Sunteți pe pagina 1din 32

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Prof. univ. dr. MIHAI GOLU

OBIECTIVE
Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care contri-
buie, în mod esenţial, la dezvoltarea orizontului de cunoştinţe al
studenţilor, la orientarea lor în spaţiul teoretic şi deopotrivă în cel al
cercetării ştiinţifice. Sinteza pe care o prezentăm vizează trei obiective
principale: să releve cu pregnanţă schema logică internă a psihologiei
generale ca nucleu comun şi cadru de referinţă al tuturor celorlalte
ramuri particulare ale cunoaşterii psihologice; să faciliteze însuşirea,
în spirit modern, a principalelor noţiuni referitoare la natura şi esenţa
psihicului, în general, a celui uman, în special, să ofere elementele de
bază ale metodologiei cunoaşterii psihologice şi să capaciteze studenţii
cu schemele logico-operaţionale necesare efectuării independente a
unei cercetări ştiinţifice în domeniu.
I. Obiectul psihologiei
1. Psihologia, ca ştiinţă independentă, s-a constituit relativ târziu,
„certificatul ei de naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea, la
Leipzig, de către savantul german Wilhelm Wundt a primului laborator
bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima dată, fenome-
nele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi speculaţii
filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice,
aplicându-li-se operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile obiecti-
vităţii şi cauzalităţii.
Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură cu
definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea
părea să impună de la sine identitatea acestui obiect – psihe = psihic,
logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a dovedit că,
în realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a
57
psihicului uman nu a fost câtuşi de puţin unitar. Astfel, s-au configurat
trei orientări diferite şi în mare măsură opuse, şi anume:
a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi care
susţinea că obiectul psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei (res-
pectiv, al proceselor psihice conştiente);
b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al
vieţii psihice a omului este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să
reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psiho-
logia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud);
c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate
psihologică o constituie reacţiile externe de răspuns (secretorii şi
motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi, ca atare, obiectul
psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul,
creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913).
2. În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care
se bazau orientările menţionate . Astfel, se admite că sfera noţiunii de
„psihic uman” este mai largă decât sfera noţiunii de „conştiinţă”, ea
incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei componente: inconşti-
entul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formând domeniul
de studiu al psihologiei.
Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv
(comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu se
mai opun ca entităţi antagonice ireductibile; dimpotrivă, se recunoaşte şi
se afirmă unitatea indisociabilă a lor sub egida principiului unităţii
„conştiinţă-activitate”.
Finalmente, psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază, cu
ajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psihocomporta-
mentală sub aspectul determinismului, mecanismelor şi legilor devenirii
şi funcţionării ei, în plan animal şi uman, în unitatea contradictorie a
individualului, particularului şi generalului, universalului. Această
definiţie stabileşte în mod real sfera de cuprindere a domeniului şi
justifică diferenţierile şi delimitările existente în interiorul lui: a) psiho-
logia animală şi b) psihologia umană.
Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală care ne
oferă tabloul global al organizării psihocomportamentale a omului
normal (mediu), făcând abstracţie de vârstă, sex, context socio-cul-
tural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latură particular-diferenţială, care
se centrează pe studiul şi explicarea ipostazelor concrete în care se
poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie de: vârstă, sex,
mediu socio-cultural, activitate profesională, nivel de dezvoltare,
58
natura deviaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi a
dezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolară, psihologia mun-
cii, psihologia militară, psihologia creaţiei, psihologia artei, psihologia
sportului, psihologia comercială şi economică, psihologia socială,
psihologia medicală, psihopatologia etc.
II. Specificul cunoaşterii psihologice. Metodele psihologiei
1. Specificul cunoaşterii psihologice. Modelul tradiţional al
cunoaşterii ştiinţifice constituit sub autoritatea mecanicii şi fizicii
clasice formula cerinţa ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, să
posede proprietăţi nemijlocit observabile şi perceptibile, care să poată
fi măsurate şi cuantificate.
Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietăţi, el nu are
nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici
gust. Singura dimensiune care se recunoştea proceselor şi trăirilor
psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibilă construirea
unui sistem complet de coordonate şi măsurători, care să fie tratabil
matematic.
Acesta era principalul argument invocat de marele filosof
german, Immanuel Kant, pentru a respinge, în mod categoric, posibi-
litatea desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei într-o
ştiinţă independentă.
În aceste condiţii, ca unică modalitate de obţinere a datelor
necesare descrierii conţinuturilor şi stărilor psihice interne (ale conşti-
inţei) era considerată metoda introspecţiei (privirea cu propriul ochi
interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena conştiinţei şi
relatarea verbală a celor constatate). Psihologia bazată pe utilizarea
exclusivă a acestei metode a primit denumirea de introspecţionistă şi
ea s-a afirmat puternic în ultimele două decenii ale sec. XIX şi în
primele trei decenii ale sec. XX (Th. Lipps, N. Ach, O. Kűlpe,
E. Titchener).
Pentru a satisface cerinţa observabilităţii nemijlocite, behavio-
rismul a aruncat peste bord lumea subiectivă internă a conştiinţei,
reţinând ca obiect al cunoaşterii psihologice reacţiile de răspuns ale
subiectului la stimulii obiectivi din afară. Dar, aşa cum se va remarca
ulterior, procedând astfel, behaviorismul a constituit o „psihologie fără
suflet”, o psihologie nu a „omului subiect”, ci a „omului robot”.
Ieşirea din acest impas metodologic este posibilă numai în măsura în
care se admite că o cunoaştere ştiinţifică poate să aibă nu numai un
59
caracter nemijlocit, ci şi unul mijlocit, observarea obiectului realizân-
du-se indirect prin intermediul unor efecte şi fenomene prin care el se
manifestă şi se exprimă.
Cunoaşterea psihologică devine, prin excelenţă, o cunoaştere
mijlocită: datele şi informaţia obiectivă despre natura, conţinutul şi
dinamica proceselor psihice particulare se obţin pe baza observării,
înregistrării şi analizei răspunsurilor şi conduitelor subiectului în situa-
ţii obiective concrete.
2. Metodele psihologiei. Cunoaşterea psihologică se realizează
prin utilizarea unui larg repertoriu de metode şi procedee. După pozi-
ţia pe care o au faţă de fenomenul studiat, metodele psihologiei le
împărţim în două grupe: pasive şi active.
Pasive sunt considerate acele metode care se adresează fenome-
nelor a căror declanşare se produce spontan, în situaţia concretă în
care se află subiectul în momentul dat. În rândul lor includem: metoda
observaţiei şi metoda biografică.
Active sunt metodele prin care cercetătorul acţionează direct
asupra subiectului şi provoacă manifestarea procesului psihic, a trăsă-
turii de personalitate sau a comportamentului propus pentru a fi
studiat. Din această categorie fac parte: experimentul de laborator,
experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor
activităţii, testele sau probele psihometrice. Metoda centrală în cerce-
tarea psihologică trebuie considerată experimentul de laborator. El
depăşeşte toate celelalte metode în precizie, obiectivitate şi grad de
controlabilitate a variabilelor. Metoda experimentală permite cercetă-
torului: să intervină activ şi să provoace fenomenul studiat; să izoleze,
să dozeze şi să controleze variabilele – independente, dependente şi
intermediare; să modifice şi să varieze condiţiile de manifestare a
fenomenului; să compare rezultatele grupului experimental cu cele ale
grupului de control, care nu a fost supus regimului experimental; să
repete acelaşi model experimental de mai multe ori, pe acelaşi subiect
sau grup de subiecţi; să releve condiţionarea reciprocă dintre variabile.
