DREPT PROCESUAL PENAL

Conf. univ. dr. PETRE BUNECI

Obiective
Cursul urmăreşte însuşirea de către studenţi a dispoziţiilor Codului de
procedură penală privind principiile dreptului procesual penal, competenţa,
acţiunea penală, probele şi mijloacele de probă, actele procesuale, căile
ordinare şi extraordinare de atac, proceduri speciale.

SEMESTRUL I
1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL
ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL

1.1. ACTIVITATEA JUDICIARĂ ŞI PROCESUL PENAL ÎN

ROMÂNIA
a) Activitatea judiciară penală în România
b) Procesul penal: noţiune; scopul procesului penal: scopul imediat;
scopul mediat.
c) Fazele procesului penal: urmărirea penală; judecata: judecata în
fond; judecata în căile de atac; punerea în executare a hotărârilor penale
d) Forme atipice ale procesului penal – exemplu: plângerea prealabilă
adresată direct instanţei de judecată

1.2. NORMELE, FAPTELE ŞI RAPORTURILE JURIDICE

PROCESUAL PENALE
a) Normele şi faptele juridice procesual penale
b) Raporturile juridice procesual penale
Elementele raportului procesual penal sunt: subiecţii, conţinutul şi
obiectul.
Trăsăturile specifice ale raporturilor juridice procesual penale:
– sunt raporturi juridice de autoritate, de putere;
– iau naştere, de regulă, peste şi în afara voinţei părţilor (cu unele
excepţii: plângerea prealabilă, constituirea de parte civilă etc.);
64
 – drepturile organelor judiciare în cadrul procesului penal apar ca
obligaţii ale acestora, dar în majoritatea raporturilor, unul dintre subiecţi
este un organ al statului.

1. 3. ŞTIINŢA DREPTULUI PROCESUAL PENAL

a) Obiectul, sarcinile şi metodele dreptului procesual penal
b) Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu ştiinţe ale dreptului
c) Izvoarele dreptului procesual penal: Constituţia, Codul de pro-
cedură penală, Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul civil, Legea
nr. 304(2004) privind organizarea judiciară, Legea nr. 54/1993 pentru
organizarea instanţelor şi parchetelor militare, tratate sau convenţii
internaţionale, dacă cuprind norme referitoare la procesul penal.
d) Interpretarea şi aplicarea normelor de drept procesual penal
În funcţie de subiectul interpretării, aceasta poate fi: interpretare
legală; interpretare judiciară; interpretare doctrinară.
Normele procesual penale au o aplicare în timp şi în spaţiu.

2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ALE PROCESULUI PENAL
2.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND PRINCIPIILE
FUNDAMENTALE
a) Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal
român
b) Conexiunile existente între principiile procesului penal

2.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI

PENAL ROMÂN
a) principiul legalităţii;
b) principiul oficialităţii (excepţii de la principiul oficialităţii);
c) principiul aflării adevărului (art. 3 Cod procedură penală: „Trebuie
să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei,
precum şi cu privire la persoana făptuitorului”);
d) principiul rolului activ al organelor judiciare penale;
e) principiul garantării libertăţii persoanei. Nici o persoană nu poate fi
reţinută sau arestată şi nici nu poate fi supusă unei forme de constrângere a
libertăţii decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege;
f) principiul respectării demnităţii umane (art. 68 alin.1 Cod
procedură penală, care interzice întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau
65
alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în
scopul de a obţine probe, art. 239-241 privind suspendarea urmăririi penale,
art. 303 privind suspendarea judecăţii, art. 453 şi 455 privind amânarea sau
întreruperea executării închisorii, dispoziţiile legii penale privind
infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, reglementate de art. 266,
267 şi 2671 Cod penal);
g) principiul garantării dreptului la apărare (posibilitatea părţilor de a
se apăra singure în cursul procesului penal, obligaţia organelor judiciare de
a avea în vedere din oficiu şi aspectele favorabile părţilor angajate în
procesul penal, posibilitatea şi, uneori, obligaţia asistenţei judiciare în
cursul procesului penal, art. 171 alin 2 şi 3 Cod procedură penală);
h) principiul prezumţiei de nevinovăţie (art. 23 pct. 8 din Constituţia
României prevede că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
de condamnare, persoana este considerată ca fiind nevinovată; art. 52 şi
art. 66 Cod procedură penală prevăd că: „Învinuitul sau inculpatul nu este
obligat să probeze nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie,
învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”);
i) principiul egalităţii persoanelor în procesul penal;
j) principiul operativităţii în procesul penal (dispoziţiile art. 185-188
Cod procedură penală referitoare la instituţia termenelor, art. 335-337
referitoare la activitatea instanţei de judecată, art. 347 – rezolvarea separată
a acţiunii civile când ar întârzia soluţionarea acţiunii penale);
k) principiul respectării vieţii intime a persoanei (în legea funda-
mentală întâlnim dispoziţii referitoare la viaţa intimă, şi privată (art. 26),
secretul corespondenţei (art. 28);
l) limba în care se desfăşoară procesul penal (limba oficială este
limba română, iar procedura judiciară se desfăşoară în limba română. În
faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în
proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba
română.

3. PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

3.1. ASPECTE INTRODUCTIVE
a) Noţiunea de participant în procesul penal
b) Intervenţia altor subiecţi procesuali în locul părţilor: succesorii,
reprezentanţii şi substituiţii procesuali.
Succesorii. Dacă în timpul desfăşurării procesului penal intervine
decesul uneia din părţi, în locul acesteia pot fi introduşi succesorii săi
legitimi. Este permisă înlocuirea părţilor prin succesori în cazul rezolvării

66
laturii civile. Dacă intervine decesul inculpatului, în latura penală a cauzei,
procesul se stinge pentru că răspunderea penală este personală. Succesorii
devin părţi în procesul penal, înlocuind pe antecesorii lor, cu aceleaşi
drepturi şi obligaţii, valorificând însă drepturile lor proprii şi luând
procedura de la momentul introducerii lor în cauză.
Reprezentanţii. Sunt persoane împuternicite în cadrul procesului
penal să participe la actele procesuale, în numele şi în interesul unei părţi
din proces. Ei nu devin părţi în proces. Reprezentarea poate fi legală sau
convenţională.
Substituiţii. Se deosebesc de reprezentanţi, deoarece îndeplinesc
activităţi procesuale în nume propriu, în vederea realizării unui drept al
altuia (exemplu: art. 222 alin. 5 C. pr. pen. – plângerea se poate face de
către unul dintre soţi pentru celalalt soţ, sau de către copilul major pentru
părinţi, art. 362 C. pr. pen. – când unul din soţi poate declara apel pentru
celalalt soţ care are calitatea de inculpat).

