Sunteți pe pagina 1din 59

Gheorghe BUNEA

CRIMINALISTICA

Suport de curs

2012

CUPRINS:

CAPITOLUL 1 NOTIUNI INTRODUCTIVE DESPRE CRIMINALISTICA

1.1.

Definirea noţiunii şi obiectului criminalisticii

1.2.

Metode folosite in identificare

1.3.

Principiile fundamentale ale criminalisticii

CAPITOLUL 2 IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA

2.1

Notiuni generale

2.2.

Etapele identiificării criminalistice

2.3.

Principiile identificării criminalistice

2.4.

Fazele identificării criminalistice

CAPITOLUL 3 CERCETAREA CRIMINALISTICA A URMELOR

3.1.

Noţiuni despre urme

3.2.

Clasificarea urmelor

3.3.

Cercetarea criminalistică a urmelor papillare,de picioare, dinţi,buze,etc.

3.4.

Cercetarea criminalistică a urmelor biologice

CAPITOLUL 4 FOTOGRAFIA JUDICIARA

4.1.

Noţiunea şi însemnătatea fotografiei judiciare

4.2

Fotografia judiciară operativă (fixare)

4.3.

Fotografia judiciară de examinare

CAPITOLUL 5 CERCETAREA CRIMINALISTICA A DOCUMENTELOR

5.1.

Aspecte privind cercetarea criminalistica a documentelor

5.2.

Expertiza criminalistică a scrisului de mână

5.3

Cercetarea criminalistica a falsului in inscrisuri.

CAPITOLUL 6 BALISTICA JUDICIARA

6.1 Notiuni introductive

6.2 Date tehnice privind armele de foc si munitia

6.3 Urmele principale si secundare ale impuscaturii

6.4 Expertiza criminalistică balistică a armelor de foc şi a urmelor acestora

CAPITOLUL 7 CERCETAREA LA FATA LOCULUI

7.1. Notiunea cercetarii la fata locului

7.2. Pregatirea cercetarii la fata locului

7.3. Efectuarea cercetarii la fata locului

CAPITOLUL 8 TACTICA EFECTUARII PERCHEZITIEI

8.1 Noţiune, importanţă şi reglementare juridică

8.2 Perchezitia domiciliara

8.3 Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri

CAPITOLUL 9 TACTICA ASCULTARII DE PERSOANE

9.1 Notiuni generale

9.2 Tactica ascultarii invinuitului

9.3 Tactica ascultarii martorilor

9.4 Tactica ascultarii partii vatamate

3

9.5 Tactica ascultarii a minorilor

CAPITOLUL 10 CONFRUNTAREA SI PREZENTAREA PENTRU RECUNOASTERE

10.1 Pregătirea în vederea efectuării confruntării10.2 Reguli tactice de efectuare a confruntării

propriu-zise

10.3 Fixarea rezultatelor confruntarii

10.4 Prezentarea persoanelor pentru recunoastere

10.5 Prezentarea cadavrelor pentru recunoastere

BIBLIOGRAFIE

4

INTRODUCERE

INTRODUCERE N ecesitatea impunerii unui caracter modern activităţii judiciare a preocupat o serie întreagă de

Necesitatea impunerii unui caracter modern activităţii judiciare a preocupat o serie întreagă de jurişti, convinşi de contribuţia decisivă a ştiinţei la descoperirea faptelor penale. Aceştia au înţeles că pentru soluţionarea cauzelor penale, simpla aplicare a regulilor de drept nu este suficientă. Apariţia Criminalistice ca ştiinţă este stabilită de specialişti în urmă cu un secol şi mai bine, fondatorul ei fiind considerat judecătorul de instrucţie austriac Hans Gross. In anul 1893 acesta a

editat lucrarea Manualul judecătorului de instrucţie .prin care şi-a făcut apariţia pentru prima dată ştiinţa investigării faptelor penale şi termenul de Ciminalistică. Anterior acestei date, activitatea de cercetare a infracţiunilor, cu ajutorul mijloacelor tehnice, era denumită „poliţie tehnică” sau „poliţie ştiinţifică”. . După acest început şi alţi jurişti reputaţi au publicat lucrări de specialitate proprii noi ştiinţe judiciare. Apariţia criminalisticii a fost favorizată îndeosebi de revoluţia tehnico ştiinţifică de la sfîrşitul sec.IX-lea începutul secolului XX- lea.şi de progresul înregistrat în toate domeniile cunoaşterii umane. Această necesitate obiectivă s-a impus într-un moment important de luptă al justiţiei penale împotriva criminalităţii devenită tot mai aprigă prin creşterea numărului infractorilor deveniţi mai versaţi şi care foloseau metode şi mijloace de operare diversificate şi perfecţionate. Incă de la început Criminalistica a fost considerată o ştiinţă, definită de către Hans Gross ca fiind “ ştiinţa stărilor de fapt în procesul penal”. Astfel, şi-

a făcut apariţia, pe lângă ştiinţa investigării faptelor penale şi „Criminalistica”, care în timp s-a impus ca o adevărată ştiinţă In conturarea exactă a obiectului probaţiunii, penaliştii dreptului modern susţin că este necesar să se recurgă la metode ştiinţifice de investigare a realităţii, precum şi la reguli tactice specifice de efectuare a unor acte procedurale. Metodele şi mijloacele tehnice elaborate ori adoptate de criminalistică îşi găsesc aplicarea în munca de descoperire, prindere şi cercetare

a infractorilor dar şi în activitatea de prevenire a infracţiunilor.

5

CAPITOLUL 1

NOTIUNI INTRODUCTIVE DESPRE CRIMINALISTICA

CUPRINS:

Obiectivele capitolului 1

1.1. Definirea noţiunii şi obiectului criminalisticii

1.2. Metode folosite in identificare

1.3. Principiile fundamentale ale Criminalisticii

Bibliografia capitolului 1

fundamentale ale Criminalisticii Bibliografia capitolului 1 Obiectivele capitolului 1 După studiul acestui capitol

Obiectivele capitolului 1

După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să

demonstreze că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- să definească obiectul Criminalistici ca ştiinţă;

- să cunoască metodele folosite în identificare;

- să enumere principiile fundamentale ale Criminalistici;

1.1. Definirea noţiunii şi obiectului criminalisticii

1.1. Definirea noţiunii şi obiectului criminalisticii Apărarea ordinii de drept, cercetarea, descoperirea şi

Apărarea ordinii de drept, cercetarea, descoperirea şi judecarea faptelor de natură penală, în general a faptelor ilicite, necesită ca întreaga activitate judiciară să se desfăşoare, în spiritul legii, pe baze ştiinţifice, prin folosirea celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, a celor mai noi metode şi tactici de efectuare a actelor procedurale. În mod necesar, formularea unei definiţii a acestei ştiinţe contra crimei, implică un demers teoretic şi ştiinţific, pe măsura caracterului său complex. Astfel, profesorul Emilian Stancu arată că: ”dacă despre Criminalistică se poate spune, în linii mari, că este

destinată descoperirii şi cercetării infracţiunilor, în scopul aflării adevărului, obiectul acestei ştiinţe trebuie privit mult mai nuanţat”, precizând că : „sub raport ştiinţific, principalele direcţii de acţiune ale Criminalisticii sunt următoarele”:

a. Iniţierea de metode tehnice, destinate cercetării urmelor infracţiunii, începând cu

urmele specifice omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de

transport, ale fenomenelor fizico-chimice, etc., în vederea identificării persoanelor sau obiectelor; b. Adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte, la necesităţile proprii Criminalisticii, a unor metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei, matematicii etc.;

c. Elaborarea de reguli şi procedee tactice, destinate efectuării unor acte de urmărire

penală, precum şi creşterii eficienţei acestora, prin asigurarea unui fundament ştiinţific investigării; d. Studierea practicii judiciare, în vederea valorificării ştiinţifice şi generalizării experienţei pozitive, rezultate din activitatea organelor de urmărire penală, pe linia investigării infracţiunilor;

e. Analiza evoluţiei modului de săvârşire a faptelor penale, pentru stabilirea celor mai

adecvate procedee de combatere şi prevenire a lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora;

7

f. Perfecţionarea modului de cercetare, a diverselor categorii de infracţiuni; g. Elaborarea de metode şi prefigurarea de măsuri, destinate prevenirii infracţiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial; Din analiza punctelor de vedere, exprimate în literatura de specialitate, conţinutul noţiunii de criminalistică, poate fi definit astfel:

Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe, despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi a prevenirii faptelor antisociale”. Obiectul Criminalisticii . Conturarea obiectului propriu Criminalisticii, prezintă importanţă deoarece:

evidenţiază, aportul particular al Criminalisticii în aflarea adevarului, principiu fundamental al dreptului penal; subliniază, unitatea şi autonomia Criminalisticii, faţă de celelalte ştiinţe juridice şi

nejuridice, aflate în slujba justiţiei, şi anume: medicina legală, psihologia judiciară, fizica, chimia

şi biologia judiciară;

judiciară, fizica, chimia şi biologia judiciară; Principalele direcţii în care acţionează criminalistica

Principalele direcţii în care acţionează criminalistica, sunt urmatoarele:

elaborarea de metode tehnice, necesare cercetării urmelor create cu prilejul săvârşirii infracţiunilor sau a altor fapte ilicite, începând cu urmele specifice omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de transport, ale fenomenelor fizico-chimice, etc., în vederea identificării persoanelor sau obiectelor; studierea şi adaptarea unor metode de cercetare ale altor ştiinţe la necesităţile criminalisticii, cum sunt: metodele de cercetare proprii fizicii, chimiei, biologiei şi matematicii, pentru aplicarea lor la specificul activităţii de prevenire şi combatere a infracţiunilor; elaborarea unor reguli şi procedee tactice, necesare efectuării unor acte de urmărire penală sau cercetării judecătoreşti;

studierea practicii judiciare şi valorificarea experienţei din activitatea de urmărire penală sau cercetării judecătoreşti, prin cunoaşterea modului de rezolvare a unor cazuri practice, a modalităţilor de combatere şi prevenire a faptelor antisociale, precum şi stabilirea unor noi

metodologii de cercetare, pentru diferite tipuri de infracţiuni4; analiza evoluţiei modurilor de operare, în săvârşirea faptelor infracţionale, pentru stabilirea celor mai adecvate procedee, de prevenire şi combatere a lor, inclusiv de identificare a autorilor acestora;perfecţionarea continuă a modului de cercetare a diverselor categorii de infracţiuni, cu preponderenţă a celor care aduc atingere unor valori sociale deosebite, cele care sunt săvârşite cu violenţă şi, în general, a faptelor infracţionale care prezintă mari dificultăţi de investigare; elaborarea de metode moderne şi perfecţionate, destinate prevenirii infracţiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial; În considerarea celor de mai sus, obiectul de activitate al criminalisticii, este diferit în funcţie de împărţirea tripartită a sistemului criminalisticii, astfel:

Tehnica criminalistică, cuprinde ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnico- ştiinţifice, destinate descoperirii, fixării, ridicării, păstrării şi examinării urmelor sau mijloacelor materiale de probă; Tactica criminalistică, cuprinde totalitatea procedeelor şi regulilor, altele decât cele stabilite prin norme de drept, privind efectuarea actelor de urmărire penală şi în general de efectuare a anchetei. Acest domeniu este destinat să formuleze reguli de organizare şi desfăşurare

a activităţilor de anchetă, de administrare şi examinare a probatoriului, cum sunt: cercetarea

locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului şi a victimei, ascultarea persoanelor, confruntarea, prezentarea pentru recunoaştere a potenţialilor autori, percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, etc.; Metodologia criminalisticii, se ocupă cu stabilirea de mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor, în funcţie de natura lor, respectiv: furt, vătămări corporale, omor, tâlhărie, viol,

8

înşelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulaţie, accidente aeriene sau navale, incendii, explozii, mărturii mincinoase, infracţiuni economice, de crimă organizată şi corupţie, etc.; Tactica şi metodologia criminalistică se întrepătrund reciproc, sub aspectul finalităţii, ele constituindu-se astfel, ca „tactică generală” şi „tactică specială”, de cercetare şi probare a infracţiunilor şi a vinovăţiei autorilor acestora, în toate formele de participaţie infracţională.

1.2. Metode folosite in identificare

infracţională. 1.2. Metode folosite in identificare Având în vedere obiectul propriu de cercetare,

Având în vedere obiectul propriu de cercetare, criminalistica utilizează metode specifice de cunoaştere, unele dintre ele tipice ştiinţei respective, altele comune mai multor ştiinţe, dar aplicate în mod particular, potrivit obiectului său de activitate. La baza Metodologiei Criminalistice, se situează modalităţi generale de cunoaştere, cum sunt: observaţia, analiza şi sinteza, deducţia şi inducţia, comparaţia, fiecare din ele adaptate, la specificul obiectului criminalisticii. Metoda comparaţiei este fundamentală în procesul de identificare a persoanelor şi obiectelor, ea constituind baza metodologică a activităţii de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză criminalistică. Metodele adaptate la specificul Criminalisticii, din alte domenii ştiinţifice, pot fi cele referitoare la:

metode de analiză fizico-chimică, a urmelor şi microurmelor; metode biologice de examinare, a urmelor biologice, de secreţii şi de ţesuturi moi; metode antropologice; metode de examinare optică, în radiaţii vizibile sau invizibile, etc.; Metode de examinare proprii Criminalisticii, care ţin de particularităţile obiectului său de cercetare, respectiv:

metode destinate descoperirii şi examinării urmelor sau mijloacelor de probă; metode de identificare a persoanelor şi cadavrelor, după semnalmente exterioare ori după resturi osoase, după caz; metode de cercetare a înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau contrafăcute, etc.; Procedee tactice, de efectuare a unor acte de urmărire penală, elaborate atât pe baza generalizării experienţei organelor judiciare, cât şi prin adaptarea unor elemente de cunoaştere aparţinând psihologiei. Metode tehnice, de prevenire a infracţiunilor, cum sunt cele vizând prevenirea falsului, a furtului, etc.

1.3. Principiile fundamentale ale Criminalisticii

etc. 1.3. Principiile fundamentale ale Criminalisticii A analiza principiile fundamentale ale criminalisticii,

A analiza principiile fundamentale ale criminalisticii, presupune, în primul rând, să se aibă în vedere specificul obiectului Criminalisticii şi, în al doilea rând, rolul pe care îl joacă această ştiinţă în stabilirea adevarului. Activitatea de Criminalistică se bazează, în principal, pe următoarele principii fundamentale:

a. principiul legalităţii, principiu fundamental pentru sistemul de drept, stipulat atât în legea fundamentală, cât şi în normele procesual penale. In acest sens, dispoziţiile Codului de procedură penală, prevăd că: „întreaga activitate procesual penală, se desfăşoara în strictă conformitate cu prevederile legii” (în consecinţă, şi aceea proprie investigării infracţiunilor, prin mijloace criminalistice) b. principiul aflării adevărului, rezultat din dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală, conform căruia: „în desfăşurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului, cu privire la faptele cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului

9

c.

principiul prezumţiei de nevinovăţie, reprezintă un principiu fundamental de drept, ce

guvernează desfăşurarea procesului penal. Astfel, orice persoană împotriva căreia a fost pornit

un proces penal, este prezumată nevinovată, numai organelor judiciare revenindu-le obligaţia de a administra probele necesare dovedirii vinovăţiei

d. principiul conform căruia, comiterea unei infracţiuni determină modificări materiale în

mediul înconjurător. Potrivit acestui principiu, toate faptele ilicite, ilegale, infracţionale ale omului, ca de altfel toate activităţile sale, produc modificări care, din punct de vedere criminalistic, se obiectivează în urme ale infracţiunii. e. principiul identităţii. Printre activităţile pe care organele judiciare le desfăşoară, în cadrul procesului penal, este şi activitatea de identificare a persoanelor, obiectelor sau fenomenelor, aflate în legătură directă şi cauzală, cu faptele încriminate de legea penală.

Trăsăturile caracteristice ale criminalisticii Raportată la alte ştiinţe, implicate în activitatea judiciară, cum ar fi:

medicina legală, dreptul penal şi procesual penal, dreptul civil, etc., criminalisticii îi sunt specifice anumite trăsături caracteristice, respectiv:

specifice anumite trăsături caracteristice, respectiv:  caracterul judiciar al criminalisticii , 

caracterul judiciar al criminalisticii, caracterul autonom al criminalisticii, caracterul unitar,; caracterul pluridisciplinar al criminalisticii

Testul de autoevaluare nr.1

al criminalisticii Testul de autoevaluare nr.1 1. Enumeraţi principiile fundamentale ale Criminalisticii

1. Enumeraţi principiile fundamentale ale Criminalisticii

2. Precizaţi metodele de identificare criminalistică

2. Precizaţi metodele de identificare criminalistică BIBLIOGRAFIE: 1. Constantin Aioniţoaie; I. E. Sandu; V.

BIBLIOGRAFIE:

1. Constantin Aioniţoaie; I. E. Sandu; V. Bercheşan; I.N. Dumitraşcu Tratat de metodica şi tactica criminalistică Ed. Carpaţi 1994 ;

2. S. Alămureanu Criminalistică , Editura Risoprint, 2000 Note de curs ;

3. Emilian Stancu - Tratat de criminalistică, Ed.Universul Juridic, Bucureşti 2007;

10

CAPITOLUL 2

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA

CUPRINS:

Obiectivele capitolului 2 2.1 Notiuni generale

2.2. Etapele identiificării criminalistice

2.3. Principiile identificării criminalistice

2.4. Fazele identificării criminalistice

Bibliografia capitolului 2

identificării criminalistice Bibliografia capitolului 2 Obiectivele capitolului 2 După studiul acestui capitol

Obiectivele capitolului 2

După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti

- etapele identificării criminalistice:

- fazele identificării criminalistice;

2.1 Notiuni generale

Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei, se realizează prin intermediul administrării de probe. Una din modalităţile de probaţiune o constituie şi identificarea criminalistică, fără însă a se confunda cu aceasta şi fără să se reducă la ea. Procesul de identificare criminalistică, se bazează pe „posibilitatea recunoaşterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire, a caracteristicilor acestora şi datorită neschimbării relative a lor, cel puţin pentru un anumit timp6. Conţinutul principal al probaţiunii, cu ajutorul identificării criminalistice, constă în găsirea, desprinderea obiectului sau a persoanei implicate, dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile. Identificarea, ca proces psihic, realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de judecata privind identitatea sau neidentitatea acestora, se bazează în toate domeniile pe aceleaşi principii, dar aplicarea şi modul de realizare a procesului de identificare, poartă o amprentă specifică, pentru fiecare activitate în parte. Identificarea criminalistică are specificul său, constând în aceea că: prin acest proces complex se urmăreşte să se stabilească, atât identitatea cât şi neidentitatea, iar concluziile au în consecinţa formulării lor, aceeaşi forţă probantă. Criminalistul merge, în principiu, cu identificarea până la nivelul unui obiect sau individ, nu rămâne la nivelul generic al grupului de obiecte, categorie de indivizi, etc., în funcţie de măsura în care, mijloacele de examinare şi metodologia de care se dipune, la un moment dat, permit o identificare individuală. Într-o definire succintă, realizată de specialişii din domeniu, „identificarea criminalistică reprezintă un proces de stabilire, cu ajutorul mijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, într-un sistem unitar şi individualizat”.

a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, într - un sistem unitar şi individualizat

11

2.2.

Etapele identiificării criminalistice

2.2. Etapele identiificării criminalistice a. Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale , este o

a. Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale, este o metodă prin care sunt folosite percepţiile anterioare, ale altor persoane, privind aspectul, locul, modul de acţiune al unui fenomen, obiect, instrument sau persoană. În acest mod sunt identificaţi infractori, obiecte ori persoane dispărute, sustrase, răpite, printr-o comparare a descrierilor cu elementele de care se dispune; b. Identificarera după memorie, este o altă modalitate de identificare, bazată pe valorificarea percepţiilor anterioare, ale unor persoane, în funcţie de calitatea percepţiei şi memorării, realizate în anumite conditii de timp, loc, stare psihica, etc. La reîntâlnirea cu obiectul, persoana sau fenomenul perceput, se recurge la memoria percepţiei respectiv pentru a putea efectua o comparare. c. Identificarea după urmele lăsate, va utiliza alături de impresiunile de la faţa locului şi altele, create în mod artificial, prin intermediul obiectului sau a fiinţei bănuite a le fi creat (de exemplu urme de tăiere cu un topor, cu un ferăstrău, create cu o cheie falsă, amprente).

