Sunteți pe pagina 1din 35

Psalmul

este o specie a genului liric. Poezie religioasa cu

caracter imnic. psalmul exprima pietatea. increderea, umilinta, proslavirea lui Dumnezeu. Cei mai vechi psalmi au fost atribuiti regelui evreu David si apar in Vechiul Testament". Tudor Arghezi a scris 18 Psalmi", dintre care 9 apar in volumul de debut (Cuvinte potrivite" - 1927). Poezii religioase, dar si filozofice, avand ca tema cautarea Divinitatii, Psalmii" arghezieni releva trairile sufletesti ale omului modern: nelinistea, singuratatea. instrainarea, chinul, setea de absolut, incertitudinea, sentimentul limitelor. e6q7416eh21srj Poezia intitulata Psalm" [Tare sunt singur, Doamne, si piezis!"] este inclusa in primul volum arghezian si are ca tema drama poetului-om pe care Dumnezeu 1-a parasit, lasandu-1 singur. Cu toate ca specia este atat de veche, trairile sufletesti mentionate cat si dramatismul cautarii lui Dumnezeu, sunt elemente moderniste. Universul operei (idei, sentimente): Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita din sapte catrene si doua versuri finale, avand rima incrucisata si masura versului variabila (osciland intre 8 si 11 silabe). Considerat drept psalmul singuratatii, poemul se deschide cu strigatul deznadajduit al omului macinat de constiinta ca Dumnezeu I-a dat uitarii: Tare sunt singur, Doamne, si piezis! Copac pribeag uitat in campie, Cu fruct amar si cu frunzis Tepos si aspru-n indarjire vie." Din aceasta constiinta tragica se naste un acut sentiment al solitudinii cosmice (Tare sunt singur") si al inadaptarii:

piezis", adica altfel decat oamenii obisnuiti, poetul este un heruvim bolnav" care tanjeste dupa paradisul pierdut. In versul al II-lea, apare metafora centrala a textului: cea a copacului pribeag, crescut in campie. La modul simbolic, copacul inaltat spre cer ar putea reprezenta dorul chinuitor al psalmistului, neistovita sa sete de divin. Din acest dor se naste imboldul pribegiei (exprimat in epitetul personificator copac pribeag"): singur si strain in spatiul gol al campiei" (ca un nou Adam izgonit din Rai), poetul este gata sa-si inceapa odiseea spre poarta cerului. Metafora copacului este imbogatita prin doua determinari: epitetele ornante Cu fruct amar" si cu frunzis tepos". Ambele il caracterizeaza pe omul uitat de Dumnezeu, condamnat sa-si poarte sentinta biblica: Este psihologia poetului blestemat din istoria simbolismului francez, trecut pe plan religios" (S. Cioculescu). In strofele a Ii-a si a IlI-a, sentimentul solitudinii se imbina cu o anume tanjire metafizica. Se intrevede aici nelinistita patima cereasca" (pomenita intr-o alta poezie similar intitulata), trasatura care il deosebeste pe psalmist de oamenii obisnuiti (reprezentati prin metafora pomilor cu rod). Cateva imagini (Crampeie-n zbor de gingasie", cantece mici de vrabii si lastun") caracterizeaza universul existential al oamenilor netulburati de intrebari. Metafora pomului peste care nu se lasa nici pasarile, nici omizile, castiga noi semnificatii in strofa a IV-a: lipsit de aroma primei agurizi", copacul" (omul-poet) traieste si o alta suferinta: prins adanc intre vecii si ceata", el poarta blestemul timpului curgator si al necunoasterii. Strofele a V-a si a Vi-a exprima oboseala cosmica a cauta-

torului de Dumnezeu: copacul" care si-a facut, din ramuri, altare pentru focurile sfinte, rosteste o intrebare invecinata cu revolta: Si te slujesc; dar, Doamne, pana cand?" In final, parasit si singur ca Iisus pe cruce (in rostul meu tu m-ai lasat uitarii"), poetul traieste o mare drama (Si ma muncesc din radacini si sanger): Psalmii sunt o lupta a poetului cu sine insusi, cu evidenta sentimentului de solitudine ce-l copleseste" (N. Manolescu). Aceasta sfasiere launtrica va conduce la rugamintea adresata in ultimele versuri: Trimite, Doamne, semnul departarii, Din cand in cand, cate un pui de inger" Cercetarea textului reliefeaza si alte elemente apartinand modernismului. Printre acestea, comentatorii mentioneaza un anume crestinism in ruina", in sensul ca ruga psalmistului nu este expresia credintei, ci a neputintei. La nivelul limbajului, se remarca asocierile surprinzatoare intre termeni: Tare sunt singur, Doamne si piezis" , Copac pribeag", Sa bata alb din aripa". Tot un element modernist il constituie metaforele si imaginile socante: fruct amar", frunzis tepos si aspru-n indarjire vie", straja de hotare".

Psalm -; Tudor Arghezi (comentariu literar) Psalmii apartin liricii filozofice argheziene si exprima drama omului modern silit sa traiasca intr-o lume profana parasita de Dumnezeu si lipsita de miracolele de care lumea veche era plina. z5k19ky Titlul acestor poezii, in jur de 16, risipite in volume din toate etapele creatiei argheziene evidentiaza diferentele dintre spiritualitatea crestina si mentalitatea moderna, nelinistita, pragmatica, omul modern fiind apasat de singuratate si aspirand la Divinitate cu care vrea sa comunice, dar aceasta dorinta este exprimata intr-o maniera aparte, uneori chiar sfidatoare. Psalmii arghezienii amintesc astfel numai prin titlu de cei 150 psalmi din vechiul testament, apartinand cei mai multi lui David, tatal inteleptului rege Solomon, psalmi ce erau cantece de slava ale Divinitatii. Psalmii arghezieni isi au originea in experienta religioasa a lui Arghezi dintr-o anumita etapa a existentei sale, cand a trecut printr-o criza existentiala, ezitand intre viata laica si cea ascetica, intre credinta in Dumnezeu si tagada acesteia, solicitand din partea Divinitatii niste semne palpabile ale existentei acesteia.

