Sunteți pe pagina 1din 14

Curente literare

Clasicismul

Clasicismul reprezintă o amplă mișcare cultural-artistică, manifestată pregnant în

secolele XVII-XVIII, avându-și nucleul ideologic și estetic în Franța, unde a fost teoretizat de criticul și poetul Boileau.

- este înteles ca un mod de a crea durabil și esential,

- "marea literatură este în fond aceea de stil clasic, iar ce este măreț în romantism,

baroc aparține tot ținutei clasice" (G. Călinescu, Sensul clasicismului). - în lit. universală, curentul s-a manifestat în mai multe etape, astfel încât putem vorbi de un clasicism antic greco-roman, de unul francez (sec. XVII-XVIII), precum și de ecouri ale clasicismului până în literatura sec. XX. Clasicismul se identifică în sensul cel mai curent cu secolul al XVII-lea francez, perioada domniei lui Ludovic al XlV-lea, fiind ilustrat de scriitori precum Moliere, La Fontaine, Racine, Boileau, La Bruyere, Bossuet. Trăsături comune - admirația pentru antici, rigoarea compozițională, gustul dreptei măsuri, căutarea naturalului și a verosimilului, finețea analizei morale și psihologice, puritatea și claritatea stilului. - scriitorul clasic este rațional, lucid, lipsit de fantezie, prudent, evită particularul, interesându-se cu exclusivitate de general, nu admite obscurul, vagul, diversitatea - le opune un model ferm, evident și clar, tinzând către perfecțiune. Clasicii se întorc permanent la izvoarele culturii și la valorile perene - ei caută formele esențiale și eterne. - rigoarea artei - sunt valorizate efortul creator, meșteșugul, tenacitatea.

Esenta clasicismului se află concentrată în câteva reguli de baza:

- regula verosimilitati - își are originea în distincția pe care Aristotel (în Poetica), o

face între poezie și istorie: prima înfățișează fapte ce s-ar putea întâmpla, cea de-a doua - fapte ce s-au întâmplat. Astfel, datoria poetului este să povestească lucruri care ar putea să se

întâmple, în marginile verosimilului. - regula bunei-cuviințe - scenele violente nu trebuie să se desfășoare în fața publicului, ci trebuie relatate indirect, după încheierea lor.

- regula miraculosului - se aplica doar în genurile eroice - zeitățile intervin în

acțiunile oamenilor. - regula celor trei unități -raza de actiune (episoadele trebuie să aibă un caracter convergent, corespunzător unui conflict principal, cu un număr redus de protagoniști), de spațiu (actiunea se petrece în același loc) și de timp (durata acțiunii nu depășește 24 de ore).

- regula genurilor - scriitorii nu pot excela decât într-un singur gen.

Desi vag conturat ca moment cultural distinct, clasicismul românesc s-a manifestat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, prin activitatea poeților Văcărești în Muntenia, a lui Conachi și Gheorghe Asachi în Moldova, a Școlii Ardelene în Transilvania. Cea mai importantă ilustrare a genului clasic în această perioadă îi aparține lui I. Budai-Deleanu - epopeea eroi- comico-satirică Țiganiada. Găsim elemente ale clasicismului și la Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creanga si Ioan Slavici.

Realismul

Curent literar care tinde să dea o reprezentare veridică realității, să înfățișeze cu obiectivitate adevărul. A luat naștere în Franta în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Apare ca reacție împotriva romantismului.

Trăsăturile operelor ce aparțin realismului:

: - reprezentarea veridică a realității (pricipiul mimesisului)

- obiectivitatea scriitorului - folosirea unui stil sobru și impersonal, cu scopul prezentării cât mai fidele a realităţilor.

- prezentarea moravurilor unei epoci (preocuparea pentru social); atenţia

este concentrată asupra detaliilor, cu intenţia de a surprinde epoca în complexitatea ei (caracterul de frescă al operelor, monografii ale lumii prezentate) - lipsa idealizării, atitudinea critică față de societate, prezentarea

"banalității" cotidiente,

- personaje tipice în imprejurari tipice, reprezentative pentru o întreagă

categorie umană și socială; este un produs al mediului în care trăiește. Personajul nu mai este unul excepţional în situaţii excepţionale (ca la romantici), ci are o condiţie socială mediocră.

Ca tipologie: parvenitul, arivistul, seducătorul, avarul, femeia aduterină.

- cultivarea observaţiei în descrierea realităţii sau în portretele

personajelor - este folosită tehnica detaliului, cu scopul de a realiza descrieri sau portrete verosimile

- preferinţa, la nivel naratologic, penru naraţiunea la persoana a III-a,

pentru un narator obiectiv, impersonal, omniprezent, omniscient, focalizarea zero.