2.3. Principiile identificării criminalistice

amprente). 2.3. Principiile identificării cr iminalistice Dat fiind caracterul ştiinţific al metodelor utilizate de

Dat fiind caracterul ştiinţific al metodelor utilizate de criminalişti, activitatea de identificare trebuie să se fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale:

a. Obiectele supuse examinării sunt: obiecte scop (de identificat) şi obiecte mijloc (care servesc la identificare). Acest principiu este, practic, o consecinţă a modului în care se realizeaza compararea. Are o deosebită importanţă, înţelegerea corectă a noţiunilor de „identitate” şi „asemănare”, noţiuni care, destul de frecvent, sunt confundate chiar de practicienii şi specialiştii în domeniu.

b. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile. Dinamica existenţei, continua mişcare a realităţii, sunt fapte de necontestat, astfel încât, schimbarea se manifestă la nivelul tuturor obiectelor, fenomenelor, persoanelor, etc., prin uzuri, alterări, îmbătrânire fizică, etc., dar aceste schimbări nu sunt fundamentale, altfel procesul identificării nu ar fi posibil. Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilităţii totale.

c. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice. Acesta este un principiu

al stabilirii identităţii, generat de către caracterul dinamic, unitar dar şi contradictoriu, al realităţii. Examinarea analitică, presupune o abordare atentă, amănunţită, în detaliu şi de profunzime, de natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului spus

examinării (Ex: toate elementele de relief papilar ale unei urme papilare, ridicate de la faţa locului, toate caracteristicile micro-reliefului de pe un tub cartuş, etc.); Examinarea sintetică, se realizează pentru surprinderea, în dinamică, a specificităţii elementelor (Ex: înţelegerea şi observarea variabilităţii unor scrisuri, semnături, variaţia modelelor de pe suprafaţa de rulare a unei anvelope prin uzură, etc.);

d. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea. In activitatea concretă de cercetare a cauzelor,

organele judiciare sunt chemate să observe atributul fundamental al existenţei: mişcarea şi să privească realitatea prin prisma existenţei cauzalităţii, ca un factor necesar al mişcării.

2.4. Fazele identificării criminalistice

al mişcării. 2.4. Fazele identificării criminalistice Prin stabilirea fazelor procesului de identificare

Prin stabilirea fazelor procesului de identificare criminalistică, se marchează momentele cheie ale desprinderii caracteristicilor esenţiale, ale obiectului scop şi obiectului mijloc. Procesul merge în mod firesc, de la general la particular, dar el impune în acelaşi timp minuţiozitate şi rapiditate, precizie şi capacitate de diferenţiere. Aplicarea cerinţei

12

operativităţii, nu înseamnă superficialitate, iar prezenţa cât mai multor detalii individualizante, este semnul acurateţii cu care a fost îndeplinit procesul de identificare. Proces unic, de identificare criminalistică, parcurge două faze succesive, în care prima se constituie ca premisa logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt: „identificarea generică” şi „identificarea individuală”. a. Identificarea generică, constă în stabilirea, pe baza caracteristicilor generale, a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen sau specie ori subspecie îi aparţine.

b. Identificarea individuală. A individualiza un obiect concret, respectiv obiectul care a produs urma incriminată, înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii acelui obiect, caracteristici prin care el diferă de toate celelate obiecte de acelaşi gen, caracteristici care, evident, se reflectă în urmă. Pornind de la categoriile de „necesitate” şi „întâmplare”, prin identificarea individuală se valorifică legatura complexă dintre acestea

Testul de autoevaluare nr.2

complexă dintre acestea Testul de autoevaluare nr.2 1. Precizaţi care sunt etapele identificării

1. Precizaţi care sunt etapele identificării criminalistice

2. Enumeraţi fazele identificării criminalistice

2. Enumeraţi fazele identificării criminalistice BIBLIOGRAFIE: 1. Constantin Aioniţoaie; I. E. Sandu; V.

BIBLIOGRAFIE:

1. Constantin Aioniţoaie; I. E. Sandu; V. Bercheşan; I.N. Dumitraşcu Tratat de metodica şi tactica criminalistică Ed. Carpaţi 1994 ;

2. S. Alămureanu Criminalistică , Editura Risoprint, 2000 Note de curs ;

3. Nita Nelu Criminalistica , Note de curs 2010;

13

CAPITOLUL 3

CERCETAREA CRIMINALISTICA A URMELOR

CUPRINS:

Obiectivele capitolului 3

3.1. Noţiuni despre urme

3.2. Clasificarea urmelor 3.3. Cercetarea criminalistică a urmelor papilare, de picioare, dinţi, buze, etc.

3.4. Cercetarea criminalistică a urmelor biologice

Bibliografia capitolului 3

a urmelor biologice Bibliografia capitolului 3 Obiectivele capitolului 3` După studiul acestui capitol

Obiectivele capitolului 3`

După studiul acestui

capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că au

dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- să dea noţiunea urmelor; - să facă clasificarea urmelor

3.1. Noţiuni despre urme

Interacţiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene, etc., duce la crearea de urme. Prin intermediul intepretării urmelor, se poate ajunge la obţinerea unui tablou dinamic al desfăşurării anumitor fapte, a declanşării şi evoluţiei diferitelor procese. Literatura de specialitate defineşte noţiunea de urmă, atât în sens larg cât şi în sens restrâns. în sens larg, urma apare ca o modificare materială, produsa la locul faptei şi care este utilă, din punct de vedere criminalistic; în sens restrâns, urma este reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect, pe suprafaţa unui alt obiect, cu care a venit în contact; Dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune şi o revizuire a noţiunii, în sensul că, urma poate fi definită ca fiind: „modificarea creată la locul faptei şi în procesul săvârşirii ei, prin mişcările şi acţiunea persoanei implicate, ori generate de alte fiinţe, de obiecte sau fenomene, care prin aspect, caracteristici, poziţie şi conţinut, este utilă cercetării criminalistice a persoanelor implicate în producerea faptei, în calitate de: victime, infractori, martori, etc. Urmele pot fi:

urme produse de obiecte. Ex: urme de pneuri, de instrumente contondente, tăietoare, ascuţite, etc.; urme produse de animale. Ex: muşcături, urme de copite, etc.; urme produse de oameni. Ex: miros (urme olfactive), urme de tălpi, urme de încălţăminte, urme de paşi, urme papilare, urme de muşcătură, etc.; urme produse de fenomene. Ex: urme de incendiu, trăznet, apă; urme biologice. Ex: sânge, salivă, etc.;

urme produse de fenomene . Ex: urme de incendiu, trăznet, apă;  urme biologice . Ex:

14

3.2. Clasificarea urmelor

3.2. Clasificarea urmelor Clasificarea urmelor Există diverse criterii şi modalitatăţi de clasificare a urmelor, din

Clasificarea urmelor Există diverse criterii şi modalitatăţi de clasificare a urmelor, din care o reţinem pe aceea prin care se disting trei categorii de urme:

urme de reproducere; urme formate de obiecte şi substanţe; urme rezultate din explozii, incendii; a. Urmele de reproducere, sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe suprafaţa celuilalt urme care indică caracteristicile sale (Ex: urmele în cazul unui accident auto). În cazul acestei categorii de urme, există două tipuri de obiecte, care trebuie să fie avute în vedere la analiza urmei:

un obiect creator de urmă, un obiect primitor de urmă, Clasificarea urmelor de reproducere:

După modul de acţiune, în realizarea urmei:

urme statice, urme dinamice, După gradul de plasticitate, al obiectelor aflate în contact:

urme de adâncime, urme de suprafaţă sau de stratificare urme de destratificare, b. Urmele formate de obiecte şi substanţe Acest tip de urme este întâlnit frecvent, în diverse infracţiuni contra patrimoniului (furt, tâlhărie, etc.), dar şi în infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii (vătămare corporală, omor, etc.), ele fiind, după caz:

urme ale instrumentelor de spargere. In cercetarea infracţiunilor se întâlnesc, adesea, urme rezultate din folosirea diferitelor instrumente, cu care s-a forţat un sistem de închidere, s-a perforat un zid, s-a deschis o casă de bani, etc Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere, se poate face după modul lor de formare în:

urme statice; urme dinamice; urme de adâncime, care sunt mai frecvent întâlnite în unele cazuri de forţare, accidente,

etc.;

urme de suprafaţă; urme de tăiere, urme de apăsare, urme de frecare, urme de lovire, p urme de forţare a sigiliilor. urme create de mijloacele de transport.

c. Urmele rezultate din explozii, incendii Acest tip de urme pot fi întâlnite, în cele mai diverse infracţiuni, cât şi în cazul producerii unor evenimente naturale, accidente, etc. In funcţie de cauza, de locul şi de natura incendiului, urmele produse de acesta, pot apărea sub diferite forme, constând în:

urme de afumare; urme de carbonizare; urme de distrugere, parţială sau totală, a diferite obiecte şi materiale; urme de ardere, parţială sau integrală; De cele mai multe ori, intervenţia pentru stingerea incendiului, duce la distrugerea urmelor şi la alterarea lor, după caz. Obiectele sunt mutate de la loc, astfel încât este greu de făcut cercetarea locului faptei în cazul unor incendii.

15

Clasificarea urmelor de incendiu, se face în funcţie de cauza care le-a determinat, respectiv:

incendii generate de cauze naturale. Acestea sunt, în general, produse de electricitatea atmosferică, de razele solare, sau de autoaprinderi, astfel:

electricitatea atmosferică, razele solare autoaprinderile, incendii generate accidental. incendii create intenţionat

3.3. Cercetarea criminalistică a urmelor papillare, de picioare, dinţi, buze, etc.

Cercetarea criminalistică a urmelor, atât la faţa locului cât şi în laborator, constituie obiectul de studiu al traseologiei judiciare. Denumirea de „traseologie” provine din combinarea cuvintelor „trace”, de origine franceză, care se traduce prin urmă, dâră şi „logos”, de origine greacă, care se traduce prin ordine, idee. Traseologia poate fi definită ca fiind „o ramură a tehnicii criminalistice, care studiază urmele ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detaşate din obiect, ori ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor legate de formarea acestor urme şi aflarea adevărului”. Cercetarea urmelor papilare Urmele papilare reprezintă o categorie specifică de urme, care sunt create ca urmare a activităţii umane, respectiv a contactului mâinii omului, cu anumite obiecte. Astfel, asemenea urme se produc prin contactul mâinii, cu diferitele obiecte din mediu, atunci când persoana apelează la manevre de sprijinire, de apucare, de împingere, etc. Ele apar, în general, ca urme de suprafaţă, de stratificare, pe obiecte cu suprafaţe netede, de pe mâini cu transpiraţie, cu noroi, cu ulei, cu sânge, cu vopsea, dar şi de destratificare, prin mâini puse pe obiecte acoperite de praf. Acest tip de urme, este reprezentat de „desenul papilar”, specific pielii corpului omenesc, aflat la nivelul degetelor, palmei şi tălpii piciorului, cunoscut sub denumirea de dermatoglife, fiind format din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de şanţuri papilare. Relieful papilar, caracteristic fiecărei persoane, este unic, deoarece se caracterizează prin:

Longevitate, deoarece relieful papilar apare, aproximativ, în luna a VI-a de viaţă intra- uterină şi va continua să existe, până la distrugerea dermei; Fixitate, în sensul că pe parcursul vieţii persoanei, nu are loc nici o modificare naturală, substanţială a reliefului papilar. Relieful papilar al oricărei persoane, creşte odată cu descuamarea pielii, ca proces biologic, dar rămâne neschimbată forma şi structura acestuia; Unicitate, prin care fiecărei persoane, îi este propriu un anumit relief, iar posibilitatea de repetare a aceluiaşi tip de relief papilar, este extrem de redusă, aproape imposibilă; Inalterabilitate, care este determinată de fixitate. Practic, dispariţia reliefului papilar, presupune distrugerea stratului dermic, respectiv o cicatrice de tip scleros, cheloidian inform, şi, de aici, scăderea sensibilităţii tegumentare, care oferă posibilitatea de identificare după aceste cicatrice; Clasificarea desenului papilar Desenele papilare sunt caracterizate de forme foarte variate, ceea ce a impus împărţirea lor pe categorii, grupe sau tipuri, astfel că:

după regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă desenul papilar, respectiv:

regiunea digitală sau palmară, desenele papilare ale mâinii sunt împărţite astfel:

regiunea digitală, este împărţită în trei zone, respectiv: falangeta, falangina şi falanga, despărţite de şanţurile flexorale; regiunea palmară, are tot patru zone, respectiv: zona digitală, zona digitopalmară, zona tenară şi zona hipotenară;

are tot patru zone, respectiv: zona digitală , zona digitopalmară , zona tenară şi zona hipotenară

16

Crestele papilare, formeaza de regula trei zone:

zona bazală, dispusă între şanţul flexoral şi centrul desenului; zona centrală, zonă ce deţine ponderea cea mai mare în clasificare; zona marginală, alcătuită din crestele aflate la exteriorul desenului papilar; Locul de întâlnire al celor trei zone, poartă denumirea convenţionala de delta. Cercetarea locului faptei pentru relevarea şi ridicarea urmelor de mâini Urmele de mâini, reprezintă una din categoriile foarte importante de urme, ce trebuie căutate şi ridicate de la locul faptei. Căutarea acestor urme, implică atenţie, implică utilizarea de mijloace optice şi de iluminat, precum şi instrumentar adecvat de relevare, ridicare şi păstrare. Întotdeauna trebuie să se ţină seama, de posibilităţile de formare a urmele, mai ales a celor latente şi de natura obiectelor pe care pot fi prezente: mobilă, sticlă, textile, hârtie, frunze, etc., în raport de ipotezele formulate, referitor la modul de operare folosit de către infractor. Urmele de mâini, pot fi prezente ca:

urme de adâncime: în pământ, noroi, aluat, etc.; urme de suprafaţă, formate prin:

destratificare, pe obiecte prăfuite sau pe suprafeţe vâscoase, cum ar fi: praful de pe mobilă, locuri mânjite cu sânge şi apoi atinse; stratificare, cum ar fi urma palmară lăsată pe un perete, atins cu palma mânjită de

sânge;

Cercetarea locului faptei presupune organizarea şi desfăşurarea, în mod metodic, de activităţi cuprinse în două faze, astfel:

în faza statică, se execută deplasarea şi căutarea conform traseului stabilit, pentru a se realiza descoperirea şi înregistrarea urmelor. Căutarea urmelor de mâini se face, utilizând la descoperirea lor, mijloace de iluminat şi radiaţie UV în faza dinamică, se vor releva şi ridica urmele. Evidenţierea şi relevarea se face, utilizând diferite substanţe chimice, care se vor alege, în funcţie de natura urmei (vizibilă sau latentă) şi în funcţie de suprafaţa pe care se află, respectiv: roşu sudan, argintorat, negru de fum, pulbere magnetică, cărbune, etc. Fixarea urmelor de mâini Din punct de vedere procedural, principalul mijloc de fixare a urmelor, îl reprezintă procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Fixarea în acest document, presupune consemnarea exactă, precisă şi detaliată, a metodelor de relevare întrebuinţate, a locului în care au fost descoperite şi a raportului de poziţie faţă de obiectele principale, aflate în acelaşi areal. Din punct de vedere tehnic-criminalistic, fixarea urmelor presupune, în primul rând, fotografierea urmelor, atât în cadrul general a locului faptei, cât şi în calitatea lor de obiecte principale. Printre procedeele de fixare a urmelor, se mai numără schiţele şi desenele întocmite la faţa locului şi care se anexeaza procesului-verbal. Ridicarea urmelor de mâini Se poate realiza fie prin transferarea pe pelicula adeziva speciala, fie prin efectuarea unui mulaj, astfel:

transferarea pe peliculă adezivă, denumită „folie adezivă”, se face numai după relevarea şi fotografierea urmelor. Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea lor fiind în funcţie de culoarea urmei; ridicarea urmelor cu ajutorul mulajelor, se realizeaza în cazul urmelor de adâncime, dupa fotografierea prealabilă a lor; transportarea obiectelor purtătoare de urmă, impune respectarea unor cerinţe de manipulare şi ambalare, vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor; Expertiza criminalistica a urmelor de mâini Constatarea tehnico-ştiinţifică dactiloscopică sau, după caz, expertiza dactiloscopică, reprezintă etapa finală a activităţii, de clarificare a aspectelor legate de formarea urmelor de mâini la faţa locului, pentru obţinerea de informaţii privind persoana, precum şi de precizare a raportului dintre urmă şi activitatea infracţională. Un aspect particular al identificării pe baza amprentelor digitale, îl reprezintă posibilitatea identificării unor cadavre necunoscute.

17

Scopul principal al expertizei dactiloscopice, este acela al identificării persoanei ce a lasat urme în câmpul infracţional, după ce s-a efectuat excluderea celor care, în mod normal, au avut acces, anterior, în arealul ce formează câmpul infracţional. Pentru efectuarea expertizei dactiloscopice, este necesară, ulterior, amprentarea persoanelor aflate în sfera de interes a inestigaţiilor. Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de alte părţi ale corpului Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de picioare Urmele lăsate de picioare, sunt folosite destul de rar în activitatea de identificare criminalistică, considerându-se că acestea au mai puţine posibilităţi de individualizare, datorită numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepţia celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului. Din categoria urmelor de picioare fac parte:

urmele plantei piciorului,; urmele piciorului semi-încălţat sau ale ciorapilor, urmele de încălţăminte, criminalistică a urmelor create de dinţi Urmele create de dinţi, fac parte din categoria acelor urme, care pot oferi o bază de identificare, atât sub raport criminalistic, cât şi medico-legal, datorită unor caractersitici ale formei, dispunerii şi particularităţilor prezentate de fiecare dinte, îndeosebi după vârsta de 25 de ani, când întreaga dantură este formată şi dezvoltată. Fixarea urmelor de dinţi, se face prin consemnarea lor în procesul-verbal şi prin fotografiere, insistându-se numai asupra detaliilor şi asupra corpurilor purtătoare de urmă, faţă de celelalte obiecte principale. Expertiza urmelor de dinţi sau „expertiza odontologică”, poate răspunde la întrebări privind natura umană sau animală a urmei identificate, sexul, vârsta, tipul antropologic al persoanei care le-a creat, mecanismul de formare şi caracteristicile dinţilor reflectate în urmă. Cercetare urmelor de buze Urmele de buze, se formează la contactul acestora cu diverse obiecte, prin depuneri de natura biologică, de salivă, precum şi prin depuneri de natură alimentară şi cosmetică, după caz. Urmele se prezintă sub formă statică sau dinamică. Pentru succes în identificare, însă, sunt realmente utile, urmele statice. Se pot prezenta sub formă vizibilă sau latentă şi, în majoritatea cazurilor, numai ca urme de suprafaţă.

3.4. Cercetarea criminalistică a urmelor biologice

Din categoria urmelor biologice, face parte marea masă a urmelor de materie biologică umană, îndeosebi produsele de secreţie, excreţie şi ţesuturi umane moi sau dure, după caz. secreţiile, principale sunt: saliva, secreţia nazală, laptele matern; excreţiile, includ: urina, fecalele, sperma, vomismentele, etc.; ţesuturile moi, sunt reprezentate de: sânge, piele, ţesut muscular, masă cerebrală; ţesuturile dure, sunt cele referitoare la: oase şi unghii; Cercetarea criminalistică a urmelor de sange Urmele de sânge deţin o pondere particulară, însemnată, în cadrul investigării criminalistice. Sângele deţine aproape 1/13 din greutatea unei persoane, şi se compune din două părţi principale: plasma şi elementele celulare, formate din globule roşii, denumite hematii, globule albe, denumite leucocite, precum şi din trombocite. La faţa locului, urmele de sânge se prezintă sub formă de picături de sânge, stropi de sânge, dâre de sânge, şi sunt consecinţa unei acţiuni violente, exercitate asupra corpului persoanei, de natură să determine, direct sau indirect, leziuni ale vaselor sanguine. Culoarea urmelor de sânge, diferă în funcţie de vechimea, cantitatea, natura suportului şi factorii care acţionează asupra lor, respectiv: temperatura, lumina, agenţi fizici şi chimici. O urmă proaspătă are o culoare roşu-stacojiu şi un luciu caracteristic. Cu timpul luciul dispare, iar culoarea se transformă în maroniu şi negru.

