"Iona", subintitulat de Marin Sorescu (1936-1996) "tragedie n patru tablouri", a fost publicat n 1968 n revista "Luceafrul" i face parte,

alturi de "Paracliserul" i "Matca", dintr -o trilogie dramatic, intitulat sugestiv "Setea muntelui de sare". Titlul trilogiei este o metafor care sugereaz ideea c setea de adevr, de cunoatere i de comunicare constituie cile de care omul are nevoie pentru a iei din absurdul vieii. "Iona" folosete tehnica monologului dialogat sau solilocviul (monolog rostit n prezena sau absena altui personaj, de care se face abstracie), fiind construit prin formula literar a alegoriei, ce pune n valoare numeroase idei privind existena i destinul uman, prin exprimarea propriilor reflecii, opinii sau concepii; nsui autorul precizeaz n deschiderea piesei aceast formul artistic, menionnd: "ca orice om foarte singur, lona vorbete tare cu sine nsui, i pune ntrebri i rspunde" Drama "Iona" are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai. Iona primete n tain misiunea de a propovdui cuvntul Domnului n cetatea Ninive, cci pcatele omenirii ajunseser pn la cer. Iona accept misiunea, dar dup aceea se rzgndete i se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu l pedepsete pentru nesupunere, trimind un vnt ceresc care provoac o furtun pe mare. Corbierii i dau seama c lona este cel care a atras mnia cereasc, aa c l arunc n valuri. Din porunc divin, Iona este nghiit de un monstru marin i, dup trei zile i trei nopi petrecute n burta chitului n pocin, ''Domnul a poruncit petelui i petele a vrsat pe Iona pe uscat". Subiectul acestei fabule biblice se ntlnete n piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext literar, protagonistul deoseb induse de biblicul Iona prin aceea c acesta din urm este nghiit de chit pentru c voia s fug de o misiune, pe cnd eroul lui Sorescu nu svrise niciun pcat, se afl nc de la nceput "n gura petelui" i nici nu are posibilitatea eliberrii n fapt. De altfel, drama-parabol ncifreaz un sens ascuns, ce conduce spre condiia tragic a omului modern, marcat de nelinite, de spaim, urmrit de o vin pe care " nu i -o cunoate i nu o va afla niciodat.

Tabloul II il gaseste in "interiorul Pestelui I", in intuneric, ca semnificatie a neputintei de comunicare.Incepe sa vorbeasca mult, el avnd aici ipostaza de cltor, explorator pe drumul cunoaterii. Monologul dialogat continua cu puternice accente filozofice, exprimand cele mai variate idei existentiale care pun stapanire pe gandurile eroului Iona doreste sa se simta liber, "fac ce vreau, vorbesc. Sa vedem daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu mi-e frica". Eroul isi aminteste povestea biblica a chitului, dar aceasta nu-l intereseaza decat in masura in care ar fi ancorata in real, pentru ca nu cunoaste solutia iesirii din situatia limita in care se afia. In finalul tabloului, Iona devine visator si se simte ispitit sa construiasca "o banca de lemn in mijlocul marii", pe care sa se odihneasca "pescarusii mai lasi" si vantul.In tabloul III, Iona se afla in "interiorul Pestelui II", care inghitise, la randul sau, Pestele I si in care exista o "mica moara de vant", care poate sa se invarteasca sau nu, simbol al zadarniciei. Ideile asupra carora mediteaza iona in acest tablou se refera la viata, la conditia omului in lume, la ciclicitatea existentiala a vietii cu moartea. Apar doi figuranti care "nu scot niciun cuvant", Pescarul I si Pescarul II, fiecare cu cate o barna in spate, pe care o cara fara oprire, surzi si muti (mitul Sisif), simbolizand oamenii ce-si duc povara data de destin, dar care nici nu se framanta pentru gasirea de motivatii, fund coplesiti de rutina. Iona devine increzator, "o scot eu la cap intrun fel si cu asta, nicio grija", apoi scapa cutitul si se inchipuie o mare si puternica unghie, "ca de la piciorul lui Dumnezeu", cu care incepe sa spintece burtile pestilor, despartind "interiorul pestelui doi de interiorul pestelui trei", cu intentia de a iesi la lumina. Iona adreseaza o scrisoare mamei sale, pentru ca "in viata lumii" exista "o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Finalul tabloului ilustreaza o infinitate de ochi care-l privesc, simbolizand nenascutii pe care chitul si-i asumase si care-1 inspaimanta pe Iona.Tabloul IV il prezinta pe Iona in gura "ultimului peste spintecat". nu mai vede marea, ci nisipul ca pe "nasturii valurilor", dar nu este fericit, pentru ca "fericirea nu vine niciodata atunci cand trebuie". Singur in pustietatea imensa, dar dornic de comunicare si de a se face auzit, Iona isi striga semenii. Meditand asupra relatiei dintre om si divinitate, Iona nu are nicio speranta de inaltare spirituala. Ca urmare, constata ca viata de pana acum a gresit drumul, "totul e invers", dar nu renunta, "plec din nou".Solutia de iesire pe care o gaseste Iona este aceea a spintecarii propriei burti cu un gest rutinat, dupa ce taiase un sir nesfarsit de burti ale pestilor care se inghitisera unii pe altii si care ar semnifica evadare din propria carcera, eliberarea din propriul destin, din propria captivitate. Drama se termina cu o replica ce sugereaza increderea pe care i-o da regasirea sinelui, pentru ca "e greu sa fii singur", simbolizand un nou inceput: "Razbim noi cumva la lumina". Acest ultim gest al lui Iona, de a-si spinteca propria burta, poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o parasire voita a lumii inconjuratoare si o retragere in sine insusi, aceasta fiind unica salvare pe care o gaseste.