3.2. ORGANELE JUDICIARE

3.2.1. Instanţele judecătoreşti sunt subiectul cel mai important al
raportului juridic procesual penal şi desfăşoară toate activităţile necesare
(atât pe latura penală, cât şi pe latura civilă) înfăptuirii actului de justiţie.
Organizarea instanţelor judecătoreşti
În art. 126 din Constituţia României se arată că justiţia se realizează
prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege.
În Legea nr.304(2004) – art.2 alin. 2 privind organizarea judiciară
(art. 10) şi Legea 54/1993 privind organizarea instanţelor şi parchetelor
militare (art. 2) se stipulează că instanţele judecătoreşti sunt: judecătoriile,
tribunalele militare, tribunalul, tribunalul pentru minori şi familie, tribunalul
militar teritorial, Curţile de Apel, Curtea Militară de apel, iar în vârful
piramidei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În ţara noastră funcţionează trei grade de jurisdicţie (pentru unele
infracţiuni numai două – fond şi recurs), şi anume:
-judecata în fond sau în primă instanţă la judecătorii, tribunale şi
curţi de apel în complet format din doi judecători;
-în cazul exercitării căii de atac a apelului, completul e format din
trei judecători la tribunale şi curţi de apel;
-în cazul recursului, completul este format din trei judecători la
tribunale şi curţi de apel.

67
 3.2.2. Ministerul Public
Îşi exercită atribuţiile prin procurori în parchete pe lângă fiecare
instanţă judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei, şi este organizat
potrivit următoarelor principii: principiul legalităţii; principiul
imparţialităţii; principiul controlului ierarhic.

3.2.3. Organele de cercetare penală

Urmărirea penală se efectuează de procuror şi de către organele de
cercetare penală. Organele de cercetare penală sunt: a) organele de
cercetare ale poliţiei judiciare; b) organele de cercetare speciale: ofiţerii
anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi
similare/ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de
garnizoană/ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor
militare/ofiţerii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiunile de
frontieră/căpitanii porturilor.

3.3. PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL

3.3.1. Noţiunea de parte în procesul penal
Părţile sunt acele persoane care au interes propriu în rezolvarea
cauzei penale şi, conform art. 23-24 Cod procedură penală, acestea au
drepturi şi obligaţii ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acţiunii penale
şi acţiunii civile în cadrul procesului penal.
3.3.1.1. Inculpatul
În dreptul procesual penal, faţă de persoana care a săvârşit o
infracţiune se folosesc trei termeni: făptuitor (persoana faţă de care se
desfăşoară anumite activităţi prevăzute de lege şi nu s-a început urmărirea
penală sau acţiunea penală), învinuit (persoana faţă de care s-a început
urmărirea penală, fiind subiect procesual, dar nu parte în proces), inculpat
(persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală), care este
parte în procesul penal.
Acţiunea penală se pune în mişcare prin: ordonanţă; rechizitoriu;
declaraţia orală a procurorului; încheierea instanţei de judecată; plângere
prealabilă.

3.3.1.2. Partea vătămată

Este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică,
morală sau materială, dacă participă în procesul penal. Are dreptul de a
68
efectua acte procesuale în susţinerea laturii penale a procesului penal
(cereri, excepţii, concluzii).
3.3.1.3. Partea civilă
Este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul
procesului penal. Are dreptul să participe la administrarea probelor, să
utilizeze căile de atac, să fie reprezentată, dar are şi obligaţia de a preciza
cuantumul real al despăgubirilor, iar acestea să fie dovedite cu probe. Părţi
civile în procesul penal pot fi: persoanele care au suferit o pagubă materială
prin infracţiunea comisă asupra victimei, succesorii victimei şi persoanele
subrogate prin lege în drepturile persoanei vătămate.
3.3.1.4. Partea responsabilă civilmente
În conformitate cu art. 24 alin.3 Cod pr.pen., se numeşte parte
responsabilă civilmente persoana chemată în procesul penal să răspundă,
potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau
inculpatului. În categoria juridică de parte responsabilă civilmente sunt
cuprinse atât cele de tip clasic specificate în art. 1000 C.civ., cât şi cele
chemate să răspundă civil pentru fapta altuia prevăzute în Legea nr.22/1969
(modificată prin Legea nr.54/1994), şi anume:
– părinţii, pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori ce
locuiesc cu dânşii (art. 1000 alin.2 C.civ);
– comitenţii, pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile
încredinţate (art. 1000 alin. 3 C.civ);
– institutorii şi meşteşugarii, pentru prejudiciile cauzate de elevii şi
ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin.4 C.civ);
– persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi orice
alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea
în funcţie a unui gestionar, fără respectarea condiţiilor de vârstă, studii şi
stagiu şi a dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art.
28 şi 30 din Legea nr.22/1969);
– persoanele la care s-a constatat, prin hotărâre judecătorească, că au
dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi
dacă le-a dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului,
cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 din Legea
nr.22/1969);
– persoanele care au constituit garanţie pentru gestionar (art. 10 şi
următoarele din Legea nr.22/1969, modificată prin Legea nr. 54/1994).

3.4. APĂRĂTORUL
3.4.1. Poziţia procesuală a apărătorului în procesul penal
69
 Apărătorii sunt constituiţi într-un corp aparte care funcţionează în
baza principiului autonomiei profesiei, profesia de avocat fiind exercitată în
conformitate cu Legea nr.51/1995 pentru organizarea profesiei de avocat.
Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, dreptul la apărare, asistenţa
juridică sunt reglementate de această lege. Profesia de avocat se exercită
numai de membrii barourilor, la alegere, în cabinete individuale, cabinete
asociate sau societăţi civile profesionale.

3.4.2. Asistenţa şi reprezentarea (art. 6 şi 171 C.pr.pen.)

3.4.3. Drepturile şi obligaţiile apărătorului (art. 172 C.pr.pen. şi Cap.
III din Legea nr. 51/1995)

4. ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL (art. 9-22 C.pr.pen.)

4.1. ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE

4.1.1. Noţiunea de acţiune în justiţie
Acţiunea în justiţie este mijlocul (instrumentul) juridic prin care o
persoană este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru a fi
obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept
încălcate.
Factorii acţiunii în justiţie sunt:
– temeiul acţiunii în justiţie, care este de drept (reprezintă norma
juridică ce prevede dreptul la acţiune) şi de fapt (reprezintă fapta ilicită
prin săvârşirea căreia a fost încălcată norma juridică);
– obiectul acţiunii îl constituie tragerea la răspundere penală a
făptuitorului, prin declanşarea procesului penal;
– subiecţii acţiunii;
– aptitudinea funcţională.

4.1.2. Acţiunile ce se pot exercita în procesul penal

În procesul penal se pot exercita două acţiuni: acţiunea penală;
acţiunea civilă.

