Sunteți pe pagina 1din 24

9 METODE ŞI TEHNICI

ALE SOCIOLOGIEI

Metodologia cunoaşterii sociologice reprezintă o anumită modalitate de a studia realitatea socială,


urmărind surprinderea esenţei şi particularităţilor acesteia. Metodologia poate fi privită şi ca o strategie a
procedeelor cercetării ştiinţifice ca un ansamblu de reguli ale organizării investigaţiei, de norme cu ajutorul
cărora metodele, procedeele şi tehnicile sunt selectate şi articulate. Metodologia cuprinde înlănţuirea unor
verigi ca: metode, tehnici, proceduri, menite să contureze din realitatea socială domeniul de studiu, să-i
descopere însuşirile şi relaţiile esenţiale.
Metoda reprezintă ansamblul operaţiilor intelectuale prin care sociologia caută să obţină adevărul,
să-l demonstreze şi să-l verifice. Definirea metodei ca un mod de a proceda, ca o cale de urmat pentru
atingerea unui obiectiv are în vedere totalitatea demersurilor materiale şi intelectuale efectuate pentru
achiziţio-narea, tratarea şi verificarea datelor, deci, atât procesul de cercetare, cât şi cel de prelucrare a
rezultatelor sale. Metoda poate fi privită şi ca un corp de principii sistematizatoare şi precise, menite să
organizeze cercetarea ca un program ce cuprinde o suită de operaţii de efectuat pentru investigarea
obiectului. În felul acesta, metoda poate avea o valoare normativă, elaborând prescripţii, reguli, norme
privind cercetarea respectivă.
Tehnicile sunt procedee operatorii riguroase de descoperire, înregistrarea şi manipulare a datelor,
adaptate unui anumit gen de probleme şi fenomene, transmisibile şi susceptibile de a fi aplicate din nou în
aceleaşi condiţii. În raport cu metoda, ele se situează la un nivel particular. În timp ce metoda este o
concepţie intelectuală care coordonează un ansamblu de operaţii, tehnica se referă la etapele unor operaţii
limitate, legate de elementele practice, concrete, adaptate unui scop definit. Tehnicile sunt unelte de lucru,
puse la dispoziţia cercetării, fiind selecţionate, coordonate şi organizate de metodă în acest scop.
Procedurile sunt sisteme de operaţii şi modalităţi de organizare a cercetării, de culegere,
sistematizare şi prelucrare a informaţiei.
Considerând că orice demers ştiinţific cuprinde, pe de o parte, cercetarea şi observarea faptelor iar,
pe de altă parte, analiza sistematică a datelor, M. Duverger face o clasificare a metodelor şi tehnicilor
folosite în sociologie în: tehnicile observaţiei şi tehnicile analizei sistematice. La rândul lor, tehnicile
observaţiei cuprind:
1) observaţia documentară efectuată prin analiza conţinutului; 2) observaţia directă extensivă realizată prin
eşantionaj (sondaj) şi prin interogare (chestionar şi anchetă); 3) observaţia directă intensivă care foloseşte
interviul, testele, măsurarea opiniilor şi atitudinilor, observarea-participare. Observaţia extensivă se foloseşte
pentru studiul marilor comunităţi. Prin folosirea eşantionului, observaţia nu este prea aprofundată, este de
părere Duverger. Observaţia intensivă este folosită pentru cercetarea micilor colectivităţi şi a indivizilor.
Observaţia intensivă câştigă în profunzime, dar pierde în extensiune. Tehnicile analizei sistemice sunt:
experimentul, metoda comparativă, tehnicile matematice şi tehnicile grafice 1 .
Alegerea metodelor şi tehnicilor se face în funcţie de obiectul de studiu: individual, grupul sau
colectivitatea. M. Grawitz consideră că pentru studiul raporturilor individuale, cele mai potrivite tehnici sunt
interviul, testul, măsurarea atitudinilor şi schimbărilor prin scalare. Metodele şi tehnicile de studiere a
grupurilor şi colectivităţilor sunt: ancheta de teren, experimentul, observaţia, interviul, sondajul 2

9.1 Metoda observaţiei

Metoda observaţiei folosită în sociologie capătă anumite particularităţi. Faptul social este unic şi
istoric. „Orice fapt social este un moment al istoriei unui grup de oameni, el este sfârşitul şi începutul multor
serii” 3 . În timp ce ştiinţele naturii observă, de cele mai multe ori, fenomene care, în aceleaşi condiţii, se
repetă în mod identic, sociologia studiază fapte care nu se reproduc, niciodată, exact în acelaşi fel. În
sociologie, apar dificultatea de a generaliza şi necesitatea de a ţine seama de factori istorici, generali, dar şi
de contexte particulare.
Faptele sociale se exprimă în acte sociale, în conduite, în emoţii, sentimente şi reprezentări colective.
Acestea pot avea semnificaţii diferite. Simpla observare a faptelor nu duce, întotdeauna, la descoperirea
motivelor actelor sociale.
În sociologie nu există instrumente de măsură ca în ştiinţele naturii. Adesea, observatorul este el
însuşi un instrument şi, astfel, se produce o interferenţă între personalitatea lui şi rezultatele observaţiei. Este
adevărat că pot fi folosite magnetofoane sau alte instrumente de înregistrat, dar acestea dau posibilitatea
reproducerii sau extinderii observaţiei, dar nu a aprofundării sale.
Observaţia în sociologie beneficiază de existenţa limbajului. Materialul oral sau scris poate fi studiat
şi reflecţiile asupra acestuia pot fi considerate unelte de cercetare.
Observaţia poate avea diferite grade de organizare şi sistematizare. Din acest punct de vedere se
disting observaţia nesistematizată, observaţie pregătită şi observaţia echipată. Observaţia nesistematizată
presupune strângerea unui material care poate oferi, apoi, o orientare, o idee de cercetare. Observaţia
pregătită este sistematizată. Cercetătorul culege date într-un domeniu stabilit dinainte. Observaţia echipată
presupune folosirea testelor şi a observaţiilor controlate, în care observatorul poate vedea fără a fi văzut.
Observaţia poate fi calitativă sau cantitativă. Observaţia calitativă este folosită: când se limitează la o
descriere sau când vizează o analiză pur calitativă; când se studiază un fenomen complex de la care pornind
se construieşte un concept abstract (spiritul capitalismului al lui Max Weber); când se pregăteşte o observaţie
cantitativă; când se pregăteşte o generalizare, pornind de la analiza aprofundată a unei situaţii (studiul
repercusiunii şomajului soţului asupra familiei) 4 . Observaţia cantitativă este folosită atunci când se doreşte
înlocuirea, cu rezultate precise, a impresiilor subiective sau când pare posibilă o generalizare statistică.

9.2 Experimentul

Din multitudinea definiţiilor date experimentului, C. A. Moser se opreşte la trei: a lui Jahoda „un
mod de a organiza obţinerea dovezilor că o ipoteză poate fi testată”, a lui Greenwood „proba unei ipoteze
care caută să unească doi factori într-o relaţie cauzală printr-un studiu al situaţiilor contrastante, ai căror
factori au fost controlaţi cu toţii, cu excepţia unuia care ne interesează şi care este ori cauza ipotetică, ori
efectul ipotetic”, a lui Festinger „observarea efectului acţiunii unei variabile independente asupra unei
variabile dependente în condiţii controlate” 5 . În sociologie este preferată această ultimă definiţie, cauza fiind
variabila independentă, iar efectul, variabila dependentă.
Experimentul se poate desfăşura în laborator sau pe teren. Pentru a avea loc un experiment, trebuie
să se stabilească, mai întâi, un plan. Se emite o ipoteză în legătură cu o problemă. Experimentul evidenţiază
adevărul sau falsitatea ipotezei.
M. Grawitz dă exemplul unui experiment efectuat de un grup de cercetători de la Universitatea din
Michigan, condus de French. El a observat că echipele de muncitori care au cel mai mare randament sunt
acelea în care autoritatea se exercită în mod democratic. Şi-a pus întrebarea care este cauza şi care efectul.
Atitudinea maistrului este variabila independentă principală care se compune din mai multe variabile
independente: gradul de rigoare a supravegherii în corelaţie cu disciplina, atenţia maistrului acordată
trebuinţelor lucrătorilor, modul în care el îi face să participe la decizii sau la activitatea atelierului.
Randamentul muncitorilor este variabila dependentă. Ancheta, doar, evidenţiază aceşti factori. Experimentul
permite manipularea variabilei independente – comportamentul maistrului – şi analizarea rezultatelor 6 .
În cadrul experimentului, se aleg două grupuri: un grup experimental A şi un grup de control C.
Asupra grupului A intervine variabila măsurabilă x. Se observă ambele grupuri. Dacă ipoteza este exactă,
fenomenul z, legat de variabila x, va fi prezent în A şi absent în C. Reiese că x este cauza, iar z este efectul.
Există mai multe tipuri de experiment. Schema „înainte-după” presupune că grupul experimental este
observat înaintea introducerii variabilei şi după. Se studiază evoluţia grupului sub influenţa variabilei.
Inconvenientul constă în faptul că dacă se repetă experienţa, subiecţii sunt preveniţi asupra scopului ei şi-şi
modifică reacţiile. Între două experienţe pot apărea şi intervenţii exterioare care modifică atitudinea
subiecţilor. Nu se foloseşte un grup de control.
În schema „numai după”, grupul experimental poate să nu observe că a fost introdusă o variabilă sau
poate să nu fie la curent că este expus unui experiment. Există şi un grup de control identic pentru a se face
comparaţii.
Schema „înainte-după cu grupuri de control” îmbină avantajele celor două modalităţi anterioare. Se
măsoară ambele grupuri – experimental şi de control – înainte şi după acţiunea variabilei independente. 7
Experimentul „ex post facto” are două variante. În prima, se face o comparaţie între cele două sau
mai multe grupuri. Unul din grupuri a fost expus, în trecut, acţiunii variabilei independente. Se compară
incidenţa variabilei dependente în cele două sau mai multe grupuri. Este schema de la cauză la efect. A doua
variantă presupune efectuarea comparaţiei între grupuri care diferă în privinţa variabilei dependente. Se
caută, în trecut, explicaţiile posibile ale diferenţei. Este schema de la efect la cauză.
Experimentul permite controlarea anumitor variabile şi manipularea altora. Validitatea
experimentului ridică unele probleme. Deoarece cadrul de laborator este artificial, se pune problema dacă
există identitate între comportamentul subiecţilor în laborator şi cel din viaţă. A doua problemă se referă la
faptul – dacă indivizii care se oferă voluntar pentru experiment sunt reprezentativi pentru ansamblul
grupurilor sociale. A treia problemă se referă la semnificaţia rezultatului experienţei în laborator – dacă poate
fi generalizată la alte grupuri, dacă poate fi transpusă în viaţă. Situaţia din laborator este artificială şi nu se
poate substitui observaţiilor situaţiilor reale. Experimentul este posibil numai în anumite domenii şi nu aduce
o probă definitivă 8 .
Experimentul pe teren este posibil destul de rar. Efectul de feed-back, manipulările pe care le
necesită experimentul pot perturba mediul în car trăiesc indivizii. Moser ridică problema dificultăţilor
efectuării experimentului pe teren. Dacă un economist, spune el, este consultat de guvern în problema
majorării ratei de scont, el nu poate experimenta, deoarece unitatea asupra căreia s-ar face experimentul este
o ţară şi ea se prezintă ca un tot indivizibil. „Chiar dacă s-ar fi putut pregăti un experiment satisfăcător de
majorare a ratei de scont, odată ce scontul s-ar fi modificat, numeroase schimbări consecutive nu ar fi putut fi
anulate. Economistul nu poate pune la baza politicii rezultate experimentale, deoarece pentru a efectua un
experiment el a trebuit în prealabil să schimbe politica. Orice viitor experiment sau orice schimbări de
politică vor avea ca punct de plecare condiţii diferite. Pentru majoritatea problemelor sociologice este
caracteristică inseparabilitatea dintre experiment şi o schimbare politică, astfel încât experimentul devine o
modalitate de a organiza lucrurile şi nu numai de a testa ipoteze” 9 .
Un experiment posibil şi care nu ridică probleme de ordin moral poate fi cel în care o casă de
publicitate vrea să testeze efectul unui afiş referitor la o marcă de pastă de dinţi. Ea va răspândi afişul într-un
oraş şi va compara reacţia de cumpărare a publicului din acest oraş cu aceea din alt oraş unde nu a fost expus
afişul.