Dupa modelul psalmilor biblici dar si al poeziei populare de factura religioasa psalmii arghezieni sunt dialoguri imaginare intre poet si mantuitor, scrise intr-un limbaj fie solemn, fie patetic, uneori contestator sau aforistic, exprimandin felul acesta neincrederea, deznadejdea, speranta omului care invoca prezenta Divinitatii. Relatia lui Arghezi cu Divinitatea exprimata in Psalmi, dar si in alte cateva poezii filozofice este asemanatoare celorlalti poeti ai perioadei interbelice, respectiv Blaga si Voiculescu, poetul creand un fel de teologie negativa specifica expresionismului, prin care simtind ca Divinitatea nu-i raspunde, poetul si-a confectionat o aura demonica preferand chiar blestemul asupra tacerii si indepartarea Divinitatii. Poemul Psalm- Tare sunt singur ilustreaza lirica existentiala a lui Arghezi, traducand atitudinile omului in fata divinitatii. Astfel psalmul reprezinta la Arghezi o marturisire a neintelegerii necunoscutului uman si divin in acelasi timp, un dialog cu divinitatea din partea careia spera sa gaseasca raspunsurile la intrebarile pe care si le pune, la problemele existentiale care il preocupa. Dupa cum afirma Mircea Zaciu, poemele ciclului Psalmi sunt ca niste repere ce ar marca popasurile unei via dolorosa. Acesta este drumul de patimi pe care l-a parcurs Iisus Hristos pana la locul rastignirii, fiind denumit si drumul crucii, calvarul sau drumul Golgotei, un drum al patimirii, al suferintei si al jertfei, ca analogie popasurile reprezentand acele momente in care omul mediteaza la problemele existentiale si incearca sa gaseasca raspunsuri din partea divinitatii in aceasta privinta, stiind ca viata pe acest pamant are o finalitate. Astfel se intampla si in poemul Psalm, al treilea din

intreg ciclul, care se constituie intr-un monolog adresat si al carui tema este speranta revelatiei, a obtinerii unui raspuns sau semn din partea lui Dumnezeu de a carui existenta se intreaba. Starea sugerata este cea de singuratate : Tare sunt singur. In aceasta situatie s-ar putea considera ca indoiala, deznadejdea si incrancenarea il cuprind: Tare sunt singur, Doamne, si piezis!, fapt explicabil pentru acesta, care in starea de singuratate incearca sa gaseasca raspunsuri la niste intrebari esentiale pentru el. Intr-un pasaj din cartea fiului scriitorului, Barutu Arghezi, se gaseste insa o afirmatie a lui Arghezi conform careia Psalmii nu arata o deziluzie, ci mai degraba asteptarea unui raspuns care intarzie si pe care nu a reusit sa il gaseasca in decursul perioadei in care a fost la manastirea Cernica, diacon la Mitropolie, respectiv la manastirea din Elvetia, deci prin intermediul dogmelor bisericesti, a contactului cu divinitatea in sensul inteles de biserica, prin rugaciune. Acestea reies chiar din marturisirile autorului cu privire la perioada calugariei: Voiam sa traiesc o experienta, nu o dogma. Nu sunt un atare om. Mi-e indiferenta forma de religie, ceea ce ma intereseaza ar fi o nuanta noua de parfum de smirna si ceara, pe care speram sa o gasesc ratacind...; el cauta de fapt eliberarea prin cunoastere si un alt tip de relatie cu divinitatea. Metafora din al doilea vers copac pribeag evidentiaza tocmai aceasta stare, de ratacire, traducand ideea de singuratate, lipsa stabilitatii. Arghezi asociaza astfel doi termeni aparent opusi deoarece copacul este imobil, fixat in pamant, iar pribeag sugereaza miscarea. Copacul, simbol al vietii in continua evolutie, este in acest caz un axis mundis, care face legatura intre planul terestru si cel celest,

simbolic deci intre om si divinitate, si se concretizeaza in tendinta omului spre absolut, spre cunoastere, in speranta elucidarii misterelor vietii, in acest caz cu ajutorul celui care detine aceste raspunsuri si caruia i se si adreseaza acest monolog, adica Dumnezeu. Copacul poate simboliza tocmai ideea de ratacire, de izolare si deci singuratate copac pribeag uitat, a omului care calatoreste, pribegeste in speranta gasirii raspunsurilor la niste dileme adevarate. Aceste prime doua versuri indica tonalitatea grava in care este scris textul, avand ca tema o drama existentiala. Imaginile Cu fruct amar si cu frunzis / Tepos si aspru-n indarjire vie si afirmatia ca este prins intre vecii si ceata ilustreaza sugestiv sentimentul de indoiala pe care acesta il incearca. Pasarea ciripitoare asteptata, care sa se opreasca-n drum, sa cante si sa zboare, este vestitorul, purtatorul unui semn, mesagerul intercesor prin intermediul caruia ar primi raspunsul de la Dumnezeu, deci ar avea parte de revelatie, si care ar reusi sa izgoneasca indoiala ilustrata prin epitetul metaforic umbra de fum. El se vede intruchipat probabil in acel copac uitat de lume si doreste ca prin aceasta revelatie sa isi gaseasca linistea, rezolvarea dilemelor existentiale, care il fac in opozitie cu unii dintre ceilalti oameni, reprezentati de pomii cu rod sa fie nefericit si susceptibil in unele privinte. Termenii copac si pomii se afla in opozitie in primul rand gramaticala, primul fiind la singular si celalalt la plural, copacul simbolizand omul singuratic, inadaptat, care incearca sa isi depaseasca conditia prin cunoastere, pe cand pomii sugereaza oamenii obisnuiti care nu au dileme existentiale si care sunt multumiti cu situatia lor, ar fi deci o opozitie intre idealuri, dorinta de cunoastere,

