Sunteți pe pagina 1din 37

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

Capitolul 1 Mobilitatea şi migraţia forţei de muncă în spaţiul comunitar

1.1. Mobilitatea şi migraţia forţei de muncă – delimitări conceptuale

Pentru înţelegerea semnificaţiei fenomenelor de mobilitate şi migraţie a forţei de muncă din Europa considerăm oportună o inventariere a conceptelor cu care operăm atunci când analizăm aceste fenomene: 6 libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a lucrătorilor, lucrător migrant, mobilitatea persoanelor, mobilitatea geografică, mobilitate ocupaţională, migraţie, migraţie internaţională, migraţie pentru muncă, ţară de origine/ţară sursă/ţară exportatoare de forţă de muncă, ţară de destinaţie/ţară gazdă/ ţară importatoare de forţă de muncă, emigraţie, imigraţie, migrant, migrant economic, emigrant, imigrant. Pentru început, este important să facem o distincţie clară între libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a lucrătorilor. Primul concept, aşa cum a fost definit în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, se referă la trei elemente de bază: libertatea de mişcare în interiorul unui stat, libertatea de a părăsi orice stat şi libertatea de a reveni în ţara de origine. În spaţiul Comunităţii Europene, conceptul de liberă circulaţie a persoanelor a avut la început doar o conotaţie economică, referindu-se la „persoanele individuale considerate fie agenţi economici, fie angajaţi sau prestatori de servicii” 7 . Limitarea dreptului la liberă circulaţie s-a făcut din raţiuni care ţin de ordine, securitate ori sănătate publică 8 . În esenţă, libera circulaţie a lucrătorilor implică următoarele drepturi: acceptarea ofertelor de angajare reale în alt stat membru, deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre cu scopul angajării, şederea într-un alt stat membru pentru acelaşi scop de angajare şi rămânerea pe teritoriul unui stat membru după angajarea în acel stat. A existat o preocupare pentru înlăturarea oricărei discriminări pe criterii de naţionalitate, cu privire la muncă, remuneraţie şi condiţii de lucru. În anii ’70, legislaţia în domeniul liberei circulaţii a persoanelor s-a extins la categoria lucrătorilor care muncesc pe cont propriu 9 , iar în anii ’90 la categoria lucrătorilor detaşaţi, care lucrează temporar într-un alt stat membru. 10 Ulterior, prin Tratatul de la Maastricht conceptul de liberă circulaţie a persoanelor a dobândit o semnificaţie mai largă, care se referă la cetăţenia europeană.

6 În acest sens, vom folosi definiţiile care decurg din reglementările europe şi din cele internaţionale. Instrumentele de referinţă: IOM (2006) – International Law. Glossary on Migration şi OECD (2003) - Glossary of Statistical Terms.

7 Pogonaru (2002), p. 19.

8 Baldoni (2003), p. 5.

9 (engl) - self-employed. 10 Baldoni (2003), p. 8.

18

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

Prin al doilea concept, cel al liberei circulaţii a lucrătorului, lucrătorul este definit ca acea persoană care prestează efectiv o muncă, sub îndrumarea unei alte persoane, primind în schimbul prestaţiei sale o remuneraţie. Dreptul lucrătorilor la liberă circulaţie a fost stipulat încă de la fondarea Comunităţii Europene. Tratatul de la Roma (1957), art. 39, a stabilit următoarele drepturi pentru lucrătorii europeni: 11

Dreptul de a căuta un loc de muncă într-un alt stat membru UE decât

cel de origine;

Dreptul de a munci într-un alt stat membru UE decât cel de origine;

Dreptul de reşedinţă în statul în care se prestează o activitate

remunerată;

activitate

remunerată;

Dreptul la tratament egal în ceea ce priveşte accesul la un loc de

muncă, condiţii de muncă şi toate celelalte avantaje care pot facilita integrarea lucrătorului în statul gazdă din UE. Conform prevederilor articolului 39 din Tratatul de la Roma, aceste drepturi se aplică lucrătorilor migranţi 12 , mai exact se aplică cetăţenilor unui stat membru al Uniunii Europene care îşi părăsesc ţara de origine şi pleacă pentru a munci într-un alt stat membru, precum şi celor care revin în ţara de origine, după exercitarea dreptului de liberă circulaţie 13 . Este de remarcat că o parte a acestor drepturi se aplică şi membrilor familiei lucrătorului migrant, mai exact ne referim la dreptul de a locui în ţara gazdă, dreptul la tratament egal privind accesul la educaţie şi la beneficii sociale, precum şi dreptul la muncă. Aici intervin reglementările naţionale privind accesul străinilor pe piaţa muncii. Controlul ţării gazdă este un principiu protecţionist foarte eficient care confirmă caracterul de „fortăreaţă a pieţelor naţionale ale forţei de muncă, favorizând de multe ori migraţia ilegală” 14 . O menţiune importantă se leagă de faptul că aceste drepturi ale lucrătorului migrant nu se aplică persoanelor care sunt proprii lor angajatori, studenţilor, pensionarilor şi persoanelor inactive (dreptul acestora din urmă intră sub incidenţa altor reglementări comunitare 15 ). Garantarea liberei circulaţii a persoanelor şi a lucrătorilor stă la baza mobilităţii intra-europene. Mobilitatea persoanelor implică existenţa unui spaţiu comun, cu reglementări armonizate, motiv pentru care mişcarea persoanelor în spaţiul

Dreptul

de

stabilire

în

statul

în

care

se

prestează

o

11 EC (2007).

12 Se remarcă utilizarea termenului de „lucrător migrant” chiar şi pentru cetăţenii comunitari care se deplasează cu scopul de a munci în alt stat membru decât cel de origine.

13 Se referă la ceea ce numim noi astăzi return migrants (migranţi de revenire).

14 Pelkmans (2003), p. 167.

15 Dreptul la liberă circulaţie pentru aceste trei categorii este reglementat de următoarele directive CE:

Directiva 90/364, Directiva 90/365, Directiva 90/366 (Baldoni, 2003, p.9).

19

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

Uniunii Europene este apreciată ca mobilitate intra-europeană şi nu ca o formă de migraţie. Literatura de specialitate analizează două dimensiuni ale mobilităţii:

dimensiunea geografică şi dimensiunea ocupaţională. Mobilitatea geografică se referă la dimensiunea spaţială, deplasarea individului pentru a prelua un nou loc de muncă în alt oraş, regiune, ţară sau în ţări şi continente diferite. Această dimensiune a mobilităţii permite reducerea dezechilibrelor cerere-ofertă pe piaţa muncii şi implicit influenţează dezvoltarea economică, „mobilitatea geografică a forţei de muncă reprezentând un instrument puternic pentru stimularea ajustărilor economice rapide şi pentru asigurarea creşterii economice” 16 . Totodată, ea este definită ca fiind „orice mişcare a factorului de producţie muncă, sau a unei posibile mişcări, dintr-o regiune în alta” 17 . Dacă această mişcare implică schimbarea rezidenţei putem vorbi deja de migraţie. Este important să facem distincţia următoare: orice migrant este o persoană mobilă, dar nu şi orice persoană mobilă este migrant 18 . Pentru a evidenţia legăturile dintre cele două concepte - mobilitate geografică şi migraţie - am apelat la abordarea spaţio-temporală a lui Gunther Malmberg. Din punctul de vedere al distanţei parcurse, putem considera că, atât mobilitatea cât şi migraţia se pot derula pe distanţe mari sau pe distanţe mici.

Migraţie

permanentă

Migraţie

temporară

Migraţie

internaţională

Migraţie locală

Migraţie inter-regională

Comutare/navetism

(rural-urban)

Navetism inter-regional

Navetism

internaţional

Mobilitate pe distanţe

Mobilitate pe

mici

distanţe mari

Figura 1.1 Dimensiunea temporală şi spaţială a mobilităţii şi a migraţiei umane

Sursa: Malmberg, G. în Hammar et al (1997), p. 24

Deşi apare deseori tentaţia de a considera migraţia pe distanţe scurte ca fiind o formă de mobilitate, ceea ce le diferenţiază se leagă de accesul zilnic la locuri, resurse şi oameni, migraţia plasând individul într-un nou context pe când mobilitatea permite continua plecare-revenire, uneori zilnică, de multe ori fără renunţarea la

16 Zimmermann (2005), p. 426.

17 Kunz (2004), p. 7.

18 Cele două concepte sunt diferite, dar deseori sunt confundate.

20

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

domiciliul stabil. Migraţia temporară poate fi o soluţie pentru imobilitate, dar poate deveni o poartă importantă pentru migraţia definitivă. În plus, este important să facem şi o altă clarificare: persoanele care se deplasează, cu regularitate de acasă la locul de muncă şi invers, fără schimbarea locului de rezidenţă, intră în categoria persoanelor mobile, comutarea sau navetismul fiind importante forme de mobilitate 19 (comutarea poate avea loc atât în interiorul unui stat cât şi peste graniţă, locuitorii oraşelor de graniţă fiind principalii actori ai acestei forme de mobilitate). Mobilitatea în interiorul aceleaşi regiuni poartă denumirea de mobilitate intra-regională, cea între regiuni, mobilitate inter-regională, pe când mobilitatea trans-frontalieră se referă la mişcările între regiunile de graniţă. De multe ori, în literatura de specialitate, migraţia pentru studii şi migraţia temporară pentru muncă (pe perioadă determinată, pe bază contractuală) sunt considerate cele mai importante forme de mobilitate. Dimensiunea ocupaţională a mobilităţii 20 se referă la mobilitatea între profesii, între locuri de muncă diferite, între posturi cu responsabilităţi diferite (în aceeaşi companie, rotaţia pe posturi este o formă de mobilitate ocupaţională), implicând în acelaşi timp mobilitatea competenţelor, mai exact transferabilitatea competenţelor generale, care contribuie la creşterea gradului de adaptare la schimbările privind profilul unei profesii. Această formă de mobilitate permite adaptarea forţei de muncă la schimbările care au loc pe piaţa muncii. Mobilitatea ocupaţională influenţează, din ce în ce mai mult, dezvoltarea profesională (asumarea de noi responsabilităţi în aceeaşi companie/instituţie sau în companii/instituţii diferite), motiv pentru care atât angajaţii, cât şi angajatorii investesc multe resurse (financiare şi non-financiare) în perfecţionare sau reorientare profesională, în actualizarea cunoştinţelor, în dezvoltare profesională şi personală. În plus, deşi poate fi vorba de un post cu responsabilităţi similare, relocarea într-o altă ţară presupune şi un proces de adaptare la un alt tip de cultură, la un alt mediu de afaceri, cu alte reguli scrise şi nescrise. De multe ori, mobilitatea ocupaţională este considerată o pre-condiţie a celei geografice (de exemplu, preluarea unui loc de muncă într-o altă divizie a unei multinaţionale, din altă ţară decât cea de origine a angajatului, presupune disponibilitatea pentru deplasarea la noua destinaţie). Cele două dimensiuni ale mobilităţii trebuie analizate ca depinzând puternic una de cealaltă. Pentru a evidenţia legătura dintre cele două dimensiuni, Uniunea Europeană a lansat conceptul de

19 (engl.) commuters. 20 Se poate face o diferenţiere între mobilitatea ocupaţională şi cea profesională, în sensul că prima include schimbarea unui loc de muncă, asumarea unei noi poziţii într-o companie, iar cea profesională implică schimbarea profesiei, uneori prin reorientare profesională, dar în această lucrare am preferat o tratare unitară a conceptului de mobilitate ocupaţională.

