DREPT ADMINISTRATIV

Lector univ. dr. ŞTEFAN MATEESCU

Lector univ. drd. TRAIAN POPESCU

Obiective
Disciplina Drept administrativ are drept obiective: însuşirea de către
studenţi a conceptelor fundamentale ale disciplinei respective; formarea
unei logici juridice prin înţelegerea şi stăpânirea fenomenelor specifice
ramurii dreptului public, în general, a dreptului administrativ, în special;
dobândirea capacităţii de a aplica informaţiile teoretice la soluţionarea unor
cazuri de speţă.
SEMESTRUL I
I. CONCEPTUL DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Conceptul de administraţie are mai multe accepţiuni. În limbajul
curent, a administra înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activităţi
publice şi particulare.
Administraţia publică urmăreşte satisfacerea interesului public, a utilităţii
publice, în mod dezinteresat, inclusiv prin realizarea de servicii publice.
Mobilul activităţii administraţiei publice este satisfacerea, în mod
regulat şi continuu, a unor cerinţe esenţiale, comune întregii colectivităţi
umane, care se disting prin amploarea lor, sunt nerentabile şi nimeni nu s-ar
oferi să le asigure.
În sens material, administraţia publică reprezintă o activitate de
organizare a executării şi de executare în concret a legii, realizată prin
acţiuni cu caracter de dispoziţie sau acţiuni cu caracter de prestaţie.
În sens formal, administraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem de
organe, de instituţii, cuprinzând diverse structuri administrative care reali-
zează activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legii.
II. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
PRINCIPIUL LEGALITĂŢII
Legalitatea reprezintă un principiu fundamental care stă la baza
fenomenului administrativ şi căruia i se subordonează activitatea admi-
nistraţiei publice.
141
 Legalitatea este sinonimă cu regularitatea juridică şi presupune ca
acţiunea administraţiei să ţină seama de două elemente: obligaţia de
conformare la lege şi obligaţia de iniţiativă pentru a asigura aplicarea legii.
Exigenţele statului de drept presupun ca, în activitatea sa,
administraţia publică să respecte strict legalitatea, iar în cazul încălcării ei,
să fie constituite mecanismele care să asigure restabilirea acesteia.
Dacă legalitatea activităţii administraţiei publice este supusă
controlului jurisdicţional, oportunitatea, dimpotrivă, este exclusă de la acest
control.
Sfera oportunităţii, a puterii discreţionare a administraţiei este foarte
largă şi, ca atare, există posibilitatea de a se confunda cu abuzul,
manifestându-se excesul de putere.
Prin puterea discreţionară a administraţiei se înţelege puterea de a alege
între mai multe decizii sau mai multe comportamente conforme cu legea.
PRINCIPIUL PROPORŢIONALITĂŢII
Acţionând în diverse domenii: ordine publică, urbanism, utilităţi
publice, administraţia trebuie să-şi adapteze permanent mijloacele la
finalitatea urmărită, încălcarea principiului proporţionalităţii însemnând
depăşirea libertăţii de acţiune lăsate autorităţii publice, utilizarea excesivă a
puterii discreţionare.
PRINCIPIUL PERMANENŢEI ŞI CONTINUITĂŢII
Acest principiu exprimă perenitatea activităţilor de organizare a
executării şi de executare în concret a legii, realizată de către administraţia
publică.
Administraţia publică trebuie să fie continuă, promptă şi energică,
deoarece ea reprezintă necontenit statul, atât în exterior, cât şi în interior.
Tocmai pentru a asigura desfăşurarea regulată şi continuă a acţiunii
sale, administraţia publică se bucură de un regim juridic special, regimul
administrativ, care îi permite să efectueze acte unilaterale în regim
derogatoriu de la dreptul comun.
Faţă de un peisaj politic schimbător, administraţia publică reprezintă
continuitatea, permanenţa şi stabilitatea, ceea ce îi sporeşte influenţa asupra
societăţii.
PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII
Subsidiaritatea are la bază ideea fundamentală în conformitate cu
care decizia, în ceea ce priveşte realizarea propriilor interese, trebuie să
aparţină persoanei, comunităţii, care sunt cele mai apropiate de nivelul de
aplicare a deciziei.
Principiul subsidiarităţii este un principiu esenţial politic, pentru că el
are în vedere apropierea, cât mai mult posibil, a deciziei de cetăţeni.
142
 Descentralizarea realizată prin aplicarea principiului subsidiarităţii se
înscrie într-o politică generală, în care, paralel cu tendinţa de reducere a
sferei de intervenţie statală, individul şi nevoile sale, mai ales în ceea ce
priveşte echilibrul între furnizarea de servicii şi obligaţiunile financiare ce
le corespund, reprezintă finalitatea acţiunii administraţiei publice.
Doctrina recunoaşte drept principii ale administraţiei publice şi altele,
precum:
- principiul subordonării administraţiei interesului general;
- principiul motivării;
- principiul transparenţei;
- principiul participării societăţii civile la fundamentarea deciziilor
administraţiei publice;
- principiul egalităţii în faţa administraţiei publice.
III. OBIECTUL DREPTULUI ADMINISTRATIV
Obiectul dreptului administrativ îl constituie acel grup de norme
juridice care reglementează anumite relaţii sociale din sfera de administrare
a treburilor statului şi a colectivităţilor locale, alte categorii de relaţii sociale
din aceeaşi sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor
ramuri de drept.
IV. DEFINIŢIA DREPTULUI ADMINISTRATIV
Dreptul administrativ poate fi definit ca o ramură a dreptului public,
cuprinzând un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile
sociale născute în activitatea de organizare a executării legii şi de executare
a acesteia, desfăşurată, în principal, de autorităţile administraţiei publice şi
funcţionarii acestora, precum şi de regiile autonome, instituţiile publice şi
alte servicii care realizează activităţi de interes public şi, în subsidiar, şi de
celelalte autorităţi publice ale statului.
V. IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV
Izvoarele dreptului administrativ reprezintă formele în care se
exprimă normele dreptului administrativ, care nasc, modifică sau sting
raporturi de drept administrativ.
a) Constituţia României şi legile constituţionale
Constituţia României este cel mai important izvor al dreptului
administrativ atunci când ne referim la forţa juridică superioară a normelor
de drept administrativ cuprinse în Constituţie.
În Constituţie sunt cuprinse norme privind organizarea şi
funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice:
Preşedintele României, Guvernul, administraţia publică centrală de
specialitate, administraţia publică locală; norme privind drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
143
 Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
b) Legea
Legea este al doilea izvor de drept administrativ, atunci când aceasta
conţine norme de drept administrativ.
Pe primul plan, după Constituţie şi legea de revizuire a acesteia, se
situează legea organică. Cu titlu de exemplu amintim, ca legi organice:
- Legea de organizare şi funcţionare a Guvernului;
- Legea de organizare şi funcţionare a Ministerului de Interne;
- Legea administraţiei publice locale.
c) Decretele Preşedintelui României
Decretele Preşedintelui României sunt izvor de drept administrativ
atunci când au caracter normativ şi cuprind norme de drept administrativ.
d) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului
Acestea sunt principalele acte prin care Guvernul asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice, înfăptuind realizarea în concret a prevederilor cuprinse în legi.
Prin hotărâri ale Guvernului sunt reglementate organizarea,
funcţionarea şi atribuţiile celor mai multe ministere şi organe centrale de
specialitate ale administraţiei publice.
În privinţa ordonanţelor guvernului, acestea nu se emit oricând şi în
orice problemă, ci numai în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limita
şi condiţiile prevăzute de aceasta, care va stabili atât domeniul, cât şi data
până la care Guvernul poate emite ordonanţe.
Ordonanţele Guvernului pot fi şi ordonanţe de urgenţă, pentru a căror
emitere nu mai este necesară o abilitare prealabilă din partea Parlamentului.
Aceste ordonanţe se emit în cazuri excepţionale şi intră în vigoare după
depunerea lor spre aprobare la Parlament. Potrivit art. 115 din Constituţie,
„ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale,
nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu
pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.
e) Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale conducătorilor celor-
lalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, cu caracter
normativ, sunt izvoare ale dreptului administrativ nu numai în domeniul
propriu de activitate în care este organizat organul al cărui conducător a
emis ordinul sau instrucţiunea, ci şi în alte domenii de activitate.
f) Actele juridice emise de conducătorii serviciilor publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale de specialitate sunt izvoare ale dreptului administrativ în
măsura în care nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ.
g) Actele juridice adoptate de autorităţile administraţiei publice
judeţene şi locale sunt izvoare ale dreptului administrativ pentru că aceste
144
autorităţi, funcţionând, printre altele, pe baza principiului autonomiei
locale, au o competenţă materială generală şi, implicit, dreptul de a adopta
sau emite acte cu caracter normativ. Acestea pot fi:
- hotărâri ale consiliilor judeţene;
- hotărâri ale consiliilor locale, municipale, orăşeneşti sau comunale;
- dispoziţii ale primarilor.
h) Ordinele prefecţilor sunt izvoare ale dreptului administrativ
numai în măsura în care au caracter normativ.
i) Actele normative adoptate anterior Constituţiei din 1991:
- legi;
- decrete ale fostului Consiliu de Stat;
- decrete prezidenţiale, în măsura în care nu intră în contradicţie cu
actuala Lege fundamentală.
j) Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt izvoare ale dreptului
administrativ numai dacă au devenit executorii în ordinea juridică internă,
dând naştere la raporturi de drept administrativ; tratatul trebuie să fie
ratificat de Parlament şi să cuprindă norme al căror obiect se circumscrie în
sfera administraţiei publice.
k) Obiceiul sau cutuma are consacrare constituţională, poate fi izvor
de drept, chiar dacă în epoca modernă dreptul s-a dezvoltat foarte mult. El
poate să suplinească o prevedere legală dacă aceasta lipseşte.
Jurisprudenţa nu este izvor de drept, cu toate că are un important
rol în elucidarea sensului legii şi în uniformizarea aplicării ei.
VI. NORMELE DREPTULUI ADMINISTRATIV
Sunt norme de conduită ale subiecţilor care participă, într-o formă
sau alta, la înfăptuirea administraţiei publice. Ele sunt cuprinse în acte care
emană de la puterea legislativă, cât şi în acte ale autorităţilor administraţiei
publice.
Aceste norme reglementează raporturi sociale care apar între
autorităţile administraţiei publice, precum şi între acestea şi particulari în
realizarea sarcinilor administraţiei publice.
Normele dreptului administrativ se emit în baza şi în vederea
executării legii.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului
administrativ sunt formate din trei elemente:
- ipoteza normei precizează împrejurările şi condiţiile în care se
aplică norma, precum şi subiectele la care se referă;
- dispoziţia arată conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la
care se referă;
- sancţiunea precizează consecinţele nerespectării conduitei.