- stacojiu şi un luciu caracteristic. Cu timpul luciul dispare, iar culoarea se transformă în maroniu

18

Expertiza urmelor de sânge, încadrată în categoria mai largă a expertizelor bio- criminalistice, este destinată să ofere clarificări la numeroasele întrebări, formulate de organele judiciare, şi anume:

dacă urma este sau nu este de sânge; dacă este de natură umană sau animală; căror grupe din sistemul ABO, serice, enzimatice sau limfocitare, aparţine sângele; care este organul din care provine; dacă conţine alcool sau elemente de natură toxică; dacă sângele aparţine unui bărbat sau unei femei; care este vechimea aproximativă a urmei, etc.;

Testul de autoevaluare nr.3

aproximativă a urmei, etc.; Testul de autoevaluare nr.3 1. Definiţi noţiunea de urmă: 2. Prezentaţi

1. Definiţi noţiunea de urmă:

2. Prezentaţi clasificarea urmelor:

noţiunea de urmă: 2. Prezentaţi clasificarea urmelor: BIBLIOGRAFIE: 1. A. Ciopraga Criminalistica – Ed.

BIBLIOGRAFIE:

1. A. Ciopraga Criminalistica Ed. Junimea Iasi, 2001 ;

2. Mocuta Gheorghe, Criminalitatea organizată şi spălarea banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;

3. Emilian Stancu - Tratat de criminalistică, Ed.Universul Juridic, Bucureşti

2007;

19

CAPITOLUL 4

FOTOGRAFIA JUDICIARA

CUPRINS:

Obiectivele capitolului 4

4.1.

Noţiunea şi însemnătatea fotografiei judiciare

4.2

Fotografia judiciară operativă (fixare)

4.3.

Fotografia judiciară de examinare

Bibliografia capitolului 4

judiciară de examinare Bibliografia capitolului 4 Obiectivele capitolului 4 După studiul acestui capitol

Obiectivele capitolului 4

După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- necesitatea şi importanţa fotografiei judiciare;

- categorii de fotografii care se execută la faţa locului;

4.1. Noţiunea şi însemnătatea fotografiei judiciare

Fotografia judiciară stă la baza majorităţii activităţilor criminalistice specifice, deoarece principalele avantaje ale acesteia constă în:

evidenta funcţie probatorie a fotografiei cât şi a imaginilor video; fidelitatea fotografiei judiciare, în fixarea şi redarea imaginii locului faptei, a urmelor infracţiunii, etc.; obiectivitatea fotografiei judiciare, în prezentarea datelor obţinute, prin mijloace criminalistice, în ceea ce priveşte fapta şi persoana infractorului; rapiditatea şi simplitatea executării fotografiilor judiciare, care permit rezolvarea urgentă şi eficace a anchetei; influenţa psihologică pe care o poate avea, asupra persoanelor şi părţilor implicare în proces. Se afirmă, deseori, în literatura de specialitate, că “un proces-verbal sau un raport scris, oricât de documentate ar fi, nu vor putea reda, niciodată, oroarea unui asasinat ca o fotografie” ; Fotografia judiciară, reprezintă un ansamblu de procedee tehnico-ştiinţifice, necesare investigării, fixării, şi redării rezultatelor cercetărilor criminalistice, sub forma imaginilor fotografice. Fotografia judiciară se realizează prin două categotii de metode, şi anume :

fotografia judiciară operativă, din care fac parte: fotografiile executate la locul faptei, începând cu fotografia de ansamblu, de orientare şi continuând cu procedee speciale de fotografiere a obiectelor şi urmelor, fotografiile semnalmentelor şi de identificare a persoanelor, precum şi alte tipuri de fotografii, care sunt destinate fixării rezultatelor unor activităţi de urmărire penală; fotografia judiciară de examinare, care include fotografiile executate în laboratoarele criminalistice, şi anume: fotografia de ilustrare, fotografia în radiaţii invizibile, etc.;

în laboratoarele criminalistice, şi anume: fotografia de ilustrare, fotografia în radiaţii invizibile, etc.; 20

20

4.2

Fotografia judiciară operativă (fixare)

Fotografierea la faţa locului, reprezintă un procedeu important, de fixare a rezultatelor cercetării. Fotografierii la fata locului i se adaugă, în cazul săvârşirii unor infracţiuni de omor, accidente de circulaţie rutiere, navale sau aeriene, dar şi în cazul unor explozii, soldate cu victime omeneşti, tâlhării, etc., filmarea sau înregistrarea video, a câmpului infracţional şi, după caz, chiar a activităţilor desfăşurate la faţa locului. Procedeele de fotografiere la faţa locului, includ: fotografia de orientare sau de ansamblu, fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografia cadavrelor, fotografia de detaliu şi a urmelor, astfel:

Fotografia de orientare sau de ansamblu. Serveşte la fixarea imaginii întregului loc al faptei, în scopul identificării zonei în care a fost săvârşită infracţiunea. Fotografia schiţă. Este executată în vederea redării, în exclusivitate, a întregului loc al faptei, cu toate caracteristicile lui, sub următoarele forme :

fotografia schiţă unitară, unde se redă totalitatea locului faptei, într-un singur cadru; fotografia schiţă panoramică, care este executată în situaţia în care, locul faptei ocupă o suprafaţă mai mare şi este imposibil de redat, într-o singură fotografie. La randul ei aceasta poate fi : fotografie panoramică liniară, unde aparatul foto se deplasează paralel cu locul faptei şi fotografie panoramică circulară, care se realizeaza prin luarea de imagini, prin rotirea aparatului foto, aparat care este situat într-un punct central; fotografia schiţă pe sectoare, în care se redă, pe porţiuni, locul faptei. Se execută, acolo unde nu se poate executa o fotografie unită, cum ar fi în apartamente. fotografia schiţă încrucişată, pentru care aparatul este situat, succesiv, în puncte diferite, în scopul evitării aşa-numitelor “zone oarbe”; Fotografia obiectelor principale. Modalitatea fotografierii obiectelor principale, constă în fixarea imaginilor acelor obiecte, care sunt în legătură sau care reflectă urmele şi rezultatele actului infracţional. Din grupa obiectelor importante, pot face parte: corpul victimei, armele şi instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii, obiectele care poartă urme, urmele ca atare, etc. Fotografia cadavrelor. Indiferent de cauza morţii, respectiv: omucidere, sinucidere sau accident, este necesar să se efectueze fotografii, pentru redarea poziţiei corpului, a stării îmbrăcămintei, a tuturor leziunilor vizibile în acel moment, a distanţei şi raportului cadavrului cu obiectele din apropiere. cadavrele dezmembrate cadavrele înecaţilor,; cadavrele spânzurate sau în poziţia şezând, vot fi fotografiate din faţă, din spate şi din lateral; cadavrele carbonizate,;

cadavrele îngheţate,; Fotografia de detaliu şi a urmelor. Este specifică fazei dinamice a cercetării la faţa locului, când este permisă deplasarea şi modificarea poziţiei obiectelor, în vederea punerii în evidenţă a detaliilor caracteristice, a urmelor şi a identificării lor pe suprafaţa obiectului. În acest caz, detaliile sunt fotografiate din apropiere, la scară mare, cu surse de lumină laterale.;

b. Fotografia semnalmentelor şi de identificare a persoanelor. Reprezintă un ansamblu de

procedee fotografice, în vederea înregistrării imaginii persoanelor care au săvârşit infracţiuni ori alte fapte antisociale, precum şi a cadavrelor necunoscute, în vederea identificării lor ulterioare. Fotografia de identificare a persoanelor. Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute.

 Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute .  Fotografia de urmărire . c. Fotografia destinată

Fotografia de urmărire.

c. Fotografia destinată fixării rezultatelor unor activităţi de urmărire penală. In vederea

fixării rezultatelor unor acte de urmărire penală, şi anume: a percheziţiilor, a reconstituirilor, a prezentărilor pentru recunoaştere, este necesară efectuarea de fotografii, care vor ilustra

constatările cuprinse în procesul-verbal, astfel:

Fotografia de fixare a rezultatelor percheziţiei. Fotografia de fixare a rezultatelor reconstituirii. Fotografia de fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaştere.

21

4.3. Fotografia judiciară de examinare

Fotografia judiciară de examinare, reprezintă un ansamblu de procedee, destinate cercetării în condiţii de laborator, a mijloacelor materiale de probă, precum şi fixării rezultatelor investigării tehnico-ştiinţifice, a corpurilor delicte sau a urmelor ridicate de la faţa locului. Fotografia judiciară de examinare, se poate clasifica în:

fotografia de examinare în radiaţii vizibile, respectiv: fotografia de ilustrare, de comparare, de umbre, de reflexe, de contrast, de separare a culorilor şi microfotografia; fotografia de examinare în radiaţii invizibile, respectiv: ultraviolete, infraroşii, roentgen, gamma şi beta, radiaţii neutronice şi holografia; a. Fotografia judiciară de examinare în radiaţii vizibile, cuprinde:

judiciară de examinare în radiaţii vizibile , cuprinde:  Fotografia de ilustrare ,  Fotografia de

Fotografia de ilustrare, Fotografia de comparare, fotografia de comparare prin confruntare,; fotografia de comparare prin suprapunere, fotografia de comparare prin stabilirea continuităţii liniare sau numai prin juxtapunere, s Fotografia de umbre, spargere; Fotografia de reflexe, Fotografia separatoare de culori, s.; Fotografia de contrast,

Testul de autoevaluare nr.4

 Fotografia de contrast , Testul de autoevaluare nr.4 1. D efiniţi fotografia judiciară: ; 2.

1. Definiţi fotografia judiciară:

;

2. Enumeraţi categoriile de fotografii care se execută la faţa locului:

de fotografii care se execută la faţa locului : BIBLIOGRAFIE: 1. A. Ciopraga Criminalistica – Ed.

BIBLIOGRAFIE:

1. A. Ciopraga Criminalistica Ed. Junimea Iasi, 2001 ;

2. Mocuta Gheorghe, Criminalitatea organizată şi spălarea banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;

3. Nita Nelu Criminalistica , Note de curs 2010;

22

CAPITOLUL 5

CERCETAREA CRIMINALISTICA A DOCUMENTELOR

CUPRINS:

Obiectivele capitolului 5 5.1. Aspecte privind cercetarea criminalistica a documentelor 5.2. Expertiza criminalistică a scrisului de mână

5.3 Cercetarea criminalistica a falsului in inscrisuri.

Bibliografia capitolului 5

a falsului in inscrisuri. Bibliografia capitolului 5 Obiectivele capitolului 5 După studiul acestui capitol

Obiectivele capitolului 5

După

studiul

acestui

capitol

studenţi

vor

fi

capabili

demonstreze că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- cine şi în ce situaţii solicită efectuarea unei expertize criminalistice a scrisului;

- întrebări care se adresează expertului criminalist pentru lămurirea cauzei;

5.1. Aspecte privind cercetarea criminalistica a documentelor

Cercetarea criminalistică a dcumentelor, a înscrisurilor în general, ca domeniu distinct al tehnicii criminalistice, are următoarele obiective principale:

cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată, în special, descoperirii falsului ori a contrafacerilor de documente, inclusiv a înscrisurilor dactilografiate; cercetarea criminalistică a scrisului de mână, care are drept scop, stabilirea autenticităţii scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scriptorului, inclusiv a unor falsuri, de tipul imitării sau deghizării; cercetarea falsului, la monede, bancnote, timbre, cecuri, opere de artă, picturi, etc.; Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul penal şi în dreptul procesual penal, noţiunea de înscris este privită, atât în calitatea sa de mijloc de probă, cât şi de obiect material al infracţiunii. Regulile minime de precauţie, necesare păstrării şi conservării înscrisului, care ar putea conţine sau purta o urmă a unei infracţiuni, sunt următoarele:

înscrisurile, presupus a fi purtătoare de urme de mâini, ale persoanei care le-a redactat sau folosit, sunt prinse de colţuri, cu o pensetă, o clemă sau cu mâna înmănuşată; înscrisurile trebuie protejate, de acţiunea factorilor care le-ar putea altera, cum ar fi:

umezeală, căldură, lumină puternică, lumină solară, etc; pe respectivele înscrisuri, nu se fac nici un fel de însemnări, sublinieri, menţiuni şi nu se pliază, decât în situaţia în care este absolut necesar; pentru protejare şi prindere la dosar, înscrisurile se introduce în plicuri sau în mape speciale; Refacerea documentelor deteriorate, cum sunt cele arse ori rupte, este adeseori absolut necesară soluţionării unei cauze penale sau civile.

, cum sunt cele arse ori rupte, este adeseori absolut necesară soluţionării unei cauze penale sau

23

Reconstituirea înscrisurilor, pe baza metodelor criminalistice, are în vedere înscrisurile degradate sau distruse parţial, respectiv numai pe acelea la care este posibilă refacerea. Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate, este o operaţie ce se efectuează în mai multe etape. Refacerea propriu-zisă, se face de la colţurile şi marginile actului, continuându-se cu celelalte fragmente, pe baza formei marginilor acestora, a direcţiei rândurilor, a urmelor de pliere, a conţinutului ori a altor elemente grafice, care permit stabilirea succesiunii fragmentelor de hârtie. Fragmentele de hârtie, se fixează între două plăci de sticlă sau două coperţi de plastic transparent, care se lipesc pe margini cu o bandă adezivă. Nu este permisă lipirea directă a bucăţilor de hartie, sau folosirea benzilor adezive. Refacerea documentelor arse, necesita procedee laborioase şi o atenţie deosebită, pentru prevenirea distrugerii definitive. Transportarea înscrisurilor carbonizate, se face în cutii cu vată, care să nu preseze hârtia arsă şi să nu permită lovirea acesteia, de pereţii cutiei. Examinarea în laborator, necesită asigurarea elasticităţii hârtiei, prin pulverizarea cu vapori de apă şi ulei de ricin

Refacerea înscrisurilor supuse la acţiunea apei, este posibilă în funcţie de mai multi factori, şi anume: calitatea hârtiei şi calitatea cernelii, timpul cât înscrisul a stat în apă, vechimea actului, compoziţia apei, gradul de poluare, aciditate, etc. Stabilirea autenticităţii unui înscris. În mod frecvent, se solicită stabilirea autenticităţii documentelor sau actelor de identitate, a legitimaţiilor de serviciu şi de călătorie, a permiselor de acces în diverse locuri, a actelor de stare civilă, a certificatelor şi documentelor contabile, precum şi a bancnotelor de hârtie, a diverselor titluri, cecuri şi alte documente de valoare, etc. Deosebirea dintre falsificare şi contrafacere, este aceea că prima se realizează prin modificarea, în forme variate, a conţinutului unui înscris sau document, iar cea de a doua reprezintă confecţionarea întregului act, astfel încât el să semene cu unul original. Stabilirea vechimii unui înscris, se poate cere, în situaţia în care data reală ori momentul redactării înscrisului, nu corespunde cu data indicată în act, sau, atunci când anumite părţi din înscris, sunt redactate în perioade diferite de timp, contrar aparenţelor, multe din acestea fiind tipice pentru falsul prin adăugare de text.

5.2. Expertiza criminalistică a scrisului de mână

text. 5.2. Expertiza criminalistică a scrisului de mână Obiectul prin cipal expertizei scrisului de mână, îl

Obiectul principal expertizei scrisului de mână, îl constituie identificarea persoanei după scris şi stabilirea autenticităţii scrisului, ori a semnăturii unei persoane, precum şi depistarea falsurilor prin deghizare, imitare, etc. Scrisul, care este definit ca fiind, un sistem de comunicare, de reproducere prin semne grafice, a gândurilor şi a vorbirii, constituie un complex de reflexe condiţionate, format printr-un proces de învăţare.

Identificarea după scrisul de mână, are ca fundament ştiinţific, existenţa unor elemente particulare, prezente în scrisul fiecărei persoane, elemente dependente de specificul activităţii nervoase, la nivelul scoarţei cerebrale. Scrisul are o proprietate fundamentală, şi anume, individualitatea sa, proprietate care se manifestă atât în formă cât şi în conţinut. O altă proprietate a scrisului o constituie, stabilitatea caracteristicilor grafice, stabilitate relativă, datorită modificărilor ulterioare, mai mult sau mai puţin semnificative. Individualitatea scrisului, constă în aceea că scrisul, ca activitate exclusiv umană, constituie o deprindere intelectuală, care cointeresează un lanţ psiho-somatic complex. În cadrul procesului, îndelungat, de învăţare şi fixare, prin repetare, are loc constituirea unor legături la nivelul cortexului, care permit transpunerea grafică a cuvintelor şi simbolurilor percepute prin

citire, ascultare, pronunţie, sau rezultate din procesul reflexiei şi idealizării

se produce în

, apropierea vârstei de 20-22 de ani, când are loc cristalizarea grafismului, caracteristicile generale şi formele scripturale rămânând constante, pentru tot restul vieţii. modificări determinate de evoluţia scrierii, în sensul că după formarea şi cristalizarea

scrierii, la unele persoane, evoluţia grafismului stagnează, însă la alte

24

persoane aceasta trece printr-un proces lent de evoluţie, chiar aproape neevident pentru perioade relativ scurte; modificări determinate de necesitatea scrierii, mai mult sau mai puţin rapide; modificări datorate stării psiho-somatice, situaţie în care, paleta extrem de largă de stări, ce se abat de la normalitatea psihică şi fiziologică, cât şi legătura de netăgăduit, dintre starea psihică şi cea fizică, fac ca scrisul să sufere „alterări”, generate de stări ca: oboseală, depresie, surmenaj, ingestie de toxice, etc. modificări rezultate din conducerea mâinii, de către o altă persoană, a mâinii unor persoane bolnave sau analfabete, pentru executarea unor semnături pe documente, cum ar fi:

testamente, contracte, etc.; modificări produse de stări de intoxicaţie, în mod special cu alcool, droguri, medicamente, intoxicaţii cu ciuperci, auto-otrăviri suicidiare, etc., implicate în scriere; modificări cauzate de incapacităţi fizice ale organelor implicate în scris, cum ar fi:

accidentări sau amputări ale degetelor, mâinilor, precum şi pierderea sau afectarea vederii; modificări generate de alţi factori aleatorii, rezultat al unor influenţe de moment, care afectează numai câte un specimen de scris sau de semnătură, numai datorită acelor condiţii speciale, care ţin de:

Efectuarea expertizei grafice, propriu-zise, consacrată identificării persoanei, parcurge toate fazele oricărui proces de identificare criminalistică, respectiv:

cercetarea prealabilă a materialelor, necesară cunoaşterii obiectului expertizei şi stabilirii calităţii şi cantităţii modelelor de comparative, urmată de analiza separată a scrisului în litigiu şi a scrisurilor de referinţă; examinarea comparativă, care conduce la stabilirea asemănărilor şi, după caz, a deosebirilor, dintre scrisul în litigiu şi cel de comparaţie; Rezultatul unei expertize grafice, reprezintă rodul unei examinări calitative, a caracteristicilor cu valoare de identificare, prin care s-a ajuns fie la o concluzie certă, privind identitatea sau neidentitatea persoanei, fie la o concluzie de probabilitate.

5.3 Cercetarea criminalistica a falsului in inscrisuri.

5.3 Cercetarea criminalistica a falsului in inscrisuri. Falsul intelectual, constă în falsificarea unui înscris

Falsul intelectual, constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar ori alt salariat, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări neadevărate, în înscrisul astfel întocmit.

