Sunteți pe pagina 1din 15

CAPITOLUL I.CONCEPTUALIZAREA TERMENULUI DE „ORDINE MONDIALĂ”

1. Conceptul de ordine mondială

Studiul ordinii mondiale ocupă un loc important în teoria relaţiilor internaţionale,deoarece se axează pe afirmarea şi schimbarea modelelor de interacţiune dintre entităţile politice pe arena mondială. Pe parcursul istoriei,indivizii şi statele au manifestat o preocupare constantă pentru dezvoltarea unui model care ar oferi stabilitate şi predictibilitate în raport cu ceilalţi. Din acest punct de vedere,ordinea poate fi privită ca element crucial pentru securitatea ontologică nu doar a indivizilor,dar şi a statelor care compun sistemul internaţional. După prăbuşirea sistemului bipolar ,conceptul de ordine mondială a devenit extrem de popular, fiind deseori utilizat în mod abuziv,fără a defini clar înţelesul acestuia. Aşa cum pe bună dreptate a remarcat Hedley Bull „un studiu al ordinii în politica mondială trebuie să înceapă cu întrebarea:Ce este ordinea?” 1 Dar un eventual răspuns la această întrebare ar fi unul incomplet fără clarificarea cuvântului adiacent,acela de ordine mondială şi/sau internaţională. Utilizat în contextul ordinii,cuvântul mondial nu trebuie înţeles în sensul său absolut ,având limitele sale spaţiale şi temporale. De regulă,în literatura de specialitate ,referindu-se la ordine,termenul „mondială”se limitează la epoca modernă,avându-şi originea în secolul 16 ,deseori asociat cu războaiele italiene(1494-1529) cu marele descoperiri geografice care au extins efectiv teritoriul de acţiune a fenomenului politic sau într-un sens primitiv pe cel al securităţii şi Pacea de la Wesphalia(1648) care constituie instituţionalizarea sistemelor de state ca actor ai relaţiilor de ordine,şi care intră în faza finală după al doilea război mondial(1939-1945,care culminează cu încheierea Războiului Rece(1989-1990) 2 .Cât priveşte limitele spaţiale, termenul mondial se referă iniţial la Europa de Vest, ca prim cadru al civilizaţiei care sa întrebat despre anarhia care nu putea fi eliminată dar putea fi logaritmată, ale cărei model şi principii politice, economice şi militare de organizare se extind gradual la scara globală. Cele două conflagraţii mondiale şi procesul de decolonizare lansat ulterior în Africa şi Asia desăvârşesc procesul de expansiune a ordinii de origine europeană,conferindu-i acesteia un caracter global. Cu siguranţă,iniţial,ordinea europeană avea un caracter eminamente regional – European - aceasta neputând ignora faptul că simultan au existat şi alte tipuri de ordini politice

1 H.Bull,Societatea Anarhică,Ştiinţa,Chişinău,1998,p.1.

2 Adrian Miroiu….,Manual de relaţii internaţionale,2006,p.312.

regionale. Însă în timp ce ordinile regionale neeuropene existau sub formă de imperii,ordinea europeană se baza pe state suverane moderne. De asemenea ,dacă celelalte ordini acopereau o regiune şi erau mai degrabă „introverte”(închise),atunci ordinea europeană şi cu atât mai mult cea imperial europeană – se bazează pe un sistem „extrovert”(deschis) şi era una globală cu orientare şi pretenţii de universalism. Dacă e să contextualizăm,cuvântul internaţională ,adiacent ordinii, atunci este de remarcat faptul că ordinea mondială ar putea fi obţinută odată cu instituţionalizarea ordinii internaţionale drept un mecanism intermediar de trecere de la cea regională la cea mondială, cu o precizare de esenţă – diferenţa tipologică a actorilor sau subiecţilor care le constituie. Astfel suntem predispuşi a afirma că „ordinea internaţională este o ordine între state;statele însă sunt doar grupuri de oameni,iar oamenii pot fi grupaţi astfel încât să nu formeze state. În plus,acolo unde sunt grupaţi în state,ei sunt dispuşi şi în alte moduri” 3 . Ordinea mondială este mai largă decât ordinea internaţională,deoarece,pentru a o prezenta, trebuie să ne ocupăm nu numai de ordinea între state,ci şi de ordinea la scară internă,asigurată în cadru anumitor state şi de ordinea în cadru sistemului politic mondial în care sistemul de state este doar o parte 4 . În cel mai general sens,ordinea înseamnă organizarea şi prin urmare interacţiunea unor elemente conform unui model. Considerând statele ca fiind principalii actori ai sistemului internaţional modern,ordinea mondială presupune existenţa unor modele de interacţiune interstatală care asigură securitatea relativă a statelor,mediu internaţional preexistent şi realizarea scopurilor primare ale naţiunilor şi ale omenirii ca întreg. Cu alte cuvinte, se poate vorbi despre ordine mondială atunci când există un model relativ stabil de organizare a relaţiilor interstatale pe arena internaţională. Această organizare se bazează pe reguli de comportament internaţional. Majoritatea autorilor consideră că aceste reguli sunt elaborate şi impuse de către cei mai semnificativi actori din sistemul internaţional. Această viziune se corelează cu supoziţia că în sistem există inegalitatea distribuirii capabilităţilor(în stilul marxist),ceea ce face să existe state slabe şi puternice. Astfel fluctuaţia dinamicii competiţionale dintre marile puteri în domeniul economic, militar şi politic, constituie premiza decăderii şi în ultimă instanţă,prăbuşirea ordinii mondiale în urma războaielor hegemonice care au capacitatea să schimbe în mod radical nu