9.3 Ancheta socială

Ancheta socială este o metodă care studiază o colectivitate în contextul său social, un grup în mediul
în care trăieşte, spre exemplu un serviciu administrativ, un grup de muncă, un grup sportiv.
Clasificarea anchetelor sociale se face în funcţie de diferite criterii: porţiunea de teren supusă
cercetării şi gradul de precizie a măsurării. Se recomandă ca dimensiunile grupului de cercetat să nu fie prea
mari, să se limiteze obiectivele şi aria geografică. Totuşi, arată M. Grawitz, există şi două situaţii extreme:
„area studies” şi studiul de caz. Pentru „area studies” se formează o echipă compusă din specialişti ai
diferitelor discipline. Se studiază o regiune, o ţară sau mai multe. Studiul de caz presupune culegerea unui
maximum de informaţii despre un subiect precis şi limitat.
Precizia măsurării depinde de scopul urmărit, de natura problemelor şi de mijloacele folosite pentru a
le obţine. Din acest punct de vedere, există trei categorii de anchete: de explorare, de analiză sau diagnostic
şi experimentale, susţine M. Grawitz 10 .
Anchetele de explorare nu sunt determinate de o ipoteză precisă şi rămân descriptive. Prin aceste
anchete se colectează datele care sunt alese şi organizate, permiţând desfăşurarea etapelor ulterioare ale
cercetării. Anchetele de explorare permit descoperirea unor factori importanţi, activi, a unor caracteristici ale
fenomenelor, a unor variabile cu un anumit rol. Materialele culese pot fi clasificate în diferite categorii după
asemănările dintre ele. Clasificarea poate fi un punct de plecare pentru găsirea unor explicaţii. Celelalte tipuri
de anchete vor evidenţia relaţiile care unesc fenomenele şi variabilele.
Anchetele de analiză sau diagnostic au un scop precis. Ele nu urmăresc doar să explice ceea ce se
petrece pentru a elabora o teorie generală, ci caută să descopere cauza unei situaţii pentru a o remedia. Ele
caută un răspuns la o problemă practică. Astfel, pentru a explica nemulţumirea muncitorilor dintr-un atelier,
se analizează diverşi factori, se precizează o serie de variabile care pot interveni: condiţii de muncă, salarii,
tip de conducere Cercetarea lui Mayo referitoare la influenţa diferitelor moduri de remunerare şi a unor
factori fizici şi sociali asupra productivităţii muncii este o anchetă de explorare sau de diagnostic.
Anchetele experimentale au ca scop verificarea ipotezelor emise. Experimentul pe teren se practică
mai rar. Are scopuri limitate şi este riguros în desfăşurarea sa.
După Moser, clasificarea anchetelor, poate fi făcută în funcţie de scop, obiect, cuprindere şi sursa de
informaţie.
Anchetele descriptive au scopul de a oferi o informaţie cuiva. „Acest cineva poate fi un organ de stat
care doreşte să ştie cât cheltuiesc oamenii pentru hrană, un concern pe care-l interesează să afle ce fel de
detergenţi folosesc oamenii, un institut de cercetare care studiază locuinţele pensionarilor de vârstă” 11 . Şi
pentru sociolog, unele anchete au un scop descriptiv. El poate urmări informaţii de tipul: cum îşi cheltuiesc
veniturile familiile de mărime, compoziţie şi situaţie socială diferite, cum reacţionează oamenii la campaniile
pentru creşterea productivităţii.
Anchetele explicative au ca scop explicarea raportului dintre anumite variabile. Ele pot testa o
anumită ipoteză sau pot evalua influenţa exercitată asupra unui fenomen de diferiţi factori.
Moser consideră că, din perspectiva conţinutului, anchetele cercetează felurite aspecte ale
comportamentului uman. El distinge patru mari tipuri de probleme studiate prin anchete: caracteristicile
demografice ale unui grup de oameni, mediul lor social, activităţile lor, opiniile şi atitudinile lor. În
componenţa caracteristicilor demografice intră: structura familiei şi a gospodăriei, statutul matrimonial,
vârsta. Mediul social se referă la ocupaţie, venit, condiţii de locuit, servicii sociale. Activităţile oamenilor se
referă la folosirea timpului liber, la obişnuinţa de a călătorii, la lectura ziarului. Anchetele de opinie vor
analiza atât opiniile, cât şi atitudinile oamenilor.
Cuprinderea unei anchete se poate referi la câteva persoane sau la o populaţie numeroasă. Spre
exemplu, populaţia birourilor dintr-o clădire sau populaţia unui birou, populaţia persoanelor care merg la
lucru cu metroul sau populaţia celor care merg cu maşina personală. Tehnicile prin care se recoltează datele
sunt: observaţia, chestionarele poştale şi interviurile personale.
Orice anchetă trece prin etape preliminare şi etape terminale. Etapele preliminare constau în:
stabilirea obiectivului, constituirea obiectului, stabilirea criteriilor şi definiţiilor, emiterea unor ipoteze,
alegerea variabilelor. De stabilirea scopului depind toate demersurile ulterioare ale anchetei. Alegerea
populaţiei de studiat, a mijloacelor şi tehnicilor de cercetat este dependentă de obiectivul anchetei. Obiectul
trebuie decupat din realitatea în care este inclus, astfel încât să se detaşeze un ansamblu de fapte care se
presupune că sunt în relaţie. Elementele care se vor cerceta trebuie definite, stabilindu-se dacă se va face doar
o descriere sau se vor face măsurători. Este necesară emiterea unor ipoteze verificabile şi obţinerea unor
rezultate generalizabile, adică având o deschidere vastă. Nu trebuie să se facă generalizări pripite în cazul
unei situaţii particulare. Dar trebuie studiaţi factorii generali legaţi de situaţia particulară pentru a trage
concluzii mai largi. „Anchetatorul experimentat se situează totdeauna pe acest dublu nivel: studiul cazului
particular reaşezat într-un context general” 12 . Pentru ca ipoteza să fie verificabilă trebuie ca variabilele
studiate să fie în număr suficient de mare.
Analiza şi interpretarea rezultatelor este un stadiu important al anchetei. În analiza calitativă se poate
manifesta „observaţia surprinzătoare” care ridică noi probleme sau relevă fenomene interesante. Astfel,
Mayo, despre care am vorbit, a observat că factorii fizici – iluminatul, pauzele – nu influenţează creşterea
productivităţii. Ipoteza cercetării a fost contrazisă. Dar ancheta a permis descoperirea importanţei grupului
informal format în interiorul grupului formal de muncă. Analiza observaţiilor calitative, evidenţiind anumite
corelaţii între un număr mic de variabile, poate sugera raporturi de la cauză la efect sau poate propune
explicaţii mai generale, sub forma unor teorii limitate. C. Wright Mills a explicat comportamentul „gulerelor
albe” prin raportare la statusul social.
Analiza materialului obţinut din anchete cantitative poate avea aspecte diferite. Prezentarea
cuantificată a rezultatelor poate fi o simplă descriere statistică: distribuţia pe vârste, procentul unui anumit tip
de profesie. Dacă scopul anchetei constă în extinderea asupra unei populaţii a rezultatelor obţinute pe un
eşantion, atunci problemele sunt de natură statistică. Se va analiza în ce condiţii extensia este justă şi
legitimă. Generalizările se vor face prudent 13 .
Ancheta socială poate fi folosită în cercetarea pieţei. Se studiază obişnuinţele de cumpărare ale
oamenilor şi opiniile lor despre anumite mărci de bunuri de consum. Fiind informaţii prin rezultatele
anchetelor, fabricanţii află „ce tipuri de oameni cumpără sau nu produsele lor, ce gândesc aceştia despre
calitatea, prezentarea şi preţul produselor, precum şi cum se schimbă atitudinea cumpărătorilor” 14 .
Cunoaşterea acestor probleme este necesară pentru dirijarea reclamei. Se cercetează eficienţa relativă a mai
multor variante de reclamă, alegându-se forma cea mai bună. Se caută cel mai adecvat spaţiu pentru
amplasarea reclamei. În acest sens, se cercetează anchetele asupra lecturii presei şi cele privind audienţa
diferitelor emisiunii de televiziune. În cele mai citite ziare şi în emisiunile de televiziune cu cea mai mare
audienţă, îşi vor plasa firmele reclamele pentru produsele lor.
Se pot organiza anchete pentru a studia viaţa urbană, viaţa rurală, cheltuielile de familie, alimentaţia.
Referitor la viaţa urbană, se pot studia, prin anchetă, structura socială într-un oraş comercial sau organizarea
socială a unui oraş oarecare. Ancheta referitoare la cheltuielile de familie poate îmbina tehnica interviului cu
aceea a chestionarului. Operatorul intervievează un membru al gospodăriei despre compoziţia acesteia,
despre condiţiile de locuit şi despre cheltuielile necesare. Datele despre cheltuielile personale se obţin prin
chestionar. Se poate studia şi distribuţia veniturilor şi cheltuielilor înăuntrul familiei.
Prin anchetă pot fi analizate relaţiile umane în industrie, precum şi deplasările oamenilor spre locul
de muncă şi înapoi.
În ancheta de explorare, care studiază grupuri naturale mari (un sat) sau restrânse (un atelier),
anchetatorul nu poate rămâne, decât foarte rar, în afara grupului. În ancheta de diagnostic, observatorul
rămâne în afara grupului.
Prezenţa unui străin în activitatea unui grup este mai puţin tolerată decât întrebările sale într-un
interviu de o oră. O anchetă de teren presupune o supleţe în raporturile dintre cei observaţi şi observator.
Observaţii trebuie să manifeste toleranţă, să-l ajute pe observator.
Rezolvarea problemei prezenţei observatorului în grup depinde de personalitatea acestuia şi de
necesităţile anchetei. Unii anchetatori se prezintă membrilor grupului, le explică motivele cercetării, alţii nu
explică. Unii sunt activi, chiar dacă activitatea lor influenţează mediul cercetat, alţii preferă să treacă
neobservaţi. Necesităţile anchetei se referă la genul de grup anchetat, la tipul de probleme. În unele cazuri,
doar prezenţa observatorului, considerat participant, poate permite, fără a perturba grupul, observarea
manifestărilor acestuia. În alte cazuri, observatorul trebuie să dea dovadă de neutralitate sau să rămână în
afara grupului, reducând, la minimum, raporturile cu cei observaţi. Sociologii disting ancheta în care
observatorul este şi participant de ancheta bazată pe participanţii deveniţi observatori.
Ancheta observare-participare presupune faptul că observatorul se integrează în grup, uită că este
observator şi devine un membru al acestuia. Observatorul nu trebuie să le lase membrilor grupului impresia
că are o autoritate, nu trebuie să dea ordine sau sfaturi, nu trebuie să se impună în conversaţii. El nu trebuie
să se arate preocupat de ceea ce se face. Trebuie să aibă un aer natural, să respecte regulile grupului şi să nu
se izoleze. Există diferite grade de participare. Dacă participantul se identifică prea mult, el riscă să fie de
partea cuiva sau să ţină, succesiv, seama de părerea diferitelor grupuri şi să piardă încrederea tuturor. Dacă
rămâne neutru, abţinându-se să emită judecăţi morale şi se conformează, fără a exagera, normele grupului,
atunci prezenţa sa va fi mai bine tolerată. Durata participării observatorului la activitatea grupului are
importanţă. Cercetătorul trebuie să trăiască în grup mai multă vreme pentru a-l înţelege şi pentru ca membrii
acestuia să se obişnuiască şi să-i tolereze prezenţa. Inconvenientul unei participări prea lungi este că
participantul se obişnuieşte cu modul de a trăi şi acţiona al grupului. Observatorul riscă să nu mai pună
întrebările necesare, să nu mai facă observaţii pertinente. Este bine să plece pentru câteva zile din grup. La
întoarcere poate privi lucrurile cu alţi ochi. Natura grupului influenţează opţiunea pentru un tip de anchetă
sau altul. Este mai uşor, pentru un observator, să participe la viaţa unui sat sau a unui grup de muncitori,
decât să fie acceptat, ca participant, la activitatea unui consiliu de administraţie.
Când anchetatorul nu poate pătrunde în grup, atunci el apelează la participanţii observatori, adică la
anumiţi membri ai acestuia, care acceptă să dea informaţiile cerute. Există riscul ca aceştia să nu fie prea
obiectivi. Totuşi, este posibil ca participanţii observatori să accepte să se supună rigorilor unei cercetări
ştiinţifice.
În privinţa sistematizării observaţiilor există deosebiri între ancheta de explorare şi ancheta de
diagnostic. Ancheta de explorare se poate prezenta într-o formă nesistematizată, necodificată anterior.
„Complexitatea şi imprevizibilitatea comportamentelor grupului în viaţa cotidiană, dificultatea de a reduce
procesul dinamic, interacţiunile la un aspect cantitativ, toate acestea contribuie la folosirea, destul de rar, a
unor categorii prestabilite precis” 15 . În anchetele de diagnostic, ipotezele fiind deja emise, materialul de
observat fiind selecţionat, se pot evalua factorii şi, dacă este posibil, se măsoară variabilele. Observaţiile vor
fi aşezate într-un sistem prestabilit de categorii, definite în acelaşi fel de către toţi anchetatorii, iar rezultatele
se exprimă într-un mod cantitativ şi sistematizat. Totuşi, există tendinţa, în oricare tip de anchetă, de a
organiza observaţia, de a ordona elementele pentru a le face comparabile şi a permite generalizări. Se
distinge observaţia calitativă de cea cantitativă.
În observaţie calitativă, nivelul rigorii acesteia depinde de obiectivul anchetei, de posibilitatea de a
stabili dinainte categoriile. Pentru aceasta este necesară cunoaşterea domeniului de studiat. Categoriile sunt
mai mult sau mai puţin precise şi previzibile. Dacă se efectuează o anchetă de explorare într-o comunitate
mare, se va observa totalitatea sistemului social: instituţiile, relaţii, ritualuri. Dacă se observă o comunitate
restrânsă – un grup corporativ, un atelier -, se vor urmări: structura, funcţionarea, raporturile ierarhice. Dacă
se studiază un domeniu foarte limitat, spre exemplu, procesul luării deciziilor într-un grup al tinerilor
agricultori, atunci tipurile de comportament ce trebuie observate sunt stabilite dinainte, sistematizarea fiind
uşor de realizat. Categoria desemnează o clasă dată de fenomene în care se pot aranja comportamentele
studiate. Dacă se studiază procesul luării deciziilor , într-un grup restrâns, atunci categoriile vor fi: căutarea
informaţiilor, propunerea soluţiei, opoziţia sistematică.
O altă problemă ridicată de observaţia calitativă se referă la modul descoperirii faptelor revelatoare.
Nimic nu indică observatorului care sunt criteriile semnificative. Într-o anchetă de explorare, ele sunt
necunoscute. Cercetătorul se poate documenta dinainte cu privire la compoziţia populaţiei: vârstă, sex, nivel
de viaţă, nivel de instrucţie, venit, număr de televizoare şi de maşini de spălat. Pe baza acestor date, se pot
emite unele ipoteze referitoare la modul în care membrii comunităţii îşi resimt problemele şi încearcă să le
rezolve. „Nici o tehnică nu poate da o certitudine, ci numai cunoaşterea domeniilor analoage, experienţa şi
reflecţia pot orienta observatorul spre descoperirea a ceea ce este important şi semnificativ” 16
Observaţia cantitativă, sistematizată s-a manifestat, mai întâi, în laboratoarele psihologice. Ea a fost
preluată de anchetele de teren. „Dar situaţia mai complexă a vieţii reale pune probleme dificile pentru
unităţile de comportament şi criterii semnificative” 17 . Observaţia sistematizată poate fi organizată pe teren,
doar limitând manifestările ce trebuie reţinute, în funcţie de un obiectiv precis. Se folosesc categoriile şi
scările care au tendinţe cantitative. Comportamentul poate fi introdus într-o categorie sau poate fi clasat pe o
scară. Dificultatea constă în specificarea dimensiunilor (pentru scară) şi a criteriilor (pentru categorii).
Materialul cules în cadrul anchetei trebuie analizat şi interpretat. Se stabileşte pentru toate variabilele
distribuţia frecvenţei lor. Într-o anchetă cu obiectiv precis se prevăd dinainte categoriile. Într-o anchetă de
explorare, analiza unei părţi a materialului se poate face pe măsură ce este obţinut. Este bine să se noteze
orice element legat de subiectul prevăzut, deoarece se poate întâmpla ca o variabilă neprevăzută în planul
iniţial să fie irecuperabilă. Se elaborează anumite ipoteze. Acestea coordonează interpretarea. Ipoteza evită
generalizările pripite. Ea este o explicaţie şi creează linii de legătură între teorie şi cercetarea practică.
Valoarea anchetelor de teren depinde de validitatea şi fidelitatea tehnicilor observaţiei. Acestea, la
rândul lor, sunt diferite în observaţiile calitative şi în cele cantitative. Observaţiile calitative nesistematizate
au avantaje şi dezavantaje.
Superioritatea oricărei tehnici a observaţiei constă în faptul că este directă. Ea permite constatarea
evenimentelor pe măsură ce se petrec în viaţa grupului şi analizarea comportamentului real al membrilor săi.
Anumite detalii, ce nu pot fi obţinute prin chestionar sau interviu, pot fi dobândite prin observaţie.
Durata mai lungă a anchetei permite membrilor grupului să se deprindă să fie observaţi. Ei nu sunt
scoşi din mediul lor ca în observaţia din laborator sau în interviu. Trăind în mijlocul grupului, observatorul
poate cunoaşte rumorile, şuşotelile, normele grupului şi atmosfera în care el trăieşte. Observarea–participare
permite cunoaşterea contextului social în care trăiesc membrii unei comunităţi.
Observaţia calitativă nesistematizată are şi inconveniente. Observatorul nu poate fi, în acelaşi timp,
în toate locurile. Îi pot scăpa anumite evenimente care se produc brusc. Informaţiile obţinute sunt mai puţin
standardizate decât răspunsurile la chestionar. Un inconvenient important este acela că ancheta este efectuată
de o singură persoană şi rezultatele depind de calităţile acesteia. Validitatea şi fidelitatea unei anchete
calitative nesistematizate sunt greu de măsurat. Pentru a verifica ipotezele unei anchete calitative se pot
organiza anchete de diagnostic sau experimente.
Fidelitatea şi validitatea observaţiei cantitative sistematizate sunt mai uşor de evidenţiat. Fidelitatea
observaţiei sistematizate se referă la acordul între observatori, astfel încât ei să nu aprecieze acelaşi
comportament în mod diferit. Mai înainte, fiecare observator trebuie să fie fidel sieşi, adică să dea dovadă de
rigoare, să respecte normele. Pentru a evidenţia fidelitatea observatorilor, se verifică dacă acelaşi
comportament este inclus în aceeaşi categorie sau în categorii diferite. Sunt anumiţi factori care influenţează
fidelitatea precum: precizia definiţiilor categoriilor, indicii de reţinut, codajul stabilit anterior pentru
manifestări” 18 .
Validitatea logică se referă la problema – dacă observaţiile măsoară ceea ce trebuie să măsoare. Se
compară rezultatele observaţiei cu cele ale unui interviu sau ale analizei documentelor. Validitatea empirică
se referă la întrebarea – dacă observaţiile permit o previziune. Dacă observaţiile sunt corecte, atunci anumite
previziuni privind comportamentul unor persoane sau subgrupuri se pot manifesta în viitor.