Principalele procedee de realizare a falsului în înscrisuri, le reprezintă:

înlăturarea sau acoperirea unui text; adăugarea de text; modificarea unui semn grafic; imitarea unui scris sau semnături; deghizarea propriului scris; În falsificarea unui înscris, poate fi folosită numai una dintre aceste modalităţi, după cum pot fi întrebuinţate, concomitent, mai multe procedee, cum ar fi înlăturarea unui text, urmată de adăugarea altuia, în care s-a imitat scrisul iniţial. Caracteristicile generale ale scrisului unei persoane Caracteristicile generale ale scrisului unei persoane, sunt constituite din „dominantele grafice”, care prin ansamblul combinaţiilor lor, determină aspectul general al scrisului unei persoane, ceea ce poate conduce la identificarea sau excluderea unei persoane determinate, ca fiind autor al unui anumit scris. Aceste caracteristici se referă la:

Dimensiunea scrisului, care poate fi:

după înălţime,; după aspectul continuităţii înălţimii, după lăţime,

25

Dinamica şi viteza scrierii, situaţie în care aprecierea acestor caracteristici ale scrisului, se poate face într-un context mai complex. Un scris evoluat, are o dinamică superioară, putând fi executat cu viteză. În cazul imitaţiilor sau a modelelor fanteziste, va lipsi spontaneitatea, dinamica fiind alterată, iar viteza mai redusă; Caracteristicile speciale ale scrisului Detaliile de construcţie literală ale scrisului Detaliile de construcţie literală ale scrisului, reprezintă modul particular, personl, în care un anumit autor execută construcţia semnelor grafice, a literelor, a cifrelor, precum şi modul în care el realizează legarea şi atacul execuţiei semnului grafic, precum şi finalizarea acestuia. Pentru analizarea detaliilor particulare, de construcţie literală ale scrisului, se au în vedere elemente caracteristice, referitoare la:

structura semnelor grafice, având în vedere faptul că un anumit autor, execută un anumit model de semn grafic sau mai multe modele specifice; numărul elementelor constructive, ale semnului grafic, cum ar fi numărul de mişcări şi de trăsături, prin care se realizează semnul grafic respectiv; forma elementelor constructive, ale semnului grafic, cum ar fi:

trăsături drepte: verticale, oblice, orizontale; trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate; Modificarea scrisului în mod intenţionat Deghizarea scrisului, constituie o schimbare voluntară a scrisului, în scopul de a ascunde identitatea autorului. Cu toate acestea, în scrisul respectiv, se menţin elemente din scrisul obişnuit al autorului, întrucât, chiar şi deghizarea, menţine reflexe ale grafismului original al scriptorului denaturarea caracterelor grafice, care are loc prin schimbarea înclinării şi dimensiunilor scrisului, prin schimbarea modului de formare şi legare a unor litere. În general, se dă o altă înclinare întregului scris, alteori se scrie chiar cu mâna stângă, şi se încearcă, a se da aparenţa unui nivel grafic inferior, celui real al autorului.; scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar, în general cu majuscule, situaţie în care autorul execută modele personale ale literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă. Probele de scris trebuie să fie luate şi cu acest gen de caractere; scrierea cu mâna stângă, situaţie în care scrisul este mai greoi, unghiular şi cu axele literelor răsturnate spre stânga; Contrafacerea scrisului, prin copiere şi prin imitare, modalităţi specifice falsificării semnăturilor. Ele apar rar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un aspect forţat, artificial. Presiunea va fi în general constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii iniţiale a unor trasee cu creion, urme de prindere cu ace a actului copiat, etc.

26

Testul de autoevaluare nr.5

Testul de autoevaluare nr.5 1. Î n ce situaţii se solicită efectuarea unei expertize criminalistice a

1. În ce situaţii se solicită efectuarea unei expertize criminalistice a scrisului?

2. Formulaţi întrebările pentru o expertiză criminalistică a scrisului.

pentru o expertiză criminalistică a scrisului. BIBLIOGRAFIE: 1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării

BIBLIOGRAFIE:

1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării infracţiunii de spălare a banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;

2. Cirjan L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005;

3. Emilian Stancu - Tratat de criminalistică, Ed.Universul Juridic, Bucureşti

2007;

27

CAPITOLUL 6

BALISTICA JUDICIARA

CUPRINS:

Obiectivele capitolului 6

6.1 Notiuni introductive

6.2 Date tehnice privind armele de foc di munitia

6.3 Urmele principale si secundare ale impuscaturii

6.4 Expertiza criminalistică balistică a armelor de foc şi a urmelor acestora

Bibliografia capitolului 6

de foc şi a urmelor acestora Bibliografia capitolului 6 Obiectivele capitolului 6 După studiul acestui capitol

Obiectivele capitolului 6

După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- date tehnice privind armele de foc;

- care sunt urmele principale ale împuşcături ;

6.1 Notiuni introductive

Apariţia “balisticii judiciare”, ca domeniu al tehnicii criminalistice, s-a impus datorită frecvenţei folosirii armelor de foc, în comiterea de infracţiuni, precum şi datorită particularităţilor referitoare la cercetarea la faţa locului şi la

examinările specifice de laborator.

Balistica judiciară, reprezintă o ramură distinctă a tehnicii criminalisticii, destinată examinării armelor de foc şi urmelor acestora, prin metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice, specializate, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă la comiterea unei infracţiuni şi al identificării sale.

la comiterea unei infracţiuni şi al identificării sale. 6.2 Date tehnice privind armele de foc si

6.2 Date tehnice privind armele de foc si munitia

sale. 6.2 Date tehnice privind armele de foc si munitia Noţiuni tehnice d espre armele de

Noţiuni tehnice despre armele de foc Elementele de construcţie ale armelor de foc, sunt: ţeava, mecanismul de închidere, mecanismul de percuţie sau de dare a focului, mecanismul de scoatere a tubului tras, patul armei şi sistemul de ochire. Din punct de vedere al examinării criminalistice interesează, în special, ţeava şi ansamblul mecanismelor, menţionate mai sus. Ţeava armei, este formată din camera cartuşului sau camera de detonare, conul de forţare sau racordare, care asigură pătrunderea glonţului cartuşului, în ultima zonă a ţevii, respectiv în zona ghintuită. Ţevile ghintuite imprimă o mişcare de rotaţie proiectilului, necesară stabilităţii traiectoriei acestuia. Ţevile armelor se diferenţiază după calibru, numărul şi sensul de rotaţie a ghinturilor, lăţimea şi pasul acestora. Ansamblul mecanismelor armei, de închidere, de percuţie şi de scoatere a tubului tras, serveşte procesului de identificare a armei, datorită particularităţilor de construcţie şi de prelucrare a pieselor componente, ce vin în contact nemijlocit cu tubul cartuşului. În acest sens, este de

28

menţionat, că percutorul, pragul aruncător, etc., lasă urme specifice, apte să servească la identificarea armei. Clasificarea armelor Criteriile de clasificare urmăresc, în principal, stabilirea celor mai adecvate repere, care pot facilita identificarea de grup şi individuală a armelor de foc, astfel:

După destinaţie, armele se împart în:

După modul de funcţionare, După construcţia canalului ţevii, După calibru, După lungimea ţevii,

Muniţia armelor de foc Simpla examinare, a caracteristicilor generale ale unui glonţ ori proiectil, poate conduce la stabilirea tipului de armă folosit de infractor. Elementele principale ale unui cartuş, indiferent de destinaţie şi de modul de fabricaţie,

sunt:

tubul cartuşului, care este confecţionat din metal, precum şi din material plastic sau carton, în cazul armelor de vânătoare. El conţine încărcătura de pulbere, capsa şi proiectilul; capsa detonatoare, care este destinată aprinderii încărcăturii şi care conţine un exploziv puternic şi sensibil la acţiunile mecanice. Aprinderea încărcăturii de azvârlire din tubul cartuşului, are loc în momentul lovirii capsei, de către percutor; proiectilul sau glonţul, care se prezintă sub forma gloanţelor, alicelor sau mitraliilor. Un glonţ, se compune dintr-un miez de oţel, de plumb ori oţel acoperit cu plumb şi dintr-o cămaţă metalică. Forma şi compoziţia gloanţelor, este foarte diferită, în funcţie de destinaţie sau de tipul de armă folosit; încărcătura de pulbere, a unui cartuş se compune, din substanţe explozive de azvârlire, a căror combustie, foarte rapidă, este însoţită de degajarea unei cantităţi mari de gaze, capabilă să propulseze proiectilul cu o anumită viteză. Această încărcătură, se poate prezenta sub două forme, şi anume: pulbere coloidală fără fum şi pulbere neagră sau cu fum, ultima întâlnită, în prezent, foarte rar, în special la muniţia fabricată artizanal, pentru armele de vânătoare; Elemente imediate de identificare, sunt oferite de cifrele poansonate pe rozeta cartuşului. Primele două cifre reprezintă codul uzinei de fabricaţie, iar ultimile două anul de fabricaţie. Elementele tragerii Principalele elemente ale tragerii, cu semnificaţie în soluţionarea cauzelor penale, sunt următoarele:

Viteza proiectilului, care este în funcţie de tipul şi de cantitatea de pulbere din tubul cartuşului, de greutatea proiectilului şi de lungimea ţevii; Traiectoria proiectilului, reprezentată de linia curbă, descrisă de centrul de greutate al proiectilului, în drumul parcurs de acesta, de la ieşirea din ţeava armei şi până la ţintă. Este definită printr-o serie de elemente, cum sunt: unghiul şi linia de tragere, punctul de incidenţă, etc.; Bătaia armei, reprezintă distanţa maximă, la care poate să ajungă un proiectil. Sub raport balistico-judiciar, interesează bătaia eficace, şi anume, distanţa la care proiectilul îşi menţine precizia şi forţa distructivă. Aceasta depinde de viteza iniţială a glonţului;

6.3 Urmele principale si secundare ale impuscaturii

6.3 Urmele principale si secundare ale impuscaturii A. Urmele formate de armă pe cartuş La tragerile

A. Urmele formate de armă pe cartuş

La tragerile executate cu o armă de foc, indiferent de tipul acesteia, se formează, invariabil, urme pe tubul cartuşului. De asemenea, în cazul armelor cu ţeavă ghintuită, se formează, pe glonţ, urme caracteristice reliefului ţevii.

29

Urmele de pe tubul cartuşului, se formeaza în trei etape, succesive, astfel:

la încărcarea cartuşului în armă, când se formează urme dinamice longitudinale, pe pereţii laterali ai tubului, prin impingerea cartuşului în camera de detonare; în momentul tragerii sau al declanşării focului, când apar, în primul rând, urmele percutorului şi ale peretelui frontal al închizătorului, pe fundul cartuşului; la extragerea şi aruncarea din armă a tubului tras, când se imprimă pe marginea anterioara a rozetei tubului, urmele ghearei extractoare, iar pe fundul tubului urmele pragului aruncător, a ejectorului; Urmele de pe glonţ, au un caracter dinamic şi reflectă caracteristicile construcţiei interioare a ţevii ghintuite. B. Urmele de împuşcare

Prin urme de împuşcare, se înţeleg, în primul rând, urmele specifice formate de proiectil, urme care sunt denumite şi „factori primari” sau „urme principale ale tragerii”. De asemenea, în cazul împuşcăturilor există şi „urme secundare” sau „factori suplimentari ai tragerii”, formate, în special, în cazul tragerilor de la o anumită distanţă. Urmele principale ale tragerii, sunt rezultatul acţiunii directe, exercitate de către proiectil şi se întâlnesc sub trei forme, respectiv:

urme de perforare, existente în situaţia în care, proiectilul a traversat întreg corpul, fiindu-le specifice trei elemente, respectiv: orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieşire. Orificiile de intrare şi de ieşire, se deosebesc între ele prin anumite caracteristici, pe baza cărora se stabileşte direcţia din care a pătruns proiectilul, direcţie ce nu coincide în toate cazurile cu direcţia de tragere, traiectoria glonţului putând fi influenţată de diverşi factori. Pe corpul uman, orificiul de intrare se caracterizează prin lipsă de ţesut, iar diametrul său este apropiat de cel al proiectilului. urme de pătrundere sau canale oarbe, când glonţul pătrunde în corp, fără a mai ieşi; urme de ricoşare, când glonţul este deviat de către un obiect dur, în funcţie de densitatea obiectului respectiv şi de unghiul de lovire a acestuia. Acest tip de urme constau din adâncituri sau zgârieturi, în funcţie de unghiul de lovire şi de natura obstacolului, aflat pe traiectoria glonţului. Ricoşeul determină o modificare a traiectoriei glonţului, concomitent cu o reducere a forţei sale cinetice; Urmele secundare ale tragerii, sunt rezultatul acţiunii unor factori suplimentari ai tragerii, alţii decât cei specifici proiectilului. Urmele secundare pot fi împărţite în două mari categorii, respectiv:

urme secundare formate indiferent de distanţa de tragere, cum sunt:

inelul de frecare, creat prin depunerea pe marginea orificiului de intrare, a unor particule de unsoare, praf, rugină sau oricare altă substanţă, aflată pe suprafaţa proiectilului; inelul de metalizare, care constă din depuneri de particule metalice, desprinse de pe suprafaţa proiectilului, în momentul perforării unor obiecte, cu un anumit grad de densitate, cum ar fi oasele plate ale corpului uman; urme secundare formate la tragerile cu ţeava armei lipită de corp sau de la mică distanţă, şi anume:

rupturile, provocate de gaze, care apar la tragerile efectuate de la distanţe mai mici de 10 cm; urmele gurii ţevii armei, care se formează prin lipirea acesteia de corp; urmele de unsoare, existente pe ţeava armei, care apar sub formă de stropi, depuşi în jurul orificiului de intrare, etc.; Sub raport tehnic, criminalistic, examinarea urmelor secundare se face numai în condiţii de laborator, descoperirea lor necesitând folosirea radiaţiilor invizibile, infraroşii, precum şi analize spectrale şi chimice, analize prin activare cu neuroni, etc.

30

6.4 Expertiza criminalistică balistică a armelor de foc şi a urmelor acestora

balistică a armelor de foc şi a urmelor acestora Expertiza balistică judiciară, est e una dintre

Expertiza balistică judiciară, este una dintre cele mai complexe examinări, la care sunt supuse armele de foc, muniţia şi urmele acestora. Problemele curente, care se cer a fi rezolvate, vizează: modelul, seria şi calibrul armei, starea tehnică, posibilitatea de autodeclanşare, tipul de muniţie folosită, distanţa şi direcţia de tragere, etc. Expertiza criminalistică a urmelor principale ale tragerii, constă din examinarea orificiilor de intrare şi de iesire, a canalelor formate, atât pe corpul uman, cât şi pe obiectele cu care glonţul a venit în contact. De asemenea, sunt supuse examinării şi urmele de ricoşare. Expertiza criminalistică a urmelor secundare ale tragerii, este destinată descoperirii şi examinării urmelor aparţinând factorilor secundari ai tragerii cu o armă de foc, formaţi în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca şi a urmelor specifice de tragere, formate pe mâna persoanei care s-a folosit de armă.

Testul de autoevaluare nr.6

care s - a folosit de armă. Testul de autoevaluare nr.6 1. P recizaţi care sunt

1. Precizaţi care sunt urmele principale ale împuşcături.

2. Prezentaţi care sunt urmele secundare ale împuşcături.

P rezentaţi care sunt urmele secundare ale împuşcături . BIBLIOGRAFIE: 1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării

BIBLIOGRAFIE:

1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării infracţiunii de spălare a banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;

2. Cirjan L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005;

31

CAPITOLUL 7

CERCETAREA LA FATA LOCULUI

CUPRINS:

Obiectivele capitolului 7

7.1. Notiunea cercetarii la fata locului

7.2. Pregatirea cercetarii la fata locului

7.3. Efectuarea cercetarii la fata locului

Bibliografia capitolului 7

cercetarii la fata locului Bibliografia capitolului 7 Obiectivele capitolului 7 După studiul acestui capitol

Obiectivele capitolului 7

După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- în ce constă pregătirea pentru efectuarea cercetării la faţa locului;

- activităţile care se execută la faţa locului;

7.1. Notiunea cercetarii la fata locului

la faţa locului; 7.1. Notiunea cercetarii la fata locului Cercetarea la faţa locului, ca procedeu probator,

Cercetarea la faţa locului, ca procedeu probator, reprezintă actul de debut al investigaţiilor criminalistice, în cazul faptelor cu o periculozitate deosebită, respectiv: infracţiuni de omor, violuri sau tâlhării urmate uneori de moartea victimei, accidente rutiere, feroviare sau aeriene, catastrofe, distrugeri, unele infracţiuni din domeniul crimei organizate, etc. Ca act iniţial de urmărire penală, autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că, cercetarea la faţa locului presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă, a locului în care s-a comis fapta penală9. Legiuitorul român, reglementează cercetarea la faţa locului, în cadrul art. 129 din Codul de Procedură Penală, ca fiind „activitatea desfăşurată de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, atunci când este necesar să se facă constatări, cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea”. Analizând definiţia legală, se poate constata că, ceea ce ţine de esenţa acestei activităţi, este complexitatea conferită de mai multe laturi acţionale, care se îmbină, în scopul de a oferi cât mai multe informaţii anchetei penale. Conform prevederilor legale enunţate mai sus, se poate observa că, cercetarea la faţa locului se efectuează, întotdeauna, atunci când sunt necesare:

constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii; descoperirea şi fixarea urmelor infracţiunii; stabilirea poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de probă, precum şi a împrejurărilor în care a fost comisă infracţiunea; În doctrină, având în vedere prevederile art. 129 din Codul de Procedură Penală şi practica în materie a organelor judiciare, au fost elaborate mai multe variante de definiţie pentru cercetarea la faţa locului, astfel:

32

Cercetarea la faţa locului, reprezintă o activitate procedurală, al cărei obiect îl constituie percepţia nemijlocită, de către organele judiciare, a locului unde s-a săvârşit activitatea infracţională, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii naturii şi împrejurărilor comiterii infracţiunilor, a elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului”10. „Cercetarea la faţa locului, este activitatea procedurală şi de tactică criminalistică, al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit o faptă de natură penală, căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea mijloacelor de probă, inclusiv precizarea poziţiei şi stării acestora” Delimitarea limitelor, în care se poate desfăşura activitatea de cercetare la faţa locului, teoretic, trebuie să răspundă la două imperative:

în primul rând, suprafaţa de cercetat, din considerente de ordin practic, trebuie să fie cât mai vastă, astfel încât să se poată concluziona, atât de către organul judiciar, cât şi de către persoanele interesate, că, cel puţin sub acest aspect, au fost epuizate toate posibilităţile de cercetare; în al doile rând, ţinându-se cont de garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, perimetrul de cercetat trebuie restrâns, ori de câte ori s-ar putea aprecia că extinderea este abuzivă, fiind astfel puse în pericol, în mod neîntemeiat, drepturile şi libertăţile fundamentale, garantate persoanelor; . Necesitatea şi scopul efectuării cercetării la faţa locului Analizând considerentele ce ţin de utilitatea, necesitatea şi oportunitatea efectuării cercetării la faţa locului, organele judiciare pot decide să se deplaseze la faţa locului, în vederea desfăşurării următoarelor activităţi14:

perceperea directă, nemijlocită şi fixarea ambianţei locului faptei; descoperirea, fixarea şi examinarea, precum şi ridicarea urmelor şi obiectelor, ca mijloace materiale de probă, în vederea valorificării lor ulterioare, în cadrul constatărilor şi expertizelor ce se vor dispune; culegerea datelor necesare şi cunoaşterea împrejurărilor concrete, pe baza cărora să se poată stabili, cât mai operativ, dacă s-a comis o infracţiune ori este vorba despre o faptă, care nu atrage răspunderea penală a vreunei persoane; obţinerea primelor date, cu privire la modul în care a acţionat făptuitorul sau făptuitorii, cum a pătruns şi cum s-a retras acesta sau aceştia, din spaţiul numit loc al faptei; determinarea locului, de unde este posibil, ca anumite persoane să perceapă acţiunile făptuitorului sau făptuitorilor, ori numai o parte a acestora, obiectul cu care a acţionat, alte persoane care au legătură cu fapta; adunarea unor date, care privesc obiectul probaţiunii, iar în cazul săvârşirii unei fapte cu caracter penal, culegerea de date care pot defini elementele infracţiunii comise; identificarea martorilor, care vor putea furniza date, despre împrejurările în care s-a comis fapta, despre persoana făptuitorilor şi, eventual, despre alţi participanţi, dacă se consideră necesar, urmând a se proceda la audierea acestor martori; examinarea şi interpretarea urmelor, a altor obiecte, mijloace materiale de probă, pentru ca, pe baza celor constatate, precum şi a împrejurărilor stabilite, să se ia măsuri operative de efectuare a unor operaţiuni, care nu suportă amânare: urmărirea şi prinderea infractorilor, percheziţii, ridicări de obiecte şi înscrisuri, etc.; De asemenea, la faţa locului, organele judiciare trebuie să mai desfăşoare următoarele sarcini:

întocmirea şi fixarea prin proces-verbal a urmelor şi obiectelor descoperite şi ridicate de la faţa locului; elaborarea şi verificarea de versiuni, cu privire la natura infracţiunii comise, la numărul şi identitatea făptuitorilor, precum şi la aspecte ce ţin de loc, timp, natura activităţilor desfăşurate de făptuitori, metode şi mijloace folosite, mobil, scop, urmările survenite, ca rezultat al săvârşirii infracţiunilor, etc.; luarea unor măsuri de limitare a pagubelor, precum şi de determinare a cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor ce au determinat sau favorizat săvârşirea infracţiunii şi a măsurilor de prevenire care se impun, atât în legătură cu fapta, cât şi cu privire la apariţia de noi consecinţe.