4.2. ACŢIUNEA PENALĂ

4.2.1. Noţiunea şi termenii acţiunii penale
4.2.1.1. Temei
4.2.1.2. Obiect – tragerea la răspundere penală a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni
4.2.1.3. Subiecţii acţiunii penale
70
 – subiectul activ este statul care exercită acţiunea prin organele
specializate (procurori şi instanţe de judecată). Subiect activ poate fi şi
persoana vătămată, pentru infracţiunile în care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă;
– subiectul pasiv al acţiunii penale sunt persoanele care au săvârşit
sau au luat parte la săvârşirea unei infracţiuni şi care sunt trase la
răspundere penală.
4.2.2. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale: aparţine statului;
este obligatorie; este irevocabilă şi indisponibilă; este indivizibilă; este
individuală.
4.2.3. Momentele desfăşurării acţiunii penale în procesul penal
4.2.3.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Acţiunea penală se pune în mişcare prin: ordonanţă, rechizitoriu,
declaraţie verbală sau încheiere.
4.2.3.2. Exercitarea acţiunii penale
Pe timpul urmăririi penale se procedează la strângerea, administrarea
şi verificarea tuturor probelor necesare pentru soluţionarea legală a cauzei.
În faza de judecată, procurorul exercită acţiunea prin susţinerea învi-
nuirii, formularea de cereri, excepţii sau concluzii, folosirea căilor de atac.
În art. 10 C.pr.pen. sunt prevăzute cazurile în care punerea în mişcare
sau exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate. Aceste cazuri sunt:
– fapta nu există;
– fapta nu este prevăzută de legea penală;
– fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
– fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
– faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;
– există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art.
44-51C.pen.);
– lipsesc plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau
sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege,
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
– a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului;
– a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul
infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală;
– s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
– exista o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
– există autoritate de lucru judecat.
4.2.3.3. Epuizarea sau stingerea acţiunii penale
71
 În cursul urmăririi penale: clasare, când nu există învinuit în cauză, în
cazurile prevăzute de art. 10; scoatere de sub urmărire penală, în cazurile
prevăzute de art. 10 lit a-e, când există învinuit în cauză; încetarea urmăririi
penale, în cazurile prevăzute în art. 10 lit.f-h şi j, când există învinuit sau
inculpat în cauză.
În cursul judecăţii: achitarea, în cazurile prevăzute în art. 10 lit.a-e;
încetarea procesului penal, în cazurile prevăzute în art. 10 lit.f-j.

4. 3. ACŢIUNEA CIVILĂ
4.3.1. Noţiunea şi condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul
penal
Noţiune
Condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ:
– infracţiunea să producă un prejudiciu material sau moral;
– între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu să existe o legătură de
cauzalitate;
– prejudiciul să fie cert;
– prejudiciul să nu fie reparat;
– să existe manifestarea de voinţă din partea celui vătămat în legătură
cu dezdăunarea sa.
4.3.2. Elementele acţiunii civile şi trăsăturile caracteristice în procesul
penal
Obiectul acţiunii civile constă în tragerea la răspundere civilă a
inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.
Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă
pentru daune morale potrivit legii civile.
Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile prin două
modalităţi: în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui
înscris şi prin orice mijloace de reparare; prin plata unei despăgubiri băneşti
în măsura în care repararea în natură nu este posibilă.
Subiecţii acţiunii civile: subiect activ, persoana în dauna căreia s-a
produs prejudiciul; subiect pasiv, inculpatul şi, în unele cazuri, partea
responsabilă civilmente.
Trăsăturile acţiunii civile: este disponibilă; este accesorie; este
divizibilă.
4.3.3. Momentele desfăşurării acţiunii civile în procesul penal
4.3.3.1. Dreptul de opţiune. Se manifestă în felurite modalităţi, dintre
care cele mai importante se referă la: dreptul părţii interesate de a introduce
72
sau nu acţiunea civilă (cu excepţiile prevăzute de art. 17 C.pr.pen.), dreptul
de a determina limitele acţiunii sau ale apărării şi dreptul de a renunţa la
acţiune, precum şi de a stinge litigiul printr-o tranzacţie.
4.3.3.2. Acţiunea civilă este pornită prin constituirea ca parte civilă a
persoanei vătămate. Constituirea de parte civilă se face printr-o declaraţie
scrisă sau orală în tot cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de
judecată până la citirea actului de sesizare.
4.3.3.3. Exercitarea acţiunii civile
4.3.3.4. Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal şi raportul
dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă

5. COMPETENŢA PENALĂ (art. 25 – 61 C.pr.pen.)

5.1. CONSIDERAŢII GENERALE ŞI FORMELE COMPETENŢEI
5.1.1. Noţiunea şi importanţa competenţei penale
Instituţia competenţei ordonează repartizarea cauzelor penale pe
fiecare organ în parte, în funcţie de atribuţiile funcţionale, de raza teritorială
şi de competenţa respectivului organ.
5.1.2. Formele competenţei penale
În raport de factorii privind natura şi gravitatea faptelor săvârşite,
locul unde au fost comise, calitatea făptuitorului, atribuţiile organelor
judiciare, întâlnim următoarele forme de competenţă: funcţională;
materială; teritorială; personală.
În literatura de specialitate s-au exprimat opinii referitoare şi la alte for-
me de competenţă, cum ar fi cele specială, extraordinară, principală, multiplă.

5.2. COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

5.2.1. Noţiuni generale
5.2.2. Competenţa instanţelor penale civile
5.2.2.1. Competenţa judecătoriei (art. 25 C.pr.pen.)
5.2.2.2. Competenţa tribunalului (art. 27 C.pr.pen.)
5.2.2.3. Competenţa Curţii de Apel (art. 281 C.pr.pen.)
5.2.3. Competenţa instanţelor militare
5.2.3.1. Competenţa tribunalului militar (art. 26 C.pr.pen.)
5.2.3.2. Competenţa tribunalului militar teritorial (art. 28 C.pr.pen.)
5.2.3.3. Competenţa Curţii Militare de Apel (art. 282 C.pr.pen.)
5.2.4. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

73
 5.3. PROROGAREA DE COMPETENŢĂ
5.3.1. Noţiunea de prorogare
Organele judiciare îşi pot extinde competenţa asupra unor cauze care,
în mod normal, revin altor organe judiciare egale sau inferioare în grad şi
poartă numele de prorogare de competenţă. Ea se face numai în cazurile
prevăzute de lege şi în materie penală o întâlnim în cazurile de
indivizibilitate, conexitate, disjungerea chestiunilor prealabile şi în cazul
schimbării încadrării juridice sau a calificării faptei ce face obiectul
judecăţii.
5.3.2. Competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate
Indivizibilitatea se caracterizează prin unicitatea faptei.
Cauzele de indivizibilitate sunt:
– când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;
– când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act;
– în cazul infracţiunilor continuate sau în orice alte cazuri, când două
sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
Conexitatea implică o pluralitate de acte care constituie fiecare o
faptă penală, acte care îşi păstrează autonomia, spre deosebire de
indivizibilitate, la care pluralitatea de acte constituie o unitate juridică.
Cazurile de conexitate sunt următoarele:
– când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite,
de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
– când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc
diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori;
– când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a
asigura sustragerea de la răspunderea penală a făptuitorului altei infracţiuni;
– când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea
lor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.
5.3.3. Competenţa în caz de disjungere
5.4. DISPOZIŢII COMUNE REFERITOARE LA COMPETENŢĂ
5.4.1. Declinarea şi conflictele de competenţă, excepţiile de
competenţă
5.4.2. Competenţa în cazul schimbării încadrării juridice sau
calificării faptei, precum şi în cazul schimbării calităţii inculpatului
5.4.3. Competenţa în cazul chestiunilor prealabile
74
 5.4.4. Dispoziţii care se aplică la urmărirea penală