9.4 Metoda monografică

Iniţiatorul metodei monografice în sociologie este Frédéric Le Play. El susţine că pentru „studiul
raportului dintre instituţii şi societate, al modului de producţie şi al fizionomiei unei instituţii, nu este
suficient să faci teorii şi să tragi concluzii stând în birou, ci este necesar să te duci la faţa locului să observi şi
să cunoşti diferitele tipuri de grupări sociale care sunt tot atâtea cât şi tipurile de producţie. Trebuie văzut în
ce măsură se acordă munca de producţie cu condiţiile locale şi instituţiile, iar la aceasta nu se poate ajunge
empiric şi deductiv, ci prin observaţia metodică şi directă. Observaţia nu se poate realiza decât prin studiile
monografice alcătuite în chip riguros” 19 . Între 1830 şi 1855, Le Play a străbătut Europa şi Asia pentru a
culege observaţii despre familii, alcătuind 300 de monografii despre acest grup social. Dar acest studiu este
redus de Le Play la analiza bugetului de venituri şi cheltuieli al familiei de lucrători.
Munca lui Le Play a fost continuată de adepţii săi care au format o adevărată şcoală sociologică.
Henri de Tourville a stabilit „nomenclatură socială”, adică o listă de fapte care trebuie observate în ordinea
în care ele se influenţează în realitate. „Faptele sociale sunt grupate, de la cele mai simple până la cele mai
abstracte, în şapte mari diviziuni, acestea în 25 de clase, subîmpărţite, la rândul lor, în 325 de elemente.
Nomenclatura socială cuprinde: I. Mijloace de existenţă a rasei (1. Locul fizic, 2. Munca manuală, 3.
Proprietatea imobiliară, 4. Bunuri mobiliare, 6. Păstrare), II. Continuitatea rasei (7. Familia), III. Trebuinţe
materiale (8. Moduri de existenţă, 9. Faze ale existenţei), IV. Fapte intelectuale şi morale (10. Patronaj; 11.
Comerţ; 12. Culturi intelectuale; 13. Religie), V. Fapte sociale generale (Interese private; 14. Vecinătatea;
15. Corporaţie; Interese publice locale; 16. Comuna rurală; 17. Uniunile comunelor; 18. Oraş; 19. Ţinuturi
membre ale provinciei; 20. Provincie; Interese publice naţionale; 21. Stat, raporturi cu străinătatea;
22. Expansiunea rasei; 23. Străinătate), VI. Fapte trecute (24. Istoria rasei) şi VII. Concluzii (25. Rangul
rasei). În acest cadru intră cele 325 de elemente amintite”. 20 Deşi a depăşit problematica bugetelor de familie,
nomenclatura lui Tourville era nu numai rigidă, dar şi incompletă, deoarece diviziunile şi subdiviziunile sale
nu epuizau totalitatea categoriilor de fapte sociale.
Reunindu-i, în cadrul unei societăţi ştiinţifice şi în jurul unei reviste, pe adepţii lui Le Play,
sociologul francez Edmond Demolins a continuat munca de elaborare a monografiilor. Membrii acestei
societăţi ştiinţifice au publicat o serie de monografii precum: Fabricanţii de jucării din Franconia, Ţăranii din
fiordurile Norvegiei, Populaţia forestieră din centrul Franţei, Criza colonială din Noua Caledonie, Familii de
muncitori parizieni.
În cercetările monografice asupra familiei, sociologii au observat modul de hrană, îmbrăcămintea,
locuinţa, modul în care se îndeplineşte funcţia de educaţie a copiilor. Ei au stabilit corelaţii între faptele şi
stările unei familii, pe de o parte, şi factorii economici şi condiţiile geografice, pe de altă parte. Influenţele
dintre faptele sociale au fost denumite de Demolins „repercusiuni”. El a descoperit câteva sute de
„repercusiuni”, dintre care amintim: „cultura integrală, care produce integral ceea ce trebuie familiei, nu
contribuie la dezvoltarea comerţului”, „munca specializată produce comerţul”, „preţul mic al cerealelor le
face să devină alimentul principal”, „condiţiile climatului fac să varieze natura alimentelor obişnuit
întrebuinţate”, „arta pastorală în Mongolia produce comunitatea familială”, „exploatarea forestieră dezvoltă
nevoia de instrucţie primară”, „superioritatea literară nu este o manifestare a superiorităţii sociale” 21 .
Desigur, multe dintre aceste „repercusiuni” par banale, dar ele au fost folosite pentru explicarea anumitor
fapte sociale, care, altfel, ar fi fost înţelese mai greu.
Cel care a conferit o semnificaţie nouă metodei monografice a fost Dimitrie Gusti. După el, metoda
monografică se referă la „observaţia directă a realităţii cu gânduri teoretice” 22 . Din contopirea sociologiei cu
monografia rezultă sociologia mono-grafică. Aceasta, îmbinând, într-o sinteză, teoria cu faptele, dă „celei
dintâi un conţinut şi o fundamentare, iar celor din urmă o formă raţională şi o structură ştiinţifică” 23 . Gusti
detesta atât sociologia de cabinet, speculativă, ruptă de realităţile concrete, cât şi cercetările empirice, lipsite
de o concepţie sociologică. El considera că, doar prin monografie, sociologia se va constitui cu adevărat ca
ştiinţă. Afirmaţia sa că „sociologia va fi monografică sau nu va fi” este făcută în sensul că sociologia trebuie
să devină o ştiinţă a realităţii sociale concrete, pe care s-o cerceteze direct, prin observaţii, altfel riscă să
rămână o pseudo-ştiinţă.
În concepţia lui Gusti, „sistemul şi metoda constituie un întreg” 24 . Între ele există o legătură
bilaterală. Sistemul, fiind fundamentul teoretic al metodei monografice, îi oferă acesteia principiile
metodologice. Metoda, la rândul său, îi asigură sistemului legătura cu faptele. Cercetările monografice,
întreprinse de Gusti, sunt călăuzite de sistemul său, care are un caracter logic formal, în sensul unei formule
în care variabilele – cadrele şi manifestările – capătă un conţinut empiric, se concretizează prin aceste
cercetări. Referindu-se la legătura dintre metodă şi sistem, Gusti arată că noutatea cercetărilor întreprinse de
el nu constă „atât în contactul direct cu realitatea, ceea ce am văzut că se practică pe o scară largă şi în alte
părţi, cât prin posibilitatea oferită de un sistem de sociologie, care fără să prejudicieze cu nimic realitatea, îi
asigură, dimpotrivă, o cercetare sistematică integrală” 25 .
Legătura dintre sistem şi metodă apare evident în determinarea obiectului de cercetare a monografiei.
„Noi am plecat, spune Gusti, de la principiul fundamental al sistemului şi acesta ne-a determinat să
întrebuinţăm o anumită metodă. Primul principiu al metodei este că nu trebuie să te adresezi la fragmente ale
realităţii sociale, ci metoda aceasta se adresează întregului” 26 . Sistemul sugerează metodei necesitatea de a
cerceta întregul, unitatea socială. Gusti enumeră avantajele ce decurg din alegerea unităţii sociale ca obiect
de cercetare. Unitatea socială, fiind delimitată în spaţiu şi prin structură, având un anumit număr de membri
organizaţi într-o anumită ordine, îndeplinind anumite funcţii, poate fi cercetată cu exactitate şi oferă, astfel,
monografiei mai multă siguranţă. Prin faptul că prezintă un caracter de totalitate, unitatea socială dă
posibilitatea unei cercetări complete din toate punctele de vedere. Alegerea unităţii sociale ca obiect de
studiu nu este arbitrară, spune Gusti, deoarece ţine seama de indicaţiile realităţii sociale. Sistemul arată că
unităţile sociale trebuie studiate într-o ordine sistematică, mai întâi cadrele (cosmic, biologic, istoric, psihic),
pentru a se descifra geneza fenomenului social, apoi manifestările (spirituale, economice, moral-juridice,
politico-administrative) pe care le depune unitatea şi , în sfârşit, relaţiile şi procesele sociale. Cerinţa
inventarierii complete a cadrelor şi manifestărilor rezultă din necesitatea unui studiu multilateral al societăţii.
Schema celor patru cadre şi patru manifestări era considerată, de către Gusti şi colaboratorii săi, ca o unealtă
de cercetare, ca o schemă ce are „un rol mnemotehnic, anume acela de a ne sili să nu uităm nici una din
problemele sociologiei” 27 , ca un model sociologic în care modelul descriptiv al manifestărilor se îmbină cu
cel genetic al cadrelor.
În cercetare, legea generală a paralelismului sociologic devine un principiu metodologic, arătând că
trebuie luaţi în considerare toţi factorii vieţii sociale, în mod egal, fără a stabili o ierarhie între ei. Principiul
metodologic de a lua în considerare, în timpul cercetării, totalitatea factorilor sociali a permis studierea
satului românesc în integralitatea şi diversitatea laturilor sale.
Metoda monografică a lui Gusti constituie o pendulare permanentă între teoria sociologică şi
realitatea socială concretă. Ambele coordonate au exercitat o influenţă asupra metodei. Folosind această
metodă, membrii Şcolii Sociologice de la Bucureşti au întocmit valoroase monografii ale localităţilor rurale
precum Nerej, Clopotiva, Drăguş, Dâmbovnic şi altele.
Gusti a oferit un îndreptar metodologic pentru o bună cercetare monografică, generalizându-l sub
forma regulilor, pe care trebuie să le îndeplinească observaţia sociologică. Aceste reguli formează, după
părerea sa, un mic tratat de observaţie. În concepţia sa, observaţia este singura metodă care promovează
cunoaşterea omenească. Cerinţele pe care trebuie să le respecte observaţia sunt: 1) să fie sinceră şi obiectivă;
2) să fie exactă şi completă; 3) să fie controlată şi verificată; 4) să fie colectivă; 5) să fie informată şi
pregătită; 6) să fie intuitivă; 7) faptele observate trebuie comparate cu altele. Respectarea acestor cerinţe face
din observaţie o metodă cu o valoare epistemologică deosebită.
Valoarea epistemologică a unei metode sau a unei tehnici constă în stabilirea validităţii şi fidelităţii
sale. O metodă este validă atunci când permite surprinderea corectă a ceea ce trebuie sesizat, absenţa erorilor,
adecvarea la realitate. Cerinţele lui Gusti ca observaţia să fie obiectivă, să redea cât mai exact realitatea, să
fie completă, în sensul de a urmări fenomenele în toate amănuntele şi în unitatea lor, să fie controlată şi
verificată prin folosirea raţionamentului experimental se înscriu în coordonatele validităţii acestei metode.
Prin sinceritatea faţă de fapte şi obiectivitate, Gusti înţelege o înlăturare a tuturor prejudecăţilor „de clasă,
educaţie, epocă, moral-ştiinţifice” 28 în momentul cercetării. Este un merit al lui Gusti faptul că remarcă
posibilitatea unor deformări ale fenomenelor cercetate şi cere înlăturarea lor.
Valoroasă este şi cerinţa ca observaţia să fie informată şi pregătită. Observatorul trebuie să cunoască
bibliografia problemei pe care o studiază, să aibă o pregătire teoretică, să deţină un plan sociologic de
cercetare, pentru a nu risca să rămână un simplu culegător de fapte, un empirist.
Cerinţa ca observaţia să fie colectivă i-a dat lui Gusti posibilitatea de a fi creatorul echipei
sociologice complexe, iniţiind, astfel, o practică apreciată şi foarte des folosită în cercetările concrete din alte
ţări. Justificarea acestei cerinţe o găsim, spune Gusti, în realitatea socială extrem de complexă, cuprinzând o
diversitate de aspecte studiate de ştiinţele sociale particulare. Această realitate socială poate fi înţeleasă, în
toată complexitatea ei, nu prin cercetări parţiale, ci doar prin sinteza lor. De aici, necesitatea colaborării între
specialiştii diferitelor ştiinţe sociale particulare şi, pentru facilitarea acesteia, reunirea lor în echipe complexe.
Cerinţa cercetării colective a realităţii, prin colaborarea specialiştilor, apare ca un reflex, pe plan
metodologic, al faptului că, în sistemul său, ştiinţele sociale particulare sunt cuprinse, ca elemente de sinteză,
în sociologie. În timpul cercetărilor, pentru fiecare cadru şi manifestare, se formează câte o echipă, iar în
fiecare echipă, pentru fiecare problemă, se face apel la specialistul respectiv. Munca în echipă se realizează
în toate fazele cercetării, începând cu elaborarea planului, continuând cu cercetarea propriu-zisă şi sfârşind
cu sinteza şi redactarea finală a monografiei.
Afirmând că observaţia trebuie să fie intuitivă, Gusti se apropie de intuiţionism. Într-o convorbire
avută cu Bergson, acesta i-a cerut lui Gusti „lămuriri asupra posibilităţilor de aplicare a intuiţiei în
sociologie” 29 . Gusti susţine că în domeniul sociologiei, cercetătorul fiind de aceeaşi esenţă cu obiectul
cercetat, există posibilitatea cunoaşterii realităţii prin participare, prin trăire, prin experienţă personală, prin
intuiţie obiectivă. Intuiţia sociologică, afirmă el, este obiectivă, în sensul că, dezvăluind simpatetic natura
intimă a fenomenelor sociale, nu le deformează şi nu le modifică. De aceea, Gusti propune, alături de
procedeele obiective de cercetare, întrebuinţarea intuiţiei trăirilor subiective.
Gusti arată că, prin metoda monografică, nu înlătură celelalte metode ale sociologiei, ci, dimpotrivă,
le leagă de realitate. În concepţia sa, monografia este o metodă sintetică în care se îmbină observaţia, intuiţia,
înţelegerea, măsurătoarea, experimentul, statistica. Monografia sociologică „îmbină, în chip necesar,
observaţia spontană, exterioară a fenomenelor, cu observaţia lăuntrică, fie prin participare, fie prin înţelegere,
ajungând, astfel, la o metodă complexă şi bogată în posibilităţi de cunoaştere, la o metodă sintetică” 30 .
Monografia, susţine Gusti, nu este o metodă pur descriptivă, nu este o simplă culegere de fapte, ci
este o metodă explicativă. Datele culese sunt interpretate, comparate şi explicate. Prin compararea
observaţiei obţinute de diferiţi cercetători şi constatarea similitudinii între rezultatele obţinute de aceştia se
asigură fidelitatea observaţiei, ca o a doua condiţie a valorii epistemologice a acestei metode. Explicaţia se
realizează prin confruntarea manifestărilor vieţii sociale cu cadrele, stabilindu-se astfel, determinismul
interior, voluntar, şi exterior, condiţionat, cu alte cuvinte, explicaţia cauzală.
Prin metoda monografică, Gusti şi-a propus şi a reuşit să scoată sociologia din impasul teoretic în
care se afla, datorită ruperii ei de realitate. În concepţia sa, îmbinarea teoriei cu practica lua forma
raţionamentului experimental şi acţiunii sociale, îmbinate în reforma socială. Pentru a facilita realizarea unei
astfel de legături, Gusti a folosit, în cadrul metodei monografice, o serie de tehnici şi procedee adecvate:
observarea directă şi indirectă, experimentul, sistemul fişelor, sisteme moderne de înregistrare – fono, foto şi
cinematografice. Rezultatele, la care a ajuns Gusti în urma cercetărilor sale, dovedesc că nu poate exista o
metodă ştiinţifică decât în strânsă unitate cu o teorie ştiinţifică. Cercetările sale, prin obiectul lor – satul
românesc şi prin metoda folosită – monografia, au contribuit la dezvoltarea unei sociologii româneşti
originale.
Considerând satul ca unitatea socială „cea mai de seamă a societăţii româneşti şi cea mai potrivită ca
întindere” 31 pentru întrebuinţarea metodei monografice, Gusti recunoaşte posibilitatea aplicării acesteia şi la
studierea oraşelor şi întreprinderilor industriale.
Pentru cunoaşterea sociologică a României, Gusti a elaborat un program de cercetare care cuprinde
monografii de sate, oraşe, întreprinderi, judeţe şi regiuni etnice. Cercetarea începea cu satul, deoarece acesta
era privit, de Gusti, ca un sanctuar „unde s-a refugiat şi se păstrează manifestarea de viaţă a poporului
românesc”, ca o încarnare „a unei vieţi româneşti într-un colţ minuscul al umanităţii”, ca tip rezumativ, ca
sinteză a neamului 32 .
Din programul său, Gusti a realizat doar studierea satelor, deşi au existat încercări de cercetări şi în
mediul orăşenesc, e drept, de proporţii restrânse. În alegerea satelor pentru cercetare, s-a manifestat un punct
de vedere tradiţionalist, selecţionarea lor făcându-se după gradul de păstrare a vechilor forme de viaţă, după
influenţa cât mai mică a oraşului asupra lor.
Gusti a subliniat că, numai după ce se va elabora un număr mare de monografii ale satelor şi oraşelor
alese din regiunile reprezentative ale ţării, se va ajunge, pe baza unor largi comparaţii, la trăsăturile tipice şi
generale ale naţiunii, la caracterizarea ei globală, realizându-se sinteza generală, ştiinţa naţiunii.