absolut si cealalta extrema reprezentata de automultumire, de ingustare a orizontului prin lipsa de idealuri. Aceasta diferentiere plina de simboluri este sugerata in continuare si in strofa a patra: Nu am nectare roze de dulceata, / Nici chiar aroma primei agurizi, / Si prins adanc intre vecii si ceata, / Nu-mi stau pe coaja moile omizi. In strofa a cincea este dezvoltata o alta metafora explicita, a stelelor, care sunt personificate si vazute ca nalt candelabru si straja de hotare, acestea veghind si inchizand accesul intre vecii (eternitate) si ceata (necunoscut), intre pamant si cer, dar mai ales contactul dintre omul revoltat si divinitate. Este preferat cadrul nocturn pentru ca el asigura intimitatea dorita in relatia cu divinitatea, o stare propice meditatiei, invaluita de mister asa cum considera si Alexandru George: Noaptea e vazuta ca mediu impenetrabil, compact si indistinct, asimilat cu misterul pe care-l exprima un termen-pereche: intunericul. Strofa se incheie cu exprimarea deschisa a revoltei care va fi detaliata in strofa a sasea si a saptea: Si te slujesc; dar, Doamne, pana cand?. Sintagma Poate ca, Doamne, mieste de ajuns ilustreaza nemultumirea pe care el o simte in relatia unilaterala pe care a avut-o pana acum cu divinitatea si din partea careia asteapta o experienta, o revelatie, si nu o viata condusa de credinta oarba, necercetata sugerata de focuri sfinte si versul patruns de grelele porunci sinvataminte, lipsita de o relatie clara cu Dumnezeu. Revelatia ar insemna eliberarea prin cunoastere, atingerea unui alt plan in relatia cu divinitatea, lipsit de neincredere si indoiala si tocmai din acest motiv este invocata. Din penultima strofa reiese evident sentimentul parasirii de catre Dumnezeu: In rostul meu tu m-ai lasat uitarii / Si ma

muncesc din radacini si sanger.; rostul meu se refera la destinul omului, iar cel de-al doilea vers sugereaza dilema existentiala care il incearca, intrebarile la care nu poate gasi raspuns, gandurile care il chinuie, iar sangele simbolizeaza durerea, profunda dezamagire in neimplinirea dorintei de eliberare printr-o alta relatie cu Dumnezeu, revolta in sine. Din acest motiv putem considera poemul Psalm o confesiune a revoltei, a insingurarii, a parasirii dupa cum a afirmat Nicolae Balota, purtand -; ca in filigran -; cuvintele evanghelice Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit. Psalm este nu incrancenare disperata, exaltare a orgoliului, nu blasfemie, ci tanguire. Revolta este exprimata deci prin tanguire, divinitatii fiindu-i invocata revelatia (Trimite, Doamne) simbolizata de un pui de inger, acesta fiind mesagerul traditional al lui Dumnezeu, intermediarul intre cer si pamant. Intregul monolog adresat vine practic in contradictie cu dogmele bisericesti si preceptele acesteia bazate pe indemnul Crede si nu cerceta, dar nu este intentionat ca o negare a divinitatii, ci ca o tanguire, o cerere ce are ca scop descoperire cu adevarat a lui Dumnezeu si a povetei sale bune. De aceea, Serban Cioculescu a afirmat in legatura cu Psalmii lui Arghezi ca sunt marturia unei stari agonice: a luptei interioare, in cautarea lui Dumnezeu, pe calea certitudinii materiale sau a revelatiei. Chiar cand domina sentimentul indoielii, nevoia credintei se afirma impetuoasa, ca o recunoastere indirecta a lui Dumnezeu, nefiind vorba de o negare a existentei divinitatii, o blasfemie, cum au considerat unii critici. Dar cea mai sincera interpretare a operei ne-o da totusi autorul ei, care marturisea ca psalmi sunt intrebarile sufletului, indoielile

gandului si nevoia de-a exprima tulburarea intima, ca un fel de spovedanie. Unii au zis ca Psalmii sunt o tagada a credintei, altii ca e o filozofie a negarii, dar prea putini dintre criticii literari au inteles ca era o cautare spre necunoscutul care ne inconjoara in fiecare minut.

Tabor, Nr. 10 / ianuarie 2009 Dimensiuni ale sacrului n poezia lui Tudor Arghezi

Activitatea literar a lui Arghezi se desfoar pe mai bine de apte decenii, ntr-o varietate de forme publicistice fr precedent. Astfel, Arghezi a alternat poezia cu ziaristica, a fondat reviste i ziare, a scris pamflete, romane i povestiri. Se poate spune c Arghezi a fost o personalitate singular i incomod care, chiar dac a colaborat la numeroase publicaii, nu a aderat afectiv i intelectual la spiritul acestora. Ca i Al. Macedonski mai devreme, Arghezi strbate n mod firesc mai multe coli i vrste literare, astfel nct se poate spune c a interferat cu toate curentele literare ale epocii sale, fr ns ca vreunul s l poat revendica n mod legitim. Arghezi a debutat sub semnul influenei parnasiene, fr a neglija ns unele teme, toposuri smntoriste, cultivate ns ntr-un moment n care aceast orientare era n disoluie (Arheologie, Belug, Inscripie pe o cas de ar). Poet al ntrebrilor fundamentale n faa existenei, moralist i

creator implicat n problemele sociale ale epocii sale, Arghezi se nscrie pe traiectoria cea mai nalt a versului romnesc. Creaia sa reprezint o contribuie decisiv la dezvoltarea i nnoirea lirismului romnesc, att prin problematic, ct i prin mijloacele artistice folosite. Ca n mai toi psalmii arghezieni, capt contur i n psalmul A putea vecia cu tovrie... acea dialectic a rugii i nendurrii, a smereniei i orgoliului, dup cum aflm i antinomia sacru/ demonic, antinomie ce reiese tocmai din temperamentul titanian al poetului, copleit de materialitatea lumii dar, pe de alt parte, cutnd s ias la lumina adevrului religios, s se nale la spiritualitate, la dumnezeire. n primele strofe poetul constat o inadecvare ntre instrumentele lingvistice insuficiente pe care le posed cuvintele i spaiul ilimitat, nfiorat de mister pe care trebuie s-l desemneze: Transcendena. Dumnezeirea nu poate fi circumscris prin intermediul vocabulei poetice, divinitatea scap mereu ncercrilor poetului de a o fixa n vers. Ca atare, poetul se afl ntr-o permanent cutare a unor noi modaliti lirice capabile s surprind ceva din aura dumnezeirii, dar i propriile sale frmntri legate de opoziia dintre condiia sa perisabil,

