la dezmembrarea URSS posedau o personalitate juridică internaţională restrânsă care sa lărgit odată cu dezmembrarea URSS. Celelalte state care s-au format după dezmembrarea URSS participă la tratatele internaţionale în mod variat. Neutralitatea reprezintă o formă de manifestare a voinţei unor state de a sta temporar sau permanent în afara desfăşurării

războaielor dintre alte state. Putem distinge mai multe forme de neutralitate:

1. Neutralitatea imparţială a fost reglementată de Declaraţia de la Paris din 1856 apoi de Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907. Conform acestor documente statul neutru în timp de război se obligă să adopte o poziţie egală faţă de beligeranţi ne favorizând pe nici unul dintre ei. Statul neutru este supus următoarelor cerinţe:

Abţinerea care îl obligă să nu participe la ostilităţi; Prevenirea adică împiedicarea desfăşurării oricăror operaţiuni militare pe teritoriul său; Imparţialitatea adică tratarea în mod egal a părţilor în conflict;

2. Neutralitatea diferenţiată reprezintă ne participarea unui stat la un conflict armat cât şi atitudinea diferită adoptată faţă de victimă şi agresor într-un război de agresiune. Atitudinea dată se manifestă prin acordarea de asistenţă unuia sau unora dintre beligeranţi care au statut de victimă a unei agresiuni militare dar fără participarea la operaţiunile militare.

3. Neutralitatea eventuală reprezintă atitudinea de neutralitate a unuia sau mai multor state faţă de un anumit război. Ex. atitudinea Japoniei şi a Turciei faţă de conflictul dintre Israel şi statele arabe din 1967.

4. Neutralitatea permanentă-statut internaţional special al unui

stat caracterizată prin:

a.Ne participarea la alianţe militare, politice care au drept scop pregătirea războiului; b.Ne admiterea folosirii propriului teritoriu pentru pregătiri militare, inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite; c.Interdicţia de a deţine, produce şi experimenta arme nucleare; d.Provocarea unei politici de colaborare activă cu toate statele; Printre statele cu statut de neutralitate permanentă se numără şi Republica Moldova care conform art. 11 al Constituţiei şi-a proclamat neutralitatea sa permanentă. În acelaşi articol este menţionat că Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe

militar ale altor state pe teritoriul său, dar aceste prevederi ale Constituţiei nu sunt respectate de statele terţe.

4. Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru eliberare naţională ca subiecte de drept internaţional public

Organizaţiile internaţionale reprezintă forme instituţionalizate de cooperare a statelor. Scopul înfiinţării lor este de a coordona colaborarea statelor în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale. Actualmente personalitatea juridică internaţională este recunoscută tuturor organizaţiilor internaţionale interstatale. În dispoziţiile statelor lor se vorbeşte de capacitatea lor juridică. Organizaţiile internaţionale dispun de următoarele capacităţi:

a. Dreptul de a încheia contracte inclusiv de muncă cu funcţionarii săi. b.Dreptul de a dispune de bunuri mobile şi imobile. c. Dreptul de a apărea în justiţie. Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional derivate întru cât ele sunt produsul acordului de voinţă al statelor care le-au constituit şi subiecte limitate deoarece ele îşi desfăşoară activitatea şi îşi exercită competenţele numai în limitele prevederilor statutului lor. Statutele şi convenţiile arată că organizaţiile internaţionale se bucură pe teritoriul statelor membre de capacitate juridică pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor. Totodată din jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie decurge că organizaţia internaţională este un organ de colaborare a statelor şi nu o putere suprastatală. Dreptul internaţional contemporan garantează personalitate juridică internaţională naţiunilor care luptă pentru eliberare şi formarea statului lor independent. Calitatea de subiect de drept internaţional se dobândeşte din momentul în care naţiunea care luptă pentru eliberare şi-a creat anumite organe proprii. Naţiunile care luptă pentru eliberare naţională li se aplică principiul neintervenţiei în treburile lor, dreptul la autoapărare, iar forţelor lor armate li se aplică regulile de drept internaţional umanitar. A se sublinia că o mişcare de eliberare poate accede la statutul de participant la raporturile juridice internaţionale numai ca urmare a recunoaşterii ei din partea statelor şi organizaţiilor internaţionale. Mişcările de

eliberare naţională o dată recunoscute obţin un statut juridic special adică calitatea de subiect de D.I.P. limitat ce le permite să beneficieze de următoarele drepturi:

a. De a desfăşura acţiuni fie paşnice fie armate pentru emanciparea lor naţională. b.De a întreţine relaţii oficiale cu alte subiecte de D.I.P. în special cu acele state şi organizaţii care le-au recunoscut. Întreţinerea relaţiilor oficiale cu O.N.U. se manifestă prin faptul că în cadrul acesteia mişcărilor de eliberare naţională li se acordă statutul de observator. În alte organizaţii dacă actele lor constitutive prevăd acest lucru mişcărilor de eliberare li se poate acorda statutul de membri asociaţi. Ex. U.N.E.S.C.O, O.M.S. În unele organizaţii aceste mişcări pot fi admise în calitate de membri cu drepturi depline în aceste organizaţii. c. De a participa la lucrările unor conferinţe sau reuniuni internaţionale organizate de state sau organizaţiile care le-au recunoscut. d.De a participa la încheierea tratatelor cu alte subiecte de D.I.P. e. De a primi asistenţă materială, financiară şi diplomatică din partea statelor sau organizaţiilor. Ca urmare a constituirii majorităţii popoarelor coloniale în state independente, calitatea de subiecte de D.I.P. a mişcărilor de eliberare naţională este în descreştere ceia ce probabil va duce cu timpul la dispariţia lor definitivă.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Statul federal şi confederaţia ca subiecte de drept internaţional public.

2. Succesiunea statelor asupra bunurilor, tratatelor şi arhivelor.

3. Statutul de stat permanent neutru a Republicii Moldova.

4. Vaticanul ca subiect de drept internaţional public.

5. Poziţia persoanei fizice în dreptul internaţional public.

6. Statutul Mişcării de eliberare naţională a Palestinei.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public”, Vol. I, Chişinău, Tipografia „Reclama”, 2001.

2.

Geamănu G., „Drept internaţional public”, vol.1, ed. Didactică, Bucureşti, 1981.

3. Moca Gh., „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti,

1989.

4. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public”, ed. „Hyperion”, Bucureşti, 1993.

5. Diaconu I., „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1993.

6. Andronovici C., „Drept internaţional public”, ed. „Graphix”, Iaşi, 1993.

7. Niciu M., „Drept internaţional public”, vol.1, ed. „Chemarea”, Iaşi, 1993.

8. Năstase Popescu D., A, „Drept internaţional public”, Bucureşti, 1993.

9. Miga-Besteliu R., „Drept internaţional, introducere în dreptul

internaţional public”, ed. „ALL”, Bucureşti, 1997. 10.Niciu M., „Organizaţii internaţionale”, ed. „Chemarea”, Iaşi,

1992.

TEMA 4: PRINCIPIILE JURIDICE GENERALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1. Noţiune de principii generale ale dreptului internaţional public

dreptului

2. Conţinutul

juridic

al

principiilor

generale

ale

internaţional public:

a)

Principiul ne recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu

forţa.

b)

Principiul

soluţionării

prin

mijloace

paşnice

a

diferendelor internaţionale.

 

c)

Principiul egalităţii suverane a statelor.

 

d)

Principiul

neamestecului

în

treburile

interne

ale

statelor

e)

Principiul

integrităţii

teritoriale

a

statelor

şi

inviolabilităţii frontierelor.

1. Noţiune de principii generale ale dreptului internaţional public.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt

reguli de conduită de maximă generalitate universal valabile şi juridic obligatorii pentru subiectele DIP care au luat naştere prin acordul de voinţă a acestora în special al statelor. Principiile DIP au

o serie de trăsături caracteristice care le deosebesc de celelalte

principii ale dreptului. În primul rând principiile reprezintă normele

cele mai importante de DIP servind bază pentru întregul sistem de drept. în al doilea rând se caracterizează prin conţinutul lor general. Ele se aplică tuturor domeniilor de cooperare interstatală. În al treilea rând principiile după sfera lor de aplicare au un caracter universal. În

al patrulea rând are un caracter juridic ele fiind obligatorii pentru

toate statele. În al cincilea rând principiile fac parte din categoria normelor care au o forţă juridică supremă în raport cu celelalte

norme şi principii ale dreptului care trebuie să fie în conformitate cu primele. În ce priveşte modul de apariţiei a principiilor dreptului internaţional este diferit. Unele dintre ele au apărut pe cale cutumiară

ca mai apoi să fie reafirmate şi dezvoltate pe cale convenţională prin tratate internaţionale. Este de subliniat că între principiile

fundamentale există o interdependenţă şi o interpătrundere ele condiţionându-se reciproc. Din cauza că toate principiile fundamentale de drept internaţional au aceiaşi valoare juridică între ele nu poate fi făcută o ierarhizare formală. Principiile fundamentale se află într-o permanentă dezvoltare conţinutul lor îmbogăţindu-se în mod continuu. Dinamica principiilor se manifestă în primul rând prin încheierea de noi tratate şi crearea de noi norme cutumiare menite să concretizeze şi să completeze normele existente prin consacrarea unor noi principii capabile să guverneze problemele ce apar în faţa civilizaţiei umane. În ce priveşte consacrarea unor principii noi are loc formarea unor astfel de principii de determinare generală şi totală, colaborării în protecţia mediului.

2. Conţinutul juridic al principiilor generale ale dreptului internaţional public

Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale. Acest principiu a apărut în perioada dintre cele două războaie mondiale. Un moment de referinţă în consacrarea existenţe principiului nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa îl constituie Pactul Ligii Naţiunii care a limitat dreptul statelor de a porni război. Pactul mai prevede şi aplicarea sancţiunilor faţă de statul vinovat de încălcarea acestei restricţii. Primul act internaţional cu caracter multilateral care cuprinde interdicţia războiului de agresiune a fost Pactul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statului denumit Pactul Briand-Kellogg încheiat la Paris în 1928. principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu

forţa a fost consacrat şi în Carta ONU care spune: Toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. Conform actelor sus menţionate se interzice:

1. Orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea directă sau indirectă a forţei împotriva altui stat.

2. Aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa în scopul încălcării frontierelor internaţionale ale altui stat sau in scopul soluţionării diferendelor internaţionale.

3. Represaliile cu aplicarea forţei armate.

4.

Organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a forţelor neregulate sau a altor bande armate.

5. Organizarea, instigarea acordarea de asistenţă sau participarea la acţiunile de război civil sau teroriste pe teritoriul altui stat.

6. Ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei cu încălcarea prevederilor Cartei ONU.

7. Achiziţiile teritoriale străine obţinute ca rezultat al ameninţării cu forţa sau aplicării ei.

8. Acţiunile forţate ce au drept scop privarea popoarelor de

dreptul la autodeterminare. Noţiunea de ameninţare cu forţa presupune intimidarea cu folosirea forţei armate, întreruperea legăturilor de comunicaţii, comerciale sau concentrarea de trupe la frontierele unui stat, demonstraţii de forţă sau manevre militare în vecinătatea frontierelor unui stat. Acest principiu presupune interzicerea propagandei de război. În cazul acestui principiu dreptul internaţional admite 3 excepţii când se poate recurge la forţă în relaţiile internaţionale:

În caz de auto apărare când devine victima unui act de agresiune din partea altui stat. În situaţia popoarelor care luptă pentru independenţă. În cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de Consiliul de Securitate a ONU. Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale decurge din diferite reglementări. Acest principiu presupune obligaţia ce impune statele de a rezolva diferendele şi conflictele ce se pot ivi între ele inclusiv prin mijloace paşnice. În acelaşi timp Carta ONU lasă statelor libertatea de a alege mijloacele paşnice la soluţionarea unui diferend concret. Conţinutul principiului soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale este prevăzut şi în Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1982 în care printre altele se prevede:

Toate

credinţă în relaţiile dintre ele pentru a evita ivirea de diferende; Toate statele au obligaţia de a rezolva diferendele prin mijloace paşnice alese în mod liber de ele; Statele care sunt părţi la acorduri sau organisme regional sunt obligate să întreprindă toate eforturile

statele

sunt

obligate

acţioneze

cu

bună

pentru soluţionarea paşnică prin intermediul acestor acorduri; Principiul egalităţii suverane a statelor presupune respectarea suveranităţii tuturor statelor şi egalităţii lor în cadrul relaţiilor internaţionale. Acest principiu se caracterizează prin:

şi

drepturile

inerente suveranităţii; Fiecare stat este în să-şi aleagă şi să-şi dezvolte în mod liber sistemul său politic, social, economic şi cultural; Fiecare stat are îndatorirea de a respeca personalitatea altor state; Toate statele au drepturi şi obligaţii egale; Toate statele sunt ţinute să respecte dreptul fiecăruia dintre ele la determinarea şi exercitarea după propria apreciere a relaţiilor sale cu alte state. Fiecare stat este în drept să participe la organizaţii şi tratate internaţionale; Integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inalienabile; Fiecare stat are obligaţia de a respecta pe deplin şi cu bună credinţă obligaţiile sale internaţionale; Suveranitatea este indivizibilă, exclusivă şi inalienabilă. Din cele menţionate rezultă că acest principiu are două părţi componente:

respectarea suveranităţii şi respectarea egalităţii în drepturi a statelor. Principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat reprezintă unul din pilonii de bază ai dreptului internaţional. Carta ONU stipulează că nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriză Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interna a statelor şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare în baza prevederilor Cartei ONU. Pincipiul mai include:

Interzicerea intervenţiei armate sau altor forme de amestec sau ameninţare îndreptate împotriva personalităţii altui stat; Interzicerea aplicării sau încurajării folosirii măsurilor de ordin economic, politic sau de orce altă natură cu scopul de a constrânge un alt stat;

Statele

sunt

obligate

respecte

ele

egalitatea

şi

suverană

specificul

fiecăruia

dintre

precum

toate

Interzicerea aplicării forţei pentru a priva popoarele de dreptul lor la identitatea naţoinală; Interzicerea organizării, sprijinirii, instigării, finanţării sau tolerării activităţilor armate teroriste; Interzicerea intervenţiei în luptele interne din alt stat; Dreptul oricărui stat de a-şi alege sistemul său politic, economic, social şi cultural; Principiul integrităţii teritoriale a statelor este un principiu potrivit căruia membrii organizaţiei sunt obligaţi să se abţină de la ameninţarea cu forţa sau de la utilizarea acesteia împotriva integrităţii teritoriale a oricărui stat. În acest scop nu poate fi utilizată nici o formă de presiune, inclusiv cea militară, politică sau economică. Teritoriul unui stat nu poate face obiectul achiziţiei din partea altui stat ca urmare a recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa. Integritatea teritorială formează obiectul tuturor documentelor asociaţilor regionale ale statelor. Respectatea principiului integrităţii teritoriale nu împiedică statele pe bază de acord şi în virtutea reciprocităţii să admită folosirea propriului lor teritoriu în anumite scopuri limitate cum este tranzitul feroviar, rutier, aerian sau să procedeze la modificările teritoriale cu acordul populaţiei exprimat pe calea plebiscitului. Principiul inviolabilităţii frontierelor vine să completeze principiul integrităţii teritoriale. Respectarea frontierelor existente est o condiţie indispensabilă de conveţuire paşnică a statelor. Pe lângă aceste principii dreptul internaţional mai specifică şi altele: principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele, principiul cooperării internaţionale, principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale, principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele.

2. Principiul cooperării internaţionale şi îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale.

3. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, Drept internaţional public, Vol. I, Chişinău, Tipografia „Reclama”, 2001.

2. Geamanu G. „Drept internaţional public”, vol.1, ediţia didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

3. Popescu D., Năstase A. „Sistemul principiilor dreptului

internaţional”, ed. „Academiei”, Bucureşti, 1986.

4. Moca Gh. „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti, 1989.

5. Diaconu I. „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti 1993.

6. Duculescu V., Ecobescu N „Drept internaţional public”, ed. „Hiperion”, Bucureşti, 1993.

7. Andronovici C. „Drept internaţional public”, ed. „Graphix”, Iaşi, 1993.

8. Niciu M. „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, Iaşi,

1993.

9. Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1997.

10.Carta Naţiunilor Unite, art. 33-38.

TEMA 5: POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul internaţional public

2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public. Modurile

de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. Dubla cetăţenie şi apatridia

3. Regimul juridic al străinilor

4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate

1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul internaţional public

Prin populaţie se înţelege totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui stat sau altui stat la un momemt dat şi care sunt supuşi jurisdicţiei acestuia. Populaţia unui stat cuprinde totalitatea cetăţenilor, străinilor, persoanelor fără cetăţenie ori cu dublă cetăţenie, refugiaţii, persoanele strămutate care locuiesc pe teritoriul statului respectiv şi se supun jurisdicţiei sale. Deci din această definiţie reiese că populaţia unui stat este compusă din următoarele caregorii de persoane:

1.Cetăţenii statului respectiv; 2.Cetăţenii străini; 3.Persoanele fără cetăţenie; În cadrul exercitării competenţe sale suverane fiecare stat stabileşte situaţia juridică a populaţiei sale reglementând statutul juridic, drepturile şi obligaţiile tuturor caregoriilor de persoane care formează populaţia sa. De la această regulă fac excepţii persoanele care având un statut diplomatic se bucură de anumite imunităţi. Statele încheind anumite acorduri internaţionale în domeniul drepturilor omului urmăresc determinatea cadrului şi formelor cooperării lor în acest domeniu. Referitor la problemele drepturilor omului există diverse opinii unele susţin că sunt aspecte privind protecţia şi promovarea şi ţin de competenţa internă a statelor, în timp ce altele fac parte din ordinea internaţională. Noţiunea de promovare cuprinde activităţi referitoare la cooperarea statelor în domeniul drepturilor omului, adică adoptarea unor documente

referitoare la drepturile omului şi rapoartele periodice prezentate de state ca o modalitate eficientă pentru schimbul de informaţie şi experienţă în domeniu. Noţiunea de protecţie a drepturilor omului se desfăşoară la nivel naţional unde un rol deosebit îl au anumite instituţii juridice, iar aspectul internaţional apare atunci când prin încălcari grave şi sistematice sunt puse în pericol valori majore ale umanităţii precum: pacea, securitatea internaţională precum şi în situaţia când se comit crime împotriva umanităţii. Pe lângă problema drepturilor omului un concept important este şi cel alresponsabilităţii unui stat pentru soarta coetnicilor săi.dreptul popoarelor care aparţin minorităţilor naţionale sunt şi ele înscrise în sfera drepturilor omului. În virtutea principilor nondiscriminării şi egalităţii minorităţilor acestora nu li se acordă drepturi sau obligaţii speciale sau colective.

2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public.

Modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. Dubla

cetăţenie şi apatridia

Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre

o persoană fizică şi un stat, legătură care generează drepturi şi

obligaţii reciproce între stat şi persoană. Problemele referitoare la

cetăţenie intră în competenţa internă a statelor, căci statul prin legea

sa

internă determină legătura de cetăţenie, modurile de dobândire şi

de

pierdere a acesteia precum şi consecinţele care decurg din acestea. Cazurile în care cetăţenia are relevanţă în sfera dreptului

ninternaţional sunt:

Protecţia diplomatică; Cazurile de dublă cetăţenie; Apatridia; Modalităţile de dobândire a cetăţenieipot fi:generale şi speciale. Modalităţile generale sunt:

1.Dobândirea cetăţenie prin naştere. Prin naştere cetăţenia

se poate dobândi urmînd unul din criteriile: dreptul sângelui când

noul născut dăbîndeşte cetăţenia părinţilor indiferent de locului de naştere şi dreptul solului cînd noul născut va dobîndi cetăţenia statului pe teritoriul căruia se naşte indiferent de cetăţenia părinţilor. Dreptul sîngelui îl aplicăastfel de state: Italia, Belgia, Franţa,

Japonia, Republica Moldova. Dreptul solului îl aplică aşa state:

Argentina,Paraguai. Adoptarea Carte ONU şi a altor documente privind drepturile omului referitoare la înlăturarea descriminării faţă de femei au consacrat principiul liberului consimţămînt al femeii căsătorite cu un bărbat străin de a lua cetăţenia pe care o doreşte. 2.Dobîndirea cetăţeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea persoanei interesate şi în urma unui act al autorităţii statului care o acordă. Naturalizarea se înfăptuieşte cu îndeplinirea unor condiţii stabilite de lege:

Domicilierea de diferită durată pe teritoriul statului care acordă cetăţenie(5,7,8,10 ani); Cunoaşterea şi respectarea prevederilorConstituţiei; Cunoaştere limbii de stat;

Prezenţa surselor legale de existenţă; Dobîndirea cetăţenie prin naturalizare este facilitată deseori prin faptul că persoana interesată i-a făcut anumite servicii statului a cărui cetăţenie o solicită. 3.Dăruirea cetăţeniei se realizează la iniţiativa autorităţilor competente ale statului şi nu la cererea persoanei interesate. Dobîndirea cetăţeniei în ordinea dăruirii are loc de obicei pentru merite deosebite faţă de acest stat. La etapa actuală asemenea cazuri sunt extrem de rare. Modalităţile speciale de dobîndire a cetăţeniei sunt:

Dobîndirea în grup a cetăţeniei sau naturalizarea colectivă(strămutarea de populaţie); Obţinerea sau alegerea cetăţeniei; Reintegrarea sau redobîndirea cetăţiniei; Problema pierderii cetăţeniei tot ţine de competenţa naţională a statelor însă unele dispoziţii referitoare la subiectul în cauză sunt prevăzute de tratatele bilaterale. Există două forme de pierdere a cetăţeniei:

1. Renunţarea reprezintă o formă de pierdere a cetăţeniei în baza deciziei autorităţilor competente ale statului, adoptată la cererea persoanei interesate.

2. Retragerea cetăţeniei cuprinde un element de sancţiune ea se realizează la iniţiativa autorităţilor statului şi de regulă în privinţa persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului.

Dubla cetăţenie este situaţia juridică a unie persoane fizice care posedă concomitent cetăţenia a două sau mai multor state. În cazul dublei cetăţenii apar unele neclarităţi şi probleme fiind că persoana ce are dublă cetăţenie îşi asumă drepturi şi obligaţii în ambele state. Spre exemplu în satisfacerea serviciului militar în ambele state. Complicaţii mai pot apărea şi în legătură cu protecţia diplomatică pe care statele sunt în drept să o exercite asupra cetăţenilor lor. În asemenea situaţii s-a instituit regula cetăţeniei efective adică cetăţenia acelui stat cu care persoana cu dublă cetăţenie are o legătură stabilă durabilă. În aşa cazuri se încheie tratate internaţionale. La Conferinţa de la Haga pentru codificarea dreptului internaţional din 1930 au fost adoptate unele acte referitor la problemele duble cetăţenii în legislaţia naţională a statelor poate fi întîlnită dispoziţia în conformitate cu care persoanie ce domiciliază în mod permanent pe teritoriul unuia din statele a căror cetăţenie o deţine nu îi este recunoscută cetăţenia celuilalt stat. Potrivit rezoluţiei Institutului de Drept Internaţional apatridul este individul care nu este cosiderat de nici un stat ca avînd naţionalitatea sa. Apatrizii au drepturi reduse în raport cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află şi chiar cu străinii. De regulă ei sunt limitaşi în beneficierea de drepturi civile şi politice, nu se bucură de protecţia diplomatică a vreunui stat şi pot fi victime ale anumitor descriminări, expulzări abuzive. În cadru ONU a fost elaborate şi adoptate Convenţia cu privire la statutul apatrizilor din 1954 şi Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de apatridie din 1961.Printre dispoziţiile principale ale acesteia din urmă putem menţiona:

Statele părţi contactante vor acorda cetăţenia lor persoanelor născute pe teritoriul lor care în lipsa acesteia vor fi apatrizi; În caz de modificare a statutului personal, pierderea cetăţeniei să fie codiţionată de faptul că persoana vizată să posede sau să obţină cetăţenia unui alt stat; Statul nu poate lipsi o persoană de cetăţenia lui dacă prin aceasta ea devine apatrid.

3. Regimul juridic al străinilor

Prin străin este desemnată persoana care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetăţenia acestui, ci a altui stat. Totalitatea drepturilor

şi obligaţiilor pe care străinul le are pe teritoriul unui stat în tmeiul legislaţiei acestuia şi ale convenţiilor internaţionale la care el este parte formează regimul juridic al străinilor. Străinilor li se aplică următoarele regimuri juridice:

1. Regimul naţional în temeiul căruia străinilor li se acordă într-o mare măsură aceleaşi drepturi sociale, economice, culturale, civile şi ca şi propriilor cetăţeni.

2. Regimul special prin care statul acordă străinilor anumite drepturi prevăzute de legislaţia sau de convenţii (limitarea străinilor de desfăţurare a unor genuri de activităţi).

3. Regimul clauze naţiuni celei mai favorizate-străinii dintr-un stat vor beneficia de tratamentul cel mai favorabil acordat de acel stat străinilor din alte state pe bază convenţională.

4. Regimul capitulaţiilor potrivit căruia pe timpuri statele

europene creştine prin intermediul unor tratate internaţionale inegale, încheiate cu ţări de altă credinţă ca Turcia, Egipt, China, Siria, Liban, obţineau pentru cetăţenii lor aflaţi pe teritoriul unor asemenea state anumite privelegii cum ar fi nesupunerea jurisdicţiei acestuia sau beneficierea de un cerc mai larg de drepturi şi libertăţi în raport cu cetăţenii proprii. Indiferent de regimul de care se bucură străinul pe teritoriul statului de reşedinţă au obligaţia de a respecta legile, reglementările statului în care se găsesc, obligaţia de a nu întreprinde nici o activitate ilegală împotriva acestui stat. Intrarea străinilor pe teritoriul unui stat are loc în baza actelor cerut de legea internă pentru terecerea frontierei de stat. Regimul juridic al străinilor implică şi două probleme referitoare

la:

Expulzarea este o măsură care se i-a în baza unui act prin care un stat constrînge unul sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp şi în general se expulzează numai străinii. Măsura expulzării se i-a în scopul ocrotirii juridice a statului sau din considerente de ordin politic, economic. Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului care îi aparţin explicaţii. Instituţia expulzării este reglementată de legislaţia fiecărui stat şi ea nu este o măsură penală ci o măsură de siguranţă. Extrădarea este un act de asistenţă juridică în materie penală interstatală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau

condamnat penal din domeniul suveranităţii juridice a unui stat în domeniul celuilalt stat. Acest act se bazează pe colaborareay internaţională în ce priveşte asistenţa juridică între state. Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana extrădată să fie cercetată, judecată sau să se execute pedeapsa la care a fost codamnată. Extrădarea fiind un atribut suveran al statului poate fi refuzată sau admisă. Principalele condiţii de fond ale exrădării sunt:

- fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost prevăzută că infracţiune în legislaţiile ambelor state;

- persoana extrădată să nu fie extrădată pentru altă infracţiune decît cea pentru care a fost cerută;

- persoana să nu fie supusă altei pedepse decît cea în cauză.

4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate

Problema refugiaţilor este o problemă actuală datorită existenţei tot mai frecvente acelor cauze care duc la acordarea statutului de refugiat. Privitor la această problemă au fost adoptate o serie de acte internaţionale în cadrul reuniunilor şi conferinţelor internaţionale organizate de forurile internaţionale. Totodată la nivel naţional statele ratifică aceste prevederi şi adoptă careva acte normative în această direcţie. Potrivit reglementărilor internaţionale prin refugiat se înţelege persoana care şi-a părăsit ţara de origine în virtutea:

a. unei temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică şi nu poate sau din cauza acestei temeri nu doreşte să revină în ţara sa;

b. agresiunii externe, ocupaţii, dominaţiei străine sau a unor

evenimente care au tulburat în mod esenţial ordinea publică din ţara sa sau dintr-o anumită parte a acesteia;

c. unor dezastre naturale (cutremure, calamităţi naturale) care au dus la subminarea bazelor materiale ale existenţei lor. În acest context prin persecuţie se poate înţelege o ameninţare a vieţii sau a libertăţii pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinie politică sau apartenenţă la un anumit grup social. Caracterul subiectiv al temerii de persecuţie o evaluare a opiniilor şi sentimentelor persoanei interesate.

Prin discriminare se consideră acele diferenţe în tratamentul aplicat diferitor grupuri. Un caz în care măsurile discriminatorii ar conduce la consecinţe de natură a aduce prejudicii substanţiale persoanei interesate de exemplu restricţii grave al dreptului de a-şi câştiga existenţa, de a-şi practica religia sau de a avea acces la facilităţi educaţionale, disponibile în mod normal pentru toţi. Referitor la discriminările rasiale va fi atunci când este afectată demnitatea umană în aşa măsură încât se încalcă cele mai elementare şi inalienabile drepturi ale omului. Persecuţia din motive de religie poate lua diferite forme spre exemplu interzicerea apartenenţei la o comunitate religioasă, de a practica un cult în public sau în particular, de a da sau a primi educaţie religioasă, sau aplicarea de măsuri grave de discriminare faţă de persoane deoarece îşi practică religia. Prin naţionalitate se înţelege nu numai cetăţenia dar se referă la apartenenţa la un anumit grup etnic sau lingvistic. Coexistenţa în cadru frontierelor unui stat a două sau mai multor grupuri naţionale poate crea situaţii de conflict şi totodată situaţii de persecuţie sau de pericol de persecuţie. A avea opinii politice diferite de cele ale guvernului nu înseamnă în sine un motiv pentru a cere statutul de refugiat ci solicitantul trebuie să demonstreze că se teme de persecuţie datorită acestor opinii. Aceasta presupune că solicitantul are opinii ne tolerate de autorităţi, opinii ce sunt critici la adresa politicii sau metodelor utilizate. Solicitantul care afirmă că se teme de persecuţie din cauza opiniei politice trebuie să demonstreze că autorităţile din ţara sa de origine îi cunoşteau opiniile înainte de a părăsi ţara. Acolo unde o persoană este urmărită sau pedepsită pentru o infracţiune cu caracter politic, trebuie să se facă distincţie între faptul dacă urmărirea penală este o urmare a opiniei politice sau a unor acte ce sunt motivate politic. Dacă urmărirea penală se referă la un act prejudiciabil comis de motive politice şi dacă pedeapsa prevăzută este conformă normelor de drept ale ţării respective, teama de astfel de urmărire nu-i va conferi solicitantului calitatea de refugiat. Pentru a determina infractorul politic poate fi considerat refugiat trebuie avut în vedere: personalitatea, opinia sa politică, motivaţia şi natura actului comis, natura urmăririi penale şi motivele acesteia.

Statutul de refugiat conferă beneficiarului drepturile prevăzute de legislaţie pentru cetăţenii străini şi pentru apatrizi precum şi drepturile speciale:

a. De a rămâne pe teritoriul Republicii Moldova şi de a obţine documentele corespunzătoare pentru confirmarea identităţii şi pentru trecerea frontierei. b.De a alege locul de reşedinţă şi de a circula liber în condiţiile stabilite de legislaţia în vigoare pentru străini. c. De a fi angajat de persoanele fizice sau juridice, de a exercita profesii libere, de a efectua acte de comerţ şi alte acte juridice. d.De a solicita şi de a beneficia de celelalte drepturi materiale ce decurg din activităţile desfăşurate, precum şi de asigurările sociale în condiţiile legii. e. De a urma învăţământul primar în condiţiile stabilite de lege pentru cetăţenii Republicii Moldova precum şi celelalte forme de învăţământ în condiţiile stabilite de lege pentru cetăţenii străini. f. De a beneficia de un tratament identic cu cel acordat cetăţenilor Republicii Moldova în ceia ce priveşte libertatea de a practica propria religie şi de a da educaţie religioasă copiilor. g.De a beneficia de minimum garantat de asistenţă medicală gratuită, în condiţiile stabilite de lege pentru cetăţenii străini. Totodată refugiatul ce se află pe teritoriul Republicii Moldova are şi anumite obligaţii:

a. Să cunoască şi să respecte Constituţia Republicii Moldova, prevederile legii cu privire la statutul refugiaţilor. b.Să aibă un compartiment corect şi civilizat, să respecte regulile stabilite de autorităţi şi să răspundă la solicitările acestora. c. Să nu provoace stări de conflict sau incidente cu populaţia, să le evite, să nu comită contravenţii şi infracţiuni. d.Să ramburseze sumele primite în calitate de ajutor dacă a realizat venituri ce îi permit acest lucru. Sumele rambursate se fac venit la bugetul de stat. Refugiaţii beneficiază de aceleaşi drepturi acordate străinilor. Statutul de refugiat nu poate fi acordat străinului care:

a comis o crimă împotriva păcii, împotriva umanităţii sau o crimă de război; a comis cu intenţie pe teritoriul Republicii Moldova înainte sau după solicitarea azilului, o infracţiune pentru care Codul

Penal prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de peste trei ani ori a comis în afara ţării o crimă gravă de drept comun; a comis acte contrar scopurilor şi principiilor ONU; prin comportamentul său ori prin apartenenţa sa la o anumită organizaţie sau grupare, prezintă o ameninţare pentru securitatea naţională sau ordinea publică; are mai multe cetăţenii şi fără un motiv real bine întemeiat nu a solicitat protecţia uneia dintre ţările al căror cetăţean este. Procedura de acordare a statului de refugiat în Republica Moldova este stabilită de legea cu privire la statutul refugiaţilor. Persoana ce doreşte să i se acorde statutul de refugiat depune o cerere imediat ce s-a prezentat la punctul de control al trupelor de grăniceri, a intrat pe teritoriu Republicii Moldova sau în ţara de origine a solicitantului cu drept de şedere în Republica Moldova şi au survenit evenimentele care îl determină să ceară protecţie. Odată ce străinul a depus cererea de acordare a statutului de

refugiat el dobândeşte dreptul de a solicita azil. Dispune de acest drept până în momentul în care este emisă o decizie prin care este recunoscut refugiat sau i se respinge cererea. Solicitanţii de azil pot fi plasaţi în centre de recepţie, triere şi cazare. Lor li se întocmesc dosare personale ce conţin fotografii, identitatea lor, amprente digitale şi sunt supuşi examenului medical. Documentele solicitantului de azil se expediază împreună cu cererea sa şi procesul verbal Direcţiei Principale pentru Refugiaţi. Cererea este depusă în limba de stat sau în una din limbile ţărilor membre ale O.N.U. Până la acordarea acestui statut persoana este intervievată, poate fi intervievată în prezenţa unui avocat sau un reprezentant al unei organizaţii nonguvernamentale. Solicitantul trebuie să prezinte probe concrete care ar justifica temeiurile de persecutare. Persoana pierde statutul de refugiat când:

a. A redobândit în mod voluntar cetăţenia pierdută sau a dobândit o nouă cetăţenie şi se bucură de protecţia ţării al cărei cetăţean a devenit.

b. A redobândit în mod voluntar protecţia ţării sale de origine.

c.

Poate beneficia de protecţia ţării al cărei cetăţean este, deoarece motivele pentru care i s-a acordat statutul de refugiat au încetat să existe.

d. Nu are nici o cetăţenie şi se poate reîntoarce în ţara în care

îşi avea domiciliu legal şi obişnuit deoarece motivele pentru care i s-a acordat statutul de refugiat au încetat să existe.

e. A obţinut cetăţenia Republicii Moldova.

f. Şi-a restabilit domiciliul legal şi obişnuit în mod voluntar în ţara pe care a părăsito în virtutea temerilor specificate. Convenţia din 1951 stabileşte în primul rând obligaţia refugiaţilor

de a se conforma legilor, regulamentelor şi măsurilor pentru menţinerea ordinii publice din statul pe teritoriul căruia s-au refugiat. În ceea ce priveşte drepturile, refugiaţii beneficiază de acelaşi tratament acordat, în general, străinilor.

- Din analiza dispoziţiilor Convenţiei din 1951 cu privire la statutul refugiaţilor, rezultă că statele părţi urmează să acorde acestora un statut încadrat, în linii generale, de următorii parametri:

- statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului unde îşi are domiciliul, sau dacă nu are domiciliu, legea statului unde îşi are reşedinţa;

- egalitate între refugiaţi şi străini, în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri mobile şi imobile;

- protecţia dreptului de autor, a proprietăţii industriale, a invenţiilor, desenelor, modelelor, mărcilor de fabrică etc., acordată în mod egal, prin raport cu cetăţenii statului de reşedinţă;

- accesul la instanţele judecătoreşti pe teritoriul tuturor statelor- părţi la Convenţie, beneficiind de acelaşi tratament ca orice cetăţean, inclusiv asistenţă juridică şi scutirea de cautio Judicatum solvi. Cauţiunea Judicatum solvi reprezintă suma de bani pe care străinul, în calitate de reclamanţi într-un proces, erau obligaţi, în conformitate cu legile unor state, să o depună ca o garanţie pentru cazul în care acţiunea le-ar fi fost respinsă şi ei ar fi fost obligaţi la cheltuieli de judecată şi alte daune. Cauţiunea Judicatum solvi se întemeia pe idea că dreptul de a introduce o acţiune în Justiţie era garantat numai propriilor cetăţeni nu şi străinilor în ultimul timp, mai ales prin tratatele de asistenţă Juridică, statele renunţă la această cauţiune,

aplicând străinilor, în ceea ce priveşte accesul la instanţele Judecătoreşti, un tratament egal cu cel aplicat propriilor cetăţeni. - un statut egal cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află refugiaţii şi în ce priveşte exercitarea unor profesiuni remunerate, dreptul la o locuinţă, la învăţământul primar, aplicarea legislaţiei muncii şi asigurărilor sociale ca şi diverse măsuri administrative. Unul dintre cele mai importante drepturi de care se pot bucura refugiaţii, în înţelesul dat acestei noţiuni de Convenţia din 1951, se referă la ne returnarea acestora. În doctrină, principiul ne returnării este astăzi considerat de unii autori ca având valoarea unei norme cutumiare, constituind astfel o obligaţie generală, opozabilă tuturor statelor. În urma unor evenimente ca lovituri de stat, războaie civile ori conflicte interstatale, tensiuni sau conflicte interetnice etc., un număr tot mai mare de persoane sunt "împinse" dincolo de frontierele naţionale. Dintre acestea, din punctul de vedere al protecţiei, numai un număr limitat poate beneficia de statutul instituit prin Convenţia şi Protocolul privind refugiaţii: cei persecutaţi pe motive de rasă, religie, naţionalitate sau convingeri politice. În cazurile unui influx larg de refugiaţi, statele nu se arată însă dispuse să aplice principiul nereturnării, pe o bază permanentă. În această situaţie, pentru refugiaţii care nu cad sub incidenţa regimului de protecţie al Convenţiei din 1951, practica de până acum a statelor relevă două orientări care încearcă să îmbine, în mod flexibil, criteriul protecţiei pe considerente umanitare şi comandamentele politice ori economice sau îngrădirile legislative ale diverselor state. Este vorba despre „admiterea refugiaţilor pe o bază temporară” şi cooperarea dintre state în suportarea poverii influxului masiv de refugiaţi. De altfel, din moment ce un segment important al masei refugiaţilor îl reprezintă persoanele care şi-au părăsit ţara ca urmare a unor conflicte armate, care, logic, nu pot dura la infinit, este de presupus că, odată cu încheierea conflictelor respective, aceste persoane se vor întoarce în ţara de origine. Admiterea refugiaţilor „pe o bază temporară” înseamnă acordarea unui statut de „refugiat temporar”, care poate fi apreciat ca o formulă intermediară între celelalte două soluţii extreme: ne returnarea şi acordarea de azil ori ne admiterea la graniţă şi repatrierea sau

reaşezarea într-o altă ţară. Conceput astfel, refugiul cu caracter temporar a fost avut în vedere şi de Comitetul Executiv al înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, care, în Concluziile sale privind protecţia internaţională a refugiaţilor din 1977, precizează că în cazul afluxului de persoane la scară largă, cele care solicită azil trebuie să primească, în orice caz, cel puţin refugiul cu caracter temporar.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei României.

2. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei Italiei.

3. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei Federaţiei Ruse.

4. Statutul juridic al imigranţilor şi emigranţilor.

5. Dreptul de azil.

6. Statutul, drepturile şi libertăţile femeii în statele cu religie musulmană.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public”, Vol. I, Chişinău, Tipografia „Reclama”, 2001.

2. Balan O, Burian A, „Drept internaţional public”, Vol. II, Chişinău, F.E.-P. “Tipografia Centrală”, 2003.

3. Geamănu G., „Drept internaţional public”, vol.1, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

4. Moca Gh, „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti, 1989.

5. Popescu D., Coman F., „Drept internaţional public”, ed. MI, Bucureşti, 1993.

6. Andronovici C., „Drept internaţional public”, ed. „Graphix”, Iaşi, 1993.

7. Niciu M., „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, Iaşi,

1993.

8. Diaconu I., „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1993.

9. N Ecobescu., Duculescu V., „Drept internaţional public”, ed. „Hyperion”, Bucureşti, 1993.

10.Miga-Beşteliu R., „Drept internaţional public. Introducere în dreptul internaţional public”, ed. „ALL. Educaţional”, Bucureşti, 1997. 11.D. Popescu, A. Năstase, „Drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1997. 12.Coman F, „Clauza naţiunii cele mai favorizate”, ed. „Scorpio 78”, Bucureşti, 1998. 13.Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova. Monitorul oficial al R.Moldova Nr.12 din 3 noiembrie 1994. 14.Legea cu privirea la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova. Monitorul oficial al R.Moldova. Nr.6. din 26 ianuarie 1995. 15.Legea cu privirea la cetăţenia Republicii Moldova, adoptată la 5 iunie 1991.

TEMA 6: TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat

2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră. Problema modificărilor teritoriale

3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele maritime internaţionale

4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate

5. Regimul juridic al zonelor polare

1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat

Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în :

1.Teritoriul statelor care se află sub suveranitatea lor 2.Teritoriul cu regim internaţional nesupuse suveranităţii statelor 3.Teritoriul cu regim juridic combinat. Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în al cărui limite statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă şi este alcătuit din suprafeţe terestre, acvatice şi aeriene. Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale de existenţă a statului ca subiect principal al dreptului internaţional. Teritorii cu regimuri internaţionale nesupuse suveranităţii statelor includ: zona internaţională a spaţiilor submarine, spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti, marea liberă. La baza acestui regim stă conceptul de res communis omnium ceia ce înseamnă patrimoniul comun al întregii omeniri. Aceste spaţii sunt deschise folosirii de către toate statele şi popoarele în condiţii de egalitate şi în scopuri paşnice. Teritorii cu regimuri juridice combinate sunt acele spaţii asupra cărora acţionează în acelaşi timp normele dreptului internaţional şi normele dreptului intern. Aceste teritorii cuprind:

a. Zona contiguă reprezintă fâşia adiacentă mării teritoriale care se întinde în largul mării până la distanţa de 24 mile marine măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale. b.Zona economică exclusivă este fâşia adiacentă mării teritoriale care se întinde în largul mării pe o distanţă de până la 200 mile

marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. c. Platoul continental reprezintă prelungirea naturală ţărmului care coboară în pantă uşoară sub apele mării până la marginea continentală unde adâncimea este de 150-200 m dincolo de care începe panta continentală şi marile adâncimi. Din punct de vedere juridic platoul continental reprezintă fundul mărilor şi oceanelor, subsolul acestuia dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, în larg până la o distanţă de 200 mile marine măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Teritoriul de stat este alcătuit din spaţiul geografic ce cuprinde suprafeţele terestre, acvatice şi aeriene asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. Teritoriul unui stat constituie una din premisele materiale care condiţionează existenţa statului. În determinarea naturii juridice a teritoriului în dreptul internaţional este important să se pornească de la argumentele:

a. Spaţiul exercitării puterii suverane a statului

b. Spaţiul exercitării puterii suverane a poporului

c. Obiectul suveranităţii asupra resurselor şi bogăţiilor naturale.

Spaţiul terestru cuprinde partea de uscat şi poate fi format dintr- o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape maritime care formează un stat arhipelag. Spaţiul acvatic al statului se compune din apele interioare şi marea teritorială. Apele interioare cuprind râurile, fluviile, canalele, lacurile şi mările care se află în întregime pe teritoriul aceluiaşi stat. În afară de cele situate în întregime pe teritoriul unui stat există şi cursuri de apă care formează frontiera de stat dintre două sau mai multe state şi cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe state. Apele golfurilor şi băilor sunt considerate ape interioare ale unui stat până la linia de demarcaţie trasă la intrarea sau în interiorul băii acolo unde distanţa dintre ţărmurile opuse nu depăşeşte 24 de mile marine. Apele portului sunt considerate ape interioare până la linia care uneşte instalaţiile permanente făcând parte integrantă din sistemul portuar şi care înaintează cel mai mult în larg. Statutul navelor şi echipajelor lor în porturilor străine se stabileşte prin legile şi regulamentele statului riveran. Acest statut diferă după cum nava este militară, comercială sau de stat.

Navele militare sunt cele care fac parte din forţele armate ale unui stat şi poartă semnele exterioare distincte ale acestui stat şi se află sub comanda unui ofiţer de marină şi ale căror echipaje sunt supuse regulilor disciplinei militare a acestui stat. Navele militare aflate într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă. Ele nu pot fi percheziţionate, sechestrate sau confiscate de statul riveran. Navele comerciale sunt cele care aparţin unui stat fie unor persoane fizice sau juridice care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resursele maritime. Navele comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei duble jurisdicţie: a statului de pavilion şi a statului riveran. Navele de stat destinate unor scopuri, ne comerciale sunt navele de cercetare ştiinţifică, de poştă, de control sanitar, vamal, pentru salvarea naufragiaţilor. În caz de forţă majoră accesul în porturi este admis tuturor categoriilor de nave fără autorizaţie prealabilă. Marea teritorială este partea apele mării sau oceanului de-a lungul ţărmului unui stat cuprinsă între linia de bază şi linia exterioară a ei şi care se află sub suveranitatea statului riveran. În limitele mării sale teritoriale statul riveran exercită toate atribuţiile care decurg din deplina sa suveranitate cu privire la dreptul de pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente, reglementarea navigaţiei, aplicarea măsurilor de garantare a securităţii teritoriului sau dreptul de control vamal şi sanitar de cercetare ştiinţifică şi de protecţie a mediului înconjurător. Spaţiul aerian al statului este constituit din coloana de aer situată deasupra solului şi a spaţiului acvatic al statului fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale sau maritime, vertical până la limita interioară a spaţiului extraatmosferic. Conferinţa internaţională de la Chicago din 1944 în cadrul căreia s-a adoptat Convenţia referitoare la aviaţia internaţională recunoaşte statelor suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian deasupra teritoriului său.

2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră. Problema modificărilor teritoriale

Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul de stat de teritoriul statelor vecine iar în plan vertical delimitează

spaţiul aerian şi subsolul de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine. Teritoriul de stat este delimitat prin frontiere în interiorul căruia statul îşi exercită deplina sa suveranitate. Frontierele statului sunt inviolabile. Respectul reciproc al frontierelor şi obligaţia statelor de a rezolva pe cale paşnică litigiile privind frontierele constituie un element esenţial al principiului integrităţii teritoriale consacrat în dreptul internaţional. Putem clasifica frontierele de stat după mai multe criterii:

1. După natura lor:

a. Naturale care se stabilesc ţinându-se seama de anumite

particularităţi geografice munţi, văi, râuri, litoralul mărilor. b.Geometrice care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte care despart teritoriile statelor. c. Astronomice la stabilirea cărora sunt folosite paralele sau meridiane.

2. După elementele componente ale teritoriului avem:

a. Terestre care dispar uscatul dintre două sau mai multe state. b.Fluviale separă în două părţi apele unui fluviu situat între teritoriile a două state. c. Maritime reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale stabilite de state prin acte unilaterale sau pe bază convenţională cu statele vecine. d.Aeriene separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau acvatice în sus până la limita interioară a spaţiului cosmic. În plan juridic frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între statele vecine. Fixarea frontierelor se face prin două operaţiuni distincte:delimitarea şi demarcarea. Delimitarea este o operaţiune politică şi juridică care constă în identificarea direcţiei principale şi descrierea amănunţită în cuprinsul tratatului încheiat în scopul stabilirii frontierei, a traseului acestuia. Demarcarea este operaţiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a celor convenite în textul tratatului. Regimul juridic al frontierei de stat a Republicii Moldova este stabilit prin Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova care reglementează:

a. Modul de trasare şi de marcare a frontierei de stat. b.Zona de frontieră. c. Paza frontierei de stat.

d.Condiţiile în care se face trecerea peste frontieră a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor şi a altor bunuri. e. Condiţiile în care se pot practica anumite activităţi pescuit, recoltarea produselor lemiculoase. f. Împuternicirile organelor puterii de stat şi administraţiei de stat în domeniul pazei de stat. Modificările teritoriale ale statelor este admisă de dreptul internaţional contemporan în baza respectării principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele şi numai prin mijloace paşnice. În trecut modificările teritoriale erau concepute în contextul expansiunii şi al cuceririlor dominante în raporturile internaţionale sau erau bazate pe transpunerea în dreptul internaţional a unor instituţii de drept ce facilitau transmiterea de teritorii prin vânzarea - cumpărarea, donaţii, arendă. Orice modificare teritorială în raporturile dintre state se desfăşoară cu acordul liber exprimat al statelor şi în interesul poporului. În trecut au existat situaţii de ocupaţie originară ca fiind o modalitate prin care teritorii din America, Africa, Asia erau alipite la imperiile coloniale. Alt mod de modificare a teritoriului este cesiunea de teritoriu ce reprezintă trecerea unui teritoriu din suveranitatea unui stat în suveranitatea altui stat. Modalitatea de exprimare şi consultare a populaţiei ce locuieşte pe teritoriul care va fi transmis se face prin două forme:

a)Printr-o hotărâre a organului legislativ suprem b)Prin consultarea directă a populaţiei.

3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele maritime internaţionale

Fluviilor internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două state sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean. Fluviile prezintă interes pentru comunicaţiile dintre state cât şi pentru folosirea apelor lor în scopuri industriale, pentru agricultură şi în domeniul energetic. Până în prezent nu au fost create reglementări internaţionale generale care să stabilească principii şi norme aplicabile navigaţiei şi folosirii tuturor fluviilor internaţionale. Congresul de la Viena din 1815 a fondat pentru prima dată principiile generale ale regimului de navigaţie pe fluviile internaţionale europene. Congresul de la Berlin

din 1885 a instituit libertatea de navigaţie pe fluviile Congo şi Niger. Din reglementările adoptate în convenţie decurg regulile:

Fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se află pe teritoriul său. În privinţa navigaţiei se aplică principiul liberei navigaţiei. În virtutea suveranităţii numai statele riverane prin acordul lor reglementează navigaţia pe fluvii. În timp de pace navele comerciale ale tuturor ţărilor-în conformitate cu reglementările internaţionale-se bucură de deplină libertate de navigaţie pe fluvii. Statele riverane au obligaţia de a menţine fluviul în stare de navigaţie, au dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi amenajare, de control sanitar şi vamal. Pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale alcătuite din reprezentanţii statelor riverane. După cel de al II război mondial au apărut noi concepţii şi teorii cu privire la utilizarea fluviilor internaţionale. Una din aceste teorii este “utilizarea echitabilă” care a fost dezvoltată de Asociaţia de Drept Internaţional în Regulile de la Helsinki din 1966. Conform acestor reguli statele riverane au dreptul de navigaţie pe tot fluviul şi pot acorda acest drept şi navelor statelor neriverane. Regulile poartă un caracter convenţional şi nu sunt obligatorii pentru state dar prevederile acestora reprezintă o tendinţă de dezvoltare a dreptului internaţional fluvial. Regimul navigaţie pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o însemnătate deosebită pentru statele riverane în scopul participării acestora la comerţul şi cooperarea internaţională. La congresul de la Viena din 1815 Dunărea a fost recunoscută drept fluviu internaţional însă prin victoria Rusiei aspra Turciei, Rusia preia controlul asupra Dunării. Prin tratatul de la Paris din 1856 s-a instituit principiul libertăţii de navigaţie şi Comisia Europeană a Dunării. La început comisia avea sarcini tehnice mai apoi elabora reguli de navigaţie, stabilea taxe. O etapă nouă în stabilirea regimului Dunării a fost marcată de Conferinţa de la Paris 1921.Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la Belgrad din 1948. Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele comerciale şi mărfurile tuturor statelor în condiţii de egalitate.

Navele militare pot naviga pe Dunăre numai în porţiunea teritoriului statului iar în afara acestuia la înţelegerea părţilor. Stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre, supravegherea fluvială, sanitară şi poliţienească precum şi efectuarea lucrărilor hidrotehnice menţinerii fluviului în stare de navigaţie intră în competenţa statelor riverane. În vederea coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre precum şi alte activităţi convenţia de la Belgrad a prevăzut înfiinţarea a două tipuri de organe:

1.Comisia Dunării-organ cu competenţă generală 2.Administraţiile fluviale speciale-cu competenţă limitată în anumite sectoare de pe fluviu. Atribuţiile Comisiei Dunării sunt de coordonare şi recomandare, consultare. Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane. Ex. Porţile de Fier între Iugoslavia - România încheiat în 1976. În 1985 la Bucureşti a fost adoptată Declaraţia statelor dunărene în materie de gospodărire şi protecţie apelor fluviului contra poluării. Această declaraţie are drept scop prevenirea poluării şi folosirea raţională a apelor fluviului. În 1994 la Sofia a fost semnată Convenţia privind cooperarea pot fi împărţite pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Această convenţie prevede gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor fluviului, măsuri de reducere a poluării, protecţia mediului acvatic, utilizarea durabilă pentru alimentarea cu apă potabilă industrială şi pentru irigaţii.

4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate

Canalele maritime sunt căi artificiale constituite în scopul de a spori posibilitatea de comunicare între zonele maritime oceanice. Canalele situate pe teritoriul unui singur stat au acelaşi regim ca şi ansamblu teritoriului. Din punct de vedere al importanţei şi amplasării canalurilor pot fi împărţite ca fiind de importanţă naţională sau internaţională. Canalul devine internaţional când este constituit pentru a fi deschis libertăţii de navigaţie tuturor statelor fără discriminare unilaterală a statului riveran. Un asemenea regim internaţional îl au:Canalul Suiez, Canalul Panama, Canalul Kiel. Canalul Suiez este cel mai important canal care face legătura dintre Marea Mediterană, Marea Roşie şi Oceanul Indian. Acest canal a fost construit în sec XIX pe teritoriul Egiptului, are o lungime

de 160 km este deschis atât în timp de pace cât şi în timp de război navelor comerciale şi de război indiferent de pavilion. În caz de război beligeranţii sunt obligaţi să nu angajeze ostilităţi pe canal sau să împiedice libera circulaţie a navelor. Regimul său juridic a fost stabilit prin Convenţia din 1888 de la Constantinopol prin această convenţie Egiptul s-a angajat să respecte prevederile ei, să fixeze taxe echivalente celor prevăzute în convenţie şi să efectueze lucrări de întreţinere exploatare, perfecţionare şi administrare a canalului. Canalul Panama este navigabil pe o distanţă de 80 km ce leagă Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. El a fost construit la sfârşitul sec XIX. Regimul său juridic este stabilit prin convenţii bilaterale încheiate între Anglia şi SUA şi Panama. În 1901 Marea Britanie se vede silită să cedeze SUA dreptul exclusiv de a asigura controlul canalului. În privinţa canalului s-a stabilit un regim juridic care permitea libera navigaţie a navelor militare şi civile ale tuturor statelor, neutralizarea canalului dar nu şi demilitarizarea acestuia. SUA menţine în zonă baze militare în acest context se evidenţiază lupta poporului panamez pentru restituirea către statul Panama a teritoriului concesionat de SUA. Cât priveşte conducerea şi administrarea canalului acesta este asigurat de un sistem mixt panamez-american care a durat până în 1999 ca mai apoi să-i aparţină Panamei. Canalul Kiel are o lungime de 98 km a făcut parte până în 1918 din apele interioare ale Germaniei. El face legătura dintre Marea Nordului cu Marea Baltică. Regimul juridic al acestui canal este reglementat de tratatul de la Versaille 1918 care stabileşte regimul liberei navigaţii pe acest canal. Negocierile care au avut loc între Germania şi Anglia, Franţa şi Italia s-au soldat cu un eşec, cazul este adus în faţa Curţii Permanente de Justiţie a Ligii Naţiunii. Curtea a decis canalul Kiel a încetat să fie o cale navigabilă interioară a Germaniei şi în consecinţă el a devenit un curs de apă internaţional deschis vaselor militare şi civile aparţinând tuturor statelor. În 1936 Germania a denunţat tratatul de la Versaille şi a interzis accesul liber al vaselor de război străine pe canal care şi-a recăpătat statutul de apă interioară germană. După 1945 dobândeşte regim internaţional. Dreptul aerian s-a dezvoltat după 1900 când a apărut necesitatea reglementării navigaţiei aeriene. Sub aspect juridic în dimensiunea orizontală distingem spaţiu supus suveranităţii naţionale a statului deasupra căruia se află şi restul spaţiului care se află deasupra

zonelor maritime arctica şi Antarctica. În dimensiunea verticală spaţiul aerian supus suveranităţii naţionale nu a fost până în prezent delimitat pe bază de tratat internaţional faţă de spaţiul extraatmosferic nesupus suveranităţii nici unui stat, dar se consideră că limita dintre ele s-ar situa la 100-110km deasupra nivelului mării. După primul război mondial a triumfat definitiv principiul suveranităţii statului asupra spaţiului aerian reprezentând coloana de aer cuprinsă în limitele frontierelor sale, până la limita interioară a spaţiului cosmic. Acest principiu a fost instituit prin convenţia de la Paris din 1919 şi Convenţia de la Chicago din 1944 referitoare la aviaţia civilă internaţională. Suveranitatea fiecărui stat asupra spaţiului aerian nu exclude ci presupune colaborarea bi sau multilaterală în vederea reglementării navigaţiei şi transporturilor civile aeriene. În această privinţă Convenţia de la Chicago face distincţie între:

1)Servicii aeriene internaţionale regulate. 2)Servicii aeriene internaţionale neregulate. Aeronavele care sunt angajate în astfel de servicii neregulate au dreptul de a pătrunde fără o autorizaţie prealabilă pe teritoriul oricărui stat contractant de al traversa în tranzit sau de a cere o aterizare. În vederea realizării cooperării internaţionale în problema navigaţiei civile aeriene au fost semnate acorduri multilaterale:

a)Acordul cu privire la tranzitul serviciului aerian. b)Acordul cu privire la transportul aerian internaţional. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pasagerilor mărfurilor în transportul aerian este reglementat de Convenţia de la Varşovia din

1929.