9.5 Interviul şi chestionarul

Interviul este tehnica folosită, cel mai des, atunci când se urmăreşte recoltarea datelor. Aceasta nu
înseamnă că interviul se mărgineşte la o simplă „convorbire în pragul casei” 33 . Interviul este „un procedeu de
investigare ştiinţifică, utilizând un proces de comunicare verbal pentru culegerea de informaţii în funcţie de
scopul fixat” 34 .
Există mai multe criterii de clasificare a interviurilor, afirmă M. Grawitz. După gradul de libertate
lăsat interlocutorilor şi după nivelul profunzimii informaţiilor culese, interviurile pot fi: clinic, în
profunzime, cu răspunsuri libere, ghidat, cu întrebări deschise şi cu întrebări închise 35 .
Interviul clinic are un scop terapeutic, urmărind să-l facă pe individ conştient de blocajele sale
interioare. Intervievatul este cel care alege subiectele pe care vrea să le abordeze. Operatorul de interviu se
interesează atât de conţinutul celor spuse de individ: fapte, judecăţi, sentimente, asociaţii de idei, cât şi de
modul în care sunt spuse, adică tonul, rapiditatea vorbirii, ezitările, gesturile folosite.
Interviul în profunzime urmăreşte obţinerea informaţiilor asupra cunoştinţelor, sentimentelor,
atitudinilor oamenilor. Operatorul de interviu este cel ce sugerează domeniul discuţiilor. El poate reţine
anumite elemente legate de subiect precum amintirile din copilărie, fobiile intervievatului. El îl readuce pe
intervievat la subiect, ori de câte ori acesta divaghează.
Interviul cu răspunsuri libere presupune folosirea unor întrebări numeroase, neformulate dinainte ale
căror teme sunt precise. Operatorul are un ghid suplu şi o mare libertate.
Interviul ghidat are scopul de a focaliza atenţia asupra unei experienţe şi a efectelor unuia sau a mai
multor stimuli particulari. Acest interviu se aseamănă cu cel cu răspunsuri libere. Cercetătorul alege factorii
situaţiei a cărei influenţă vrea s-o descopere şi stabileşte un ghid al interviului. Operatorul este liber să pună
întrebările în ordinea pe care o doreşte, poate adăuga întrebări, dar trebuie să culeagă informaţiile cerute de
cercetare. Informaţiile reprezintă reacţiile intervievatului la situaţia care se cercetează. Ele permit verificarea
ipotezelor emise cu privire la diverşi factori. De asemenea, fac posibilă explicarea răspunsurilor aberante ale
unora prin raportare la istoria lor personală. Operatorul ţine seama de nivelul profunzimii răspunsurilor şi le
orientează în sensul obiectivului interviului. Se urmăreşte să se stabilească tipurile de reacţii posibile faţă de
o temă, un subiect, o repartiţie a atitudinilor.
Interviul cu întrebări deschise este constrângător, în sensul că operatorul pune întrebări precise,
elaborate dinainte şi aflate
într-o anumită ordine. Intervievatul este liber să răspundă cum doreşte, dar la întrebările ce i-au fost adresate.
Interviul cu întrebări închise presupune un chestionar standardizat. Întrebările sunt stabilite dinainte,
au o anumită ordine pe care operatorul trebuie s-o respecte. Intervievatul poate răspunde printr-o alegere
limitată: da sau nu, favorabil sau nefavorabil.
După modul de conducere a interviurilor, acestea pot fi: direcţionat şi nedirecţionat, direct şi indirect,
intensiv şi extensiv.
Dimensiunile direcţionat-nedirecţionat se referă la modul structurării conţinutului conversaţiei de
către operator. Într-un interviu direcţionat, există o structură stabilită în prealabil. Spre exemplu, interviul cu
întrebări închise este direcţionat. Interviul nedirecţionat este mai puţin structurat, evoluând printr-o
conversaţie liberă.
Dimensiunile direct-indirect se referă la caracterizarea mijloacelor utilizate pentru culegerea datelor:
întrebările şi interpretarea răspunsurilor. În cazul interviului direct, sensul şi semnificaţia întrebărilor şi
răspunsurilor sunt aceleaşi atât pentru operator, cât şi pentru intervievat. Interviul indirect presupune faptul
că sensul real al întrebărilor şi răspunsurilor poate fi diferit de sensul lor aparent. În interviul direct se
presupune că pentru a şti ce gândesc oamenii este suficient să li se adreseze întrebări. Interviul indirect se
bazează pe ipoteza existenţei unei diferenţe între ceea ce spun şi ceea ce sunt oamenii. Obiectul cercetării
este tocmai această diferenţă. În interviul direct, cercetătorul se sprijină pe materialul cules. În interviul
indirect, cercetătorul consideră răspunsurile la întrebări doar nişte premise, pe baza cărora, prin tehnici
proiective, se încearcă descoperirea unui adevăr de care intervievatul nu este conştient.
Dimensiunile intensiv-extensiv se referă la mijloacele de desfăşurare a interviului, la persoanele
intervievate şi la modalitatea de analiză a rezultatelor. Interviul intensiv are ca scop cercetarea structurilor
sau a tipurilor răspunsurilor individuale. Interviul extensiv are ca scop măsurarea frecvenţei unei date,
permiţând o cuantificare statistică. Interviul intensiv cuprinde „o baterie de întrebări” 36 asupra aceluiaşi
subiect vizând cunoaşterea, în profunzime, a reacţiilor unui individ într-un anumit domeniu. Interviul
extensiv este repetat asupra unui număr mare de indivizi. În cazul interviului intensiv, prin studierea tuturor
răspunsurilor unui singur individ se poate obţine o imagine asupra profilului său. Analiza extensivă, prin
totalizarea răspunsurilor la fiecare întrebare, face să dispară persoana intervievaţilor în spatele rezultatului
obţinut. Informaţiile culese nu permit compararea mai multor indivizi.
Mijlocul de comunicare esenţial dintre operator şi persoana studiată este chestionarul. Acesta poate fi
oral sau scris. Chestionarul oral este cel folosit în interviuri. Chestionarul scris este chestionarul trimis prin
poştă. Gradul de precizie a ipotezei este factorul de care se ţine seama când se optează pentru chestionarul
scris sau pentru interviu. Chestionarul scris se referă la domenii privitoare la fapte şi în care răspunsurile nu
presupun probleme de atitudine, de opinie. Dacă se urmăreşte exploatarea unui anumit nivel al atitudinilor, al
opiniilor atunci se foloseşte interviul.
Faţă de interviu, chestionarul expediat prin poştă prezintă atât unele avantaje, cât şi unele
dezavantaje.
Când populaţia, care trebuie studiată, este dispersată se preferă chestionarul trimis prin poştă. Costul
cercetării va fi mai mic faţă de situaţia în care s-ar fi trimis operatori pentru a intervieva eşantionul respectiv.
Sunt, însă, şi situaţii în care costul pe un chestionar completat este mai mare decât cel al unui interviu.
Se consideră că un chestionar prin corespondenţă este o tehnică mai rapidă. Într-adevăr, el ia puţin
timp pentru expediere şi pentru primirea răspunsurilor. Totuşi, sunt şi răspunsuri întârziate.
Prin chestionar se evită anumite surse de erori datorate operatorului de interviu. Se elimină şi
elementele perturbatoare datorate modului în care operatorul de interviu pune întrebările şi notează
răspunsurile.
Când se cer informaţii despre viaţa unei familii, este mai bine să se recurgă la chestionarul prin
corespondenţă, deoarece, într-un interviu, gospodina poate oferi date inexacte despre veniturile fiecărui
membru al familiei, despre cheltuielile săptămânale pentru alimente. În cazul chestionarului, membrii
familiei se consultă pentru a putea răspunde exact. De asemenea, dacă răspunsul la unele întrebări presupune
consultarea unor documente ale familiei referitoare la anul construirii locuinţei, la firma care a construit-o, la
impozitul pe imobil, este bine să se apeleze la chestionarul expediat prin poştă.
Din timiditate sau jenă, anumiţi oameni evită să dea răspunsuri la unele întrebări neplăcute, atunci
când sunt intervievaţi. Dacă primesc un chestionar, fiind siguri de anonimat, răspund şi acestor întrebări
neplăcute.
O limită a chestionarului se referă la faptul că acesta „nu este potrivit acolo unde obiectivul şi
intenţia anchetei conţin prea multe explicaţii, unde se pun întrebări dificile sau unde se urmăreşte o
examinare profundă” 37 . El se poate utiliza când întrebările sunt simple şi uşor de înţeles cu ajutorul
instrucţiunilor şi definiţiilor tipărite.
Răspunsurile la chestionarul prin corespondenţă trebuie considerate ca definitive. Nu se examinează
decât răspunsul dat. Dacă răspunsul este ambiguu, nu există posibilitatea de a-l clarifica. Nu se poate aprecia
validitatea răspunsului, după modul în care este dat. Într-un interviu, operatorul înregistrează ezitările, modul
de exprimare a intervievatului. Chestionarul nu dă garanţia sincerităţii.
Chestionarul prin corespondenţă nu este potrivit atunci când trebuie să se obţină părerile unei singure
persoane din familie. Fiind de faţă toţi membrii familiei, aceştia vor căuta, printr-o muncă în comun, să
răspundă cât mai bine.
Chestionarul prin corespondenţă permite lectura tuturor întrebărilor şi reflecţii asupra acestora
înainte de a da răspunsurile. Din această cauză unele răspunsuri nu pot fi considerate independente. Într-un
interviu se poate pune întrebarea: „Puteţi numi un detergent existent pe piaţă?”, urmată de alta: „Folosiţi
vreodată mărcile: Ariel, Bonna?” Într-un chestionar, prima întrebare nu ar mai trebui pusă 38 .
În cazul chestionarului prin corespondenţă „lipseşte posibilitatea de a completa răspunsurile prin date
de observaţie” 39 . Operatorul interviului poate descrie locuinţa, ambianţa, manierele persoanei intervievate.
Există situaţii în care nu se primesc răspunsuri la chestionarele expediate prin poştă. Persoanele
respective nu răspund la chestionar fie pentru că nu pot da o informaţie, fie pentru că nu vor. Se analizează
influenţa numărului celor ce nu răspund asupra rezultatului chestionarului. În cazul în care rezultatul ar fi
falsificat prin acest număr, operatorii pot merge la domiciliul persoanelor care nu au răspuns sau le pot
contacta telefonic, chestionându-i pe această cale.
Chestionarul este un instrument prin care se urmăreşte realizarea a două scopuri: să-l incite pe
subiect să răspundă, să ofere operatorului informaţii adecvate. Chestionarul „trebuie să transpună obiectivul
cercetării în întrebări specifice şi să suscite subiecţilor interogaţi răspunsuri sincere şi susceptibile de a fi
analizate în funcţie de obiectivul anchetei” 40 . Întrebarea pusă în funcţie de un scop dat trebuie să suscite un
răspuns legat de scopul urmărit şi să traducă fidel atitudinea subiectului. Prin chestionar se urmăreşte
obţinerea unor informaţii asupra a ceea ce ştiu, fac, gândesc, admiră, blamează oamenii, asupra explicaţiilor
pe care ei le dau comportamentului lor.
Stabilirea unui chestionar presupune mai multe etape: 1) definirea conţinutului, 2) alegerea
unui anumit tip de întrebări, 3) redactarea întrebărilor, 4) numărul şi locul întrebărilor.
Definirea conţinutului chestionarului presupune evidenţierea tuturor problemelor care trebuie
abordate, a variabilelor, precizarea naturii datelor pe care cercetarea trebuie să le culeagă, adică a informaţiei
„pe care răspunsurile la întrebările puse trebuie să o conţină” 41 .
În funcţie de genul de informaţii ce trebuie obţinute se stabileşte tipul de întrebări ce vor fi puse.
După C. A. Moser, există trei tipuri de întrebări: factuale, de opinie şi de cunoştinţe. După M. Grawitz,
întrebările sunt factuale şi de opinie.
Întrebările factuale sunt uşor de conceput, dar este destul de greu de obţinut o informaţie asupra
personalităţii individului cu ajutorul lor. Răspunsul negativ la astfel de întrebări poate să denote fie
ignoranţa, fie lipsa de interes pentru problema respectivă. El mai poate indica şi teama de a da un răspuns
greşit sau incapacitatea de a decide. Operatorul trebuie să afle care este sensul răspunsului „nu ştiu”.
Întrebările de opinie pot da informaţii directe în legătură cu opiniile subiecţilor intervievaţi şi
informaţii indirecte referitoare la personalitatea lor. Operatorul nu trebuie să-şi comunice propriile opinii,