3 H.Bull,op,cit.,p.18.

4 H.Bull,op,cit.,p.20.

doar raporturile de forţă dintre state,dar şi modele de interacţiune economică şi socială la scara globală. Însă ar fi greşit să considerăm că ordinea mondială este domeniul exclusiv al marilor puteri şi se reduce doar la raporturile politico-militare şi la competiţia economică dintre acestea. Pe lângă aspectele menţionate anterior, problematica ordinii mondiale mai include componente de ordin economic,informaţional,ecologic,social la nivel global care afectează întreaga omenire şi implică pe lângă marile puteri,întreaga comunitate de state,cât şi numeroase forme de organizare transnaţională a indivizilor în interior şi exteriorul ţării. Prin urmare,putem spune că în sens larg ordinea mondială presupune existenţa unor modele de interacţiune politică, militară, economică şi socială dintre state şi/sau actori nestatali la nivel global. Fără îndoială ,în ciuda multitudinii actorilor şi a interacţiunilor multidimensionale din diverse domenii ale vieţii sociale,cea mai importantă şi mai bine studiată dimensiune a ordinii mondiale rămâne totuşi cea orizontală, adică relaţiile dintre state ,iar aici,în general,relaţiile internaţionale au căzut victimă tentaţiei de a ceda ispitei privilegierii marilor puteri,care se luptă,impun şi modifică modele de interacţiune şi norme de conduită în sistemul internaţional.

2. Tipurile de ordine internaţională.

Pentru a palpa esenţa ordinii internaţionale este necesar de a evidenţia şi cerceta tiparele de interacţiune dintre state la diferite etape a dezvoltării sistemului internaţional. De fapt aceste tipare constituie modele de ordine internaţională,care fiind cercetate pot răspunde la o multitudine de întrebări ce flotează între conceptul de ordine, ca noţiune teoretică,până la esenţa ordinii internaţionale de la sfârşitul sec.XX – înc . sec.XXI. Majoritatea cercetătorilor sunt de părerea că cuantificarea ordinii internaţionale poate fi catalogată o dată cu începutul epocii moderne şi asta datorită unor premize:1)Marele descoperiri geografice şi începutul construcţiei imperiilor coloniale; 2)Înlăturarea puterii Papale şi a scolasticii din toate domeniile vieţii sociale. e.t.c. Fiecărui tip de ordine îi este caracteristic un anumit set de instrumente şi mecanisme de instituire şi menţinere a modelului de ordine existent. Astfel primul tip sau model de ordine internaţională menţionat de majoritatea cercetătorilor este – sistemul Westfalia 5 . Acest sistem a instituit o nouă sau mai bine zis prima ordine internaţională bazată pe principii raţionale. Pentru studiul nostru este important de a

5 Adrian Miroiu….,Manual de relaţii internaţionale,2006,p.314.

enumera şi explica importanţa principiilor statuate drept mecanism de funcţionare a acestui model de ordine:

În primul rând, Tratatele Westfalice stabilesc principiul după care unicul actor în relaţiile internaţionale este statul. Astfel că,începând din 1648 alţi actori nestatali importanţi până în acel moment, precum Papalitatea sau Imperiul,sunt scoşi în afara relaţiilor internaţionale, ne având dreptul legal de a semna tratate internaţionale. De asemenea, nici actorii existenţi anterior, precum nobilii sau oraşele libere, nu puteau să facă parte din sistemul internaţional. În al doilea rând,statele care erau parte a sistemului internaţional deţineau un atribut primordial: suveranitatea. Suveranitatea reprezintă totodată capacitatea şi dreptul unui actor de a-şi defini propriile interese, de a-şi concepe şi purta o politică internă şi externă corespunzătoare intereselor sale şi conştientizarea neimplicării în treburile interne ale unui alt stat. Ea constituie elementul esenţial care a modelat sistemul internaţional şi atributul esenţial care a permis includerea sau excluderea unui actor din acest eşafodaj. Suveranitatea reprezintă aşadar principiul de bază al constituirii sistemului internaţional, recunoscând faptul că numai statul reprezintă sursa întregii autorităţi legitime,în sensul în care el nu recunoaşte nici o autoritate superioară sie însuşi în sistemul internaţional 6 . Recunoaşterea suveranităţii înseamnă implicit şi recunoaşterea libertăţii de acţiune a statelor în sistemul internaţional. În al treilea rând, Tratatele Westfalice au stabilit egalitatea între state pe baza egalităţii suveranităţilor. Astfel,se recunoaşte o egalitate a suveranităţilor tuturor statelor indiferent de diferenţele care puteau să existe între ele din alte puncte de vedere,în baza faptului că nici una dintre suveranităţi nu era mai legitimă sau mai puţin legitimă decât celelalte atâta timp cât era recunoscută ca atare. De aici rezultă că statele erau singurele care se puteau obliga internaţional în anumite circumstanţe,adică erau singurele care îşi puteau lua angajamente internaţionale bazate pe liberul lor consimţământ,fără a fi supuse coerciţiei altei puteri. În al patrulea rând, balanţa de putere este acceptată ca instrument al relaţiilor internaţionale prin care se caută stabilitatea,şi nu pacea,mai curând limitarea conflictelor şi a extinderii lor prin atragerea de terţi decât eliminarea sau stoparea lor. De fapt,scopul declarat al balanţei de putere ca instrument al relaţiilor internaţionale a fost acela de a împiedica o singură putere(europeană) să le domine pe toate celelalte. Deşi ea nu a fost statuată în mod explicit în tratate,era evident că

6 David Armstrong ,”Revolution and Word Order.The Revolutionary State in International Society”/Clarendon Press,

Oxford,1993.p.25.