145
 Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice, normele dreptului
administrativ se exprimă în articole şi în alineate.
Din punct de vedere al obiectului reglementării, pot fi norme
organice, care reglementează înfiinţarea, organizarea şi desfiinţarea unei
autorităţi ale administraţiei publice, norme de drept material, care
reglementează drepturi şi obligaţii ale subiectelor de drept administrativ, şi
norme de drept procesual, care reglementează modul de funcţionare a
autorităţilor administraţiei publice.
După sfera de cuprindere, normele dreptului administrativ pot fi
norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.

VII. RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV

Raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale, reglementate de
normele dreptului administrativ, care se formează în legătură cu
organizarea, funcţionarea şi activitatea autorităţilor administraţiei publice.
Ca orice raport juridic, raportul administrativ are trei elemente
componente: subiecte; obiect; conţinut.
Subiecte ale raporturilor de drept administrativ sunt autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale, acestea intrând în astfel de raporturi
atât cu persoane fizice, cât şi cu alte autorităţi sau persoane juridice.
Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele acţiuni
sau inacţiuni, ori fapte materiale care se realizează în sfera administraţiei
publice.
Conţinutul raporturilor de drept administrativ îl formează drepturile şi
obligaţiile părţilor.
În cadrul raporturilor de subordonare ierarhică, unul din subiecţi
acţionează ca autoritate ierarhic superioară, având dreptul de a conduce,
îndruma, controla şi anula actele emise, iar în anumite cazuri de a sancţiona
pe cel subordonat.
În cadrul raporturilor de colaborare, subiectele raporturilor de drept
administrativ sunt pe picior de egalitate şi acţionează împreună în realizarea
unui scop comun.
În cadrul raporturilor de participare, subiecţii participă la exercitarea
unor atribuţii pe care legea le dă în competenţa unui organ colegial.