pentru a nu-i influenţa pe interlocutori. În cazul în care ar face-o n-ar obţine informaţii adevărate, deoarece
indivizii cu spirit de contradicţie, deşi ar avea aceeaşi opinie cu operatorul, ar avansa un răspuns tocmai
invers iar cei, care vor să fie pe placul operatorului, ar putea da un răspuns asemănător opiniei acestuia, deşi
ei aveau o părere tocmai invers.
Un exemplu de întrebare de cunoştinţe ar fi: ”Puteţi să-mi spuneţi ce se înţelege prin
convertibilitate?” 42 M. Grawitz include astfel de întrebări în categoria celor factuale. Persoanele intervievate
trebuie lămurite că ignoranţa este una şi prostia este alta. Răspunsul „nu ştiu” trebuie să fie ceva firesc.
Individul trebuie să-l dea fără ezitare, simţindu-se în largul său, deoarece şi alţi oameni s-ar putea să fie
ignoranţi în problema respectivă.
Prin întrebările adresate subiecţilor, se urmăreşte obţinerea unor informaţii adevărate şi
semnificative. La întrebarea simplă se poate obţine un răspuns adevărat, dar el poate rămâne la un nivel
superficial. Întrebarea complexă se referă la multitudinea aspectelor unei probleme, dar nu este înţeleasă de
toţi intervievaţii.
Întrebările pot fi: deschise, închise şi precodificate.
Întrebarea deschisă dă intervievatului posibilitatea să-şi organizeze răspunsul, atât în privinţa
conţinutului, cât şi a formei, aşa cum crede el de cuviinţă. Exemplu: „Cum se face promovarea în unitatea
economică în care lucraţi?”
Întrebarea închisă reduce la minimum alegerea şi libertatea de exprimare a intervievatului. Exemplu:
În unitatea economică în care lucraţi, promovarea se face după merit?
- da,
- nu,
- nu ştiu.
Pentru a le utiliza în mod adecvat, este necesară cunoaşterea posibilităţilor şi limitelor fiecărui tip de
întrebare. Lazarsfeld consideră că alegerea tipului de întrebare depinde de obiectivul chestionarului, de
grupul de întrebări şi de întrebarea însăşi. Întrebările închise sunt potrivite atunci când se doreşte obţinerea
unor răspunsuri simple, care să permită clasarea indivizilor într-o categorie după criterii precise: intelectual,
muncitor sau calificat, necalificat. Dacă se urmăreşte obţinerea unei opinii asupra unei probleme, este bine să
se folosească o întrebare deschisă.
În alegerea întrebării trebuie să se ţină seama de nivelul informaţiei intervievatului asupra subiectului
şi de posibilitatea sa de a formula o opinie. Dacă se adresează salariaţilor o întrebare închisă referitoare la o
problemă profesională pe care o cunosc, „da” şi „nu” vor corespunde opiniei lor şi ei vor răspunde fără
ezitare. Dacă se pune o întrebare închisă asupra unei probleme pe care o parte a intervievaţilor nu o cunoaşte
sau asupra căreia nu a reflectat, atunci există riscul de a obţine multe răspunsuri „nu ştiu”. Dacă intervievatul
are o idee asupra problemei, dar nu se poate exprima clar, el poate da la întâmplare răspunsul „da” sau „nu”.
Dacă i se pune o întrebare deschisă, răspunsul mai lung, ezitările vor permite o înţelegere adecvată a opiniei
sale.
Întrebările închise presupun un efort mai mic, deoarece se răspunde, destul de repede, la „da” sau
„nu”, se face o alegere mai rapidă. Întrebările închise culeg mai puţine non-răspunsuri, dar apare
incertitudinea cu privire la sinceritatea răspunsului. Intervievatul îşi poate ascunde mai uşor problemele
jenante în cazul întrebărilor închise. În acest caz este de preferat să se pună întrebări deschise.
Întrebările închise şi deschise au avantaje şi inconveniente. Întrebarea închisă poate primi un răspuns
fals. Întrebarea deschisă dă posibilitatea unei erori de interpretare a răspunsului de către cercetător, precum şi
a unei inexactităţi în notarea şi clasarea răspunsurilor. Întrebarea închisă permite să se adune şi să se claseze
uşor răspunsurile negative şi pozitive. Întrebarea deschisă obligă operatorii să claseze răspunsurile în
categorii şi să facă o analiză a conţinutului. Întrebarea închisă permite „filtrarea” intervievaţilor şi câştigarea
timpului, mai ales la întrebările cu numeroase sub-întrebări. De exemplu, răspunsul negativ la întrebarea
închisă: „Aveţi o funcţie de conducere în unitatea dumneavoastră?” permite evitarea întrebărilor cu privire la
raporturilor cu superiorii şi subordonaţii pe linie ierarhică. Inconvenientul întrebărilor închise este acela că
limitează răspunsurile. După Lazarsfeld ele sunt bine venite în cazul în care cadrele de referinţă şi
răspunsurile posibile sunt restrânse.
Pentru a evita inconvenientele întrebările închise şi deschise, sociologii propun întrebările
precodificate. Acestea conţin: întrebarea principală şi diferite întrebări care sunt, de fapt, nişte variante de
răspunsuri aflate sub formă interogativă. Exemplu: Promovarea în unitatea economică în care lucraţi se face
după:
- favoritism? da nu
- merit? da nu
- vechime? da nu
- alte criterii?
Întrebările precodificate ajută intervievatul să-şi amintească anumite lucruri şi îi oferă o modalitate de a evita
răspunsul „nu ştiu”. Deoarece conţin expresia şi „altele”, aceste întrebări lasă individului posibilitatea de a
răspunde altfel, decât prin alegerea unei variante. Se evită, astfel, neajunsul de sugerare a răspunsului 43 .
O atenţie deosebită trebuie acordată formulării întrebărilor. O întrebare bună este aceea care suscită
un răspuns ce conţine informaţia căutată. O întrebare bună nu exercită influenţă asupra sensului răspunsului.
O întrebare rea este aceea care incită fie un răspuns ce nu corespunde informaţiei cercetate, fie unul
inexact 44 .
C. A. Moser analizează erorile ce pot apărea în formularea întrebărilor. Este o eroare, spune el, să se
pună o întrebare generală când se aşteaptă un răspuns pentru o problemă specifică. Astfel întrebarea: „Sunteţi
mulţumit de cantina dumneavoastră?” este nesatisfăcătoare, atunci când se urmăreşte să se afle care sunt
preţul mâncărurilor şi calitatea serviciilor.
Întrebările trebuie să conţină „cele mai simple cuvinte care comunică înţelesul exact” iar
„exprimarea trebuie să fie cât mai simplă şi mai neformală” 45 . Cu cât întrebările vor fi mai asemănătoare cu
conversaţia obişnuită, cu atât interviul va decurge mai cursiv. Moser este de părere că este mai normal să
întrebi: „Credeţi că …?” decât „Oare opinia dumneavoastră este …?”, „Care este atitudinea dumneavoastră
faţă de …?”, „Care este atitudinea dumneavoastră cu privire la …?” Trebuie evitate cuvintele tehnice sau
prea abstracte, expresiile jargonului, precum şi cele ale argoului.
Trebuie evitate cuvintele ambigui, deoarece aceeaşi întrebare poate fi înţeleasă diferit de diferiţi
interlocutori. Unele cuvinte îşi capătă un sens în contextul în care sunt plasate. St. Payne arată că, în legătură
cu fiecare cuvânt, trebuie să ne întrebăm: 1) dacă el semnifică bine ce trebuie să se spună; 2) dacă nu are alt
sens şi, în acest caz, dacă şi contextul îl exprimă suficient de precis; 3) dacă nu poate fi confundat, în vorbire
sau în scris, cu un alt cuvânt; 4) dacă nu se poate găsi un alt cuvânt sau o altă manieră mai simplă, mai
clară” 46 .
Întrebările vagi vor primi, de cele mai multe ori, răspunsuri vagi. Moser enumeră o serie de cuvinte
vagi precum: „un fel de …”, „cam”, „în general”, „mult”, „cam la fel”, „în total”, care ar trebui evitate
deoarece aduc răspunsuri vagi 47 .
Întrebarea „de ce” poate primi răspunsuri diferite conţinând informaţii foarte variate. O astfel de
întrebare conţine, deci, o exprimare vagă. Lazarsfeld analizează problemele legate de întrebările „de ce”. El
prezintă diversitatea răspunsurilor obţinute la întrebarea „De ce aţi fost să vedeţi acest film?” Unii vor
răspunde că merg în fiecare seară la cinema, alţi vor spune că nu aveau nimic de făcut acasă. Unii vor spune
că aşa a propus soţia, alţii că au fost invitaţi de prieteni. Unii vor răspunde că au citit o cronică elogioasă
despre film, alţii că, pur şi simplu, le place actorul cutare sau regizorul filmului 48 . Răspunsurile la întrebarea
„de ce” sunt atât de variate încât operatorului îi este greu să le claseze. În acelaşi timp, aceste răspunsuri nu
justifică, întotdeauna, decizia sau opinia intervievatului, putând fi prima idee care i-a venit în minte.
Întrebările tendenţioase îl conduc pe intervievat la un anumit răspuns. Moser arată că o întrebare de
forma: „Nu este aşa că dumneavoastră nu credeţi …?” conduce, evident, la un răspuns negativ iar o întrebare
ca: „N-ar trebui oare făcut ceva …?” conduce la un răspuns pozitiv 49 .
Sociologii au observat că există tendinţa psihologică de a spune „da” mai mult decât „nu”, precum şi
tendinţa de rezistenţă la schimbări. Vor fi răspunsuri diferite la aceeaşi problemă conţinută în întrebări
formulate diferit. H. Cantril dă câteva exemple. Iată două întrebări referitoare la aceeaşi problemă.
A. Sunteţi de acord cu adăugarea unei legi la Constituţie pentru a împiedica pe Preşedintele SUA să
se poată prezenta la un al treilea mandat?
B. Sunteţi de acord cu o schimbare a Constituţiei pentru a împiedica un Preşedinte al SUA să se
prezinte la un al treilea mandat?
Aceste întrebări vor primi răspunsurile următoare:

A B
da 36% 26%
nu 50% 65%
fără opinie 14% 9%
De asemenea, întrebarea: „Credeţi că anumite măsuri trebuie luate, chiar şi aceea care ar reprezenta
impozite în plus?” a primit un număr mai mare de răspunsuri „da” faţă de întrebarea: „Credeţi că anumite
măsuri trebuie luate, chiar şi aceea ca dumneavoastră să plătiţi impozite suplimentare?” 50
Răspunsurile la întrebările interviurilor sau chestionarelor prin corespondenţă sunt supuse operaţiunii
de codaj (codificare) ce constă în stabilirea categoriilor unei analize a conţinutului şi clasarea răspunsurilor în
funcţie de acestea.
Pentru întrebările închise şi precodificate situaţia este mai simplă. Codajul prevăzut dinainte este
practicat de operator direct. O simplă adiţionare permite totalizarea diverselor poziţii evidenţiate la subiecţi.
Răspunsurile la întrebările deschise presupun o adevărată analiză a conţinutului. În cazul unor anchete se
poate stabili dinainte un cod mai mult sau mai puţin precis al tipurilor de răspunsuri la care se aşteaptă
operatorul. Acestea reprezintă variabilele ce trebuie măsurate. În anchetele de opinie sunt folosite categoriile:
favorabil, defavorabil, indiferent. Sunt întrebări care nu dau posibilitatea stabilirii dinainte a unor categorii.
În acest caz, se vor citi cu atenţie toate răspunsurile şi se va căuta stabilirea unor categorii esenţiale în care
acestea să fie încadrate. Se vor căuta anumite atitudini, anumite trăsături personale, o structură cognitivă 51 .
Se urmăreşte validitatea codajului, aceasta depinzând, pe de o parte, de raportul existent între
conţinutul de analizat şi categoriile stabilite şi, pe de altă parte, între categoriile şi obiectivele cercetării.
Fidelitatea codajului presupune existenţa unui acord între codificatori asupra clasării răspunsurilor.
Noţiunile de fidelitate şi validitate sunt folosite pentru analiza interviului şi chestionarului ca
instrumente de cercetare. Fidelitatea se evidenţiază prin compararea rezultatelor diferiţilor operatori. M.
Grawitz consideră că variaţiile rezultatelor obţinute de diferiţi operatori un epuizează tipurile de erori
posibile iar concordanţa rezultatelor este un indiciu şi nu o garanţie de validitate 52 . Validitatea implică
absenţa erorii, precum şi adecvarea la realitate. Validitatea empirică este evidenţiată dacă interviul sau
chestionarul permit o previziune. Cazurile de aplicare sunt limitate: interviul pentru un sondaj înaintea
alegerilor, chestionarul folosit pentru a anticipa reacţia oamenilor la o anumită schimbare a preţului unui
produs (câţi oameni vor cumpăra un televizor al cărui preţ a scăzut). Validitatea logică există dacă interviul
sau chestionarul măsoară exact ceea ce este de măsurat. Nu există criterii interne sau externe ale validităţii.
Cel mult se pot compara rezultatele interviului sau chestionarului cu cele obţinute prin alte tehnici, precum:
testele, analiza documentelor.