însuşi Războiul de 30 de ani reprezentase o încercare de a se ajunge mai degrabă la o împărţire teritorială şi de putere care să asigure un echilibru de putere în Europa. Echilibrul de putere înlătura astfel visul unui imperiu universal ca formă de existenţă a ordinii(europene). Acest

principiu reprezenta „un compromis dintre suveranitatea statală şi scopul comun al sistemului” 7 În al cincilea rând,se evidenţiază problema necesităţii legitimităţii internaţionale. Aceasta însă trebuie privită într-un sens dublu: într-un sens specific,este vorba despre modul efectiv în care este transmisă puterea de la un conducător la altul la nivel naţional(şi care până în secolul

XIX a fost unul preponderent dinastic,ereditar); într-un sens general,este vorba despre

legitimitatea dată de suveranitatea teritorială care este esenţială în recunoaşterea de către ceilalţi

actori internaţionali a calităţii de stat a unui actor particular.

În al şaselea rând,este implicit recunoscut dreptul internaţional,la un nivel incipient,înţeles ca un set de reguli voluntar acceptate de către statele ce participau în sistemul internaţional. Acesta devine astfel un instrument al relaţiilor internaţionale,reglementând relaţiile dintre actori. În al şaptelea rând, Tratatele Westfalice reprezintă ,de asemenea,recunoaşterea implicită a diplomaţiei ca instrument al relaţiilor internaţionale,care poate contribui la rezolvarea paşnică a unor conflicte de interese,acţiuni contradictorii,conflicte militare etc. dintre statele sistemului internaţional 8 . Astfel, odată cu Tratatele Westfalice sunt trasate caracteristicile esenţiale ale ordinii nou create,care funcţionează în mare măsură chiar şi în politica internaţională contemporană. Aceasta funcţionează în baza unui set de scopuri implicite:1)conservarea sistemului;2)păstrarea independenţei şi suveranităţii fiecărui stat al sistemului; 3)păstrarea păcii ca stare normală între actorii sistemului; 9 Având în vedere că sistemul internaţional din sec.XVI-XVIII a fost unul extrem de competitiv şi de conflictual,plusat cu faptul că principala caracteristică a sistemului era tocmai aceea de a fi anarhic,statele nu se puteau baza decât pe propria lor putere pentru a face faţă ameninţărilor externe. Prin urmare ,asigurarea intereselor naţionale a devenit principala grijă şi responsabilitate a politicii externe a statelor europene. Această teză a fost reiterată de cardinalul

7 R.Aron ,”Paix et guerre entre les nations”//Paris,1962.p.321.

8 David Armstrong ,op,cit.,p.28

9 H.Bull,op,cit.,p.8.

Richelieu, prim-ministru al Franţei între 1624 şi 1642,care introduce conceptul raison d”Etat,ce susţinea existenţa unui primat al intereselor naţionale de securitate şi care implică faptul că omul de stat nu poate fi limitat în afacerile publice de moralitate pe care ar trebui să o respecte în viaţa privată, deoarece există o „raţiune de stat”,justificând acţiunile purtate fără scrupule în apărarea interesului public” 10 . Acest concept reuşeşte să-l înlăture pe acela de moralitate universală al imperiilor multinaţionale cu aspiraţii la o monarhie universală. Criteriul securităţii naţionale reuşeşte aşadar să înlăture criteriul universalităţii ca formă de existenţă a ordinii internaţională. Politica externă şi acţiunile acesteia făceau parte dintr-o dimensiune morală cu totul diferită de cea individuală ,nu era esenţial numărul de acte morale,ci eficienţa lor în asigurarea securităţii statului şi a intereselor lui. Această abordare a condus la un primat al politicii externe în detrimentul reformelor interne. Prin intermediul acestor doua abordări (interesul de stat şi securitatea naţională),statul este conceput ca un garant şi furnizor al ordinii interne şi al celei externe 11 . Trebuie precizat că conceptul raison d”Etat a luat naştere ca rezultat al unei situaţii tensionate şi potenţial conflictuale existente în Europa(din raţiuni pur strategice şi de securitate) pentru a împiedica instaurarea unei hegemonii habsburgice în Europa (cu atât mai periculoasă cu cât habsburgii ajunseseră şi în Spania,încercuind practic complet Franţa). Împăratul Ferdinand al II-lea ,aflat în fruntea Sfântului Imperiu Roman,nu renunţase încă la visul său de a uni întreaga Europă Centrală şi de Nord într-un singur imperiu universal ce ar acapara o mare parte a teritoriului francez . În plus, există în permanenţă pericolul de a avea graniţă comună cu un imperiu ce se dorea mondial. Succesul politicii „raison d”Etat” a Franţei a constat tocmai în faptul că a reuşit să slăbească în foarte mare măsură Sfântului Imperiu Roman şi Spania(odată cu el). Toate aceste principii de-a dreptul revoluţionare atât ca mod de gândire, cât şi ca mecanism a unei ordini internaţionale au instituit un raport de forţe echitabil,dar care ulterior a dat faliment. Astfel, acest raport era unul ce teoretic excludea apariţia hegemonului şi asta datorită balanţei de putere ,dar anume acesta a şi constituit punctul de inflicţiune. Martin Wight apreciază că „Pacea de la Wesphalia o fost recunoscută mai târziu ca prima dintre marele reglementări de pace diplomatică. Aceasta a încheiat ceea ce rămâne a fi cea mai lungă perioadă neîntreruptă de război pe care a cunoscut-o sistemul de state;punând capăt supremaţiei