5. Regimul juridic al zonelor polare

Practica internaţională a statelor cunoaşte numeroase tratate internaţionale prin care ele au stabilit anumite statute speciale pentru anumite zone teritoriale. Regimurile juridice internaţionale ale acestor zone au caracter diferit: de demilitarizare, de denuclearizare şi de neutralitate. Regimul de demilitarizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei zone statut convenit de către state în baza unui acord sau tratat prin care se instituie drepturi şi obligaţii de natură a interzice total sau parţial existenţa armamentelor, instalaţiilor militare precum şi staţionarea unor trupe militare a

oricărui stat. Sub aspect teritorial demilitarizarea poate cuprinde o parte din teritoriul de obicei în zonele de frontieră sau se poate extinde la zone mai mari ale teritoriului ori chiar tot teritoriul de stat. Din punct de vedere al conţinutului demilitarizarea poate fi de două feluri:

1.Totală deplină atunci când se prevăd obligaţii şi măsuri de distrugere a tuturor fortificaţiilor, tipurilor de armament şi înlăturarea forţelor armate cu excepţia celor de păstrare a ordinii publice. 2.Limitată parţial este atunci când se permite menţinerea unor fortificaţii sau forţe armate reduse. Demilitarizarea este cunoscută încă din sec.XVII-XVIII. Ex. Prin Convenţia de la Paris din 1856 Rusia a fost obligată să demilitarizeze malurile Mării Negre. Prin acordul de la Posdam 1945 s-a hotărât totala demilitarizare a Germaniei. Statutul de demilitarizare cuprinde de regulă şi obligaţia de neutralitate ceia ce înseamnă că zona respectivă niciodată nu va fi transformată într-o zonă de război. Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic internaţional aplicabil unei zone, statut convenit între state în baza unui acord sau tratat de natură a interzice desfăşurarea de operaţiuni militare pe teritoriul acelui stat sau al transforma într-o bază militară sau teatru de război. Neutralitatea poate fi permanentă atât pe timp de pace cât şi de război şi temporară numai în timpul unui conflict armat. Neutralitatea permanentă este aplicată în special unor căi maritime internaţionale cum ar fi canalele maritime şi strâmtorile cu regim juridic internaţionale. Neutralitatea temporară este dispusă prin prevederile Convenţiei de la Geneva referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război. Zonele demilitarizate şi neutralizate ale acestor zone s-au cristalizat în dreptul internaţional şi în practica statelor cu scopul de a preveni declanşarea unui război sau extinderea operaţiunilor militare pe un teritoriul determinat. Denuclearizarea este o instituţie relativ nouă a dreptului internaţional ce caracterizează tendinţa statelor de eliminare a armelor nucleare precum şi de a evita sau restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în anumite regiuni. Regimul juridic al acestor zone este aplicabil unor spaţii mai întinse care cuprind fie teritoriul unui stat fie continente întregi. În temeiul acestui regim statele respective au obligaţia de a nu folosi şi experimenta arme

nucleare în zona respectivă şi de a nu ataca sau ameninţa cu asemenea arme teritorii întregi. Regimul juridic este prevăzut prin tratatele internaţionale precum şi reglementări de ordin intern. Ex. Tratatul de la Washington din 1967 care interzicea experimentele pe lună. În practica statelor regimul de zonă denuclearizată a fost instituit pe două căi:

- includerea unui asemenea regim în cuprinsul unor tratate care stabilesc regimul general al unor teritorii

- încheierea unor tratate speciale de interzicere a amplasării armelor nucleare. Statele care fac parte din zona denuclearizată vor trebui să-şi asume următoarele obligaţii: să nu experimenteze, să nu dezvolte, să nu producă arme nucleare fie direct fie indirect, să nu acţioneze, să nu posede, să nu primească sub orice formă arme nucleare, să prevină, să interzică instalarea, amplasarea, stocarea armelor nucleare aflate sub controlul statelor din afara zonei, să prevină, să interzică tranzitarea armelor nucleare prin zonă. Statele incluse în zona denuclearizată au dreptul de a folosi energia nucleară în scopuri paşnice în condiţii de securitate. În practica internaţională s-au formulat anumite principii cu privire la crearea zonelor denuclearizate:

1) Iniţiativa creării unei zone libere de arme nucleare trebuie să emane de la statele din regiunea interesată, iar participarea să se facă pe bază voluntară. 2) Angajamentele referitoare la zonele denuclearizate trebuie să se asigure că acestea vor rămâne efectiv libere de arme nucleare. 3) Obligaţia privind stabilirea zonei poate fi asumată de grupuri mai mari de state sau de grupuri mai restrînse. Statele posesoare de arme nucleare trebuie să se angajeze să nu folosească, să ameninţe cu folosirea armelor nucleare a statelor. Arctica este teritoriul Polului Nord cu o suprafaţă totală de 27 mln km format din 2/3suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă terestră. Pentru delimitarea zonelor polare a fost propusă linia geografică şi astronomică a cercurilor polare, a gheţarilor şi dispariţiei vegetaţiei. Arctica prezintă interes atât din punct de vedere ştiinţific cât şi din punct de vedere strategic întrucât este bogată în resurse naturale. Arcticii pentru delimitarea zonelor polare i s-a aplicat teoria sectoarelor sau zonelor de atracţie. Această teorie a fost dezvoltată încă din 1918 de juristul rus V. Lakhtin. Potrivit acestei teorii statele

riverane Oceanului Îngheţat de Nord sunt suverane asupra tuturor pământurilor cuprinse într-un triunghi ce are ca bază coasta, ca vârf Polul Nord şi ca laturi meridianele care trec prin extremităţile de vest şi de est ale coastei. Astfel aceste teorii le-ar reveni SUA, Rusiei, Canadei, Danemarcei ŞI Norvegiei. Împărţirea arcticii conform acestei teorii nu este unanim acceptată de către statele riverane. Astfel în 1996 la reuniunea statelor (Danemarca, Islanda, Canada, Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda şi Suedia) au semnat la Otawa Declaraţia despre formarea unui consiliu arctic, o nouă organizaţie regională care are scopul de a realiza colaborarea şi a coordona activităţile statelor în regiunea dată de a efectua controlul şi a coordona programele ecologice şi a răspândi informaţii despre antarctica. Antarctida este o regiune polară de sud cu o suprafaţă de 14 mln km situată între Africa de Sud, America de Sud, Australia şi Noua Zeelandă. Odată descoperită Antartida şi zăcămintele sale în subsolul său interesul faţă de ea a crescut, multe dintre statele lumii au încercat să acapareze aceste teritorii. În 1959 prin tratatul de la Washington s-a stabilit regimul juridic internaţional al Antartidei. Prin acest tratat s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare, neutralizare şi denuclearizare. Tratatul stipulează folosirea Antartidei exclusiv în scopuri paşnice şi prevede că: Sunt interzise orice măsuri cu caracter militar, cum ar fi crearea de baze militare şi de fortificaţii, efectuarea de manevre militare precum şi experimentarea oricăror tipuri de arme. Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi colaborarea statelor în acest domeniu. În ceia ce priveşte colaborarea statelor tratatul stipulează schimbul de informaţii, de personal ştiinţific între expediţiile statelor precum şi între staţiile create de ele în Antartida şi de rezultatele ştiinţifice. Prevederile tratatului nu se pronunţă asupra pretenţiilor de suveranitate teritorială în Antartida. Atâta timp cât tratatul este în vigoare nici un stat nu are dreptul de a înainta noi pretenţii asupra Antartidei. În scopul de a respecta tratatul s-a creat un nou sistem de control şi inspecţie reciprocă care se realizează prin observatorii desemnaţi de reprezentanţii statelor părţi la tratat. În ceia ce priveşte protecţia mediului şi regimului resurselor minerale în iunie 1988 a fost adoptată Convenţia privind reglementarea activităţilor asupra resurselor minerale din Antartida. Obiectul convenţiei este

interzicerea acelor activităţi care ar cauza daune mediului sau ecosistemelor Antartidei sau ar afecta climatul la nivel global sau regional. În octombrie 1991 statele părţi la tratatul cu privire la Antartida au semnat la Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă protocol care interzice prospectarea şi mineritul pe o perioadă de 50 de ani în Antartida. Problema Antartidei este pusă pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Probleme frontierei de stat a Republicii Moldova în raport cu statele vecine(România şi Ucraina)

2. Regimul jiridic al spaţiului aerian al unui stat.

3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviul Dunărea.

4. Navigaţia pe strîmtorile Gibraltar, Magelan, Bosfor şi Dardanele.

5. Demilitarizarea şi denuclearizarea canalelor, fluviilor şi altor zone ce constituie patrimoniu comun al întregii omeniri.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public”, Vol. I, Chişinău, Tipografia „Reclama”, 2001.

2. Geamănu G., „Drept internaţional public”, vol.1, ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

3. Moca Gh., „Drept internaţional public”, Bucureşti, 1989.

4. Popescu D., Coman F., „Drept internaţional public”, ed. MI, Bucureşti, 1993.

5. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public”, ed. „Hyperion”, Bucureşti, 1993.

6. Diaconu I., „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1993.

7. Andronovici C., „Drept internaţional public”, ed. „Graphix”, Iaşi, 1993.

8. Niciu M., „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, Iaşi,

1993.

9. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public”, ed.

„Şansa”, Bucureşti, 1997.

10.Miga-Beşteliu R., „Drept internaţional public. Introducere în dreptul internaţional public”, ed. „ALL”, Bucureşti, 1997. 11.Dicţionar de drept internaţional public, coordonator: dr. Ionel Cloşcă, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982. 12.Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova. Monitorul oficial al R.Moldova Nr.12 din 3 noiembrie 1994.

TEMA 7: PRINCIPIILE JURIDICE GENERALE ALE SPAŢIULUI EXTRAATMOSFERIC

PLAN:

1. Noţiuni generale privind spaţiul extraatmosferic.

2. Principiile spaţiului extraatmosferic:

Principiul liberei explorări şi utilizării spaţiului de către toate statele în condiţii de egalitate.

Principiul ne apropierii a vreunei părţi a spaţiului extraterestru. Principiul folosirii şi utilizării spaţiului extraterestru în scopuri paşnice şi în interesul întregii omeniri.

3. Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale:

Statutul juridic al astronauţilor. Înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu cosmic. Răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spaţiu. Principiul privind teledetecţia prin satelit.

1. Noţiuni generale privind spaţiul extraatmosferic

Anul 1957 este socotit ca an de referinţă a începutului explorării spaţiului cosmic prin lansarea primului satelit la 4 octombrie. Aceasta a marcat necesitatea elaborării unor principii şi norme pentru a reglementa regimul juridic al spaţiului cosmic şi al activităţilor spaţiale. Însă de la începutul erei spaţiale s-a stabilit că statele nu pot dispune de o libertate absolută neîngrădită de acţiune în spaţiul cosmic şi că aceasta nu poate fi supus suveranităţii naţionale. În 1958 Adunarea Generală a ONU creează un comitet special pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraatmosferic. Până în 1963 o serie de rezoluţii ale Adunării Generale a ONU au dus la formarea principiilor generale şi speciale ale spaţiului extraatmosferic. Astfel apare dreptul internaţional spaţial care are ca obiect de reglementare regimul juridic asupra spaţiului extraterestru, asupra lunii şi altor corpuri cereşti şi relaţiile dintre state în vederea explorării şi utilizării spaţiului extraatmosferic. În 1967 a fost adoptat tratatul cu privire la principiile ce trebuie respectate în materie de exploatare şi utilizare a spaţiului

extraatmosferic. Se prevede că luna şi celelalte corpuri cereşti nu pot face obiectul apropierii naţionale prin proclamarea de suveranitate, nici prin utilizarea sau ocupaţie ori alt mijloc. Explorarea şi utilizarea trebuie să fie făcute în beneficiul şi interesul tuturor statelor. Accesul la toate corpurile cereşti este liber, iar libertatea de cercetare ştiinţifică, cooperarea internaţională trebuie să fie înlesnite şi încurajate. În 1968 se încheie Acordul cu privire la salvarea astronauţilor şi la întoarcerea lor şi obiectelor lansate în spaţiu. Sunt incluse prevederi referitoare la accidentele, situaţii periculoase şi aterizări forţate, acordarea de asistenţă personalului şi măsuri pentru întoarcerea astronauţilor în statul căruia îi aparţin. În 1971 se încheie Convenţia privind răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiectele spaţiale, iar mai apoi în 1975 a fost adoptată Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu.

2. Principiile spaţiului extraatmosferic

Principiul utilizării în scopuri paşnice a spaţiului inclusiv luna şi alte corpuri cereşti a fost consacrat în art. 3 al tratatului spaţial unde se prevede că părţile vor desfăşura activităţile de explorare şi folosirea spaţiului extraatmosferic, luna şi celelalte corpuri cereşti în conformitate cu dreptul internaţional inclusiv Carta ONU în interesul menţinerii păcii internaţionale. Statele se obligă de a nu pune pe orbita circumterestră nici un obiect purtător de arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă şi de a nu instala astfel de arme pe corpuri cereşti, iar luna şi celelalte corpuri vor fi utilizate în scopuri paşnice şi pe acestea se interzice amenajarea de baze şi instalaţii militare şi executarea de manevre militare. Teritoriul spaţial este supus unui regim de denuclearizare şi demilitarizare. Explorare, utilizarea şi cercetarea ştiinţifică a spaţiului şi a corpurilor cereşti sunt libere pentru toate statele lumii în condiţii de egalitate şi aceste activităţi trebuie efectuate spre binele tuturor statelor. Luna şi celelalte corpuri cereşti sunt considerate ca patrimoniu comun al omenirii care în momentul când explorarea va fi posibilă vor fi supuse unui regim internaţional. Acest principiu rezidă în esenţă în accesul egal indiferent de gradul de dezvoltare economică, ştiinţifică, mărime sau poziţie geografică al tuturor statelor la activităţile spaţiale. În acest sens

statele pot să amplaseze vehicolele lor pe lună şi celelalte corpuri cereşti şi să le lanseze de aici pe orbita circumterestră. Ele pot plasa personalul lor, instalaţii, echipamente spaţiale în orice punct al suprafeţei şi sub suprafeţei lunii şi celorlalte corpuri cereşti. Spaţiul extraatmosferic inclusiv luna şi celelalte corpuri nu pot face obiectul de apropiere naţională prin proclamarea suveranităţii asupra acestora nici prin folosirea, ocuparea şi nici prin alte mijloace de către un stat sau un grup de state a suprafeţelor şi subsolul corpurilor cereşti. Ele nu pot forma obiectul suveranităţii statelor şi respectiv proprietatea acestora, a organizaţiilor internaţionale guvernamentale sau ne guvernamentale a organizaţiilor naţionale şi a persoanelor fizice. Instalarea unor echipamente, instalaţii pe suprafaţa corpurilor cereşti nu echivalează cu constituire dreptului de proprietate. Potrivit acestui principiu se interzice transferul, vânzarea – cumpărarea sau orice altă tranzacţie cu titlu oneros sau gratuit între state, organizaţii internaţionale a unor porţiuni din solul şi subsolul corpurilor cereşti.

3. Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale

Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale prevede că statele sunt obligate să se călăuzească după principiul cooperării şi asistenţei reciproce ţinând seama de interesele corespunzătoare ale celorlalte state. Toate statele trebuie să coopereze în domeniul cercetării ştiinţifice în spaţiul extraatmosferic. Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale aparţin statului de lansare în al cărui regim este înregistrat obiectul spaţial, cât timp acesta se află în spaţiu, pe corpurile cereşti sau revin pe pământ. Dacă lansarea a fost făcută de două sau mai multe state jurisdicţia îi revine statului de înmatriculare sau aceluia care a fost desemnat prin acord. Potrivit tratatului spaţial astronauţii trebuie consideraţi ca trimişi ai omenirii în spaţiul cosmic, iar statele sunt obligate să le acorde toată asistenţa posibilă în caz de accident, în caz de pericol sau aterizare forţată. În cazul unei astfel de aterizări întoarcerea astronauţilor către statul lor va trebui efectuată de îndată şi în deplină securitate. La rândul lor astronauţii care se găsesc în exerciţiul activităţii lor în spaţiu cosmic sau pe corpurile cereşti vor acorda întreaga asistenţă posibilă astronauţilor altor state. Toate aceste prevederi sunt reglementate de tratatul spaţial din 1967.

Din principiul jurisdicţiei şi controlul statului de lansare rezultă şi principiul răspunderii unde statele sunt responsabile pe plan internaţional pentru daunele cauzate unui alt stat sau persoanelor fizice şi juridice de obiectele spaţiale lansate de ele sau de părţile lor componente indiferent dacă aceste daune se produc pe pământ, în aer, sau în spaţiul cosmic. Potrivit reglementărilor internaţionale este necesară înmatricularea tuturor obiectelor lansate în spaţiu pentru operaţiunile de securitate şi reglementarea tarifului pentru soluţionarea problemei daunelor cauzate de acestea unui stat sau organizaţie internaţională şi evitarea într-o oarecare măsură a curselor înarmării precum şi informarea celorlalte state în privinţa existenţei unor sateliţi folosiţi pentru teledetecţia transmisiunii de televiziune, de date meteorologice, pentru servicii de salvare pe mare şi a altor activităţi comerciale. În conformitate cu Convenţia din 1975 privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu statul de lansare are obligaţia de a înregistra într-un registru naţional special orice obiect spaţial lansat în spaţiu şi obligaţia de a comunica secretarului general al ONU informaţiile necesare pentru identificarea acestuia şi a activităţilor pe care le desfăşoară. Teledetecţia este o metodă prin care se poate determina natura şi starea resurselor naturale, elementelor naturale ale mediului înconjurător al pământului prin observaţii şi măsurări făcute de pe obiectele spaţiale. Comitetul speciale al ONU pentru utilizarea paşnică a spaţiului atmosferic a creat în 1971 un grup de lucru special privind teledetecţia prin obiecte spaţiale. Teledetecţiile se efectuează prin sateliţii unui stat cu o tehnologie avansată asupra teritoriilor altor state care nu au posibilitatea să o efectueze şi constă în stabilirea bogăţiilor subsolului altor state. În aşa caz statul supus teledetecţiei va avea acces la informaţia analizată privind teritoriul de sub jurisdicţia sa, informaţie aflată în posesii egale. Cunoaştem o serie de organizaţii în materia dreptului spaţial: ONU, Uniunea Internaţională privind teledetecţia, Institutul Internaţional de drept spaţial precum şi o serie de organizaţii ne guvernamentale.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1.Organizaţiile internaţionale şi dreptul internaţional cosmic. 2.Răspunderea internaţională pentru daune cauzate de obiecte lansate în spaţiul cosmic.

3.Naţionalitatea aeronavelor şi înmatricularea lor. 4.Reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţi aviaţie civile. 5.Protecţia mediului în activitatea de exploatare a atmosferei şi cosmosului.

Bibilografia:

1.Balan Oleg, Burian Alexandru, „Drept internaţional public”, Vol. II, Chişinău, F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003. 2.Burian A., Regimul de drept al spaţiului cosmic // ”Revista Naţională de Drept”, 2002, nr. 3, p. 30-37. 3.Burian A., Regimul de drept al spaţiului cosmic şi reglementarea activităţilor spaţiale // ”Revista Naţională de Drept”, 2002, nr. 6, p.

41-47.

4.Bolintineanu A., Consideraţii asupra regimului juridic al spaţiului cosmic în lumina principiilor generale ale dreptului internaţional // „Studii juridice”, Bucureşti, 1959. 5.Popescu D., Răspunderea internaţională în domeniul dreptului extraatmosferic // „Studii de drept românesc”, nr. 3, 1996. 6.Niciu M., Cucerirea cosmosului şi progresul omenirii, Cluj- Napoca, Edit. „Dacia”, 1978. 7.Niciu M., Introducere în dreptul internaţional spaţial, Craiova, 1992. Niciu M., Drept cosmic, Iaşi, 1994. 8.Andronovici C., Dreptul internaţional şi cosmosul, laşi, Edit. “Junimea”, 1981. 9.Miga-Beşteliu R., Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Bucureşti, ALL, 1997.

10. Международное космическое право. Учебник./Отв. ред.

А.С. Пирадов, Москва, „Международные отношения”, 1985.

11. Международное космическое право. Учебник./Отв. ред.

Г.П. Жуков. - Москва, „Международные отношения”, 1999.

