Sunteți pe pagina 1din 3

REGIMURI POLITICE DEMOCRATICE

Regimurile democratice au aparut o data cu primele forme de oragnizare democratica a societatii, avand insa o serie de trasaturi specifice in raport cu formatiunile sociale.
Daca in sclavagism si feudalism, regimurile democratice au reprezentat raritati, o data cu epoca moderna, cel putin in tarile dezvoltate, acestea devin o forma principala de exercitare a conducerii politice a societatii, imbracand forme specifice in raport de conditiile concrete ale fiecarei tari: regimuri politice democratice in cadrul unor monarhii constitutionale (Anglia, Belgia, Olanda, Spania, Norvegia, Japonia etc.); regimurile democratice in cadrul unor republici parlamentare (Italia, Germania, Portugalia, Finlanda etc.); regimuri democratice prezidentiale (S.U.A., Franta, Romania etc.). Dupa infrangerea fascismului in cel de-al doilea razboi mondial si scoaterea in afara legii a miscarilor si partidelor care au generat regimuri politice dictatoriale, precum si procesele ce au loc astazi in tarile estice, inclusiv in fosta Uniune Sovietica, asistam la extinderea regimurilor democratice care sunt pe cale sa se instaureze in majoritatea statelor lumii, imbracand forme specifice de la o tara la alta si chiar de la un continent la altul. Trebuie mentionat ca procesul de democratizare se extinde si in lumea a treia, inclusiv in tarile aflate multa vreme sub influenta comunista. Procesul de democratizare a vietii politice cunoaste in ultima vreme un curs rapid de extindere in America Latina, iar tarile Africii traverseaza o perioada accentuata de framantari politice cu tendinta vadita de democratizare, pe intreg continentul african. Se poate aprecia asadar ca, in epoca contemporana, regimurile democratice capata o pondere tot mai mare in viata politica a tuturor tarilor, de aceasta fiind legata promovarea progresului si prosperitatii, a colaborarii intre popoare si, in ultima instanta, a mentinerii pacii. Substanta regimului politic democratic se afla in sistemul drepturilor si libertatilor omului, ceea ce permite cetatenilor sa aiba acces la viata politica si sa determine prin vointa lor cursul si calitatea regimului politic. Un regim politic este democratic in masura in care libertatea, democratia, pluralismul si parlamentarismul fundamenteaza existenta societatii globale, implicit, esenta democratica a regimului politic presupune ca statul sa fie liber, puterile sale de natura politica, economica, culturala, educationala etc., sa nu fie acaparate sau subordonate nici uneia din gruparile care le disputa, caci orice identificare cu acestea in detrimentul majoritatii cetatenilor, poate sa conduca la un regim politic antidemocratic, dictatorial. De aceea, incalcarea regimului democratic de catre un grup sau altul inseamna anularea libertatii proprii a celorlalte grupari sau cetateni, dar si un atentat la libertate, autoritatea si suveranitatea puterii publice a statului ce reprezinta interesele societatii.[1] Insuficienta clasificarii regimurilor politice pe baza diviziunii puterilor in stat si a corelatiei dintre ele a fost evidentiata inca din 1961 de catre Maurice Duverger, in lucrarea sa devenita clasica in materie, Regimurile Politice. Azi scrie M. Duverger se adanceste tot mai mult prapastia dintre drept si fapt, dintre litera si spirit, dintre legi si aplicarea lor. In lume exista destul de multe constitutii politice fictive care definesc regimul politic in afara constitutiei reale cu regimul care guverneaza in realitate si, in acest caz, primul serveste drept paravan pentru cel din urma. Acest criteriu nu mai are in prezent decat cel mult o valoare auxiliara, pastrata din ratiuni didactice.