9.6 Sondajul

Sondajul a apărut dintr-o imposibilitate practică: interogarea individuală a unei întregi populaţii care
îi interesează pe cercetători şi dintr-o posibilitate statistică: descrierea întregului prin parte 53 . Termenul de
populaţie are sens statistic, desemnând un ansamblu ale cărui elemente sunt alese deoarece au toate aceeaşi
proprietate şi sunt de aceeaşi natură. Populaţia poate fi formată dintr-un ansamblu de persoane clasate după
un anumit criteriu: etnic, social, naţional sau poate fi alcătuită dintr-un ansamblu de obiecte (bunuri fabricate,
plante, animale). Populaţia este formată din indivizi.
O parte a acestei populaţii formează un eşantion. Sociologii utilizează sondajul probabilist (aleatoriu) şi
sondajul empiric.
Metoda eşantionării probabiliste „acordă fiecăreia dintre cele N unităţi, din populaţia pe care o
cuprinde, aceeaşi probabilitate calculabilă (şi diferită de zero), de a fi selecţionată în eşantion” 54 . Dacă se
numără N membrii din populaţie şi se aleg n dintre ei prin numere extrase la întâmplare, atunci se formează
un eşantion simplu aleatoriu.
Moser arată că pentru a se asigura caracterul aleatoriu al eşantionului trebuie folosite două procedee:
1) metoda loteriei, când fiecare membru al populaţiei este reprezentat printr-un disc, discurile se aşează într-o
urmă, se amestecă şi se extrage eşantionul şi 2) metoda numerelor aleatoare, când membrii populaţiei sunt
numerotaţi de la 1 la N, alegându-se n numere dintr-unul din tabele în orice mod convenabil. În ambele
cazuri, selecţia este independentă de aprecierea umană. Caracterul aleatoriu se asigură, în primul caz,
deoarece populaţia poate fi privită ca fiind aşezată la întâmplare, iar în al doilea caz, deoarece numerele
folosite în realizarea selecţiei au fost obţinute printr-o procedură de selecţie aleatoare 55 .
N
Se poate folosi şi eşantionarea cvasi-aleatoare, când se stabileşte o fracţie de eşantionare K = şi
n
se selecţionează fiecare a K − a persoană din lista respectivă. În cazul în care K = 20 , se alege, ca prim
număr, unul cuprins între 1 şi 20 şi se începe formarea eşantionului. Dacă primul membru al eşantionului
este 7, atunci eşantionul va fi format din 7, 27, 47, 67 … Se consideră că, în selecţia cvasi-aleatoare, există
întotdeauna o ordine sistematică, deşi numărul iniţial este ales la întâmplare. Totuşi, se justifică folosirea
eşantionării cvasi-aleatoare prin argumentul „că lista poate fi considerată aranjată mai mult sau mai puţin la
întâmplare” 56 .
Pentru a se mări caracterul reprezentativ şi precizia eşantionului se foloseşte stratificarea. Populaţia
este împărţită pe diferite straturi (sexe, grupe de vârstă, regiuni, tipuri de localităţi) şi apoi se alege, în
interiorul fiecărui strat, un eşantion la întâmplare. Straturile trebuie astfel alcătuite încât să se deosebească
destul de mult unul de altul. Populaţia fiecărui strat trebuie să fie mult mai omogenă decât ansamblul.
Spre exemplu, dacă într-o universitate cu 3000 studenţi s-ar studia opinia lor în legătură cu
modalităţile de angajare într-un loc de muncă după terminarea studiilor, ar fi suficientă intervievarea unui
eşantion aleatoriu format din 300 studenţi. Se presupune că studenţii sunt distribuiţi, după specialităţi astfel:

Economie 950
Sociologie 430
Statistică 250
Ştiinţe politice 390
Drept 320
Istorie 660
Total: 3000

În fiecare din cele şase straturi, studenţii sunt selectaţi la întâmplare. Se alege o fracţie uniformă de
eşantionare K = 10 . Din cei 3000 de studenţi, aceia care se specializează într-un domeniu în care cererea de
forţă de muncă este mare pot avea opinii diferite de aceia a căror profesiune este mai puţin căutată. Între
straturi poate fi o variaţie mare. Şi în interiorul stratului pot exista deosebiri de opinie, totuşi variaţia este mai
mică decât aceea dintre straturi 57 .
Când populaţiile în unele straturi sunt mult mai variate decât în altele, se poate folosi o fracţie
variabilă de eşantionare. Dacă se analizează fluctuaţia forţei de muncă în întreprinderile industriale de
diferite mărimi, se recurge la o stratificare după mărime. Astfel, dacă populaţia are 5000 de întreprinderi
stratificate după numărul muncitorilor în trei grupe: A (peste 1000 muncitori), B (100-999 muncitori), C (sub
100 muncitori) atunci eşantionul va cuprinde 200 de întreprinderi. În cele 5000 de întreprinderi vor fi: A =
50, B = 1250, C = 3700. Dacă s-ar folosi o fracţie uniformă de eşantionare, K = 25, atunci eşantionul ar fi:
pentru A = 2, pentru B = 50, pentru C = 148. Dar în privinţa condiţiilor de lucru, firmele mici diferă mai
puţin între ele decât firmele mari. De aceea numerele de eşantionare vor fi stabilite după o fracţie variabilă:
⎛1⎞ ⎛ 4 ⎞ ⎛ 1 ⎞
pentru A⎜ ⎟ , pentru B⎜ ⎟ , pentru C ⎜ ⎟.
⎝K⎠ ⎝ 9K ⎠ ⎝ 9K ⎠

50 1250 × 4 3700
+ + = 200
K 9K 9K

K = 5,08

50
= 9,84 ≈ 10 (eşantionul pentru A)
5,08

1250 × 4
= 109,36 ≈ 110 (eşantionul pentru B)
9 × 5,08

370
= 80,92 ≈ 80 (eşantionul pentru C)
9 × 5,08

În cazul în care nu există un cadru satisfăcător de eşantionare pentru întreaga populaţie, se recurge la
operaţiunea de grupare. Moser arată că, dacă gospodăria individuală este considerată unitate de cercetare,
atunci secţia de votare va fi unitatea de eşantionare, deoarece cuprinde un anumit număr de gospodării.
Secţia de votare va fi numită grupă. În alte situaţii, secţia de votare poate deveni unitate de cercetare şi nu
mai poate fi grupă. În schemele de eşantionare se pot folosi mai multe tipuri de grupe: regiuni, circumscripţii
electorale, cartiere, secţii de votare 58 .
Uneori, eşantionarea se efectuează în două sau mai multe stadii. Populaţia este compusă dintr-un
anumit număr de unităţi de stadiul întâi, acestea, la rândul lor, sunt formate din unităţi de stadiul al doilea,
ş. a. m. d.
Sondajul empiric presupune eşantionarea pe cote, adică descompunerea eşantionului după anumite
criterii – sex, vârstă, clasă socială – şi stabilirea cotelor. Apoi cotele sunt repartizate operatorilor. Alegerea
unităţilor de eşantion reale care vor intra în componenţa cotelor este făcută de operatori. Eşantionarea pe cote
este „o metodă de eşantionare stratificată în care selecţia înăuntrul stratului nu este aleatoare” 59 .
Fiecărui operator îi este repartizat un număr de interviuri, stabilindu-se câte să fie luate bărbaţilor,
câte femeilor, câte oamenilor de diferite vârste, câte indivizilor aparţinând diferitelor clase sociale. Cu
excepţia criteriului clasial, celelalte două nu ridică probleme, deoarece există date statistice referitoare la
acestea. Criteriul clasial prezintă dificultăţi deoarece nu există o bază statistică pentru stabilirea cotelor iar
definiţia clasei sociale este destul de vagă, incluzând factori obiectivi (ocupaţia, venitul) şi factori subiectivi
(prezentarea, limbajul)). Pentru a reduce implicaţiile acestor neajunsuri, gruparea după clasa socială este
largă, cuprinzând trei sau patru straturi (clasa de sus, clasa de mijloc, clasa de jos) 60 .
Statisticienii critică eşantionarea prin cote, deoarece eşantionul stabilit poate fi reprezentativ pentru
populaţie, dar poate fi complet deformat prin munca operatorului. Astfel, la criteriul de cotă-vârstă s-ar putea
ca, la rubrica 45–64 ani, operatorul să intervieveze doar persoane până în 50 de ani sau la rubrica peste 65 de
ani să-i intervieveze doar pe cei de 66 de ani, ignorându-i pe cei cu vârste mai înaintate. În felul acesta
eşantionul nu mai este reprezentativ.
Cei care folosesc eşantionarea pe cote consideră că aceasta este economică, uşoară şi independentă
de existenţa cadrelor de eşantionare.
Pentru studierea tendinţelor comportamentului şi atitudinilor oamenilor se folosesc eşantioanele fixe
(panels). Un astfel de procedeu poate fi utilizat pentru a se studia schimbarea preferinţelor cumpărătorilor
faţă de sortimentele unui produs, de la o lună la alta. „Cercetătorul poate studia obişnuinţele de cumpărare şi
opiniile unui eşantion fix de oameni, poate să judece cât de stabile sunt acestea şi care sunt circumstanţele
care duc la schimbarea lor” 61 .
Crearea unui eşantion fix nu est dificilă, problemele apar în legătură cu menţinerea caracterului
reprezentativ al eşantionului.
Moser prezintă cazul primului eşantion fix de consumatori al lui Attwood. Aproximativ 80% din
persoanele contactate au acceptat să facă parte din eşantionul fix. Dar în primele şase săptămâni s-a pierdut o
parte din membrii eşantionului, ajungându-se la 48%. Cei care au refuzat sau au renunţat au fost înlocuiţi
prin familii cu aceleaşi caracteristici demografice. Totuşi, nu se poate şti, cu exactitate, dacă prin această
înlocuire s-a menţinut reprezentativitatea eşantionului.
O altă problemă este „condiţionarea” eşantionului fix, în sensul apariţiei riscului ca membrii acestuia
să devină netipici. Membrii eşantionului fix al cumpărătorilor „pot să devină cu timpul mai informaţi asupra
diferitelor mărci de produse, asupra reclamelor şi asupra diferitelor forme de prezentare, ei pot, de asemenea,
să devină din ce în ce mai conştienţi asupra obişnuinţelor lor de a cheltui şi pur şi simplu să-i sperie
reducerea cheltuielilor” 62 . Pentru prevenirea acestei situaţii, se practică înlocuirea parţială a membrilor
eşantionului fix.
Determinarea mărimii eşantionului este o sarcină dificilă. Ea este îndeplinită de statisticieni care vor
ţine seama de precizia cercetării, de schima de eşantionare, de cheltuielile şi banii disponibili pentru a efectua
sondajul.
Cadrele de eşantionare – liste, repertorii, registre, hărţi – din care se extrage eşantionul trebuie să
aibă anumite calităţi. Fiecare cadru trebuie să fie: adecvat, complet, exact, actual, convenabil. În acelaşi timp,
cadrul nu trebuie să fie pasibil de repetiţie. Un cadru este adecvat atunci când cuprinde întreaga populaţie
supusă anchetei. Cadrul este complet atunci când toţi membrii populaţiei presupuşi că fac parte din el, se află
efectiv în el. Dacă anumiţi indivizi sunt incluşi în populaţie de mai multe ori, ei pot pătrunde şi în eşantion
mai mult decât o dată.
Pentru a evita acest lucru, persoanele care circulă dintr-o localitate în alta trebuie şterse de pe lista
veche, dacă sunt incluse în cea nouă. Pentru a fi exact, cadrul nu trebuie să includă unităţi inexistente: case
demolate, oameni decedaţi. Actualizarea unui cadru trebuie făcută pentru a evita situaţiile în care un individ
şi-a schimbat domiciliul. Un cadru este convenabil dacă unităţile sunt bine aranjate, sunt numerotate şi pot fi
identificate. Aceste cerinţe „ideale” nu sunt satisfăcute, în integralitatea lor, de cadrele de eşantionare.
În unele ţări, precum Marea Britanie, cadrele de eşantionare pot fi registrele de impozit pentru
unităţile de locuit sau registrele de alegători pentru indivizii cu drept de vot. Alte cadre de eşantionare pot fi
oamenii aflaţi în concediu (pentru problemele legate de turism), gospodinele care au cumpărat un anumit
produs în urmă cu o săptămână (pentru analiza rolului publicităţii în determinarea cumpărării unui produs).
Problema preciziei rezultatelor sondajului presupune atât un sens larg – absenţa erorii, cât şi un sens
tehnic – validitatea.
Precizia în sens larg presupune conformitatea rezultatelor cu realitatea. Ea depinde de anumite
elemente: domeniul studiat, gradul de precizie, natura obiectivului urmărit şi natura erorilor 63 . Un sondaj
pentru verificarea calităţii unui produs industrial ridică mai puţine probleme decât un sondaj pentru
cunoaşterea opiniei românilor cu privire la admiterea ţării în Uniunea Europeană.
Erorile pot falsifica rezultatele unui sondaj. Ele pot fi erori în redactarea întrebărilor, erori care ţin de
individul chestionat sau de operator. După M. Grawitz, există erori de măsurare, care provin din faptul că
observaţiile făcute asupra eşantionului comportă erori (sistematice şi accidentale) şi erori ale eşantionajului.
Combinate acestea dau eroarea totală. Reprezentate grafic, ele arată astfel:

EE – eroare de eşantionaj Eroarea totală este mai mare decât


ET eroarea de eşantionaj sau decât
EE EM – eroare de măsurare
eroarea de măsurare.
ET – eroare totală Erorile provin din
constituirea eşantionului însuşi,
EM
metoda empirică fiind mai puţin
sigură decât metoda probabilistă. Erori pot apărea şi din utilizarea cadrului, dacă el nu acoperă toată
populaţia din care trebuie să se tragă la sorţi eşantionul. Erori se pot ivi şi dacă o parte a eşantionului se
dovedeşte a fi inaccesibilă.
M. Grawitz consideră că poate fi calculată eroarea aleatoare, care depinde de dispoziţia atributului
studiat într-o populaţie: dispersia în jurul mediei exprimată prin varianţa σ 2 sau abaterea de tip σ . Dacă
dispersia este nulă, toate unităţile vor avea aceeaşi valoare, egală cu media şi extragerea unei singure unităţi
va fi un eşantion suficient şi reprezentativ. Dacă dispersia este mai mică, adică dacă valorile atributului
studiat sunt strâns grupate în jurul mediei, ansamblul este omogen şi un eşantion restrâns va da o precizie
suficientă. Dacă dispersia este mare, dacă populaţia este eterogenă, atunci se impune alegerea unui eşantion
mult mai mare pentru a obţine aceeaşi precizie.
Eroarea aleatoare depinde de caracterul mai mult sau mai puţin omogen al fiecărei populaţii.
Dispersia atributului cercetat determină talia eşantionului. Se folosesc calculul probabilităţilor şi curba lui
Gauss. Fiecărui interval de încredere, exprimat în σ pornind de la medie, această curbă îi asociază un
coeficient de probabilitate sau o marjă de eroare exprimată în procente. Tabelele numerice ale distribuţiei
normale permit să se citească, de exemplu, că intervalului de încredere m − 0,67 la m + 0,67 corespunde
unei probabilităţi de 50 %, intervalului m − 1,96 la m + 1,96 corespunde unei probabilităţi de 95 % şi unei
marje de eroare de 5 %.
Determinarea mărimii eşantionului este o problemă de alegere, de constrângere şi de obiectiv. În
cazul în care costul unui sondaj este stabilit dinainte şi nu se acceptă o eroare mai mare de
5 %, intervalul de încredere fiind de 95%, atunci se determină mărimea eşantionului dinainte pentru a obţine
precizia cerută. Dacă, dimpotrivă, mărimea eşantionului este impusă, se va calcula precizia pe care o va
atinge. În cazul în care atributul studiat prezintă o dispersie mare, nu se poate obţine o estimare precisă decât
mărind considerabil numărul observaţiilor. Pentru a reduce marja de eroare în raportul ½, trebuie multiplicată
mărimea eşantionului de 4 ori, în raportul 1/3 de 9 ori, în raportul ¼ de
16 ori.
Moser arată că eroarea standard a unui eşantion se poate calcula după formula:

p(1 − p )
EST =
n

unde: p = proporţia prezenţei unui atribut în cadrul eşantionului;


n = mărimea eşantionului.
Astfel, la o populaţie de 3000 de familii, eşantionul fiind de 400, pot fi găsite 40 de familii care
40
posedă calitatea cercetată. Atunci p = = 0,1
400

0,1(1 − 0,1) 0,1× 0,9 0,3


EST = = = = 0,015
400 400 20

9.7 Testul

După H. Piéron, un test este „o probă definită, care implică o obligaţie de îndeplinit identică pentru
toţi subiecţii examinaţi, cu o tehnică precisă pentru aprecierea succesului sau eşecului sau pentru notarea
numerică a reuşitei” 64 . O altă definiţie dată de Reuchlin desemnează prin test „o tehnică permiţând o
descriere cantitativă, controlabilă a comportamentului unui individ plasat într-o situaţie definită, prin referire
la comportamentul indivizilor unui grup definit plasat în aceeaşi situaţie” 65 .
Tehnica testelor se bazează pe anumite postulate: 1) există aptitudini diferite în funcţie de indivizi; 2)
aptitudinile se manifestă în anumite activităţi şi de ele depind reuşitele sau eşecurile. Aptitudinea, ca element
înnăscut al individului, poate fi observată doar indirect, adică în momentul în care se manifestă într-o
activitate. Pentru a elabora un test trebuie să se delimiteze semnificaţia aptitudinii, adică să se delimiteze
câmpul de aplicaţie. Se aleg itemii sau întrebările care constituie probele unui test şi se bazează pe ipotezele
referitoare la proprietăţile aptitudinii ce se va măsura.
Are loc, apoi, etalonarea, adică notarea individului în raport cu alţii sau, cum spune G. Palmade,
stabilirea unei scări care permite să se repereze, comod, reuşita unui subiect în raport cu grupul total al
reuşiţilor unei populaţii 66 . Există diferite procedee. Se dau subiecţilor 100 de întrebări cu diferite variante de
răspuns, din care doar unul este corect. Se notează cu un punct fiecare răspuns corect. Se clasează indivizii şi
se obţine o curbă a lui Gauss. Se poate face analiza internă a testului, întrebare cu întrebare. Pentru a estima
gradul de dificultate a fiecărei întrebări, se ţine seama de procentul subiecţilor care dau un răspuns corect
pentru fiecare întrebare. Gradul de dificultate de 50 % este acela când 50 % din subiecţi dau răspunsuri
bune. La acest grad de dificultate, o întrebare permite o bună discriminare. Se pot elimina subiecţii mai puţin
buni, fiind selecţionaţi cei mai buni.
Validitatea logică a testului derivă din conformitatea criteriului cu conţinutul testului. Criteriul
trebuie să acopere aceeaşi aptitudine şi să ierarhizeze aceeaşi subiecţi într-un mod identic. El trebuie să
conţină elemente asemănătoare celor existente în itemi. Gradul de concordanţă între clasamentul indivizilor
în funcţie de un criteriu şi clasamentul după test reprezintă coeficientul de validitate. Corelaţia se obţine
matematic între două serii de rezultate. Dacă această corelaţie este nulă sau foarte slabă, înseamnă că acel
clasament în raport de test sau cel în raport de criteriu relevă factori diferiţi. Fidelitatea exprimă corelaţia
între notaţiile mai multor observatori, coerenţa şi stabilitatea comportamentului unui subiect. Pentru aceasta
se fac anumite corelaţii între două teste paralele sau se aplică, de două ori succesiv, acelaşi test.
Există o clasificare a testelor în tehnica reuşitei, tehnica studiului comportamentului şi tehnica
proiectivă. Tehnica reuşitei studiază domeniul aptitudinilor operaţionale. Astfel, în domeniul senzorial-motor
se foloseşte pentru selecţionarea conducătorilor auto, în domeniul intelectual, pentru testarea inteligenţei, a
memoriei. Tehnica studiului comportamentului se referă la cercetarea aptitudinilor operaţionale şi a unui
comportament general. M. Grawitz consideră că dincolo de comportamentul manifestat prin ansamblul
reacţiilor concrete ale unui individ faţă de o situaţie imediată, faţă de un test sau faţă de munca sa, există un
comportament global, legat de caracterul individului şi care poate fi denumit conduită” 67
Există diferite tehnici de studiere a conduitei: tehnica sintetică a urmelor (traseelor), testul prin
chestionare şi inventare; testele proiective.
Tehnica sintetică a urmelor se bazează pe analiza scrisului sau desenului. În unele întreprinderi din
Elveţia, candidaţii pentru anumite funcţii sunt supuşi la o analiză grafologică. Grafologia dezvăluie
personalitatea subiectului. Unii îşi manifestă încrederea în grafologie, alţii au unele rezerve. Bonnardel scria
„grafologia exprimă o oarecare parte de adevăr. Problema delicată este de a determina care este” 68 .
Testul prin chestionare şi inventare constă în faptul că se pun subiecţilor între 120 şi 200 de întrebări,
care au o valoare simptomatică. Pe baza răspunsurilor, se obţin inventare ale personalităţii, profiluri de
temperament. Palmade consideră că defectul esenţial al acestor teste constă în faptul că subiecţii înţeleg, mai
mult sau mai puţin, valoarea indicativă a răspunsului” 69 . La întrebarea „obstacolele vă stimulează sau vă
descurajează”, un tânăr care vrea să fie angajat într-o mare întreprindere va şti dintr-odată ce trebuie să
răspundă pentru ca dosarul său să aibă şansa de a fi reţinut.
Noţiunea de proiecţie este psihanalitică, fiind un mecanism de apărare a Eu-lui prin care subiectul
expulzează, din sine, şi localizează, în altul, calităţi, sentimente, dorinţe pe care le refuză propriei persoane.
Comportamentul individului constituie o interacţiune între structura personalităţii şi mediu. Această structură
este inconştientă şi proiecţia are ca scop să o descopere. Subiectul percepe mediul ambiant şi răspunde în
funcţie de interesele, atitudinile, deprinderile, dorinţele, stările sale.
Tehnica proiectivă constă în prezentarea unor imagini şi obiecte în faţa subiecţilor şi urmărirea
modului în care aceştia reacţionează. În acelaşi timp, specialiştii interpretează aceste reacţii, descoperind
semnificaţia lor. Testul proiectiv nu are doar un răspuns corect, ci o varietate de răspunsuri posibile.
Există mai multe tipuri de teste proiective. Testul petelor de cerneală constă în distribuirea, către
subiecţi, a 10 planşe, dintre care cinci colorate, cerându-li-se să spună ce reprezintă. Răspunsurile subiecţilor
sunt clasificate după trei criterii: 1) ce vede subiectul – ansamblul sau detaliul petei; 2) ce percepe subiectul –
forma, culoarea, mişcarea; 3) care este conţinutul inter-pretării date de subiect” 70 . În acest test se porneşte de
la ideea că percepţia vizuală este influenţată de personalitatea individului. În interpretarea răspunsurilor se va
ţine seama de originalitatea sau banalitatea lor, de ordinea de succesiune a observaţiilor.
Testul frustrării constă în distribuirea de desene care reprezintă personaje aflate în situaţii frustrante.
Se cere subiectului să descrie ceea ce-i sugerează aceste desene. Prin mecanismele proiecţiei se studiază
modurile specifice de a reacţiona ale subiectului. Acest test a fost preluat din psihologie în sociologie, fiind
adaptat la studiul problemelor sociale şi politice. A fost folosit pentru a evidenţia tendinţele autoritare şi
democratice.
În testul interpretativ se prezintă, subiectului, 30 de imagini ce cuprind personaje aflate în situaţii cu
semnificaţii ambigui. Subiectul trebuie să-şi imagineze o poveste cu aceste personaje sau să se identifice cu
unul dintre ele. Interpretarea răspunsurilor subiectului ţine seama de reacţiile sale (schimbări de ton, ezitare)
şi de conţinutul povestirilor. Temele abordate sunt un semn pentru proiecţia subiectului şi pentru relaţia sa cu
mediul. Testul interpretativ a fost transpus la analiza conflictelor sociale.
În Franţa, Institutul Francez al Opiniei Publice a propus o serie de fotografii care reprezintă imagini
ale grevelor, ale ocupării uzinelor, ale barării străzilor. Comentariile subiecţilor permit să se discearnă
tendinţele lor politice de stânga sau de dreapta 71 .
Se pot imagina teste care să evidenţieze atitudini economice legate de unitatea economică, de
responsabilitatea în muncă.

9.8 Tehnica scalării

Tehnica scalării constă în transformarea caracteristicilor calitative într-o variabilă cantitativă,