5.5. INCOMPATIBILITATEA ŞI STRĂMUTAREA CAUZELOR

ÎN PROCESUL PENAL
5.5.1. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea (art. 46-54 C.pr.pen.)
În activitatea pe care o desfăşoară, organele judiciare trebuie să aibă o
calificare profesională corespunzătoare, probitate social-morală, precum şi
să manifeste obiectivitate şi imparţialitate în îndeplinirea atribuţiilor
procesuale.
Incompatibilitatea este instituţia prin intermediul căreia o anumită
persoană care face parte dintr-un organ judiciar este împiedicată să participe
la activitatea procesuală dintr-o cauză penală concretă, în vederea înlăturării
suspiciunilor care planează asupra obiectivităţii şi imparţialităţii modului de
rezolvare a cauzei de către persoana respectivă.
Sunt incompatibile următoarele persoane: judecătorul, procurorul,
magistratul asistent, grefierul, organul de cercetare penală, expertul şi
interpretul.
Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute de art. 46-49 C.pr.pen.
Abţinerea este modalitatea prin care una din persoanele aflate în stare
de incompatibilitate solicită a nu participa în cauza respectivă (art. 50
C.pr.pen.).
Recuzarea este instituţia prin care, dacă nu a făcut declaraţie de
abţinere, persoana incompatibilă poate fi recuzată atât în cursul urmăririi
penale, cât şi în cursul judecăţii, de către oricare dintre părţi, de îndată ce
partea a aflat de existenţa cazului de incompatibilitate.
5.5.2. Procedura de soluţionare
În cursul urmăririi penale asupra abţinerii sau recuzării se pronunţă pro-
curorul care supraveghează cercetarea penală sau procurorul ierarhic superior.
În cursul judecăţii, abţinerea sau recuzarea judecătorului,
procurorului, magistratului asistent sau grefierului se soluţionează de un alt
complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine
sau este recuzat.
5.5.3. Strămutarea cauzelor penale (art. 55 – 61 C.pr.pen.)
Strămutarea este un remediu procesual în vederea înlăturării
situaţiilor care pun în pericol normala desfăşurare a unui proces penal, în
care obiectivitatea şi imparţialitatea sunt grav ameninţate, fiind necesară
strămutarea la o altă instanţă de acelaşi grad. Instituţia strămutării nu
priveşte faza de urmărire penală, ci numai faza de judecată.
5.5.4. Procedura strămutării
75
 Strămutarea poate fi cerută de partea interesată, procuror sau de
ministrul justiţiei şi se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
6. PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ
6.1. PROBELE (art. 62-68 C.pr.pen.)
6.1.1. Noţiunea de probă
Probele sunt acele elemente de fapt (realităţi, împrejurări, întâmplări)
care, datorită relevanţei lor informative, servesc la aflarea adevărului şi la
justa rezolvare a cauzei penale. Constituie probă orice element de fapt care
serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la
identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
6.1.2. Importanţa şi clasificarea probelor
Probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe
se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată, potrivit
convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate, şi
conducându-se după conştiinţa lor.

6.2. PROBATORIUL ÎN PROCESUL PENAL

6.2.1. Noţiuni introductive şi obiectul probaţiunii
Obiectul probaţiunii îl constituie totalitatea faptelor şi împrejurărilor
de fapt ce trebuie dovedite într-o cauză penală pentru a putea fi just
soluţionată. Obiectul probei trebuie să privească obiectul probaţiunii,
această corelaţie făcând posibilă calificarea probei ca fiind admisibilă,
pertinentă, concludentă şi utilă.
6.2.2. Sarcina probaţiunii
Prin sarcina probaţiunii se înţelege obligaţia procesuală ce revine
participanţilor de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii,
fie datoria celui ce acuză de a indica faptul ce este de probat şi de a face
dovada acestuia sau obligaţia administrării probelor în procesul penal.
Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de
urmărire penală şi instanţei de judecată.
6.2.3. Prezumţia de nevinovăţie
Conform art. 23 alin. 11 din Constituţie şi art. 52 C.pr.pen., până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată nevinovată.
6.2.4. Administrarea şi aprecierea probelor
Administrarea probelor constă în activitatea de a lua la cunoştinţă, şi
de a da eficacitate juridică în modurile prescrise de lege, despre faptele şi
76
elementele de fapt necesare aflării adevărului într-o cauză penală.
Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de
instanţa de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării
tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor.

6.3. MIJLOACELE DE PROBĂ (art. 69-135 C.pr.pen.)

6.3.1. Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă
Mijloacele de probă sunt acele mijloace legale prin care se constată
elemente de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal. În actualul Cod de
procedură penală, mijloacele de probă sunt limitativ enumerate, şi anume:
declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii
civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile,
înregistrările audio şi video, fotografiile, mijloacele materiale de probă,
constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.
6.3.2. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor
6.3.2.1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului
– procedura de ascultare (momentul procedurii prealabile, momentul
obţinerii declaraţiei, momentul punerii de întrebări cu privire la faptă). Se
consemnează în scris aceste declaraţii. Ele pot servi la aflarea adevărului,
numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă
din ansamblul probelor existente în cauză.
6.3.2.2. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile
civilmente
6.3.2.3. Declaraţiile martorilor
Conform art. 78 Cod pr.pen., persoana care are cunoştinţă despre
vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului, în procesul
penal, poate fi ascultată în calitate de martor.
Nu pot fi ascultate ca martor:
– persoana obligată a păstra secretul profesional cu privire la faptele
sau împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără
încuviinţarea persoanei sau a unităţii faţă de care este obligată a păstra
secretul;
– persoanele care au calitatea de parte în cauză;
– nu pot fi ascultaţi ca martori în cauza supusă revizuirii un martor,
un expert sau un interpret care a săvârşit infracţiunea de mărturie
mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, precum şi un membru al
completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de
cercetare penală, a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire
se cere.
77
 Nu pot fi obligate să depună ca martor soţul şi rudele apropiate ale
învinuitului sau inculpatului.
Drepturile şi obligaţiile martorilor
Procedura de ascultare a martorilor: protecţia datelor de identificare a
martorului; modalităţi speciale de ascultare a martorului; protejarea
deplasărilor martorului
Consemnarea declaraţiei martorilor
Valoarea probatorie a declaraţiei martorilor
Martorii asistenţi
6.3.2.4. Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor în
procesul penal
Confruntarea
Folosirea interpreţilor
6.3.2.5. Înscrisurile, înregistrările audio şi video
6.3.2.5.1. Înscrisurile ca mijloace de probă
Procesul verbal: condiţii de fond; condiţii de formă; valoare
probatorie
6.3.2.5.2. Interceptările şi înregistrările audio sau video, fotografiile
Condiţii ce trebuie îndeplinite pentru înregistrările video
6.3.2.6. Mijloacele materiale de probă
Sunt: obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite;
obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea
unei infracţiuni; obiectele care sunt produsul infracţiunii; orice alte obiecte
care pot servi la aflarea adevărului.
6.3.2.7. Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a
mijloacelor materiale de probă
6.3.2.7.1. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
6.3.2.7.2. Percheziţia
Noţiuni preliminare
Proceduri de efectuare a percheziţiei
6.3.2.7.3. Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea
6.3.2.8. Constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele
6.3.2.8.1. Constatările tehnico-ştiinţifice
Cazuri: când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă
sau de schimbare a unor situaţii; când este necesară lămurirea urgentă a
unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Procedura efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice
Valoare probatorie
78
 6.3.2.8.2. Constatările medico-legale
Cazuri: în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se
cunoaşte ori este suspectă; când este necesară o examinare corporală asupra
învinuitului ori a persoanei vătămate, pentru a constata pe corpul acestora
urmele infracţiunii.
Procedura constatărilor medico-legale
Valoare probatorie
6.3.2.8.3. Expertizele
Noţiune şi clasificare
Procedura şi valoarea probatorie a expertizei
6.3.2.9. Comisia rogatorie şi delegarea
Când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are
posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să
procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice act procedural, se
poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanţe, care
are posibilitatea să le efectueze.
Comisia rogatorie se poate dispune prin rezoluţie motivată a
organului de urmărire penală sau încheierea dată de instanţa de judecată şi
se poate adresa numai unui organ sau instanţe egale în grad.
Deosebirea dintre delegare şi comisia rogatorie constă în faptul că
obiectul delegării este realizat de un organ judiciar ierarhic inferior.