- incipitul renunţă la convenţii (manuscrisul găsit sau confesiunea unui

personaj) şi constă de cele mai multe ori în fixarea coordonatelor spaţio-temporale

- conflictul de esenţă socială, constând în dorinţa de parvenire a

protagonistului, în impulsul lui de a avea un statut social superior

- respectarea principiului cronologic

- simetria şi caracterul circular al romanului

Principiile realismului au fost teoretizate de Sthendal (pseudonimul lui Henry Boyle - prozator și eseist francez) - romanul realist nu este decât o oglindă ce reflectă atât cerul albastru (frumusețea vieții), cât și noroiul din băltoace (mizeria vieții). Oglinda este cea care prezintă universul nedeformat - realiștii nu pot prezenta altceva decât adevărul. Reprezentanții curentului realist în literatura europeană: Charles Dickens - "Marile speranțe", "Casa umbrelor", Stendhal - "Rosu si Negru", Gustave Flaubert - "Doamne Bovary", Tolstoi - "Război și pace", "Ana Karenina", Thacheray - "Bâlciul deșertăciunilor", Dostoievsky - "Crimă și pedeapsă", "Fratii Karamazov". În literatura română: Nicolae Filimon - "Ciocoii vechi și noi", Ion Luca Caragiale - "În vreme de război", Ioan Slavici - "Moara cu noroc", Liviu Rebreanu - "Ion", "Răscoala", George Călinescu - "Enigma Otiliei", "Scrinul Negru", Marin Preda - "Moromoții", "Delirul", Hortensia Papadat-Bengescu - "Concert de muzică de Bach".

Romantismul

Romantismul este o mișcare literară și artistică ce apare la sfârșitul secolului al XVIII- lea și se dezvoltă în prima jumătate a secolului al XlX-lea, caracterizându-se prin predominanța sentimentului asupra rațiunii, a imaginației și a libertății de creație. Se manifestă ca reacție împotriva rigorilor clasicismului, a regulilor sale rigide și propune libera expresie a sensibilității, cultul eului, înnoirea limbajului poetic și, implicit, modificarea discursului literar. Sufletul romantic alunecă între contraste: fizic/metafizic, finit/infinit, eros/Thanatos, rațiune/sentiment, explorând depărtările, transcendentul, dincolo de marginile lumii sensibile. Se naște acum cultul misterului. Caracteristici:

- literatura romantică este produsul fanteziei. Imaginatia este fundamentală pentru romantici, o cale spre lumea tainelor

- se remarcă aspirația spre originalitatea și libertatea formelor; spargerea

barierelor tematice și formale

- subiectivitatea este accentuată ( exacerbarea eului poetic)

- se apreciază și valorifică specificul național, datinile, credințele, folclorul

național și miturile

- antiteza este procedeul artistic fundamental, atât în construcția personajelor, a destinelor, cât și în ilustrarea stărilor sufletești contradictorii.

- predomină tiparul eroului excepțional în situații excepționale: condiția

geniului este abordată și din perspectiva filosofică - mediile sociale relevate sunt diverse și contrastante, fiind înfățișate inclusiv

periferia sordidă și lumea celor umili. - ființa umană apare în complexitatea ei antinomică, sfâșiată de pasiuni, marcată de întâmplări neprevăzute. Ca tipologie - banditul generos, personajul fatal, persecutatul, damnatul, generosul excesiv

- natura devine cadru sugestiv al narațiunii (peisaj nocturn, depărtări fascinante, vagul exotic, ținuturi stranii sau sublime).

- limba literară se îmbogateste prin valorificarea tuturor registrelor - popular, regional, arhaic.

- genurilor și speciile interferează în structuri hibride: liric și epic etc.

- romantismul promovează în special poezia lirică, dar și dramaturgia sau proza, iar speciile noi sunt: meditația, elegia, poemul filosofic, drama, nuvela istorică.

- stilul romantic este retoric - susținut de antiteză, hiperbolă, în acord cu

pasiunile și trăirile interioare ale eului poetic sau cu intensitatea conflictului dintre personaje.

- coborârea în regiunile inconștientului ( inconștientul este considerat organ al

cunoașterii intuitive, superior altor mijloace de cunoaștere, conduce la revelații)

Temele literare abordate sunt diverse:

- neliniștea infinitului spațial și temporal;

- atracția transcendentului;

- obsesia idealului și raporturile acestuia cu realul

- nostalgia originilor, valorificarea tiparelor mitico-magice;

- cultivarea misterului, sondarea sufletului și a psihicului (visul, inconștientul,

irationalul);

- meditația filosofică.