21

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

„mobilitate condiţionată” 21 , care reprezintă rezultatul unei decizii luate într-un context geografic şi relaţional predefinit, pentru că „mobilitatea geografică poate genera venituri, cu costul distrugerii unor relaţii, acest schimb cântărind greu în decizia de a pleca” 22 . Stimularea mobilităţii geografice prin înlăturarea barierelor administrative, culturale sau fiscale trebuie combinată cu o deschidere a pieţei muncii înspre mobilitatea între sectoare, profesii. Dacă mobilitatea geografică este redusă, înseamnă că avantajele pieţei interne nu sunt suficient exploatate, iar informaţia oficială privind posibilităţile variate de angajare în statele membre este insuficientă şi neadaptată la nevoile cetăţenilor (în 2002 Comisia Europeană, prin Planul de acţiune privind mobilitatea şi aptitudinile 23 a reafirmat nevoia popularizării susţinute a portalului EURES 24 care informează asupra locurilor de muncă disponibile în Europa, dar şi asupra cerinţelor pentru ocuparea unui anumit post. În plus, Comisia şi-a propus crearea şi activarea unei platforme virtuale, One – Stop mobility information site, care pune la dispoziţia celor interesaţi informaţii actualizate privind cererea şi oferta de locuri de muncă din Europa, urmărind totodată creşterea atractivităţii unor profesii pentru care cererea este mare, iar oferta insuficientă. Relevant în acest sens este exemplul profesiilor tehnice). Atât mobilitatea geografică, cât şi cea ocupaţională sunt insuficient dezvoltate pe piaţa muncii europene care, prin obiectivele stabilite la Lisabona, urmăreşte să ofere locuri de muncă mai multe şi mai bune, în condiţiile asigurării coeziunii economico-sociale. Pentru a stimula creşterea mobilităţii ocupaţionale apare nevoia clară de adaptare a sistemelor de educaţie şi de pregătire profesională la nevoile pieţei muncii, de încurajare a educaţiei pe parcursul întregii vieţi 25 , de dezvoltare a aptitudinilor în domeniul tehnologiei informaţionale, de îmbunătăţire a sistemelor de recunoaştere a calificărilor şi competenţelor (dobândite atât în sistemul formal, cât şi în cele informal şi non-formal). În accepţiunea Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie, migraţia se defineşte ca fiind „procesul de mişcare a populaţiei în interiorul unui stat (migraţie internă: rural-urban, urban-rural, rural-rural, urban-urban) sau peste graniţe (migraţie internaţională care include mişcarea refugiaţilor, a căutătorilor de azil, a migranţilor economici” 26 . În viziunea Naţiunilor Unite, migraţia internaţională implică „relocarea

21 (engl.) bounded mobility.

22 Belot & Ermisch (2006), p. 20.

23 (engl.) Commision’s Action Plan for Skills and Mobility.

24 EURES - The European Job Mobility Portal (adresa oficială a website-ului:

http://europa.eu.int/eures/index.jsp).

25 (engl. ) life long learning.

26 IOM (2006), p.11.

22

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

teritorială a persoanelor între mai multe state” 27 . În prezent, există mai multe definiţii ale migraţiei internaţionale 28 care, deşi prezintă diferenţe, toate conţin două variabile:

timp şi spaţiu. În ceea ce priveşte spaţiul, toate organismele menţionate mai sus împărtăşesc opinia conform căreia migraţia internaţională implică traversarea cel puţin a unei graniţe internaţionale, fără să facă referire explicită la migraţia transfrontalieră. Dar, în ceea ce priveşte variabila timp opiniile sunt divergente. Astfel, în viziunea Naţiunilor Unite, migraţia internaţională presupune plecarea din ţara de origine şi stabilirea în cea de destinaţie pentru cel puţin un an. Se face, astfel, distincţie între migrantul pe termen lung (cel care pleacă pentru cel puţin un an) şi cel pe termen scurt (cel care pleacă pentru cel puţin trei luni, dar mai puţin de un an 29 ). Definiţia cu care operează Comisia Europeană include în migraţia pe termen lung atât şederile efective de minim douăsprezece luni, cât şi intenţia de a locui într-un alt stat membru minim douăsprezece luni, creând dificultăţi în comparabilitatea datelor furnizate de statele membre. Definiţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, deşi face distincţia permanent versus temporar, nu menţionează explicit perioada de un an drept punct de referinţă 30 . Dacă ne referim la emigraţie, ea este definită din perspectiva ţării de origine/ţării sursă/ţării exportatoare ca fiind „actul de a pleca dintr-un stat pentru a se stabili într-o ţară de destinaţie/ţară gazdă/ţară importatoare” 31 . Conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe cea de origine şi, doar în anumite circumstanţe, statele pot restricţiona acest drept. În cazul definirii imigraţiei, accentul se mută pe ţara de destinaţie, imigraţia fiind actul de a intra într-un stat, altul decât cel de origine cu intenţia de a locui permanent în acel stat. Migraţia internaţională surprinde absenţa (din ţara de origine) şi prezenţa (în ţara gazdă), dificultăţile apărând atunci când comparăm datele statistice colectate în ţara de origine cu cele ale diverselor ţări alese de emigranţi ca destinaţie, în sensul unor diferenţe care nu pot fi compensate prin simple extrapolări. 32 La modul ideal, numărul emigranţilor din ţara de origine ar trebui să coincidă cu numărul total al imigranţilor din ţările de destinaţie ale celor plecaţi, dar statistica internaţională nu a reuşit până în prezent să asigure această compatibilitate datorită lipsei datelor atât în ţările de origine, cât şi în cele de destinaţie.

27 UN (2006) 28 Definiţii lansate de Naţiunile Unite, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Comisia Europeană.

29 Aici am putea include migraţia circulatorie, de tip back and forth care s-a dezvoltat ca o strategie de viaţă în contextul regimului impus în spaţiul Schengen.

30 IOM (2006), p. 35.

31 Idem, p. 37.

32 O nouă dificultate este adusă de numărul redus de ţări care îi înregistrează pe cei care revin în ţara de origine (return migrants).

23

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

În sens larg, migrantul poate fi definit ca orice persoană care locuieşte temporar sau permanent într-o ţară unde el/ea nu s-a născut şi care a dezvoltat anumite legături sociale importante în acea ţară gazdă (conform articolului 1.1. din Raportul Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului). Putem considera utilă distincţia dintre migrant, acea persoană care se află în tranzit, traversând teritorii, oraşe, revenind în ţara de origine pentru a pleca din nou, de cele mai multe ori pentru a munci, şi imigrantul care vine într-o nouă zonă, cu intenţia de a rămâne 33 . În prezent, în contextul globalizării mijloacelor de comunicare, migraţia internaţională se desfăşoară în special sub forme circulatorii, de durată scurtă sau medie, o formă de mobilitate de fapt, cu menţinerea unor legături cu comunitatea de origine, în comparaţie cu migraţia din secolul trecut, care implica imigrare şi tăierea rădăcinilor de origine. 34 Menţinerea legăturilor cu comunităţile de origine a permis dezvoltarea spaţiilor transnaţionale, migrantul fiind liantul între spaţiile de origine şi cele de destinaţie. Această multiapartenenţă consolidează rolul mobilităţii în facilitarea fluxului de valori, idei, cunoştinţe, tradiţii, dinspre zonele de origine spre cele de destinaţie. În sens restrâns, ceea ce este important de remarcat este faptul că luarea deciziei de a migra se face din motive personale, fără intervenţia unui factor exogen cu rol de constrângere, în acest mod fiind excluşi refugiaţii, căutătorii de azil şi alte persoane care sunt forţate să îşi abandoneze ţara de origine. Putem distinge între migranţii voluntari şi cei forţaţi să emigreze. 35 În cazul migraţiei pentru muncă, migranţii voluntari sunt persoane aflate în căutarea unor oportunităţi, care analizează costurile şi beneficiile emigraţiei înainte de a părăsi ţara de origine, pentru aceştia migraţia fiind o chestiune de alegere şi nu o necesitate. Aceşti migranţi sunt mai atenţi la semnalele de pe piaţa muncii şi la diferenţele de venit şi oportunităţi economice între ţara de origine şi ţara de destinaţie. Spre deosebire de migranţii voluntari, migranţii pentru supravieţuire caută o slujbă obişnuită, iar obţinerea ei echivalează cu o creştere de salariu. De multe ori, plecarea se face pe canale ilegale, riscul de a intra în economia informală a ţării gazdă fiind ridicat. Este important să facem următoarea menţiune: „cele două categorii de migranţi se pot transforma una în cealaltă, o criză economică sau politică face ca migrantul voluntar să devină unul de supravieţuire, pe când o îmbunătăţire a situaţiei economice să transforme migranţii de supravieţuire în migranţi voluntari” 36 .

33 Diminescu (2007), p. 1. 34 Împărtăşim viziunea sociologului Dana Diminescu referitor la necesitatea de a privi migraţia circulatorie drept o formă de mobilitate. În consecinţă, considerăm că implicarea cetăţenilor români în fluxurile migratorii din România spre alte ţări din Vestul Europei trebuie considerată o formă de mobilitate.

35 (engl.) Out of choice / out of necessity (Wets, 2007, p. 2).

36 Ghosh în Van de Broeck (1996), p. 81.

24

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

În categoria migrant internaţional intră:

muncitorii migranţi temporari (programele guest worker sau muncitorii cu contracte în teritoriile de peste mări);

migranţii cu calificare înaltă şi în interes de afaceri (persoane calificate ca manageri, directori, profesionişti, tehnicieni care fie sunt activi pe piaţa internă a companiilor transnaţionale, fie pe cea a organizaţiilor internaţionale, sau persoanele în căutarea unui loc de muncă pe pieţe internaţionale ale muncii care se confruntă cu deficite pentru aceste calificări. Aceştia din urmă, fac parte din categoria dezirabililor, pentru care guvernele sau companiile intră în competiţie prin programe de atragere a lor);

migranţii constrânşi (refugiaţii, căutătorii de azil pe motive politice, persoanele dislocate din locul de origine din cauza unor catastrofe naturale);

membrii familiei migrantului (emigrează prin sistemele de reîntregire a familiei);

migranţii de revenire (după anumite perioade de şedere în străinătate, ei aleg

să revină în ţara de origine);

migranţii fără documente (ei pătrund într-un anumit stat, altul decât cel de origine, în general în căutarea unui loc de muncă, fără a deţine documentele care să confirme legalitatea acestui act de migraţie).

O altă clasificare o regăsim în glosarul de termeni ai Organizaţiei pentru

Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) 37 , unde categoriile de migranţi sunt

stabilite după cum urmează:

migranţii pe termen lung;

migranţii pe termen scurt;

rezidenţii care revin în ţara de origine după o perioadă în care au muncit în străinătate;

nomazii. Este de remarcat faptul că, în alte abordări, nomazii şi persoanele aflate în tranzit nu sunt consideraţi migranţi, deoarece nu au o rezidenţă permanentă 38 . O tipologie a migrantului internaţional ar trebui să ia în calcul trei elemente:

decizia de migraţie (cui aparţine decizia de a pleca?);

motivaţia pentru decizie;

sistemul de reglementare a imigraţiei.

37 (OECD)- Glossary of Statistical Terms: Demographic and population statistics. Migration statistics. 38 Hill (1989), p. 96.

25

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

Indivizi Familii
Indivizi
Familii

Cine ia decizia?

Care este motivul deciziei?

Oportunităţi economice în străinătate

Oportunitate economică în ţara de origine

Reţeaua familiei extinse

Oprimare de natură politică, etnică sau religioasă

Caracter legal permanent

Caracter legal temporar

Ilegal

Care este sistemul de reglementare a migraţiei?

Figura 1.2 Tipologia migrantului

Sursa: Bauer et al (2004), p.5

Ţinând cont de aceste elemente, am putea distinge între migranţii care iau decizia de a pleca în mod individual, cei care iau decizia împreună cu familia nucleu şi cei care iau decizia împreună cu familia extinsă 39 şi reţeaua de prieteni 40 ; putem distinge, totodată, între migranţii care au plecat în căutarea unor oportunităţi economice în străinătate, cei care au plecat cu scopul de a economisi pentru o investiţie viitoare în ţară şi cei care au plecat din cauza opresiunii politice, etnice sau religioase. Migranţii din prima categorie şi a treia pot fi consideraţi migranţi voluntari, pe când cei din categoria a doua sunt consideraţi migranţi forţaţi 41 . O altă distincţie se poate face între migranţii permanenţi cu statut legal, migranţii temporari cu statut legal şi migranţii ilegali. Atunci când încercăm să identificăm numărul migranţilor trebuie să cunoaştem faptul că aceştia pot fi înregistraţi după criterii diferite, în statistici naţionale diferite, comparabilitatea internaţională a datelor fiind îngreunată:

ţara de origine;

ţara a cărei cetăţenie o deţin;

ultima ţară de rezidenţă;

durata de timp petrecută între locul de naştere şi ultimul loc de rezidenţă;

motivul şederii (tipul de viză);

39 În legislaţia românească, familia extinsă este formată din copil, părinţi şi rudele până la gradul IV (Legea nr. 272/2004).

40 Modalitatea de luare a deciziei împreună cu familia şi/sau prietenii a stat la baza elaborării teoriei noua economie a migraţiei.