efemer i orizontul nemrginit n care se nscrie divinitatea: A putea vecia cu tovrie/ S o iau prta gndurilor mele;/ Noi viori s farmec, nou melodie/ S gsesc i stihuri sprintene i grele.// Oriicum luta tie s griasc,/ De-o aps cu arcul, de-o ciupesc de coarde./ O nelinitit patim cereasc/ Braul mi-l zvcnete, sufletul mi-l arde. Nevoii irepresibile de a nota n vers zbuciumul interior ori incandescena dumnezeirii i corespunde, n a doua parte a psalmului, o micare de revolt, de rzvrtire mpotriva unui Dumnezeu ce cheam, la un moment dat, la moarte attea frumusei pmnteti (Trupul de femeie, cel mbriat,/ Nu-l voi duce ie, moale i blan;/ Numai suferina cerului, pcat/ Nu-i cu ea s turburi apa din Iordan). Ultima strof a poeziei e o revenire, dup momentul de nlare anterior, la lumea beznei i a putregaiului, a materialitii atroce i a suferinei nchis n cercul infernal al trupului: Vreau s pier n bezn i n putregai,/ Ne-ncercat de slav, crncen i scrbit./ i s nu se tie c m dezmierdai/ i c-n mine nsui tu vei fi trit. Psalmul pune n faa cititorului cteva atitudini lirice contradictorii, una de nlare, de avnt spre dumnezeire, i alta, opus, de recluziune n bezna trupului, dar i de revolt titanian n faa unui dat necrutor. n psalmul Tare sunt

singur, Doamne, i piezi!... e consemnat o atitudine predilect a lui Arghezi n faa divinitii: aceea de izolare, de neputin i resemnare, de har nelenit i aspiraie zadarnic spre un cer ce rmne nchis, ce nu-i trimite niciun semn spre cel ce ateapt, nfrigurat, nsetat, roada divin. Cuvntul piezi, alturi de epitetul singur, caracterizeaz cu plasticitate poziia pe care io recunoate n nelimitarea universului Arghezi: aceea de excepie, de ieire din norm i din firesc, de situare n margine, la fruntariile lumii. Poetul se aseamn pe sine unui copac cu fructe amare, lipsit de frumusee i de for, un copac situat la periferia vieii, aproape mortificat, ce ateapt mici gingii i cntece, dovezi ale vieii i ale rodului bun: Tare sunt singur, Doamne, i piezi!/ Copac pribeag uitat n cmpie,/ Cu fruct amar i cu frunzi/ epos i aspru-n ndrjire vie.// Tnjesc ca pasrea ciripitoare/ S se opreascn drum,/ S cnte-n mine i s zboare/ Prin umbra mea de fum.// Atept crmpeie mici de gingie,/ Cntece mici de vrbii i lstun/ S mi se dea i mie,/ Ca pomilor de rod cu gustul bun.// Nu am nectare roze de dulcea,/ Nici chiar aroma primei agurizi,/ i prins adnc ntre vecii i cea,/ Nu-mi stau pe coaj moile omizi. Aspiraia spre fiorul divin e, aadar, a unei fiine ce-i constat cu dureroas

luciditate propria fragilitate i mrginirea n tiparele unui trup trector. Psalmistul are, n poezia Ruga mea e fr cuvinte, nfiorri de tain i de armonie neauzit ntr-un vers delicat i sobru. n viziunea lui Arghezi, cuvntul e incapabil s rein misterul ultim al divinului, s exprime tulburtoarele acorduri ale dumnezeirii fr rest, s se afle ntr-o total comuniune cu statura nalt, necuprins a transcendentului. Tcerea, ca potenialitate major a unor mesaje nerostite, dar prezente in nuce n nedefinitul absenei cuvntului e modalitatea cea mai apt s exprime inexprimabilul divin, s susin comuniunea cu fiina etern: Ruga mea e fr cuvinte,/ i cntul, Doamne, mi-e fr glas./ Nu-i cer nimic. Nimic i-aduc aminte./ Din venicia ta nu sunt mcar un ceas.// Nici rugciunea, poate, nu mi-e rugciune,/ Nici omul meu nu-i, poate, omenesc./ Ard ctre tine-ncet, ca un tciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gndesc. Nevoia de comunicare cu divinitatea e irepresibil. Poetul, nsetat de certitudini, vrea s-i asume cunoaterea dumnezeirii n date concret-senzoriale. Sufletul poetului, deschis cu apte cupe, e asemeni unui receptacol ce caut s primeasc harul divin, s se cuminece n sensul cel mai nalt i mai autentic: Ochiul mi-e viu, puterea mi-e ntreag/ i te scrutez prin albul tu vetmnt/ Pentru ca mintea mea

s poat s-neleag/ Ne-ngenunchiat firii de pmnt./ Sgeata nopii zilnic vrfu-i rupe/ i zilnic se-ntregete cu metal./ Sufletul meu, deschis cu apte cupe,/ Ateapt o ivire din cristal,/ Pe un tergar cu brie de lumin. Incertitudinea, setea chinuitoare de adevr i de lumin, vocaia desvririi i neputina comunicrii autentice cu divinul toate aceste stri ce se ngemneaz n ncordarea versului confer poeziei tensiune spiritual i dinamism afectiv. Ultima strof marcheaz starea de puritate n care se consum ateptarea mesajului divin, limpezimea de cuget i de simire a mesajului poetic (Gtit masa pentru cin,/ Rmne pus de la prnz./ Sunt, Doamne, prejmuit ca o grdin,/ n care pate-un mnz). nfiorat de zvonul transcendenei, psalmistul caut modaliti de comunicare, de dialog cu o divinitate ce nu se arat, ce refuz s se reveleze n deplintatea fiinei sale. Ipostaza de deus absconditus e cel mai bine reliefat n psalmul Nu-i cer un lucru prea cu neputin, n care suferina deriv din absena divinului. Tcerea cumplit a triilor, robia eternitii i refugiul n timpul istoric oprimant, sugestia extinciei, a veacurilor care pier pun n valoare contiina unui poet nsingurat, ce resimte cu dureroas acuitate spaima de nefiin i durerea de a-i resimi propria nsingurare: Nu-i cer un lucru