TEMA 8: DREPTUL MĂRII

PLAN:

1. Formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării

2. Natura juridică a mării teritoriale. Dreptul de trecere inofensivă

3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane

4. Zone maritime nesupuse suveranităţii statelor

1. Formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării

Mările şi oceanele constituie aproximativ 70 %din suprafaţa planetei. Aceasta preocupă în prezent toate statele şi popoarele atât pentru cerinţele navigaţiei cât şi pentru valoroasele resurse piscicole, minerale energetice. Dezvoltarea activităţilor maritime şi a raporturilor dintre state în acest sens au dus la apariţia şi formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării. În sec. XII-XVII Suedia, Danemarca, Spania, Portugalia şi alte state europene promovau şi practicau ideea dreptului de proprietate asupra unor teritorii întinse ale mărilor la care acestea erau state riverane. În sec. XVI Franţa, Olanda, aveau deplină libertate de navigaţie, comerţ şi pescuit. Referitor la dreptul de proprietate asupra mării au fost propuse două concepţii. Prima concepţie formulată de Groţius în 1609 care afirma că mările şi oceanele trebuie să fie deschise tuturor statelor pentru navigaţie, comerţ şi pescuit. A doua concepţie este formulată de Selden în 1635 care susţine dreptul de însuşire şi de monopol al Marii Britanie asupra unor zone maritime întinse. În sec. XVIII-XIX în practica raporturilor dintre state se evidenţiază conceptul de mare teritorială şi mare liberă. Drept criteriu de delimitare a lăţimii mării teritoriale era stabilit: bătaia tunului, linia orizontului, sau criteriul celor trei mile marine de la ţărm. Mai târziu după Conferinţa de la Haga se recunoaşte conceptul de zonă contiguă în care statul riveran are dreptul să exercite anumite drepturi speciale (vamale, fiscale, control sanitar,). În 1958 are loc prima conferinţă asupra dreptului mării sub egida ONU: sunt adoptate patru convenţii: asupra mării teritoriale, a mării libere, a platoului continental şi a pescuitului, conservării resurselor biologice.

În 1968 Adunarea Generală a ONU a creat un organism special numit Comitetul de utilizare paşnică a subsolului mărilor şi oceanelor dincolo de limita jurisdicţiei naţionale. Codificarea dreptului mării s-a făcut pe deplin odată cu adoptarea textului final al Convenţiei privind dreptul mării din1982. prin această convenţie s-a constituit şi consolidat bazele dreptului mării.

2. Natura juridică a mării teritoriale. Dreptul de trecere inofensivă

Marea teritorială se delimitează de apele maritime interioare de linia sa de bază, iar în larg se întinde până la o limită care să nu depăşească 12 mile marine(o milă egală cu 1600-1800m). Marea teritorială este parte integrantă din teritoriu de stat fiind supusă împreună cu resursele sale suveranităţii naţionale a statului riveran, iar regimul său juridic este stabilit prin legislaţia internă a statului riveran ţinându-se seama de prevederile dreptului internaţional. Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile ce decurg din suveranitatea sa în ceia ce priveşte apele, solul şi subsolul, coloana de aer, drepturi ce constau în pescuit, navigaţie şi control, protecţia mediului având şi obligaţii corespunzătoare. Pescuitul şi exploatarea resurselor naturale revine în exclusivitate statului riveran. Activităţile de mai sus pot fi efectuate de alte state numai în urma încheierii unor acorduri care prevăd expres condiţiile de pescuit şi exploatare a resurselor naturale de alte state. Desfăşurarea unor asemenea activităţi fără consimţământul statului riveran este supus sancţionării statul riveran este de a reglementa în conformitate cu dreptul internaţional efectuarea de către navele comerciale ale unor state a dreptului de trecere inofensiv. Tratatele internaţionale prevăd interzicerea trecerii prin marea teritorială a unui stat a oricăror nave care au la bord armament nuclear sau alte arme de distrugere în masă sau care transportă astfel de arme. Dreptul de control şi de supraveghere vamală urmăreşte prevenirea contrabandei şi aplicarea de sancţiuni pentru astfel de infracţiuni. Statele pot crea pe teritoriul lor porturi şi zone libere în interiorul cărora sunt acordate facilităţi vamale şi fiscale pentru activităţi de comerţ exterior, tranzit, depozitare, control sanitar care au ca scop asigurarea sănătăţii populaţiei.

Reglementarea navigaţiei în marea teritorială de statul riveran are ca scop asigurarea securităţii traficului, protecţia cablurilor şi a conductelor petroliere. Încă din sec. XVIII s-a format o serie de criterii pentru delimitarea mării teritoriale faţă de marea liberă. Nici una din conferinţele de la Haga şi Geneva nu au stabilit o limită exactă între marea teritorială şi marea liberă. De obicei statele singure delimitează aceste zone maritime prin legi. La Conferinţa ONU din 1982 privind dreptul mării s-a stabilit dreptul fiecărui stat riveran de a stabili lăţimea mării sale teritoriale de 12 mile marine de la liniile de bază determinate în conformitate cu convenţia. Linia interioară de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale diferă în raport cu configuraţia ţărmului. Dacă ţărmul este lin fără crestături această limită este formată din linia de bază normală dea lungul ţărmului, iar când ţărmul reprezintă crestături adânci în uscat sau a unor insule dea lungul coastei limita interioară este constituită din liniile de bază drepte care unesc punctele cele mai îndepărtate în larg legate însă efectiv de uscat şi urmează configuraţia ţărmului. Se ridică probleme deosebite referitor la delimitarea zonelor maritime în cazul existenţei unor golfuri, insule pentru statele arhipelagice. Dreptul de trecere inofensivă este recunoscut tuturor statelor. Trecerea trebuie să fie neîntreruptă şi rapidă. Oprirea sau ancorarea sunt interzise exceptându-se cazurile impuse de nevoile navigaţiei sau ca urmare a unui caz de forţă majoră sau avarie, pentru salvarea persoanelor sau pentru ajutarea navelor şi aeronavelor aflate în primejdie. Trecerea este inofensivă atâta timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii publice sau securităţii statului riveran. Se consideră că trecerea este inofensivă dacă nava străină desfăşoară în marea teritorială una din activităţile:

Ameninţă cu forţa sau foloseşte forţa împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a statului riveran; Efectuează activităţi şi manevre cu arme de orice fel; Culege informaţii care pot să prejudicieze apărarea şi securitatea statului riveran; Desfăşoară propagandă care prejudiciază interesele apărării sau ale securităţii; Săvârşeşte acte de poluare gravă, efectuează cercetări sau pescuieşte;

Intrarea navelor cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă în unele state unei aprobări prealabile, aceste nave precum şi cele care transportă substanţe radioactive sau alte substanţe periculoase sunt obligate ca atunci când se află în trecere inofensivă să i-a măsuri speciale de securitate şi de precauţie. Submarinele în trecere inofensivă prin marea teritorială a statului riveran au obligaţia să navigheze la suprafaţa apei.

3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane

Ca instituţie a dreptului internaţional al mării platoul continental a fost consacrat pentru prima dată în Convenţia din 1958 a ONU şi apoi dezvoltată în Convenţia din 1982. Din punct de vedere geologic platoul continental reprezintă prelungirea ţărmului statului riveran într-o pantă uşor înclinată, iar în unele cazuri abruptă sub apele mărilor şi oceanelor până la marginea continentală unde acestea au adâncimi de 150-200 m dincolo de care începe panta continentală şi marile adâncimi. Sub aspect juridic platoul continental reprezintă fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul acestora dincolo de limita exterioară a mării teritoriale în larg până la o distanţă de 200 de mile măsurare de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Asupra platoului continental statul are şi exercită nu suveranitatea, ci drepturi suverane căci platoul continental nu face parte din teritoriul naţional, ci reprezintă o prelungire a acestuia. Drepturi suverane ale statelor riverane asupra platoului au ca obiectiv explorarea şi exploatarea resurselor naturale ale acestuia în deosebi a petrolului şi gazelor naturale. În acest caz statul are dreptul de a construi staţii şi instalaţii fixe şi are dreptul de a stabili o zonă de securitate de 500 m în jurul instalaţiilor având totodată obligaţia de a nu încurca navigaţiei şi căilor de comunicaţii. Asupra platoului continental au drepturi suverane doar statele riverane, cele neriverane au dreptul doar de a instala cabluri şi conducte submarine. Probleme apar când există unele insule în apropierea litoralului, fac parte din teritoriul de stat, iar delimitarea se face de la linia de bază trasată dea lungul litoralului. Convenţia din 1982 stabileşte că insulele şi stâncile mici nu sunt locuibile şi nu au o viaţă economică proprie spre deosebire de acestea insulele populate au un platou continental caz în

care pot exista dificultăţi când unele insule sunt pe coastă unui stat dar aparţin altui stat. Zona contiguă reprezintă fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la o distanţă de 24 mile marine măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale. În această zonă statul riveran exercită jurisdicţia şi controlul având o serie de drepturi speciale: control vamal, sanitar, al trecerii frontierei de stat. El are dreptul de preveni şi reprima în zonă infracţiunile comise pe teritoriul său ori în marea sa teritorială exercitând dreptul de urmărire. În vederea protejării resurselor piscicole şi a altor interese economice. O serie de state riverane în perioada 1970-1980 au stabilit zone speciale: exclusive de pescuit, de jurisdicţie sau chiar de mare teritorială până la 200 mile sau între 15-100 mile. În plan normativ zona economică exclusivă a fost consacrată pentru prima dată de convenţia din 1982. Zona economică exclusivă se întinde pe o distanţă de 200 mile de la liniile de bază care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Natura juridică a aceste zone se defineşte prin drepturile suverane exclusive statului riveran de exploatare, cercetare ştiinţifică, conservarea resurselor naturale biologice precum şi protecţia mediului marin. Zona este supusă jurisdicţiei statului şi drepturilor sale suverane economice dar reprezintă şi aspecte de mare liberă. Deci este supusă unui regim juridic mixt. Statul riveran are dreptul de a construi, autoriza, reglementa construirea, exploatarea şi utilizarea de insule artificiale. Statul riveran poate permite prin încheierea unor acorduri statelor neriverane desfăşurarea unor activităţi de pescuit. Statul riveran are dreptul de a reglementa prin legi interne stabilirea unor măsuri administrative de sancţionare a oricăror încălcări ale regimului juridic din zona economică exclusivă.

4. Zone maritime nesupuse suveranităţii statelor

Convenţia din 1982 defineşte marea liberă ca o parte a mării care nu aparţine mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat. Nici un stat nu poate să pretindă în mod legitim supunerea unei părţi oarecare din marea liberă suveranităţii sale. Statele riverane şi neriverane pot exercita în marea liberă următoarele libertăţi:

navigaţia, pescuitul, punerea de cablu şi conducte petroliere sau submarine.

Convenţia din 1982 stabileşte că regimul de mare liberă se aplică mărilor şi oceanelor situate în afara zonei economice exclusive a mării teritoriale, apelor interioare a statelor. Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii mării potrivit căruia aceasta este deschisă tuturor statelor. Convenţia mai prevede libertatea de pescuit în condiţii care să asigure conservarea resurselor biologice. Marea liberă se va utiliza în scopuri paşnice şi se interzice blocarea porturilor de către forţele armate ale altui stat. Conform tratatului din 1968 privind interzicerea experimentelor nucleare în atmosferă, cosmos, sub apă în marea liberă şi în spaţiul aerian deasupra acestuia sunt interzise orice fel de experimente nucleare, iar tratatul din 1971 interzice amplasarea armelor nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul lor. Totuşi marea liberă este militarizată deoarece nu se permite amplasarea dar desfăşurarea de manevre militare, deplasarea şi circulaţia navelor este permisă. Acţiunile privind răspunderea penală sau disciplinară a personalului navelor în cazul oricărui incident de navigaţie în marea liberă sunt de competenţă exclusivă a autorităţilor administrative şi judiciare ale statului de pavilion sau a cărui cetăţean este persoana. În exercitarea libertăţii de navigaţie pe marea liberă statelor le revine serie de obligaţii de a preveni şi pedepsi transportul de sclavi pe nave, de a coopera pentru reprimarea pirateriei în marea liberă. Conform Convenţiei din 1982 fundul mărilor şi oceanelor, subsolul acestora situat dincolo de limita interioară a platoului continental constituie ceia ce convenţia numeşte patrimoniul comun al întregii omeniri. Exploatarea şi explorarea zonei şi resurselor sale se face cu participarea şi în beneficiul tuturor statelor şi popoarelor. Aceste zone şi resursele lor nu pot fi supuse suveranităţii naţionale. În zonă pot fi făcute activităţi de cercetare ştiinţifică, exploatare şi explorare a gazelor naturale de către state. Autoritatea Internaţională organizaţia prin intermediul căreia statele organizează, realizează şi controlează activităţile din zonă în interesul întregii omeniri. Autoritatea internaţională are la bază principiul egalităţii suverane a tuturor statelor membre având ca organe principale:

Adunarea constituită din statele membre; Consiliul format din 36 de membri aleşi. În cadru consiliului activează două comisii: comisia juridică şi tehnică, comisia de planificare economică; Secretariatul;

În vederea soluţionării diferendelor legate de punerea în aplicare a convenţiei s-a instituit tribunalul internaţional al dreptului mării. Convenţia din1982 stabileşte un regim juridic general privitor la strâmtorile importante pentru navigaţia mondială cu excepţia celor de interes regional care nu sunt supuse regimului internaţional. Prin strâmtori se înţelege legătura unei porţiuni a mării libere sau a zonei economice exclusive cu o altă parte a mării libere ori cu o zonă liberă exclusivă. Totodată se recunoaşte navelor şi aeronavelor dreptul de pasaj şi de trecere. Libertatea de navigaţie se realizează printr-un tranzit rapid, navele străine sunt obligate să se abţină de la orice activităţi care reclamă autorizaţia prealabilă a statelor riverane sau sunt interzise de acestea. Deci statele riverane au obligaţia să asigure dreptul de pasaj în tranzit în condiţii de securitate prin strâmtorile care leagă marea teritorială a unui stat cu o parte a mării libere sau a zonei economice exclusive a unui alt stat. Condiţii speciale de navigaţie sunt stabilite prin tratate pentru strâmtorile: Gibraltar în baza Convenţiei din 1904 dintre Franţa şi Anglia, Magelan prin Convenţia din 1981 dintre Argentina şi Chille. Prin convenţia de la Cuciu-Cainargi s-au stabilit reglementări referitoare la regimul juridic de liberă navigaţie pentru navele tuturor statelor în timp de pace şi de război a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. În prezent regimul juridic al acestor strâmtori este stabilit prin convenţia de la Montreo din 1936 care prevede principiul libertăţii de trecere a navelor comerciale pe timp de pace şi pe timp de război dacă Turcia nu este beligerantă. Turcia are dreptul de control sanitar asupra navelor şi de a percepe taxe. În timp de război dacă Turcia este beligerantă este interzisă trecerea navelor comerciale ale statului inamic Turciei, iar pentru cele neutre trecerea este liberă cu condiţia de a nu ajuta inamicul. Protecţia mediului marin se realizează în bază legilor interne şi a convenţiilor internaţionale pentru zonele de sub jurisdicţia naţională. Astfel prin convenţia de la Londra din 1954 privind combaterea poluării mării cu hidrocarburi continuând cu convenţiile de la Bruxsell din 1959, 1971 privind răspunderea şi intervenţia în caz de accident s-au stabilit reguli şi principii pe baza reglementărilor interioare. Prin convenţia privind dreptul mării s-au stabilit prevederi vizând toate formele şi tipurile de poluare pentru toate zonele mărilor şi oceanelor şi conservarea mediului marin, supravegherea şi controlul respectării prevederilor convenţiei.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Navigaţia navelor în zona economică a Mării Negre.

2. Navigaţia navelor maritime a statelor în marea liberă.

3. Delimitarea mării teritoriale în Marea Caspică. Problema exploarării zăcămintelor naturale din acest bazin acvatic.

Bibliografia:

1. Balan O, Burian A, „Drept internaţional public”, Vol. II, Chişinău, F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003.

2. Mazilu D., Dreptul mării, ed. Academiei Române, Bucureşti,

1980.

3. Geamănu G., „Drept internaţional public”, ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1981.

4. Andronovici C., „Drept internaţional public”, ed. „Graphix”, Iaşi, 1993.

5. Niciu M., „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, Iaşi,

1993.

6. Moca Gh., „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti,

1989.

7. Miga-Beşteliu R., „Drept internaţional public. Introducere în dreptul internaţional public”, ed. „ALL. Educaţional”, Bucureşti, 1997.

8. Popescu D., Nastase A., „Drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1997.

9. Dicţionar de drept internaţional public, coordonator: dr. Ionel Cloşcă, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982.

TEMA 9: DREPTUL TRATATELOR

PLAN:

1. Definiţia, elementele esenţiale şi accesorii ale tratatelor. Denumirea şi clasificarea tratatelor

2. Procedura de încheiere şi intrarea în vigoare a tratatelor

3. Înregistrarea şi aplicarea tratatelor

4. Interpretarea tratatelor

1. Definiţia, elementele esenţiale şi accesorii ale tratatelor. Denumirea şi clasificarea tratatelor

Tratatul este actul juridic care exprimă acordul de voinţă între două sau mai multe state sau alte subiecte în scopul de a crea, a modifica, a stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele. Dreptul tratatelor constituie totalitatea normelor care îl reglementează: încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, nulitatea şi cazurile de încetare a tratatelor. Dreptul tratatelor este parte componentă a D.I.P. Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor prevede că tratatul este acord încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa. El se poate încheia însă şi între state şi alte subiecte de D.I.P. şi între acestea din urmă. Scopul încheierii sale este de a produce efecte juridice. Elementele esenţiale ale tratatului sunt:

Părţile tratatului-trebuie să fie subiecte de drept internaţional. Nu sunt considerate tratate actele încheiate între state şi persoane fizice sau juridice străine. Voinţa părţilor – trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de consimţământ. Obiectul tratatului-care trebuie să fie licit şi posibil.

Tratatul să producă efecte juridice, stabilirea unor norme

de

conduită obligatorii sau crearea, modificarea, stingerea unor drepturi ori obligaţii între părţi. Guvernarea tratatului de către normele de D.I.P. Elementele accesorii ale tratatului sunt:

a. Termenul-un eveniment viitor şi sigur de care depinde intrarea în vigoare sau ieşirea din vigoare a unui tratat.

b.Condiţia-un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea sau încetarea executării obligaţiilor. În conformitate cu Convenţia de la Viena din 1969 denumirea generică de tratat se utilizează pentru a desemna totalitatea actelor juridice din această categorie indiferent de denumirile particulare pe care acestea le pot primi într-un caz sau altul. Practica convenţională enumără o varietate de denumiri ale tratatelor ca:

Tratatul este folosit pentru desemnarea unei înţelegeri solemne precum sunt tratatele de pace, de alianţă, de neutralitate. Convenţia este înţelegerea pin care se reglementează relaţiile dintr-un domeniu special al relaţiilor internaţionale. Ex. Convenţia de la Viena din 1969, 1982. Acordul este o înţelegere intervenită mai ales în domeniul economic, comercial, financiar, cultural. Pactul este o înţelegere intervenită în domenii concrete ale relaţiilor politice dintre state şi cu caracter solemn. Ex. Pactul Briand-Kellogg. Protocolul poate fi un act accesoriu la un tratat preexistent încheiat pentru al modifica, prelungi, interpreta dar şi o înţelegere de sine stătătoare. Declaraţia este document multilateral prin care se fixează reguli de conduită, modalităţi de acţiune sau punct de vedere comune ce urmează a deveni reguli de conduită, principii. Carta este acordul prin care se constituie o organizaţie internaţională. Statutul este acordul de constituire a unei organizaţii. Tratatele pot fi clasificate după mai multe criterii distincte:

1. Din punct de vedere al conţinutului lor material:

a. Tratate legi al căror obiect constă în a stabili o regulă de drept obiectiv valabilă. b.Tratate contracte vizează realizarea unor operaţiuni juridice constând în prestaţii reciproce între părţile contractante, fiecare dintre ele urmând totodată obiective diferite.