10 „Высокое искусство дипломатии”/Москва.2005.cт.104. 11 David Armstrong ,op,cit.,p.29.

habsburgice, a asigurat independenţa statelor Germane şi a pus capăt războaielor religioase. Scoţându-i pe Papa şi Împărat în afara politicii internaţionale şi de a o plasa pe principii raţionale” Însă, aşa cum nimic nu este infailibil în această lume şi sistemul din sec XVII - XVIII

a funcţionat cu carenţe,care au permis Franţei să aspire la hegemonie. Pacea Westfalică a generat o serie de mari conflagraţii între statele europene:între Spania şi Franţa,între Suedia şi Danemarca ,între Suedia şi Rusia,între Austria şi principatele ieşite din componenţa sa. Indirect ea a acutizat relaţiile interstatale în Europa de sud-est după înfrângerea în 1683 a turcilor sub zidurile Vienii şi începutul expansiunii Austriei(ca şi a Rusiei) în Balcani 12 . Dar cel mai mare antagonism va fi acela dintre Franţa victorioasă şi Germania fărâmiţată prin tratat. Ulterior

această confruntare va deveni în secolele următoare una din sursele principale ale unora dintre

cele mai mari războaie,inclusiv ale celor doua conflagraţii mondiale a sec.XX. Totodată,

suveranitatea şi securitatea colectivă fondate pe tratatul de pace de la Westfalia s-au dovedit a nu fi atât de operante cum se aştepta. În practică sa constatat foarte repede că cele două principii erau contradictorii. Recunoaşterea dreptului la suveranitate naţională a unui stat înseamnă să consimţi că statul respectiv în relaţiile sale cu alte state,este în drept să-şi urmărească propriile sale interese. Astfel,interesele statelor coincid foarte rar,de regulă ele sunt divergente,ceea ce generează şi întreţine o stare general conflictuală. Chiar mai mult,când două ţări se află în stare de război, celelalte se vor alinia aceleia care le poate fi de mai mult folos,iar asta înseamnă că, realmente, ele nu se vor grăbi să aplaneze conflictul,decât numai atunci şi în măsura în care vor fi satisfăcute propriile interese. Indiscutabil că o ordine bazată pe o asemenea carte de instrucţiuni nu putea fi viabilă. Un al tip de ordine internaţională a fost instituit de Congresul de la Viena(1815).La acest Congres s-au stabilit câteva repere care constituiau mecanismele de funcţionare a noii ordini instituite. Primul din acestea l-a constituit însăşi principiul balanţei de putere,care se permanentizează şi devine o instituţie a relaţiilor internaţionale,asupra căruia consimt toate puterile majore ale sistemului. Diferenţa faţă de sistemul echilibrului de putere din sec XVII -

XVIII este una enormă,deoarece Congresul de la Viena declară balanţa de putere ca

reprezentând regula de bază a funcţionării sistemului,pe care statele aveau să o urmeze în mod planificat şi în comun. Mai mult decât atât,ea tinde să nu mai funcţioneze pe principiul

12 Ion Ţurcanu „Istoria Relaţiilor Internaţionale”/Litera,Chişinău.2005.p.52.

compensaţiei sau prin aprecierea forţei din punct de vedere al teritoriului,populaţiei şi capacităţilor financiare,ori prin gestionarea crizelor prin alianţe sau coaliţii ostile între marile puteri. Acest principiu este înţeles acum în sensul unei echilibrări a forţelor relative ale statelor (sau alianţelor) din sistem, astfel nici una dintre ele să nu atingă nivelul de hegemon,un echilibru militar şi politic între marile puteri care presupune un echilibru al drepturilor şi obligaţiilor acestora, dar şi un echilibru al angajării acestora în sistem. Din acest punct de vedere, balanţa de putere viza menţinerea unui status-quo ce reprezenta o configuraţie particulară a distribuţiei puterii în sistem ce convine tuturor puterilor majore ale acestuia la un anumit moment dat. Acest tip de reglementare a relaţiilor între actorii sistemului a fost deseori acuzat de a fi unul al marilor puteri şi în favoarea marilor puteri,ceea ce în concepţia noastră este perfect valabil,cu atât mai mult cu cât echilibru de putere nu poate fi gândit în afara cadrului european şi în lipsa caracteristicii sistemului internaţional de a fi anarhic. El este menit să împiedice aspiraţia unui stat revizionist care să urmărească schimbarea status-quo-ului existent în favoarea sa,pricopsindu-se cu un avantaj relativ asupra celorlalţi. Astfel că orice tentativă, de a o schimba se transformă într-un act revizionist împotriva căruia ceilalţi actori se vor coaliza. Principiul echilibrului de putere presupune intervenţia preventivă,în sensul că trebuie acţionat inclusiv pe teritoriul statului revizionist,înainte ca acesta să purceadă la un revizionism activ(militar sau ideologic) şi înainte ca el să deţină o putere suficientă,aşa încât coalizarea celorlalţi împotriva lui să fie inutilă. Modul în care acest echilibru de putere se putea exercita în mod deliberat şi comun de către puterile majore europene era acela al diplomaţiei. Astfel prin inaugurarea unei serii de congrese ale marilor puteri europene,cunoscute sub numele de Concertul European,diplomaţia devine o instituţie a sistemului internaţional. Pentru prima oară ,apare ideea prevenirii conflictelor prin intermediul consultărilor şi negocierilor dintre marile puteri. Noua ordine Vieneză apărea ca un sistem ierarhizat,care la prima vedere,părea contrară ordini Westfalice,bazată pe egalitatea suveranităţilor. Realizarea importanţei puterii(militare,tehnologic,economic etc.) conduce la crearea ierarhiei de putere europene,ale cărei vârf este constituit dintr-o categorie deosebită de mari puteri, care menţin balanţa prin rolul managerial în sistemul internaţional,spre deosebire de marile puteri din sec.XVIII, care foloseau balanţa de putere şi diplomaţia într-un mod descentralizat. Spre deosebire de acestea din urmă „marile puteri ale Concertului European utilizau balanţa de puterii şi diplomaţiei în

