Sunteți pe pagina 1din 2

NOI DOI

de Ion Pribeagu

Şmil Papuc şi cu Menase


Se iubesc de parcă-s fraţi,
Ambi-s voiajori de seamă,
Şi tot ambii-s însuraţi.

Dar cum amândoi curtează


Chiar de-aici, de peste drum,
Pe drăcoasa văduvioară,
Raşelica lui Avrum.

Într-o zi, băgând de seamă


Cum că gluma se îngroaşe
Şmil,- mai filozof, probabil
Îi propuse lui Menase:

-Măi, Raşela-i tare dulce,


Când o vezi cu umeri goi,
Are atâta şarm, că poate
Să ne dea la amândoi.

Dar ca să putem să facem


Şi puţină-economie:
Tu îi cumperi o poşetă,
Eu îi dau o pălărie.

Tu îi iei pantofi, rochiţă,


Eu o masă, o plimbare,
Pentru noi, chestiunea asta
Nu-i un lucru atât de mare!

Şi-apoi c-o zicătoare,


Care se adevereşte:
Când e vorba de-o iubită
“Unde-s doi, puterea creşte! “

Şi aşa trecut-a anul,


Iar Raşela, drăgălaşe,
Petrecea cu Şmil o lună
Şi o lună cu Menase.
Însă, cum ades’ se-ntâmplă,
Soarta e neândurată,
Că deodată, Raşelica
A rămas însărcinată.

Şi-ntr-o noapte,- tocma-n luna


Când se petrecea cu Şmil
I-a venit să nască. Gata!
Şi-a născut chiar un copil.

Ce să facă Şmil sărmanul!


Cum să se descurce acuşi?
Cum s-anunţe pe Menase,
Care e plecat la Huşi?

Şi îi scrie o scrisoare
Plină de amar şi foc:
-Totdeauna, tu, Menase,
Ai avut mai mult noroc!

Îţi trimit această veste,


De aicea, de la Iaşi,
Ca să stii: Raşela noastră
A născut doi copilaşi!

Tu eşti norocos, Menase,


Iară eu, nefericit.
Căci copilul tău trăieşte
Iar al meu, bietu’, a murit!