41 Considerăm că în această categorie ar trebui să includem şi victimele traficului internaţional de fiinţe umane.

26

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

În ceea ce priveşte migraţia internaţională pentru muncă, ea poate fi definită ca „mişcarea voluntară, în spaţiu, a oamenilor dintr-o ţară în alta, dintr-un sistem social în altul, cu intenţia unei şederi de peste un an, motivată economic” 42 . Organizaţia Internaţională pentru Migraţie defineşte migraţia internaţională pentru muncă într-o manieră mai simplă: „mişcarea persoanelor din ţara de origine într-un alt stat, cu scopul angajării” 43 , fără nicio referire la durata şederii. Ambele definiţii trebuie acceptate cu următoarele rezerve:

Nu se poate stabili cu exactitate în ce măsură motivaţia economică nu are şi un substrat politic, social, cultural, decizia de migrare fiind de multe ori rezultatul acţiunii combinate a acestor factori complecşi;

În cazul reîntregirii familiei, femeile şi copii pot migra fără a avea neapărat o motivaţie economică, dar cu cât se extinde perioada de şedere, cu atât creşte probabilitatea căutării unui loc de muncă. Motivele iniţiale pot fi înlocuite de altele, pe parcursul experienţei de migraţie;

Mare parte a migranţilor temporari îşi prelungesc perioada de şedere, unii dobândind cetăţenia ţării gazdă, alţii statutul de imigrant permanent, ceea ce înseamnă că migraţia circulatorie, sezonieră sau temporară se poate transforma în migraţie permanentă. 44 Migrantul economic este definit ca fiind o persoană care îşi părăseşte locul obişnuit de rezidenţă cu scopul de a se stabili în afara ţării de origine, pentru a-şi îmbunătăţi calitatea vieţii. Acest termen este folosit pentru a face o distincţie clară între migranţii cu motivaţie economică şi refugiaţii, care pleacă pentru a evita persecuţii de naturi diferite în ţara de origine, şi care poate să includă atât persoanele care intră într-un alt stat fără permisiunea legală sau abuzează de procedurile de acordare a azilului, cât şi muncitorii sezonieri. Este important să facem o distincţie clară între migrantul economic (motivaţia migraţiei îl defineşte astfel) şi lucrătorul migrant. Conform „Convenţiei Internaţionale privind Protecţia Drepturilor tuturor Lucrătorilor Migranţi şi a Familiilor lor” 45 , lucrătorul migrant este acea persoană care urmează să se angajeze, este angajat sau a fost angajat într-o activitate remunerată într-un stat al cărei naţionalitate nu o deţine. O definiţie similară este utilizată de OCDE, lucrătorul migrant fiind „străinul admis pe teritoriul unui stat pentru scopul precis de a-şi exercita dreptul de a presta o activitate economică

42 Straubhaar (1988), p. 47.

43 IOM (2006), p.38.

44 Un exemplu poate fi strategia adoptată de migranţii români care, prin intermediul vizelor turistice, au pătruns în spaţiul Schengen pe perioadă determinată, ulterior mulţi dintre ei întrând în ilegalitate, prin prelungirea perioadei de şedere legală de 3 luni.

45 UN (1990) - International Convention on the protection of the rights of all migrant workers and memebers of their families

27

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

remunerată” 46 . Ceea ce aduce în plus definiţia OCDE se referă la perioada de şedere în ţara gazdă, perioadă care depinde direct de tipul de muncă prestată. Extrem de interesantă este menţiunea prezentă în definirea lucrătorului migrant în legislaţia SUA, conform căreia acest lucrător migrant va fi angajat în slujbe cu remuneraţie scăzută (agricultură, construcţii, servicii hoteliere, etc.), cu precădere în activităţi sezoniere. Considerăm că putem înţelege acest detaliu ca o confirmare a percepţiei negative legată de lucrătorul migrant şi de munca acestuia, el preluând, de cele mai multe ori, slujbele de tip 3 D 47 în ţara gazdă, refuzate de autohtoni datorită caracterului nesigur şi percepţiei negative a acestui tip de slujbă. Aşadar, toate clarificările de mai sus arată, încă o dată, dificultăţile care persistă în utilizarea conceptelor în domeniul mobilităţii şi al migraţiei internaţionale a muncii. În prezent, putem spune că ne confruntăm cu percepţii diferite ale celor două fenomene. Mobilitatea forţei de muncă este dezirabilă, pe când migraţia este mai puţin dezirabilă, chiar indezirabilă, cum este cazul migraţiei ilegale, ea trebuind să fie controlată, gestionată, prevenită sau chiar eliminată. Din categoria migranţilor indezirabili fac parte persoanele care trec frontiera în mod ilegal, persoanele care intră pe teritoriul unei ţări gazdă în mod legal dar rămân în această ţară peste perioada de şedere menţionată în viză, persoanele care lucrează fără permis de muncă, membrii familiei migrantului care îl urmează în ţara de destinaţie, fără ca intrarea lor să fie permisă prin legislaţia privind reîntregirea familiei, căutătorii de azil care nu îndeplinesc condiţiile pentru acordarea statutului de azilant. O încercare de pozitivare a migraţiei ilegale s-a realizat prin folosirea termenului de migraţie iregulară 48 , care cu ajutorul demersurilor de regularizare poate dobândi caracterul legal. În spaţiul comunitar, mobilitatea şi migraţia forţei de muncă sunt doi termeni care pot fi incluşi în conceptul umbrelă libera circulaţie a persoanelor:

46 OECD (2003)

47 (engl.) Dirty, Difficult and Dangerous.

48 Acest termen ia locul celor de migraţie clandestină, ilegală.

28

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

Libera circulaţie a persoanelor

integrării europene Libera circulaţie a persoanelor Respectarea prevederilor regimului pentru străini
integrării europene Libera circulaţie a persoanelor Respectarea prevederilor regimului pentru străini

Respectarea prevederilor regimului pentru străini

Nerespectarea prevederilor regimului pentru străini

Nerespectarea prevederilor regimului pentru străini Migraţia Mobilitate Migraţia legală ilegală
Nerespectarea prevederilor regimului pentru străini Migraţia Mobilitate Migraţia legală ilegală
Migraţia Mobilitate Migraţia legală ilegală Pre-condiţie Ocupaţională Geografică Politică Reîntregirea
Migraţia
Mobilitate
Migraţia
legală
ilegală
Pre-condiţie
Ocupaţională
Geografică
Politică
Reîntregirea
Economică
Studii
familiei

Figura 1.3 Interdependenţa noţiunilor libera circulaţie a persoanelor - mobilitate -

migraţie

Prevederile regimului pentru străini este cel care atribuie caracterul legal mişcărilor populaţiei dintr-un stat în altul, încălcarea acestui regim determinând

apariţia formelor ilegale de circulaţie a persoanelor. La rândul său, migraţia legală poate îmbunătăţi mobilitatea intra-europeană, atât cea ocupaţională, cât şi cea

geografică 49 , pe când lipsa reglementărilor în domeniul mobilităţii conduce la creşterea dimensiunilor migraţiei ilegale, cu numeroase consecinţe negative. Mai

mult, înăsprirea regimului de imigraţie prin politici restrictive poate avea un efect advers, de boomerang: cu cât condiţiile de intrare sau de tranzitarea a unui spaţiu se

înăspresc, cu atât se dezvoltă variate strategii de încălcare a acestor restricţii. După criteriul motivaţiei de plecare, principalele forme ale migraţiei legale

sunt: politică, economică, pentru studii şi pentru reîntregirea familiei. Migraţia economică şi cea pentru studii, dacă sunt pe perioadă determinată, se consideră a fi

importante forme de mobilitate. Reamintim faptul că schimbarea în timp a motivaţiei iniţiale poate determina ca o persoană, iniţial migrant pe motive personale

(reîntregirea familiei) să devină migrant economic, aflat în căutarea unui loc de muncă pentru a îmbunătăţi nivelul său de trai şi al familiei sale. De asemenea, o

49 Populaţia migrantă s-a dovedit a fi mult mai mobilă decât cea autohtonă.

29

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

persoană plecată iniţial pentru studii în străinătate, poate deveni migrant economic, prin angajarea în ţara de destinaţie. După criteriul duratei, migraţia cunoaşte următoarele forme: migraţia de scurtă durată (aici putem include migraţia circulatorie, de tip back and forth), migraţia pe termen lung, migraţia definitivă sau migraţie permanentă.

1.2. Dimensiunea şi rolul migraţiei şi al mobilităţii în spaţiul comunitar

Libera circulaţia a persoanelor reprezintă una dintre cele patru libertăţi garantate de legislaţia comunitară, precum şi o importantă pre-condiţie pentru dezvoltarea pieţei unice. Libera circulaţie a persoanelor se referă la dreptul cetăţenilor din statele membre ale Uniunii Europene de a se muta în alt stat membru pentru a se angaja şi de a se stabili în ţara gazdă împreună cu familia. Statele membre nu pot recurge la discriminarea lucrătorilor provenind din alte state membre şi a familiilor lor pe criterii de naţionalitate, ei fiind îndreptăţiţi să beneficieze de tratament egal nu doar în aspecte legate de angajare, dar şi în cele legate de cazare în sistemul public, scutiri de taxe, beneficii sociale. Înlăturarea barierelor care persistă în privinţa mobilităţii persoanelor între statele membre reprezintă unul dintre obiectivele centrale ale Noii Strategii de la Lisabona 50 ). Mobilitatea este de cele mai multe ori analizată în contextul politicilor de ocupare ca fiind principalul mijloc de creştere a flexibilităţii şi de gestionare a dezechilibrelor de pe piaţa muncii. Modificările apărute în cererea de forţă de muncă, precum şi crearea de noi locuri de muncă prin expansiunea companiilor şi dezvoltarea sectorului terţiar, a determinat o accentuare a nevoii de mobilitate a forţei de muncă. Nevoia de mobilitate este din ce în ce mai mult invocată ca o soluţie pentru piaţa muncii europene, care continuă să se caracterizeze prin deficite de forţă de muncă, absenţa unor competenţe şi aptitudini care să răspundă nevoii de creştere a competitivităţii economiei europene, blocaje şi lipsă de flexibilitate la nivelul reglementărilor, competiţie globală acerbă pentru recrutarea forţei de muncă înalt calificate, precum şi rate ridicate ale şomajului şi o accentuare a fenomenului de îmbătrânire a populaţiei europene. Trebuie să remarcăm faptul că unele scenarii demografice pesimiste arată că unele regiuni din statele membre (sudul Marii Britanii, centrul Franţei, sudul Germaniei, vestul Austriei şi centrul Portugaliei) sau chiar unele state membre (Danemarca, Suedia şi Olanda) se confruntă cu deficite importante de forţă de muncă calificată 51 , nevoia de mobilitate geografică şi ocupaţională fiind stringentă. Previziunile pentru 2011 - 2030 52 arată că, în ciuda menţinerii dimensiunii actuale a fluxurilor migratorii, în UE 27 va continua

50 Vandenbrande (2006), p. 3.

51 Eurostat; Doudeijns &Dumont (2003), p. 19.

52 EC (2004b).

30

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

declinul populaţiei active care va duce la pierderea a aproximativ 20 milioane persoane din totalul populaţiei ocupate. Mobilitatea persoanelor reprezintă unul dintre principiile fundamentale pe care se bazează Piaţa Internă a Uniunii Europene. Crearea unui spaţiu lipsit de bariere interne, în care se asigură libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalului este explicit stipulată în Actul Unic European (1986). Dacă schimburile de bunuri, servicii şi capital au cunoscut o evoluţie remarcabilă, în ceea ce priveşte progresul realizat de Uniunea Europeană în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, există încă scepticism pentru că, în ultimii 30 de ani, mobilitatea intra-europeană nu s-a îmbunătăţit, astfel că mai puţin de 2% din cetăţenii europeni apţi de muncă au plecat din ţara de origine pentru a munci într-un alt stat membru 53 . În 2005, mobilitatea anuală a europenilor se ridica la 1,5 milioane persoane, reprezentând 0,4% din populaţia rezidentă, în timp ce pe continentul american, mobilitatea este de 6 ori mai mare 54 . Raportul Comisiei Europene privind starea socială a Uniunii Europene 55 menţionează că mobilitatea inter-state anuală a europenilor variază între 0,1% şi 0,2% din totalul populaţiei, mobilitatea în interiorul ţării fiind mai pronunţată (Eurobarometrul din 2001 evidenţiază că 68% dintre persoanele mobile s-au deplasat în interiorul aceluiaşi oraş sau regiune). Analiza Eurobarometrului din 2005 arată că 17% din europeni nu s-au mutat într-o altă zonă, cu excepţia părăsirii casei părinteşti. Mobilitatea pe distanţe mici (32% din europeni s-au mutat tot în oraşul lor şi 24% s-au mutat în alt oraş, dar în aceeaşi regiune) este mai pronunţată decât mobilitatea pe distanţe mari (18% din europeni s-au mutat în afara regiunii lor, în timp ce doar 4% din europeni sunt actori ai mobilităţii transfrontaliere în interiorul UE şi 3% din europeni au trecut graniţa pentru a se stabili într-un stat terţ). Conform Eurobarometrului din 2006, cei mai interesaţi de mobilitate sunt irlandezii, danezii, suedezii şi slovacii (aproximativ 60% din totalul respondenţilor), în timp ce interesul cel mai scăzut îl întâlnim la greci şi ciprioţi (mai puţin de 30% din totalul respondenţilor). Inter şi intra-mobilitatea europenilor reprezintă un fenomen restrâns, cei care se deplasează geografic preferă fie acelaşi oraş, fie aceeaşi regiune, 9 din 10 europeni deplasându-se în interiorul aceleaşi ţări. În ciuda acestor date descurajante, nu putem ignora limitele acestui sondaj Eurobarometru, limite care decurg din neincluderea respondenţilor care sunt mobili la momentul investigaţiei (ei nu apar în eşantionul ţării gazdă pentru că sunt nereprezentativi pentru populaţia străină, statistica întârziind să îi înregistreze, dar nici în eşantionul ţării de origine, pentru că sunt

53 Afirmaţia aparţine comisarului european Vladimir Spidla (Comisar pentru ocupare, afaceri sociale şi egalitate de şanse). Interviul a fost acordat portalului Euractiv.