comun, într-o manieră formală,ca o „hegemonie împărtăşită” ce avea la bază conştiinţa unor interese comune” 13 ale acestora. În plus,acestea îşi asumau un rol managerial deosebit în sistemul de ordine,în sensul că ele aveau dreptul şi responsabilitatea exercitării unei forme de tutelă asupra puterilor minore din sistem,tutelă ce le oferea puteri extinse în ceea ce priveşte intervenţia în afacerile interne ale puterilor minore,precum şi o oarecare formă de control asupra politicii lor externe. De asemenea ,dreptul internaţional devine o instituţie a relaţiilor internaţionale,în sensul în care sunt consemnate reguli general acceptate ,ce reglementează comportamentul internaţional al actorilor din sistem şi dreptul de intervenţie al acestora în cazul în care balanţa sau fundamentele sistemului internaţional sunt ameninţate de doctrine şi politici revoluţionare. Din acest punct de vedere se produce o schimbare fundamentală a politicii internaţionale,şi anume, odată cu 1815,dreptul cuceritorului este înlocuit în practica politică de dreptul internaţional. Acest Congres a marcat în primul rând abandonarea vechii ordine de întâietate printre suverani, bazată pe vechimea titlului lor,ordine devenită anacronică în urma Războiului de independenţă americană şi a Revoluţiei Franceze şi în al doilea rând abolirea relaţiilor feudale de către războaiele napoloniene. De acum înainte,imperii,regate şi republici au fost toate egale în rang diplomatic, şi o doctrină a egalităţii statelor devine general acceptată printre juriştii internaţionali. În termeni politici, în contrast cu cei ai teoriei diplomatice şi ai legilor internaţionale, sistemul Vienez a înlocuit vechiul sistem bazat pe tradiţii printr-un nou sistem bazat pe putere. Controlul Congresului, a afirmat Castlereagh,trebuie să fie în mâinile a „şase state dintre cele mai importante în populaţie şi greutate” 14 .Acestea erau Marea Britanie, Rusia, Austria,Prusia,Spania şi învinsa Franţă,dar în cadrul întâlnirilor Spania a fost eliminată. Cei patru aliaţi au condus practic congresul, în timp ce puterile minore, după ce au protestat au acceptat deciziile acestora. Acelaşi autor menţionează că „este cel mai faimos exemplu în istoria internaţională a tendinţelor marilor puteri de a se uni ca un soi de directorat de a-şi impune voinţa asupra sistemului internaţional. Ele justifică de obicei acţiunile lor ca o întărire a păcii şi securităţii” 15 . Această întărire se realiza în baza unui principiu novator cel al raţionalităţii utilizării forţei în politica externă(legitimismul),ca instrument de ripostă contra perturbatorului

13 David Armstrong ,op,cit.,p.75.

14 Wight Marti.”Politica de putere”//Editura ARC,Chişinău,1998.p.50. 15 Wight Marti,op.cit.,p.51.

sau a potenţialului perturbator în sistem. În cazul în care un stat intervine unilateral în treburile interne a unui alt stat,această acţiune este condamnată,blamată,şi este o cu totul altă situaţie când această intervenţie este una coordonată şi etichetată drept necesară marilor puteri pentru restabilirea echilibrului şi a redobândirii stabilităţii în sistem. Acest principiu a şi constituit o carenţă majoră în problema viabilităţii acestei ordini europene. Mecanismele asupra cărora au convenit marile puteri europene la Viena au avut un succes deosebit pe o perioadă mare de timp,între 1815 – 1914,când nu a existat nici un război sistemic care să atragă în conflict,de o parte sau de cealaltă,toţi polii de putere din sistem. Dar aceasta nu înseamnă că întregul secol XIX a fost complet lipsit de conflicte,dimpotrivă,au existat războaie , chiar războaie care implicau o mare putere şi una sau mai multe puteri minore,însă durata şi intensitatea acestora era relativ mică. Acest lucru sa datorat în bună parte tocmai faptului că balanţa sistemică a fost una permanent echilibrată. Un alt tip de ordine internaţională a fost Sistemul Versailles instituit în urma primului război mondial. Acest sistem a fost pro-creat în cadrul Conferinţei de pace de la Paris,care şi-a început lucrările la 18 ianuarie 1919.Statutul celor care au participat la lucrările Conferinţei a fost diferit. Statele participante au fost împărţite în trei categorii:aliaţi,asociaţi şi învinşi. Rolul principal îl jucau patru mari puteri,Statele Unite,Franţa,Marea Britanie şi Italia(mai puţin Japonia). Cei învinşi nu au fost invitaţi la negocieri,lor doar li-se aducea la cunoştinţă deciziile luate. În acest sens şi scopurile participanţilor erau diferite. Acestea pot fi şi ele împărţite în trei categorii:a)cele ale marilor învingători europeni şi ale Japoniei;b)ale statelor mici,al căror obiectiv principal era asigurarea independenţei şi suveranităţii naţionale;c)ale Statelor Unite. Ca urmare a prejudiciilor ce i s-au adus,dar şi a meritelor militare mari,Franţei i-a fost încredinţată preşedinţia Conferinţei. Principala ei intenţie era de a pedepsi Germania cât mai aspru,şi nu numai pentru agresiunile din 1914 – 1918,ci şi pentru umilinţa din 1871. Marea Britanie,ca şi Italia şi Japonia mai târziu, urmăreau împărţirea teritoriilor pierdute de imperiile care se destrămau. Şi Statele Unite aveau anumite interese,dar specificul acestora constau nu în acapararea de noi teritorii,ci în asigurarea democraţiei şi stabilităţii în Europa ca garanţie a propriei sale prosperităţi;de pildă ,neadmiterea întăririi excesive a Franţei pe contul Germaniei,o oarecare rezistenţă la planurile Franţei şi Marii Britanii de dezmembrare a statului sovietic. Programul de pace sau mai precis fundamentele noii ordini postbelice ale SUA,au fost expuse