Ca limite ale experimentului de laborator se menţionează: carac-
terul relativ artificial al situaţiei în care este plasat subiectul, izolarea
acestuia de contextul natural al existenţei şi activităţii sale; nu poate fi
folosit în mod universal, existând anumite fenomene psihocompor-
tamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite, din punct de
vedere etic, să se provoace experimental.
60
3. Strategii în cercetarea psihologică. Fiind subordonată unor
obiective şi finalităţi cu semnificaţie generală, cercetarea psihologică
dobândeşte un caracter continuu şi sistematic. Ea nu se reduce la simple
explorări secvenţiale, independente unele de altele, ci se realizează ca
un demers integrat, întemeiat pe anumite principii şi consideraţii
metodologice generale. Un asemenea demers îl numim strategie de
cercetare. Complexitatea şi diversitatea fenomenelor psihocomporta-
mentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii, şi anume:
a) strategii transversale, care constau în studiul nivelului de
dezvoltare şi funcţionare a organizării psihocomportamentale la indi-
vizi de aceeaşi vârstă;
b) strategii longitudinale, care rezidă în studiul organizării
psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe parcursul
mai multor etape de vârstă, de exemplu: la vârsta de 3 ani, la vârsta de 5
ani, la vârsta de 7 ani, la vârsta de 11 ani etc; folosind asemenea strate-
gii, se pot identifica şi stabili particularităţile curbei evoluţiei psihice,
amplitudinea diferenţelor dintre etapele de vârstă;
c) strategii genetice; prin care se urmăreşte cunoaşterea
mecanismelor, legităţilor şi factorilor formării şi dezvoltării proceselor
psihice şi comportamentelor – în plan istoric, filogenetic şi în plan
individual, ontogenetic;
d) strategii diferenţiale, prin care se evidenţiază şi se evaluează
deosebirile de ordin calitativ în organizarea psihocomportamentală
între: om şi animal, copil şi adult, bărbat şi femeie, normal şi pato-
logic, între persoane de aceeaşi vârstă şi acelaşi sex etc; studiul
deosebirilor interindividuale şi intergrupale este la fel de important
pentru cunoaşterea psihicului în toată complexitatea sa ca şi studiul
asemănărilor şi aspectelor comune;
e) strategii clinice, care au ca scop studiul şi explicarea abaterilor
şi tulburărilor patologice în sfera psihicului şi comportamentului, cau-
zate de focare organice sau de dereglări funcţionale ale creierului.
III. Principiile metodologice ale psihologiei
Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată de
un set de principii metodologice generale care să asigure coordonatele
de referinţă ale analizei şi interpretării fenomenelor concrete. Esenţiale
sunt următoarele principii:
a. principiul determinismului (extern);
61
b. principiul relaţionării neuro-psihice;
c. principiul reflectării şi modelării informaţionale;
d. principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate;
e. principiul genetic şi al istorismului;
f. principiul sistemicităţii.
a) Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea
analizei şi explicării psihicului pe baza unor condiţii şi cauze reale
obiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea asupra organelor
de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şi
grade de complexitate.
În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de a face cu
un determinism mijlocit. Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul
extern se refractă şi se modifică în funcţie de stările şi condiţiile
interne ale subiectului. Ca urmare, relaţia dintre stimulul extern (S) şi
reacţia de răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip proba-
bilist: stimulul extern dat nu duce în mod necondiţionat şi invariant la
producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de răspuns, ci numai cu o anumită
probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul să dea şi o altă reacţie
sau chiar să nu răspundă deloc, în funcţie de starea lui psihofiziologică
internă la momentul respectiv. Astfel, conchidem că procesele şi
actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera unui deter-
minism complex multivariat, pe care-l numim statistic.
Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determi-
nativi externi, pentru psihicul şi comportamentul uman rolul principal
revine factorilor socio-culturali, principiul determinismului luând
forma specifică a principiului condiţionării social-istorice şi istorico-
culturale. Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate
vorbi numai la individul socializat, care se naşte, trăieşte şi-şi
desfăşoară activitatea într-un anumit mediu social.
b) Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca
psihicul în întregul său, inclusiv forma lui superioară de manifestare –
conştiinţa umană – să fie considerat şi definit ca funcţie a sistemului
nervos, a creierului. Mecanismul producerii oricărui proces psihic, de la
cel mai simplu, până la cel mai complex, este de natură reflexă, fiind
mediat de procese fiziologice nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale
amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc.). Creierul însă nu
generează percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea
simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării,
62
prelucrării şi interpretării stimulilor din afara sa. Din principiul
relaţionării neuro-psihice derivă mai departe principiul unităţii dialec-
tice a psihologicului şi fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un proces
psihic nu se poate realiza fără un anumit ansamblu de transformări şi
fenomene neurofiziologice specifice. Din punct de vedere genetic şi
cronologic, fiziologicul precede şi condiţionează psihologicul; psiho-
logicul posedă însă caracteristici şi determinaţii calitative proprii,
devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt
aplicabile numai proceselor psihice, nu şi celor fiziologice, care aparţin
fenomenelor substanţial-energetice obiective). Pe măsură ce structura
psihică a individului se maturizează şi se consolidează, ea capătă o
relativă autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o
influenţă activă asupra stării generale a organismului – influenţa
psihosomatică, care face posibile sugestia, autosugestia şi psihoterapia.
c) Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la baza
înţelegerii naturii existenţiale sau a statutului ontologic al psihicului.
El ne răspunde, aşadar, la întrebarea: „în ce formă sau modalitate
există psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă
particulară de reflectare, respectiv, reflectare de speţă subiectivă şi
ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie. Percepţiile, reprezentările,
noţiunile care alcătuiesc scheletul intelectului, al conştiinţei sunt în
sine modele informaţionale interne ale lucrurilor, fenomenelor şi
situaţiilor obiective externe. Faptul că psihicul este de natură reflec-
toriu-informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut din
necesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai complex,
caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte pretutindeni şi în orice
moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca şi informaţia,
psihicul exprimă şi ne dă măsura gradului de organizare la nivelul
sistemelor animale şi umane.
d) Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne
obligă să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul comporta-
mental extern şi planul subiectiv intern. Forma primordială de
manifestare a psihicului, în ontogeneză, o constituie acţiunea directă a
copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizare
treptată, stadială, schemele de organizare şi desfăşurare a acţiunilor
externe – de descompunere, de comparare (măsurare), de grupare, de
asamblare etc. devin matrici ale structurării operaţiilor mentale, care
dobândesc autonomie completă, putându-se desfăşura fără apelarea la
suport obiectual sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani.
63
Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile
interne ale conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii exter-
ne, condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide astfel circuitul
acţiune conştiinţă acţiune.
e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu
trebuie considerat ca un dat sau ca ceva predeterminat şi imuabil, ci ca
ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în ansamblul său, cât şi
diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic,
istoric şi în plan individual, ontogenetic. Identificarea şi descrierea
stadiilor şi formelor pe care le îmbracă în fiecare stadiu trebuie să
constituie unul din obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice.
Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde să se
suprapună cu traiectoria dinamicii organismului, punând în evidenţă
trei mari segmente:
– segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au loc
procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare;
– segmentul optimum-ului funcţional, în cadrul căruia toate
componentele sistemului se menţin la valori ridicate;
– segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se acumulează
efectele entropice, de regresie şi dezorganizare.
f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda
psihicul prin prisma exigenţelor metodologiei cibernetico-sistemice.
Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simplă
sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale
cărui componente (procese, stări, trăsături) se află într-o relaţie legică
unele cu altele, condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionare
este atât de puternică, încât generează acea calitate emergentă a unităţii
supraordonate, graţie căreia, în orice proces particular se imprimă
pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte.
Abordarea sistemică se opune astfel abordării atomare, bazată pe princi-
piul descompunerii-recompunerii, dezvoltată de asociaţionism.
IV. Problema legilor în psihologie
Scopul principal al oricărei ştiinţe este acela de a descoperi şi
formula legi, prin care să explice riguros şi obiectiv modul de fiinţare
şi manifestare (desfăşurare) a fenomenelor pe care le studiază. Legea
este înţeleasă ca o relaţie de condiţionare sau determinare mai mult
sau mai puţin stabilă şi repetabilă între două sau mai multe fenomene.
64
Cu cât cerinţa stabilităţii şi repetabilităţii este satisfăcută mai bine, cu
atât legea este considerată mai valabilă şi mai veridică, şi invers. Din
acest punct de vedere, cele mai „tari” sunt considerate legile mecanicii
şi fizicii clasice.
Multă vreme, psihologia a mers pe linia descoperirii unor
asemenea legi. S-a dovedit însă că bilanţul este mai mult decât nesa-
tisfăcător, întrucât doar legile psihofizice care descriu relaţia dintre
intensitatea stimulului şi intensitatea reacţiei (senzaţiei) pot fi încadrate
în categoria legilor tari (dinamice).
În rest, relaţia dintre variabilele independente (stimulii, situa-
ţiile) şi cele dependente (procesele psihice, comportamentele) se
înscrie în sfera probabilităţii. Ca urmare, legea care o exprimă devine
una statistică. Aceasta înseamnă că ea se deduce şi se formulează pe
baza unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de măsurători; de
asemenea, ea nici nu poate fi verificată şi confirmată pe cazuri indivi-
duale, ci numai la nivel de grup sau de „populaţii”.
Aşadar, orice lege psihologică presupune şi se bazează pe
general, dar nu-l exprimă în mod direct, ci numai indirect, prin
intermediul unei tendinţe centrale (o medie aritmetică, de pildă) şi al
unui indice de dispersie (abaterea standard, de pildă).
Cum continuumul probabilităţii se cuprinde între 0 şi 1, punând
în evidenţă grade diferite de nedeterminare (incertitudine), rezultă că
şi legile statistice cu care operează psihologia vor avea grade de tărie
diferite. Gradul cel mai slab de tărie îl vor avea acelea care gravitează
în jurul probabilităţii de 0,50; corespunzător, cu cât relaţia descrisă de
lege se îndepărtează mai mult de 0,50 spre 1 sau spre 0, cu atât gradul
de tărie creşte.
După sfera de cuprindere, legile psihologice se împart în: parti-
culare, care se referă la anumite procese psihice (ex. legile senzaţiei,
legile percepţiei, legile memoriei etc.) şi generale, care se referă la
organizarea şi funcţionarea sistemului psihic în ansamblu (ex. legile
dezvoltării, legile asociaţiei, legile organizării ierarhice, legea moti-
vaţiei).
După conţinut, legile psihologice au fost împărţite în: legi de
funcţionare, legi de compoziţie, organizare sau structură şi legi de
dezvoltare. Din prima categorie fac parte: legile senzaţiei, percepţiei,
memoriei, gândirii; din a doua categorie pot fi menţionate: legea
pregnanţei, legea bunei forme, legea integrării; din categoria a treia
fac parte legea diferenţierii-individualizării, legea stadialităţii. Unul şi
65
acelaşi proces, ca şi psihicul în ansamblu, se subordonează
concomitent tuturor celor trei categorii de legi.
V. Psihicul uman
1. Noţiunea de psihic. Probabil că, în istoria ştiinţei, nu există
un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute şi contro-
verse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs scindarea
gândirii filosofice în materialistă, care va subordona psihicul determi-
naţiilor şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihicul de
determinaţiile pur spirituale, extramateriale, transcendente.
Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii
materialiste, considerând psihicul ca fenomen natural, care se indivi-
dualizează prin atribute calitative specifice, ireductibile la atributele
altor fenomene naturale. Definirea lui se realizează printr-o serie de
raportări corelate, şi anume:
a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa
existenţială de formă subiectivă, ideală de reflectare şi de formă
particulară de informaţie la nivelul organismelor animale, bazată pe
semnalizare-designare-reprezentare;
b) raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezultă
statutul lui de funcţie specifică a creierului realizată în cadrul comuni-
cării informaţionale a individului cu lumea externă;
c) raportarea la sarcinile de adaptare şi de reglare ale organis-
mului animal, din care decurge statutul său de formă specifică,
calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul instrumental-reglator
în desfăşurarea comportamentului.
2. Specificul psihicului uman. Privit pe scară evolutivă, filoge-
netică, psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform, ci o
succesiune de trepte, distanţate unele de altele, după gradul de diferen-
ţiere şi complexitate structural-funcţională. Treapta cea mai de sus, care
se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară, o ocupă psihicul
uman. Putem astfel afirma că principala caracteristică a psihicului uman
constă în aceea că el este forma cea mai înaltă de organizare şi
funcţionare, dintre toate formele de psihism cunoscute nouă.
Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul
animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor
informaţionale cognitive, a capacităţii de înţelegere, explicare, inter-
pretare, decizie, creaţie (proiecţie, planificare, anticipare etc.), precum
66
şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul devenind cel
mai perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor
(informaţiei). La om, psihicul se realizează şi în forma conştiinţei.
Această superioritate o punem pe seama a doi factori esenţiali: a)
complexitatea structural-funcţională extraordinară a creierului uman şi
b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului socio-cultural.
3. Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporană abor-
dează psihicul ca sistem, de pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin
natura componentelor sale, este un sistem informaţional-energetic,
deci nonsubstanţial. Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice
(evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi proba-
biliste. De asemenea, se include în clasa sistemelor cibernetice, fiind
dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare –
homeostazia psihică), feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi
de dezvoltare), feed-throowght (de mediere şi de transfer), feed-before
(de prospectare-anticipare).
Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o
permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient,
subsistemul subconştient sau preconştient şi subsistemul conştient.
Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută,
ansamblul tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determi-
nate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei biologice a
personalităţii umane, şi o componentă dobândită, ansamblul experien-
ţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a societăţii, asimilate
şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă.
Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile
informaţional-cognitive şi actele care au fost cândva conştiente, dar
care în prezent se realizează fără controlul conştient, iar pe de altă
parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intră
succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi
situaţii. Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din
inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă.
Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt
pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa
specifică, numai omului. Funcţionarea sa se bazează pe principiul
disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a
scopurilor), al planificării, al realităţii.
Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senza-
ţii, percepţii, reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţional-afective,
structuri motivaţionale (trebuinţe, interese, idealuri etc.), acţiuni şi acte
67
voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem controla şi
justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este
mediată de limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive.
Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi
istoric, subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi dina-
mică a psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prin
disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă
parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în
succesiunea istorică a generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi
generaţii, de la un individ la altul.
De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomporta-
mentale a unei persoane, elementul de referinţă esenţial trebuie să fie
subsistemul conştient.
Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating
valorile cele mai ridicate funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi
proiecte mentale de transformare a realităţii imediate, de crearea unei
realităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare – predicţie şi
de reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială.
Interacţiunea dintre cele trei subsisteme care alcătuiesc sistemul
psihic uman are un caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent
– influenţa inconştientului asupra subconştientului şi conştientului, cât
şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra subconştientului şi
inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie
finalistă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de
pildă, inconştientul la momentul dat poate să fie respins de conştient şi
viceversa). De aici, derivă dramatismul şi imprevizibilitatea comporta-
mentelor umane.
VI. Procesele de prelucrare-gestionare a informaţiilor
Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un
minimum de „date” şi „informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi
situaţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea, despre legităţile
care le guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea
externă şi utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns,
a acţiunilor instrumentale reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului
psihic. La nivelul omului, această funcţie se va realiza prin
intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia,
percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria.
68
1. Senzaţia. Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a
informaţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi
specifici şi ale propriului organism. La baza ei, stă sensibilitatea –
funcţie de recepţie-semnalizare, care derivă din excitabilitatea sau
iritabilitatea primară – şi se realizează de mecanisme structurale
specializate denumite analizatori.
Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pe
care le reflectă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate de
modalităţi (tipuri). Distingem: a) categoria senzaţiilor care ne furnizează
informaţii despre lumea externă (exterocepţia): senzaţiile cutano-tactile,
senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile olfactive, senzaţiile
gustative; b) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre
poziţiile posturale şi actele motorii ale membrelor, capului şi trunchiului
(propriocepţia); c) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii
despre modificările şi variaţiile mediului intern al organismului
(interocepţia).
Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt:
integritatea structural-funcţională a analizatorului şi acţiunea stimu-
lului specific la intensitatea corespunzătoare (să fie cel puţin egală cu
valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective).
Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi princi-
pale: modalitatea (calitatea), intensitatea, durata şi tonul afectiv.
a. Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflecta
selectiv anumite însuşiri ale stimulului specific (de pildă, în cazul
senzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul cromatic; în cazul
senzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.).
b. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia
încărcătura energetică sau forţa de acţiune a stimulului specific.
c. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se
manifesta pe durata de acţiune a stimulului. Nici o senzaţie nu se
produce concomitent cu declanşarea acţiunii stimulului specific, ci cu
o anumită întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici nu
dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului, continuând câteva
miimi de secundă şi după aceea – efectul de urmă sau imaginea
consecutivă.
d. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o
anumită trăire emoţională – plăcută sau neplăcută, agreabilă sau deza-
greabilă.
69
Legile sensibilităţii. Sensibilitatea este o funcţie dinamică evolu-
tivă. Dinamica ei este surprinsă într-o serie de legi generale: 1) legi
evolutive (legea diferenţierii, legea specializării, legea complexificării);
2) legi psihofizice (legea raportului invers proporţional între valoarea
pragului absolut şi nivelul sensibilităţii E = 1/I, unde E = nivelul
sensibilităţii, I = intensitatea stimulului; legea raportului constant al
pragurilor diferenţiale dx/x = constant, unde dx = fracţiunea de
intensitate a stimulului specific ce trebuie adăugată la stimulul iniţial
pentru a determina o modificare abia conştientizabilă a intensităţii
senzaţiei; legea progresiei: în timp ce intensitatea stimulului creşte în
progresie geometrică, intensitatea senzaţiei creşte în progresie
aritmetică E = K log. X + C, unde E = intensitatea senzaţiei, X = inten-
sitatea stimulului, K şi C = constante; aceste legi au fost formulate de
francezul Bouguer şi germanii Weber şi Fechner (purtându-le numele);
3) legi psihofiziologice (legea adaptării, legea sensibilizării, legea de-
presiei, legea contrastului, legea sinesteziei); 4) legi socioculturale (legea
învăţării-optimizării, legea estetizării, legea profesionalizării).
2. Percepţia. Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al
procesării informaţiei extrase din interacţiunea actuală a subiectului cu
obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se constituie prin articularea şi
integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum
susţinea Şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este
un model informaţional complex, care ne raportează la obiect ca
întreg, în identitatea lui individuală sau categorială specifică. A
percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce este
acesta?”
Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi
pasiv de îndată ce stimulul specific acţionează asupra organului de simţ
corespunzător, percepţia presupune o implicare mai activă a subiectului,
care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare, căutare,
selecţie, evaluare, comparare. De aceea, definirea percepţiei ca reflec-
tare nemijlocită sau imediată este improprie, ea fiind mediată în realitate
de operaţiile succesive ale subiectului. Astfel, desfăşurarea percepţiei ia
un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existenţa următoarelor
faze: a) detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimulului şi
încadrarea lui în spaţiu şi timp; b) discriminarea, care rezidă în
desprinderea stimulului din contextul celorlalţi; c) identificarea, care se
concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al
70
stimulului şi în elaborarea răspunsului „este x”; d) interpretarea, în
cadrul căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune
în relaţie cu scopul activităţii subiectului. După conţinut şi mecanism,
distingem: percepţii monomodale (ex. percepţia vizuală, percepţia
auditivă, percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale, care au la bază
interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează
informaţii despre mai multe genuri de însuşiri ale obiectului.
În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ:
percepţia spaţiului (formă, volum, distanţă, poziţie), percepţia
timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percepţia mişcării
(direcţie, viteză), percepţia limbajului (oral, scris), şi percepţia muzicii
(raporturi de înălţime, linie melodică, structură armonică).
Legile percepţiei. Aspectele esenţiale ale percepţiei sunt expri-
mate de un ansamblu de legi, pe care le împărţim în următoarele grupe:
a) legi ale asociaţiei (asemănare, contrast, contiguitate spaţio-tempo-
rală), care acţionează în etapele iniţiale ale formării mecanismelor şi
schemelor perceptive în raport cu o clasă sau alta de obiecte); b) legi de
structură (legea bunei forme, legea pregnanţei, legea bunei continuităţi,
legea destinului comun, legea unum-duo etc), care exprimă funcţionarea
mecanismelor şi schemelor perceptive consolidate şi atestă ireductibi-
litatea percepţiei la o simplă sumă de senzaţii); c) legi generale,
supraordonate (legea integralităţii, legea selectivităţii, legea semnifica-
ţiei, legea constanţei, legea obiectualităţii).
3. Reprezentarea. Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii
despre obiectele care acţionează hic et nunc asupra organelor noastre
de simţ, reprezentarea reflectă şi ne oferă informaţii despre un obiect
sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima treaptă în
organizarea şi funcţionarea activităţii mentale autonome (operarea pe
plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene percepute cândva
în trecut şi ale căror modele informaţionale au fost stocate şi păstrate
în memoria de scurtă şi lungă durată).