54 PricewaterhouseCoopers (2004), p. 6.

55 EC (2002).

31

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

absenţi din statisticile naţionale). Dacă raportăm aceste opţiuni la cea formulată de angajatori, găsim că aceştia din urmă au o altă viziune: „Uniunea Europeană nu se confruntă cu deficite de forţă de muncă, cu deficite în termeni de competenţe profesionale, dar oamenii sunt plasaţi în zone nepotrivite” 56 . În prezent, în viziunea mediului de afaceri, principalele tipuri de lucrători mobili se prezintă astfel: 57

tradiţionalul” expatriat internaţional: angajatorul îl trimite pe angajat într-o altă ţară, pe o perioadă determinată, pentru realizarea unui proiect specific, urmând ca acesta să revină acasă la expirarea acelei perioade. De multe ori, expatriatul munceşte şi locuieşte într-o ţară străină, pe o perioadă de 3-5 ani, dar uneori perioada şederii în străinătate se poate prelungi;

angajatul cu transfer „permanent”: angajatorul îl trimite pe angajat într-o altă

ţară, pe o perioadă nedeterminată, neexistând nici o referire specială la posibilitatea de a reveni în ţară sau de a fi transferat într-o altă ţară. Acest tip de angajat trebuie să manifeste o înclinaţie extrem de ridicată spre mobilitate,

o putere de adaptare la noi medii de lucru, angajarea sa realizându-se cu respectarea termenelor şi condiţiilor de angajare din noua destinaţie;

angajatul internaţional: individul este recrutat de o companie internaţională

cu sediul în altă ţară decât cea de origine a viitorului angajat, pentru o slujbă

în compania mamă sau într-o filială a companiei, cu respectarea condiţiilor şi

prevederilor contractuale specifice angajării în acea ţară;

angajatul local: persoana născută în străinătate, angajată deja într-o ţară care nu reprezintă nici domiciliul stabil, nici locul său de naştere. Angajatul local este practic recrutat pentru a munci, pe perioadă determinată, într-o altă ţară;

navetistul trans-frontalier: angajatul care se deplasează pentru o slujbă, săptămânal sau de câteva ori pe săptămână, într-o altă ţară, fără a-şi schimba domiciliul stabil 58 ;

angajatul în sistem rotativ: individul este desemnat să ocupe o poziţie într-o companie din altă ţară, pentru câteva luni, fără schimbarea domiciliului stabil;

angajatul virtual: angajatul este implicat într-o echipă internaţională cu care lucrează, utilizând forme avansate de comunicare prin sistem informatic. Prezenţa sa într-o altă ţară este mediată virtual, dar în cazuri excepţionale, cum ar fi întâlnirile internaţionale, deplasarea sa fiind necesară ;

56 PricewaterhouseCoopers (2004), p. 5.

57 Idem, p. 3.

58 un fenomen larg răspândit în oraşele de graniţă.

32

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

angajatul teleworking: angajatul care lucrează de obicei de acasă pentru orice companie din lume, utilizând sistemul de comunicaţii informatic. Este cazul angajatului independent, free lancer.

O altă abordare interesantă identifică trei profiluri de mobilitate puternic corelate cu ciclul de viaţă al individului 59 :

1. „individul mobil cronic”- persoana care manifestă un grad ridicat de mobilitate, repetat şi frecvent;

2. „individul mobil” – persoana care manifestă, pe măsură ce îmbătrâneşte, un

grad scăzut de mobilitate;

3. „individul imobil” – persoana care manifestă mobilitate ocazional şi care îşi

pierde în timp disponibilitatea de a pleca. În ceea ce priveşte opţiunile legate de mobilitate în viitor, sondajul Eurobarometru din 2006 arată că 49% dintre europeni consideră mobilitatea o opţiune dezirabilă pentru individ, în timp ce 12% dintre ei o consideră indezirabilă. Din perspectiva impactului asupra pieţei muncii, 50% dintre europeni consideră că mobilitatea are influenţe pozitive, iar 21% consideră că are impact negativ. Din perspectiva integrării europene, 62% dintre europeni consideră mobilitatea un beneficiu, în timp ce 11% o consideră un cost. Percepţia negativă cea mai importantă este legată de impactul mobilităţii asupra familiei, 29% dintre europeni considerând mobilitatea ca un factor cu efect negativ asupra familiei. Astfel, se vorbeşte tot mai mult de o orientare a europenilor spre imobilitate, în detrimentul unor fluxuri de mişcare dintr-o ţară în alta. Cum se explică această accentuare a imobilităţii? Mai exact, care sunt barierele care limitează mobilitatea forţei de muncă? Apropierea nivelurilor de dezvoltare economică între statele Uniunii Europene - a se vedea progresul statelor din precedenta lărgire sudică -, absenţa unei legislaţii integrate în domeniul ocupării la nivel european, evoluţia tehnologiei informaţionale care creează posturi oriunde fără a impune deplasarea propriu-zisă a persoanelor 60 , dezvoltarea economiei bazată pe cunoaştere, diferenţe în sistemele de impozitare, diferenţele în sistemele de securitate socială - lipsa de transferabilitate în sistemul de pensii, sistemul ajutorului de şomaj, precum şi alte forme de protecţie socială -, costurile schimbării rezidenţei (de exemplu, creşterea participării femeilor pe piaţa muncii a influenţat reducerea

mobilităţii datorită nevoii de a găsi locuri de muncă pentru două persoane, în locul uneia), potenţiala pierdere a reţelelor sociale, barierele culturale, în general şi cele lingvistice, în special (Eurobarometrul din 2001 a arătat că 47% din europeni declară

59 Shaw (1975), p.114 60 Se poate vorbi despre o nouă formă de mobilitate, în care limitele geografice sunt depăşite cu ajutorul tehnologiei comunicaţiilor.

33

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

că ştiu doar limba maternă, în timp ce doar 29% dintre europeni sunt dispuşi să locuiască într-o ţară a cărei limba nu o cunosc) şi dificultăţile în aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a diplomelor şi calificărilor sunt câteva dintre cele mai importante obstacole care limitează mobilitatea forţei de muncă în spaţiul comunitar. În acest context, devine util să comparăm percepţia indivizilor legată de barierele în calea mobilităţii cu cea împărtăşită de oamenii de afaceri:

Tabel 1.1 Bariere în calea mobilităţii (indivizi versus oameni de afaceri)

 

Indivizi

 

Oameni de afaceri

1.

constrângeri legate de familie (ex. accesul

1.

lipsa unei legislaţii comune în domeniul

la servicii educaţionale pentru copii);

angajării;

2. dobândirea de competenţe lingvistice;

2. diferenţele în sistemele de impozitare

3. lipsa de informaţii privind oportunităţile

3. nevoia de a oferi un loc de muncă pentru

de angajare 61 ;

partenerul de viaţă al angajatului mobil;

4.

recunoaşterea calificărilor dobândite în

4. competenţele lingvistice;

ţara de origine; 5.oportunităţile de angajare pentru

5. sistemele diferite de beneficii sociale.

partenerul de viaţă.

Sursa: Pricewaterhouse Coopers (2002), p. 9

Astfel, pentru individ, pe primul loc se situează constrângerile familiale, în timp ce pentru oamenii de afaceri aspectele legislative şi cele legate de fiscalitatea diferenţiată sunt prioritare. Regăsim o preocupare comună pentru problemele legate de competenţele lingvistice şi de găsirea unui loc de muncă pentru partenerul de viaţă al angajatului mobil, deşi locul lor în clasamentul barierelor diferă (locul doi versus locul patru, respectiv locul cinci versus locul trei). Imobilitatea persoanelor nu este doar rezultatul prezenţei barierelor, indiferent de numărul şi varietatea lor, ci şi a existenţei unor avantaje legate de imobilitate 62 .

Majoritatea indivizilor au o „aversiune faţă de risc”, refuzând să plece, deşi au aşteptări legate de îmbunătăţirea calităţii vieţii, fiind, totodată, conştienţi de o varietate de riscuri care pot interveni pe parcurs;

61 Ne referim la „asimetria informaţiei” care face ca indivizii să aibă acces doar la informaţii incomplete sau incorecte legate de posibilităţile de angajare într-o altă ţară decât cea de origine. 62 Fischer în Hammar et al (2004), p. 8; Straubhaar (2001), p. 14.

34

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

Majoritatea indivizilor exploatează cunoştinţele legate de piaţa locală a muncii (oportunităţi de angajare), dar şi pe cele legate de consum (decizia de consum este facilitată de cunoaşterea preţurilor, produselor, etc.);

Decizia de imobilitate este rezultatul unei decizii raţionale, la fel ca şi decizia de migraţie bazată pe analiza cost-beneficiu;

Indivizii preferă status quo-ul faţă de o schimbare nesigură, necunoscută;

Unii indivizi preferă şomajul, în locul plecării în străinătate (pe de-o parte, migraţia implică costuri, iar, pe de altă parte, sistemele de protecţie socială generoase recompensează imobilitatea);

Unii indivizi manifestă o preferinţă clară pentru o anumită ţara de origine şi tind să exagereze riscurile asociate şederii în străinătate, considerând că acestea sunt mult mai mari decât riscurile din ţara de origine;

Migraţia controlată creşte atât costurile, cât şi riscurile legate de decizia de a pleca;

Statutul ilegal în străinătate reduce considerabil beneficiile rezultate din migraţie, crescând mult riscurile şi costurile în termeni de securitate socială (sistemul de securitate socială şi bunăstare socială cresc costul ilegalităţii) ;

Aplicarea unor tratamente discriminatorii împotriva imigranţilor de către autohtoni cresc costurile individuale şi riscul de imigrare, reducând beneficiile experienţei migraţioniste.

Avantajele imobilităţii

(acumularea de avantaje specifice ariei de origine)

(acumularea de avantaje specifice ariei de origine) Avantaje legate de muncă Specifice Specifice Specifice

Avantaje legate de muncă

Specifice Specifice Specifice societăţii firmei spaţiului
Specifice
Specifice
Specifice
societăţii
firmei
spaţiului

Avantaje legate de timpul liber

firmei spaţiului Avantaje legate de timpul liber Specifice societăţii Specifice spaţiului Figura 1.4

Specifice

societăţii

Specifice

spaţiului

Figura 1.4 Avantajele imobilităţii

Sursa: Fischer în Hammar et al (2004), p.75

În cazul avantajelor legate de muncă, distingem între avantajele specifice ariei de origine (acestea se referă la oportunităţile de carieră, relaţiile sociale şi activităţile politice), avantajele specifice firmei (se referă la motivare şi compensaţii pentru acumularea de competenţe şi abilităţi netransferabile) şi avantajele specifice spaţiului (acumulare de cunoştinţe legate de spaţiu, comunitate şi tehnologie locală). În cazul avantajelor legate de timpul liber, avantajele specifice spaţiului se referă la

35

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

cunoştinţele legate de oportunităţi de consum (bunuri, servicii), în timp ce avantajele specifice societăţii se referă la sentimentele de acceptare şi integrare socială datorită relaţiilor sociale şi activităţilor politice locale. Această lipsă de mobilitate afectează atât piaţa muncii naţionale din statele europene, cât şi şansele realizării unei pieţe integrate a muncii în Uniunea Europeană. O mai accentuată propensiune spre mobilitate ar reduce considerabil tensiunile de pe piaţa muncii, ar stimula realocările între sectoare şi s-ar baza pe conştientizarea nevoii formării continue, a programelor de internship, a reconversiei şi actualizării cunoştinţelor profesionale. Integrarea pieţei interne europene depinde de funcţionarea unei pieţe a forţei de muncă la nivel european. O piaţă a muncii integrată la nivel european presupune 63 :

acordarea de şanse egale pe piaţa muncii, implicit asigurarea transparenţei prin informarea corectă şi completă asupra locurilor de muncă vacante;

acordarea de salarii decente;

garantarea unei protecţii sociale echitabile: „supradezvoltarea” sistemelor de securitatea a condus la nevoia de a restructura sistemele de pensii, în contextul fenomenului de îmbătrânire a populaţiei şi a creşterii ratei de dependenţă socială;

recunoaşterea calificărilor şi a diplomelor: nevoia de a stabili şi de a respecta principiul recunoaşterii reciproce pentru a creşte mobilitatea ocupaţională şi geografică a europenilor;

creşterea ponderii formelor contractuale flexibile - timp parţial, munca la distanţă;

dezvoltarea unor programe educaţionale în corelaţie cu cererea de pe piaţa forţei de muncă, precum şi a unor programe de integrare socio-profesională.