de preşedintele american W.Wilson 16 la 8 ianuarie 1918 în faţa Congresului,cunoscute ca „Cele paisprezece puncte”. Iată conţinutul lor pe scurt:1)renunţarea la diplomaţia secretă;2)libertatea mărilor;3)înlăturarea barierelor vamale între state; 4)reducerea generală a armamentelor; 5)soluţionarea parţială a revendicărilor coloniale;6)evacuarea Rusiei de către Germania şi aliaţii săi; 7)restaurarea Belgiei; 8)retragerea Germaniei de pe teritoriul Franţei şi retrocedarea către Franţa a Alsaciei şi Lorenei;9)reajustarea frontierelor Italiei;10)dreptul la autodeterminare; 11)evacuarea trupelor de ocupaţie din România,Serbia şi Muntenegru;12)acces liber la strâmtoarea Dardanele ;13)crearea unei Polonii independente cu ieşirea la mare; 14)înfiinţarea unei asociaţii generale a naţiunilor pentru garantarea independenţei tuturor statelor 17 . Obiectivul fundamental al lui Wilson era să determine Conferinţa să creeze o nouă ordine mondială bazată pe respect mutual şi pe colaborare între naţiuni,în care „acţionează cu toţii în interesul general şi sunt liberi să-şi aibă propria lor viaţă sub o protecţie comună”. Dar aşa cum o vor constata chiar şi unii observatori,planul său era în bună parte idealist,de vreme ce îşi propunea să depăşească dilema securităţii care contribui-se la declanşarea războiului. Pentru liderii europeni,întâi de toate pentru premierul francez Georges Clemanceau,propunerile americane erau naive şi nerealiste. Înţelegând pretenţiile aliaţilor fără să le susţină,Wilson a trebuit să renunţă la multe din intenţiile sale de la început ,deşi planul său în ansamblu nu a putut fi ignorat. Paradoxul este că acest plan a fost respins mai degrabă în ţara sa decât în Europa,deşi iniţial fusese acceptat. Culmea ironiei a fost că Senatul american nu a acceptat ca America să adere la Liga Naţiunilor,înfiinţată din iniţiativa lui Wilson şi după mai multe dezbateri a respins,în martie 1920,Statutul Ligii şi mai mult decât atât,chiar Tratatul de la Versailles. Astfel noua ordine postbelică se baza pe Liga Naţiunilor,care întruchipa asambleia statelor ce sunt cointeresate în menţinerea ordinii în sistem,dar votul de blam,a Senatului american nu a constituit unica carenţă a acestei organizaţii supranaţionale. Spre exemplu construcţia unei ordini mondiale(sau europene) în lipsa unor asemenea actori de forţă ca Rusia(fie şi bolşevică) sau Germania(fie chiar unica vinovată de declanşarea războiului,conform tratatului de pace) este o construcţie de

16 Al 28-lea preşedinte al SUA (1913-1921).În domeniul politicii externe,sa confruntat încă de la început cu izbucnirea primului război mondial. Iniţial,a susţinut necesitatea SUA de a rămâne neutră. Treptat a ajuns la concluzia că SUA trebuie să susţină M.Britanie şi Franţa împotriva Germaniei pe care o considera o ameninţare la adresa democraţiei ţi umanităţii. La Conferinţa de la Paris a propus cele Paisprezece Puncte,pentru o lume paşnică şi democratică după război. Nu a reuşit însă să ţină cont în suficientă măsură de persistenţa naţionalismului european şi de forţa sentimentului revanşard de după război. Prin urmare ,Tratatul de la Versailles nu a fost pe măsura aşteptărilor lui. I sa decernat Premiul Nobil pentru pace pentru înfiinţarea Ligii Naţiunilor.