Termenul de reprezentare desemnează două realităţi: a) procesul de
ecforare-reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect în absenţa
lui şi b) produsul, respectiv, imaginea conştientizată. Procesul poate avea
o desfăşurare spontană, involuntară, luând aspectul unui flux de
reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin haotice, amalgamate sau
una intenţionată, voluntară, imaginile succedându-se într-o ordine logică
şi fiind subordonate unui scop. Produsul poate fi caracterizat după
71
următoarele calităţi (proprietăţi): a) claritatea sau pregnanţa, în funcţie de
care distingem reprezentări intense sau vii şi reprezentări pasive sau
şterse; b) completitudinea, pe baza căreia delimităm reprezentări bogate,
care tind să se suprapună peste imaginile perceptive, şi reprezentări sărace
sau lacunare (în principiu, imaginea-reprezentare este mai săracă, mai
rezumativă decât imaginea-perceptivă); c) relevanţa sau semnificaţia,
care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se selectează şi
se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului, şi
reprezentări derizorii, care conţin note accidentale, nesemnificative (de
regulă, reprezentarea reflectă în mai mare măsură semnificativul, rele-
vantul, caracteristicul decât percepţia); d) gradul de generalitate, după
care distingem reprezentări individuale, care reflectă obiecte concrete
singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumit obiect etc.) şi
reprezentări generale, care reflectă prototipul unei clase de obiecte
asemănătoare (reprezentarea de casă în general, de om, în general, de
copac, în general); de regulă, imaginea-reprezentare are un grad de
generalitate mai înalt decât perceptul; e) caracterul mijlocit, care constă
în aceea că elementele informaţionale constitutive ale imaginii-
reprezentare sunt furnizate de senzaţii şi percepţii; f) caracterul pano-
ramic, care rezidă în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni
(însuşiri) care se etalează în percepţie în configuraţii simultane.
Semestrul II
4. Gândirea. Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai
complex şi calitativ cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi
luarea în stăpânire mintală a generalului, esenţialului şi necesarului
din realitatea externă.
Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic
et nunc, gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică,
întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut,
viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente şi
stări ale „obiectului„: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului
pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi
prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor.
Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstracti-
zării, predicţiei, anticipării, teoretizării.
Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă
complexitate, gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite:
cognitiv-procesual, structural-operaţional, structural-informaţional.
72
Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea
intelectuală discursivă de prelucrare criterial-logică a informaţiilor
furnizate de percepţie sau memorie, în vederea înţelegerii, explicării şi
interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate), a rezolvării
diferitelor tipuri de situaţii problematice, a elaborării diferitelor proiecte
şi planuri de activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor
optime de acţiune.
Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un sis-
tem ordonat de operaţii sau de transformări care se aplică unei situaţii
iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare finală (scop) (A*), ce
reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie.
În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită orga-
nizare dinamică internă, în cadrul căreia vom identifica două tipuri mari
de operaţii: generale şi particulare (specifice).
Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, generali-
zarea, concretizarea. Analiza constă în descompunerea, pe plan mintal, a
obiectului în părţi componente, pentru dezvăluirea şi descrierea-expli-
carea structurii lui interne; sinteza este operaţia inversă, de reconstituire,
pe plan mintal a obiectului, extrăgându-se şi reţinându-se informaţia
esenţială despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze poate deveni
„obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză); abstractizarea
rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor esenţiale şi lăsarea
în afară a celor neesenţiale, secundare; generalizarea este operaţia de
extindere a unor însuşiri sau relaţii extrase prin abstractizare la toate
obiectele care fac parte din aceeaşi clasă; concretizarea este o operaţie de
aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi interpretarea cazu-
rilor şi situaţiilor particulare.
Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se
utilizează în interiorul diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie,
biologie, psihologie, sociologie etc.
Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor
constructe ideale, simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi
reversibil, în sensul că pentru orice transformare există una inversă sau
opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau starea iniţială.
Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie
definită ca un sistem de noţiuni, organizat după criteriile esenţialităţii
şi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz unitatea structurală de
bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri neesen-
ţiale, desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene,
73
şi ştiinţifice, reflectând însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaş-
terii ştiinţifice. După sfera de cuprindere, se delimitează: noţiuni
individuale, care se raportează la obiecte singulare, luate separat,
noţiuni particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiecte
şi noţiuni generale, categoriale care cuprind însuşirile esenţiale
comune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor (ex. noţiu-
nea de „existenţă”).
Un nivel superior de integrare a conţinuturilor informaţionale
(respectiv, a noţiunilor) este judecata. Aceasta afirmă sau neagă ceva
despre altceva, suportând testul adevărului. Orice judecată este adevă-
rată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nu realităţii.
La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se
integrează în structuri informaţionale şi mai complexe de tipul raţiona-
mentelor. În raţionament se surprinde discursivitatea gândirii, mişcarea
ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit rezultat final
(o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi.
Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă,
în care, pornindu-se de la judecăţi individuale, particulare se ajunge la
o concluzie generală, deductivă, în care se porneşte de la general,
particular şi se merge spre particular, individual, şi analogică, în care
se compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă asemănările,
ceea ce au în comun.
Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional
şi informaţional, îmbrăcând mai multe forme:
a) În plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2)
gândirea euristică şi, de asemenea: 1) gândirea convergentă şi 2) gân-
direa divergentă. Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că
aplicarea unei anumite succesiuni de operaţii (transformări) duce în
mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristică are un caracter
explorator, se desfăşoară după principiul încercare-eroare, succesi-
unea de operaţii nu duce în mod necesar la găsirea soluţiei corecte;
gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de elemente, de
date pentru a ajunge în final la un număr mic de elemente sau date (ea
comprimă câmpul informaţional); gândirea divergentă porneşte de la
un număr mic de elemente sau date şi ajunge în final la un ansamblu
mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul infor-
maţional).
74
b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-con-
cretă şi 2) gândirea simbolic-abstractă. Gândirea intuitiv-concretă se
caracterizează prin predominarea codificării figural-imagistice a conţinu-
turilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv; gândirea
simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării infor-
maţionale şi prin detaşarea de suportul perceptiv.
5. Imaginaţia. Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea
de sine, imaginaţia este un proces distinct de prelucrare şi utilizare a
informaţiei.
Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezentării, bazându-se pe
memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care
începe spre gândire, ocupând astfel o poziţie aparte pe continuumul
activităţii cognitive a omului.
Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente:
a) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în
experienţa anterioară, fie crearea prin mecanisme proprii de imagini
„pure”, fără legătură aparentă cu realul;
b) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare
şi ale fanteziei, realizându-se combinări, amplificări, reordonări etc.;
c) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale
şi a produsului final;
d) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei
designative a imaginilor elaborate. Imaginaţia este elementul central în
structura creativităţii, ca dimensiune globală a personalităţii.
Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă sub mai multe
forme, diferenţierea făcându-se după natura produsului şi după dome-
niul de aplicaţie. După primul criteriu, se delimitează: 1) imaginaţia
reproductivă şi 2) imaginaţia creatoare. După cel de-al doilea criteriu,
distingem: 1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică); 2) imagi-
naţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii; 3) imaginaţia ştiinţifică,
exprimată în conceperea strategiilor şi proiectelor de cercetare, în
elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imaginaţia arhitectural-con-
structivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi de construcţii;
5) imaginaţia managerială, care constă în elaborarea celor mai ingeni-
oase şi eficiente moduri de conducere şi administrare etc.
Procedeele imaginaţiei. Ca activitate intelectuală finalistă,
imaginaţia se sprijină pe o serie de procedee specifice, precum:
a) Schimbarea proporţiilor lucrurilor prin diminuarea sau amplifi-
carea lor (ex. „Guliver în ţara piticilor”, „Flămânzilă”, „Setilă” etc.).