33

momentul de la sesizare şi până la sosirea echipei de cercetare la faţa locului, în care primele persoane ajunse la faţa locului sunt, de regulă, agenţi ai poliţiei sau ai jandarmeriei, aflaţi în executarea sarcinilor de serviciu specifice. momentul sosirii echipei şi începerea cercetării la faţa locului; Măsurile care se impun a fi luate de primele persoane ajunse la faţa locului Datorită urgenţei cu care este necesar să se acţioneze, persoanele ajunse primele la locul săvârşirii unei infracţiuni, indiferent de calitatea acestora, până la sosirea echipei competente să efectueze cercetarea la faţa locului, trebuie să efectueze unele activităţi urgente, impuse atât din considerente de ordin umanitar, cum este salvarea victimelor unor infracţiuni săvârşite cu violenţă, cât şi de raţiuni ce ţin de limitarea efectelor săvârşirii infracţiunii sau de necesitatea de a păstra nemodificat aspectul locului ori de nevoia de a identifica toate sursele, ce ar putea oferi informaţii cu privire la infracţiunea săvârşită sau la autorul acesteia. În condiţiile menţionate mai sus, activităţile urgente ce trebuie efectuate de către persoanele ajunse primele la faţa locului, pot fi grupate astfel:

activităţi destinate salvării victimelor şi acordării primului ajutor medical, în situaţia în care activitatea infracţională, a avut ca rezultat vătămarea sănătăţii corporale a persoanelor. Este de menţionat că, salvarea vieţii victimelor şi acordarea primelor îngrijiri medicale, sunt activităţi prioritare, ce trebuie efectuate, chiar şi în condiţiile în care, prin manoperele efectuate, se produce modificarea aspectului iniţial al locului faptei activităţi ce au ca scop conservarea locului ce urmează a fi cercetat, în sensul că persoanele, ajunse primele la faţa locului, trebuie să se preocupe, în ordinea priorităţilor, de paza locului unde a fost săvârşită infracţiunea, de protejarea şi conservarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, deoarece activitatea de cercetare la faţa locului depinde, în cea mai mare măsură, de modul în care a fost păstrată configuraţia iniţială a locului faptei, de starea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, create ca urmare a săvârşirii infracţiunii. Practic, locul pe care urmează să se efectueze cercetarea la faţa locului, până la sosirea echipei de cercetare competente, este supus unor degradări, provocate de intervenţia a două categorii de factori: unul de natură obiectivă, altul de natură subiectivă, astfel:

factorii de natură obiectivă, care pot acţiona asupra locului săvârşirii infracţiunii, degradând sau distrugând urmele, sunt:

condiţiile atmosferice, respectiv: ploaie, ninsoare, vânt puternic, etc.; natura unor categorii de urme, cum sunt cele de miros, situaţie în care, existenţa sau posibilitatea de exploatare a acestora, sunt condiţionate de factorul timp; Până la sosirea echipei de cercetare, acţiunea acestor factori poate fi diminuată, prin folosirea mijloacelor tehnico-criminalistice ori prin folosirea, în mod adecvat, a unor mijloace improvizate de protecţie. factorii de natură subiectivă, care pot influenţa locul săvârşirii unei infracţiuni sunt circumscrişi, în mod esenţial, acţiunii oamenilor, în special a „valului de curioşi”, în principiu, persoane neinteresate, atrase la locul săvârşirii infracţiunii, în mod instinctual, de ineditul şi spectaculozitatea situaţiei. De asemenea, se poate manifesta acţiunea persoanelor interesate, cum ar fi făptuitorii sau apropiaţi ai acestora, interesaţi în distrugerea de urme sau în crearea de urme, în mod artificial, pentru îngreunarea cercetărilor; activităţi ce urmăresc identificarea martorilor oculari şi a persoanelor suspecte, prinderea şi reţinerea făptuitorilor, în sensul că persoanele ajunse primele la faţa locului, poliţişti sau jandarmi, trebuie să acţioneze pentru identificarea acelor persoane, care au perceput, prin propriile simţuri, întreaga activitate infracţională sau fragmente ale acesteia. Trebuie să se noteze datele de identificare ale acestora, respectiv: nume, prenume, domiciliu, loc de muncă, etc. În acelaşi timp, trebuie să fie luate măsuri, pentru a se împiedica influenţarea acestor persoane, de către alte persoane interesate ori, chiar, de a se influenţa între ele, cunoscută fiind tendinţa unor persoane de a-şi impune opinia, ca o manifestare a personalităţii. activităţi privind încunoştinţarea organului competent a efectua cercetarea la faţa locului, în sensul că persoanele ajunse primele la faţa locului, indiferent de calitatea lor, au obligaţia de a anunţa organul judiciar competent să efectueze cercetarea, cu privire la: natura faptei săvârşite, situaţia persoanei vătămate, întinderea suprafeţei de teren pe care sunt întinse

34

urmele şi mijloacele materiale de probă, natura acestora, făptuitori, alte date, ce au legătură cu săvârşirea infracţiunii.

7.2. Pregatirea cercetarii la fata locului

infracţ iunii. 7.2. Pregatirea cercetarii la fata locului Activităţile pregătitoare care se efectuează înaintea

Activităţile pregătitoare care se efectuează înaintea deplasării echipei de cercetare la faţa locului Principalele activităţi pregătitoare, care se efectuează de

către organul competent cu cercetarea locului faptei, înaintea de a

se realiza deplasarea la faţa locului, sunt următoarele:

primirea, consemnarea şi verificarea sesizării, conform art. 221 din Codul de procedură penală. Indiferent de forma pe care

o îmbracă sesizarea, respectiv: plângere, denunţ sau sesizare din

oficiu, ori de persoana care o face, este necesar să se depună toată diligenţele, pentru obţinerea cât mai multor date despre natura faptei, locul şi timpul când a fost săvârşită. pregătirea echipei de cercetare la faţa locului, care va fi condusă de o persoană, poliţist sau procuror, în funcţie de competenţa materială de cercetare a infracţiunii, ce s-a săvârşit.

În funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, echipa de cercetare la faţa locului, trebuie să cuprindă:

o grupă de specialişti, care vor asigura partea cu caracter tehnic a activităţii de cercetare la faţa locului, respectiv: căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea, examinarea la faţa locului a urmelor şi mijloacelor de probă. o grupă de anchetatori, care, prin desfăşurarea unor activităţi specifice de investigare, concură la realizarea scopului activităţii de cercetare la faţa locului. Conlucrarea, între cele două componente ale echipei de cercetare, este necesar să tindă către perfecţiune, practica demonstrând că, efectiv, activităţile se completează reciproc, rezultatele uneia determinând efectuarea alteia, până în momentul epuizării tuturor posibilităţilor; pregătirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice, ce vor fi folosite pe parcursul cercetării la faţa locului, după caz, respectiv:

trusa criminalistică universală, cu instrumentarul complet, pentru executarea marcajelor şi măsurătorilor, pentru descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor, pentru executarea desenelor şi schiţelor; trusa fotografică, cu aparate operative şi materiale fotosensibile, inclusiv dispozitive de iluminare adecvate împrejurărilor; truse criminalistice specializate, pentru cercetarea urmelor latente, pentru identificarea substanţelor stupefiante, pentru cercetarea urmelor biologice, pentru cercetarea incendiilor şi exploziilor, a accidentelor de circulaţie sau de muncă, etc.; laboratoare criminalistice mobile, în cazul efectuării unor cercetări, cu un grad de complexitate mai mare, laboratoare care dispun de trusele criminalistice menţionate mai sus, precum şi de alte mijloace tehnico-ştiinţifice, cum sunt:

aparatură foto şi video, pentru înregistrarea imaginilor de la cercetarea la faţa locului, precum şi a declaraţiilor victimelor, martorilor şi a persoanelor suspecte, după caz; aparatură diversă de detecţie, cum sunt: detectoarele de metale, detectoarele de cadavre, detectoarele de substanţe explozive şi de substanţe radioactive, detectoare cu radiaţii invizibile, cum sunt cele cu raze infraroşii, cu ultraviolete şi cu raze röetgen, precum şi detectoare pentru diverse substanţe toxice şi stupefiante, etc.; luarea măsurilor de protecţie, a membrilor echipei de cercetare la faţa locului, implică o pregătire detaliată, anterioară prezentării la faţa locului. In funcţie de informaţiile pe care le deţine, organul de cercetare trebuie sa ia toate masurile, necesare şi suficiente, astfel încât viaţa, sănătatea sau integritatea corporală, a echipei de la faţa locului, să nu fie lezată sub nici o formă asigurarea deplasării cu operativitate a echipei de cercetare la faţa locului, pentru prevenirea distrugerii urmelor, pentru a nu se ajunge la plecarea sau influenţarea martorilor

35

oculari, precum şi, după caz, pentru a se preveni denaturarea poziţiei urmelor şi mijloacelor materiale de probă.

7.3. Efectuarea cercetarii la fata locului

Acest tip de activităţi, efectuate de către membrii echipei de cercetare ajunşi la faţa locului, sunt menite a completa pe cele de la sediul organului judiciar şi a aduce corecţiile necesare, în cazul măsurilor luate de către primii ajunşi la faţa locului. În acest sens, şeful echipei de cercetare are un rol hotărâtor în organizarea şi desfăşurarea activităţilor de cercetare la faţa locului, de calităţile sale manageriale depinzând, în bună măsură, condiţiile în care se va efectua activitatea propriu-zisă. O dată ajuns la faţa locului, şeful echipei de cercetare la faţa locului se informează, cu operativitate, despre:

situaţia persoanelor vătămate, modul în care s-a acţionat pentru salvarea victimelor, precum şi dacă mai sunt persoane care necesită prim-ajutor; dacă şi cum s-a asigurat paza locului faptei; modul în care s-a acţionat pentru conservarea urmelor şi a mijloacelor materiale de

pentru conservarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă;  dacă au fost identificaţi şi reţinuţi

probă; dacă au fost identificaţi şi reţinuţi la faţa locului făptuitorii, locul unde se găsesc aceştia, dacă au fost atacaţi, molestaţi, precum şi dacă există riscul unor asemenea acţiuni împotriva făptuitorilor; dacă există martori oculari, datele de identitate a acestora şi locul unde se află aceştia; dacă se cunoaşte întinderea pagubelor; dacă, urmare, a săvârşirii infracţiunii au fost puse în pericol sau a fost împiedicată activitatea unor puncte de lucru; dacă există pericol iminent de incendiu, explozie, inundaţii, etc.; dacă au fost întrerupte căi de comunicaţie, dacă au fost anunţaţi conducătorii obiectivelor economice pe teritoriul cărora se întinde perimetrul de cercetat; De asemenea, verifică starea de fapt şi ia măsurile necesare pentru completarea şi corectarea celor întreprinse de primii ajunşi la faţa locului, evitarea oricăror pericole şi pentru crearea celor mai bune condiţii, în care să se efectueze cercetarea la faţa locului. Organizarea şi executarea activităţii de cercetare la faţa locului Activitatea de organizare a activităţii de cercetare la faţa locului, trebuie privită sub dublu aspect, astfel:

fiecare membru al echipei de cercetare, are de îndeplinit sarcini concrete şi precise, potrivit atribuţiilor sale organizarea activităţilor de investigare trebuie să se facă într-o ordine bine stabilită. Sarcinile membrilor echipei de cercetare la faţa locului Modul concret, în care sunt repartizate sarcinile membrilor echipei, este guvernat de unele considerente, precum: pregătirea şi specializarea personalului, calităţile şi interesele fiecărui membru, experienţa şi concepţia privind gestionarea situaţiilor de criză, relaţiile dintre membri, starea de sănătate a acestora, alţi factori de natură psihosomatică, ce pot influenţa comportamentul acestora, etc. Sarcinile şefului echipei de cercetare asigură siguranţa personalului din subordine şi securitatea locului consumării infracţiunii; organizează, atunci când mai este cazul, verificarea stării victimelor, iar în caz de necesitate, dispune măsuri adecvate pentru acordarea primului ajutor medical şi pentru transportarea acestora la cea mai apropiată unitate spitalicească; ia măsuri, pentru a interzice pătrunderea la locul săvârşirii infracţiunii, pe timpul desfăşurării activităţii, a oricăror persoane, indiferent de calitate, funcţie sau grad, care nu au sarcini în legătură cu cercetarea la faţa locului sau cu salvarea victimelor;

36

conduce prima inspecţie a locului faptei, pentru:

evaluarea eventualelor urme existente; marcarea drumului de acces, pentru alte persoane care participă la cercetare, respectiv:

medic legist, conductor câine de urmărire, martori asistenţi, etc.; stabilirea necesităţii de dotare şi echipare a membrilor echipei; determinarea modului de desfăşurare a cercetării, precum şi a sarcinilor, adecvate şi oportune, pentru fiecare membru al echipei; stabilirea necesităţii de participare, a unor alte categorii de specialişti, decât cei care fac parte deja din echipă; pregătirea unei descrieri preliminare a locului faptei, pentru redactarea procesului- verbal, de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului; asigură schimbul de informaţii, între cei care cercetează câmpul infracţional şi cei care investighează în teren; reevaluează continuu eficienţa cercetării, pe tot parcursul activităţii; coordonează activitatea de întocmire a procesului-verbal de cercetare la faţa locului; asigură relaţia cu mass-media sau desemnează un membru al echipei pentru aceasta; Sarcinile specialiştilor criminalişti efectuează activităţi de căutare, descoperire, relevare, fixare, ridicare, ambalare, etc., a urmelor şi mijloacelor materiale de probă; realizează măsurătorile de la locul faptei; descriu urmele şi mijloacele materiale de probă, locul unde au fost găsite, metodele şi mijloacele folosite pentru căutare, descoperire, relevare, fixare, ridicare, ambalare; semnează şi datează urmele şi mijloacele materiale de probă, ţinând evidenţa acestora; ridică şi ambalează urmele, în mod adecvat, pentru a le păstra integritatea materială, pe timpul transportului; efectuează înregistrări foto ale întregii zone, înainte de a se intra în perimetrul de cercetat; efectuează înregistrări foto ale urmelor şi mijloacelor materiale de probă, în momentul descoperirii, înainte de a fi ridicate; interpretează, din punct de vedere ştiinţific, alături de ceilalţi membri ai echipei, în funcţie de competenţele profesionale ale fiecăruia, urmele şi mijloacele materiale de probă descoperite la faţa locului, în scopul refacerii tabloului infracţiunii şi al obţinerii cât mai multor date despre făptuitori; prin constatările făcute, se pronunţă cu privire la originea şi modul de creare a unor urme, pronunţându-se cu privire la calităţile şi posibilităţile de valorificare a lor, prin expertize; urmăresc folosirea terminologiei criminalistice adecvate, pentru consemnarea corespunzătoare în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, a stărilor de fapt şi a urmelor existente; întocmesc schiţa locului faptei, stabilind pe schiţă urmele importante; Sarcinile investigatorilor şi anchetatorilor Membrii echipei, cu sarcini de investigaţie şi cercetare, trebuie să desfăşoare activităţi investigative şi de cercetare, referitoare la:

identificarea martorilor oculari şi a făptuitorilor; efectuarea de investigaţii printre rude, vecini sau alte persoane, care au cunoscut sau au avut relaţii cu victima, cu privire la starea sănătăţii, obiceiurile şi modul de viaţă ale acesteia, relaţiile sale cu alte persoane, etc.; verificarea activităţii persoanelor suspecte, care ar fi putut săvârşi fapta, îndeosebi modul în care şi-au petrecut timpul, în perioada critică, corespunzătoare cu perioada în care s-a săvârşit fapta; participarea la acţiuni de căutare, în diverse locuri, în scopul găsirii unor obiecte purtătoare de urme sau corpuri delicte; efectuarea, în funcţie de necesităţi, de: audieri, confruntări, percheziţii, recunoaşteri din grup de persoane şi obiecte, etc., întocmind actele procedurale prevăzute de lege;

37

culegerea de informaţii în legătură cu fapta săvârşită, persoanele, valorile şi obiectele implicate, alte elemente de natură a ajuta la lămurirea tuturor împrejurărilor, ce caracterizează săvârşirea infracţiunii; Sarcinile altor specialişti Specialiştii, la serviciile cărora se poate apela, pot fi, în funcţie de caz: medici legişti, antropologi, biologi, stomatologi, armurieri, specialişti în explozibili, toxice şi stupefiante, după caz, ingineri de diferite specialităţi, conductori ai diferitelor animale, ce se folosesc în practica curentă, pentru prelucrarea urmei de miros şi identificarea, pe această bază, a persoanelor suspecte, a drogurilor, a explozibililor, etc. Medicul legist, are ca sarcini la faţa locului, examinarea cadavrului şi toaletarea acestuia, după caz. În colaborare cu specialistul criminalist, medicul legist cercetează obiectele purtătoare de urme, îmbrăcămintea, încălţămintea şi obiectele personale ale victimei, în vederea stabilirii legăturii acestora cu leziunile constatate. Agentul de poliţie, conductor al câinelui de urmărire, are ca sarcini să acceadă, cu câinele de urmă, pe drumul care i-a fost indicat, la locul săvârşirii infracţiunii, în vederea preluării şi prelucrării urmei de miros. În continuare, trebuie să parcurgă cu câinele de urmă, traseul de prelucrare a urmei de miros, pentru descoperirea şi ridicarea de obiecte ascunse ori abandonate, fiind, după caz, însoţit de un membru al echipei de cercetare. La finalul activităţii desfăşurate, trebuie să întocmească procesul-verbal de folosire a câinelui de urmărire şi a schiţei traseului parcurs de acesta. Efectuarea cercetării la faţa locului Cercetarea la faţa locului parcurge două faze, şi anume: faza statică şi faza dinamică. Această distincţie are un caracter convenţional, util din punct de vedere ştiinţific, însă nu trebuie acceptat ca ceva rigid şi absolut. Cercetarea la faţa locului în faza statică Faza statică, constituie debutul cercetării la faţa locului, este momentul în care echipa ia contact nemijlocit cu locul faptei. Prin activităţile desfăşurate în această fază, se formează o imagine generală asupra locului faptei, asupra naturii activităţii cercetate şi a principalelor repere, care pot avea relevanţă pentru anchetă, se înlătură orice posibilitate de distrugere sau dispariţie a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă. Pe parcursul desfăşurării activităţilor, constatările făcute se notează provizoriu, într-o agendă destinată special acestui scop, urmând ca aceste date să fie folosite, ulterior, după terminarea activităţii, la întocmirea procesului verbal de cercetare la faţa locului.