VIII. ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Administraţia publică se poate împărţi în administraţie centrală şi
administraţie teritorială, în administraţie de stat şi administraţie locală, în
administraţie centrală şi administraţie specializată.

146
 Administraţia publică centrală cuprinde autorităţile puterii executive,
în măsura în care aceste autorităţi exercită atribuţii administrative, şi
administraţia publică centrală de specialitate.
Administraţia publică centrală de specialitate se compune din
administraţia ministerială şi cea extraministerială, care, la rândul ei,
înglobează autorităţi administrative autonome şi autorităţi administrative
subordonate Guvernului şi servicii publice corespunzătoare.
Administraţia teritorială de stat desemnează autorităţile
deconcentrate ale administraţiei publice de stat în unităţile administrativ
teritoriale. În rândul acestora intră toate serviciile exterioare, teritoriale ale
organelor centrale ale administraţiei centrale de stat, inclusiv prefectul.
Administraţia publică locală cuprinde autorităţile comunale şi
orăşeneşti-consiliile locale şi primarii, consiliile judeţene şi serviciile
publice organizate în subordinea ori sub autoritatea acestora.
Administraţia publică locală nu este o administraţie de stat, ci o
structură administrativă care permite colectivităţilor locale să soluţioneze
problemele locale prin autorităţi administrative proprii sub controlul
autorităţilor statale.
Administraţia generală şi administraţiile de specialitate se deosebesc
după natura competenţei acestora.
Administraţia generală, centrală sau locală, se caracterizează prin
aptitudinea generală şi abstractă a acesteia de a interveni în orice domeniu
ce revine administraţiei publice.
Administraţiile specializate sunt abilitate să exercite competenţe
numai într-un anumit domeniu sau numai într-o anumită ramură de
activitate.
IX. PRINCIPII GENERALE ALE ORGANIZĂRII SISTEMULUI
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Doctrina administrativă recunoaşte două principii: principiul
centralizării şi principiul descentralizării.
Centralizarea presupune concentrarea tuturor sarcinilor adminis-
trative din teritoriul unei ţări în persoana statului, sarcină a căror îndeplinire
este asigurată printr-o administraţie ierarhizată şi unificată.
Ansamblul deciziilor privind activităţile administrative revine
organelor centrale ale administraţiei de stat.
În sistemul centralizării, autoritatea publică centrală ia deciziile şi
exercită conducerea, iar autorităţile locale raportează şi execută deciziile
primite de la centru.
Prin deconcentrare administrativă se înţelege transferul unor atribuţii
care revin organelor centrale, unor organe din subordine ce funcţionează în
teritoriu.
147
 Deconcentrarea administrativă reprezintă deplasarea în teritoriu a
unei părţi importante a activităţii administraţiei publice centrale. Suntem în
faţa unei forme diminuate a sistemului de centralizare.
Regimul centralizării administrative, cu varianta deconcentrării,
coexistă în fapt cu cel al descentralizării, care permite colectivităţilor locale
să îşi administreze singure importante interese comune.
Colectivitatea teritorială locală reprezintă o parte a teritoriului
naţional, cu personalitate juridică, fiind sediu al unei administraţii locale.
Principiul descentralizării administrative presupune ca o parte
importantă din puterea decizională să fie transferată de la administraţia de
stat către persoane juridice distincte de stat, care se bucură faţă de acesta de
autonomie, având o putere de decizie asupra unei colectivităţi determinate
teritorial, putere neaflată în raporturi ierarhice cu puterea centrală.

X. STRUCTURA SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Administraţia publică reprezintă un ansamblu de organisme care, sub
autoritatea guvernanţilor, asigură serviciile de interes general ale
colectivităţii umane.
Structura teritorială
Identificăm ca subsisteme componente ale sistemului administraţiei
publice subsistemul administraţiei publice statale şi subsistemul admi-
nistraţiei publice locale.
Palierul central al subsistemului administraţiei publice statale
cuprinde Preşedintele României şi Guvernul, ca autorităţi supreme, cu
competenţă generală în ordinea administrativă.
Administraţia publică centrală de specialitate cuprinde organisme
care pe plan administrativ sunt specializate în vederea realizării unui
serviciu sau a unui grup de servicii publice.
Palierul teritorial cuprinde persoanele administrative rezultate ca
urmare a deconcentrării administrative şi a constituirii de servicii, exte-
rioare autorităţilor palierului central, în unităţile administrativ-teritoriale.
Subsistemul administraţiei publice locale, rezultat al procesului
descentralizării administrative, cuprinde două categorii de persoane admi-
nistrative, situate la nivelul colectivităţilor locale: autorităţi deliberative:
consiliul judeţean, consiliul orăşenesc, consiliul municipal, consiliul comu-
nal; autorităţi executive: primarii comunelor, oraşelor, municipiilor.