17 Ion Ţurcanu.op,cit.,p.118.

faianţă,care din start era condamnată la dezintegrare(în cel mai bun caz) sau la moarte cu convulsii. Ulterior,această carenţă a fost una determinantă în conceperea şi realizarea politicii revizioniste a Axei 18 . Un alt tip de ordine a fost instituit în urma celui de al doilea război mondial,fiind fundamentată la conferinţele de la Teheran,Ialta şi Poszdam,dar acesta a dat un faliment parţial în urma declaraţiei de la Fulton (1946) şi a începutului propriu zis a Războiului rece,care a instituit o ordine a blocurilor concurente şi a cursei înarmărilor. Principala caracteristică a acestei ordini este balanţa perfectă dintre superputeri şi ameninţarea reciprocă cu arma nucleară, ca rezultat al jocului cu rezultat nul. R.Aron menţionează că „sistemul bipolar este cel mai stabil sistem care a existat vreodată” 19

3. Probleme de polaritate în ordinea mondială.

Polaritatea este termenul utilizat de obicei în literatura de specialitate (de orientare preponderent realistă) pentru a defini structura relaţiilor dintre principalii actori din sistem care asigură menţinerea unei ordini mondiale. Polaritatea poate să nu fie capabilă să prevadă calitatea generală a relaţiilor internaţionale,dar aceasta oferă o abordare extrem de utilă şi foarte puţin explorată până în prezent pentru o serie întreagă de întrebări mai specifice 20 . Când este folosită în raport cu ordinea mondială,polaritatea scoate în evidenţă ierarhizarea marilor puteri în sistem într-o anumită perioadă istorică. În funcţie de modul în care sunt structurate relaţiile de putere din sistemul internaţional, se poate vorbi despre ordinea mondială multipolară,bipolară şi unipolară. Atunci când menţinerea ordinii necesită cooperarea principalilor puteri din sistem,suntem în prezenţa ordinii multipolare – în care există un grup compus din mai mult de trei puteri care cooperează, dar se află şi într-o competiţie reciprocă acerbă. Concomitent pentru soluţionarea problemelor internaţionale de importanţă majoră,este necesar efortul conjugat al acestora fără ca una din puteri să impună o rezolvare unilaterală a problemei. Nu este exclus ca o putere majoră să

18 Termen utilizat din octombrie 1936 pentru a desemna cooperarea dintre regimurile fasciste din Italia şi Germania şi respectiv crearea Axei Roma-Berlin,în jurul căreia se pot reuni toate statele europene. O lună mai târziu şi Japonia a aderat la această Axă,care în 1940 a fost redenumit în Pactul Tripartit. Ulterior la acest pact au aderat România(1940) şi Slovacia,ulterior în 1941 Bulgaria ,Iugoslavia şi Croaţia. 19 R.Aron,op,cit.,p.410. 20 Barry Buzan,Popoarele,statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după „Războiul Rece” //Cartier,Chişinău,2000.p.154.

dorească să se afirme ca principalul actor în sistem(un exemplu elocvent în acest sens este aspiraţia la hegemonie a Franţei după Pacea de la Westfalia(1648) şi în deosebi în perioada napoloniană), însă în asemenea condiţii,astfel de acţiuni vor declanşa reacţia celorlalte puteri majore întru prevenirea unui asemenea scenariu(ceea ce sa şi întâmplat cu Franţa la Woaterlo ,când marşul triumfal al lui Napoleon a fost oprit de alianţa (anti)-franceză alcătuită de Rusia, Prusia, Austria şi Marea Britanie).Deseori, afirmă S.Huntington „această modalitate de asigurare a ordinii este asociată cu balanţa de putere,modelul care a dominat politica europeană timp de mai multe secole. 21 Un exemplu clasic în acest sens este ordinea multipolară instaurată prin Congresul de la Viena(1815). Atunci,principalele mari puteri continentale - Anglia,Austria,Prusia şi Rusia,sub forma Quadruplei Alianţe (în care ulterior a intrat şi Franţa) –„au instituţionalizat formal principiul balanţei de putere prin care au trasat limitele competiţiei şi au convenit să descurajeze orice tentaţii hegemonice în Europa 22 . Atunci,când ordinea internaţională este asigurată de două superputeri aproximativ egale ca forţă,suntem în prezenţa ordinii bipolare. Într-o ordine bipolară,relaţiile dintre cele două super puteri sunt cruciale pentru sistem,ele dominând în totalitate problematica internaţională şi politica mondială. Fiecare dintre cele două superputeri creează şi conduce o coaliţie de „state-sateliţi”, organizate sub formă de blocuri politico-militare şi economice. În acelaşi timp, superputerile concurează pentru extinderea şi exercitarea influenţei asupra statelor nealiniate la nici unul dintre cele două blocuri. Adeseori rivalitatea dintre superputeri se manifestă indirect,prin sateliţi,putând lua forma unor războaie prin „procură” 23 la periferia sistemului. În acelaşi timp,dincolo de confruntare, există un grad minim de cooperare. Împărtăşind o serie de reguli şi proceduri informale convenite de comun acord,cele două superputeri evită o confruntare directă şi chiar cooperează punctual atunci când acest lucru e de interes comun. Existenţa a două superputeri în sistem este un eveniment rar în relaţiile internaţionale. Perioada antică a polisurilor greceşti ne oferă un exemplu de ordine bipolară prin rivalitatea dintre Sparta şi Atena, care a culminat cu războiul peloponesiac în jurul anului 431î.e.n. Astfel,imediat după războaiele persane în care grecii au luptat împreună sub egida ligii elenică,se formează două

21 Samuel Huntington,Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale//Antet,Bucureşti,1998.p.35-49. 22 Kissinger.H.,Are nevoie America de o politică externă//Incitatus,Bucureşti,2002.p.67. 23 Cum sa exprimat Daniel Biro în lucrarea coordonată de Adrian Miroiu….,Manual de relaţii internaţionale,2006,p.314.