Cercetarea la faţa locului în faza dinamică

Faza dinamică se distinge prin complexitate, presupunând participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi la folosirea integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice, aflate la dispoziţia lor. După efectuarea activităţilor specifice fazei statice, se procedează la examinarea minuţioasă a tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă, descoperite în perimetrul cercetat, cu privire la care se apreciază că au legătură cu săvârşirea infracţiunii, existând posibilitatea mişcării obiectelor purtătoare de urme, în funcţie de posibilităţile tehnice din dotare. Ţinând seama de finalitatea ei, de rolul şi locul activităţii de cercetare la faţa locului, în economia anchetei penale, conducătorul echipei de cercetare are obligaţia de a coordona eforturile echipei, în direcţia explicării fiecărei acţiuni sau fenomen, în urma căruia s-au produs modificări în starea sistemului de referinţă, devenit loc al faptei. În acest sens, trebuie ţinut cont de faptul că:

permanenta căutare, descoperire şi examinare de urme şi mijloace materiale de probă, la faţa locului, nu trebuie acceptată ca un scop în sine. Simpla existenţă a unei urme, descoperite în perimetrul în care s-a săvârşit o infracţiune, nu înseamnă nimic sau înseamnă foarte puţin, dacă ea nu este relaţionată cu activitatea infracţională şi identitatea făptuitorilor.

38

Testul de autoevaluare nr.7

1. Precizaţi în ce constă pregătirea pentru efectuarea cercetării la faţa

locului .

2. Prezentaţi care sunt momentele cercetării la faţa locului.

care sunt momentele cercetării la faţa locului . BIBLIOGRAFIE: 1. Nita Nelu – Criminalistica , Note

BIBLIOGRAFIE:

1. Nita Nelu Criminalistica , Note de curs 2010;

2. I. Mircea Criminalistica, Ed. Lumina Lex Bucuresti, 2010.

39

CAPITOLUL 8

TACTICA EFECTUARII PERCHEZITIEI

CUPRINS:

Obiectivele capitolului 8

8.1 Noţiune, importanţă şi reglementare juridică

8.2 Perchezitia domiciliara

8.3 Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri

Bibliografia capitolului 8

de obiecte şi înscrisuri Bibliografia capitolului 8 Obiectivele capitolului 8 După studiul acestui capitol

Obiectivele capitolului 8

După studiul acestui

capitol studenţi vor fi capabili să demonstreze

că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- situaţiile în care se impune efectuarea percheziţiei domiciliare; - regulile tactice care trebuiesc respectate la efectuarea percheziţiei domiciliare;

8.1 Noţiune, importanţă şi reglementare juridică

8.1 Noţiune, importanţă şi reglementare juridică Pentru a putea fi folosite ca mijloc de probă, în

Pentru a putea fi folosite ca mijloc de probă, în procesul penal, obiectele ce conţin în structura lor sau poartă urme pe suprafaţa lor, în legătură cu infracţiunea săvârşită, înscrisurile ori valorile de orice fel, trebuie să intre în posesia organului judiciar, printr-un mijloc procesual legal. Printre activităţile prevăzute de legea procesual penală se numără şi percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri. Percheziţia, poate fi definită ca fiind „activitatea procesual penală şi de tactică criminalistică, de căutare, asupra persoanelor, în mijloace de transport ori în alte spaţii, închise sau deschise, a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor, a căror existenţă sau deţinere este tăgăduită, ori nu se cunoaşte despre prezenţa lor, în vederea descoperirii şi ridicării lor, pentru a le administra ca mijloc de probă în procesul penal”. Obiectivele percheziţiei, sunt următoarele:

descoperirea de obiecte sau înscrisuri, ce conţin sau poartă urmele infracţiunii; descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori, care au fost folosite ori au fost destinate să servească la comiterea faptei sau sunt produs al infracţiunii; identificarea şi ridicarea bunurilor provenite din infracţiune; descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală sau executarea pedepsei; descoperirea unor obiecte, înscrisuri sau valori, a căror deţinere este ilegală, cum ar fi:

arme, muniţii, explozivi, substanţe toxice, documente etc.; identificarea bunurilor sau valorilor, aflate în proprietatea învinuitului sau inculpatului ori a persoanei responsabile civilmente, în vederea luării măsurilor asiguratorii, pentru recuperarea prejudiciului sau garantarea executării pedepsei amenzii ori a măsurii confiscării speciale sau a confiscării averii; Percheziţia are o reglementare legală foarte clară, astfel că nu se poate efectua decât, strict, în limitele dispoziţiilor legale.

40

8.2 Perchezitia domiciliara

Percheziţia domiciliară poate fi dispusă, numai de către judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului sau în cursul judecăţii. În aceste condiţii, organul de cercetare penală al poliţiei, se adresează cu cerere procurorului şi acesta, dacă consideră necesară şi oportună şi sunt îndeplinite condiţiile legale, inclusiv urmărirea penală să fie începută, se adresează cu cerere judecătorului. Percheziţia corpora, poate fi dispusă, după caz, de către organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător17. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, constituie o obligaţie pentru organul de urmărire penală şi instanţa de judecată (art. 96 C.p.p). De asemenea, orice persoană este obligată, să predea un obiect sau înscris, ce poate servi ca mijloc de probă (art. 97 C.p.p.), în caz contrar acesta va fi ridicat, în mod silit, prin organul de cercetare penală, conform art. 99 C.p.p. Clasificarea percheziţiei

a. din punct de vedere procesual-penal, corespunzător dispoziţiilor Codului de procedură

penală, percheziţia poate fi de două feluri:

percheziţia domiciliară, care include toate locurile în care se pot efectua percheziţii, respectiv:

în locuinţă; în camere de hotel; la locul de muncă; în incinta sediilor instituţiilor sau agenţilor economici; în localuri publice; mijloace de transport; în orice alte locuri; percheziţia corporală, care include şi percheziţia asupra bagajelor; Pregătirea percheziţiei Pentru asigurarea reuşitei, oricărui act de urmărire penală, este necesară o temeinică şi serioasă pregătire, astfel că nici percheziţia nu poate fi lăsată la voia întâmplării. Fără o organizare atentă şi fără a fi riguros pregătită, orice percheziţie poate fi sortită eşecului. Etapele care trebuie parcurse în pregătirea unei percheziţii, sunt următoarele:

în pregătirea unei percheziţii , sunt următoarele: a. Stabilirea obiectivelor şi scopului percheziţiei

a. Stabilirea obiectivelor şi scopului percheziţiei

Obiectivele unei percheziţii, depind de natura infracţiunii investigate. În funcţie de infracţiune, se poate stabili natura obiectelor ce vor fi căutate sau efectiv, un anumit obiect, document, înscris, etc., care trebuie să fie căutate şi găsite. Cunoscând categoria obiectelor sau înscrisurilor, care vor fi căutate, se pot emite şi ipoteze cu privire la modul de ascundere. Deja, în această fază, pot fi prevăzute şi eventualele mijloace tehnice, necesare pentru căutare. Este necesar, de asemenea, analizarea oportunităţii efectuării percheziţiei, dacă sunt indicii suficient de temeinice, de natură să creeze presupuneri întemeiate, că se vor descoperi mijloacele materiale de probă căutate.

b. Cunoaşterea locului unde urmează a se efectua percheziţia

Cunoaşterea locului unde urmează a fi efectuată percheziţia, este obligatorie şi vizează, în general, următoarele aspecte:

adresa unde este situat locul în care se va efectua percheziţia; caracteristicile topografice ale locului; caracteristicile de construcţie ale clădirii, respectiv: numărul de nivele, toate intrările şi ieşirile posibile, spaţiile auxiliare, spaţii comune cu alţi locatari, etc.; planul interior al spaţiului care urmează a fi percheziţionat; căile de acces către clădire sau teren; posibilităţi de comunicare cu exteriorul;

41

existenţa unor locuri periculoase, respectiv: ochiuri de apă, mlaştină, puţuri neacoperite, etc.; date despre imobilele învecinate şi modalităţile de delimitare faţă de acestea; date privind proprietarii sau deţinătorii spaţiilor respective, etc.; .

c. Cunoaşterea persoanelor la care se va efectua percheziţia

Cunoaşterea persoanelor, la care urmează a se efectua percheziţia, ajută organul judiciar să- şi formeze o imagine, cu privire la posibilele riscuri, pe care le presupune efectuarea percheziţiei, în vederea organizării minuţioase, înclusiv în ceea ce priveşte forţele participante, pentru a nu se transforma totul într-un eşec de mari proporţii, cu consecinţele de rigoare.

d. Stabilirea momentului efectuării percheziţiei

Acest aspect, al pregătirii percheziţiei, presupune luarea în considerare a unor factori cum ar

fi:

necesitatea asigurării elementului surpriză, pentru persoanele aflate la locul percheziţiei; necesitatea efectuării neîntârziate, pentru a nu dispărea obiectele sau persoanele căutate; stabilirea acelor limite de timp, care oferă condiţii optime de pătrundere, la locul de percheziţionat, etc. Sunt şi situaţii, în care percheziţia trebuie amânată, în scop tactic, deşi se deţin date sigure cu privire la existenţa obiectelor şi chiar a locului de ascundere, însă, descoperirea lor, prin natura împrejurărilor, este foarte dificilă. Amânarea are rolul de a linişti persoana suspectă, de a-i da impresia că nu va mai fi percheziţionată şi, astfel, să fie determinată să renunţe la ascunderea obiectelor, mai ales dacă are nevoie de ele sau încearcă să le vândă.

e. Organizarea şi formarea echipei care va efectua percheziţia

Organizarea activităţii, în vederea efectuării unei percheziţii, se realizează pe baza datelor şi informaţiilor obţinute în etapele anterioare şi are în vedere, obţinerea autorizaţiei sau a tuturor autorizaţiilor necesare, după caz, pentru efectuarea percheziţiilor, precum şi formarea echipei sau echipelor, care vor efectua De regulă la percheziţie participă:

organul de urmărire penală, respectiv: ofiţerul de poliţie sau procurorul, care instrumentează cauza; specialişti criminalişti; specialişti din domeniul în care s-a comis infracţiunea; În funcţie de necesităţi, în echipă pot fi cooptaţi şi alţi lucrători de poliţie, de la formaţiunile arme şi muniţii, poliţie criminală, poliţie rutieră, ordine publică, inclusiv din cadrul detaşamentelor de intervenţie rapidă, după caz, f. Pregătirea mijloacelor tehnice necesare

În general, mijloacele tehnice necesare la efectuarea unei percheziţii, se găsesc în trusa criminalistică. Ele diferă în funcţie de obiectele căutate şi de locul unde urmează a se efectua percheziţia, genul infracţiunii cercetate, persoana percheziţionată, etc. Din categoria acestor mijloace, pot face parte următoarele:

surse de iluminare; unelte pentru desfăcut încuietori sau pentru săpat, cum sunt: ciocane, şurubelniţe, dălţi, cleşti, cazma, târnăcop, etc.; sonde metalice electromagnetice; magneţi puternici, detector cu raze ultraviolete; aparate de filmat şi de fotografiat; materiale pentru ambalare, etc.; .

42

8.3 Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri

percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri a. Aspecte privind psihologia persoanei percheziţionate

a. Aspecte privind psihologia persoanei percheziţionate

Pentru orice persoană, indiferent de gradul de cultură, poziţie socială, profesie etc., efectuarea la domiciliul său a unei percheziţii, îi provoacă o stare emoţională deosebită, pentru că, percheziţia în sine este un eveniment deosebit. Această stare o traversează, chiar şi persoane recidiviste, care nu sunt pentru prima dată percheziţionate.

b. Psihologia persoanelor care efectuează percheziţia

Lucrătorii de poliţie sau procurorul, care participă la efectuarea percheziţiei, trebuie să manifeste un simţ de observaţie deosebit, bine dezvoltat, o putere mare de concentrare şi o foarte bună atenţie, o intuiţie rapidă, capacitate de analiză şi de sinteză. La efectuarea percheziţiei, trebuie să ţină seama de câteva reguli, respectiv:

examinarea minuţioasă şi observarea permanentă a comportamentului persoanei percheziţionate, a celorlalte persoane existente la locul respectiv, cât şi particularităţilor locului percheziţionat. Este indicat, ca un lucrător din cadrul echipei, să fie însărcinat numai cu efectuarea acestor supravegheri; menţinerea stabilităţii atenţiei, prin evitarea monotoniei în cercetare şi chiar, prin luarea unor pauze pentru odihnă, în situaţii de activitate prelungită; adaptarea rapidă, la situaţii concrete întâlnite la faţa locului, mobilitatea gândirii, pentru a lua cele mai adecvate măsuri; percheziţia necesită multă perseverenţă, calm şi răbdare, fiind incompatibilă cu superficialitatea, nervozitatea, graba ori repulsia faţă de anumite obiecte;

c. Deplasarea şi intrarea la locul percheziţiei

Modul de deplasare, diferă de la cauză la cauză, fiind condiţionat de particularităţile cauzei şi ale locului de percheziţionat. Ceea ce este important, este faptul ca, deplasarea să aibă în vedere elementul surpriză, pentru a evita situaţii de distrugeri de mijloace de probă, aruncarea acestora afară din locuinţă etc., ori dispariţia persoanei de la domiciliu. Există şi cazuri deosebite, respectiv în cazul infracţiunilor flagrante şi a unor indivizi periculoşi cercetaţi pentru infracţiuni grave, când se poate pătrunde direct, prin forţarea uşilor de acces.

d. Primele măsuri luate, după pătrunderea la locul percheziţiei, sunt următoarele:

prezentarea legitimaţiei şi a autorizaţiei de percheziţie; adunarea tuturor persoanelor, existente la faţa locului, într-o singură încăpere şi stabilirea lucrătorului care le va supraveghea, pe tot parcursul percheziţiei; percheziţionarea corporală, a tuturor persoanelor existente la faţa locului, care se efectuează, inclusiv pentru a contracara eventuale acţiuni violente, prin folosirea unor arme, aflate asupra lor; inspectarea întregului loc care va fi percheziţionat, prin: verificarea rapidă a WC- urilor, a sobelor, a maşinilor de gătit, a tuburilor de aruncat gunoiul, a ferestrelor, a telefoanelor fixe sau mobile, (telefoanele mobile, existente asupra persoanelor, vor fi oprite şi puse într-un anumit loc, ca să nu poată fi folosite), sau a altor aparaturi de înregistrare sau comunicare. blocarea intrărilor şi ieşirilor, astfel încât, nici o persoană să nu poată părăsi locul percheziţionat şi, nici o altă persoană să nu pătrundă din afară; căutarea şi identificarea martorilor asistenţi. Aceştia, în situaţiile deosebite de pătrundere, arătate mai sus, trebuie deja să existe, pentru a asista la operaţiunile făcute de echipă.

Reguli tactice aplicate în efectuarea percheziţiei domiciliare propriu-zise Percheziţia domiciliară, se poate efectua în locuri închise sau deschise, însă, indiferent unde se face, trebuie îndeplinite un set de reguli generale, respectiv:

percheziţia trebuie efectuată, în strictă conformitate cu legea;

43

percheziţia se desfăşoară metodic, sistematic, ceea ce presupune o cercetare şi căutare detaliată şi într-o anumită ordine, direcţie, respectiv: în paralel, prin cercetarea concomitentă a mai multor încăperi, sau succesiv, începând de la intrare şi apoi stânga-dreapta şi spre centrul locului; observarea, în permanenţă, a comportamentului persoanei percheziţionate; efectuarea percheziţiei cu minuţiozitate, calm şi cu răbdare; Percheziţia trebuie să urmărească depistarea ascunzătorilor, sens în care, în practica organelor de urmărire penală, s-au format deprinderi practice, cu valoare de reguli, privind modul de cercetare a diferitelor locuri, a obiectelor de mobilier, pereţi, tablouri, îmbrăcăminte, duşumele, scări, grupuri sanitare, etc. Fixarea rezultatelor percheziţiei Toate activităţile desfăşurate, cu ocazia efectuării percheziţiei propriu-zise, se consemnează, conform art. 108 din Codul de procedură penală, într-un proces-verbal, care constituie principalul mijloc de fixare a rezultatelor percheziţiei. Acesta trebuie să cuprindă, datele prevăzute în art. 91 şi 108 din Codul de procedură penală, precum şi menţiuni referitoare la locul, timpul şi condiţiile, în care au fost descoperite şi ridicate obiectele şi înscrisurile, enumerarea şi descrierea lor. În acelaşi proces-verbal, se vor face menţiuni şi despre obiectele care nu au fost ridicate, dacă au fost menţionate în cuprinsul procesului verbal şi despre acelea care au fost lăsate în păstrare sau predate în custodie. Alte mijloace de fixare, care sunt anexe la procesul-verbal de percheziţie, sunt fotografiile, filmul judiciar şi desenul schiţă, după caz.

Testul de autoevaluare nr.8

şi desenul schiţă, după caz. Testul de autoevaluare nr.8 1. Prezentaţi care sunt situaţiile în

1.

Prezentaţi

care

sunt

situaţiile

în

care

se

impune

efectuarea

percheziţiei.

 

2.

Precizaţi

care

sunt

regulile

tactice

care

trebuiesc

respectat

la

efectuarea percheziţiei.

trebuiesc respectat la efectuarea percheziţiei. BIBLIOGRAFIE: 1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării

BIBLIOGRAFIE:

1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării infracţiunii de spălare a

banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;

2. Cirjan L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005.

44

CAPITOLUL 9

TACTICA ASCULTARII DE PERSOANE

CUPRINS:

Obiectivele capitolului 9

9.1 Notiuni generale

9.2 Tactica ascultarii invinuitului

9.3 Tactica ascultarii martorilor

9.4 Tactica ascultarii partii vatamate

9.5 Tactica ascultarii a minorilor

Bibliografia capitolului 9

Obiectivele capitolului 9

După

studiul

capitolului 9 Obiectivele capitolului 9 După studiul acestui capitol studenţi vor fi capabili demonstreze că au

acestui

capitol

studenţi

vor

fi

capabili

demonstreze că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- care sunt regulile tactice folosite la ascultarea învinuitului; - care sunt regulile tactice folosite la ascultarea minorului;

9.1 Notiuni generale

Prin intermediul criminalisticii, sunt elaborate metodele ştiinţifice şi tactice de investigare a infracţiunilor, asigurându-se, astfel, o bună şi eficientă organizare a etapelor de cercetare, a modurilor în care trebuie desfăşurate, cu cât mai multă eficacitate şi eficienţă, diferitele activităţi din cursul anchetei, după un plan stabilit. Probele obţinute, într-o anumită cauză, vor putea fi verificate, prin intermediul ascultării părţilor, respectiv: învinuit, părţi vătămate, martori. Tot cu această ocazie şi pe această cale, vor putea fi completate, elementele existente cu privire la cauză. Prin intermediul probelor, se realizează principiul aflării adevărului în cauză. Noţiunea de probă, vizează toate faptele şi împrejurările, ce trebuie dovedite, în rezolvarea cauzei. Faptele şi împrejurările, din cuprinsul probaţiunii sunt de două feluri:

fapte principale; fapte probatorii, care se referă la împrejurări de fapt, care nu sunt cuprinse în faptul principal, dar, a căror demonstrare, permite să se tragă concluzii, cu privire la faptul principal; Un procedeu probator, esenţial, este cel al audierii persoanelor.

probator, esenţial, este cel al aud ierii persoanelor. 9.2 Tactica ascultarii invinuitului Audierea sau ascultarea

9.2 Tactica ascultarii invinuitului

aud ierii persoanelor. 9.2 Tactica ascultarii invinuitului Audierea sau ascultarea învinuitului/inculpatului, este o

Audierea sau ascultarea învinuitului/inculpatului, este o activitate procesuală şi de tactică criminalistică, efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probantă, necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie, învinuitul/inculpatul poate face mărturisri complete sau doar parţiale, cu privire la infracţiunea săvârşită, precum şi la circumstanţele legate de comiterea ei. Există, însă, şi posibilitatea ca acesta, să manifeste un

45

comportament simulat, încercând să se sustragă de la răspunderea penală, recunoscând alte roluri sau alte acţiuni, pe care le-ar fi executat, dar care nu s-ar încadra într-o participaţie penală, prin lipsa laturii subiective a infracţiunii. Etapele audierii învinuitului/inculpatului, pot fi cuprinse în:

Studierea dosarului cauzei Pe această bază, vor fi stabilite:

persoanele care urmează a fi audiate în cauză, în calitate de învinuit sau inculpat; faptele care au fost reţinute în cauză; împrejurările comiterii faptelor; participaţia, calitatea şi contribuţia fiecăruia la comiterea faptei; modurile de operare folosite; problemele ce urmează a fi lămurite, prin intermeiul audierii fiecărei persoane;

Studiul materialului documentar, de la dosarul cauzei, trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu observarea probelor în acuzare, cât şi a celor în apărare, precum şi a circumstanţelor atenuante sau agravante, după caz, referitoare la fiecare participant.