Principalele cazuri de liberă circulaţie a forţei de muncă, precum şi regimul de reglementare specific aplicat în Uniunea Europeană se prezintă în felul următor:

63 Cramarenco (2006), p. 201.

36

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

Tabel 1.2 Regimul de reglementare a liberei circulaţii în spaţiul comunitar

Statut

Locul de muncă = Locul de rezidenţă

Locul de muncă ≠ Locul de rezidenţă

Lucrător într-o companie din ţara de origine

-

Lucrător detaşat

Lucrător într-o companie din altă ţară decât cea de origine

Lucrător migrant

Lucrător la frontieră

Lucrător independent

Drept de liberă stabilire

Furnizarea de servicii peste graniţă

Companie în sectorul serviciilor

Drept de liberă stabilire

Furnizarea de servicii peste graniţă

Sursa: European Commission (2001), p. 33

În spaţiul comunitar, printre cele mai recente forme de mobilitate, amintim:

mobilitatea în zonele de graniţă, mobilitatea academică şi mobilitatea pensionarilor. Mobilitatea în regiunile de graniţă s-a dezvoltat nu doar datorită proximităţii geografice, dar şi datorită apropierii culturale şi chiar lingvistice. De cele mai multe ori, lucrătorii transfrontalieri îşi păstrează casa şi familia în ţara de origine, evitând costurile ridicate ale mutării într-o altă ţară. Munca transfrontalieră depinde de disponibilitatea şi costurile transportului la locul de muncă, precum şi de gradul de concentrare al industriei şi al centrelor urbane, în care se pot obţine salarii mai mari. Ţara de origine poate pierde impozitul pe salariu, dar este posibil să fie nevoită să investească în infrastructura de transport, în parteneriat cu ţara de destinaţie. În acest sens, remarcăm fluxurile intense la graniţa austro-germană, în regiunea Benelux, în zona scandinavă sau chiar fluxurile dinspre Transilvania spre Ungaria, din ultimii ani. În ceea ce priveşte mobilitatea academică, între 1987 şi 2002, peste 1.000.000 de studenţi au beneficiat de mobilităţi prin programele europene Erasmus şi Socrates, motiv pentru care această iniţiativă europeană este considerată un succes. În ciuda faptului că nu s-a reuşit atingerea obiectivului Comisiei Europene privind implicarea în programe de mobilităţi, care variază între trei luni şi un an, a 10% dintre studenţii europeni, acest program a reuşit să promoveze valorile europene prin implicarea unor state care nu sunt membre UE: Norvegia, Islanda, Liechtenstein, Turcia. Mai mult, a fost remarcat interesul studenţilor din vechile state membre pentru programele educaţionale oferite de universităţile din noile state membre, Cehia şi Polonia fiind statele care au primit 4.200, respectiv 4.500 de studenţi în anul universitar 2002/2003 64 . Se remarcă o evoluţie favorabilă si în cazul mobilităţii profesorilor.

64 EC (2006), p. 91.

37

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

Astfel, în intervalul 1997 – 2002, peste 20.000 de profesori din noile state membre au beneficiat de scheme de mobilităţi, în timp ce peste 3.000 de profesori din UE 15 au fost implicaţi în programe academice în noile state membre 65 . Totodată, în ultimi ani s-a observat o creştere importantă a numărului pensionarilor care fie îşi părăsesc ţara de origine, alegând de cele mai multe ori ca destinaţie sudul Europei (printre factorii de atracţie ai acestei zone amintim clima blândă, costurile reduse cu cazarea, posibilitatea de a adopta un nou stil de viaţă), fie îşi cumpără case de vacanţă în alte ţări, petrecând luni importante din an în noua destinaţie. În acest sens, amintim cazul germanilor, care ajunşi la vârsta pensionării, au ales ca ţară de destinaţie Spania (în 2005, germanii reprezentau aproape 24% din totalul populaţiei străine în Spania) sau cazul olandezilor şi al germanilor care aleg Ungaria rurală ca nouă rezidenţă, după pensionare. Migraţia la vârsta pensionării s-a democratizat, încetând să mai fie un atribut al elitelor, ci un alt tip de strategie la care recurg tot mai mulţi europeni de vârsta a treia.

1.3. Reglementări comunitare în domeniul mobilităţii şi al migraţiei

Desăvârşirea Pieţei Interne a Uniunii Europene poate fi asigurată prin garantarea celor patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalului financiar şi a persoanelor. Dintre toate cele patru libertăţi, libera circulaţie a persoanelor reprezintă pilonul cel mai slab. Cum putem explica acest lucru? Este posibil ca excesul de reglementare a liberei circulaţii a persoanelor să influenţeze puternic disponibilitatea cetăţenilor europeni de a-şi schimba domiciliul şi/sau locul de muncă, aceştia preferând imobilitatea. Este posibil ca segregarea: mobilitatea UE 15 (garantată, încurajată, dezirabilă) versus migraţia din Europa Centrală şi de Est (controlată, devine dezirabilă; ilegală, devine indezirabilă) să fi creat percepţii eronate asupra rolului liberei circulaţii a persoanelor. Mai mult, este posibil ca persistenţa mai multor bariere în calea liberei circulaţii - de natură economică, administrativă, socială sau culturală - să încurajeze fie imobilitatea în sectoarele formale ale economiei, fie mobilitatea în economia informală. Pentru a stimula creşterea mobilităţii europene comparativ cu accentuata mobilitate americană, Europa a încercat de-a lungul timpului să influenţeze opţiunea cetăţenilor săi pentru mobilitate. Astfel, încă din 1961, europenilor li s-a permis să muncească în alte state membre, în măsura în care existau locuri de muncă vacante. Totuşi, statele membre aveau dreptul de a acorda prioritate autohtonilor şi, doar în cazul deficitul de forţă de muncă autohtonă, cetăţenii din alte state membre puteau prelua respectivele locuri de muncă. Trebuie să remarcăm că aceste prevederi nu se aplicau lucrătorilor din zonele de frontieră. Conform legislaţiei în vigoare la acea

65 Ibidem.

38

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

dată, lucrătorul din zonele de frontieră era definit ca persoana care locuia într-un stat membru, dar se deplasa zilnic sau săptămânal într-un alt stat membru, făcând naveta. Mai târziu, în 1964 a fost desfiinţată reglementarea referitoare la prioritatea acordată căutătorilor naţionali de slujbe, căutarea unei slujbe într-un alt stat fiind încă restricţionată, în sensul în care guvernele erau cele care negociau accesul la slujbe şi nu individul era cel care îşi găsea o slujbă pe cont propriu. Lucrătorul putea obţine un loc de muncă din oferta disponibilă la agenţiile de muncă. În acelaşi an, a apărut posibilitatea ca statele membre să activeze clauza de salvgardare în cazul în care constată dezechilibre puternice pe piaţa naţională a muncii. Anul 1968 marchează introducerea liberei circulaţii pentru lucrători, dar remarcăm menţinerea clauzei de salvgardare, mai puţin strictă decât cea din 1964. În plus, Actul Unic European (1986) a marcat un moment important în această istorie a reglementărilor, membrii comunităţii europene introducând prevederi noi, care să faciliteze luarea de măsuri pentru accelerarea mobilităţii (Articolul 100), cu privire la deciziile cu majoritate calificată, în chestiuni care privesc Piaţa Internă. Patru ani mai târziu, prin semnarea Convenţiei de la Dublin, s-a făcut un pas important pentru evitarea depunerii unor cereri de azil simultan sau succesiv în mai multe state, prin aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a reglementărilor privind azilul. Tratatul de la Maastricht (1993) s-a remarcat prin introducerea conceptului de cetăţenie europeană cu scopul declarat de a asigura respectarea drepturilor şi intereselor naţionalilor din statele membre ale Uniunii Europene. Cetăţenia europeană înseamnă un set de drepturi, precum:

Dreptul de a vota şi de a candida în alegerile locale şi cele pentru Parlamentul European în ţara de rezidenţă, fără restricţii legate de naţionalitate;

Dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi la Ombudsman;

Dreptul la protecţie diplomatică din partea autorităţilor consulare ale altui stat membru, în state terţe în care statul al cărui naţional este individul nu este reprezentat oficial;

Dreptul de a se deplasa liber şi de a locui pe teritoriul oricărui alt stat membru. Acest ultim drept este considerat ca având cea mai mare valoare pentru cetăţenii europeni, dovada fiind datele publicate în Eurobarometrul din 2001: atunci când au fost întrebaţi Ce înseamnă Uniunea Europeană pentru ei?, 39% dintre cei chestionaţi au răspuns: „posibilitatea de a merge oriunde doresc”, pentru ca 4 ani mai

39

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

târziu, 53% dintre europenii chestionaţi să asocieze Uniunii Europene „dreptul de a călători şi de a munci în alt stat membru” 66 . Tratatul de la Amsterdam (1999) a adus importante prevederi legate de libera circulaţie a persoanelor, controlul la frontierele externe ale Uniunii Europene, regimul căutătorilor de azil şi al refugiaţilor, cooperarea judiciară în probleme de drept civil. În plus, tratatul a inclus cele două acorduri de la Schengen, din 1985, respectiv din 1995. Prin crearea Sistemului de Informaţii Schengen 67 , Uniunea Europeană şi-a creat un instrument eficient pentru întărirea cooperării în domeniul mobilităţii şi al migraţiei. Tratatul de la Amsterdam a stabilit aşadar baza legală pentru o politică europeană în domeniul migraţiei. Consiliile de la Tampere, Laeken şi Sevilla au accentuat problema reconcilierii între aspiraţiile emigranţilor privind o viaţă mai bună şi capacitatea de primire a acestor imigranţi în ţările gazdă. Totodată, au fost lansate planuri de acţiune comunitară privind reducerea dimensiunii migraţiei ilegale.

Toate aceste noi reglementări europene au consolidat dreptul cetăţenilor europeni de a-şi alege rezidenţa şi locul de muncă, libera circulaţie fiind unul dintre drepturile de bază ale Uniunii. Strategia de la Lisabona susţine nevoia creşterii flexibilităţii pieţei muncii europene, aceeaşi nevoie fiind reafirmată şi în Consiliul de la Stockholm (2001). În acelaşi, Comisia Europeană lansează un set de politici prin documentul intitulat New European Labour Markets, Open to All, with Access for All 68 , creând totodată un organism de tip task force, cu responsabilităţi în probleme de mobilitate: High Level Task Force on Skills and Mobility 69 . Doi ani mai târziu, în 2003, Comisia lansează un sistem de coordonare deschisă, bazat pe transferul de bune practici care să asiste statele membre în eforturile pentru atingerea obiectivelor comune în domeniul mobilităţii. În ciuda acestor demersuri importante, mobilitatea intra-europeană este încă redusă. În rândul populaţiei tinere şi educate, se constată o clară propensiune spre mobilitatea geografică, însă această mobilitatea este puternic dependentă de acordurile bilaterale şi contractele internaţionale intermediate de stat, iniţiativa personală fiind încă insuficient exploatată. Deşi programele pentru mobilităţile de studii au cunoscut o remarcabilă evoluţie în anii ’90, pentru ca „în 2000 numărul studenţilor aflaţi la studii în Europa prin programul ERASMUS să se

66 Eurobarometer (2006). 67 Schengen Information System permite schimbul de informaţii în timp real intre statele participante la sistem; informaţiile vizează persoanele care tranzitează frontierele spaţiului comun.

68 „Noile pieţe ale muncii din Europa: deschise pentru toţi, cu acces pentru toţi.”

69 Această structură are drept misiune identificarea principalelor caracteristici şi direcţii de evoluţie a pieţelor muncii din Europa, analiza principalelor bariere împotriva mobilităţii ocupaţionale şi geografice, precum şi dezvoltarea unui set de recomandări (primul raport a fost publicat în decembrie

2001).