blocuri rivale în fruntea cărora se aflau Atena şi respectiv Sparta. Cele două entităţi politice alcătuiesc sisteme de alianţe cu polisuri mai mici,prin care oferă garanţii de securitate şi îşi asumă obligaţia de a interveni în caz de război cu blocul opus. Ambele blocuri sunt angajate într-o competiţie acerbă pentru supremaţia comercială şi navală,care în final degenerează într-o conflagraţie care implică cele două alianţe militare 24 . Un precedent mai recent de ordine bipolară poate servi perioada Războiului Rece(1945- 1990),în care Statele Unite şi Uniunea Sovietică – în ciuda rivalităţilor au asigurat stabilitatea sistemului. În timp ce Statele Unite şi aliaţii săi europeni au creat o adevărată comunitate de securitate (NATO) 25 ,Uniunea Sovietică a investit enorm în construcţia unui bloc politico-militar şi economic rigid (Pactul de la Varşovia şi CAER). Cele două blocuri au evitat o confruntare directă, dar au purtat războaie prin „procură” în Africa,America Latină,Asia. De asemenea,prin întâlniri la nivel înalt au elaborat o serie de reguli şi acorduri pentru limitarea cursei înarmărilor şi gestionarea crizelor.Atunci când ordinea mondială este asigurată de o singură superputere,suntem în prezenţa unei ordini unipolare. Într-o astfel de ordine „există o singură super putere,nici o putere majoră semnificativă şi multe puteri minore”,iar drept urmare „unica super putere poate soluţiona eficient problemele internaţionale de una singură şi nici o combinaţie de alte state nu are puterea necesară pentru a o preveni să procedeze astfel” 26 . Deoarece într-o ordine unipolară hegemonul nu poate fi depăşit nici de către a altă putere,nici de o coaliţie de puteri minore,aceasta reuşind să-şi păstreze dominarea o perioadă lungă de timp. Declinul său,şi prăbuşirea ordinii unipolare sunt de asemenea legate de creşterea puterii relative a altor actori din sistem şi decadenţa (economică,socială)internă a hegemonului. Cele mai des utilizate exemple pentru ordinea unipolară sunt Imperiul Roman şi China,ambele din punct de vedere geografic aparţinând ordinii regionale,în mare parte acoperind Europa şi respectiv Asia de Est 27 . După ce cucereşte Macedonia,supune Siria Seleucizilor şi distruge Cartagina,în 168 î.e.n., Imperiul Roman se instalează în fotoliul de hegemon incontestabil pe întregul litoral al Mării Mediterane,parţial al Mării Negre,al Marii Nordului şi în zonele adiacente acestora. Epoca de aur

24 „Высокое искусство дипломатии”/Москва.2005.ст.18.

25 Alianţă militară defensivă înfiinţată la 4 aprilie 1949,care a instaurat colaborarea militară între statele membre şi le-a impus să apere fiecare membru în parte în situaţie de atac militar. Membrele acestei alianţe sunt majoritatea statelor Europei Occidentale,iar după destrămarea URSS şi unele state din Europa Centrală. Motivul care a stat la baza creării acestei alianţe a fost ameninţarea militară pe care o reprezentau URSS şi statele sale satelit din Europa de Est.

26 Samuel Hantington,Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale//Antet,Bucureşti,1998.p.35.

27 Adrian Miroiu….,Manual de relaţii internaţionale,2006.p.315.

deschisă de Nerva,continuată de Traian,Andrian şi cei doi Antonini face din Imperiul Roman, pentru aproximativ 300 ani cel mai performant sistem politic şi economic din lume,cu cea mai puternică armată pregătită atât pentru noi cuceriri, cât şi pentru apărarea contra invaziilor barbare. Însă nu numai capabilităţile materiale asigurau preponderenţa detaşată a Imperiului Roman,dar şi atractivitatea sistemului,şi prin urmare dorinţa de a face parte din societatea superioară şi prosperitatea materială a acesteia erau două elemente importante ale puterii „soft”exercitate de Imperiul Roman în raport cu cei care au fost supuşi. Un alt aspect important al problematicii polarităţii îl constituie dezbaterea asupra distribuţiei puterii şi stabilitatea sistemului internaţional. Potrivit unui curent de opinie ,ordinea multipolară în care există o distribuţie relativ egală a puterii în rândurile puterilor majore garantează cel mai bine pacea şi stabilitatea sistemului. Argumentul adus în sprijinul acestei supoziţii constă în imposibilitatea oricărei puteri de a prevala uşor asupra celeilalte,ceea ce ar trebui să restrângă aria opţiunilor de natură violentă în sistem(afirmaţia lui Deutsch şi Singer ) 28 . În acelaşi timp exponenţii curentului alternativ afirmă că ordinea unipolară şi cea bipolară sunt cele mai optime forme de asigurare a stabilităţii în sistem. În sprijinul acestei ipoteze se argumentează că hegemonul datorită capacităţii de a prevala asupra oricărei coaliţii de puteri şi de a interveni în orice conflict dacă acesta pună în pericol ordinea regională sau globală,inhibă orice porniri belicoase în sistem. Cât priveşte ordinea bipolară,se afirmă că echilibrul terorii sau al ameninţărilor reciproce între cele două superputeri şi dominarea aliaţilor săi restrânge aria competiţiei la periferia sistemului şi tolerează doar conflicte locale,prevenind escaladarea acestora într-un război generalizat între blocuri rivale 29 . Deşi în această problemă nu s-a ajuns la un consens,dezbaterea şi cercetarea în sine au contribuit la înţelegerea mai bună a comportamentului statelor pe arena internaţională,în funcţie de modul în care este distribuită puterea în sistem,precum şi legătura dintre variate forme de polaritate şi caracteristici ale conflictelor interstatale.

28 Barry Buzan,op,cit.,p. 160. 29 K.Walt,Teoria politicii internaţionale//Iaşi,2006.p.76.