În literatura universală, cei mai importanți scriitori romantici sunt: Byron, Keats, Shelley, (în Anglia); Novalis, Heine (în Germania); Lamartine, V.Hugo (în Franța); Puskin, Lermontov (în Rusia). Teoreticianul romantismului european este considerat Victor Hugo, care a trasat și a identificat direcțiile și trăsăturile acestui curent în "Prefața" de la drama "Cromwell" (1827), un adevărat program-manifest. În literatura română se pot identifica trei etape:

1. Romantismul scriitorilor pașoptiști - aduce o poezie lirică, patriotică, de

evocare istorică, cu rădăcini adânci în bogatul filon folcloric, așa cum apare la scriitori precum Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Mihai Kogălniceanu, Vasile Alecsandri sau Andrei Mureșanu. Scriitori precum Vasile Cârlova, Heliade Rădulescu sau Gh. Asachi prezintă o literatură a ruinelor cu un ușor regret față de un trecut eroic

2. Romantismul eminescian

3. Romantismul posteminescian (sămănătorist, simbolist) - maturizarea estetică a romantismului. Filonul romantic, ca manieră de creație și atitudine față de viață, se

prelungeste prin opera lui George Coșbuc, Octavian Goga, Al. Macedonski

Pașoptismul - cuprinde perioada literară dintre 1840 și 1860. Acum sunt puse bazele unor specii literare cum ar fi: meditația, elegia, pastelul, balada, poemul filozofic, satira, epistola, fabula, idila. Principala trăsătură a literaturii pașoptiste constă în coexistența curentelor literare, nu numai în opera aceluiași scriitor, ci chiar și în aceeași creație. Mihail Kogălniceanu este mentorul generației pașoptiste. El publică, în primu lnumăr al revistei ieșene Dacia literară, articolul-program Introducție, considerat manifestul literar al romantismului românesc, sintetetizând în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor pașoptiști:

1. Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre: " Scrieți,

băieți, orice, numai scrieți! "

2. Crearea unei literaturi de specific național: în loc să imite scriitorii străini,

românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor. - inspirate din folclor: Vasile Alecsandri - Poezii poporale ale românilor (1852), urmată de Balade (Cîntice bătrînești); Ion Heliade–Rădulescu - Zburătorul - natura - V. Alecsandri, Pasteluri, Balta Albă - istoria - CostacheNegruzzi, Alexandru Lapuşneanul, prima nuvelă istorică din literatura română, inspirată din cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin 3.Lupta pentru unitatea limbii:„Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”.Eforturile Școlii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de pașoptiști. Ion Heliade–Rădulescu scrie prima gramatică românească.

4. Dezvoltarea spiritului critic: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica

cartea, iar nu persoana.”

SIMBOLISMUL

Simbolismul este un curent modernist apărut în Franța și în Belgia după 1886 și răspândit apoi în întreaga Europă. Apare ca reacție împotriva poeziei retorice a romanticilor și a impersonalității reci a parnasienilor. Numele curentului a fost dat de Jean Moréas în articolul ,,Le symbolisme” (gr. symbolon, semn), publicat în suplimentul literar al ziarului Le Figaro. Înainte de a fi definită această nouă orientare, mai exact în 1857, când în poezia europeană se prelungea romantismul, Charles Baudelaire publica volumul de poezii Les Fleurs du Mal ce conţinea deja elementele unei noi sensibilităţi şi anunţa revoluţia poetică modernă. Reprezentanți ai simbolismului românesc - Alexandru Macedonski, Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, Ion Minulescu, George Bacovia, Demostene Botez. Inițiatorul simbolismului

românesc este Alexandru Macedonski revista Literatorul.

Logica poeziei(1880): Arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai puțin decât arta muzicii”); este revelată deosebirea dintre poezie și proză, poezia având „logica” ei, diferită de proză: Logica poeziei e, dacă ne putem exprima astfel, nelogică la modul sublim”). Într-un alt articol, „Poezia viitorului”, în care apreciază că sunetele joacă rolul imaginilor, ajunge la concluzia că „poezia viitorului nu va fi decât muzică și imagine”.