7. MĂSURILE PREVENTIVE ŞI ALTE MĂSURI PROCESUALE

(art. 136-170 C.pr.pen.)
7.1. NOŢIUNI PRIVIND MĂSURILE PROCESUALE
Măsurile procesuale sunt instituţii de drept procesual penal puse la
dispoziţia organelor judiciare şi constau în anumite privaţiuni sau
constrângeri, personale sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările
în care se desfăşoară procesul penal.
7.2. MĂSURILE PREVENTIVE
7.2.1. Aspecte generale privind măsurile preventive
Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu
caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat
să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra
desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.
79
 7.2.2. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor
de prevenţie
Pentru luarea măsurilor de prevenţie trebuie realizate cumulativ
următoarele condiţii: să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau
inculpatul a săvârşit o faptă penală; pentru infracţiunea săvârşită, legea să
prevadă pedeapsa închisorii; să existe vreuna din cauzele prevăzute de art.
148 lit.a-i (lit. g abrogat) C.pr.pen.
Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă,
când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Dacă nu
mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive,
aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere.
Măsurile preventive încetează de drept:
– la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele
judiciare;
– în caz de scoatere de sub urmărire, încetare a urmăririi penale sau
de încetare a procesului penal ori de achitare;
– când durata arestării preventive a atins jumătatea maximului
pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul
incriminării;
– în cazurile prevăzute de art. 350 alin 3 Cod procedură penală.
7.2.3. Controlul legalităţii normelor privind măsurile preventive
7.2.4. Categoriile măsurilor preventive
7.2.4.1. Reţinerea
Măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală faţă de
învinuit, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
– sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală;
– infracţiunea respectivă să fie pedepsită cu închisoare, indiferent de
limitele pedepsei;
– să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C.pr.pen.
Măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă şi poate dura cel mult 24
de ore.
7.2.4.2. Obligarea de a nu părăsi localitatea
Constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de
procuror ori de instanţa de judecată, de a nu părăsi localitatea în care
locuieşte fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.
7.2.4.3. Obligarea de a nu părăsi ţara
7.2.4.4. Arestarea preventivă

80
 Arestarea preventivă este cea mai gravă măsură preventivă şi constă
în deţinerea persoanei în locuri anume destinate celor privaţi de libertate în
cauzele penale.
a) Arestarea învinuitului (art. 146-147 C.pr.pen.): condiţii; organul
judiciar care poate lua această măsură; durata.
b) Arestarea inculpatului (art. 148-160b C.pr.pen.): condiţii; organul
judiciar care poate lua această măsură; durata şi prelungirea arestării
(procedura).
7.2.4.5. Dispoziţii speciale privind reţinerea sau arestarea minorilor
(art. 160e – 160h C.pr.pen.)
7.2.5. Liberarea provizorie
7.2.5.1. Liberarea provizorie sub control judiciar: condiţii; obligaţii
impuse de organul judiciar
7.2.5.2. Liberarea provizorie pe cauţiune
Se poate acorda la cerere când: există proces penal cu acţiune penală
pusă în mişcare, inculpatul este arestat, s-a depus cauţiunea stabilită de
organul judiciar competent. Cauţiunea are scopul de a obliga pe inculpat la
respectarea obligaţiilor ce-i revin pe timpul eliberării şi nu de a se repara
paguba produsă prin infracţiune sau a se înlocui răspunderea penală.
7.2.5.3. Dispoziţii comune privind procedura liberării provizorii
Conţinutul cererii şi competenţa de rezolvare a cererii

7.3. ALTE MĂSURI PROCESUALE (art. 161-170 C.pr.pen.)

7.3.1. Măsurile de ocrotire şi de siguranţă
7.3.1.1. Luarea măsurilor de ocrotire
7.3.1.2. Luarea măsurilor de siguranţă în timpul procesului penal
(condiţii şi procedură)
7.3.2. Măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii
7.3.2.1. Măsurile asiguratorii
7.3.2.1.1. Noţiuni preliminare
7.3.2.1.2. Procedura de luare a măsurilor asiguratorii şi modalitatea
prin care pot fi constatate
Măsurile asiguratorii sunt: sechestrul penal, inscripţia ipotecara şi
poprirea.
7.3.2.2. Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare
7.3.2.2.1. Restituirea lucrurilor
7.3.2.2.2. Restabilirea situaţiei anterioare

81
 8. ACTELE PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE
(art. 175-199 C.pr.pen.)
8.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND ACTELE PROCESUALE
ŞI PROCEDURALE
8.1.1. Noţiunea de act procesual şi de act procedural
Actele procesuale sunt instrumente juridice prin care sunt exercitate
drepturile, prerogativele şi facultăţile organelor judiciare şi subiecţilor pro-
cesuali, prin care se asigură desfăşurarea procesului penal (începerea urmăririi
penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale etc.).
Actele procedurale sunt mijloace juridice prin care se aduc la
îndeplinire sarcinile ce decurg din actele procesuale şi din măsurile
procesuale intervenite şi, respectiv, luate în cursul procesului penal
(ascultarea unui martor, înmânarea citaţiei etc.).
8.1.2. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale comune
8.1.3. Actele procedurale comune
8.1.3.1. Citaţia – noţiune, conţinut, locul de citare, înmânarea citaţiei,
dovada de primire)
8.1.3.2. Mandatul de aducere
8.1.3.3. Comunicarea altor acte procedurale
8.1.4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale
şi înlăturarea unor omisiuni vădite
8.2. TERMENELE ÎN PROCESUL PENAL ŞI SANCŢIUNILE PROCE-
DURALE PENALE
8.2.1. Termenele
8.2.1.1. Noţiune şi clasificare
8.2.1.2. Calculul termenelor
8.2.2. Sancţiunile procedurale penale
8.2.2.1. Noţiunea de sancţiune procedurală penală
8.2.2.2. Inexistenţa, decăderea, inadmisibilitatea
8.2.2.3. Nulităţile (clasificare, condiţii şi efecte)
8.3. CHELTUIELILE JUDICIARE ŞI AMENDA
8.3.1. Cheltuielile judiciare