75
b) Amalgamarea – combinarea de elemente şi trăsături esenţiale
luate de la lucruri diferite (ex. Ducipalul lui Al. Macedon).
c) Schimbarea raporturilor cauzale (ex. un piepten aruncat de
Făt-Frumos duce la apariţia unei păduri).
d) Substituţia (înlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiecte
cu altele).
e) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relaţii printr-
o schemă);
f) Tipizarea (redarea unei trăsături generale printr-un prototip
individual: avariţia întruchipată de Hagi Tudose).
6. Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea
informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engramare,
păstrare, reorganizare şi reactualizare. Ea conferă Eului nostru iden-
titate şi continuitate în timp şi asigură transformarea necunoscutului în
cunoscut.
Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după
următorii parametri:
a. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă,
cu atât mai bine).
b. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură
percepere (prezentare).
c. Trăinicia păstrării materialului memorat.
d. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii.
e. Completitudinea reproducerii.
f. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai
întinsă, cu atât mai bine).
Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi
(particularităţile individuale şi stările subiective de moment), cât şi de
factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de prezentare,
gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în mod adecvat
asupra acestor factori, memoria poate fi îmbunătăţită.
Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se poate
realiza la niveluri integrative diferite şi în forme diferite. După prezenţa
intenţiei şi contextului voluntar, se disting: 1) memoria involuntară
(absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi reactualiza un fapt, o
informaţie etc.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a
scopului). După gradul de înţelegere a celor memorate, se diferenţiază:
1) memoria mecanică şi 2) memoria logică. După durata păstrării celor
76
achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria de scurtă durată, pentru
care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2) memoria de
lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu
durata vieţii individului. După conţinut, se delimitează: 1) memoria
informaţional-cognitivă, prin care se achiziţionează, se păstrează şi se
actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre noi înşine,
2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea întregii
experienţe emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în
dispoziţia generală de fond, 3) memoria motivaţională, legată de
păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor secundare, dobândite;
4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor
mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia. După
canalele senzoriale implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei,
se diferenţiază: 1) memoria vizuală, 2) memoria auditivă, 3) memoria
tactilă, 4) memoria olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6) memoria
kinestezică. În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem
trecutul în actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul
cotidian, trebuie admisă existenţa şi a unei memorii prospective, de
fixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi acţiunilor ce
urmează să se producă în viitor. Această formă de memorie maximal
dezvoltată la om face posibilă programarea, planificarea şi anticiparea
în reglarea comportamentului.
Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea
sau scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor, experienţelor,
amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latură pozitivă, cât şi una
negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm
de informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pen-
tru achiziţionarea altora mai importante; latura negativă constă în
blocarea sau eliminarea din fluxul actual al conştiinţei a unor
informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a
unei activităţi.
Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului memo-
rat. Astfel, uitarea se produce mai rapid şi în raţii mai mari în cazul
unui material fără sens (ex. silabe, cuvinte fără înţeles) decât în cazul
materialului cu sens; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui
material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine
sistematizat şi organizat logic; se produce mai repede şi mai intens în
cazul unui material lipsit de semnificaţie pentru noi, decât în cazul
unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu acţionează ca o fatalitte
77
decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod normal, ea poate
fi ţinută sub control, determinând-o să acţioneze selectiv. Cerinţa
principală pentru stabilirea efectului negativ al uitării constă în
activarea şi întărirea (consolidarea) periodică a celor pe care le
apreciem ca fiind importante şi necesare în activitatea noastră viitoare.
VII. Procesele de energizare, potenţare, direcţionare a
comportamentului
Dacă din procesele cognitive omul reuşeşte să diferenţieze, să
identifice, să interpreteze, să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi
se întâmplă în jurul său, prin procesele de energizare, potenţare şi
direcţionare el devine capabil să ia o anumită atitudine şi să se
exprime activ şi selectiv prin comportamente specifice. În categoria
acestor procese includem motivaţia şi afectivitatea.
1. Motivaţia. Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg
ansamblu de „entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile, disonanţele şi
deficitele care apar în cadrul diferitelor componente ale sistemului
personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în direcţia înlăturării
lor şi restabilirii echilibrului. Luată global, motivaţia reprezintă, aşadar,
forţa motrice internă a comportamentului şi activităţii, conferindu-ne
caracterul de fiinţe active şi relativ autonome.
Orice act comportamental integrat are o anumită bază motivaţională,
iar motivaţia devine o lege generală de organizare a comportamentului.
Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. Aceasta
exprimă nevoia puternic consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer,
odihnă, mişcare, adăpost, informaţie, frumos etc. Nesatisfacerea îndelun-
gată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale echilibrului psihic al
personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare, generează cele mai
puternice motive sau mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţele umane se
împart în două grupe mari: primare sau înnăscute (aici intrând, în primul
rând, trebuinţele biologice şi fiziologice) şi secundare sau dobândite (aici
intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice, trebuinţele
religioase, trebuinţele morale).
Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow
a construit „piramida trebuinţelor”, larg acceptată în psihologie. În
forma ei finală, piramida cuprinde 8 clase, care, în ordine, de jos în sus,
sunt următoarele:
78
I – trebuinţe biologice II – trebuinţe de securitate III – tre-
buinţe de afiliere socială IV – trebuinţele Eului V – trebuinţe de
autorealizare VI – trebuinţe de cunoaştere VII – trebuinţe
estetice VIII – trebuinţe de concordanţă.
Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi
relaţii: 1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai
continuu satisfăcută; 2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă cea
anterioară ei a fost satisfăcută; 3) efectul perturbator al nesatisfacerii
cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât trebuinţa
respectivă se situează mai aproape de baza piramidei; 4) activarea şi
satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei – o trebuinţă
o dată satisfăcută se retrage, lăsând locul alteia.
Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului
intră alte două componente: interesele şi idealurile. Interesele reali-
zează legătura noastră selectivă şi relativ stabilă cu diferite aspecte ale
realităţii şi domenii de activitate; idealurile reprezintă forţa de
proiecţie şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire a propriei
personalităţi.
După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot
fi împărţite în pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului perso-
nalităţii sau la stimularea şi menţinerea proceselor de dezvoltare, şi
negative, care determină degradări şi tulburări serioase ale tabloului
psihocomportamental (ex. trebuinţa de alcool, trebuinţa de droguri etc.).
Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă o
anumită intensitate optimă – optimum motivaţional. În principiu,
activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin conţinutul lor reclamă
o motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi atractive prin conţinut
reclamă o stare de motivaţie mai slabă.
2. Afectivitatea. Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un
ansamblu de structuri specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă
dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de motivaţie) şi
dinamica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele, persoanele din jur).
Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin
următoarele proprietăţi:
a) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie,
bucurie, sau semn negativ – tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă);
b) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu
sine trăirea emoţională; aceasta poate fi slabă, medie sau mare;
intensitatea cea mai mare o au afectele);
79
c) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de
durată scurtă, sentimentele sunt de durată lungă);
d) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi
modifica semnul în timp: iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece
în iubire);
e) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include
concomitent trăiri de semn opus, pozitiv şi negativ, ex. gelozia).
Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica,
plăcerea, bucuria) şi emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice,
sentimentele morale).