2. După numărul părţilor:

a. Tratate bilaterale încheiate între două subiecte. b.Tratate multilaterale la care participă mai mult de două subiecte.

3.

După obiectul pe care îl reglementează:

a. Tratate politice.

b. Tratate economice.

c. Tratate speciale. Ex. acorduri în transport, în comunicaţii, juridice, ocrotirii sănătăţii.

4. Din punct de vedere al procedurii de încheiere:

a. Tratate formale.

b. Tratate simplificate.

5. După durată:

a. Tratate cu termen pe 5,10,20 de ani.

b. Tratate fără termen. Ex. tratate de pace, tratate de dezarmare.

6. În dependenţă de nivelul încheierii:

a. Tratate interstatale.

b. Tratate interguvernamentale.

c. Tratate interdepartamentale.

2. Procedura de încheiere şi intrarea în vigoare a tratatelor

Încheierea tratatelor reprezintă ansamblu de activităţi desfăşurate, proceduri care trebuie îndeplinite şi reguli care trebuie observate pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să

intre în vigoare. Autorităţile competente să încheie tratate sunt prevăzute de constituţia şi legislaţia fiecărui stat, respectiv în actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale. În general puterea executivă preşedintele, prim-ministru, ministru afacerilor externe, au competenţa pentru negocierea şi semnarea iar parlamentele pentru exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat prin ratificare sau aderare. Încheierea unui tratat presupune mai multe etape ca:

a. Elaborarea textului tratatului.

b. Exprimarea consimţământului părţilor contractante

de a fi legate prin tratat. Elaborarea textului tratatului presupune unele sub faze ca:

a) Negocierea se desfăşoară între reprezentanţii statelor special abilitaţi în acest sens, fie prin funcţiile pe care le îndeplinesc în stat, fie prin împuternicirile conferite de deplinele puteri ce le-au fost eliberate. În cursul acesteia negociatorii îndeplinesc o serie de proceduri, acte care duc la formarea textului tratatului. Scopul

negocierii este realizarea acordului de voinţă asupra textului tratatului şi adoptării lui. În cazul tratatelor bilaterale iniţiativa negocierilor revine statului sau ambelor state. În cazul tratatelor multilaterale conferinţa reprezentanţilor statelor este convocată pe baza unui acord preliminar dintre statele interesate care conţine

prevederi referitoare la locul, data, ordinea de zi, a conferinţei. În cazul elaborării tratatelor bilaterale fiecare parte îşi prezintă proiectul său, iar în cazul negocierilor ambele proiecte se pun de acord. Pentru participarea la negocieri persoanele respective trebuie să dispună de depline puteri – un document emis de autoritatea competentă a unui stat prin care sunt desemnate una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau semnarea unui tratat. Verificarea deplinelor puteri se face înainte de începerea negocierilor. După ce s-a căzut asupra textului se trece la adoptarea acestuia. În cazul tratatelor bilaterale pe bază unanimitate

iar în cazul tratatelor multilaterale cu o majoritate de 2/3 din numărul

statelor prezente. După adoptarea textului se parcurge autentificarea sa prin:

a. Parafarea care constă în înscrierea iniţialelor numelui împuterniciţilor statelor pe textul negociat. b.Semnarea ad referendum a textului cu confirmarea ulterioară din partea executivului sau altei autorităţi abilitate a statului. c. Semnarea definitivă este o modalitate de autentificare atunci când tratatul urmează să fie ratificat sau aprobat. d.Semnarea actului final al unei conferinţe în care este consemnat textul tratatului. e. Adoptarea unei rezoluţii speciale a organizaţiei

internaţionale. Din momentul în care textul tratatului a devenit autentic şi definitiv statele semnatare urmează să-şi exprime consimţământul de

a deveni părţi prin mijloacele juridice ca:semnarea, schimbul

instrumentelor care constituie un tratat, ratificarea, aprobarea,

acceptarea şi aderarea. Semnarea are două funcţii autentificarea textului şi exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat. Schimbul instrumentelor care constituie un tratat la fel este o modalitate de exprimare a consimţământului statelor atunci când:

1)Instrumentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect.

2)Este stabilit pe o altă cale că aceste state conveniseră ca schimbul de instrumente să aibă acest efect. Ratificarea constituie actul juridic prin care un stat îşi exprimă consimţământul prin intermediul autorităţilor sale competente de a fi legat printr-un tratat internaţional semnat de reprezentanţii săi.

Ratificarea poate fi făcută sub forma unor acte de drept intern (legi, hotărâri, decrete). Convenţia de la Viena din 1969 prevede cazurile când un stat îşi exprimă consimţământul de a ratifica un tratat:

a. Când tratatul prevede că acest consimţământ se exprimă prin ratificare.

b. Când este stabilit că statele participante la negocieri conveniseră asupra cerinţei ratificării.

c. Când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării.

d. Când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva

ratificării rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierilor. Drept documente ce confirmă efectuarea ratificării servesc

instrumentele de ratificare. Acestea de regulă cuprind trei părţi:

a. Introductivă în care se indică autoritatea statului care a ratificat tratatului.

b. Dispozitivă unde este reprodus textul tratatului cu

enumerarea eventuală a rezervelor ei.

c. Partea finală care conţine angajamentul statului de a respecta şi aplica cu bună – credinţă tratatul. Aprobarea reprezintă o modalitate de exprimare a consimţământului statului de a fi parte la acelea tratate care nu necesită să fie ratificate dar care prevăd aprobarea lor. Potrivit reglementărilor interne ale fiecărui stat sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern tratatele care nu implică angajamentele politice majore sau nu se referă la domenii esenţiale ale exercitării suveranităţii de stat. Aderarea este un act unilateral de drept intern al unui stat prin care el îţi exprimă consimţământul de a deveni parte la un tratat pe care nu l-a semnat. Aderarea se referă numai la tratatele multilaterale. Actul de aderare poate îmbrăca forma instrumentelor de aderare, instrumentelor de ratificare sau notificare. Momentul din

care tratatul internaţional devine obligatoriu pentru părţile contractante poartă denumirea de intrare în vigoare. Tratatele care nu necesită ratificare sau aprobarea lor intră în vigoare:

a)La momentul semnării. b)La scurgerea unui anumit termen după semnare. c)La data indicată în tratat. Ordinea intrării în vigoare a tratatelor ce urmează să fie supuse ratificării este determinat de caracterul lor. Tratatele bilaterale intră în vigoare la data schimbului instrumentelor de ratificare sau la scurgerea unui anumit termen de la data efectuării schimbului instrumentelor de ratificare. Tratatele multilaterale intră în vigoare:

a)La data acumulării la depozitar a unui număr de instrumente de ratificare. b)La scurgerea unui timp de la data acumulării la depozitar a unui număr de instrumente de ratificare. c)La data transmiterii unui număr de instrumente la depozitar cu indicarea concretă a statelor ale căror instrumente de ratificare necesită să fie depuse în mod obligatoriu. După intrarea lor în vigoare tratatele sunt trimise la secretariatul general al O.N.U. spre înregistrare sau clasare sau publicare. Publicarea şi înregistrarea oficială a tratatelor are loc şi la nivel naţional. Structura unui tratat este:

1.Preambul – în care se indică părţile contractante ale tratatului, motivele care au determinat încheierea lui, scopul şi obiectul. 2.Partea dispozitivă în care sunt cuprinse articolele şi care constituie conţinutul de bază al prevederilor sale. Articolele unor tratate poartă uneori scurte denumiri. 3.Partea finală care precizează data şi locul semnării, limba sau limbile în care au fost redactat textul, modalităţile de intrare în vigoare, durata şi valabilitatea tratatului. O răspândire tot mai largă în practică o capătă anexele. Ele apar astfel ca o parte distinctă a textului tratatului. Prin utilizarea acestora se urmăreşte completarea, detalizarea şi interpretarea conţinutului tratatului.

3. Înregistrarea şi aplicarea tratatelor

Tratatele care nu sunt afectate de nulitate trebuie aplicate cu bună credinţă. Încălcarea unui tratat dă naştere la răspunderea internaţională a statului care a comis o astfel de încălcare. În scopul

prevenirii unor astfel de situaţii de-a lungul istoriei au fost stabilite în textul acestora modalităţi de executare a lor. Ex. 1)Jurământul religios 2)Luarea de ostatici

3)Ipoteca

4)Gajul financiar asupra venitului. În prezent garantarea executării tratatelor se face prin proceduri specifice în cadrul organizaţiilor internaţionale. Executarea tratatelor presupune dobândirea forţei juridice şi în planul dreptului intern. Executarea obligaţiilor prevăzute de tratate presupune luarea măsurilor necesare în sensul aplicării lor de către autorităţile administrative sau judecătoreşti. Problema care se pune este dacă tratatele produc direct efect în dreptul intern sau sunt necesare anumite acte pentru introducerea lor în dreptul intern. Există în acest sens diverse soluţii care depind de prevederile constituţionale ale fiecărui stat:promulgarea, urmată de publicare sau emiterea de legi speciale pentru declararea tratatului ca lege internă. Statele nu pot invoca legislaţia internă pentru a justifica neexecutarea unui tratat, indiferent de modalităţile de introducere în ordinea juridică internă. Regula generală de aplicare a tratatelor este pe tot teritoriul statelor părţi. Sunt situaţii în care statele pot decide că un tratat nu se aplică unei părţi din teritoriul: a)Clauza federală b)Clauza colonială. Unele tratate stabilesc regimuri juridice pentru spaţii sau zone geografice aflate dincolo de limitele suveranităţii statelor părţi. În ceia ce priveşte aplicarea în timp a tratatelor regula generală este neretroactivitatea tratatelor dacă din cuprinsul lor nu reiese o intenţie diferită. O altă discuţie se impune în cazul tratatelor succesive:

1.Regula potrivit căreia dacă se încheie un nou tratat asupra aceleiaşi materii între aceleaşi părţi noul tratat se va aplica dacă:

a. Din dispoziţiile sale rezultă intenţia părţilor de a înlocui vechiul tratat.

b. Dispoziţiile noului tratat sunt incompatibile

2.Tratatele mai importante prevăd că în caz de conflict cor prevala

dispoziţiile lor 3.Articolul 30 din convenţie stabileşte alte două reguli:

a. Când un tratat precizează că este subordonat unui tratat anterior sau posterior sau că nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt,

dispoziţiile acestuia din urmă se vor aplica cu precădere.

b. Când toate părţile la tratatul anterior sunt părţi şi la

tratatul posterior tratatul anterior nu se aplică decât în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior. 4.Când părţile la tratatul posterior nu includ toate părţile la tratatul anterior se aplică regula după care când toate părţile la tratatul anterior sunt părţi la tratatul posterior, tratatul anterior se aplică numai în măsura în care prevederile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior. Între statele părţi la ambele tratate şi un stat parte la un tratat se aplică tratatul la care ambele sunt părţi. 5.Dispoziţiile particulare ale tratatelor bilaterale se aplică cu precădere faţă de dispoziţiile tratatelor generale indiferent dacă primele sunt anterioare sau posterioare celorlalte. În legătură cu raportul dintre legea internă şi tratat în deosebi în caz de conflict între acestea se pun o serie de probleme în dependenţă

de fiecare sistem al statelor:

a. În sistemul englez se dă prioritate legilor şi precedentelor judiciare interne. b.În Germania, Austria tratatele sunt asociate cu legile interne iar în caz de conflict se dă prioritate celei mai recente c. Constituţia franceză, olandeză dau prioritate tratatului. d.Constituţia Republica Moldova acordă valoare egală tratatului şi legii interne cu excepţia drepturilor omului. Articolul 4 al constituţiei precizează: Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cu pactele şi cu tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte prioritate o au reglementările internaţionale.

4. Interpretarea tratatelor

Interpretarea unui tratat reprezintă operaţiunea intelectuală prin care se determină sensul unui cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziţii. Interpretarea tratatelor are ca scop aplicarea lor corectă şi respectarea acestora în spiritul şi litera lor. În dreptul internaţional interpretarea tratatelor

ridică probleme cu privire la organele competente să o îndeplinească şi la valoarea interpretării efectuată de organele respective. Literatura şi legislaţia internaţională prevede modurile şi regulile de interpretare a tratatelor internaţionale. Modurile de interpretare a tratatelor sunt:

1)Interpretarea internaţională. 2)Interpretarea internă. În dependenţă de autoritatea competentă să interpreteze un tratat potrivit primului mod poate fi:

Interpretarea făcută părţile contractante ale tratatului poartă denumirea de interpretare autentică. Ea poate fi expresă care se face prin clauze interpretative înscrise în cuprinsul tratatului şi interpretare tacită adică ceia care decurge din practica concordantă a statelor în aplicarea prevederilor unui tratat internaţional. b. Interpretarea jurisdicţională care este efectuată de tribunalele arbitrare sau instanţele de judecată internaţionale. c. Interpretarea făcută de către organizaţiile internaţionale. Interpretarea internă a tratatelor poate consta dintr-o interpretare guvernamentală internă făcută de autorităţile publice guvernamentale, de regulă competente în domeniul relaţiilor externe sau dintr-o interpretare jurisdicţională internă efectuată de către instanţele de judecată ale statelor părţi. Interpretarea internă nu se impune decât organelor statului în cauză şi nu altor state părţi la tratat. Regulile de interpretare a tratatelor internaţionale potrivit Convenţiei de la Viena:

1.Regula bunei credinţe constă în aceia că interpretarea să aibă în vedere ceia ce părţile au avut de gând să spună în realitate şi pornindu-se de la elementele interseci ale tratatului şi aplicând metodele de interpretare atunci când textele nu au un înţeles clar cuvintele folosite vor fi interpretate în sens uzual. 2.Regula de interpretare prin context potrivit căreia să fi avut în vedere fraza în care figurează termenul respectiv, alineatul în care se găseşte termenul în cauză o anumită parte a textului tratatului sau chiar textul tratatului în întregul său.

a.

3.Regula sensului obişnuit al termenilor tratatului ceia ce înseamnă că la interpretare trebuie reţinută semnificaţia uzuală a cuvintelor afară de cazurile când acestea sunt utilizate într-un sens special. 4.Regula interpretării în lumina obiectului şi scopului său. Aceasta presupune raportarea interpretării la sensurile şi scopurile pe care părţile le-au avut în vedere la încheierea tratatului în cauză. 5.Regula sensului clar care înseamnă că nu trebuie interpretate dispoziţiile unui tratat care au sens clar. 6.Regula efectului util. Ea cere ca interpretarea oricărui termen sau a oricărei dispoziţii a tratatului să se facă astfel încât să producă un efect util asupra aplicării tratatului dar nu să –l facă nul. 7.Regula ne admiterii termenilor tratatului în sens absurd. Convenţia de la Viena din 1969 prevede şi unele mijloace complimentare de interpretare: lucrările pregătitoare şi împrejurările în care a fost încheiat tratatul.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Analiza tratatelor privind micul trafic la frontieră.

2. Planul de acţiuni Republica Moldova Uniunea Europeană.

3. Interpretarea internaţională a tratatelor.

4. Rolul şi scopul înregistrării şi aplicării tratatelor internaţionale

Bibliografia:

1. Balan O, Burian A, Drept internaţional public, Vol. II, Chişinău, F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003.

2. Geamănu G., „Drept internaţional public”, ed. Didactică şi pedagogică, vol.2, Bucureşti, 1981.

3. Popescu D., Coman F, „Drept internaţional public”, ed. MI, Bucureşti, 1993.

4. Diaconu I., „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1993.

5. Miga-Beşteliu R., „Drept internaţional public. Introducere în dreptul internaţional public”, ed. „ALL. Educaţional”, Bucureşti, 1997.

6. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1997.

TEMA 10: EFECTELE, MODIFICAREA ŞI ÎNCETAREA TRATATELOR. REZERVELE TRATATELOR PLAN:

1. Rezervele la un tratat şi efectele lor

2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe

3. Condiţiile de valabilitate şi de nulitate a tratatelor

4. Modurile de modificare şi încetare a tratatelor

1. Rezervele la un tratat şi efectele lor

Potrivit Convenţiei de la Viena rezerva este o declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, ratifică, acceptă sau aprobă un tratat ori aderă la acesta prin care urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii din tratat cu privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv. Rezervele sunt folosite atunci când un stat care este de acord cu marea majoritatea prevederilor tratatului nu este satisfăcut de una sau mai multe clauze şi refuză pe această cale să fie legat de acele clauze. Rezervele se pot formula numai în cazul tratatelor multilaterale. Condiţiile în care se pot face rezerve au variat în timp. În dreptul internaţional clasic rezervele nu erau admise dacă afectau integritatea regulilor de fond ale tratatelor şi numai dacă erau acceptate de toate celelalte părţi ale tratatului. Conform Convenţiei de la Viena ultima regulă se aplică numai pentru tratatele cu un număr redus de state. Condiţiile stabilite conform Convenţiei de la Viena sunt:

1)Condiţiile de formă:

a. Să fie exprimate în scris şi comunicate statelor contractante şi altor state care au dreptul să devină părţi la tratat. b.Pot fi formulate la momentul semnării, ratificării, aprobării, acceptării, aderării. Rezervele formulate la semnare trebuie reconfirmate la exprimarea consimţământului de a fi legat prin tratat. c. Problema acceptării sau respingerii rezervelor. Dacă un tratat multilateral general permite în mod expres formularea de rezerve nu este nevoie de acceptarea ei de către celelalte state dacă tratatul nu prevede necesitatea acceptării. Ne formularea de obiecţii timp de 12 luni de la comunicarea rezervei echivalează cu o acceptare. Acceptarea şi

respingerea nu necesită reconfirmarea, dar retragerea obiecţiei trebuie făcută în scris. 2)Condiţiile de fond:

a. Să nu fie interzisă expres de tratat.

b. Să nu se refere la anumite dispoziţii de la care tratatul interzice expres efectuarea de rezerve.

c. Să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului.

În urma formulării de rezerve între statul rezervatar şi celelalte state părţi se por stabili mai multe grupuri de raporturi juridice în funcţie de atitudinea acestora din urmă:

1.Cele între statul rezervatar şi statele părţi care au acceptat rezervele. Aceste raporturi sunt guvernate de tratat, dispoziţiile articolelor aspra cărora s-au făcut rezerve fiind aplicabile aşa cum acestea au fost modificate de sensul rezervelor. 2.Cele între statul rezervatar şi statele părţi care au formulat obiecţii. Acestea din urmă pot:

a. Să refuze ca restul dispoziţiilor tratatului, neafectate de rezerve să se aplice între acestea şi statul rezervatar.

b. Să refuze aplicarea în totalitate a tratatului între ele

şi statul rezervatar. O rezervă autorizată în mod expres de un tratat nu are nevoie să fie acceptată ulterior de celelalte state contractante cu excepţia cazurilor când tratatul prevede aceasta. Statele pot formula nu numai rezerve la un tratat internaţional dar şi declaraţii interpretative faţă de unele din prevederile acestuia. Spre deosebire de rezerve care urmăresc modificarea unor raporturi juridice create prin tratat, declaraţiile interpretative se limitează să precizeze numai anumite poziţii de principiu ale statelor în cauză faţă de tratatul multilateral sau faţă de unele clauze ale acestuia.

2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe

Regula generală ne spune că tratatele produc efecte faţă de părţi nu şi pentru terţi. Terţi sunt statele care nu sunt legate prin tratat. articolul 34 al Convenţiei de la Viena prevede că un tratat nu creează nici obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ fără consimţământul său. Prin expresia efecte faţă de terţi se înţeleg numai drepturi şi

obligaţii ce pot rezulta dintr-un tratat anume faţă de terţi adică avantaje sau dezavantaje. Regula că tratatele produc efecte numai faţă de terţ cunoscută ca regula efectului relativ decurge din principiul egalităţii suverane a statelor care admite că un grup de state încheind tratate ar putea să impună obligaţii sau drepturi pentru alte state şi ar duce la înlăturarea suveranităţii şi egalităţii în drepturi ale statelor. Condiţiile prin care statele pot dobândi drepturi în temeiul unor tratate la care nu sunt părţi sunt:

a. Dacă părţile la un tratat înţeleg să confere un drept fie statului terţ sau unui grup de state căruia acesta aparţine fie tuturor statelor.

b. Dacă statul terţ consimte. Conform articolului 36 consimţământul este prezumat în lipsa unei indicaţii contrare deci poate fi tacit.