148
 XI. COMPONENTELE SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Preşedintele României
Rolul Preşedintelui României, potrivit prevederilor art. 80 din
Constituţia României, este acela de:
1) şef al statului;
2) şef al executivului, alături de Guvern;
3) garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului, precum şi
între stat şi societate.
,,(1) Preşedintele României – se arată în articolul menţionat din
Constituţie – reprezintă statul român şi este garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşedintele
României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere
între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”
În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete,
ca acte juridice cu caracter individual.
Decretele Preşedintelui României sunt acte juridice cu caracter
administrativ, care pot fi supuse controlului de legalitate pe calea acţiunii la
instanţa de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 29/1990.
Decretele sunt supuse contrasemnării de către primul ministru,
precum şi publicităţii prin „Monitorul Oficial al României”.
Nepublicarea atrage sancţiunea inexistenţei decretului.
Guvernul
Prevederile constituţionale de la art. 102 consfinţesc rolul guvernului de
factor politic în realizarea politicii interne şi externe a ţării şi de autoritate
publică centrală a puterii executive, cu competenţă materială generală .
Legea 215/2001 defineşte Guvernul ca fiind autoritatea publică a
puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de
Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Guvernul exercită următoarele funcţii:
• funcţia de strategie;
• funcţia de reglementare;
• funcţia de administrare a proprietăţii statului;
• funcţia de reprezentare;
• funcţia de autoritate de stat.
Guvernul are atribuţii privind conducerea generală a administraţiei
publice, iniţierea proiectelor de legi şi supunerea lor spre aprobare
Parlamentului, adoptarea de hotărâri şi ordonanţe şi asigurarea executării
149
legilor, desfăşurarea activităţii economico-financiare şi sociale, atribuţii din
domeniul politicii externe.
Procedura de învestitură a Guvernului cuprinde patru etape:
1) desemnarea de către Preşedintele României a candidatului pentru
funcţia de prim- ministru;
2) solicitarea de către candidatul la funcţia de prim- ministru a
votului de încredere din partea Parlamentului;
3) acordarea votului de încredere de către Parlament;
4) numirea Guvernului de către Preşedintele României.
În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă, pe baza şi în vederea
executării legilor, acte normative de reglementare a relaţiilor sociale în
diverse domenii de activitate, precum şi acte cu caracter individual, prin
care aplică direct dispoziţiile legale la diferite cazuri concrete.
Delegarea legislativă este o modalitate de conlucrare între Parlament
şi Guvern, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, în temeiul
căreia Guvernul este învestit cu exercitarea, în anumite condiţii, a unei
funcţii legislative.
Fiind vorba de o putere delegată, ea nu se poate acorda decât prin
lege, Guvernul neavând, potrivit Constituţiei, o putere de reglementare
proprie decât în sfera hotărârilor privind organizarea executării legilor.
Din punct de vedere al naturii juridice, ordonanţele Guvernului sunt
acte legislative, nu administrative, deşi sunt „opera” unei autorităţi
administrative. Ele au forţa juridică a legii, forţă care este determinată, în
principal, de obiectul reglementării juridice, nu de autorul actului juridic.
Ordonanţele de urgenţă au un regim juridic special: se pot emite
numai în cazuri excepţionale, când, în mod obiectiv, nu a fost posibilă
adoptarea unei legi de abilitare, intră în vigoare numai după depunerea lor
spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie
sesizată şi după publicarea lor în „ Monitorul Oficial al României” (art. 115
din Constituţie); dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în
mod obligatoriu pentru a dezbate aceste ordonanţe.
Statutul membrilor Guvernului
Condiţii pentru funcţia de membru al Guvernului:
- condiţia drepturilor electorale, dedusă din interpretarea implicită a
art. 106 din Constituţie, potrivit căruia pierderea acestora determină
încetarea funcţiei de membru al Guvernului;
- condiţia cetăţeniei române exclusive şi a domiciliului în România;
- inexistenţa unei stări de incompatibilitate.
Cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului sunt
prevăzute de art. 106, fiind vorba despre: demisie, revocare, pierderea
150
drepturilor electorale, intervenţia unei stări de incompatibilitate, deces sau
alte cazuri prevăzute de lege.
Statutul Primului Ministru
Conduce Guvernul, coordonează activitatea membrilor Guvernului,
respectând atribuţiile care revin fiecăruia.

Răspunderea Guvernului
Dispoziţiile constituţionale îngăduie identificarea următoarelor forme
de răspundere:
1) o răspundere politică a întregului Guvern, deci a organului
colegial, exercitată exclusiv în faţa Parlamentului;
2) o răspundere politică a fiecărui membru al Guvernului, solidară cu
ceilalţi membri, pentru activitatea Guvernului şi pentru actele sale;
3) o răspundere penală a membrilor Guvernului;
4) o răspundere administrativ- disciplinară, concretizată în suspen-
darea lor din funcţie atunci când s-a cerut urmărirea penală sau când s-a
trimis în judecată membrul Guvernului respectiv;
5) o răspundere administrativ-patrimonială.