Cunoaşterea învinuitului sau inculpatului O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoaşterea faptelor concrete comise, de către autorul faptei şi preocuparea pentru cunoaşterea trăsăturilor personalităţii şi a profilului psihic a acestuia. Date de acest gen, se pot obţine pe mai multe căi, atât directe, cât şi indirecte. Pe cale directă, se pot obţine date, prin intermediul unor percheziţii, prin aplicare de sechestre, reţinere şi conducere în faţa organului de urmărire penală, precum şi prin audiere; Activităţile de informare indirectă, cu privire la învinuit/inculpat, pot să cuprindă, după caz:

investigaţii cu privire la persoana învinuitului/inculpatului; date rezultate din cercetarea la faţa locului; verificări la cazierul judiciar şi în evidenţele operative ale poliţiei; audieri ale altor martori sau învinuiţi; studierea unor înscrisuri, ce emană de la învinuit sau inculpat; Pregătirea audierii În această etapă, având în vedere datele şi informaţiile din etapele anterioare, se vor stabili, mental sau în scris, după caz, următoarele:

problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării; tactica folosită la audiere, ţinând cont de personalitatea şi psihologia persoanelor audiate, în calitate de învinuit/inculpat; materialul probator ce urmează a fi folosit, în cursul audierii, având în vedere particularităţile fiecărei infracţiuni în parte şi împrejurările comiterii faptei;

.

Întocmirea planului de audiere Urmare a activităţii de pregătire a audierii, din etapa anterioară, în funcţie de experienţa anchetatorului, în mod obligatoriu, se va întocmi un plan de ascultare, pentru fiecare învinuit sau inculpat, în parte, care va avea în vedere următoarele aspecte principale:

problemele ce urmează a fi lămurite, cu ocazia ascultării, cu fiecare învinuit sau inculpat, în parte; materialul probator, ce va fi utilizat în cursul ascultării, cu fiecare învinuit sau inculpat; forţa probatorie a materialului existent la dosar, cum sunt: probele directe, probele indirecte şi orice alte mijloace materiale de probă, precum şi, în funcţie de aceasta, ordinea în care pot fi administrate probele, pentru ca succesul audierii să fie deplin; momentele operative oportune, pentru utilizarea şi administrarea fiecărei categorii de probe, având în vedere forţa probantă a acestora. Probele esenţiale, cheie, vor fi folosite numai în ultimă instanţă, după ce au fost epuizate, pe rând, celelalte probe, prin aceasta urmărind:

obţinerea de probe pertinente şi obiective, atât în acuzarea, cât şi în apărarea persoanei audiate, în calitate de învinuit/inculpat;

46

obţinerea de informaţii directe, privind buna sau reaua-credinţă, a învinuitului/inculpatului şi, implicit, privind colaborarea acestuia în anchetă şi încrederea ce îi poate fi acordată; stabilirea existenţei circumstanţelor personale, atenuante sau agravante, după caz; Asigurarea prezenţei apărătorului Prezenţa apărătorului, este obligatorie în situaţiile prevăzute de lege, după începerea urmăririi penale în cauză, însă nu se va permite apărătorului să intervină în desfăşurarea ascultării, deoarece orice intervenţie a acestuia poate conduce la obstrucţionarea relatărilor.

Etapele ascultarii invinuitului sau inculpatului Conform prevederilor art. 7o din Codul de procedură penală, ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge trei etape, astfel:

a. verificarea identităţii învinuitului/inculpatului, pe baza documentelor de legitimare,

urmată de punerea în vederea acestuia, a învinuirii şi garantarea dreptului la apărare. Privitor la

verificarea identităţii, trebuie precizat că această activitate, este de natură să ducă la evitarea greşelilor şi neînţelegerilor, privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultată.

b. ascultarea relatării libere, făcute de învinuit sau inculpat, cu privire la fapta de care este

acuzat şi împrejurările comiterii acesteia. Odată cu trecerea în aceasta fază, a relatării libere, se va cere celui ascultat, să relateze, despre faptele care fac obiectul cauzei, cât mai pe larg posibil şi în detaliu, fără a omite nimic, cu referire la probele pe care le consideră necesare, în apărarea sa. În timpul relatărilor libere, trebuie să fie respectate, cu stricteţe, următoarele reguli tactice:

se va proceda la ascultarea cu atenţie, fără întreruperi, a învinuitului sau inculpatului, menţinând contactul vizual permanent cu acesta, fără a avea alte preocupări, oferind feedback afirmativ, de ascultare şi înţelegere a mesajului transmis, prin limbaj nonverbal; nu se va încerca obţinerea recunoaşterii cu orice preţ a săvârşirii faptei, deoarece, recunoaşterea faptei, de către învinuit, nu este „regina probelor” şi are aceeaşi valoare probatorie, cu celelalte probe, cu care se coroborează; nu se va întrerupe firul relatărilor, prin formularea de întrebări, sau prin darea unor replici, nici chiar atunci când se observă elemente de nesinceritate, învinuitul fiind lăsat să termine relatarea liberă. Din contra, elementele de nesinceritate vor fi avute în vedere, ulterior, cu ocazia ascultării dirijate, când se vor stabili şi momentele operative pentru utilizarea şi administrarea probelor, pe rând, în funcţie de valoarea probantă a acestora; discuţia va fi reorientată, cu tact, spre subiectul iniţial, atunci când se constată, că relatarea liberă a învinuitului se îndepărtează de subiect şi include alte aspecte, care nu au legatură cu cauza; ascultarea liberă a învinuitului trebuie să privească fiecare împrejurare în parte, în cazul în care, fapta pentru care este cercetat, este susceptibilă de încadrări juridice diferite sau dacă este vorba de mai multe fapte. învinuit/inculpat, reprezintă un moment deosebit de important al ascultării. Această etapă, dă măsura calităţilor anchetatorului, a modului în care a pregătit ascultarea şi pune în evidenţă profesionalismul acestuia, rezultat din spiritul de observaţie, din creativitatea, iniţiativa şi perspicacitatea sa. Principalele procedee tactice de audiere a învinuitului, sunt următoarele:

prezentarea progresivă a probelor, care se bazează pe prezentarea graduală a probatoriului cauzei, pe timpul audierii dirijate. Mai întâi, vor fi prezentate probele de mai puţină importanţă, respectiv, pe acelea care privesc amănunte secundare ale infracţiunii şi apoi pe cele mai importante, care privesc faptele principale.; prezentarea frontală a probelor cheie, care se realizează prin, prezentarea succesivă şi neaşteptată, în momente diferite, oportune, a celor mai puternice probe. Această abordare directă, frontală, este menită să spargă verigile fragile ale apărării învinuitului, urmărind determinarea acestuia la declaraţii sincere; Pe parcursul audierii, anchetatorul trebuie să menţină o atitudine sobră şi politicoasă dar, în acelaşi timp, rezervată şi profesională, prin ţinuta şi vocabularul anchetatorului.

47

9.3 Tactica ascultarii martorilor

Conform prevederilor art. 78 din Codul de procedură penală, „martorul, este persoana care are cunoştinţă, despre vreo faptă sau vreo împrejurare, de natură a servi la aflarea adevarului, în procesul penal”. Deşi legea prevede că, orice persoană poate fiă ca martor, conform art. 79 şi art. 80 din Codul de procedură penală, există unele excepţii, în sensul că: persoana obligată să ţină secretul profesional, precum şi soţul ori rudele apropiate ale învinuitului, nu sunt obligate să depună ca martori. La ascultarea martorilor, trebuie să fie avute în vedere câteva elemente importante, care pot influenţa, atât obiectivitatea relatărilor, cât şi acurateţea lor. În acest sens, pentru a putea aprecia obiectivitatea declaraţiilor martorilor, pe lângă regulile tactice de ascultare, anchetatorul trebuie să cunoască şi să înţeleagă legile psihice, pe care se fundamentează procesele de cunoaştere a realităţii obiective, respectiv cele referitoare la: percepţie şi memorare. Percepţia, este definită ca fiind, „complexul senzaţiilor primite de la diferitele calităţi ale obiectelor, proceselor şi fenomenelor lumii exterioare şi care sunt reflectate sub forma unor imagini concrete”. Deosebit de importante pentru calitatea percepţiilor sunt „reprezentările”, bazate pe experienţa acumulată, în cursul existenţei umane. Astfel, lucrurile şi fenomenele cunoscute anterior, în urma contactului cu acestea, vor fi percepute mai uşor şi mai exact. Memorarea, care are la bază plasticitatea sistemului nervos, constă în „capacitatea unei persoane de a-şi întipări în memorie, obiectele şi fenomenele percepute din lumea exterioară şi de a le reproduce în conştiinţa sa”. Datorită stimulilor externi, au loc procese nervoase de excitaţie sau de inhibiţie, a unor părţi ale scoarţei cerebrale. Etapele ascultării martorilor În primul rând, este necesară studierea atentă a dosarului, pentru cunoaşterea şi înţelegerea, corectă şi completă, a relaţiilor dintre martor şi învinuit, precum şi, în general, înţelegerea poziţiei martorului în cauza respectivă, desprinderea caracteristicilor de bază ale martorului, din punct de vedere psihologic şi afectiv, etc. De asemenea, trebuie stabilite corect şi complet, problemele care urmează a fi lămurite cu fiecare martor în parte, întrebările care vor fi puse şi ordinea acestora. Pentru cauzele complexe şi, mai ales, pentru anchetatorii aflaţi la începutul activităţii, se recomandă întocmirea unui plan de ascultare, cu indicarea tuturor aspectelor şi problemelor ce trebuie lămurite. Ascultarea martorului parcurge trei etape, astfel:

Identificarea persoanei martorului, pe baza documentelor de legitimare, şi clarificarea diferitelor aspecte, cum ar fi:

dacă este rudă cu vreuna dintre părţi, gradul de rudenie şi în ce relaţii se află cu acestea, aducându-le la cunoştinţă, totodată, că au dreptul să nu depună declaraţii în calitate de martori, atunci când trebuie îndeplinită această condiţie legală, obligatorie; dacă a suferit vreo pagubă, în urma infracţiunii; Pot fi purtate şi unele discuţii prealabile, apte a aduce încrederea martorului în anchetator. Tot în acestă primă etapă, are loc depunerea jurământului de către martor. Este necesar să se acorde importanţa cuvenită acestui moment, pentru a face ca martorul să simtă importanţa celor ce urmează a fi declarate, conferind solemnitate momentului. Se vor evita atitudinile „funcţionăreşti”, faţă de aceste momente. Ascultarea relatărilor libere, asupra împrejurărilor cunoscute, cu privire la cauză. Ca şi în cazul învinuitului, este recomandat ca, cel care relatează liber să nu fie întrerupt, decât atunci când se constată că se îndepărtează de la obiectul cauzei. Prin relatarea liberă, există posibilitatea ca martorul să dezvolte noi aspecte, necunoscute de anchetator şi care, chiar au scăpat, într-o primă fază. Aceste date noi, vor fi însă privite cu reticenţa necesară, urmând a fi verificate şi coroborate ulterior, cu întreg materialul probator existent la dosar. Adresarea de întrebări, conform celor stabilite în planul de ascultare, dar şi rezultate din relatarea liberă, în vederea lămuririi tuturor problemelor şi împrejurărilor legate de săvârşirea faptei.

din relatarea liberă, în vederea lămuririi tuturor problemelor şi împrejurărilor legate de săvârşirea faptei. 48

48

O mare importanţă o are, observarea comportamentului celui ascultat pe timpul relatărilor, deoarece permite anchetatorului, alegerea şi adaptarea procedeelor de audiere. Ascultarea martorilor nu trebuie să fie făcută ca o formalitate, pasiv, impunându-se permanent o atitudine activă a anchetatorului, în scopul aflării adevărului obiectiv.

9.4 Tactica ascultarii partii vatamate

Declaraţiile părţilor vătămate au o deosebită importanţă, deoarece acestea sunt, în general, purtătorul unui bagaj de informaţii deosebit de preţioase, privind autorul şi împrejurările faptei, întinderea pagubelor, suferinţele fizice şi psihice, etc. Victimele infracţiunilor, datorită componentei subiective care intervine, pot să denatureze voluntar relatările despre starea de fapt, fie pentru a nu evidenţia contribuţia lor la geneza conflictului, fie pentru a putea obţine despăgubiri mai mari, etc. Cunoaşterea acestor posibilităţi, nu trebuie, însă, să genereze o atitudine de neîncredere în sinceritatea declaraţiilor victimei. Victima infracţiunii, este în măsură să identifice pe autorul faptei, bunurile sustrase, instrumentele vulnerante folosite la comiterea infracţiunii, eventuali martori, etc. Ascultarea victimei, va fi şi ea precedată, de activităţi de identificare, pe baza documentelor de legitimare, precum şi de unele discuţii prealabile, de natură să completeze datele obţinute, în prealabil, despre aceasta şi să aducă o atmosferă de încredere şi sinceritate. Relatarile libere, vor fi urmate de adresarea de întrebări, care vor putea privi:

raporturile anterioare cu infractorul. Dacă îl cunoştea sau nu pe infractor, de când, în ce condiţii, evoluţia relaţiilor dintre ei, după caz, precum şi conduita în momentele anterioare

ei, după caz, precum şi conduita în momentele anterioare faptei;  momentele efective ale comiterii faptei

faptei; momentele efective ale comiterii faptei. Întrebările puse în acest caz, trebuie să completeze datele din relatarea liberă, privind locul, timpul şi modul comiterii faptei. Se vor putea detalia, numărul de participanţi, date care să ajute la identificarea acestora, modul de operare, contribuţia fiecăruia, fraze sau cuvinte surprinse în discuţiile acestora, alte elemente semnificative, care pot fi scăpate într-o primă relatare. Se vor cere, de asemenea, detalii de identificare a bunurilor furate, distruse, etc.; aspecte ulterioare comiterii faptei.

După

clarificarea

tuturor

aspectelor

arătate,

se

cere

părţii

vătămate,

-şi

precizeze

eventuale pretenţii, precum şi dacă mai are ceva de declarat.

9. 5 Tactica ascultarii a minorilor

are ceva de declarat. 9. 5 Tactica ascultarii a minorilor Dată fiind situaţia deosebită, sub aspectul

Dată fiind situaţia deosebită, sub aspectul dezvoltării psihice şi fizice a persoanelor minore, aflate în faza conturării personalităţii, a acumulării unor cunoştinţe minime de viaţă şi profesionale, ascultarea acestora comportă unele elemente de dificultate suplimentare. În acest sens, este de precizat că ascultarea minorilor, presupune o şi mai atentă pregătire, cerută de situaţia oarecum specială, de necesitatea cunoaşterii personalităţii minorului, sub multiplele ei aspecte, pentru a putea adopta o tactică de ascultare corespunzătoare vârstei acestuia. Pentru aceasta, trebuie să fie:

cunoscute şi înţelese particularităţile de psihologie, specifice fiecărei vârste, din cadrul minoratului; obţinute date prealabile, din mediul familial, şcolar şi de la locul de muncă, după caz;

49

obţinute date cu privire la preocupările, cercul de prieteni şi activităţile preferate de minor, etc.; În aprecierea declaraţiilor minorului, trebuie să se ţină seama de specificul vârstei acestuia, de influenţele posibile ale „teribilismului” adolescenţei, de limitele experienţei de viaţă, precum şi ale bagajului său intelectual. Ascultarea minorului, trebuie să fie precedată de desfăşurarea unor discuţii prealabile, menite să uşureze stabilirea unor relaţii de încredere, între minor şi anchetator. Discuţiile ar putea fi orientate, spre dezvăluirea preocupărilor minorului, făcându-se apoi o trecere, treptată, spre ascultarea unei relatări libere. Relatarea liberă, a minorului, trebuie să fie precedată de prezentarea calităţii în care este ascultat, cu prezentarea învinuirii, atunci când este cazul, solicitându-i-se să redacteze o declaraţie scrisă asupra acesteia. Vor fi respectate aceleaşi reguli de sobrietate şi tact, în ascultarea relatărilor libere, fără intervenţii inutile sau mimică sugestivă, care, mai ales în cazul minorilor, pot să aducă rezultate nedorite, respectiv: fabulaţie copilărească, negarea oricăror fapte, refugiul în mutism, etc. Faza de ascultare dirijată, presupune orientarea în punerea întrebărilor, în funcţie de natura faptei, de modul şi condiţiile săvârşirii, de poziţia procesuală, precum şi de trăsăturile de personalitate ale minorului, desprinse în cursul pregătirii şi al realizării ascultării. Pot fi adresate, în funcţie de ansamblul problemelor ce trebuie lămurite:

întrebări privind momente şi relaţii anterioare comiterii faptei; întrebări privind aspecte din timpul comiterii faptei; întrebări privind anumite evenimente, atitudini, discuţii, care au avut loc după comiterea faptei; Întrebarile puse, trebuie să fie clare, fără tentă sugestivă şi fără mai multe înţelesuri.

Testul de autoevaluare nr.9

fără mai multe înţelesuri. Testul de autoevaluare nr.9 1.I ntocmiţi un chestionar pentru audierea unui învinuit

1.Intocmiţi un chestionar pentru audierea unui învinuit cercetat pentru comiterea unei infracţiuni de furt.