40

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

ridice la 181.000 persoane, ele reprezentau doar 2% din totalul populaţiei studenţeşti a Europei.” 70 Diferenţele clare între precedenta extindere sudică şi actuala extindere se reflectă şi la nivelul mobilităţii şi al migraţiei. Astfel, anii ‘60-‘70 au fost marcaţi de importante fluxuri de cetăţeni cu calificare scăzută sau medie care au plecat spre Vestul şi Nordul Europei în căutarea unui trai mai bun şi au beneficiat de generoasele programe de tip guest worker, pe când lucrătorii calificaţi din Estul şi Centru Europei au dezvoltat propriile mecanisme de migraţie circulatorie, utilizând reţele de migraţie. Pentru a analiza şi mai profund această dominaţie a imobilităţii, cercetătorii europeni apelează la teoria clasică a comerţul exterior - intensificarea activităţilor economice a determinat o creştere a mobilităţii produselor şi serviciilor şi a redus nevoia indivizilor de a se deplasa pentru a beneficia de ele. Mai mult, amploarea investiţiilor străine directe, evoluţia multinaţionalelor într-o lume globală devin „substitute importante ale mobilităţii persoanelor”. 71 Dintre cei mai importanţi factori care vor influenţa viitorul mobilităţii europene menţionăm:

diminuarea populaţiei tinere va determina o reducere considerabilă a mobilităţii deoarece această categorie este considerată ca fiind cea mai mobilă. Astfel, tinerii cu educaţie înaltă trebuie încurajaţi să apeleze la programele de mobilităţi pentru studii sau la programele de muncă pe perioadă determinată, în loc să fie împinşi spre migraţie pe termen lung sau definitiv. În plus, segmentul de populaţie cu vârsta între 40- 55 ani ar trebui stimulat să devină mai mobil geografic, mai flexibil în termeni de specializare, mai adaptabil la noile norme de muncă, la noile profesii, prin dezvoltarea programelor de tip life long learning; accentuarea polarităţii regionale prin migraţia sat-oraş a determinat o scădere a nivelului de trai, o deteriorare a calităţii serviciilor medicale şi educaţionale în regiunile exportatoare de forţă de muncă, un dezechilibru între cererea şi oferta de forţă de muncă atât în regiunile exportatoare cât şi în cele gazdă, o supraaglomerare urbană. Politicile regionale trebuie să ia în calcul impactul acestei mobilităţi interne care are dimensiuni importante în multe regiuni europene, la care se adaugă migraţia sat-oraş, din mediul rural spre centrele de dezvoltare din altă ţară; dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor va diminua importanţa mobilităţii geografice şi va accentua mobilitatea aptitudinilor 72 . Nevoia de programe de pregătire, în general, şi de programe de formare continuă, în special, este tot mai puternic resimţită atât la nivelul companiilor cât şi a indivizilor.

70 Kunz (2002), p. 13.

71 Idem, p.15.

72 (engl.) skills mobility.

41

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

Mobilitatea forţei de muncă reprezintă o necesitate pentru Uniunea Europeană. De altfel, fără mobilitate este greu de vorbit de o piaţă a muncii europene. Încurajarea mobilităţii întârzie, datorită unor percepţii divergente: pe de-o parte, se consideră că Europa are nevoie de mobilitatea forţei de muncă, încă insuficient dezvoltată, dar foarte necesară pentru a face faţă schimbărilor structurale, pentru a echilibra cererea şi oferta, pentru a reduce disparităţile regionale, asigurând creşterea competitivităţii sale, iar, pe de altă parte, libera circulaţie a persoanelor din noile state membre este percepută ca o ameninţare la adresa stabilităţii pieţei muncii din Europa. Temerile vechilor state membre legate de „invazia esticilor” au fost exprimate mai ales în Germania şi Austria, destinaţiile principale ale lucrătorilor provenind din Estul şi Centrul Europei. De ce ar trebui mobilitatea să fie percepută ca şi o nevoie în Europa? Mobilitatea intra-europeană este reglementată, fiind o importantă caracteristică a pieţei interne (ea se referă şi la noii veniţi). În plus, apare nevoia migraţiei celor din afara spaţiului comun, datorită evoluţiei demografice, modificărilor structurale, care au loc atât în interiorul UE, cât şi în afara UE, precum şi datorită situaţiei de pe piaţa muncii europene. Din punctul de vedere al calificării, oferta de forţă de muncă poate fi diferită de cererea de forţă de muncă, contribuind la apariţia deficitelor pe piaţa muncii.

Dinamica populaţiei europene este îngrijorătoare. Deşi speranţa de viaţă a crescut, rata fertilităţii se menţine la un nivel scăzut. Anul 2010 este perceput ca şi moment de cumpănă pentru populaţia europeană deoarece un număr important de persoane născute în perioada baby-boom-ului se vor pensiona, contribuind la o creştere a ratei de dependenţă a persoanelor inactive. 73 Raportul din 2002 privind starea socială a Europei previziona o creştere a acestei rate, de la 14% în prezent, la 27% în 2010 74 . Această stare de fapt nu mai caracterizează demult doar vestul Europei, ci şi partea sa estică, astfel că temerile legate de „invazia” esticilor sunt demontate argumentat de specialişti, mai ales de cei germani 75 . Deşi politicile de ocupare promovate de Uniunea Europeană au condus la o uşoară scădere a ratei şomajului, unele regiuni sunt totuşi afectate de rate chiar ridicate ale şomajului. Acest tablou demografic susţine, fără tăgadă, nevoia de mobilitate a forţei de muncă europene, atât pe cea a tinerilor, cât mai ales pe cea a lucrătorilor între 40 şi 55 de ani, categorie care înregistrează rate mari de imobilitate. Studiul realizat de MKW GmbH în 2001 apreciază că atingerea unui „nivel sănătos de mobilitate în Europa, care utilizează eficient potenţialul de locuri de muncă al pieţei unice,

73 (engl.) dependency ratio.

74 EC (2002), p. 6

75 Fassmann & Munz (2004), Fassemann et al (2005), Kunz (2002).

42

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

presupune o creştere de 2-3 ori a nivelului actual al mobilităţii”. 76 Succesul unor programe de mobilităţi academice, precum Leonardo da Vinci, Erasmus, Socrates încurajează, atât extinderea acestora, cât şi lansarea de noi programe, care să permită schimbul de experienţă profesională, dezvoltarea competenţelor, educaţia în spaţiul european ca şi completare/alternativă a celei dobândite pe plan naţional. Dezvoltarea

unor astfel de programe este benefică, putând facilita viitoarea mobilitate a forţei de muncă europene. Procesul de îmbătrânire a populaţiei, accentuarea lipsei de personal pentru anumite calificări, nevoia menţinerii ratei de creştere economică, precum şi nevoia de

a evita colapsul sistemului de protecţie socială reprezintă cele mai importante

argumente în favoarea mobilităţii. Europa are nevoie de angajaţi mobili, dar are

nevoie şi de migranţi, pentru a menţine ratele de ocupare, pentru a reduce tensiunile

de pe piaţa muncii, pentru a contrabalansa creşterea dependenţilor sociali.

Libertatea deplină de mişcare a forţei de muncă este percepută ca şi o ameninţare. Dovada o reprezintă unele opinii din Germania şi Austria, care susţin că

eliminarea restricţiilor de liberă circulaţie ar conduce la importante fluxuri de lucrători din Est, care acceptă salarii mai mici, ameninţând astfel stabilitatea salariilor din aceste state. Viziunile alarmiste legate de iminenta invazie a pieţei muncii vest europene de către estici ar trebui înlocuite de informarea corectă a cetăţenilor asupra tendinţelor de evoluţie de pe piaţa muncii europene, atât în termenii calificărilor necesare, cât şi a nevoii de extindere a pieţei. Simpla inventariere a forţei de muncă din Europa Centrală şi de Est dornice să lucreze în Europa nu reprezintă cifra reală a celor care au luat decizia finală de a se muta şi de a emigra efectiv, ci doar intenţia acestora. În plus, cercetările bazate pe simulări econometrice au evidenţiat, ca fiind cea mai probabilă, ipoteza unui procent de 4% din populaţia statelor Europei Centrale

şi de Est, în timp ce analizele micro bazate pe chestionar preconizează un număr care

variază între 1% şi 4%. Reprezintă aceste procente o ameninţare? Germania şi Austria sunt state direct vizate de valuri de migraţie pentru că au graniţa cu 5 state ale Europei Centrale şi de Est, cu niveluri de dezvoltare diferite, sunt principalele ţări gazdă din Europa şi au o răspândită atitudine anti-imigranţi în rândul cetăţenilor şi angajatorilor Astfel, aici apar cei mai numeroşi apărători ai măsurilor de restricţionare a liberei circulaţii. Aceste temeri exagerate ar putea fi reduse prin încurajarea mobilităţii tuturor, atât a esticilor cât şi a germanilor sau austriecilor (a se

vedea exemplul austriecilor care lucrează în Slovacia, al slovenilor care lucrează în Germania, dar care, în acelaşi timp, primesc numeroşi lucrători din statele ultimului val de aderare), prin popularizarea măsurilor active pentru creşterea integrării pieţei muncii din Europa, prin dezvoltarea conceptului de lucrător european mobil. Europa

76 Kunz (2002), p. 8.

43

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

are nevoie de mobilitatea tuturor, nu doar a esticilor în detrimentul stabilităţii vesticilor. Europa resimte nu doar nevoia de a accentua mobilitatea geografică, ci şi cea ocupaţională, pentru că schimbările structurale din economia europeană implică creşterea flexibilităţii reglementărilor aplicabile pieţei muncii, dar şi a adaptabilităţii angajaţilor la noile cerinţe ale pieţei.

1.4. Aranjamentele tranzitorii aplicate noilor state membre ale Uniunii Europene

Mobilitatea forţei de muncă are susţinători importanţi, care pledează pentru asigurarea liberei circulaţii a persoanelor fără nici un fel de restricţionare, dar şi adversari, care propun măsuri de limitare a acesteia din partea vechilor state membre, state de imigraţie. Înainte de ultimele două valuri de extindere, Europa a readus în dezbatere problema liberei circulaţii a persoanelor, mai exact regimul pe care vechile state membre urmează să îl aplice noilor veniţi în familia europeană. Măsurile de restricţionare a liberei circulaţii sunt percepute negativ în ţările Europei Centrale şi de Est, atât de către statele membre care au aderat la 1 mai 1004, cât şi de către cele care au aderat la 1 ianuarie 2007, guvernele acestor state pledând pentru o extindere lipsită de restricţii. Argumentaţia lor se bazează pe evoluţia economică şi pe potenţialul de creştere al economiilor din Europa Centrala si de Est, susţinând că, apropierea de nivelurile de dezvoltare existente în UE, ar reduce pericolul unor importante valuri de emigraţie. Reducerea decalajelor de standard de viaţă, precum şi lipsa de forţă de muncă în state precum Austria, Germania, Elveţia vor spori irelevanţa unei atitudini protecţioniste din partea acestor state. Statele ultimelor două valuri de extindere apelează şi la experienţa comunitară a migraţiei Sud-Nord: plecarea naţionalilor din zonele mediteraniene spre Nordul Europei a fost masivă în perioada de pre-aderare a ţărilor sursă, pentru ca ulterior, fluxurile să se reducă progresiv, motiv pentru care perioada de tranziţie până la garantarea deplină a liberei circulaţii să se reducă de la 7 ani la 6 ani pentru Spania şi Portugalia 77 . Mai mult, atunci când statele de imigraţie au decis renunţarea la moratoriul privind libera circulaţie a persoanelor, această schimbare nu a generat un val important de migraţie Sud- Nord. Apare o întrebare legitimă legată de eficienţa introducerii aranjamentelor tranzitorii, dacă ele vor deveni clar irelevante în viitor. Adoptând poziţia Uniunii Europene, în legătură cu necesitatea introducerii măsurilor restrictive, cercetătorii germani Fassmann şi Munz 78 au adus câteva argumente - potenţialul migrator ar

77 Temerile legate de invazia spaniolilor şi a portughezilor se dovediseră nefondate. 78 Fassman & Munz (2004), p. 28

44

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

afecta regiunile de graniţă, în aceste zone costurile emigrării fiind considerabil mai mici. Astfel, pieţele muncii din estul Germaniei, estul şi sudul Austriei, nord-estul Italiei, parţial din Finlanda şi Suedia vor fi clar afectate în mod negativ, fiind posibile o accentuare a şomajului şi o diminuarea a nivelului salariilor, pe termen scurt, în aceste regiuni. Al doilea argument ia în calcul tot perspectiva regională şi se referă la potenţialul „exod al creierelor” din aceleaşi regiuni de graniţă, acesta cauzând mari dificultăţi angajatorilor care vor fi obligaţi să acorde salarii mai mari, periclitându-şi poziţia competitivă. Efecte importante se vor produce mai ales în cazul a două regiuni învecinate între care există diferenţe de dezvoltare semnificative. Pe termen lung, efectele integrării sunt cele dorite dar, pe termen scurt, dezvoltarea economică a unor regiuni este afectată, intervenţia politicilor comunitare fiind necesară. Principalele opţiuni politice în domeniul liberei circulaţii a cetăţenilor din Europa Centrală şi de Est pot fi plasate între două extreme, şi anume: aplicarea imediată şi completă a prevederilor acquis-ului referitor la libera circulaţie a persoanelor, respectiv non-aplicarea generală a acquis-ului pentru o perioadă limitată. Între aceste două extreme mai apar următoarele opţiuni: clauzele de salvgardare, sistemul flexibil al aranjamentelor tranzitorii, stabilirea unor sisteme bazate pe cote fixe, opţiuni care pot fi individualizate în funcţie de statul membru, de statul candidat, de regiune, sector de activitate sau în termeni de durata de timp în care se aplică.