prea cu neputin/ n recea mea-ncruntat suferin./ Dac-ncepui de-aproape s-i dau ghes,/ Vreau s vorbeti cu robul tu mai des.// De cnd s-a ntocmit Sfnta Scriptur/ Tu n-ai mai pus picioru-n bttur/ i anii mor i cerurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, subt cer. Viziunea apocaliptic pe care poetul o contureaz liric n acest psalm rezult tocmai dintr-o astfel de perspectiv a neartrii divinitii. Un gust de cenu, o dinamic inert a negativitii i un regres n lumea impur a materialitii se fac simite aici. Sfierea poetului rezult, astfel, tocmai din absena semnului venit din partea dumnezeirii. Poetul nu se simte deloc un ales; de-aici drama sa, suferina sa purceas din lipsa mesajului divin. Comunicarea om/ divinitate e exclus ori mcar pus sub semnul ntrebrii: Cnd magii au purces dup o stea,/ Tu le vorbeai i se putea./ Cnd fu s plece i Iosif,/ Scris l-ai gsit n catastif/ i i-ai trimis un nger de pova / i ngerul sttu cu el de fa./ ngerii ti grijeau pe vremea ceea/ i pruncul i brbatul i femeea.// Doar mie, Domnul, venicul i bunul,/ Nu mi-a trimis, de cnd m rog, nici-unul. Poetul ne vorbete despre un timp de regres, de declin al dialogului om/ divinitate. Omul nu mai regsete limbajul ce ar putea s-i defineasc propriile lui aspiraii spre infinit, spre absolut,

i-a pierdut capacitatea de a se mai rosti pe sine, esenial i pur. Ruga poetului capt, n psalmul Te drmuiesc n zgomot i-n tcere, rezonana unui ipt i inclemena unei acuze. Credina i tgada sunt cele dou atitudini ce covresc deopotriv sufletul psalmistului, mprit ntre spaiul terestru i eternitate, ntre profan i sacru, ntre condiia sa efemer i precar i aspiraia spre triile transcendenei. O transcenden ns ce nu se arat, care, dimpotriv, se ascunde mereu, i camufleaz puterea, se retrage ntr-un spaiu inaccesibil. Divinitatea nu favorizeaz aadar comunicarea cu creaturile sale, lsndu-le acestora perplexitatea credinei i a negaiei, a implorrii i a contestrii. Interogaiile retorice utilizate de poet n prima strof au tocmai rolul de a amplifica tensiunea creat de neputina omului, a fpturii umile de a ntreine un dialog cu divinitatea. Cutarea se consum n gol, ruga rmne fr rspuns, implorarea nu are efect, toate acestea conferind atitudinilor poetice un gust al zdrniciei (Te drmuiesc n zgomot i-n tcere/ i te pndesc n timp ca pe vnat,/ S vd: eti oimul meu cel cutat?/ S te ucid? Sau s-ngenunchi a cere.// Pentru credin sau pentru tgad,/ Te caut drz i fr de folos./ Eti visul meu, din

toate, cel frumos/ i nu-ndrznesc s te dobor din cer grmad). ntreaga nelinite a spiritului arghezian chinuit de contradicii ireconciliabile se regsete aici, n aceste versuri ce clameaz revelarea Divinitii, a visului din toate cel frumos, un vis ce rmne inabordabil i insesizabil. Revelaia nu se produce, hierofania e amnat mereu, sacrul rmne deghizat n magma precar a prozaicului. Chinuitoarea tortur sufleteasc de aici provine: din neputina poetului de a avea certitudini cu privire la existena lui Dumnezeu. Risipit n toate, Divinul nu se reveleaz ca atare, nu-i arat atotputernicia, sporind nevoia de adevr i setea de autentic a poetului: Ca-n oglindirea unui drum de ap,/ Pari cnd a fi, pari cnd c nu mai eti;/ Tentrezrii n stele printre peti,/ Ca taurul slbatec cnd se-adap.// Singuri, acum, n marea ta poveste,/ Rmn cu tine s m mai msor,/ Fr s vreau s ies biruitor./ Vreau s te pipi i s urlu: Este!. Substratul demonic i dominanta raional a lui Arghezi se apropie aici, pentru a contura imaginea unui poet mcinat de contradicii i sfieri luntrice tulburtoare. n psalmul Ca s te-ating, tr pe rdcin, Arghezi se-ntoarce asupra propriei condiii artistice i existeniale precare, o condiie

minat de rtciri i de eecuri, de efemeritate i de demonia timpului ditrugtor. Setea de absolut i neputina de a fi la nlimea propriilor aspiraii, tensiunea spre ideal i imposibilitatea de a-l atinge sunt datele structurale ale fiinei poetice argheziene ce se regsesc i n acest psalm. Starea de criz rmne la fel de puternic marcat afectiv i stilistic, dialectica apropierii i a deprtrii de divinitate la fel de vie. Trebuie remarcat ns faptul c limbajul poetic arghezian capt aici un spor de concretee, o pondere deosebit, prin ntrebuinarea unor termeni ce au savoarea viului, sugestia tritului, a dinamicii realitii empirice. Tr, cmp, dmb, rpi, molift etc. sunt astfel de cuvinte ce confer efecte de apropiere de realitate, de lumea oglindit cu patim, absorbit n vers. Dou ipostaze se confrunt aici: aceea a orizontalitii i fragilitii (paiul) i cea a verticalitii (moliftul). Sunt, deopotriv, dou posturi existeniale i morale. Una a tririi inerte, a abuliei i retractilitii, cealalt a ndrznelii, a avntului spre necunoscut, a interogaiei severe: Ca s te-ating, tr pe rdcin,/ De zeci de ori am dat cte-o tulpin,/ n cmp, n dmb, n rpi i-n pisc,/ Viu cnd m urc, i trist cnd iar m isc.// Am fost un pai i am rzbit n munte,/ Molift nnalt i mndru c pui punte/ Pe cretete, din lume