Macedonski publică articolul

TRĂSĂTURILE SIMBOLISMULUI

Susţinătorii simbolismului făceau apel la imaginaţie: „A numi un obiect înseamnă a

suprima trei sferturi din

de a ghici încetul cu încetul; să sugerezi obiectul, iată visul nostru!” (Stéphane Mallarmé). Simbolismul respinge conceptul de mimesis, de imitaţie. Se cultivă, ca tehnică, sugestia - ideea nu trebuie comunicată direct, ci subînţeleasă.

plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria

În locul exprimării directe se foloseşte simbolul ( plumbul, rozele etc). Simbolul unifică două planuri, imaginea sensibilă și conținutul pe care îl exprimă. Este echivoc, ambiguu, poate sugera sensuri multiple.

Atitudinea comună simboliştilor de pretutindeni este respingerea mediocrităţii, a platitudinii unei societăţi stăpânite de valorile materiale;

Simboliştii au recurs la puterea de sugestie a muzicii. Poezia trebuie să fie “muzică și imagine” (Macedonki), “La musique avant toute chose” (P. Verlaine). Se cultivă tehnica refrenului, repetiţia (uneori obsedantă), rime interioare, neologisme eufonice.

Evitând spațiul rural, poeții simboliști evocă orașul, cu parcurile și edificiile monumentale, marea sau ținuturile exotice.

Înclinaţia către stări sufleteşti nedefinite: nelinistea, nevroza, plictisul, oboseala, angoasa, disperarea, amărăciunea, macabrul, exotismul;

Sinestezia= acord de senzaţii= amestecul de simţuri:“Parfum ( olfactiv ),culoare ( vizual ), sunet ( auditiv ) se-ngână şi-şi răspund” ( “Corespondenţe”, Baudelaire ).

Corespondenţele (legăturile ascunse dintre lucruri): între microcosmos (eul liric) și macrocosmos, anumite culori sau instrumente determină o stare de spirit.

Prozodia= simboliştii introduc versul liber.

Predomină imaginile vagi, fără contur, clarobscurul

Temele şi motivele ce ilustrează simbolismul: singurătatea, melancolia, spleenul, misterul, evadarea, natura, nevroza, iubirea deprimantă, oraşul sufocant, condiția poetului damnat, boala, ploaia, plictisul, somnul, visul, marile plecări, trecerea timpului.

Cromatica - “ Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare.” (Bacovia). Gama de culori este

restrânsă, concentrată pe câteva motive tipic simboliste: ALB – nevroză, reverie, sfârşit, NEGRU – moarte, urât, carbonizare, ROŞU – boală, degradare, finalitate, VIOLET – monotonie, crepuscul, alienare, GALBEN – deznădejde, dezolare, GRI – angoasă, plictis,

ROZ ,VERDE, ALBASTRU -

nevroză, tristeţe.

Parnasianismul

Termenul provine de la „Parnas”, munte consacrat lui Apollo și muzelor în mitologia greacă, și numește gruparea poeților francezi care, în jurul anului 1850, s-au detașat de lirismul romantic, cultivând o poezie rece, impersonală și savantă.

Parnasianismul cultivă virtuozitatea imaginii, evocarea grandioasă a naturii și a civilizațiilor trecute. Opera de arta este semnul frumuseții sensibile.(obsesia pentru frumusețea artei, detașarea ei de orice utilitate socială). Idealul de perfectiune, echilibrul, tendința către meditație, întoarcerea către miturile antice sunt trăsături care apropie parnasianismul de clasicismul antic. Trăsături:

- afirmă autonomia esteticuluid, teoria artei pentru arta (T. Gautier)

- dezamăgiți de societate, poetii se izolează de lumea acțiunii.

- se cultivă o poezie picturală, rece, obiectivă (lirismul impersonal).

- se remarcă intelectualismul, eruditia textelor, recursul la mituri

- descrierile de natură surprind pitorescul, puritatea liniilor, transparența culorilor, cultul pietrelor prețioase

- poeții caută perfecțiunea formală, corectitudinea versurilor, sonoritățile

cuvintelor, rimele rare. Cultivă mai ales poezia cu formă fixă (sonetul, rondelul).

Reprezentanți în literatura universală: Theophile Gautier, Leconte de Lisle, Charles Baudelaire. Reprezentanți în literatura română: Ștefan Petică, Al. Macedonski, Ion Barbu, Ion

Pillat.