82
 Cheltuielile judiciare se împart în două categorii: cheltuieli avansate
de stat şi cheltuieli făcute de părţi
8.3.2. Amenda judiciară

SEMESTRUL II

9. URMĂRIREA PENALĂ (art. 200-2781 C.pr.pen.)

9.1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PARTEA SPECIALĂ
A CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ
9.2. URMĂRIREA PENALĂ. PRIMA FAZĂ A PROCESULUI PENAL
9.2.1. Noţiunea, importanţa şi necesitatea urmăririi penale
9.2.2. Obiectul, scopul şi sarcinile urmăririi penale
Obiect – strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii
acestora pentru a se constata dacă este sau cazul să se dispună trimiterea în
judecată.
9.2.3. Limitele urmăririi penale: limita iniţială; limita finală
9.2.4. Trăsăturile urmăririi penale: lipsa de colegialitate,
subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală, caracter
nepublic, lipsa caracterului expres contradictoriu, caracterul preponderent al
formei scrise
9.2.5. Alte aspecte privind urmărirea penală

9.3. COMPETENŢA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

9.3.1. Competenţa organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare
Cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei
pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa
altor organe de cercetare
9.3.2. Competenţa organelor de cercetare penală speciale
Acestea sunt: ofiţerii anume desemnaţi de comandanţii unităţilor
militare corp aparte şi similare; ofiţerii anume desemnaţi de şefii
comenduirilor de garnizoană; ofiţerii anume desemnaţi de către
comandanţii centrelor militare; ofiţerii poliţiei de frontieră anume
desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră; căpitanii porturilor.
9.3.3. Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi penale
Procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală.
În exercitarea acestei atribuţii, el conduce şi controlează activitatea de
83
cercetare penală a poliţiei şi a altor organe. Poate să efectueze orice acte de
urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează, dar în mod obligatoriu
efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 209
alin.3 Cod pr.pen.
9.3.4. Unele probleme privind competenţa în activitatea organelor de
urmărire penală
9.3.5. Actele încheiate de unele organe de constatare, de comandanţii
de nave şi aeronave şi de subofiţerii trupelor de grăniceri
9.3.5.1. Actele încheiate de organele de constatare
Aceste organe sunt: organele inspecţiilor de stat, precum şi ale altor
unităţi la care se referă art. 145 Cod penal, pentru infracţiunile ce constituie
încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează
potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale administraţiei
publice, ale altor unităţi la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru
infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordinea ori
sub controlul lor.
9.3.5.2. Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave şi de
subofiţerii trupelor de grăniceri.
9.4. SUPRAVEGHEREA EXERCITATĂ DE PROCUROR ÎN ACTI-
VITATEA DE URMĂRIRE PENALĂ
9.4.1. Obiectul supravegherii:
a) orice infracţiune să fie descoperită;
b) orice infractor să fie tras la răspundere penală;
c) nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii
temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
d) veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;
e) ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală
ca să ia asemenea măsuri.
9.4.2. Trecerea cauzei de la un organ la altul
Procurorul poate să dispună, după necesitate, ca, într-o cauză penală
în care cercetarea trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, aceasta
să fie efectuată de un alt asemenea organ.
9.4.3. Modalităţile de exercitare a supravegherii:
– conduce şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a
altor organe şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate
cu respectarea dispoziţiilor legale;

84
 – organele de cercetare penală sunt obligate să încunoştiinţeze de
îndată pe procuror despre infracţiunile de care au luat cunoştinţă;
– procurorul poate asista la efectuarea oricărui act de cercetare penală
sau să-l efectueze personal;
– poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare
penală.
9.5. EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE
9.5.1. Sesizarea organelor de urmărire penală
9.5.1.1. Modurile de sesizare.
Acestea sunt: plângerea, denunţul, sesizarea din oficiu.
9.5.1.2. Modurile speciale de sesizare
9.5.1.3. Actele premergătoare
9.5.2. Desfăşurarea urmăririi penale
9.5.2.1. Începerea urmăririi penale
9.5.2.2. Efectuarea actelor de urmărire penală
9.5.2.3. Suspendarea urmăririi penale
9.5.2.4. Încetarea urmăririi penale
Are loc când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute
în art. 10 lit f) -h) şi j) şi există învinuit sau inculpat în cauză.
9.5.2.5. Scoaterea de sub urmărirea penală
Are loc când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute
în art. 10 lit a) -e) şi există învinuit în cauză.
9.5.2.6. Clasarea
Are loc atunci când intervine vreunul din cazurile prevăzute de art.
10 şi nu există învinuit sau inculpat în cauză.
9.5.2.7. Procedura prezentării materialului de urmărire penală
9.5.2.8. Terminarea urmăririi penale: aspecte generale; urmărire fără pu-
nerea în mişcare a acţiunii penale; urmărire cu acţiunea penală pusă în mişcare.
9.6. TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ
9.6.1. Aspect instituţional
9.6.2. Verificarea lucrărilor urmăririi penale
9.6.3. Rezolvarea cauzelor de procuror
9.6.4. Rechizitoriul
9.7. RELUAREA URMĂRIRII PENALE
Cazuri:
a) încetarea cauzei de suspendare;
b) restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii
sau completării urmăririi, ori ca urmare a extinderii acţiunii penale sau a
procesului penal;
85
 c) redeschiderea urmăririi penale.

9.8. PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA ACTELOR ŞI MĂSURILOR

DE URMĂRIRE PENALĂ
9.8.1. Dreptul de a face plângere
9.8.2. Termenul de rezolvare
9.8.3. Plângerea contra actelor procurorului
9.8.4. Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonan-
ţelor procurorului de retrimitere în judecată

10. PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE

(art. 279-286 C.pr.pen.)

10.1. NOŢIUNI GENERALE

10.1.1. Noţiunea de plângere prealabilă
10.1.2. Titularii plângerii prealabile: persoana vătămată;
reprezentanţii legali pentru persoana vătămată lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă
10.1.3. Conţinutul plângerii prealabile:
− descrierea faptei;
− indicarea autorului;
− arătarea mijloacelor de probă;
− indicarea adresei părţilor şi a martorilor;
− precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă;
− indicarea persoanei responsabile civilmente dacă este cazul.
10.2. ORGANELE LA CARE POATE FI INTRODUSĂ PLÂNGEREA
PREALABILĂ
10.2.1. Consideraţii preliminarii
10.2.2. Introducerea plângerii prealabile la instanţa de judecată
10.2.3. Introducerea plângerii prealabile la organul de cercetare
penală sau procuror
10.2.4. Introducerea plângerii prealabile la organul competent să
efectueze urmărirea penală
10.3. SITUAŢII PARTICULARE PRIVIND PROCEDURA PLÂNGERII
PREALABILE
10.3.1. Procedura în cazul infracţiunilor flagrante
86
 10.3.2. Procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate
10.3.3. Procedura în cazul schimbării încadrării juridice a faptei şi
când plângerea a fost greşit îndreptată
11. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ (art. 313-360 C.pr.pen.)