ctre veac./ i-am ascultat btaia-i de tictac. Ultimele dou strofe aduc n scen o alt atitudine, una de umilin a fiinei ce poart n sine povara attor ntrebri chinuitoare, a fiinei de excepie ce st de straj n vecii i care vrea s-i recapete condiia uman-prea uman (M-a umili acum i m-a ruga:/ ntoarce-m de sus, din calea mea./ Mut-mi din cea mna ce-au strivit-o munii/ i, adunat, du-mi-o-n dreptul frunii). Refugiul n lumea artei, n universul interior, aduce o cu totul alt perspectiv: poetul consider c Dumnezeu poate fi gsit i n luntrul fiinei, sub forma unei rugi delicate i reculese. Pentru c n-a putut s-te-neleag e poate psalmul cu accentele cele mai patetice din ntreg ciclul arghezian. Tonalitatea poeziei e una a lamentaiei reinute, a interogaiei cu diciunea solemn i abstras. Dac, n mod generic, psalmistul este, nainte de toate, omul nesaului gnoseologic (N. Balot), se poate considera c n acest psalm cutarea nesioas a divinului nu mai e nsoit de accente insurgente, ndoiala nu mai are patosul negator al imprecaiei, iar dinamica discursului liric capt o anume inut orfic. ntrebrile poetului au acum un aer de melancolie nelmurit, dup cum gustul neputinei cunoaterii e copleitor, iar povara

frmntrilor necontenit. Dumnezeu e imaginat, mai nti, n postura sa veterotestamentar, autoritar i rzbuntoare, cu dimensiuni de neimaginat, pe care oamenii le-au aezat n tipare antropologice: Pentru c n-a putut s teneleag/ Deertciunea lor de vis i lut,/ Sfinii-au lsat cuvnt c te-au vzut/ i c purtai toiag i barb-ntreag.// Te-ai artat adeseori fpturii/ i-ntotdeuna-n haine demprat,/ Ameninnd i numai suprat,/ C se sfiau de tine i vulturii.// n Paradisul Evei, prin pdure,/ Ca i n vecii triti de mai trziu,/ Gura ta sfnt, toi Prinii tiu,/ Nu s-a deschis dect ca s ne-njure. Ultimele dou strofe pun n lumin latura patetic a sentimentului religios arghezian, un patos reinut al eului chinuit de ntrebri mistuitoare cu privire la propria condiie i cu privire la raportul dintre fiin i Dumnezeire. Umilina ia locul insurgenei, iar absena divinitii provoac, cum observ Nicolae Manolescu, contiina insuportabil a singurtii n univers. Fervoarea interogaiei se preschimb n implorare, iar cutarea are tot mai mult caracterul unei ncercri de identificare empatic a eului cu ceea ce este deasupra firii, cu divinitatea: Doamne, izvorul meu i cntecele mele!/ Ndejdea mea i truda mea!/ Din ale crui miezuri vii de stele/ Cerc s-mi

nghe o boab de mrgea.// Tu eti i-ai fost mai mult dect n fire/ Era s fii, s stai, s vieuieti,/ Eti ca un gnd, i eti i nici nu eti,/ ntre putin i-ntre amintire. Retras n sine, n labirintul propriilor chemri spre absolut, Psalmistul nu contenete s-i exprime ndoielile, nelinitile, tulburtoarele ntrebri asupra propriei fiine, asupra Dumnezeirii i asupra locului su n nemrginirea universului. Comunicarea cu un deus absconditus se transform, treptat, ntrun monolog al exasperrii gnoseologice, al abuliei i lipsei de semnificaie ontic. BIBLIOGRAFIE CRITIC SELECTIV NICOLAE BALOT, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Bucureti, 1979; OVID S. CROHMLNICEANU, Tudor Arghezi, ESPLA, Bucureti, 1960; ALEXANDRU GEORGE, Marele Alpha, Ed. Cartea Romneasc, Bucureti, 1970; GHEORGHE GRIGURCU, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labi, Ed. Minerva, Bucureti, 1989; NICOLAE MANOLESCU, Metamorfozele poeziei, Ed. Timpul, Reia, 1996; NICOLAE MANOLESCU, Postfa la volumul Tudor Arghezi, Poezii, Ed. Minerva, Bucureti,

1971; I. NEGOIESCU, Istoria literaturii romne, Ed. Minerva, Bucureti, 1991; ION POP, Recapitulri, EDP, Bucureti, 1995.

Pentru realizarea eseului se valorific textul psalmului [Tare sunt singur, Doamne i piezi!...] de Tudor Arghezi. Revendicat de clasici i de moderni deopotriv, Tudor Arghezi realizeaz o oper poetic original. Pornind de la aspectele liricii tradiionale, ofer alternative poetice moderne (idei, atitudini, modaliti lirice). Poezia sa, cu un limbaj ocant prin neateptate asocieri lexicale sau semantice, este expresia unei contiine frmntate, aflate n perpetu cutare, oscilnd ntre stri contradictorii sau incompatibile. Iniial specie a liricii religioase, n care se preamrete divinitatea, n lirica modern psalmul este o specie a poeziei filozofice, n care sunt exprimate dilemele existeniale (raportul om-divinitate). n epoc, psalmul este cultivat de AI. Macedonski i de Lucian Blaga. Psalmul poetic interbelic este creat de o contiin problematizant, iar strile contradictorii ale psalmistului exprim situaia dramatic a condiiei umane, cutarea dialogului cu Dumnezeu ntr-o lume desacralizat. Psalmii arghezieni sunt. monologuri ale celui-care-

glsuiete-n-pustiu. [...] Nici un rspuns din marele gol. Monologul nu ajunge niciodat s devin un dialog. Dar tocmai condamnarea la singurtatea suferit, asumat, arogat a glasului, ca i imensitatea vidului n care rsun confer psalmilor arghezieni patosul lof*. Primii 9 psalmi au fost integrai volumului Cuvinte potrivite (1927), fr a se constitui ntr-un grupaj separat. Faptul c i n volumele ulterioare au fost inclui ali psalmi demonstreaz permanena cultivrii acestei specii i a problematicii filozofice n opera lui Tudor Arghezi, cu frmntrile cutrii i ncercarea atingerii absolutului. MODERN IPOTEZ: Psalm III [Tare sunt singur, Doamne, i piezi!...], publicat n volumul Cuvinte potrivite, aparine liricii moderne. Specie a poeziei filozofice, acest psalm constituie o mrturie a unei stri agonice: lupta interioar, n cutarea lui Dumnezeu. FORMULAREA ARGUMENTELOR Starea agonic, sentimentul neputinei i al prsirii de Dumnezeu, nsingurarea, contiina propriei damnri sunt atitudini umane reflectate n lirica modern definit prin categoria negativ a cretinismului n ruin7. ARGUMENTARE