Expresionismul

Formă de manifestare a modernismului în arta și în literatura germană, expresionismul este un curent important al avangardei europene, apărut în legătura cu tensiunea spirituală a

anilor 1911-1925, înainte și în timpul primului război mondial.

plastică de la ziarul Le Figaro definește picturile lui Matisse drept „expresioniste". Esența doctrinei expresioniste este dată de intensitatea expresiei, de tendința de a da formă trăirii lăuntrice, sentimentelor și neliniștilor omenești, alături de o covârșitoare aspirație spre absolut. Creațiile artistice reflectă criza societății în preajma primei conflagrații

mondiale - alienarea insului, o profundă criză a valorilor morale și estetice, sentimentul apocalipsei, teama de vid. Eului traumatizat se întoarce spre originar, spre timpurile primordiale, când ființa se integra firesc cosmicului.

Numele - cronicarul de artă

Caracteristici:

- nevoia de absolut, aspiratia spre ideal;

- refuzul modelelor consacrate - utarea ineditului, a originalului;

- descătușarea afectivă;

- interesul pentru tradiții, mituri, credințe străvechi;

- aspirația spre o sinteză a culturii;

- interesul pentru patologic, fascinația morbidului;

- poezia surprinde tragismul condiției existențiale;

- teme și motive predilecte: tristețea și neliniștea metafizică, disperarea, absența, neantul, moartea, dezagregarea eului;

- categorii estetice explorate - fantasticul, macabrul, grotescul, miticul, magicul;

- pasta densă a expresiilor, limbaj violent, șocant uneori.

Reprezentanți în literatura universală: Georg Heym, Georg Kaiser (Germania), Georg Trakl, Franz Kafka (Austria), August Strindberg (Suedia).

Reprezentanți în literatura română: Lucian Blaga, Al. Philippide, T. Arghezi, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu.

Tradiționalismul

Tradiționalismul este un curent cultural ce prețuiește și promovează tradiția, percepută ca o însumare a valorilor arhaice ale spiritualității și expuse pericolului degradării și eroziunii. Este reprezentat, la începutul secolului XX, în continuarea ideilor "Daciei literare", de sămănătorism și poporanism, urmate de gândirism.

- Sămănătorismul își trage numele de la revista „ Sămănătorul”, apărută la București

sub conducerea lui N. Iorga. Se opuneau influențelor străine, considerate primejdioase pentru cultura națională; viziunea idilică asupra satului. Adeptii curentului, Octavian Goga, St. O. Iosif, Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu (la începuturile sale literare), înscriu în operele lor

teme ale unui trecut idealizat, interesul pentru peisaje pitorești, bucolice, un anume sentiment al dezrădăcinării.

- Poporanismul - este teoretizat și sustinut de C. Stere și Garabet Ibrăileanu în

revista "Viața românească", militând pentru combaterea înapoierii și a inculturii din lumea rurală, prin implicarea intelectualilor. Se deosebește de sămănătorism prin: evocarea unei

existențe chinuite a țăranilor, condamnați la muncă trudnică și la mizerie (O. Goga, Plugarii), tablouri descriptive sumbre. Alți reprezentanți: G. Galaction, Jean Bart. - Gândirismul se organizează în perioada interbelică în jurul revistei “Gândirea” (1921-1944) la Cluj, apoi la București (din 1923). Principal ideolog: Nichifor Crainic. La "Gândirea" colaborează: Adrian Maniu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga. Sunt promovate

autohtonismul și ortodoxismul.

justifica incadrarea lui la modernism; Arghezi este un poet simbolist si ermetic, promotorul unei noi estetici literare.

In opera lui Blaga intalnim elemente expresioniste care

Trăsăturile tradiționalismului:

- ideea că mediul citadin este periculos pentru puritatea sufletelor;

- promovează problematica țăranului;

- reprezentarea unui sat arhaic, dominat de credințe străvechi, precreștine (V. Voiculescu - „ Lostrița”),

- istoria și folclorul sunt principalele izvoare de inspirație, dar într-un mod

exaltat;

- ilustrarea specificului național;

- prezența unor personaje biblice în viața profană („transcendentul care

coboară”- Blaga);

- evocarea trecutului istoric într-o manieră mitologizantă;

- observarea unui vitalism în construirea personajelor, surprinse în situații

dilematice care conduc la o moarte tragică ( Mesterul Manole, Blaga); - existența unei corespondențe între mediul geografic și desfășurarea vieții interioare a personajelor( spațiul mioritic- Blaga);

- existența unui ethos întemeiat pe „religiozitatea ortodoxă”(concepție expusă de N. Crainic în studiul „Sensul tradiției”).

* Ion Pillat - volumul „Pe Argeș în sus”(1923) l-a consacrat ca poet tradiționalist - evocarea satului natal, autohtonizarea reprezentărilor religioase.