11.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND JUDECATA CA FAZĂ A PRO-

CESULUI PENAL ŞI PRINCIPIILE SPECIFICE ACESTEIA
11.1.1. Noţiuni generale privind judecata ca fază a procesului penal
11.1.2. Principiile specifice fazei de judecată
Acestea sunt: principiul nemijlocirii, publicitatea şedinţei de judecată,
principiul oralităţii, contradictorialitatea şedinţei de judecată.
11.1.3. Gradele de jurisdicţie
În sistemul de drept procesual penal românesc există trei grade de
jurisdicţie: judecata în fond, apelul şi recursul.
11.2. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND JUDECATA
11.2.1. Rolul activ al instanţei de judecată
11.2.2. Locul unde se desfăşoară judecata
11.2.3. Citarea părţilor la judecată
11.2.4. Compunerea instanţei
11.2.5. Asigurarea apărării
11.2.6. Alte măsuri pregătitoare şedinţei de judecată
11.2.7. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi
11.2.8. Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată
11.2.9. Constatarea infracţiunilor de audienţă
11.2.10. Verificarea sesizării instanţei şi a arestării inculpatului
11.2.11. Menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului şi ve-
rificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii
11.2.11. Drepturile procurorului şi ale părţilor în instanţă
11.2.12. Suspendarea judecăţii
11.2.13. Dispoziţii generale privind hotărârile judecătoreşti
11.2.13.1. Noţiune
11.2.13.2. Felurile hotărârilor judecătoreşti
11.2.13.3. Conţinutul hotărârilor judecătoreşti
11.2.13.4. Deliberarea şi luarea hotărârii
11.2.13.5. Pronunţarea hotărârii
11.2.13.6. Redactarea şi semnarea hotărârii
11.3. DESFĂŞURAREA JUDECĂŢII ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

87
 11.3.1. Dispoziţii generale
a) Dispoziţii generale privind gradele de jurisdicţie
b) Participanţii la judecată în primă instanţă
c) Obiectul judecăţii în primă instanţă
11.3.2. Etapele desfăşurării judecăţii în primă instanţă
a) Măsuri premergătoare şedinţei de judecată
b) Şedinţa de judecată în primă instanţă
– începerea judecăţii;
– cercetarea judecătorească;
– restituirea cauzei la procuror;
– schimbarea încadrării juridice şi extinderea obiectului judecăţii;
– dezbaterile;
– ultimul cuvânt al inculpatului.
c) Deliberarea
d) Hotărârea instanţei
e) Pronunţarea hotărârii
f) Redactarea şedinţei
g) Comunicarea hotărârii

12. CĂILE DE ATAC ORDINARE (art. 361-38519 C.pr.pen.)

12.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CĂILE ORDINARE DE ATAC
12.1.1. Scurt istoric
12.1.2. Caracterizare generală a căilor de atac ordinare. Despre
gradele de jurisdicţie

12.2. ASPECTE COMUNE

12.2.1. Sediul materiei
12.2.2. Persoanele care pot acţiona în căile extraordinare de atac
Aceste persoane sunt:
– procurorul, în ce priveşte latura penală şi civilă;
– inculpatul, în ce priveşte latura penală şi civilă;
– partea vătămată, în cauzele în care acţiunea penală se pune în miş-
care la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală;
– partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura
civilă;
– martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile
de judecată;

88
 – orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o
măsură sau act al instanţei.

12.2.3. Termenul de declarare a apelului şi a recursului

Termenul de declarare a apelului şi a recursului este de 10 zile, dacă
legea nu dispune altfel.
12.2.4. Declararea apelului şi a recursului
Apelul şi recursul se declară prin cerere scrisă. Cererea trebuie
semnată de persoana care face declaraţia. Dacă nu poate semna, va fi
atestată de grefier, apărător, primarul sau secretarul consiliului local, ori de
funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea unde are domiciliul.
Procurorul sau oricare dintre părţi prezente la pronunţarea hotărârii pot
declara apel oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea.
12.2.5. Efectele căilor ordinare de atac: efectul suspensiv; efectul
devolutiv; neagravarea situaţiei în propria cale de atac; efectul extensiv.

12.3. APELUL
12.3.1. Noţiuni introductive
12.3.2. Hotărârile supuse apelului. Acestea sunt şedinţele.
Nu pot fi atacate cu apel: şedinţele pronunţate de judecătorii privind
infracţiunile menţionate în art. 279 alin 2 lit.a; şedinţele pronunţate de
tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit.a)
şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu
pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; şedinţele pronunţate de curţile de apel
şi Curtea Militară de Apel; şedinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie; şedinţele de dezinvestire.
12.3.3. Motivarea apelului
12.3.4. Judecarea apelului
12.3.5. Soluţiile la judecarea în apel
Instanţa, judecând apelul, pronunţă una din următoarele soluţii:
a) respinge apelul, menţinând hotărârea atacată dacă: apelul este
tardiv sau inadmisibil; apelul este nefondat;
b) admite apelul şi desfiinţează sentinţa primei instanţe, pronunţând o
nouă hotărâre şi procedează la o nouă judecată în fond; desfiinţează sentinţa
primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a
fost desfiinţată, pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut
loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în
imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această

89
imposibilitate, ori prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei. Dacă
hotărârea a fost desfiinţată pentru caz de incompetenţă, se dispune
rejudecarea de către instanţa competentă.

12.3.6. Procedura de rejudecare

12.4. RECURSUL
12.4.1. Noţiuni introductive
12.4.2. Hotărârile supuse recursului. Sunt prevăzute la art. 3851 Cod
procedură penală.
12.4.3. Cazurile şi motivele de recurs
12.4.4. Judecarea recursului
12.4.5. Soluţionarea recursului
12.4.6. Procedura de rejudecare

13. CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

(art. 386-4142 C.pr.pen.)
13.1. PREZENTAREA CĂILOR EXTRAORDINARE DE ATAC
13.2. CONTESTAŢIA ÎN ANULARE
13.2.1. Caracterizare generală
13.2.2. Cazurile de contestaţie în anulare:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a
judecat de către instanţă de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că, la termenul la care s-a judecat cauza de
către instanţa de recurs, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a
încunoştiinţa instanţa despre această împiedecare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de
încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit.f) -i), cu privire la
care existau probe la dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri
definitive pentru aceeaşi faptă.
13.2.3. Cererea de contestaţie în anulare, titularii ei şi termenul de
introducere
Poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele
prevăzute la lit.c) şi d), şi de procuror.