2. Precizaţi care sunt cerinţele audierii minorilor.

. 2. Precizaţi care sunt cerinţele audierii minorilor. BIBLIOGRAFIE: 1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării

BIBLIOGRAFIE:

1. Mocuta Gheorghe Metodologia investigării infracţiunii de spălare a banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2004 ;

2. Cirjan L.- Tratat de criminalistică, Ed.Penguin Book Bucureşti 2005

3. Elena-Ana Nechita, Criminalistica,Ed. Pro Universitaria Bucureşti 2009;

50

CAPITOLUL 10

CONFRUNTAREA SI PREZENTAREA PENTRU RECUNOASTERE

CUPRINS:

Obiectivele capitolului 10

10.1 Pregătirea în vederea efectuării confruntării

10.2 Reguli tactice de efectuare a confruntării propriu-zise

10.3 Fixarea rezultatelor confruntarii

10.4 Prezentarea persoanelor pentru recunoastere

10.5 Prezentarea cadavrelor pentru recunoastere

Bibliografia capitolului 10

cadavrelor pentru recunoastere Bibliografia capitolului 10 Obiectivele capitolului 10 După studiul acestui capitol

Obiectivele capitolului 10

După

studiul

acestui

capitol

studenţi

vor

fi

capabili

demonstreze că au dobîndit suficiente cunoştinţe pentru a şti:

- care sunt regulile tactice de efectuare a confruntării;

- să precizeze cazurile

în

care

se

impune

efectuarea

prezentării pentru recunoaştere;

10.1 Pregătirea în vederea efectuării confruntării

Pe parcursul ascultărilor într-o cauză penală, între declaraţiile învinuiţilor, părţilor vătămate şi martorilor, pot să apară nepotriviri şi chiar contraziceri, unele dintre acestea fiind esenţiale, situaţie în care este absolut necesară lămurirea lor. Cauzele contrazicerilor pot fi diferite, de la probleme în procesul de percepere a faptelor, până la reaua-credinţă sau chiar la coruperea martorilor. Confruntarea, este o soluţie la care se poate recurge, în situaţiile în care, între declaraţiile diferitelor persoane există contradicţii esenţiale, motiv pentru care se impune clarificarea contrazicerilor şi completarea anumitor probe sau depoziţii. Scopul principal al confruntării, îl constituie înlăturarea contrazicerilor esenţiale, dintre declaraţiile celor două persoane care sunt confruntate. În acelaşi timp, confruntarea prezintă importanţă, chiar şi pentru faptul că „poate ajuta organul de urmărire penală să realizeze şi alte obiective: obţinerea unor indicii sau probe noi, precizarea unor afirmaţii şi verificarea veridicităţii, aducerea unui plus de informaţii şi cu privire la personalitatea persoanelor confruntate, poate realiza stimularea memoriei, etc.”. Reglementarea legală a confruntării se regăseşte în Codul de procedură penală, art. 87-88. Cu privire la modalitatea de confruntare, de regulă, se confruntă două persoane şi, foarte rar, trei sau mai multe persoane. Se poate confrunta aceeaşi persoană cu altele, mai multe, dar numai câte două. Din practica organelor de urmărire penală rezultă că, de regulă, confruntarea se efectuează: între doi învinuiţi sau inculpaţi, între doi martori, între învinuiţi şi martori, între învinuiţi şi persoanele vătămate, între martori şi persoanele vătămate. Pregătirea în vederea efectuării confruntării Ca orice activitate procedurală şi confruntarea presupune o pregătire minuţioasă, aceasta fiind, în unele privinţe, mai dificilă decât o ascultare propriu-zisă, deoarece se ascultă concomitent

51

aceasta fiind, în unele privinţe, mai dificilă decât o ascultare propriu- zisă, deoarece se ascultă concomitent

două persoane care, în mod normal, se situează pe poziţii procesuale diferite sau pe aceeaşi poziţie, dar cu o atitudine diferită, faţă de activitatea de urmărire penală, respectiv de recunoaştere sau nerecunoaştere a faptei. Regulile după care se conduce pregătirea confruntării sunt, în esenţă, următoarele21:

a. studierea materialelor din dosarul cauzei

Studierea materialelor aflate la dosarul cauzei, asigură posibilitatea organului de urmărire penală, să stabilească:

scopul confruntării, respectiv contrazicerile esenţiale care trebuie înlăturate sau declaraţiile, pentru a căror verificare şi precizare, se organizează confruntarea; persoanele care urmează a fi confruntate; întrebările esenţiale, care vor fi adresate;

Cea mai mare atenţie trebuie acordată, studierii declaraţiilor persoanelor, care urmează a fi confruntate. Cu ocazia studierii materialelor, anchetatorul îşi poate formula o imagine, cu privire la persoana care a fost sinceră şi care nu, având în vedere şi celelalte mijloace de probă existente.

b. stabilirea şi cunoaşterea persoanelor care urmează a fi confruntate

Stabilirea persoanelor, care urmează a fi confruntate, se face în funcţie de natura contrazicerilor şi de gradul de sinceritate, a persoanelor audiate în cauză. Cel mai important lucru de stabilit, îl constituie relaţiile care există, între persoanele ce urmează a fi confruntate: rudenie, simpatie, prietenie, duşmănie, de interes în legătură cu unele afaceri, etc. Foarte important este să se poată stabili, care dintre persoane este mai sinceră şi mai emotivă, ori mai puţin hotărâtă, având în vedere climatul tensional, pe care-l creează confruntarea şi, în acest context, ordinea punerii întrebărilor, respectiv: căreia dintre persoanele confruntate, i se va adresa prima întrebare.

c. ascultarea din nou a persoanelor care urmează a fi confruntate

Repetarea ascultării, persoanelor care urmează a fi confruntate, are menirea de a verifica poziţia pe care se situează persoanele, dacă îşi menţin declaraţiile date iniţial sau dacă revin asupra lor. Practic, se verifică încă o dată, oportunitatea confruntării. La reascultare apar două aspecte, pentru că, în general, confruntarea se face între o persoană prezumată a fi sinceră şi una nesinceră în declaraţii. Persoana considerată sinceră, va fi întrebată:

dacă îşi menţine declaraţiile, precum şi:

dacă îşi menţine aceste declaraţii şi în condiţiile în care va fi confruntată cu altă persoană, putându-se chiar indica concret persoana respectivă. În acest fel, practic, se realizează şi o pregătire psihologică, a acestei persoane. Dacă persoana ezită, în mod evident sau chiar refuză să fie confruntată, atunci nu se mai recomandă a se efectua confruntarea; Persoana considerată nesinceră, la fel, este întrebată dacă îşi menţine declaraţiile întru- totul. Dacă la reaudiere, persoana revine asupra declaraţiilor şi recunoaşte adevărul, nu se mai impune efectuarea confruntării. Acestei persoane, nesincere, nu i se va aduce la cunoştinţă faptul că va fi confruntată, mizându-se şi pe factorul psihologic, al surprizei.

d. organizarea confruntării

Activitatea de organizare a confruntării, în special în situaţiile complexe, dificile, se realizează pe baza unui „plan de realizare a confruntării”, care presupune următoarele:

alegerea momentului oportun şi a locului, pentru efectuarea confruntării, de regulă la sediul organului de urmărire penală; stabilirea succesiunii, în care persoanele vor fi confruntate, precum şi a măsurilor necesare, pentru evitarea unor posibile înţelegeri între cei confruntaţi. În acest sens, persoanele

52

invitate pentru a fi confruntate, trebuie să aştepte în încăperi diferite, fără a lua contact unele cu altele.

stabilirea întrebărilor şi a succesiunii acestora, precum şi a întrebărilor de rezervă, în funcţie de problemele care trebuie să fie clarificate, prin confruntare; Structura întrebărilor, care trebuie să fie puse persoanelor confruntate, se referă la:

întrebări de natură a stabili, dacă persoanele confruntate se cunosc, de când se cunosc, în ce condiţii s-au cunoscut, precum şi evoluţia relaţiilor dintre ele; întrebări formulate în raport cu scopul urmărit, pentru înlăturarea contrazicerilor, din declaraţiile persoanelor confruntate; întrebări în raport de problemele ce trebuie să fie clarificate, în funcţie de noile date rezultate în urma confruntării; întrebări prin care se oferă posibilitatea, persoanelor confruntate, să facă şi alte precizări, completări, în afara răspunsurilor ce le-au dat, respectiv, dacă mai au ceva de declarat;

10.2 Reguli tactice de efectuare a confruntării propriu-zise

Reguli tactice de efectuare a confruntării propriu -zise Unele aspecte privind psihologia confruntării . Pentru

Unele aspecte privind psihologia confruntării. Pentru obţinerea succesului, în activitatea de confruntare, trebuie cunoscute, înţelese şi utilizate diverse tactici de efectuare a confruntării, dar aplicate în funcţie de cunoaşterea şi identificarea factorilor psihologici specifici confruntării. În acest sens, este cert faptul că, în general, confruntarea creează un climat tensional, pentru persoanele confruntate. Pe lângă tensiunea psihică, deja existentă, la persoanele ascultate în cauză, în funcţie de calitatea lor procesuală şi de trăsăturile lor de personalitate, în timpul confruntării pot apare, factori noi de tensiune, datoraţi, în principal, următoarelor cauze22:

teama faţă de reacţiile celui cu care este confruntat; sentimentele, de milă sau de prietenie, faţă de persoana cu care este confruntată; complexul de vinovăţie sau preocuparea de a nu fi învinuit, pe nedrept, datorită declaraţiilor celuilalt; teama de a nu se descoperi adevărul, în cazul celor nesinceri, etc.; Din punct de vedere tactic, cunoscând şi analizând factorii psihologici dominanţi, caracteristici persoanelor confruntate, pentru a spori şansele de succes ale confruntării, organizatorii acestei activităţi, trebuie să aibă în vedere realizarea următoarelor aspecte:

asigurarea unei atmosfere de calm, linişte şi confort psihic, pentru atenuarea stărilor emotive, specifice acestui gen de activitate; manifestarea unei atitudini obiective, de către organul judiciar care efectuează confruntarea, pentru ca niciuna dintre persoanele confruntate, să nu se considere defavorizată; interzicerea, cu tact şi fermitate, a gesturilor de intimidare şi de ameninţare, între persoanele confruntate; urmărirea, cu atenţie, a comportării persoanelor confruntate, una faţă de alta, pentru a nu le permite încercările de influenţare sau de intimidare, prin poziţia socială, prin relaţiile avute, prin pregătirea superioară, etc.; b. Efectuarea confruntării propriu-zise

Confruntarea propriu-zisă parcurge, din punct de vedere tactic şi practic, o serie de etape,

astfel:

prima persoană, care se introduce în încăperea unde se efectuează confruntarea, este persoana considerată sinceră sau de bună credinţă, iar după aceasta va fi introdusă persoana considerată nesinceră; persoanele confruntate vor fi aşezate, cu faţa către organul judiciar, care conduce confruntarea, pentru a se asigura posibilitatea unei mai bune observări a acestora şi, în acest fel, sesizarea eventualelor încercări de comunicare nonverbală; se pune în vedere persoanelor confruntate, de la început, că nu au voie să-şi adreseze ameninţări, să-şi facă semne şi să vorbească între ele, precum şi faptul că, atât întrebările cât şi

53

răspunsurile lor, vor fi adresate numai prin intermediul organului judiciar, care conduce confruntarea; dacă, vreuna din persoanele confruntate, are calitatea de martor, i se va cere să depună jurământul, conform art. 85 din Codul de procedură penală; se pun primele întrebări, referitoare la faptul, dacă persoanele confruntate se cunosc şi ce relaţii există între ele, urmate de răspunsurile corespunzătoare; urmează adresarea întrebărilor, destinate rezolvării scopului principal al confruntării, respectiv înlăturarea contrazicerilor şi obţinerea răspunsurilor; în continuare, se poate permite persoanelor confruntate, să-şi adreseze întrebări, dar tot numai prin intermediul organului judiciar, pentru a mări şansele de a obţine elemente noi şi utile, în vederea stabilirii adevărului în cauză; la sfârşit, persoanele confruntate vor fi întrebate, dacă mai au ceva de declarat în cauză; Pe toata durată confruntării, în funcţie de situaţie, vor fi aplicate procedee tactice, specifice ascultării inculpatului sau martorilor. Organul judiciar care conduce confruntarea şi ceilalţi lucrători, nu vor înceta, nici o clipă, să supravegheze reacţiile persoanelor confruntate, în special a aceleia care neagă în totalitate sau parţial afirmaţiile celeilalte. Rezultatul acestor observaţii nu vor fi consemnate în procesul-verbal, dar pot fi valorificate, ulterior, prin desfăşurarea altor activităţi de urmărire penală.

10.3 Fixarea rezultatelor confruntarii

de urmărire penală. 10.3 Fixarea rezultatelor confruntarii Rezultatele confruntării, se consemnează într -un

Rezultatele confruntării, se consemnează într-un proces-verbal, care constituie mijloc de probă, conform dispoziţiilor art. 91 din Codul de procedură penală. În partea introductivă a procesului-verbal de confruntare, vor fi consemnate datele generale privind: data şi locul desfăşurării, organul judiciar care a efectuat-o, persoanele confruntate, cu datele de identificare şi calitatea lor procesuală, precum şi temeiul legal şi motivele confruntării. În continuarea acestor date, vor fi menţionate, în ordinea în care au fost puse, întrebările şi răspunsurile date, de către fiecare dintre persoanele confruntate, precum şi declaraţiile suplimentare ale acestora, dacă au fost. Atunci când este cazul, în procesul-verbal de confruntare, se fac menţiuni şi despre: depunerea jurământului de către martori, despre prezenţa apărătorului persoanelor confruntate, a interpretului sau a reprezentantului legal, în funcţie de situaţie. Ca şi în cazul ascultării propriu-zise şi confruntarea poate fi înregistrată, pe bandă audio sau video-magnetică. Acest mod de fixare se utilizează, în special, în cauzele complexe, cu un grad mare de dificultate şi care privesc infracţiuni grave sau deosebit de grave. Înrgistrarea pe bandă audio-video, are şi avantajul că oferă posibilitatea, nu numai a fixării integrale şi obiective a întrebărilor şi răspunsurilor, date de fiecare din persoanele confruntate, ci şi a comportamentului şi, mai ales, a reacţiilor acestora, cu rol foarte important în interpretarea şi coroborarea probelor în cauză. În cazul acestor înregistrări, trebuie respectate aceleaşi reguli de procedură, ca şi în cazul înregistrărilor audio-video ale ascultării martorilor şi învinuiţilor.

10.4 Prezentarea persoanelor pentru recunoastere

10.4 Prezentarea persoanelor pentru recunoastere Organizarea prezentării pentru recunoaştere Prezentarea

Organizarea prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea

pentru

recunoaştere

trebuie

se

facă,

în

condiţii

asemănătoare celor, care au existat în momentul percepţiei. Organizarea prezentării pentru recunoaştere, presupune parcurgerea următoarelor momente:

54

a) Constituirea grupului din care urmează a fi recunoscută persoana

Practic, prezentarea persoanelor pentru recunoaştere, se face dintr-un grup compact, constituit special în acest scop. Constituirea grupului şi prezentarea pentru recunoaştere a persoanelor, se face numai în prezenţa martorilor asistenţi, care vor atesta, obiectivitatea întregii acţiuni, prin semnarea procesului-verbal şi prin declaraţii ulterioare, dacă este cazul. Pentru constituirea grupului de recunoaştere, trebuie avute în vedere câteva reguli, în sensul că persoanele din grup:

nu trebuie să fie cunoscute, de către cel chemat să facă recunoaşterea; trebuie să fie străine de cauză; trebuie să fie cât mai asemănătoare, cu persoana care trebuie identificată, evitându-se orice element de contrast; inculpaţii arestaţi, care urmează să fie prezentaţi pentru recunoaştere, trebuie să aibă o înfăţişare îngrijită, asemănătoare persoanelor care formează grupul; Persoanele prezente pentru recunoaştere, nu trebuie să fie văzute de cel care face recunoaşterea, pentru a nu crea condiţii de influenţare a acestuia;

b) Stabilirea locului, unde se va desfăşura prezentarea pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere, se poate desfăşura, după caz:

la sediul poliţiei; la sediul parchetului; la sediul serviciului medico-legal; în locul în care martorul a perceput persoana; în locuri cu caracteristici asemănătoare, locului în care s-a realizat percepţia, păstrându- se anumite limite; Nu trebuie să se piardă din vedere că, prezentarea pentru recunoaştere trebuie să se desfăşoare într-un cadru liniştit, pentru a nu se distrage atenţia persoanei care face recunoaşterea.

c) Stabilirea condiţiilor de iluminare, a locului unde se desfăşoară prezentarea pentru

recunoaştere

Condiţiile de iluminare, în care martorul a perceput ceea ce trebuie recunoscut, trebuie, de asemenea, să fie avute în vedere, la pregătirea activităţii de prezentare pentru recunoaştere. În acest sens, se va avea în vedere:

folosirea aceluiaşi tip de iluminare, corespunzător celui sub care, persoana, care urmează a fi recunoscută, a fost văzută de martor, respectiv lumină de zi sau lumină artificială; lumina, pentru recunoaşterea din grup a persoanelor, trebuie să fie puternică, pentru a da posibilitatea persoanelor, să observe în condiţii optime, semnalmentele ori caracteristicile după care se face identificarea;

d) Stabilirea persoanelor care vor participa la prezentarea pentru recunoaştere

La prezentarea pentru recunoaştere, trebuie să participe cel puţin două organe judiciare, dintre care, unul are sarcina să conducă această activitate, iar celălalt să supravegheze persoanele, în timpul desfăşurării ei. Trebuie să se asigure prezenţa, în ziua şi la ora stabilită, a persoanelor care urmează să facă recunoaşterea, a celei a cărei identitate trebuie stabilită, precum şi a martorilor asistenţi. Odată încheiate toate pregătirile pentru recunoaştere, se trece la efectuarea propriu-zisă a acestei acţiuni, în funcţie de natura obiectivului recunoaşterii, urmând să se aplice, alături de regulile procedurale incidente şi o serie de reguli tactice criminalistice. Particularităţi tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaştere a persoanelor Recunoaşterea persoanelor după semnalmente În această situaţie, în încăperea în care se va desfăşura activitatea, vor fi invitate, de către organul judiciar care conduce activitatea:

persoana a cărei identitate urmează a fi stabilită; persoanele din grup, respectiv 3-5 persoane, din rândul cărora se va face recunoaşterea;

55

martorii asistenţi; În această fază, a activităţii de prezentare pentru recunoaştere, persoana care trebuie să facă recunoaşterea nu este invitată, aceasta aflându-se într-o altă încăpere, pentru realizarea fazelor următoare. Organul judiciar, cu rol în coordonarea întregii activităţi, va proceda, în continuare, la următoarele activităţi:

va explica persoanelor prezente, precum şi martorilor asistenţi, activitatea ce urmează a fi desfăşurată, precum şi scopul acesteia, fără a pronunţa numele persoanei a cărei identitate urmează să fie stabilită; va atrage atenţia persoanelor din grupul de recunoaştere, să fie liniştite, să nu-şi facă semne, să nu vorbească între ele, să facă numai ce li se solicită, iar dacă au ceva de spus, să o facă în final; va adresa persoanei prezentate pentru recunoaştere, invitaţia de a ocupa locul pe care îl doreşte, între persoanele din grup. Alegerea locului între persoanele din grup, de către cel prezentat pentru recunoaştere, se impune pentru a înlătura orice suspiciune, cu privire la obiectivitatea rezultatului obţinut, în urma acestei activităţi; va invita persoana care urmează să facă recunoaşterea şi care, până în acest moment, a aşteptat într-o încăpere alăturată, astfel încât să nu aibă posibilitatea să vadă, dinainte, pe cei ce formează grupul; va cere, persoanei care urmează să facă recunoaşterea, să declare dacă, din grupul ce i se prezintă, recunoaşte vreo persoană şi să o indice. În situaţia în care martorul solicită, pentru înlăturarea unor dubii, ca persoanele din grup să execute anumite mişcări, care îi pot facilita recunoaşterea, organul judiciar care conduce activitatea de recunoaştere, va indica persoanelor respective să facă aceste mişcări, cum ar fi: schiţarea unor gesturi, întoarcerea capului, efectuarea unor paşi etc.; va veghea la evitarea oricăror gesturi sau discuţii, care ar putea sugestiona persoana ce urmează a face recunoaşterea; va supraveghea, în mod constant, atât persoana care efectuează recunoaşterea, cât şi pe cea care urmează a fi recunoscută; Este posibil ca, persoana cu ajutorul căreia urmează să se stabilească identitatea, să declare că nu recunoaşte vreo persoană din grupul prezent. În această situaţie, modul de desfăşurare a activităţii şi rezultatul la care s-a ajuns, se consemnează în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere. Dacă uneia şi aceleiaşi persoane, urmează să i se prezinte pentru recunoaştere mai multe persoane, pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului obţinut, este necesar ca grupul să fie schimbat de fiecare dată, adică fiecare persoană să fie prezentată pentru recunoaştere, în alt grup. Recunoaşterea unei persoane după fotografii Această metodă este folosită frecvent, în practica organelor de urmărire penală. Pentru ca recunoaşterea persoanelor după fotografii, să ducă la rezultatul scontat, se procedează după cum urmează:

se procură 3-5 fotografii, care să reprezinte persoane cu fizionomii asemănătoare; între aceste fotografii, se aşează fotografia persoanei suspecte; pe spatele fiecărei fotografii, se scrie numele celui din fotografie; fotografiile se lipesc pe un carton alb, se ştampilează şi se numerotează; persoanei i se prezintă planşa cu fotografii, solicitându-i-se să arate, dacă recunoaşte vreo persoană şi să indice numărul fotografiei, în care este reprezentată persoana recunoscută. Modul de desfăşurare a acestei activităţi şi rezultatul obţinut, se consemnează într-un proces-verbal, la el ataşându-se planşa cu fotografii, pentru a se arăta, cât de asemănătoare au fost persoanele, ale căror fotografii au fost folosite, împreună cu cea a suspectului. Întreaga activitate se desfăşoară, numai, în prezenţa martorilor asistenţi şi a apărătorului, daca situaţia impune acest lucru.

Recunoaşterea persoanelor după voce şi vorbire Acest tip de recunoaştere, mai redusă în activitatea de urmărire penală, se particularizează prin, aceea că:

trebuie create condiţii de audibilitate, similare celor în care s-a făcut percepţia iniţială;

56