1. Aplicarea imediată a principiului liberei circulaţii, fără nici o limitare Această abordare ar asigura, pe de-o parte, respectarea unui principiu fundamental al Uniunii Europene, ar contribui la consolidarea pieţei unice, ar favoriza interacţiunea dorită a celor patru libertăţi fundamentale şi ar consolida şansele de a reduce migraţia ilegală, dar, pe de altă parte, ea nu ar furniza instrumentele necesare controlului problemelor de pe piaţa muncii, ar reduce susţinerea populaţiei din statele importatoare de forţă de muncă şi ar demonstra inconsecvenţa politicii UE (în precedenta extindere, Spania şi Portugalia nu au beneficiat de acest tratament preferenţial). Această opţiune nu ar implica nicio negociere, corespunzând principiului aplicării imediate a acquis-ului comunitar la data aderării. Această opţiune este considerată nerealistă, deoarece „ar întâmpina multe dificultăţi la implementare” 79 , opinie pe care o regăsim şi la cercetătorii germani: Kunz 80 , Fassmann şi Munz. 81

79 Delisle (2003), p. 23.

80 Kunz (2002), p. 17.

81 Fassmann & Munz (2004), p. 29.

45

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

2. Clauzele de salvgardare

Clauza de salvgardare „permite aplicarea normală a acquis-ului, dând

posibilitatea statelor membre să impună măsuri restrictive atunci şi când constată dezechilibre importante pe piaţa naţională a muncii”. 82 Clauzele de salvgardare pot îmbrăca următoarele forme:

a. evaluarea situaţiei de pe piaţa muncii implică solicitarea unei autorizaţii din partea Comisiei înainte sau după introducerea acestor restricţii;

b. fixarea unor praguri privind numărul persoanelor care beneficiază de libera

circulaţie. Acestea vor fi eliminate atunci când piaţa muncii nu mai necesită protecţie. Aceste praguri pot fi stabilite de statele membre la nivel de regiune sau sector, sub formă procentuală sau în termeni absoluţi. Pentru impunerea unor astfel de limite, se impune o monitorizare a intrărilor pe piaţa muncii, facilitată de un sistem de

înregistrare automată a permiselor de muncă. Clauzele de salvgardare pot fi considerate nişte „poliţe de asigurare” care permit evitarea riscurilor legate de dezechilibrele de pe piaţa muncii. Ele reprezintă o practică mai veche a Uniunii Europene, însă impun costuri mari legate de monitorizarea permanentă a pieţei, bazându-se pe criterii de evaluare negociate la nivelul comunităţii. În plus, ele nu pot reacţiona pe termen scurt, pentru că apare intervalul de timp între apariţia unui dezechilibru şi formularea unei clauze fundamentate pe respectivul dezechilibru, fiind dificil de formulat pentru fiecare regiune sau sector în parte. Impunerea unui sistem bazat pe clauze de salvgardare ar necesita negocieri dificile cu fiecare stat candidat, nivelul pragurilor trebuind să fie specificat în tratatul de aderare, motiv pentru care nu pare o opţiune viabilă.

3. Sistemul flexibil de aranjamente cu caracter tranzitoriu

Acest sistem asigură libera circulaţie după o anumită perioadă, statele

membre fiind cele care decid când, în ce domenii şi pentru cine îşi deschid graniţele. Sistemul nu exclude posibilitatea ca unele state membre să decidă liberalizarea deplină a accesului pe piaţa muncii la data aderării noilor state. Aranjamentele tranzitorii implică următoarele elemente:

a. stabilirea exactă a perioadei maxime de restricţii, după care libera circulaţie va fi garantată noilor veniţi;

b. clauzele de revizuire care permit statelor importatoare de forţă de muncă să reducă

perioada tranzitorie stabilită iniţial, dar şi dreptul statelor cărora li se aplică acest

regim, de a solicita reanalizarea acestor măsuri tranzitorii;

82 EC (2001), p. 19.

46

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

c. posibilitatea ca statele membre să opteze fie pentru deplina liberalizare sau pentru alte soluţii privind accesul pe piaţa muncii. Aranjamentele de tip tranzitoriu ar putea fi combinate cu clauzele de salvgardare, dar ele prezintă neajunsul unor negocieri dificile cu statele candidate şi a unor costuri mari de monitorizare şi evaluare. Măsuri tranzitorii au fost aplicate, în trecut, şi pentru Grecia, Spania şi Portugalia. Aceste măsuri sunt considerate avantajoase deoarece par să răspundă mai bine situaţiei actuale a pieţei muncii din Europa, caracterizată prin rigiditate, lăsând statelor membre libertatea de a decide în funcţie de nevoile pieţei muncii, fără ca alte state membre să fie obligate să urmeze un sistem identic. Aplicarea unui astfel de sistem nu va fi uşoară, tratatul de aderare trebuind să conţină referiri clare la sistemul de revizuire al perioadelor de tranziţie. Pentru lucrătorii din Spania şi Portugalia statele membre au fixat aranjamente tranzitorii pentru 6 ani, excepţie făcând Luxemburg care a menţinut restricţia 10 ani, pentru a-si proteja piaţa muncii de dimensiuni reduse.

4. Sistemul de cote fixe Acest sistem reprezintă o propunere nerealistă care implică stabilirea unui anumit număr maxim de state gazdă pentru imigranţi şi a unui anumit număr de state exportatoare de forţă de muncă. Totodată, cotele pot fi stabilite la nivel naţional, regional sau sectorial, stabilind selectivitate în termeni de domenii de activitate, profesii, teste de nevoi pe piaţa muncii, accesul fiind permis atunci când nu poate fi găsit un lucrător autohton, restricţii privind rezidenţa, durata contractului, tipul de diplomă recunoscută. Deşi cotele fixe prezintă beneficii legate de creşterea sentimentului de siguranţă în rândul populaţiei din ţările importatoare de forţă de muncă, asigurând evoluţii previzibile ale intrărilor şi ieşirilor de forţă de muncă, şi este flexibil în sensul în care poate fi adaptat pentru a se aplica sectoarelor sau regiunilor vulnerabile, el ar putea distorsiona funcţionarea pieţei interne şi ar încuraja emigraţia ilegală. Implementarea unui astfel de sistem ar fi complicată, ar afecta negocierile cu statele candidate, care pot privi cu suspiciune o asemenea abordare restrictivă şi ar întârzia integrarea statelor din ultimele valuri de extindere.

5. Neaplicarea generalizată a liberei circulaţii pentru o perioadă limitată de

timp

Această abordare s-ar bucura de susţinerea vechilor state membre, confruntându-se totodată şi cu valul dezaprobator al statelor candidate din Europa Centrală şi de Est, fiind considerată cea mai rigidă dintre toate opţiunile privind

47

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

regimul liberei circulaţii a persoanelor. Deşi ar fi uşor de implementat şi ar crea sentimentul de siguranţă în rândul populaţiei din vechile state membre, acest sistem ar ignora dinamica schimbărilor de pe piaţa muncii, accentuându-i rigiditatea. În aceste condiţii de maximă inflexiune din partea UE 15, negocierile cu noii veniţi ar putea fi compromise iremediabil. La nivelul Comisiei Europene, aceste variante au fost analizate atât din perspectiva statelor membre, cât şi a celor furnizoare de mobilitate. Începând cu anul 2000, celebra formulă propusă de cancelarul german Gerhard Schröder, formula celor 7 ani (2+3+2) a fost preferată, fiind considerată o formă de compromis între dorinţele statelor gazdă şi aşteptările noilor veniţi în Uniunea Europeană. Această formulă propune aplicarea unei perioade tranzitorii de maximum 7 ani, după 2 ani de la iniţierea perioadei intervenind o reevaluare a situaţiei de pe piaţa muncii din statul sursă. În cazul constatării unor dezechilibre, această perioadă se poate prelungi cu alţi 3 ani, iar în cazuri excepţionale restricţiile pot continua pentru alţi 2 ani. După această perioadă de maxim 7 ani, prevederile acquis-ul comunitar vor intra în vigoare. Cu alte cuvinte, Comisia Europeană propune statelor din Estul şi Centrul Europei o perioadă tranzitorie de 5 ani, care ar putea fi prelungită cu încă 2 ani la solicitarea expresă a statelor membre. Acestea din urmă vor putea opta între o deschidere fără restricţii a pieţei muncii, o stabilire a unor contingente care va viza atât numărul de persoane, cât şi tipul pregătirii profesionale a noilor veniţi, o abordare flexibilă a accesului care va ţine cont de nevoile pieţei muncii dintr-un anumit stat membru sau o amânare a acordării accesului până la îndeplinirea anumitor condiţii cu caracter economic. Adepţii acestei variante sunt susţinătorii amânării extinderii până la momentul la care statele candidate vor atinge nivelurile similare de dezvoltare cu cele existente în Uniune. Indiferent de combinaţia de soluţii alease, este esenţial ca „autoritatea să aparţină Comisiei Europene, ea fiind cea care analizează impactul clauzelor de salvgardare, decide revizuirea acestora şi stabileşte indicatorii armonizaţi, precum şi utilizarea lor” 83 . Crearea unui sistem de luare a deciziilor în domeniul liberei circulaţii a persoanelor similar cu cel stabilit prin Tratatul de la Maastricht în domeniul politicii monetare poate fi o soluţie viabilă 84 . Toate aceste abordări trebuie să ia în calcul, atât evoluţia demografică a Europei - îmbătrânirea populaţiei datorită prelungirii speranţei de viaţă, reducerea populaţiei tinere şi educate - cât şi previziunile privind reducerea decalajelor Est-Vest. Încurajarea mobilităţii persoanelor reprezintă o prioritate stabilită la nivelul comunităţii europene, ea fiind expresia respectării unui drept fundamental al

83 Kunz (2002), p. 26. 84 Ibidem.

48

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

individului care, de multe ori, este analizat din perspectiva nevoii Europei de a deveni cea mai competitivă economie, asigurând coeziunea economică şi socială.

1.5. Consecinţele aplicării aranjamentelor tranzitorii asupra liberei circulaţii a lucrătorilor din statele Europei Centrale şi de Est

Înainte de aderarea statelor Europei Centrale şi de Est, au fost lansate mai multe scenarii legate de emigraţia Est-Vest, precum şi numeroase studii care urmăreau estimarea dimensiunii acestor fluxuri. Pentru ca aceste previziuni să îşi dovedească relevanţa, ele trebuie corelate cu evaluările realizate de Comisia Europeană 85 şi European Citizen Action Service 86 la nivelul celor 8 noi state membre ale valului din mai 2004, fără Cipru şi Malta 87 şi de European Citizen Action Service 88 , respectiv la nivelul statelor valului ianuarie 2007 (România şi Bulgaria). Perioada scurtă de la aderare nu a permis realizarea de comparaţii complexe între previziunile anterioare aderării şi starea actuală, însă câteva analize merită atenţia noastră. După anul 2004, pentru noile state membre ar trebui să renunţăm să mai analizăm problemele migraţiei, ci să acceptăm că s-a produs o schimbare importantă a status quo-ului: aceste state se bucură de regimul de mobilitate internă, libera circulaţie a persoanelor fiind un drept câştigat de noile state şi garantat de comunitate. Totuşi, nu putem vorbi încă de libertate deplină de circulaţie a persoanelor, pentru că asistăm la impunerea unor perioade de tranziţie, dar şi la persistenţa unor bariere socio-culturale, dintre care, barierele lingvistice sunt cel mai des invocate. Diferenţele mari în ceea ce priveşte nivelul veniturilor, proximitatea geografică, similitudinile culturale vor „alimenta” mult timp fluxurile Est-Vest. Deşi este posibil ca în perioada post-aderare dinamismul economiilor din Estul şi Centrul Europei să conducă la o anumită reducere a decalajului acestor state faţă de media europeană, ceilalţi factori vor rămâne la fel de importanţi. Aplicarea perioadelor tranzitorii permite statelor membre să decidă regimul aplicat noilor veniţi în ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor. Astfel, Suedia şi Irlanda au decis să nu aplice nici o restricţie pentru accesul pe piaţa muncii a cetăţenilor din UE 10, excepţie făcând Malta şi Cipru), în timp ce restul statelor din UE 15 au menţinut regimul permiselor de muncă, uneori în combinaţie cu sistemul de cote fixe. În acelaşi timp, noile state membre şi-au deschis reciproc pieţele muncii fără restricţii, dar Ungaria, Polonia şi Slovenia au decis să aplice, în condiţii de

85 EC (2006).

86 Traser (2006).

87 Aceste state nu au fost incluse în sistemul aranjamentelor tranzitorii datorită dimensiunii reduse a populaţiei şi a pieţei muncii, care nu prezintă un potenţial migrator ridicat.