13.3. REVIZUIREA
13..3.1. Caracterizare generală
13.3.2. Cazurile de revizuire:
90
 a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de
instanţă la soluţionarea cauzei;
b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit o infracţiune de
mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere
a fost declarat fals;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana
care a efectuat acte de cercetare penală au comis o infracţiune în legătură cu
cauza a cărei revizuire se cere;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot
concilia.
13.3.3. Persoanele care pot cere revizuirea: oricare parte din proces,
în limitele sale procesuale; soţul şi rudele apropiate ale condamnatului,
chiar şi după moartea acestuia. Procurorul poate din oficiu să iniţieze
procedura revizuirii.
13.3.4. Cererea de revizuire şi termenul de introducere a acesteia
13.3.5. Efectuarea actelor de cercetare
13.3.6. Judecarea cererii de revizuire
13.4. RECURSUL ÎN ANULARE (există propunere de abrogare)
13.4.1. Caracterizare
13.4.2. Exercitarea recursului în anulare
13.4.5. Cazurile în care se poate face recurs în anulare
13.4.6. Termenul de declarare
13.4.7. Suspendarea executării hotărârii atacate cu recurs în anulare
13.4.8. Judecarea recursului în anulare
13.5. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

14. EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE

(art. 415-464 C.pr.pen.)
14.1. DISPOZIŢII GENERALE
14.1.1. Punerea în executare a hotărârilor penale – fază a procesului
penal
14.1.2. Caracterul executoriu al hotărârilor penale
Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas
definitive. Hotărârile nedefinitive sunt executorii când legea dispune
aceasta.
14.1.3. Momentele în care hotărârile judecătoreşti penale rămân
definitive
91
 14.2. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR PRINCIPALE
14.2.1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiei pe
viaţă
Se pun în executare prin emiterea mandatului de executare. Se trimit
două exemplare, după caz, organului de poliţie, comandantului locului de
deţinere sau comandantului unităţii militare.
14.2.2. Punerea în executare a pedepsei amenzii
Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună
recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3
luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. La cererea condamnatului se
poate dispune eşalonarea plăţii, pe cel mult două luni în rate lunare.
14.3. PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR
COMPLEMENTARE
14.3.1. Interzicerea exerciţiului unor drepturi
14.3.2. Degradarea militară
14.4. PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURILOR
DE SIGURANŢĂ
14.4.1. Obligarea la tratament medical
14.4.2. Internarea medicală
14.4.3. Alte măsuri de siguranţă
14.5. PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIŢIILOR PRIVIND
ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE ŞI A DISPOZIŢIILOR PRIN
CARE S-AU APLICAT SANCŢIUNILE PREVĂZUTE ÎN ART.181
C.PEN.
14.5.1. Punerea în executare a dispoziţiilor privind înlocuirea
răspunderii penale
14.5.2. Punerea în executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat
sancţiuni în baza art. 181 C.pen.

14.6. PUNEREA ÎN EXECUTARE A AMENZII JUDICIARE ŞI A

CHELTUIELILOR JUDICIARE AVANSATE DE STAT
14.6.1. Amenda judiciară
14.6.2. Cheltuielile avansate de stat

14.7. PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIŢIILOR CIVILE

DIN HOTĂRÂRE
14.7 1. Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate
14.7.2. Înscrisurile declarate false
92
 14.8. SCHIMBĂRI ÎN EXECUTAREA UNOR HOTĂRÂRI
14.8.1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei
14.8.2. Alte modificări ale pedepsei
14.8.3. Liberarea condiţionată
14.8.4. Înlocuirea şi reducerea pedepsei pentru militari
14.9. DISPOZIŢII COMUNE
14.9.1. Procedura la instanţa de executare
14.9.2. Contestaţie la executare

15. PROCEDURI SPECIALE (art. 465-5221 C.pr.pen.)

15.1. NOŢIUNEA DE PROCEDURĂ SPECIALĂ
15.2. URMĂRIREA ŞI JUDECAREA UNOR INFRACŢIUNI
FLAGRANTE
15.2.1. Necesitatea procedurii speciale în cazul unor infracţiuni
flagrante
15.2.2. Cazurile de aplicare a procedurii speciale de urmărire şi
judecare a unor infracţiuni flagrante
15.2.3. Urmărirea penală a unor infracţiuni flagrante
15.2.4. Judecarea unor infracţiuni flagrante
15.2.5. Alte aspecte legate de procedura specială în cazul unor
infracţiuni flagrante
15.3. PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI
15.3.1. Ocrotirea minorilor în cursul procesului penal
15.3.2. Urmărirea penală în cazul infractorilor minori
15.3.3. Judecarea infractorilor minori
15.3.4. Punerea în executare a măsurilor educative sau a pedepselor
aplicate minorilor
15.4. PROCEDURA URGENTĂ DE URMĂRIRE ŞI JUDECARE
PENTRU UNELE INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE (Legea nr.78 din
05.05.2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, publicată în „Monitorul Oficial” nr.219 din 18.05.2000)
15.4.1. Urmărirea penală
15.4.2. Judecata
15.5. PARTICULARITĂŢI ALE TRAGERII LA RĂSPUNDERE
ÎN CAZUL PERSOANELOR CARE SE BUCURĂ DE IMUNITATE DE
JURISDICŢIE PREVĂZUTE ÎN CONSTITUŢIE
93
 15.6. PROCEDURA REABILITĂRII JUDECĂTOREŞTI
15.6.1. Cererea de reabilitare
15.6.2. Judecarea cererii de reabilitare
15.7. PROCEDURA DE REPARARE A PAGUBEI ÎN CAZUL
CONDAMNĂRII SAU LUĂRII UNEI MĂSURI PREVENTIVE PE
NEDREPT
15.7.1. Cazurile care dau dreptul la reparaţie
15.7.2. Acţiunea pentru reparare
15.8. PROCEDURA ÎN CAZ DE DISPARIŢIE
A ÎNSCRISURILOR JUDICIARE
15.9. ASISTENŢA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ
ÎN MATERIE PENALĂ
15.9.1. Procedura comisiei rogatorii internaţionale
15.9.2. Recunoaşterea hotărârilor penale străine sau a altor acte
judiciare străine
15.10. PROCEDURA EXTRĂDĂRII
15.10.1. Procedura în cazul în care România este stat solicitant
15.10.2. Procedura în situaţia în care România este stat solicitat

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ*
1. Petre Buneci, Drept procesual penal, Editura Pinguin BOOK, Bucureşti,
2004.
2. Petre Buneci, Drept procesual penal, vol. I şi II, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2003 .
3. I. Neagu, Drept procesual penal, Editura Euro-Trading, Bucureşti, 1997.
4. Constituţia României, 2003.
5. Codul de procedură penală cu ultimele modificări.
6. Codul penal – art. 17-19, 44-51, 54-89, 90-98, 99-1101, 111-118, 119-139.
7. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
8. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor
de corupţie (M.Of. nr. 219/18.05.2002).
9. Legea nr. 296/2001 privind extrădarea (M.Of. nr. 326/18.06.2001).
10. Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române
(M.Of. nr. 305/09.05.2002).
11. Legea nr. 143/26.07.2002 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri (M.Of. nr. 362/03.08.2002).
12. Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului (M.Of. nr. 440/24 iunie 2002).

94
13. OUG nr. 43/2002 (MO 244/11.04.2002); Legea nr. 503/2002 (M.Of.
nr. 523/18.07.2002) şi OUG 24/2004 (MO 356/27.04.2004) privind Parchetul
Naţional Anticorupţie.

* Pentru ambele semestre de studiu

95