Experiena monahal de la Cernica i dilemele omului modern pot fi asociate preliminar psalmilor arghezieni, care nu sunt poezii mistice, dar se ncadreaz n categoria poeziei moderne de tip filozofic. [Tare sunt singur, Doamne, i piezi!...] este uh psalm al nsingurrii, al prsirii, purtnd - ca n filigran cuvintele evanghelice Eli, Eli, lama sabahtanih, adic Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai prsit?. [...} Tonul de lamento l nlocuiete pe cel al revoltei din ali psalmi. [...] Dar pricina este aceeai: absena divinitii8. Versul iniial, Tare sunt singur, Doamne, i piezi!...", constituie o formulare lapidar a teniei: singurtatea i dorina de comunicare cu divinitatea. Este singurtatea agonic a poetului, a omului piezi", altfel dect semenii si. Psalmistul arghezian se simte proscris , blestemat. Zbaterea psalmistului ntre credin i tgad este dublat de lupta poetului ntre cuvnt i tcere, cu strile poetice implicate: ardere lent, cutare, ascultare, zbatere interioar, imaginare, viziune. Psalm ni ia forma unui monolog adresat, solilocviu (lamentaie). Tcerea Celui chemat, Deus absonditus, ntreine starea de solitudine a psalmistului i sentimentul de prsire, trezete revolta i implorarea, alimenteaz dorina orgolioas de a primi semnul deprtrii" (coborrea transcendenei n imanen).

Diferitele atitudini ale eului liric sunt exprimate prin verbele la prezent, persoana I singular (tnjesc", atept, nu am", slujesc"), la conjunctiv (s cnte", s mi se dea", s bat") sau la persoana a Ii-a singular, indicativ i imperativ (m-ai lsat", trimite"). Reproul, vaierul, tnguirea psalmistului modern sunt ntlnite i n lamentaia psalmistului biblic, cruia ns i se rspunde de dincolo". Monologul eului liric vine n contradicie cu preceptul biblic Crede i nu cerceta" i exprim nevoia celui uitat de Dumnezeu de a primi un semn al inocenei pierdute. Proiecia simbolic a eului liric se construiete prin dezvoltarea metaforei copacpribeag uitat...". Axis mundi, legtur ntre pmnt i cer, copacul simbolizeaz dualitatea condiiei umane, a poetului care aparine n acelai timp lumii terestre, efemere (trupul - rdcinile) i lumii cosmice eterne (spiritul - coroana). Opoziia termenilor copac pribeag" i pomii de rod sugereaz condiia celui respins de divinitate, respectiv, pomul vieii din rai, binecuvntat de Dumnezeu. n prima secven poetic (strofele 1-IV), cele dou metafore-emblem grupeaz cte o serie de atribute ale ipostazelor antitetice. Primul vers este o confesiune adresat divinitii, prin vocativul Doamne", lamentaie exprimat prin verbul la persoana I singular, superlativul absolut expresiv i cele dou epitete, singur", piezi". Versul iniial impune

tonalitatea grav a acestui psalm al singurtii, care are ca tem o dram existenial. Metafora copac pribeag uitat n cmpie" realizeaz o imagine a singurtii omului n ruptur, uitat de Dumnezeu, derivnd din mitica suferin a celui alungat din edenul primordial. Epitetul pribeag" asociat surprinztor cu substantivul copac" confer acestui element al regnului vegetal, al vieii n evoluie, atributele umane: singurtate i micare. n poezia modern, metafora provoac o contaminare de lucruri obiectiv i logic incompatibile"9. i alte metafore nsoite de epitet (fruct amaf, frunzi epos i aspru") asociaz termeni din sfera semantic a vegetalului i a umanului. Ele desemneaz atribute ale poetului nsetat de cunoatere i cruia, tocmai de aceea, i se refuz mplinirea n plan uman. Tentaia absolutului/ cutarea continu este sugerat de sintagma ~n ndrjire vie" i este reluat cu verbul tnjesc", n strofa a doua. Metafora umbra mea de fum" (ipostaz a credinciosului ascet) exprim componenta spiritual, ns dureros supus i ea trecerii. Metaforele din versul prins adnc ntre vecii i cea" implic dualitatea suflet - trup (eternitate efemeritate) a celui care tinde spre absolut prin divinitate. Dar Dumnezeu ascuns i mut nseamn singurtatea omului. Metafora copacului blestemat, sterp, care tnjete dup

semnele binecuvntrii cuprinde ntreg complexul izgoniri?10. n opoziie, pomii de rod cu gustul bun" poart semnele paradisului, ale inocenei: pasrea ciripitoare", crmpeie mici de gingie", cntece mici de vrbii i lstun", nectare roze de dulcea", aromaprimei agurizi, moile omizi. Imaginea edenic se realizeaz prin imagini artistice variate (vizuale, auditive, olfactive, tactile), spre deosebire de descrierea unilateral a copacului uitat, cu imagini exclusiv vizuale. Ceea ce i se refuz (tnjesc", atept, nu am") sunt tocmai atributele vieii. Opoziia dintre copacul uitat n cmpie" i pomii de rod presupune i distincia singular - plural, care poate semnifica, la nivel simbolic, deosebirea ntre condiia poetului inadaptat, nsetat de absolut i condiia oamenilor obinuii, cu preocupri pmnteti. Urmtoarele zece versuri constituie a doua secven poetic, care conine motivaia revoltei i revolta, modificnd treptat tonalitatea iniial, de lamentaie. Versul Nalt candelabru, straj de hotare" din strofa a V-a spiritualizeaz imaginea copacului tinznd spre lumina cereasc, dar sugereaz hieratismul steril, al jertfei neprimite. Candelabrul nu este o surs a focului originar, ci un suport al acestuia n diversele sale manifestri: Stelele vin i se aprind pe rnd/ In ramurile-ntinse pe altare". Ascet al virtuilor sterile, psalmistul se proiecteaz n acest simbol al nsingurrii damnate. Nzuind spre