Modernismul

Modernitatea, crede Hugo Friedrich, începe cu poetul francez Baudelaire, la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă curentul se cristalizează autonom în jurul primului război mondial. Cuprinde toate acele mișcări artistice care exprimă o ruptură de tradiție, negând, în forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Modernismul este o mișcare amplă, "mai veche și mai cuprinzătoare" (Matei Călinescu), care include și avangarda, deși în multe studii de specialitate cele două concepte se suprapun. Avangarda este mai radicală, mai puțin flexibilă și mai dogmatică" decât modernismul, deși "ea împrumută toate elementele de la tradiția modernă, dar în același timp le dinamizează, le exagerează și le plasează în contextele cele mai neașteptate, făcându-le adesea aproape de nerecunoscut". (Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității). Fundamentul teoretic al modernismului se găsește în gândirea lui Fr. Nietzsche, intuiționismul lui H. Bergson, teoria relativității a lui A. Einstein și psihanaliza lui S. Freud. În pictură: Picasso. Principiul de bază al modernismului: Singurul lucru permanent este schimbarea.( William Fleming)

Lui Eugen Lovinescu îi revine meritul de a fi acționat în direcția adaptării modernismului la specificul civilizației românești prin activitatea grupării culturale de la "Sburătorul", formată din revista şi cenaclul literar cu acelaşi nume. Revista "Sburătorul" a apărut la Bucureşti între 1919-1922 şi 1926-1927, iar cenaclul literar, iniţiat în 1919, a avut o activitate permanentă şi o organizare riguroasă, continuând să funcţioneze încă patru ani după moartea lui Lovinescu. Obiectivele gruparii:

1. Promovarea tinerilor scriitori. Scriitorii promovati la "Sburătorul" :

Hortensia Papadat-Bengescu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, G. Călinescu, Anton Holban.

2. Imprimarea unei tendințe moderniste în evoluția literaturii române - modernismul lovinescian - depășirea unui „spirit provincial”

Modernismul lovinescian

Străduindu-se să ofere o interpretare strict sociologică formării civilizației române, Eugen Lovinescu a dezvoltat teoria sincronismului ce porneşte de la premisa că literatura unui popor trebuie să se dezvolte simultan cu literaturile mai avansate, astfel încât să nu apară diferenţe calitative majore. În susținerea legii sincronismului este adus spiritul veacului - acea totalitate de condiții materiale și morale ce structurează viața popoarelor europene într-o anumită epocă. În condiţiile în care există decalaje între civilizaţii, cele mai puţin avansate suferă influenţa binefăcătoare a celor mai avansate. La baza acestui proces se afla legea imitației (idee preluată de la sociologul Gabriel Tarde). În consecinţă, pentru sincronizarea

literaturii cu spiritul veacului sunt necesare câteva mutaţii esenţiale în plan tematic şi estetic. Aceste mutaţii constau în:

- trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană;

- cultivarea prozei obiective;

- evoluţia poeziei de la epic la liric;

- intelectualizarea prozei şi a poeziei;

- dezvoltarea romanului analitic.