XII. ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ DE SPECIALITATE

Administraţia publică în actualul sistem este formată din două
categorii de organe, organe care constituie administraţia de stat, atât la nivel
central, cât şi la nivel local, şi organe care reprezintă administraţia publică
locală.
Fundamentele constituţionale actuale privind ministerele şi
administraţia ministerială sunt constituite din dispoziţiile cuprinse în
secţiunea I a capitolului V din Constituţie, intitulată chiar Administraţia
publică centrală de specialitate, art. 116-119.
Categorii de organe centrale de specialitate
1) ministerele, care se organizează numai în subordinea Guvernului;
2) alte organe de specialitate, care se pot organiza:
- în subordinea Guvernului;
- în subordinea ministerelor;
- ca autorităţi centrale autonome.
De regulă, actele organelor administraţiei centrale de specialitate
poartă denumirea de ordine şi instrucţiuni.
Ordinele pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual, pe
când instrucţiunile pot avea numai caracter normativ.
151
 XIII. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ
Principii de organizare şi funcţionare a administraţiei publice
Identificăm două categorii de principii, din punct de vedere al sursei
care le consacră: principii de rang constituţional (autonomia locală şi
descentralizarea serviciilor publice) şi principii consacrate de lege
(principiul legalităţii, eligibilităţii şi consultării populaţiei prin referendum).
Autorităţile administraţiei publice judeţene şi locale
Statutul constituţional al consiliului judeţean: potrivit art. 122 din
Constituţie, „Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice
pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea
realizării serviciilor publice de interes judeţean”.
În prezent, alegerea consiliului judeţean se face prin sufragiu
universal ,direct, la fel ca şi în cazul consiliului local şi primarului.
Ca şi consiliul local, consiliul judeţean are o dublă natură: de autoritate a
autonomiei judeţene şi de autoritate a administraţiei publice judeţene.
Consiliul local
Consiliul local este calificat de art. 121 alin(1) din Constituţie ca fiind
una din autorităţile publice prin care se realizează autonomia locală în
comune şi oraşe, respectiv autoritatea deliberativă a autonomiei locale, pe
când primarul este autoritatea executivă a autonomiei locale.
Raporturile dintre administraţia publică judeţeană şi cea locală se
bazează pe principiul autonomiei, principiul legalităţii, principiul
colaborării în rezolvarea problemelor curente.
Guvernul are rolul de conducere generală a administraţiei publice,
aflându-se în raporturi de tutelă administrativă faţă de administraţia
autonomă locală.
Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, cu respectarea legii, în
problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în
competenţa altor autorităţi publice.
În exercitarea atribuţiilor care îi revin, consiliul local adoptă hotărâri,
cu votul majorităţii membrilor prezenţi, care pot avea atât caracter
normativ, cât şi individual.
Referitor la răspunderea consilierilor, regăsim principiul solidarităţii
răspunderii consilierilor pentru activitatea consiliului local din care fac
parte, precum şi pentru actele acestuia pe care le-au votat. Se instituie şi o
răspundere personală, a fiecărui consilier, pentru propria activitate
desfăşurată în exercitarea mandatului.
Prin coroborarea dispoziţiilor legale şi raportarea lor la Constituţie, se
pot identifica următoarele forme ale răspunderii consilierilor:
152
 1) o răspundere administrativ disciplinară, care se poate concretiza
în următoarele sancţiuni:
- suspendarea din funcţie a consilierului, care poate interveni la
solicitarea Parchetului sau a instanţei de judecată şi care se dispune prin
ordin al prefectului;
- demiterea consilierului;
2) o răspundere administrativ patrimonială, care intervine în baza
Constituţiei şi a Legii nr. 29/1990;
3) o răspundere penală, care poate atrage după sine suspendarea
consilierului împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive.
XIV. PRIMARUL
Ca şi în sistemul francez, acesta are un dublu statut, de reprezentant
al colectivităţii teritoriale şi de reprezentant al statului, prima dimensiune
prevalând.
Alegerea primarului, ca şi a consiliului local, se face prin vot
universal, direct, secret şi liber exprimat.
Mandatul primarului este de patru ani şi se exercită de la data
depunerii jurământului în faţa consiliului local până la data depunerii
jurământului de către primarul nou ales. Mandatul poate fi prelungit prin
lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
O categorie de atribuţii ale primarului sunt îndeplinite în exercitarea
rolului de reprezentant al statului, iar altele în cea a rolului de reprezentant
al unităţii administrativ-teritoriale.
În exercitarea atribuţiilor sale, primarul adoptă dispoziţii, care pot
avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual.
În exercitarea atribuţiilor sale, primarul este ocrotit de lege.
Se instituie o răspundere materială, civilă, administrativă sau penală,
după caz, pentru primar, viceprimar, consilieri, prefecţi, subprefecţi, pentru
faptele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, potrivit legii.
Legea organică prevede două sancţiuni specifice răspunderii adminis-
trativ disciplinare a primarului, şi anume suspendarea din funcţie şi demiterea.
XV. PREFECTUL
Prefectul este o autoritate statală în judeţ, cu următorul statut:
1) este reprezentantul Guvernului în teritoriu;
2) este şeful serviciilor descentralizate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
3) este organ de tutelă administrativă, art. 123 (5) din Constituţie
prevăzând expres dreptul prefectului de a ataca în faţa instanţei de contencios
administrativ actele emise de consiliul local, judeţean şi primar, dacă acestea i
se par ilegale, ceea ce atrage suspendarea de drept a actului respectiv.
153
 Între prefect, pe de o parte, şi consiliile locale, judeţene şi primari, pe
de altă parte, nu există raporturi de subordonare. Raporturile dintre ele sunt
de conlucrare şi de cooperare.
În exercitarea atribuţiilor sale, prefectul emite ordine, care sunt acte
administrative, ce pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual.

SEMESTRUL II

XVI. FUNCŢIA PUBLICĂ

Într-o primă accepţie, funcţia publică se identifică prin raportare la
conceptul de autoritate publică, ea incluzând pe toţi cei care sunt învestiţi cu
prerogative de putere publică în cadrul autorităţilor din sfera celor trei puteri
în stat, dar şi din cadrul unor autorităţi publice care exced acestor trei puteri
(exemple: judecătorii de la Curtea de Conturi, Curtea Constituţională).
Într-o altă accepţie, funcţia publică se defineşte prin raportare la
instituţiile publice din sfera puterii executive, ea evocând statutul oricărei
persoane care exercită prerogativele unei funcţii sau demnităţi în stat,
indiferent de tipul învestiturii, de tipul organului sau de nivelul la care se
exercită .
Într-o a treia accepţie, mai restrânsă, prin funcţionari publici
înţelegem funcţionarii publici de carieră din structurile administrative.
Funcţia publică poate fi definită ca situaţia juridică legal determinată
a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenţei unei
autorităţi publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în
mod continuu a unui interes public.
Titularul unei funcţii publice este funcţionar public.
Trăsăturile funcţiilor publice
Trăsăturile fundamentale care caracterizează funcţiile publice sunt
următoarele:
a) sunt create pentru realizarea puterilor publice, a atribuţiilor stabilite
prin lege instituţiilor publice administrative;
b) au caracter permanent şi o funcţionare continuă, în scopul
satisfacerii unui interes general, în mod continuu şi intermitent, cât timp
există competenţa pe care funcţia publică o realizează;
c) reprezintă un complex de atribuţii şi puteri care fac parte din sfera
de competenţă a unei persoane administrative (instituţie publică, regie
autonomă);
d) sunt create prin lege, prin act de putere, deci unilateral şi nu
contractual;

154
 e) sunt organizate pentru a satisface interesele generale, publice, şi nu
interese personale;
f) au un anumit grad de specializare, o competenţă determinată de
lege, în cadrul căreia urmăresc satisfacerea unui anumit interes general;
g) pot exista şi în afara sistemului organelor administraţiei publice
(stabilimentele publice).
Natura juridică a funcţiei publice
Puterea publică atribuită fiecărei funcţii publice este exercitată de
către titularii acestora, persoane fizice, care exercită atribuţiile determinate
de lege din competenţa organului în care fiinţează funcţia publică.
Persoanele administrative, structurile administraţiei publice înzestrate
cu competenţă învestesc funcţionari publici, care acţionează în numele
funcţiei publice, aparţinând organelor respective.
Voinţa juridică a unei instituţii publice se realizează prin intermediul
organelor sale-unipersonale sau colegiale, formate din persoane fizice care
nu exercită drepturi şi obligaţii civile, nu comunică propria voinţă, ci
exercită drepturi şi obligaţii izvorâte din lege.
Natura juridică a funcţiei publice este de ordin legal, iar actul de
numire în funcţie este un act unilateral de voinţă, de drept public şi
nicidecum un contract de drept comun.
Prin numirea în funcţia publică, funcţionarul este învestit cu un statut
legal, în care sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile acestuia.
Situaţia juridică a funcţionarului public este statutară, el aflându-se
într-un raport juridic de serviciu, şi nu de muncă.
Fiecare funcţionar public are un drept personal la avansare în funcţie,
la inamovibilitate sau stabilitate, la salariu.
Drepturile şi obligaţiile generale ale funcţionarilor publici fac
obiectul Statutului funcţionarilor publici, adoptat prin Legea nr. 188/ 1999,
lege organică potrivit art. 73 din Constituţia României.
Tipuri de răspundere a funcţionarilor publici
1. Răspundere disciplinară, fundamentată pe încălcarea normelor de
disciplină specifice raportului de funcţie publică.
2. Răspundere contravenţională, pentru săvârşirea de către
funcţionarul public a unor contravenţii.
3. Răspundere patrimonială, fundamentată pe dispoziţiile Constituţiei
şi ale Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ.
4. Răspundere civilă, ce rezultă din fapte personale ale funcţionarului
public care se detaşează de funcţie, neavând nici o legătură cu aceasta.
5. Răspundere penală, care intervine atunci când funcţionarul public
a comis fapte prevăzute de Codul penal sau alte legi speciale.