88 Traser (2008).

49

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

reciprocitate, restricţii pentru vechile state membre care au ales să le condiţioneze accesul pe piaţa muncii. După prima faza a perioadelor tranzitorii, adică după doi ani, Grecia, Spania, Portugalia şi Finlanda au decis renunţarea, pentru următorii trei ani, la restricţii 89 , în timp ce Belgia, Danemarca, Franţa, Italia, Olanda şi Luxemburg au renunţat la o parte din restricţii, relaxând regimul de liberă circulaţie (de exemplu, Franţa a anunţat deschiderea a noi domenii de activitate în care naţionalii din UE 10 se pot angaja). O altă prevedere importantă se referă la preferinţa comunitară aplicată noilor veniţi faţă de regimul cu terţii: dacă pentru un anumit post există doi aplicanţi cu calificări similare, autorităţile naţionale vor acorda permisul de muncă cetăţeanului din UE 10 90 .

45 40 35 30 25 20 15 10 5 0 BE DK DE GR ES
45
40
35
30
25
20
15
10
5
0
BE
DK
DE
GR
ES
FR
IE
LU
NL
AU
PT
FI
SW
UK
UE15 UE10
UE-15
UE-10
non- UE

Grafic 1.1 Ponderea cetăţenilor străini în totalul populaţiei rezidente apte de muncă

Sursa: European Commission (2006), p. 17

Graficul 1.1 reflectă clar prezenţa importantă a naţionalilor din statele extra-comunitare, motiv pentru care migraţia din afara Europei este mai puternică decât mobilitatea intra-europeană, chiar şi analizată separat în vechile state membre (UE 15) 91 sau în noile state membre (UE 10). Remarcăm totodată că cetăţenii vechilor state membre preferă mobilitatea în spaţiul UE 15, în timp ce prezenţa

89 în următorii 3 ani, pe baza unei notificări, aceste state pot reveni asupra deciziei, reintroducând restricţii, pe baza clauzei de salvgardare, dar aceste restricţii nu pot fi mai severe decât cele stabilite în mai 2004.

90 Traser (2006), p. 12.

91 Excepţie fac Belgia şi Luxemburg, unde lucrătorii din vechile state membre reprezintă 5,8%, respectiv 37,6% din totalul populaţiei active.

50

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

cetăţenilor UE 10 se remarcă mai ales în statele care au renunţat la aplicarea de măsuri restrictive privind accesul pe piaţa muncii. Este cazul Marii Britanii, unde 34% din totalul noilor veniţi este reprezentat de cetăţenii din UE 10 şi al Irlandei unde naţionalii din noile state membre reprezentau 2,45% din totalul populaţiei ocupate. 92 La finalul lui 2006, 15.000 de naţionali din UE 15 se aflau în noile state membre, folosind avantajele liberei circulaţii. 93 Până în prezent, nu există dovezi importante privind impactul negativ al fluxurilor migratorii asupra pieţei muncii din comunitate. Există însă o „deturnare” a fluxurilor migratorii dinspre statele care au impus restricţii, înspre Marea Britanie (peste 350.000 de lucrători din noile state membre, mai ales din Polonia şi Lituania 94 şi Irlanda (peste 140.000 de lucrători din noile state membre), state care nu au restricţionat accesul şi au absorbit forţa de muncă venită din Estul şi Centrul Europei. În ciuda restricţiilor pe care le-au aplicat, Austria şi Germania au continuat să atragă migranţi, prin instituirea unui regim preferenţial în regiunile de graniţă. Evaluările asupra impactului prezenţei lucrătorilor din noile state membre din Estul şi Centrul Europei (UE 8) arată că aceştia au contribuit la creşterea producţiei din ţările de destinaţie, la creşterea ratei de ocupare şi a nivelului salariilor. Noii veniţi nu au exercitat presiuni suplimentare asupra sistemului de securitate socială, ci dimpotrivă „au plătit impozite a căror valoare o depăşeşte pe cea a serviciilor publice de care au beneficiat”. 95 Rata de ocupare a cetăţenilor din UE 8 este superioară celei din vechile state membre, migranţii fiind tineri între 18-35 de ani cu educaţie medie sau înaltă, care acceptă locuri de muncă în general sub calificarea lor şi care contribuie la reducerea deficitului de forţă de muncă şi a deficitului de competenţe cu care se confruntă vechile state membre. Cunoaşterea numărului exact de migranţi din Europa Centrală şi de Est care au ales ca destinaţie vechile state membre, după extindere, este dificilă din mai multe motive: numeroşi emigranţi au sosit în statele UE 15 în anii anteriori aderării, deşi doar după aderare, pentru mulţi dintre ei, au intervenit măsurile de legalizare a statutului; mulţi dintre migranţi şi-au adus familiile cu ei, folosind sistemul de reîntregire a familiei, astfel că stocul migratoriu a cunoscut o creştere dificil de măsurat 96 . Pentru România şi Bulgaria se estimează un flux de 650.000 de persoane (emigranţi şi familiile lor), în primii 2 ani după aderare. 97 Este evident că menţinerea perioadelor de tranziţie va avea un efect negativ asupra mobilităţii intra-comunitare, şi aşa insuficient dezvoltată, existând totodată

92 Traser (2008), p. 4.

93 Traser (2006), p. 12.

94 EU (2006), p. 72.

95 Traser (2008), p. 5.

96 EC (2006), p. 74.

97 Idem, p. 76.

51

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

pericolul creşterii migraţiei ilegale. De aceea, se discută tot mai frecvent de renunţarea la perioadele de tranziţie din partea unor state, cu condiţia ca alţi factori să nu producă şocuri pe piaţa muncii. Încurajarea mobilităţii pe perioade scurte sau pe distanţe mici (navetismul la frontieră), forme de mobilitate cunoscute şi sub numele de „migraţie incompletă” 98 , pot deveni soluţii viabile pentru a stimula dezvoltarea fluxurilor de forţă de muncă. În ceea ce priveşte profilul migrantului, el va continua să fie tânăr, dar nu neapărat singur, ci împreună cu familia sa, cu studii medii, concurând cu autohtonii pe poziţii similare sau ocupând, fără concurenţa autohtonilor, poziţiile de la baza scării ierarhice. În prezent migranţii se plasează „pe piaţa muncii din statele gazdă pe bază complementară, fără a concura direct cu localnicii” 99 În ciuda contribuţiei aduse de lucrătorii din noile state membre din Europa Centrală care au aderat în 2004, vechile state membre au recurs la un tratament similar pentru România şi Bulgaria, uneori chiar mai sever, în ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor. Statele membre şi-au menţinut dreptul de a aplica reglementările naţionale sau cele care decurg din acordurile bilaterale în ceea ce priveşte accesul cetăţenilor din noile state pe piaţa muncii. Restricţiile pot fi menţinute, după cum am arătat, pentru maximum 7 ani, la 31 decembrie 2013 orice restricţie trebuind să fie eliminată, acquis-ul comunitar fiind aplicat în întregime. Aceste perioade tranzitorii nu se referă la cei care la 1 ianuarie 2007 se aflau deja pe piaţa muncii din UE 25, pe o perioadă neîntreruptă de minimum 12 luni, toţi ceilalţi lucrători intrând sub noul regim impus de statele membre. Decizia a 10 dintre statele UE 25 de a nu deschide piaţa muncii pentru cetăţenii din România şi Bulgaria a fost oarecum neaşteptată, însă ea poate fi interpretată ca o „poliţă de asigurare” împotriva aşa numitului „efect de gară”, acel fenomen care apare când „statele îşi deschid piaţa muncii, devenind destinaţie temporară pentru muncitorii migranţi care aşteaptă oportunitatea de a pleca spre destinaţii mult dorite, ocupând locuri de muncă pe piaţa muncii de la prima destinaţie” 100 . Dacă am dori să comparăm regimul aplicat valului din mai 2004 cu cel aplicat României şi Bulgariei, situaţia s-ar prezenta astfel:

98 Kaczmarczyk & Okolski (2005), p. 4.

99 Traser (2006), p. 8. 100 Traser (2008), p. 16.

52

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

Tabel 1.3 Regimul de liberă circulaţie aplicat de statele membre noilor veniţi

Regim restrictiv

Regim liber

Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Olanda, Luxemburg, Malta, Portugalia, Spania

Marea Britanie, Irlanda, Suedia

Valul mai 2004

Valul ianuarie 2007

Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Olanda, Luxemburg, Malta, Portugalia, Spania şi Marea Britanie

Cipru, Republica Cehă, Estonia, Finlanda, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Suedia

Se remarcă aşadar o schimbare de politică importantă în cazul Marii Britanii şi al Irlandei, care au decis să limiteze accesul românilor şi al bulgarilor, precum şi cazul Ungariei şi al Maltei, singurele din grupul UE 10 care au decis să impună restricţii, prima dintre ele invocând posibilitatea ca migraţia temporară să se permanentizeze în regiunile de graniţă, în timp ce a doua a invocat dimensiunea mică a pieţei muncii şi structura forţei de muncă malteze. Pentru 2008, Ungaria a anunţat decizia de liberalizarea a accesului românilor pe piaţa muncii, în timp ce Austria a relaxat condiţiile de acordare a permisului de muncă şi a deschis piaţa muncii pentru 50 de grupe de meserii destinate muncitorilor calificaţi. Dacă ne referim la principalele destinaţii alese de emigranţii români în ultimii ani, ne interesează regimul aplicat de Italia şi Spania în ceea ce priveşte accesul pe piaţa muncii. Italia a decis restricţionarea accesului lucrătorilor români, domeniile de activitate deschise fără limitări românilor fiind sectorul construcţiilor, agricultura, activităţile de menaj, domeniul hotelier, dar şi sectoare care implică o calificare înaltă, cum este cel al ingineriei, precum şi munca sezonieră. Această liberalizare parţială a accesului pe piaţa muncii urmărea de fapt regularizarea situaţiei unui număr important de lucrători români aflaţi deja în Italia la momentul aderării. În 2005, Spania a lansat o nouă politică de regularizare a situaţiei muncitorilor ilegali, numărul beneficiarilor acestei iniţiative ridicându-se la aproximativ 500.000 de persoane. În ciuda criticilor severe aduse de vechile state membre şi în special de Germania, guvernul Zapatero nu a renunţat la această iniţiativă menită să reducă munca din sectorul informal şi să crească numărul contribuabililor la bugetul asigurărilor sociale. Pentru România, Spania a anunţat aplicarea unei perioade tranzitorii de doi

53

Migraţia şi mobilitatea forţei de muncă din România în contextul integrării europene

ani, care a fost reevaluată în decembrie 2007, măsurile restrictive fiind menţinute şi pentru 2008. Dacă pentru forţa de muncă slab calificată a existat o nişă datorită reticenţei autohtonilor de a ocupa locuri de muncă din categoria 3D, pentru locurile de muncă cu calificare medie şi înaltă va apărea o competiţie din care piaţa muncii europene va avea de câştigat, angajatorii fiind motivaţi să creeze locuri de muncă „mai bune şi mai multe”. Europa trebuie să renunţe la tratamentul discriminatoriu aplicat noilor veniţi, care nu face altceva decât să accentueze segregarea Vechea versus Noua Europă, alimentând temerile, stereotipurile şi lipsa de încredere în ambele zone. Dreptul la liberă circulaţie nu poate să rămână un privilegiu al vechilor state membre, care privesc cu suspiciune mişcarea populaţiei din Estul şi Centrul Europei, ci un drept al tuturor cetăţenilor din UE 27, care devine un motor important de relansare a mobilităţii intra-europene. Deşi pare prematur să analizăm impactul ultimelor valuri de extindere asupra economiei europene, totuşi primele rapoarte arată că temutele valuri de migranţi nu au avut loc, iar migranţii nu au destabilizat economia vechilor state membre, ci dimpotrivă au contribuit la creştere economică în ţările de destinaţie, motiv pentru care aranjamentele tranzitorii sunt criticate ca fiind discriminatorii, nejustificate economic, ci doar politic. Ele pot fi înţelese ca o formă de încălcare a principiului non-discriminării pe criterii de naţionalitate şi a dreptului de a beneficia de statutul de cetăţean european în cazul noilor veniţi.

54