Neomodernismul

După cel de-al doilea Război Mondial, România intră în sfera de influenţă a Rusiei. În plan cultural, acest lucru se observă prin influenţa politicului, care face ca locul esteticului să fie luat de realismul socialist. Astfel, între anii 1944 şi 1960 apare o vastă literatură proletcultistă, fără valoare estetică. Se impune o poezie de largă inspiraţie, poeme ample, care „să cânte” transformările socialiste în industrie şi agricultură aşa cum dicta partidul unic, comunist. Poezia perioadei era lipsită de lirism, de sentimente, de filozofie. Există şi în această perioadă câteva încercări de factură nonconformistă în poezie. Nucleul noii mișcări va fi reprezentat de trei grupări literare, fiecare cu o problematică specifică: poeții de la revista Albatros, cei grupați în "Cercul literar de la Sibiu" și noul val suprarealist. Revista Albatros a fost editată în 1941 și a fost interzisă după numai șapte numere, ca și tipărirea unui volum colectiv de poezie intitulat Sârmă ghimpată. Albatrosiștii (Geo Dumitrescu, Dimitrie Chelaru, Ion Caraion, Constantin Tonegaru etc.) promovează o orientare poetică destul de unitară, caracterizată prin nonconformism, contestarea formulei artă pentru artă. Renunță la lirica idilică a tradiționaliștilor interbelici în favoarea unei poezii cu accente sociale și sarcastice, a trăirii intense, a suferinței ce angajează întreaga umanitate. Formula lirică adoptată este aceea a depoetizării, a reconstrucției ludice și ironice a poemului, cu umor negru. Ei reinterpretează temele grave ale literaturii dintr-o perspectivă ludică, amuzantă, chiar daca ascunde aspecte tragice, într-o manieră ce-și va găsi în poeți precum Marin Sorescu și Mircea Dinescu străluciți continuatori. Ca un ecou al avangardei manifestate la începutul secolului, poeții mărturisesc: "Suntem o generație fără dascăli și fără părinți spirituali. Ne caracterizează revolta, ura împotriva formelor, negativismul. Detestăm, umăr la umăr, literatura." (Geo Dumitrescu, Lumea de mâine, 1946). Poeții grupați în Cercul literar de la Sibiu se revendică de la Școala Ardeleană, de la Maiorescu și Junimea, apărând ideea primatului esteticului, a rațiunii ce se ascunde în spatele poeticului, a inovării literaturii fără a se uita rădăcinile latine ale poporului roman și specificul spiritualității românești. Ei mută accentul de pe rural pe urban, de pe creația populară pe cea cultă. Spre deosebire de modernismul lovinescian, această orientare nu își propune sincronizarea cu spiritul veacului, ci recuperarea creativă a unor modele exemplare, o valorificare a unui trecut ce devine ideal pentru prezentul zbuciumat. Trăsătura cea mai importantă a mișcării o constituie tendința de asimilare a epicului de către liric prin cultivarea programatică și sistematică a baladei (Ştefan Augustin Doinaş, Mistreţul cu colţi de argint). A doua etapă a poeziei de după război o constituie neomodernismul - curent ideologic, literar, definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin redarea temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică. Scriitorii neomoderniști doresc să se despartă de "spiritul veacului", care este cel al războaielor și să recupereze valorile și modelele. Este generaţia poeţilor de la 1960 – „generaţia şaizeciştilor”; drumul a fost deschis de Nicolae Labiş, poetul numit de Eugen Simion „ buzduganul unei generaţii”. Labiş începe să redea poeziei caracteristica ei esenţială, cum cerea cândva şi Maiorescu „simţăminte şi pasiuni”. Începând cu volumul Primele iubiri, creaţia poetică se întoarce la lirism, la expresivitatea metaforică, la meditaţie filozofică, la natură.

Trăsăturile neomodernismului:

- sensibilitatea creatoare

- expansiunea imaginaţiei

- luciditatea şi fantezia

- sensibilitatea şi ironia

- preferinţa pentru metaforă (ambiguitatea)

- limbaj poetic surprinzător (Nichita Stănescu)

- limbajul „voit prostesc” (Marin Sorescu)

- întoarcerea la lirism

- noutatea expresiei poetice şi a viziunii

Opera lui Nichita Stănescu realizează ceea ce Nicolae Labiş doar anunţase în poezia sa: revenirea la sentiment ca sursă primordială de lirism, precum şi o luptă cu inerţia poeziei realismului socialist, reînnodând legăturile cu marii lirici din perioada interbelică. Poezia lui Nichita Stănescu se încadrează în neomodernismul românesc - legătura cu poezia înaintaşilor:

de la Eminescu şi Blaga a împrumutat filozofia poetică, de la Arghezi, tehnica de înnoire a limbajului poetic, de la Ion Barbu, abstractizarea, esenţializarea şi închiderea ermetică a sensurilor în simbol.

Avangardismul

Avangarda literară este o noțiune pusă în circulație abia la sfârșitul secolului al XlX- lea, având menirea de a pregăti instaurarea unor noi structuri artistice, prin sublimarea celor vechi. Negarea și distrugerea sunt principii de baza, avangardiștii caracterizându-se printr-o anume stare de furie și de exasperare - o exasperare impotriva a tot ce există: Viața noastră e arsă de conflicte. (Geo Bogza, articol în revista Unu). Avangarda corespunde unei crize a valorilor, a căutării identității, a sensului literaturii. Curentele artistice și literare subordonate acestei titulaturi generice sunt: futurismul, cubismul, expresionismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul. Principalele caracteristici ale avangardei: caracter eterogen, permanenta căutare a unei formule artistice, extremism, anticonformist, antiacademizant, antiburghez, anticonvențional, îndrăzneala, libertate absolută, negativism radical, anarhism.

Dadaismul

Dadaismul apare ca termen și mișcare literară în 1916, când, la Zurich, un grup de tineri scriitori, în frunte cu românul Tristan Tzara, pun bazele unei noi literaturi, subordonată principiului Antiartă pentru antiartă. Cuvântul "dada" a fost luat la întamplare dintr-un dicționar "Larousse.