155
 XVII. RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV
Teoria generală a dreptului a fundamentat noţiunile de subiect activ şi
subiect pasiv al faptei şi, respectiv, al răspunderii.
Subiectul activ al faptei este autorul acesteia şi el devine subiect pasiv
al răspunderii, iar subiectul activ al răspunderii este autoritatea care trage
la răspundere aplicând sancţiunea, şi el devine subiect pasiv al faptei.
Formele de răspundere specifice dreptului administrativ:
a) răspunderea administrativ-disciplinară intervine ca urmare a
săvârşirii ilicitului administrativ propriu-zis sub forma abaterii disciplinare;
b) răspunderea administrativ-contravenţională intervine în cazul
săvârşirii ilicitului contravenţional, sub forma unei contravenţii;
c) răspunderea administrativ-patrimonială intervine în cazul săvârşirii
unei fapte cauzatoare de prejudicii materiale sau morale.
Răspunderea administrativ-disciplinară
Fundamente constituţionale actuale privind răspunderea adminis-
trativ disciplinară:
-art. 95 din Constituţie consacră instituţia suspendării din funcţie a
Preşedintelui României, care reprezintă forma răspunderii administrativ-
disciplinare a şefului de stat (sau răspunderea politică a acestuia);
-art. 109 din Constituţie prevede suspendarea din funcţie a unui
membru al Guvernului, care reprezintă o sancţiune administrativ-disci-
plinară.
Răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă prima formă de
răspundere, care intervine, de regulă, pentru încălcarea unor norme de drept
administrativ, iar prin excepţie, pentru încălcarea unor norme de drept
penal.
Specific sancţiunilor administrativ-disciplinare este faptul că ele nu
pot avea caracter privativ de libertate.
Răspunderea administrativ-contravenţională
Contravenţia poate fi definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie,
stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin
hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului, sectorului
sau judeţului, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Sediul materiei îl reprezintă Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiilor, publicată în „Monitorul Oficial”
nr. 410/2001.
Ordonanţa Guvernamentală nr. 2/2001 prevede că hotărârile
autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene, prin care se stabilesc
şi se sancţionează contravenţii, pot fi aduse la cunoştinţa publică prin
156
afişare sau prin orice altă formă legală de publicitate, numai pe baza
avizului de legalitate emis de prefect.
Se instituie astfel o tutelă administrativă asupra consiliilor locale, în
materia contravenţiilor avizul prefectului fiind unul conform.
Procedura contravenţională:
- constatarea contravenţiei;
- aplicarea sancţiunii;
- exercitarea căilor de atac;
- executarea sancţiunilor contravenţionale.
Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul
Ministerului Administraţiei şi de Interne, special abilitaţi, persoanele
împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor
administraţiei publice centrale, de prefecţi, de preşedinţi ai consiliilor
judeţene, primari, de primarul general al Municipiului Bucureşti, precum şi
de alte persoane prevăzute în legi speciale.
Ordonanţa Guvernamentală nr. 2/2001 introduce clasificarea
sancţiunilor contravenţionale în principale şi complementare.
Prin noul regim al contravenţiilor, reglementat de acest act normativ,
se introduce explicit răspunderea contravenţională a persoanei juridice.
Sancţiunile contravenţionale sunt:
1) avertismentul;
2) amenda contravenţională;
3) obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii;
4) închisoarea contravenţională, dacă nu există consimţământul
contravenientului pentru aplicarea sancţiunii prevăzute la punctul 3.
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
1) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenţie;
2) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;
3) închiderea unităţii;
4) blocarea contului bancar;
5) suspendarea activităţii agentului economic;
6) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori
pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
7) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.

157
 Răspunderea administrativ-patrimonială
Actuala Constituţie recunoaşte dreptul fundamental al cetăţeanului
român de a fi despăgubit pentru prejudiciile produse prin actele
administrative ale autorităţilor publice.
Aceste acte pot îmbrăca atât o formă tipică, cât şi o formă asimilată;
mai mult chiar, Constituţia, coroborată cu Legea nr. 29/1990, extinde
această formă de răspundere asupra tuturor autorităţilor publice, actele
oricărei autorităţi publice care au provocat prejudicii obligând la reparaţii
materiale şi morale, în egală măsură.

Tipuri de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale

a) o acţiune îndreptată numai împotriva autorităţii pârâte;
b) o acţiune îndreptată exclusiv împotriva funcţionarilor;
c) o acţiune îndreptată concomitent împotriva autorităţii şi a
funcţionarului.

Categorii de acte care pot fundamenta o acţiune pentru antre-

narea răspunderii administrativ-patrimoniale
Cât priveşte categoriile de acte care legitimează o acţiune în reparaţii,
care să antreneze deci răspunderea administrativ-patrimonială a autorităţilor
publice, nu poate fi vorba decât despre aceleaşi categorii de acte care pot fi
atacate pe calea contenciosului administrativ, indiferent de obiectul acţiunii.
Actul atacat trebuie să fie act administrativ, sub formă tipică sau
asimilată.
Este de esenţa actelor care pot fundamenta o acţiune în contencios,
inclusiv o acţiune care să urmărească antrenarea răspunderii administrativ-
patrimoniale a autorităţilor publice, ca actul atacat să fie reprezentat de un
act prin care se realizează o activitate de natură administrativă, însă în
regim de putere publică.
O acţiune al cărei obiect este reprezentat de antrenarea răspunderii
administrativ-patrimoniale nu poate fi fundamentată pe prejudicii care rezultă
din acte unilaterale ale administraţiei care nu realizează puterea publică, din
contracte civile sau din diferite operaţiuni şi fapte administrative.
Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ consacră soluţia
capacităţii exclusive a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigiile de
această natură, fiind vorba despre secţiile speciale de contencios
administrativ înfiinţate în cadrul tribunalelor judeţene şi al Municipiului
Bucureşti, al Curţilor de Apel şi al Curţii Supreme de Justiţie.