uniune cu absolutul, el nu propovduiete mpcarea; nemngiat, nu aduce un mesaj consolator. Ateptarea, veghea nerspltit a omului-altar, ntr-o singurtate lipsit de consolare, i trezete revolta: i te slujesc; dar, Doamne, pn cnd?. Exclamaia retoric exprim exasperarea celui care, servind o absen, se simte frustrat n existena sa"11. Veghea aceasta impune o distorsiune a umanului de la rnduielile sale fireti: De~a fi-nflorit numai cu focuri sfinte/ i de-a rodi metale doar, ptruns/ De grelele porunci i-numinte". Focul sfnt purific spiritual, dar omenete ucide. Rodirea metalelor printr-o alchimie a focului (calea ascetului) este mai pur, dar inuman, monstruoas n sfera vitalului. Viaa n ascultare, cale a ascetului, nseamn a renuna la rodul firesc, uman. Artistul (poetul blestemat) cunoate i el o existen paradoxal, rodind mpotriva firii, ceea ce i provoac suferina. Iar efectul suferinei asumate este tocmai umanizarea. Exasperarea este atitudinea prin care omul nu caut s-i depeasc sau s-i anuleze condiia, ci s i-o mplineasc: n rostul meu tu m-ai lsat uitrii/ i m muncesc din rdcini i sngef. Acesta este reproul adresat divinitii mute: uitarea, golul. Suferina psalmistului nu aparine registrului durerilor umane, ci este una profund, a fiinei. S Ultima Ultima secven poetic conine ruga: Trimite, secven cnd, cte un Doamne, semnul deprtrii,/ Din cnd n

POETIC pui de nger". Metafora semnul deprtri f i simbolul pui de nger", ca mesager al transcendenei, sugereaz nevoia psalmistului de primi un rspuns, o certitudine, o alinare a spaimei de singurtate. Aductor de bunavestire, de mpcare, de poua bun", mesagerul este purttor al graiei divine: S bat alb din arip la lun/ S-mi dea din noupovaa ta mai bun. Tcerea acestui Deus absconditus, implorarea rmas fr rspuns sunt sursele melancoliei din Psalm III. n jurul lui Dumnezeu este un cerc de tcere, iar a-L gsi nseamn a-L cuta nencetat. De aceea nsi cunoaterea poetic devine cunoaterea purificatoare. Neputincios s ating absolutul, sufletul se bucur c triete nelinitita patim cereasc". Raportul om - divinitate din psalm implic dou ipostaze: credinciosul prsit i Deus absconditus. Psalmul se construiete fundamental n jurul accepiunii religioase a divinitii. Atitudinea este setea de divin. Versul final aduce accepiunea etic, ideea de bine povaa ta mai bun") i pe aceea gnoseologic mistuitoare aspiraie de a t?, ncheiat n eec, avnd ca efect suferina. Ipostaza estetic a ideii de divinitate, aspiraia spre perfeciunea inaccesibil se sugereaz prin mesagerii raiului, pasrea ciripitoare", puiul de nger". Fora de sugestie a limbajului poetic arghezian, caracterizat prin ambiguitate i expresivitate, se realizeaz prin neateptate asocieri lexicale, prin schimbri eseniale la nivelul sintactic i al topicii. Materialitatea imaginilor

artistice, fantezia metaforic, asocierile semantice inedite confer fora de sugestie a ideilor poetice i modernitatea textului liric. Nivelul prozodic - inovaia prozodic: 7 catrene cu msura diferit de la 7 la 11 silabe, rima ncruciat, ritm combinat i un distih; - inovaia la nivelul rimei (pri de vorbire diferite: substantiv - adjectiv, adjectiv - verb, substantiv pronume etc). Nivelul lexico-semantic - cuvinte din cmpul semantic al vegetalului: copac", fruct, frunzi", pomi de rod", ramuri; - neateptate asocieri lexicale, din sfera umanului i al vegetalului: copac pribeag", fruct amar", frunzi epos i aspru"; - schimbarea valorii gramaticale : piezi" (adjectiv provenit din adverb), alb" (adverb provenit din adjectiv); - termeni populari sau arhaici: a tnji, crmpei, agurid";

- termeni religioi: te slujesc", altare", nger". Nivelul morfologic - pronume i verbe la persoana I i a Ii-a singular, ca mrci ale subiectivitii; - vocativul Doamne"; - verbele la prezent, persoana I singular (tnjesc", atept, nu am", slujesc"), la conjunctiv (s cnte", s mi se dea", s bat") sau la persoana a Ii-a singular, indicativ i imperativ (m-ai lsat, trimite"). Nivelul stilistic - epitetul rar: copac pribeag", fruct amar", frunzi epos i aspru", s bat alb"; - metafora: ndrjire vie", nalt candelabiu., straj de hotar", cea", umbra mea de fum"; - simbolul: pui de nger", arip; - personificarea: stelele vin i se aprind"; - inversiunea: nalt candelabru"; - antiteza: copac pribeag" - pomii de rod"; - enumeraia: vrbii i lstun".

CONCLUZIE Psalmul III [Tare sunt singur, Doamne, i piezii...J red, ntr-o tonalitate melancolic, diferite atitudini poetice fa de interlocutorul absent, Deus absconditus, n acelai timp atitudini umane reflectate n lirica modern: sentimentul neputinei i al prsirii de Dumnezeu, nsingurarea damnat, revolta, reproul, ruga.