Rețeta de creare a poeziei dadaiste - trebuie să decupezi din ziare cuvinte la întâmplare, apoi le amesteci și le extragi în ordine aleatorie, le copiezi și aceasta este creația care te reprezintă ca artist. Dadaistii voiau cu orice pret să șocheze bunul-simț comun prin insubordonarea față de

orice autoritate morală, culturală, socială, prin negarea violentă a culturii, a civilizației, a progresului, a familiei, prin organizarea de spectacole și concerte scandaloase (expoziție de pictură - Gioconda purtând mustăți). Sfidează tradiția, negând toate convențiile și normele literare - promovează antiliteratura, antimuzica, antipictura. Mișcarea s-a autodizolvat în

1921.

Constructivismul

Grupat în jurul revistei "Contimporanul" condusă de Ion Vinea, susținea corespondența perfectă dintre tehnologia modernă în plina dezvoltare și artă, care trebuia să imite tehnica modernă. Promovează un dadaism constructiv, opus nihilismului lui Tristan Tzara. Colaboratori: Tudor Arghezi, I.Barbu, Felix Aderca, Ilarie Voronca etc.

Suprarealismul

Suprarealismul este o mișcare artistică apărută în Europa după Primul Război mondial; o primă definiție a curentului a dat-o Andre Breton în 1924, în primul Manifest al suprarealismului: "automatism psihic pur", "dicteu al gandirii, în absența oricărui control exercitat de rațiune". Curentul tinde să anuleze mecanismele psihice anchilozate, să nege noțiunea de talent și propune o artă a suprarealității: Vis plus realitate. Continuând direcțiile accentuat polemice ale avangardei, suprarealiștii vor să rupă definitiv legătura cu traditia. Ochiul poetului se întoarce acum în interior, în domeniul subiectivității, în imaginea visului și a somnului, spre senzațiile primitive, necenzurate. În literatura română, principalii exponenți ai acestui curent:

Gellu Naum, Geo Bogza, Ilarie Voronca, Urmuz, Miron Radu Paraschivescu, grupați în jurul revistei Alge.

Postmodernismul

Postmodernismul este o mişcare culturală manifestată în a doua jumătate a sec. al XX- lea, conştientizată şi accentuată în anii ’80. Se defineşte prin raportare la modernism, atât ca o continuare a acestuia, cât şi în opoziţie faţă de anumite tendinţe ale acestuia. În timp ce scriitorii modernişti erau preocupaţi de producerea textului, de actul creaţiei, postmoderniştii se deschid din nou spre lume, spre real, de exemplu prin biografism şi poezia cotidianului. Postmodernismul reprezintă o expresie a schimbărilor ce s-au produs și se produc în dinamica lumii contemporane (democratizare, globalizare, explozia informației și a comunicării etc). Dacă avangarda neagă trecutul și vrea să reinventeze literatura, modernismul îl asimilează, îl încorporează într-o nouă concepție, chiar dacă parodic, ironic și metatextual. Poetul postmodern ia parte cu voluptate la joc, fără a-și pierde însă controlul de sine" (Paul Cornea), el are credința că toate lucrurile esențiale au fost spuse și de aceea nu mai continuă evoluția în sensul de mai inainte, ci o abolește.

Trăsături:

Tehnica de creaţie preferată de postmodernişti = intertextualitatea prin care textul trimite mereu, citând fără ghilimele, preluând personaje, simboluri, fragmente, sintagme celebre sau rescriind pur si simplu alte texte

Recuperarea ironică şi parodică a trecutului, a fenomenelor de cultură ale predecesorilor

Literatura postmodernistă utilizează citatul, aluzia, pastişa, reciclarea formelor literare vechi

Hibridizarea, fragmentarea, colajul, reciclarea unor vechi motive, teme şi formule estetice

Ironia, ludicul

Poezia se întoarce spre realitatea oraşului şi a străzii

Se estompează graniţele tradiţionale dintre enuri si specii literare

Trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă

Eliberarea fanteziei şi împrumutarea limbajului familiar

Amestecul de narativitate şi lirism în poezie

Oralitatea expresiei

Desolemnizarea discursului

Valorificarea prozaismului (banalului)

Mitologizarea ostentativă a lucrurilor comune

Renunţarea la metaforă şi la imaginea elaborată

Reprezentanţi: Mircea Cărtărescu (Levantul, Travesti) , Ioan Groşan (Planeta mediocrilor) , Florin Iaru, Alexandru Muşina, Mircea Nedelciu (Zmeura de câmpie), Gheorghe Crăciun ş. a.