158
 Aceste instanţe se pot pronunţa cu privire atât la prejudiciile rezultate
din nelegalitatea actelor, neoportunitatea lor, cât şi la cele deduse din
neconstituţionalitatea acestora.
Legea nr. 29/1990, din perspectiva naturii prejudiciului, aduce o
inovaţie care are ca efect revoluţionarea materiei contenciosului
administrativ, fiind vorba despre posibilitatea ca instanţa de judecată să se
poată pronunţa atât asupra prejudiciilor de natură materială, cât şi asupra
prejudiciilor morale.
Forme ale răspunderii administrativ-patrimoniale
a) răspunderea pentru acte administrative;
b) răspunderea statului pentru prejudiciile produse în erorile judiciare
penale;
c) răspunderea pentru prejudiciile izvorâte din contracte adminis-
trative şi pentru limitele serviciului public.

XVIII. ACTUL ADMINISTRATIV

Definiţie
Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă,
unilaterală şi supusă unui regim de putere publică, precum şi controlului de
legalitate al instanţelor judecătoreşti, care emană de la autorităţi
administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin care se
nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii corelative.
Trăsături
1. Actul administrativ este forma juridică principală de activitate a
administraţiei publice. Acest caracter deosebeşte actul administrativ de toate
celelalte activităţi juridice sau nejuridice realizate de organele administraţiei
de stat, dar care nu fac parte din administraţia de stat, şi anume contractele,
actele juridice unilaterale ce nu sunt emise în realizarea puterii de stat,
operaţiunile tehnice de administraţie şi operaţiunile direct productive.
2. Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă,
unilaterală şi supusă unui regim de putere publică.
Un act administrativ nu poate cuprinde o rugăminte, o constatare, o
părere, nu poate fi expresie a unui sentiment, ci numai o voinţă. Această
trăsătură exprimă calitatea actului administrativ de a reprezenta concretizarea
unei singure voinţe juridice, de a interveni în realitatea juridică existentă,
dând naştere, modificând sau stingând drepturi şi obligaţii.

159
 Actul este unilateral nu pentru că reprezintă opera unei singure
persoane ori a unui singur organ, ci pentru că el degajă o singură voinţă
juridică.
3. Regimul de putere publică nu exclude, ci îngăduie exercitarea
unui control de legalitate de către instanţele judecătoreşti.
Actul administrativ este supus controlului de legalitate exercitat de
instanţele de contencios administrativ.
Există unele acte care, deşi sunt emise de autorităţi ale administraţiei
publice, sunt sustrase acestui control de legalitate. Totodată, există acte
administrative care, deşi nu sunt emise de organe ale administraţiei publice,
ci de alte autorităţi publice, sunt supuse acestui control de legalitate.
4. Actul administrativ emană de la organe administrative sau de la
structuri autorizate de organe administrative să presteze anumite servicii
publice.
Din punct de vedere al naturii organului de la care emană, actul
administrativ poate fi: act administrativ tipic, respectiv actul emis de admi-
nistraţia publică, şi act emis prin delegaţie, adică de structuri cărora le-au
fost transferate anumite prerogative de realizare a administraţiei publice,
prin actul de autorizare dat în scopul realizării unor servicii publice.
5. Ultima trăsătură a actului administrativ este aceea că, la fel ca orice
act juridic, şi acest fel de act produce efecte juridice de o anumită forţă,
adică dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii corelative.

Clasificarea actelor administrative

După organul de la care emană, pot fi identificate:
a) acte care emană de la autorităţi administrative, de stat sau
autonome locale;
b) acte care emană de la alte autorităţi publice decât cele
administrative;
c) acte care emană de la persoane private, autorizate să presteze
anumite servicii publice.
După întinderea efectelor juridice, avem:
a) acte administrative normative, care cuprind reglementări de
principiu aplicabile la un număr nedeterminat de persoane; ele produc
efecte juridice erga omnes;
b) acte administrative individuale, care produc efecte juridice faţă de
un subiect de drept determinat.

160
 Regimul juridic al actelor administrative
Dimensiunile regimului juridic al actelor administrative vizează
procedura de emitere a actului administrativ, condiţiile de validitate ale
actului administrativ, respectiv condiţiile care privesc forma şi fondul
acestui tip de act juridic, forţa juridică şi efectele juridice ale actului
administrativ, controlul exercitat asupra actului administrativ.
Identificăm trei categorii de forme procedurale, în funcţie de
momentul în care intervin:
• forme procedurale anterioare emiterii actului;
• forme procedurale concomitente cu emiterea actului administrativ;
• forme procedurale ulterioare emiterii actului.
Din punct de vedere al consecinţelor juridice ale acestor forme
procedurale, avem:
• forme procedurale care produc prin ele însele efecte juridice;
• forme procedurale care au implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea
actelor administrative;
• forme procedurale care nu afectează legalitatea actelor adminis-
trative.

Forţa juridică a actelor administrative

Forţa juridică a actului administrativ este condiţionată de mai multe
elemente:
- locul organului emitent în sistemul organelor administraţiei publice;
- natura organului emitent, din punct de vedere al caracterului şi com-
petenţei sale materiale şi teritoriale;
- categoria de act, respectiv act cu caracter individual sau normativ.
Ca o consecinţă a forţei juridice a actelor administrative şi o
particularitate a acestora, regăsim regula executării din oficiu a actelor,
cunoscută şi sub denumirea de principiul executio ex officio.
Pentru organul emitent, actul administrativ produce efecte chiar din
momentul adoptării sale.
Pentru celelalte subiecte de drept, şi anume pentru cele care cad sub
incidenţa actului, trebuie făcută distincţie între felul actului respectiv, dacă
avem de-a face cu un act normativ sau cu un act individual.
În principiu, actele administrative produc efecte juridice pentru viitor,
sunt active, nu retroactive.
Orice act juridic, inclusiv actul administrativ, produce efecte juridice
până în momentul în care are loc scoaterea din vigoare a actului respectiv;
aceasta se poate face în mai multe moduri:

161
 - prin anulare de către instanţa de judecată;
- prin revocare, de către organul ierarhic superior, în baza raportului
de subordonare ierarhică;
- prin retractare, de către organul care l-a emis;
- prin abrogare, care se poate dispune de către organul emitent,
organul ierarhic superior sau Parlament, unica autoritate legiuitoare a ţării;
- încetarea efectelor prin alte moduri.
Organele care pot dispune suspendarea actelor administrative sunt:
- organul emitent al actului;
- organul ierarhic superior;
-instanţa de judecată;
- legiuitorul sau autorul actului.
Revocarea actelor administrative este operaţiunea juridică prin
intermediul căreia organul emitent sau organul ierarhic superior acestuia
desfiinţează un act.
Anularea actului administrativ reprezintă o operaţiune juridică prin
intermediul căreia actul se desfiinţează, încetând astfel producerea efectelor
juridice.

XIX. CONTRACTUL ADMINISTRATIV

Definiţie
Reprezintă un acord de voinţă, dintre o autoritate publică aflată pe o
poziţie de superioritate juridică, pe de o parte, şi alţi subiecţi de drept, pe de
altă parte (persoane fizice, persoane juridice sau alte organe ale statului
subordonate celeilalte părţi), prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes
general, supus unui regim de putere publică, ceea ce atrage competenţa
instanţelor de contencios administrativ.

XX. BUNURILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Potrivit art.136 din Constituţia României, (1) „Proprietatea este
publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin
lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”.
Domeniul administrativ cuprinde două categorii de bunuri, şi anume:
bunuri proprietate publică şi bunuri proprietate privată, putând vorbi de un
domeniu public şi un domeniu privat al statului şi, respectiv, al unităţilor
administrativ-teritoriale.
Din textul constituţional mai sus evocat rezultă că titular al dome-
niului public nu poate fi decât statul sau unităţile administrativ-teritoriale.

162
 Aşadar, statul şi colectivităţile publice locale, denumite uneori şi
persoane administrative, sunt, ca şi persoanele private, proprietare de
bunuri, dar acestea sunt împărţite în două categorii: domeniul public şi
domeniul privat.
Putem defini domeniul administrativ ca pe un ansamblu de bunuri de
care statul sau colectivităţile locale se folosesc în realizarea intereselor
generale ale colectivităţii statale sau locale.
Dreptul de proprietate publică asupra bunurilor domeniului public
prezintă o seamă de caractere juridice specifice, care îl deosebesc, sub
aspectul regimului juridic, de dreptul de proprietate privată.
Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, precizează că bunurile care fac parte din domeniul public sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
Prin caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică se
înţelege că bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil, deci
nu pot fi înstrăinate în mod voluntar, prin acte juridice, şi nu pot forma
obiectul exproprierii.
Bunurile proprietate publică nu pot garanta obligaţii, nefiind obiect al
gajului sau ipotecii.
Imprescriptibilitatea constă în faptul că acţiunea în revendicarea
dreptului de proprietate publică poate fi introdusă oricând, iar dreptul la
acţiune nu se stinge, indiferent de timpul cât nu a fost exercitat.
Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, pentru a determina sfera bunurilor cuprinse în domeniul public,
foloseşte următoarea formulare: „Domeniul public cuprinde bunurile
prevăzute în art. 135, alin. 4 din Constituţie (din 1991 – n.a.) şi cele
stabilite prin Anexa care face parte integrantă din prezenta lege, precum şi
orice alte bunuri care, prin natura lor sau prin determinarea legii, sunt de uz
sau interes public şi sunt dobândite de stat sau unităţile administrativ-
teritoriale prin modurile prevăzute de lege”.
În Anexa la Legea nr. 213/1998, la pct. 1 sunt cuprinse bunurile
aparţinând domeniului public al statului:
-bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ;
-spaţiul aerian;
-apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu bazine hidrografice,
malurile şi cuvele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare,
faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic
valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile
interioare;

163
 -pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor
de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor,
precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, care
fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată;
- terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale uni-
tăţilor de învăţământ agricol şi silvic destinate cercetării şi producerii de se-
minţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi animalelor de
rasă;
- parcurile naţionale;
- rezervaţiile naturale şi monumentele naturii;
- patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”;
- resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
împreună cu platoul continental;
- infrastructura căilor ferate;
- tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente aces-
tuia;
- drumurile naţionale- autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale
europene, principale şi secundare;
- canalele navigabile, cuvetele canalului, ecluzele, apărările şi con-
solidările de maluri şi taluze, zonele de pe siguranţă de malurile canalului,
drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea;
- reţelele de distribuire a energiei electrice;
- spectrul de frecvenţă, planul de numerotare şi poziţiile orbitale atri-
buite României;
- canalele magistrale pentru irigaţii cu prizele aferente;
- conductele de transport al ţiţeiului, produselor petroliere şi al ga-
zelor naturale;
- lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea
de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional;
- digurile de apărare împotriva inundaţiilor, cu excepţia celor ridicate
pe terenuri proprietate privată;
- lucrările de regularizare a cursurilor de ape;
- cantoanele hidrotehnice, staţiile şi instalaţiile hidrologice,
meteorologice şi de calitate a apelor;
- porturile maritime şi fluviale, civile şi militare- terenurile pe care
sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice
pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine,
acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, cheiuri şi
parcuri situate la malul căilor navigabile în afara incintelor portuare
destinate activităţilor de navigaţie;
164
 - terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare;
- pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării;
- pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru
îmbarc are, debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate;
- statuile şi monumentele;
- ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice;
- muzeele, colecţiile de artă;
- terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea Parlamentul,
Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele
judecătoreşti şi parchetele; unităţile militare ale Ministerului Apărării
Naţionale şi ale Ministerului de Interne, precum şi cele ale Direcţiei
Generale a Penitenciarelor, serviciile publice descentralizate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri
proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ*
1. *** Constituţia României 2003.
2. Emil Bălan, Drept administrativ, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1999.
3. Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, Partea specială, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
4. Mariana Ţipişcă, Introducere în studiul dreptului administrativ, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

* Pentru ambele semestre de studiu.

165