In politologie, aceasta constientizare a limitelor clasificarii regimurilor politice in functie de o valoare dominanta libertatea (regimuri democratice), lipsa de libertati politice (regimuri totalitare) i-a determinat pe specialisti sa introduca in definirea si clasificarea regimurilor politice un criteriu suplimentar, cel institutionalist, reprezentat, mai ales in Franta, de M. Duverger, G. Burdeau si M. Prelot. Acest criteriu consta, intr-o varianta, in a lua drept punct de plecare constitutia si legile juridice publicate si studierea aplicarii lor. O alta, dimpotriva, consta in studierea practicii si analiza ulterioara a dreptului scris in relatia sa cu aceasta practica. Cea de-a doua se dovedeste a fi de preferat celei dintai. Propunandu-se studierea functionarii reale a institutiilor, cel mai bine este sa se inceapa tocmai de la practica.[2] Suportul mentinerii unui regim democratic constitutional se afla in competitie permanenta a structurilor pluraliste ale societatii civile si politice. Specific acestui cadru este faptul ca grupurile si cetatenii poseda libertatea si autonomia fata de puterea statului, ceea ce face posibila manifestarea opozitiei ca factor de control al puterii si de edificare a valorilor democratice. Legitimitatea functionarii regimului politic democratic este data de votul cetatenilor in momentul alegerilor, activitatea prin care se exercita un control atat asupra regimului puterii, cat si asupra opozitiei. Intr-un astfel de regim, sistemul politic se caracterizeaza prin lipsa puterii personale, prin limitarea mandatului si responsabilitatea celor alesi in fata poporului. In acest mod, puterea este dispersata, limitata, controlata si concurentiala, ceea ce determina reproducerea puterii politice a regimului in procesul dezvoltarii democratice. In istoria poporului roman, spritul democratic s-a inscris ca o permanenta istorica, alaturi de idealurile sale de libertate sociala, unitate statala si independenta nationala. Aparitia statului national modern roman la mijlocul secolului al XIX-lea s-a realizat pe principii democratice. Acest lucru si-a gasit expresia atat in fundamentarea unei legislatii cu caracter democratic, cat si in existenta unui mecanism politic menit sa asigure o conducere democratica, bazata pe consens national. Insasi Unirea din ianuarie 1859, proclamarea lui Al. I. Cuza ca domn al Moldovei si Tarii Romanesti, s-au relizat pe baza de consens national si a unor principii democratice, prin larga consultare si vointa a poporului. Impunerea in fata Europei a statului modern roman s-a datorat tocmai actului de vointa a poporului, manifestat in mod democratic. Prin Constitutia din 1866 si modificarile acesteia, survenite pe parcurs, s-a cristalizat in Romania un sistem democratic parlamentar cu mari valente moral-politice. Nu pot fi insa ignorate mentinerea votului cenzitar prin intermediul caruia se asigura o larga participare la viata politica a claselor sociale privilegiate si o accentuata restrangere a posibilitatilor maselor populare de a lua parte la aceasta. Semnificativ in aceasta directie este faptul ca taranimea, care era cea mai numeroasa clasa sociala in perioada respectiva, cat si muncitorimea, nu au avut reprezentanti directi in parlamentul tarii in perioada anterioara anului 1918. Marea Unire din 1918 a fost rezultatul actului de vointa a intregului popor, manifestat intr-un mod profund democratic, in cadrul unor forumuri constituite pe baza unor alegeri liber exprimate. Stau marturie in aceasta directie Sfatul tarii oragnism reprezentativ al tuturor romanilor din Basarabia; Adunarea Nationala Constituanta a romanilor din Bucovina si Congresul Democratic Bucovinean, ce includea reprezentanti atat ai romanilor, cat si ai nationalitatilor conlocuitoare din zona; Marea Adunare Nationala Transilvana, intrunita la Alba Iulia. Constitutia din 1923 marcheaza un mare pas pe calea dezvoltarii democratice a

Romaniei. Prin aceasta constitutie sunt consacrate pe deplin principiile unei vieti democratice, cum sunt: votul universal, direct si secret (ce fusese introdus inca de la sfarsitul anului 1918), proclamarea prin lege a drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetateanului, separarea puterilor in stat; consacrarea pluripartidismului, libera exprimare a opiniilor politice, inclusiv libertatea presei; dreptul de organizare politica, intrunire, demonstratii etc. Trebuie sa precizam insa ca, in perioada cand s-a fundamentat, prin intermediul constitutiei din 1923, un regim politic parlamentar de factura democratica (parlamentul avand, prin prevederile constitutionale, un rol hotarator in viata politica a tarii), democratia avea totusi o serie de limite prin excluderea de la dreptul de vot a unei importante parti a populatiei (femeile, militarii, functionarii de stat), cum si prin o serie de masuri care s-au initiat pe parcurs pentru eludarea unor prevederi constitutionale. Peste aceste limite, se poate totusi afirma, fara teama de a gresi ca, in aceasta parte a Europei, Romania a fost prima tara care a pasit pe calea unei veritabile democratii inca de la mijlocul secolului trecut, proces care a evoluat pe o linie de permanenta adancire si dezvoltare. Revolutia din decembrie 1989, inlaturand regimul totalitar comunist, a redeschis calea unei vieti democratice care prinde contur din ce in ce mai mult in societatea romaneasca. Asadar, procesul democratic ce are loc astazi in tara noastra, bazat pe existenta unui pluralism de partide si alte formatiuni politice, reia bogatele si frumoasele traditii din trecut.[3]