După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple
(tonul emoţional care acompaniază procesele cognitive, trăirile de
esenţă organică, stările de afect), emoţiile complexe (emoţiile situaţio-
nale curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţare etc.) şi
structurile afective superioare (sentimentele).
Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă,
necesară a vieţii noastre psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea
un caracter activ şi selectiv. În funcţie de semnul dominant al organi-
zării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în lume, să
stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei
din jur sau, dimpotrivă, să ne retragem şi să ne izolăm de lume. Fără
emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul ar fi
un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la
stimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea ex-
ternă, la celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană, fiecare din
noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de satisfacţie, de
stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne autoper-
cepem şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne relaţionăm cu
ceilalţi.
Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi
orientând, ca şi motivaţia, desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă
afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se întâmplă
şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată
introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă intensi-
tatea pe care trebuie s-o posede o trăire emoţională pentru a facilita
finalizarea eficientă a activităţii.
De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asu-
pra intensităţii trăirilor emoţionale, pentru a nu le permite să ne
dezorganizeze gândirea şi acţiunea.
80
Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu
numai de firea omului, de individualitatea lui, ci şi de regimul educa-
ţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană emotivă din fire,
prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă să-şi
controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind instalarea timi-
dităţii, după cum şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă,
într-un climat educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă dure,
dramatice poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la acţiunea
factorilor afectogeni.
VIII. Comunicare şi limbaj
Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este
aceea de a comunica, adică, de a emite către cei din jur anumite
mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a recepţiona de la
aceştia mesajele lor.
Această capacitate are premise şi mecanisme naturale, neurofi-
ziologice, şi este modelată şi structurată socio-cultural.
Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sino-
nim cu termenul de schimb în general, sub influenţa teoriei informaţiei
şi a teoriei organizării, cel puţin în lingvistică şi psihologie, sfera lui se
limitează la procesele de emitere, transmitere şi receptare a mesajelor
informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane, o
persoană umană şi computer sau altă maşină, o persoană umană şi un
animal.
După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea inter-
umană este de două feluri: nonverbală şi verbală.
Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme:
comunicarea prin corp (ţinută, îmbrăcăminte, machiaje, gestică, mi-
mică), comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul de organizare a
ambianţei, distanţe fizice interpersonale şi intergrupale în diferite
situaţii), comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi desenate,
ilustraţii, cinema).
Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor
lingvistice – alfabete, reguli gramaticale – elementul principal de
codificare a mesajului fiind cuvântul.
Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel
individual; limba este o categorie socio-istorică, fiind produsul comu-
nicării în decursul timpului în cadrul unei colectivităţi. Ea se compune
81
dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet (pentru
codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguli grama-
ticale (morfologice, semantice şi sintactice). În raport cu indivizii
concreţi, luaţi separat, limba se prezintă ca un dat obiectiv, pe care
aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze ca instrument
de comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal
individual, şi organizarea lui va prezenta diferenţe mai mari sau mai
mici de la o persoană la alta.
Structura psihologică a limbajului include trei componente princi-
pale: componenta fizică, componenta formal-gramaticală şi componenta
semantică.
Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare
(vocale şi consoane) care formează cuvintele (unităţi fonetice de bază
ale limbii) şi literele care se pun în corespondenţă sunetelor articulate,
obţinându-se codificarea grafică a mesajelor. În măsura în care lim-
bajul realizează transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine
suportul substanţial-energetic indispensabil de obiectivare şi codifi-
care a lor.
Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor
şi regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să
fie inteligibile, adică încărcătura informaţională pe care o poartă să
poate fi uşor şi corect decodificată.
Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor
de designare dintre cuvinte – ca semne – şi mulţimea obiectelor,
lucrurilor, fiinţelor, fenomenelor, relaţiilor etc. din jurul nostru. Legă-
tura designativă este mediată de o imagine, o schemă sau un construct
conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act de învăţare
condiţionată. Rodându-se şi consolidându-se treptat în procesul comu-
nicării, o asemenea legătură devine atât de puternică, încât cele două
entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cu cealaltă devin
organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.
În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma
unei reţele ierarhizate, cu conexiuni atât pe verticală, cât şi pe orizon-
tală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone concentrice ale
sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru
individual: a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele
cele mai familiare, cu frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării
noastre cotidiene; b) zona secundară, în care se integrează cuvintele cu
un grad de familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în procesul
82
comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele mai
puţin cunoscute şi rar folosite în comunicarea obişnuită.
Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare
măsură competenţa lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea
sa de comunicare. Astfel, cu cât zona centrală are o arie mai întinsă,
iar celelalte două – una mai redusă, cu atât nivelul de competenţă
verbală este mai înalt, şi invers.
Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc
important în diagnosticul inteligenţei şi al profilului personalităţii.
În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa ver-
bală şi performanţa verbală: prima este o capacitate virtuală, latentă, cea
de a două este o capacitate în act. În legătură cu cea dintâi sunt încă
dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste susţinută de
N. Chomsky, şi reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată
de J. Piaget. O soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând prin-
cipiul interacţiunii ereditate x mediu şi al dublei condiţionări. Nu se
poate merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că
structurile verbale şi gramaticale sunt integral înnăscute, condiţiile de
mediu şi stimularea din afară neavând nici o importanţă, după cum nici
invers, nu se poate merge atât de departe cu ipoteza genetistă, încât să se
afirme că limbajul se dobândeşte printr-un act mecanic de implantare,
indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului.
Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic
de obiectivare şi codificare a informaţiei, ci şi un mod de conduită –
conduita verbală – limbajul se structurează şi funcţionează în mai
multe forme. O primă diferenţiere se produce după natura compo-
nentei fizice, rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua
diferenţiere se face după planul în care se realizează, rezultând: limba-
jul extern, utilizat în principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi
limbajul intern, utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comu-
nicarea cu sine însuşi.
O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern),
delimitându-se: monologul, comunicarea se desfăşoară într-un singur
sens – de la emiţător la receptor (auditoriu), şi dialogul, comunicarea
se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi receptorul schimbându-şi
succesiv locurile.
Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul verbal
îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală şi socială. Există
însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale între autori în
83
clasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm,
vom regăsi următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) de
cunoaştere (cuvântul este un instrument de extragere, organizare şi
prelucrare a informaţiilor lor); c) de reglare (cuvântul influenţează
desfăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a
comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de
cuvinte cu caracter distractiv).
IX. Procesele de reglare: atenţia şi voinţa
1. Atenţia. Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost
puternic controversată: din element central în psihologia intros-
pecţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism. De asemenea,
s-a discutat mult dacă trebuie considerată un proces, o stare, o activi-
tate sau o condiţie facilitatoare.
Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definirea
atenţiei trebuie să fie aceea că ea nu posedă un conţinut informaţional
propriu; cea de a doua constatare trebuie să fie aceea că atenţia
caracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi toate actele
comportamentale finaliste, conştiente. Din cele două constatări se
desprinde concluzia că termenul cel mai adecvat pentru definirea
atenţiei este cel de mecanism psihic de reglare. Astfel, atenţia este
mecanismul psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se orien-
tează selectiv activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi
activitatea motorie externă, creându-se condiţii psihofiziologice
optime de finalizare.
Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi, care au
valori diferite la diferite persoane, ceea ce face necesară testarea şi
evaluarea ei.
Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi
măsurate sunt: 1) concentrarea, care exprimă gradul de activare şi
intensitatea focalizării conştiinţei şi controlului voluntar în cadrul
percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2) distributivitatea, care constă în
concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra a
două sau mai multor obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea, proprietate a
atenţiei de a se menţine la nivel optim de concentrare pe toată durata
desfăşurării unei activităţi; opusă ei este instabilitatea, care are influenţă
puternic perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra activităţii
profesionale; 4) mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul
84
optimei concentrări în concordanţă cu succesiunea evenimentelor şi
secvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea – stagnarea
atenţiei într-un punct.
În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele:
fiziologice şi psihofiziologice. Primele pun accentul pe rolul sistemului
reticulat activator ascendent şi pe raporturile de inducţie reciprocă
dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plan comporta-
mental reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea succesivă
şi selectivă a dominantelor funcţionale. Celelalte (psihofiziologice)
pun accentul pe interacţiunea dintre mecanismele neuronale şi factorii
psihici, cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului, dependenţa sau inde-
pendenţa de câmp, respectiv, introversia şi extraversia., forţa voinţei,
autocomanda şi autostimularea verbală.
2. Voinţa. Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a
sistemului psihocomportamental, care în forma sa completă, este pro-
prie omului şi se împleteşte strâns cu dezvoltarea funcţiilor conştiinţei.
Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional
al reglajului voluntar sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora
individul uman trebuie să le facă faţă încă din primele zile după
naştere. Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa proceselor
nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor
procese, motivaţia, rezistenţa la tentaţii.
Rezultă atunci că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre
acţiune şi nu este nici o forţă spirituală pură, ci o construcţie psiho-
fiziologică complexă, care se dezvoltă treptat în ontogeneză în
contextul activităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu obstacole de
diferite grade de dificultate.
O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să
depăşim atât teoria liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă
primordială, situată în afara oricărui determinism, cât şi teoria
fatalistă, a destinului implacabil, care consideră acţiunile voluntare ale
omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliză,
sau ambiental, ca în behaviorism.
Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului
uman atributul autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensul
sustragerii acţiunii unor factori extravoliţionali, ci în sensul libertăţii
de a face opţiuni şi de a elabora decizii care să concorde cu principiul
necesităţii obiective.
85
Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând
în evidenţă câteva verigi, şi anume: 1) apariţia impulsului spre acţiune şi
formularea scopului, 2) analiza şi lupta motivelor (atunci când subiectul
este confruntat cu mai multe cerinţe sau solicitări, care trebuie supuse
evaluării comparative); 3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şi
instalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”,
„Vreau să acţionez aşa”; 4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea
scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care pot apare pe
traiectoria acţiunii); 5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei
feedback de validare sau de corecţie. Ca mecanism reglator cu sferă de
acţiune la nivelul sistemului supraordonat al personalităţii, voinţa se
concretizează printr-un set de trăsături generale, precum: 1) forţa sau
tăria, care exprimă gradul de efort pe care o persoană poate să-l susţină
pentru învingerea obstacolelor interne sau externe; 2) perseverenţa, care
constă în menţinerea sau repetarea efortului voluntar până la finalizarea
acţiunii; 3) consecvenţa, care reprezintă rezistenţa liniei de conduită
adoptate la influenţa perturbatoare, precum şi concordanţa dintre vorbe
şi fapte; 4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi
menţine hotărârea luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercită din
afară asupra lui; 5) independenţa, care reprezintă capacitatea subiectului
de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei şi hotărârii de acţiune, fără a
apela la sprijin extern; 6) iniţiativa, care exprimă gradul de activism
intern al subiectului, promptitudinea de implicare în acţiune într-o
situaţie sau alta.
X. Personalitatea
1. Precizări terminologice. În psihologie, ca de altfel, şi în
celelalte ştiinţe socio-umane, circulă, de cele mai multe ori ca sino-
nime, trei termeni: individ, persoană, personalitate. La o analiză mai
atentă, cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite.
Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care
este determinată biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu
numai a omului, ci a oricărui organism viu – plantă sau animal.
Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al indivi-
dului în plan biologic. El desemnează individul uman ca entitate concretă
într-un cadru relaţional dat, aşa cum este perceput de cei din jur.
Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică,
filosofie de atributul valorii; în psihologie el se ia într-o accepţiune
86
diferită, ca desemnând modul şi gradul de integrare şi ierarhizare
sistemică a componentelor biologice, psihice şi socioculturale la omul
normal, considerat într-un mediu social concret.
Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, persona-
litatea este un concept integrator supraordonat, care subordonează
toate celelalte concepte ale psihologiei, inclusiv pe cele de psihic,
conştiinţă, comportament.
Din punct de vedere ontologic, personalitatea reprezintă o reali-
tate complexă, care face obiect de studiu pentru biologia umană,
pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etică şi filosofie.
Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a
comportamentelor mediate psihic, ale acestei realităţi.
2. Direcţii de definire a personalităţii în psihologie. De când
personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologică
(deceniul al treilea al sec. XX), definirea ei a suscitat mari contro-
verse, ceea ce a făcut să apară un număr foarte mare de definiţii: în
1950, McClelland inventaria nu mai puţin de 100 formulări diferite,
iar la începutul deceniului al nouălea, numărul acestora depăşea 150.
Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a
definiţiilor existente, el identificând trei grupe mari: 1) definiţii prin
efect extern; 2) definiţii prin structură internă şi 3) definiţii pozitiviste.
Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este urmă-
toarea: „Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială care se formează
stadial în ontogeneză şi determină un mod specific şi relativ stabil de
raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.
În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante:
1) modelul analitic al trăsăturilor; 2) modelul factorial (trăsăturile sunt
înlocuite cu factori, numeric mai puţin şi mai riguros definibili); 3) modelul
blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic (temperamentul), blocul
conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile), blocul de
orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante); 4) modelul Big-Five,
care pune la baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia
(arată capacitatea de orientare a persoanei către exterior, modul de
implicare în acţiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include diferenţe
individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere);
conştiinciozitatea (vizează, modul concret al individului de a aborda
sarcinile, activităţile, problemele care apar în viaţa lui); stabilitatea
emoţională (diferenţe individuale referitoare la caracteristicile structurii
87
emoţionale); cultura sau intelectul (arată diferitele caracteristici ale
funcţiilor intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienţă).
Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în
principiu elaborate la vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la
adolescenţa târzie la maturitate.
În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se
împletesc într-un mod specific: generalul („În anumite privinţe toţi
oamenii sunt la fel”) particularul („În anumite privinţe unii oameni
sunt la fel) şi individualul („În anumite privinţe nici un om nu este la
fel cu celălalt”).
În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul
clasificărilor tipologice. Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe
care-l vizează şi prin aria de cuprindere: criterii temperamentale (perso-
nalităţi introvertite şi personalităţi extravertite, sau: personalităţi
flegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale (personalităţi
integre şi personalităţi coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţi
înalt productive şi eficiente, personalităţi medii, personalităţi slab
productive şi eficiente); criterii de organizare internă (personalităţi
mature şi armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate, persona-
lităţi imature etc.).

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Golu, M., Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România


de Mâine, 2000, vol. 1, vol. 2; Compendiu, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2000.
2. Golu, M., Dicu, A., Introducere în psihologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1972.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

1. Radu I. şi colab., Introducere în psihologia contemporană, Cluj-Napoca,


Editura Sincron, 1991 (p. 93-304).

88