Condiţiile prin care pentru state pot rezulta obligaţii din tratate la care nu sunt părţi sunt:

a. Părţile la tratat să fi înţeles să creeze o asemenea obligaţie prin dispoziţiile tratatului. b.Statul terţ să accepte în mod expres şi în scris. S-a apreciat că prin realizarea acestor condiţii se creează de fapt un acord colateral între statele părţi şi terţi. În doctrină se mai susţine că anumite tratate care creează regimuri juridice obiective fac excepţie de la regimul relativ:

- prin care se stabilesc regimuri teritoriale

- prin care se creează un anumit regim pentru căi de comunicaţii internaţionale

- tratate multilaterale prin care se înfiinţează organizaţii internaţionale

- prin care se fixează statute de neutralitate

Potrivit regulii generale care decurge din principiul suveranităţii exclude categoric impunerea în sarcina unor state terţe a unor obligaţii fără consimţământul lor, totuşi se invocă posibilitatea existenţei unor tratate care să stabilească obligaţii pentru statele terţe fără consimţământul lor. Ex. acordul de la Postam din 1945, cel de la Londra prevede pentru statele terţe obligaţia de a pedepsi criminalii de război. Convenţii privind genocidul stabilesc obligaţii valabile pentru întreaga comunitate internaţională.

3.

Condiţiile de valabilitate şi de nulitate a tratatelor

Un tratat pentru a fi valabil trebuie să fie licit atât din punct de vedere a regulilor sale de încheiere cât şi din punct de vedere al conţinutului, obiectului şi scopului său. Aceasta presupune ca tratatul:

Să fie încheiat în modul cuvenit de către subiectele de drept internaţional. Să reprezinte rezultatul unei înţelegeri autentice dintre părţi ceia ce înseamnă că acordul de voinţă al părţilor să nu fie afectat prin vicii de consimţământ. Să nu contravină în întregime sau în parte principiilor fundamentale şi normelor imperative ale dreptului internaţional. În dependenţă de gradul de ilegalitate a tratatului internaţional cunoaştem două tipuri de nulitate: relativă şi absolută. Sunt sancţionate cu nulitate relativă viciile de consimţământ rezultând din:

1. Violarea vădită a unei norme de importanţă fundamentală a dreptului intern privitoare la competenţa de a încheia tratate.

2. Eroarea.

3. Dolul care constă în conduita frauduloasă a unei părţi contractante prin care se urmăreşte determinarea altei părţi contractante să-şi dea consimţământul pentru încheierea tratatului.

4. Coruperea reprezentantului unui stat participant la negocierea

încheierii tratatului pentru a accepta încheierea lui în anumite condiţii. Prin nulitate absolută se sancţionează viciile de consimţământ rezultând din:

1.Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat prin acte sau ameninţări îndreptate împotriva libertăţii sau integrităţii fizice a acestuia, reputaţiei sale. Tratatul încheiat în aceste condiţii este lipsit de orice efect juridic. 2.Constrângerea exercitată asupra unui stat participant la încheierea unui tratat internaţional prin ameninţare sau folosirea forţei. De nulitate absolută sunt lovite şi tratatele care contravin normelor imperative ale dreptului internaţional atât cele în vigoare în momentul încheierii lor cât şi cele apărute mai târziu pe parcursul

aplicării acestora. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice stat parte la tratat nu neapărat de statul victimă precum şi din oficiu de către o instanţă internaţională. Dispoziţiile unui tratat nul nu au forţă juridică. Dacă tratatul este lovit de nulitate în virtutea contradicţiei sale cu o normă imperativă de drept internaţional părţile lui sunt obligate să elimine în măsura posibilităţilor consecinţele oricărui act îndeplinit pe baza unuia asemenea tratat.

4. Modurile de modificare şi încetare a tratatelor

De regulă tratatele conţin clauze exprese privind procedura de modificare pe calea unor amendamente care se adoptă în unanimitate sau cu o majoritate de 2/3. În practică modificarea tratatelor poartă denumirea de amendare sau revizuire. Amendarea se face când modificarea este de mică importanţă sau parţială. Revizuirea se face când modificarea este substanţială şi extinsă la părţi mari ale tratatului. Această deosebire tehnică nu are relevanţă din punct de vedere juridic. Modificarea se face numai prin acordul părţilor. De regulă modificările parcurg pentru a intra în vigoare aceleaşi etape prevăzute pentru încheierea tratatelor. În cazul tratatelor bilaterale este necesar acordul ambelor părţi pentru modificare. În cazul tratatelor multilaterale există mai multe posibilităţi:

Modificarea nu poate interveni decât prin acordul tuturor statelor părţi. Modificarea poate interveni cu acordul majorităţii statelor părţi. În acest caz tratatul poate să prevadă: - opozabilitatea modificărilor pentru toate statele părţi indiferent dacă nu au votat pentru modificare; - opozabilitatea modificărilor numai pentru statele care au votat pentru aceasta ceia ce creează regimuri juridice diferite. Regimurile juridice diferite sunt:

1. Între părţile care au acceptat modificările se aplică prevederile tratatului modificat.

2. Între părţile care au respins modificările se va aplica tratatul iniţial.

3. Între prima şi a doua categorie se aplică tot tratatul iniţial. O problemă se ridică legată de modificarea Cartei ONU mai ales în cadru eforturilor de reformă a organizaţiei.

Prin încetarea unui tratat internaţional se înţelege că acesta şi-a pierdut forţa sa juridică în raporturile dintre participanţii săi, el ne mai producând în continuare drepturi şi obligaţii pentru părţi. Tratatele îşi pot înceta efectele lor prin mai multe modalităţi:

1. Denunţarea. În acest caz se face distincţie între tratatele bilaterale care în cazul denunţării pune capăt tratatului, iar în cazul tratatelor multilaterale denunţarea capătă caracterul retragerii şi nu pune capăt tratatului în cauză. Potrivit art. 56 al Convenţiei de la Viena un tratat cate conţine dispoziţii cu privire la stingerea şi denunţarea sa sau la retragerea din el nu poate fi obiectul unei denunţări sau retrageri. De la această regulă sunt două excepţii: - atunci când poate fi stabilită intenţia părţilor de a admite posibilitatea denunţării sau retragerii. – atunci dreptul de denunţare sau retragere poate fi dedus din natura tratatului. Organul competent pentru a denunţa un tratat este prevăzut de dispoziţiile constituţionale ale fiecărei părţi în mod firesc el fiind acela căruia îi aparţine competenţa de a angaja statul pe plan internaţional.

2. Abrogarea este un caz stingere a tratatelor internaţionale care solicită voinţa unanimă a părţilor.

3. Anularea este o modalitate de renunţare unilaterală a unui stat

de la tratatul încheiat de acesta. Anularea unui tratat poate avea loc în cazurile strict determinate cum ar fi:

- Violarea substanţială a tratatului de către una dintre părţile sale;

- Apariţia unei norme imperative de drept internaţional cu care tratatul nu este în concordanţă;

- Schimbarea fundamentală a împrejurărilor în care a fost încheiate tratatul; 1.Dispoziţia uneia dintre părţile contractante ale tratatului – ca subiect de drept internaţional. 2.Executarea completă a prevederilor tratatului. 3.Expirarea termenului de valabilitate a tratatului. 4.Survenirea unei condiţii rezolutorii expres prevăzute în cuprinsul tratatului. 5.Reducerea numărului de participanţi la tratatul multilateral sub numărul necesar pentru intrarea în vigoare a acestuia. O situaţie intermediară în raport cu încetarea definitivă a tratatului o constituie suspendarea adică încetarea provizorie a aplicării

tratatului sub influenţa diferitelor împrejurări. Suspendarea este admisă dacă tratatul o prevede expres şi părţile contractante sunt de acord cu ea.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Structura tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană.

2. Efectele nulitatăţii tratatelor internaţionale.

3. Specificul denunţării tratatelor bilaterale şi multilaterale.

4. Carta ONU – tratat de fondare a ONU.

Bibliografia:

1.Balan O, Burian A, Drept internaţional public, Vol. II, Chişinău, F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003. 2.Geamănu G., „Drept internaţional public”, ed. Didactică şi pedagogică, vol.2, Bucureşti, 1981. 3.Popescu D., Coman F, „Drept internaţional public”, ed. MI, Bucureşti, 1993. 4.Diaconu I., „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1993. 5.Miga-Beşteliu R., „Drept internaţional public. Introducere în dreptul internaţional public”, ed. „ALL. Educaţional”, Bucureşti,

1997.

6.Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1997. 7.Niciu M., „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, vol.1 Iaşi,

1993.

8.Convenţia privind tratatele internaţional de la Viena din 1969. 9.Legea privind modul de încheiere, aplicare, ratificare şi denunţare

a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor internaţionale din

18.03.1993.

TEMA 11: REZOLVAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE PE CALE PAŞNICĂ

PLAN:

1. Noţiunea de diferend internaţional

2. Modalităţile şi mijloacele de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale

3. Reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale

4. Mijloacele bazate pe constrângere

1. Noţiunea de diferend internaţional

Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi procedurile de drept internaţional au cunoscut o lunga evoluţie istorica. În conţinutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice, de morala şi de politica internaţionala. Primele încercări de reglementare a soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale au avut loc în cadrul Convenţiilor de la Haga, din 1899 şi 1907. Statutul Societăţii Naţiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligaţia de a încerca sa soluţioneze prin mijloace paşnice diferendele dintre ele, fără a exclude însă posibilitatea recurgerii la război. Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnica constituie un principiu al dreptului internaţional public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellogg”. Pe lângă condamnarea războiului şi renunţarea la folosirea războiului ca instrument al politicii naţionale, Pactul consemnează şi angajamentul statelor de a soluţiona conflictele internaţionale numai prin mijloace paşnice. În dispoziţiile Pactului nu este specificata nici o procedura de constrângere colectiva aplicabila în cazul încălcării sale. Carta O.N.U ( 1945 ) consacra principiul soluţionării diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice, ca o obligaţie internaţionala a statelor şi un principiu fundamental al dreptului internaţional public. La nivel regional, principiul a fost consacrat în „ Convenţia europeana pentru soluţionarea paşnica a diferendelor” (1957) adoptata în cadrul Consiliului Europei. În sens larg, noţiunea de diferend cuprinde contestaţiile, litigiile, divergentele sau conflictele dintre doua subiecte de drept internaţional. Diferendele internaţionale pot să aibă o natura juridică sau politică.

Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţii de drept între state şi care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problema de drept internaţional, existenţa unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale precum şi stabilirea naturii sau întinderii reparaţiei datorată pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale. Diferendele politice sunt diferendele în care pretenţiile contradictorii ale parţilor nu pot fi formulate juridic. O regula importanta a dreptului internaţional contemporan este regula caracterului facultativ al mijloacelor paşnice, conform căreia, statele îşi aleg în mod liber şi pe baza acordului dintre ele, mijlocul paşnic la care sa recurgă pentru soluţionarea unui diferend apărut între ele.

2. Modalităţile şi mijloacele de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale

Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în doua categorii: mijloace politico-diplomatice şi mijloace jurisdicţionale. O categorie aparte o constituie mijloacele paşnice bazate pe constrângere. Mijloacele paşnice de drept internaţional - diplomatice şi politice - sunt reglementate prin convenţii internaţionale universale sau regionale. În general, soluţiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace paşnice au un caracter de recomandare fata de părţile diferendului, cu excepţia hotărârilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U. Din mijloace politico-diplomatice categorie fac parte:

negocierea, bunele oficii, medierea, ancheta internaţionala şi concilierea internaţionala. a) Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de soluţionare a diferendelor internaţionale. Reprezintă un demers necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend. Tratativele diplomatice directe reprezintă unul dintre cele mai utilizate mijloace de soluţionare pentru că acestea se află la îndemâna fiecărui stat, sunt cele mai puţin costisitoare şi în desfăşurarea lor vin în contact una cu alta în mod direct. Negocierile sunt considerate ca fiind o modalitate bine definită din punct de vedere procedural. Ele se pot desfăşura prin contacte şi tratative între reprezentanţii părţilor ca şi prin schimbul de documente scrise. Negocierile diplomatice directe între statele aflate într-un diferend sunt purtate de câtre ministerele

afacerilor externe ale statelor, de către şefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de către şefii statelor. În cazul organizaţiilor internaţionale, negocierile se poarta de către cei mai înalţi funcţionari ai acestora (secretari generali, directori sau preşedinţi). Unul din avantajele negocierilor este acela că ele se pot relua la nivele diferite de reprezentare. În situaţia negocierilor părţile sunt situate pe poziţii de egalitate în discuţii. Durata negocierilor variază în funcţie de împrejurările concrete ele pot dura câteva zile sau mai mulţi ani. În cazul când negocierile nu vor da rezultate părţile pot recurge la arbitraj.

b) Bunele oficii reprezintă demersul întreprins pe lângă statele-

parţi la un litigiu, de către un terţ – stat sau organizaţie internaţională

– din proprie iniţiativa sau la cererea parţilor, cu scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariţiei unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend produs deja. În cazul bunelor oficii, rolul terţului încetează în momentul începerii

negocierilor directe între părţile aflate în diferend. Terţul nu participa la negocieri şi nici nu face propuneri referitoare la modul de soluţionare a diferendului, ci doar facilitează începerea tratativelor. Pentru a se angaja în activitatea de bune oficii terţul are nevoie de acceptarea părţilor.

c) Medierea presupune, de asemenea, intervenţia unui terţ, care

poate fi un stat, o organizaţie internaţionala sau o persoana fizica. Terţul, de aceasta data, participa la negocieri şi face propuneri referitoare la felul în care se poate soluţiona conflictul. Propunerile terţului nu sunt însă obligatorii pentru părţile aflate în diferend. Din punct de vedere procedural medierea internaţională se caracterizează prin deplina sa adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui diferend şi prin absenţa unor forme sau etape care trebuie parcurse.

În practică acţiunile de mediere se pot interpătrunde cu negocierile directe între părţile la un diferend, uneori revenirea la negocieri fiind rezultatul intervenţiei unui mediator. Părţile la un diferend sunt libere să refuze soluţia propusă de mediator.

d) Ancheta internaţionala se poate utiliza în cazul diferendelor

internaţionale generate de aprecieri diferite asupra unor situaţii de

fapt. Părţile aflate în diferend pot sa constituie o comisie internaţionala de ancheta, pe baza acordului dintre ele, în care se precizează faptele pe care Comisia trebuie sa le elucideze, modul de

alcătuire al acesteia si întinderea împuternicirilor membrilor săi. Comisia nu se pronunţa asupra răspunderii parţilor în diferend. Deliberările Comisiei internaţionale de ancheta au loc cu uşile închise si rămân confidenţiale. Comisia îşi încheie lucrările printr-un raport, care se limitează doar la stabilirea faptelor si nu are caracterul obligatoriu al unei sentinţe judecătoreşti. e) Concilierea internaţională consta din examinarea unui diferend de către un organ permanent sau instituit ad-hoc după apariţia diferendului, cu scopul soluţionarii aspectelor litigioase dintre părţile în diferend care sa conducă la împăcarea lor. Comisia internaţionala de conciliere cercetează nu numai faptele care au generat diferendul respectiv, dar face şi recomandări asupra modului de soluţionare a lui. Recomandările sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru părţile aflate în diferend. Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor:

Arbitrajul internaţional Arbitrajul internaţional este judecata pe plan internaţional a unui diferend de către o instanţa ad-hoc, constituita de părţile în diferend. Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oara în Convenţia de la Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor internaţionale, care prevede obligaţia părţilor de a se supune cu buna - credinţa hotărârii arbitrale. Sentinţele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părţile diferendului şi sunt limitate la cauza în care au fost pronunţate. Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind condiţionata de acordul părţilor într-un diferend. Acordul părţilor poate să îmbrace următoarele forme:

a. Compromisul, care reprezintă un tratat internaţional prin care părţile consimt să supună diferendul dintre ele unei instanţe arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal permanent.

b. Clauza compromisorie, care este o clauza (generala sau

speciala) inclusă într-un tratat încheiat de părţi prin care acestea înţeleg să supună eventualele diferende dintre ele unei instanţe arbitrale. În competenţa unei instanţe arbitrale intra soluţionarea diferendelor de ordin juridic şi politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internaţional public. Tribunalul arbitral decide asupra competentei sale, pe baza compromisului arbitral şi a altor tratate în legătura cu cauza, precum şi prin aplicarea principiilor de drept. În

soluţionarea cauzei, tribunalul aplica regulile determinate prin compromisul părţilor. Sentinţa pronunţata este motivată, are caracter obligatoriu şi definitiv. Se admit, în mod excepţional, anumite căi de recurs:

Recursul în interpretare, daca între părţile diferendului a apărut un dezacord asupra sensului hotărârii; Recursul în corectare, daca tribunalul a săvârşit o eroare de drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere; Recursul în revizuire, daca se descoperă un fapt nou, cu caracter esenţial care nu a fost cunoscut la data pronunţării sentinţei. Curtea Internaţionala de Justiţie C.I.J. a fost instituită prin Carta O.N.U. şi reprezintă nu numai organul judiciar al organizaţiei, ci şi al întregii comunitaţi internaţionale. Jurisdicţia sa a înlocuit pe cea a Curţii Internaţionale Permanente de Justiţie, dizolvata o data cu Societatea Naţiunilor. Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, părţi la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni părţi la Statutul Curţii în condiţii determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării Curţii de către orice stat al comunitaţii internaţionale, chiar daca nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în condiţiile stabilite de Consiliul de Securitate. Jurisdicţia C.I.J. are caracter permanent şi este facultativă, fiind determinată de consimţământul statelor – părţi la litigiul cu care a fost sesizată. Curtea este compusă din judecători permanenţi, judecători ad-hoc şi camere. Curtea are ca membrii permanenţi 15 judecători, care funcţionează cu titlu individual, fiind aleşi de către Consiliul de Securitate şi Adunarea Generala O.N.U., pe o perioadă de 9 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Compunerea corpului de magistraţi permanenţi reflectă structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curţii. Calitatea de judecător al Curţii este incompatibilă cu exercitarea altor funcţii judiciare într-o cauză anterioară. Magistraţii Curţii beneficiază de privilegiile şi imunităţile necesare desfăşurării activităţii lor. Judecătorii ad-hoc sunt special numiţi de câtre un stat pentru soluţionarea unui anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecători ai Curţii nu are calitatea de cetăţean al său. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnaţi.

Camerele Curţii sunt constituite din 3 sau mai mulţi judecători, numiţi în vederea examinării unor cauze determinate sau care se pot soluţiona în cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai mică importanţă. Competenţa Curţii poate fi analizată sub două aspecte: al

subiectelor de drept internaţional care apar în faţa sa – competenţa personală – şi al litigiilor care i se supun – competenţa materială.

a) Conform Statutului, numai statele pot sa fie părţi în cauzele

supuse Curţii. Interesele persoanelor fizice şi juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protecţiei diplomatice.