atribuindu-se fiecărui subiect, în funcţie de răspunsurile sale, o poziţie într-o scară, care merge de la o
aprobare entuziastă la o dezaprobare totală, trecând prin stadii intermediare. La baza tuturor tehnicilor
scalării se află presupunerea „că există o dimensiune sau un continuum de-a lungul căruia se pot înşira
atitudinile individuale şi unul dintre obiectivele construcţiei scărilor este să asigure apartenenţa tuturor
întrebărilor la aceeaşi dimensiune” 72 .
Cea mai simplă scară este cea nominală. Ea clasifică indivizii în două sau mai multe grupe. Ea
substituie simboluri obiectelor concrete – spre exemplu categorii de profesiuni. Ea cuprinde noţiunile de
echivalenţă – dacă A = B şi B = A – şi de inegalitate – X, Y, Z nu au acelaşi venit.
În scara parţial ordonată, obiectele unei clase apar ca diferite de cele ale altei clase, dar poate să
existe un raport între aceste două grupe de obiecte. Această scară presupune o comparaţie, o anumită ordine,
expresia „mai mult sau mai puţin favorabil”. Spre exemplu, venitul lui X este superior celui al lui Y şi al lui
Z. Scara este parţial ordonată, deoarece nu se ia în seamă diferenţa dintre venitul lui X şi Z.
Scara ordinală permite clasarea, în ordinea preferinţelor, a persoanelor, situaţiilor sau afirmaţiilor
care au un atribut comun şi prin aceasta, decelarea atitudinii subiectului faţă de acest atribut.
Scara lui Bogardus este o scară ordinală a distanţei sociale. Ea cercetează, până unde, subiecţii
interogaţi acceptă indivizi diferiţi (de altă rasă, de altă naţionalitate). Sunt şase răspunsuri la întrebarea: Cum
îi acceptaţi pe indivizii naţionalităţii x: „1. ca rasă; 2. ca prieteni în clubul meu, 3. ca vecini pe strada mea, 4.
ca salariat în afacerea mea, 5. ca şi cetăţean în ţara mea, 6. numai ca turist 73 ”. Desigur, răspunsul 6 reprezintă
o atitudine mai puţin tolerantă decât răspunsul 1. Se poate aplica scara Bogardus, când un patron doreşte să
angajeze un număr mai mare de indivizi aparţinând altei naţionalităţi decât naţiunea majoritară.
Scara Thurstone este denumită şi a intervalelor aparent egale. Mai întâi, se alege atitudinea care
trebuie măsurată. Apoi, se strânge un număr mare de declaraţii asupra subiectului anchetei, mergând de la
favorabil la nefavorabil. Se invită un număr de 40, cel mai adesea 20, de „judecători” sau experţi care vor
clasa declaraţiile în grămezi cu număr impar, de obicei 11. Ei vor numerota declaraţiile, pe o scară, mergând
de la o extremitate a atitudinii la alta. Scara fiind stabilită, se aplică un chestionar cu itemi dihotomici,
subiecţii fiind rugaţi să-şi manifeste acordul (+) sau dezacordul (-) faţă de fiecare problemă. Această scară
consideră distanţele de la un eşalon la altul ca egale, ceea ce nu înseamnă că ele corespund unor intervale
calitative egale în atitudinile psihologice. Se poate evalua doar faptul că ordinea intensităţii între itemi
corespunde celei a atitudinilor psihologice.
Scara Likert presupune, mai întâi, adunarea unui mare număr de propoziţii referitoare la subiectul
anchetei. Un grup de subiecţi reprezentativi ai populaţiei stabilite pentru anchetă va face clasamentul. Se
numerotează apoi, fiecare item: 5 aprobare totală; 4 aprobare; 3. indiferenţă; 2. dezaprobare; 1. dezaprobare
totală. În cadrul fiecărei întrebări a chestionarului, fiind aceste cinci variante, se vor obţine informaţii mai
bogate. Se adună pentru fiecare subiect notele care corespund răspunsurilor date întrebărilor. Nota totală va
da scorul individului. Postulatul pe care se bazează această scară se referă la faptul că distanţele psihologice
între cele cinci puncte ale scării aplicate fiecărui item sunt egale, adică între „aprobare totală” şi „aprobare”
există aceeaşi diferenţă ca între dezaprobare şi dezaprobare totală.
Scara lui Guttman sau analiza scalogramă pleacă de la definirea atitudinii totale care va fi scalată. Se
alege un număr de întrebări care aparţin universului conţinutului, adică aceleiaşi dimensiuni a atitudinii. Se
elimină itemii care nu se raportează la problema studiată, se curăţă scara până când consistenţa sa atinge
perfecţiunea. Scara Guttman se poate aplica doar la răspunsuri dihotomice „da” sau „nu”, „de acord”, „în
dezacord”. Se clasează întrebările după da sau nu. Apoi se clasează subiecţii: mai întâi cei care au răspuns
pozitiv la toate întrebările, apoi, cei care au răspuns la toate minus una şi aşa mai departe. Apoi se aranjează
răspunsurile în paralelograme, obţinându-se o scalogramă.
Iată un exemplu. Se analizează loialitatea faţă de unitatea economică în care lucrează cinci subiecţi.
Se adresează cinci întrebări (itemi) dihotomice:
1. Loialitatea faţă de întreprinderea în care lucraţi se manifestă în atitudinea faţă de muncă
- da
- nu
2. Creşterea productivităţii muncii este un indiciu al loialităţii
- da
- nu
3. Respectarea cu stricteţe a programului de lucru vădeşte loialitate
- da
- nu
4. Responsabilitatea faţă de calitatea produsului muncii este o faţetă a loialităţii
- da
- nu
5. Mândria de a fi angajatul întreprinderii Y exprimă loialitatea
- da
- nu
Se notează cu + răspunsurile afirmative şi cu X răspunsurile negative.

Se obţine tabelul:

Itemii 1 2 3 4 5
Indivizii A + + + + +
B x + x + x
C x + x + +
D x + + + +
E x + x x x
Rearanjăm tabelul:

4 5 3 1 2 4 5 3 1
A + + + + +
D x + + + +
C x x + + +
B x x x + +
E x x x x +

Ordinea indivizilor în funcţie de loialitate este: A, D, C, B, E.


Scara Guttman asigură unidimensionalitatea grupului de itemi referitori la o problemă. Guttman
susţine că „dacă universul conţinutului este unidimensional, atunci orice eşantion de întrebări va fi scalabil şi
va avea ca rezultat aceeaşi ordine a indivizilor” 74 .
O scară este fidelă, dacă, încredinţată unor operatori diferiţi şi prezentată de mai multe ori aceloraşi
subiecţi, se obţin aceleaşi rezultate. Pentru a proba fidelitatea se poate prezenta scara de două ori aceleiaşi
populaţii şi se compară rezultatele. O altă modalitate constă în a da, aceluiaşi grup de indivizi, o a doua
versiune a scării destul de apropiată de prima. Se foloseşte şi tehnica scindării în jumătăţi. Scara se divide, la
întâmplare, în două loturi de iteme, fiecare fiind tratat ca o scară separată. Se compară rezultatele acestora cu
scara iniţială.
O scară este validă dacă măsoară în mod real ceea ce pretinde că măsoară şi permite o predicţie.
Validitatea internă rezultă dintr-o bună cunoaştere a subiectului şi din faptul că itemii par să caracterizeze
bine atitudinea. Validitatea empirică este corelată cu predicţia. „Pentru a judeca valoarea unui pronostic al
comportamentului într-o situaţie precisă, trebuie să se poată măsura acest comportament în mod independent.
Criteriul reţinut pentru a caracteriza şi măsura atitudinea trebuie să fie identic cu cel al situaţiei reale 75 ”. Ceea
ce se poate spune este faptul că atitudinea există, că are o anumită intensitate, că s-ar putea traduce într-un
anumit comportament, că, anumite obstacole, s-ar putea să-i împiedice manifestarea.

9.9 Analiza conţinutului

Analiza conţinutului este o tehnică folosită pentru a cerceta materialele scrise – dările de seamă ale
consiliilor de administraţie sau ale asociaţiilor acţionarilor, rapoartele şefilor de secţie, chestionarele la care
răspund salariaţii – şi comunicările orale – discursurile unor conducători de întreprinderi sau ale unor lideri
sindicali, interviurile luate salariaţilor. După Berelson, analiza conţinutului este o tehnică de cercetare
folosită pentru descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului evident al comunicărilor cu
scopul de a le interpreta. În ultima vreme, termenii „evident” şi „cantitativă” nu sunt consideraţi
indispensabili pentru o definiţie, în sens larg, a analizei conţinutului 76 .
Există diferite clasificări ale analizei conţinutului: de explorare şi de verificare; cantitativă şi
calitativă; directă şi indirectă. Analiza de explorare este mai riguroasă şi mai sistematică. Analiza de
verificare a unei ipoteze nu poate fi standardizată, ea făcând apel la intuiţie şi experienţă. Analiza calitativă
remarcă prezenţa sau absenţa unei caracteristici date. Analiza cantitativă cercetează frecvenţa temelor,
cuvintelor, simbolurilor. Analiza directă presupune totalizarea elementelor evidente. Analiza indirectă este
mai subtilă, insistând asupra a ceea ce este latent într-un limbaj clar, evident. Comunicarea poate fi
instrumentală, producând un anumit efect asupra receptorului. Comunicarea reprezentativă dă informaţii
asupra stării emitentului.
Prima etapă a analizei conţinutului constă în alegerea categoriilor adică a unor rubrici semnificative
în funcţie de care conţinutul se va clasa şi, eventual, cuantifica 77 . Într-o analiză de verificare a unei ipoteze,
categoriile sunt prevăzute dinainte. Într-o analiză de explorare, categoriile constituie cadrul analizei. Ele vor
permite selecţionarea datelor. Când nu există o ipoteză, se citeşte textul cu atenţie, se degajă ceea ce este
esenţial în raport cu obiectivul cercetării. Elementele care par importante, prin repetarea lor, pot sugera ideea
unei categorii sub care ele vor fi regrupate.
Categoriile trebuie să aibă anumite caracteristici. Ele trebuie să fie exhaustive, adică în ele să se
regăsească întreg conţinutul care trebuie clasat. Să fie exclusive, adică acelaşi element nu trebuie să aparţină
mai multor categorii. Ele trebuie să fie obiective, astfel încât operatori diferiţi să claseze anumite elemente
ale conţinutului în aceleaşi categorii. Categoriile trebuie să fie adecvate în raport cu obiectivul urmărit şi cu
conţinutul tratat.
Tipurile de categorii sunt diverse. Subiectul arată ce tratează comunicarea. El corespunde
clasamentului subiectelor bibliotecilor, tablei de materii a unei cărţi, marilor rubrici ale ziarelor. Direcţia
comunicării corespunde categoriilor: favorabil, defavorabil, neutru. Valorile au un sens precis în fiecare
analiză. Dacă se caută să se afle ce înţelege individul intervievat prin reuşită, se aleg valorile: bani, poziţie
socială, familie, automobil. Categoriile se referă şi la mijloacele folosite pentru atingerea scopurilor:
ameninţare, persuasiune, forţă, negociere. În legătură cu actorii (indivizii) se folosesc categoriile: vârstă, sex,
profesie, religie, naţionalitate, nivel de instruire 78 .
A doua etapă a analizei conţinutului se referă la cuantifica-re – la unitatea de înregistrat şi unitatea de
numerotat. Unitatea de înregistrat este un segment determinat al conţinutului pe care-l analizează, plasându-l
într-o categorie dată. Cuvântul este unitatea cea mai mică. Tema este un fragment semnificativ care
corespunde ideii care acoperă o anumită categorie. Itemul are sensul de unitate de înregistrat – cuvânt, temă.
Unitatea contextului nu poate fi cuantificată riguros. Dacă unitatea de înregistrat este un cuvânt, atunci
unitatea contextului este fraza. Dacă unitatea de înregistrat reprezintă decupajul unui element semnificativ,
unitatea de numărat se referă la modul de măsurare a acestor fragmente. Unităţile de numărat referitoare la
spaţiu sau timp sunt: paragrafe, linii, centimetri, minute de înregistrat.
Fidelitatea tehnicii analiza conţinutului se manifestă atunci când operatori diferiţi, lucrând asupra
aceluiaşi material, obţin acelaşi rezultat. Validitatea tehnicii constă în faptul că descrierea cuantificată a
conţinutului este semnificativă pentru problema pusă şi reproduce fidel realitatea faptelor pe care le traduce.
Validitatea poate fi verificată prin compararea rezultatelor analizei conţinutului cu datele obţinute prin alte
tehnici.

* * *
Între metode şi tehnici nu există o graniţă strictă. Uneori, o metodă devine tehnică în cadrul altei
metode. Spre exemplu, metoda observaţiei şi experimentul devin tehnici utilizate de metoda anchetei sociale
şi de metoda monografică. Tehnicile conlucrează strâns între ele. Sondajul şi tehnica scalării folosesc
interviul şi chestionarul. Acestea, la rândul lor, pot recurge la analiza conţinutului pentru cercetarea
răspunsurilor la întrebări.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1
Duverger, M., Méthodes des sciences sociales, Paris, P.U.F., 1961, p. 94
2
Grawitz, M., Méthodes des sciences sociales, Paris, Dalloz, 1972, p. 505–508
3
Mauss, M., Divisions et proportion en sociologie, în l’Année sociologique, 1927, după M. Grawitz, op. cit., p. 344
4
Grawitz, M., op. cit., p. 348
5
Moser, C. A., Metodele de anchetă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 21
6
Grawitz, M., op. cit., p. 833
7
Moser, C. A., op. cit., p. 33
8
Grawitz, M., op. cit., p. 839-840
9
Moser, C. A., op. cit., p. 29–30
10
Grawitz, M., op. cit., p. 793
11
Moser, C. A., op. cit., p. 15
12
Grawitz, M., op. cit., p. 535
13
Ibidem, p. 546
14
Moser, C. A., op. cit., p. 49
15
Grawitz, M., op. cit., p. 797
16
Ibidem, p. 805
17
Ibidem, p. 806
18
Ibidem, p. 823
19
Speraţia, E., Introducere în Sociologie, vol. I, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, p. 318
20
Gusti, D., Opere vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 302
21
Speranţia, E., op. cit., p. 321
22
Gusti, D., Sociologie monografică, Opere, vol. I, p. 283
23
Ibidem
24
Gusti, D., Curs de sociologie, 1945-1946, ASFL
25
Gusti, D., Sociologie monografică, Opere, vol. I, p. 311
26
Gusti, D., Curs de sociologie, 1945-1946, ASFL
27
Sthal, H. H., Şcoala monografică sociologică, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă socială, anul XIV, 1936, p. 1133
28
Gusti, D., Monografia sociologică, Metoda, Opere, vol. I, p. 441
29
Ibidem, p. 443
30
Ibidem, p. 443
31
Gusti, D., Monografia sociologică, Planul de lucru, Opere, vol. I, p. 420
32
Gusti, D., Sociologia monografică, Opere vol. I, p.334
33
Moser, C. A., op. cit., p. 267
34
Grawitz, M., op. cit., p. 629
35
Ibidem, p. 634–637
36
Ibidem, p. 646
37
Moser, C. A., op. cit., p. 257
38
Ibidem, p. 258
39
Ibidem, p. 258
40
Grawitz, M., op. cit., p. 675
41
Ibidem, p. 677
42
Moser, C. A., op. cit., p. 272
43
Grawitz, M., op. cit., p. 687
44
Ibidem, p. 689
45
Moser, C. A., op. cit., p. 319
46
Payne, St., The art of asking questions, Princeton, University Press, 1951, p. 249
47
Moser, C. A., op. cit., p. 321
48
Lazarfeld, P., The art of asking why, în Katz, Public opinion and Propaganda, p. 675-686
49
Moser, C. A., op. cit., p. 321
50
Cantril, H., Gauging public opinion, Princeton, University Press, 1947, p. 43
51
Grawitz, M., op. cit., p. 704
52
Ibidem, p. 711
53
Ibidem, p. 516
54
Moser, C. A., op. cit., p. 114
55
Ibidem, p. 116–117
56
Ibidem, p. 118
57
Ibidem, p. 122–123
58
Ibidem, p. 136–137
59
Ibidem, p. 152
60
Ibidem, p. 153
61
Ibidem, p. 166
62
Ibidem, p. 169
63
Grawitz, M., op. cit., p. 525
64
Ibidem, p. 720
65
Ibidem, p. 720
66
Ibidem, p. 725
67
Ibidem, p. 742
68
Ibidem, p. 742
69
Ibidem, p. 742
70
Ibidem, p. 743
71
Ibidem, p. 744
72
Moser, C. A., op. cit., p. 337
73
Grawitz, M., op. cit., p. 763
74
Moser, C. A., op. cit., p. 243
75
Grawitz, M., op. cit., p. 780
76
Ibidem, p. 588
77
Ibidem, p. 604
78
Ibidem, p. 609