Organizaţiile internaţionale nu pot să apară ca pârţi într-un litigiu, dar pot sa fie autorizate de Adunarea Generala a O.N.U. să solicite Curţii avize consultative sau să ofere informaţii în legătură cu problemele puse în discuţie.

b) În Statutul Curţii se prevăd două categorii de cauze care intră

în sfera competenţei sale materiale: cauzele pe care i le supun părţile, precum şi toate chestiunile reglementate în mod special în Carta

O.N.U. sau în tratatele şi convenţiile în vigoare. Curtea poate să examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept internaţional; existenţa unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încălcare a unei obligaţii internaţionale; natura şi întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale. Exercitarea jurisdicţiei Curţii este condiţionată de acceptarea ei de câtre statele părţi. Statele pot să-şi exprime consimţământul fie anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui.

a) Acceptarea anterioara a jurisdicţiei Curţii se poate face printr-o

declaraţie unilaterala (clauza facultativa) care se depune Secretarului General al O.N.U. şi cuprinde obligaţia asumată de stat de a accepta jurisdicţia Curţii pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipată a jurisdicţiei Curţii poate să rezulte din tratatele dintre state, care reglementează soluţionarea paşnică a diferendelor, sau poate să fie prevăzută într-o clauză compromisorie, inclusa în cuprinsul unui tratat încheiat între state.

b) Acceptarea jurisdicţiei Curţii ulterior producerii unui diferend

se realizează printr-un acord special între state, denumit compromis,

în care părţile stabilesc obiectul diferendului supus Curţii.

C.I.J. aplică în soluţionarea litigiilor dreptul internaţional în vigoare (tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentul judiciar, doctrina) sau principiile echitaţii, dacă există acordul părţilor. Statutul Curţii prevede procedura de soluţionare a litigiilor, respectând principiul contradictorialităţii şi al publicităţii dezbaterilor. Procedura cuprinde o fază scrisă (depunerea de memorii) şi o fază orală (audierea părţilor, dezbateri). În prima etapă a procedurii părţile pot să ridice excepţia de ne competenţă a Curţii în soluţionarea cauzei, obiecţii la care Curtea trebuie să răspundă înaintea judecăţii pe fond. Curtea poate să dispună - pe cale de ordonanţă - măsuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea părţilor sau din oficiu, daca există pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în cauză. Ne prezentarea uneia dintre părţi la procedura în faţa Curţii nu împiedică continuarea examinării cauzei. Curtea adoptă hotărârile cu votul majorităţii judecătorilor prezenţi. În caz de paritate, votul Preşedintelui Curţii prevalează. Hotărârea Curţii se motivează, iar dacă există opinii separate (cele care diferă de hotărârea Curţii) sau individuale ( cele care coincid cu hotărârea Curţii dar se bazează pe argumente proprii) ale unor judecători, acestea se anexează hotărârii. Hotărârile sunt definitive şi obligatorii pentru părţile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o soluţionează. Hotărârile Curţii beneficiază de autoritatea lucrului judecat. Carta O.N.U. dă posibilitatea sesizării Consiliului de Securitate al O.N.U. de către un stat, dacă cealaltă parte a litigiului nu execută obligaţiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curţii. Statutul Curţii prevede, de asemenea, dreptul unei părţi de a solicita interpretarea hotărârii pronunţate, în cazul în care se contestă înţelesul sau întinderea dispoziţiilor hotărârii. Se admite şi posibilitatea revizuirii unei hotărâri, dacă ulterior pronunţării s-a descoperit un fapt nou, de natură a influenţa în mod decisiv procesul decizional şi care nu a fost cunoscut de câtre Curte sau de parte la acea dată. Termenul în care poate fi solicitată revizuirea este de 6 luni de la data descoperirii faptului necunoscut şi nu mai târziu de 10 ani de la pronunţarea hotărârii. Curtea este competentă să emită avize consultative la solicitarea Adunării Generale şi a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legătură cu orice problemă juridică. Cu autorizarea Adunării Generale mai pot

solicita avize şi alte organe ale ONU, precum şi instituţiile specializate. Rămâne la latitudinea Curţii să accepte sau nu emiterea unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot să prezinte expuneri proprii, după ce le-a fost notificată de către grefierul Curţii existenţa unei cereri de aviz. Procedura este mai simplă decât cea contencioasă, dar este în mare măsură asimilată acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă organismul care le-a solicitat a acceptat în prealabil aceasta.

3. Reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale

Organizaţiile internaţionale, în special cele apărute după cel de-al doilea război mondial, au un rol important în acţiunea de soluţionare paşnică a diferendelor ivite între statele membre. Organizaţiile internaţionale, în special O.N.U, sunt competente să acţioneze în mod direct pentru soluţionarea diferendelor internaţionale, fie la cererea parţilor diferendului, fie din propria lor iniţiativă. Carta O.N.U instituie un sistem de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale care prezintă o anumita gravitate şi a căror prelungire în timp pune în pericol pacea şi securitatea internaţionala. Dintre organele principale ale O.N.U sunt competente să acţioneze pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generala şi, în anumite condiţii, Secretariatul General al organizaţiei. Consiliul de Securitate al O.N.U poate acţiona pentru soluţionarea unui diferend internaţional care ameninţa pacea şi securitatea internaţională, din proprie iniţiativă sau la cererea oricărui stat membru al organizaţiei. Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U. răspunzător pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Carta O.N.U. prevede obligaţia parţilor într-un diferend ca, în situaţia în care nu reuşesc să îl soluţioneze, să îl supună Consiliului de Securitate, care, fie le recomandă să recurgă la un anumit mijloc paşnic de soluţionare, fie propune o soluţie de fond în vederea soluţionării diferendului. Consiliul de Securitate are dreptul, potrivit Cartei O.N.U., să adopte decizii (rezoluţii) privind măsurile aplicabile statului vinovat. Aceste măsuri pot să nu implice folosirea forţei (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relaţiilor diplomatice

cu statul vinovat etc.) sau, în cazurile excepţionale, pot fi aplicate măsuri de constrângere, bazate pe forţă. Adunarea Generala a O.N.U. este competentă doar să pună în discuţie şi să facă recomandări cu privire la soluţionarea unui diferend internaţional şi numai cu privire la procedurile de aplanare paşnică a diferendului. Secretariatul General al O.N.U. este competent să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme legată de apariţia unui diferend. De asemenea, el poate îndeplini misiuni de “bune oficii” sau de mediatiune.

4. Mijloacele bazate pe constrângere

În cazul în care un stat comite acţiuni neamicale faţă de un alt stat sau încalcă normele dreptului internaţional, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, daca nu reuşeşte sa rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate sa recurgă la folosirea unor mijloacele paşnice bazate pe constrângere. Aceste mijloace nu trebuie sa implice folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa, pentru a nu încalcă principiul fundamental al dreptului internaţional – principiul neagresiunii. Dreptul internaţional admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relaţiilor diplomatice, ca mijloace paşnice bazate pe constrângere. Retorsiunea. Consta în masurile de răspuns ale unui stat fata de actele inamicale, contrare curtoaziei internaţionale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Actul de retorsiune, ca si actele la care se răspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care determina retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecătoreşti. Represaliile. Consta într-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului internaţional, prin care acesta răspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Prin aplicarea represaliilor se urmăreşte determinarea statului vinovat sa înceteze actele ilegale si sa repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate numai ca răspuns la acţiuni ilegale ale unui stat fata de alt stat si doar daca, înainte de a recurge la ele statul lezat a cerut statului vinovat sa repare daunele provocate prin acţiunile ilegale si nu o obţinut vreun rezultat, si doar cu respectarea principiului proporţionalităţii între actele ilicite si daunele provocate prin acestea si represaliile care se aplica. Exemple de represalii sunt: sechestrarea

bunurilor aparţinând cetăţenilor statului vinovat, întreruperea relaţiilor poştale, a comunicaţiilor cu statul vinovat etc. Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si boicotul. Embargoul reprezintă acţiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau ieşirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritoriala, până când statul vinovat nu încetează acţiunile sale ilegale si nu îl despăgubeşte pentru daunele provocate. Tot o măsura de embargo o reprezintă si reţinerea bunurilor, de orice fel, aparţinând statului vinovat. Boicotul consta în masurile de constrângere executate de un stat sau de o organizaţie internaţionala împotriva altui stat, care s-a făcut vinovat de încălcarea dreptului internaţional (întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale si de alta natura). Ruperea relaţiilor diplomatice este actul unilateral al unui stat, prin care acesta îşi recheamă misiunea diplomatica dintr-un stat si cere statului respectiv sa îşi recheme misiunea diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul pune capăt relaţiilor oficiale cu statul vizat prin acţiunea sa.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Rezolvarea pe cale paşnică a diferendului transnistrean.

2. Rezolvarea diferendului internaţional România Ucraina privind construirea canalului Bîstroe.

3. Aspectul internaţional al conflictului Georgia Federaţia Rusă privind recunoaşterea statală a Osetiei de Sud.

4. Făşia Gaza pămînt palestinian sau isdrailean.

5. Conflictul cecen – diferend internaţional sau problemă internă a Federaţiei Ruse.

1.Anghel

M.

Ion,

Anghel

Bibliografia:

I.

Viorel.

„Răspunderea

în

dreptul

internaţional”. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

2.Balan

O,

Serbenco

E,

„Drept

internaţional

public”,

Vol.

I,

Chişinău, Tipografia „Reclama”, 2001.

3.Balan O, Burian A, „Drept internaţional public”, Vol. II, Chişinău, F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003. 4.Geamanu G., „Drept internaţional public”, vol.1, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981. 5.Moca Gh., „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti, 1988. 6.Andronovici C., „Drept internaţional public”, Ed. „Graphix”, Iaşi,

1993.

7.Popescu D., Coman F., „Drept internaţional public”, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993. 8.Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public”, vol.1,

Ed. „Hiperion”, Bucureşti, 1993. 9.Niciu M., „Drept internaţional public”, Ed. „Chemarea”, Iaşi 1993.

10. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public”, Ed. „Şansa”, Bucureşti, 1997.

TEMA 12: PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1.Consideraţii generale. Concepte şi principii privind protecţia mediului înconjurător 2.Obligaţii cu caracter general ale statelor în domeniul protecţiei mediului 3.Obligaţii cu caracter specific în domeniu protecţiei mediului. Răspunderea şi compensarea

1. Consideraţii generale. Concepte şi principii privind protecţia mediului înconjurător

Protecţia mediului înconjurător pentru factorii din mediu care se află sub suveranitatea naţională în baza legii interne, iar pentru factorii din mediu aflaţi în afara jurisdicţiei naţionale protecţia are loc în conformitate cu tratatele internaţionale în vigoare în cadru cooperării între state. Faptul că poluarea nu cunoaşte hotare a impus accentuarea necesităţii de cooperare a statelor aşa cum mediul înconjurător constituie patrimoniul comun al omenirii. Necesitatea de cooperare este determinată de înmulţirea şi diversificarea tipurilor de poluare, a surselor poluante şi a gradului periculos a unor poluanţi. În plan internaţional necesitatea cooperării şi a dezvoltării dreptului internaţional în acest domeniu a fost subliniată în lucrările conferinţei O.N.U. asupra mediului uman din 1972 de la Stoclkholm. Conferinţa s-a constituit ca un prim semnal de alarmă pentru politica naţională a statelor în ceia ce priveşte mediul înconjurător. Conferinţa O.N.U. din 1992 de la Rio de Janeiro se înscrie ca un eveniment major la care a participat peste 160 de state din categoria:

ţărilor industrializate, ţările în curs de dezvoltare, ţările aflate în perioada de tranziţie. În cadru acestei conferinţe a fost adoptate două categorii de documente:

Instrumente juridice: convenţia asupra diversităţii biologice, convenţia asupra schimbărilor climatice. Documente programatice: declaraţia de la Rio asupra mediului înconjurător, principiile cu privire la fondul forestier. Anumite concepte şi principii au apărut în jurisprudenţa internaţională şi în doctrină cu peste trie decenii înaintea declaraţiei

din 1972. Acestea se refereau la mediu, privit ca o componentă a teritoriului de stat. Poluarea a fost combătută în cadru unor tratate. În general se invocă principiul latin „foloseşte ceia ce îţi aparţine în aşa fel încât să nu producă daune altuia”. În 1978 Comisia de Drept Internaţional începe lucrările de codificare în domeniu. Lucrările s- au concretizat în proiectul de articole privind „Răspunderea internaţională pentru consecinţele prejudiciabile decurgând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional”. Până în prezent dreptul internaţional nu conţine un principiu de drept convenţional sau cutumiar în materie. În plan instituţional se creează Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător, Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii, Agenţia pentru Protecţia Mediului a Comunităţilor Europene.

2. Obligaţii cu caracter general ale statelor în domeniul protecţiei mediului

Una din obligaţiile cu caracter general se referă la angajamentul statelor de a preveni şi reduce pericolul, riscul care implică un grad sporit de periculozitate precum şi angajamentul de a preveni şi reduce poluarea. În această direcţie statele au încheiat tratate bilaterale şi multilaterale. Dreptul internaţional al mediului continuă să se dezvolte în plan multilateral pe bază sectorială, iar în plan bilateral s-au încheiat convenţii cu caracter general. De exemplu:

Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontieră a deşeurilor periculoase şi a eliminării acestora din

1989.

Convenţia privind studiul de impact asupra mediului în context transfrontalier din 1991. Convenţia asupra efectelor transfrontaliere ale accidentelor industriale din 1992. Convenţia asupra securităţii nucleare.

Aceste convenţii au ca obiect:

1.Obligaţii de colaborare cu caracter general şi de permanenţă cu privire la schimbul de informaţii, evaluarea situaţiei şi consultarea prealabilă asupra măsurilor ce trebuie luate.

2.Protecţia cursurilor de apă. 3.Protecţia unor ecosisteme. 4.Protecţia unor resurse naturale ale mediului.

5.Protecţia mediului marin. În această ordine de idei a fost adoptată Convenţia privind protecţia Mării Negre de la Bucureşti din 1992. Această convenţie în primul rând dă explicaţii a unor termeni utilizaţi. Potrivit acesteia poluarea mediului marin înseamnă introducerea de către om direct sau indirect de substanţe sau energie în mediul marin care au sau poate avea ca rezultate asemenea efecte dăunătoare cum sunt vătămarea resurselor vii şi a vieţii marine, pericole pentru om, obstacole pentru activităţi marine, inclusiv pescuit şi alte folosinţe legitime ale mării, degradarea calităţii de folosinţă a apei mării şi deteriorarea condiţiilor de agrement.

3. Obligaţii cu caracter specific în domeniu protecţiei mediului. Răspunderea şi compensarea

În baza protocolului din 1988 al Convenţiei privind poluarea transfrontalieră părţile se angajează să reducă cu 30 % emisiile de bioxid de sulf. Imediat după tragicul accident de la Cernobîl Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică a adoptat la 26 septembrie 1986 două convenţii referitoare la notificarea rapidă a unui accident nuclear şi respectiv la asistenţa în caz de astfel de accident. Convenţia de la Basel prevede obligaţii concrete privind interzicerea transportului deşeurilor periculoase în afara ţării fără autorizaţie, modalităţile de etichetare a acestor deşeuri, reglementează documentele speciale de transport, condiţiile în care se poate face autorizarea, obligaţiile specifice privind transmiterea informaţiilor în cazul producerii unui accident. Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră de la Washington prevede obligaţii concrete privind comerţul cu specii sălbatice, măsuri ce trebuie luate de părţi pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor convenţiei, măsuri privind posibilitatea de informare a publicului asupra rapoartelor anuale şi asupra celor bianuale privind măsurile legislative şi administrative luate pentru aplicarea convenţiei. Până în prezent principiile răspunderii şi compensării nu şi-au găsit o reglementare adecvată în convenţiile internaţionale cu toate că în baza declaraţiei de la Stockolm.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Răspunderea internaţională pentru daunele aduse mediului. Regimul juridic general al răspunderii internaţionale pentru daune ecologice. Regimul juridic privind răspunderea internaţională pentru daune nucleare.

2. Regimul juridic privind transportul deşeurilor. Regimul internaţional al deşeurilor toxice.

3. Regimul juridic al poluării transfrontaliere.

4. Protecţia mediului în activitatea de exploatare a atmosferei şi cosmosului.

5. Cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului.

Bibliografia:

1. Balan O, Burian A, „Drept internaţional public”, Vol. II, Chişinău, F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003.

2. Duţu M., „Dreptul internaţional şi comunitar al mediului”, Bucureşti, Editura Economică, 1995.

3. Duţu M., „Dreptul Mediului”, Tratat, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Economică, 1998.

4. Geamanu G., „Drept Internaţional comtemporan”, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1965.

5. Marţian N., „Drept internaţional public”, Două volume, Ediţia a II-a (revizuită şi completată), Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi,

1995-1996.

6. Popescu D., „Protecţia mediului înconjurător în dreptul internaţional”, „Studii de drept românesc”, 1992, nr. 2.

7. Popescu D., Popescu M., „Dreptul mediului”, Tratate şi Convenţii internaţionale, vol. I, II, III, Bucureşti, ARTPRINT, 2002.

8. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public”, Ediţie revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1997.

9. Burian A., Negru C., Pelipeţchi C., „Obiectul Dreptului Internaţional al Mediului // „Funcţionarea Instituţiilor Democratice în Statul de Drept: Materiale ale Conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale, 25-26 ianuarie 2003 (mun. Bălţi)”/ red.şt. Gh. Costachi, Chişinău, „Tipografia Centrală”,

2003.

Bibliografie:

Acte normative naţionale şi internaţionale:

1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994.

2. Legea cu privire la frontierele de stat ale Republicii Moldova din 17.05.1994.

3. Legea privind modul de încheiere, aplicare, ratificare şi denunţare a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor internaţionale din 18.03.1993.

4. Convenţia privind regimul de navigaţie pe Dunăre de la Belgrad 1948.

5. Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea din 1994 de la Sofia.

6. Convenţia de la Chicago privind aviaţia civilă internaţională din 1944.

7. Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951.

8. Convenţia privind tratatele internaţional de la Viena din

1969.

9. Convenţia privind succesiunea statelor la tratate din 1978.

10. Convenţia privind dreptul mării de la Viena din 1982.

11. Convenţia Europeană cu privire la cetăţenie de la Strasburg din 1997.

Monografii, manuale:

12. Andronovici C. „Drept internaţional public”, ed. „Graphix”, Iaşi, 1993.

13. Anghel M. Ion, Anghel I. Viorel. „Răspunderea în dreptul internaţional”. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

14. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public”, Vol. I,

Chişinău, Tipografia „Reclama”, 2001.

15. Coman F, „Clauza naţiunii cele mai favorizate”, ed. „Scorpio 78”, Bucureşti, 1998.

16. Dicţionar de drept internaţional public, coordonator: dr. Ionel Cloşcă, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,

1982.

17. Duculescu V., Ecobescu N. „Drept internaţional public”, ed.

„Hiperion”, Bucureşti, 1993.

18.

Duţu M., „Dreptul internaţional şi comunitar al mediului”, Bucureşti, Editura Economică, 1995.

19. Duţu M., „Dreptul Mediului”, Tratat, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Economică, 1998.

20. Diaconu I. „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti 1993.

21. Ecobescu N., Duculescu V. „Drept internaţional public”, vol.1, ed. „Hiperion”, Bucureşti, 1993.

22. Geamanu G „Drept internaţional public”, vol.1, ediţia didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

23. Marţian N., „Drept internaţional public”, Două volume, Ediţia a II-a (revizuită şi completată), Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1995-1996.

24. Miga-Beşteliu R. „Drept internaţional, introducere în drept internaţional public”, ed. „ALL Educaţional”, Bucureşti,

1997.

25. Moca G. „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti,

1988.

26. Niciu M. „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, Iaşi

1993.

27. Popescu D., Coman F. „Drept internaţional public”, ed. „Ministerului de Interne”, Bucureşti, 1993.

28. Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public”, ed. „Şansa”, Bucureşti, 1997.

Literatura periodică:

29. Burian A., Regimul de drept al spaţiului cosmic // ”Revista Naţională de Drept”, 2002, nr. 3, p. 30-37.

30. Burian A., Regimul de drept al spaţiului cosmic şi reglementarea activităţilor spaţiale // ”Revista Naţională de Drept”, 2002, nr. 6, p. 41-47.

31. Bolintineanu A., Consideraţii asupra regimului juridic al spaţiului cosmic în lumina principiilor generale ale dreptului internaţional // „Studii juridice”, Bucureşti, 1959.

32. Popescu D., Răspunderea internaţională în domeniul dreptului extraatmosferic // „Studii de drept românesc”, nr. 3, 1996.