Sunteți pe pagina 1din 47

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

Lector univ. drd. FLOREA BUJOREL

Obiective
Cursul îşi propune drept obiective cunoaşterea principalelor norme
specifice dreptului proprietăţii intelectuale a instituţiilor ce definesc acest
drept punând la dispoziţia studenţilor informaţii privind subiectele, obiectul şi
conţinutul dreptului de autor, ale dreptului de folosire a invenţiilor, mărcilor şi
indicaţiilor geografice, ale desenelor şi modelelor industriale, în scopul
desăvârşirii pregătirii de specialitate a acestora, pentru a fi capabili să
răspundă exigenţelor juridice naţionale şi internaţionale.

I. INSTITUŢIA DREPTULUI PROPRIETĂŢII


INTELECTUALE

1. Obiectul dreptului proprietăţii intelectuale


Dreptul proprietăţii intelectuale reprezintă acea ramură de drept care
studiază normele juridice ce reglementează creaţiile intelectuale cu caracter
literar, artistic sau ştiinţific, precum şi creaţiile intelectuale cu aplicabilitate
industrială.
Disciplina dreptului proprietăţii intelectuale este formată din două
subramuri: a) subramura dreptului de autor; b) subramura dreptului
proprietăţii industriale.
a) Dreptul de autor, ca instituţie juridică, cuprinde totalitatea
normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la realizarea şi
protecţia operelor literare, artistice sau ştiinţifice.
b) Dreptul proprietăţii industriale sau dreptul de proprietate
industrială, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile referitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în
industrie şi la semnele distinctive ale acestei activităţi.

338
2. Principiile dreptului proprietăţii intelectuale
Principiile fundamentale ale dreptului proprietăţii intelectuale, şi
anume tratamentul naţional, dreptul de prioritate, independenţa brevetelor şi
independenţa mărcilor se degajă din Convenţia de la Paris şi din Convenţia
de la Berna. Ţările membre ale Uniunii de la Paris şi ale Uniunii de la Berna
au libertatea de a reglementa protecţia proprietăţii intelectuale prin legislaţiile
lor naţionale, sub condiţia respectării principiilor amintite.

II. IZVOARELE DREPTULUI PROPRIETĂŢII


INTELECTUALE

1. Categorii de izvoare
Dreptul de proprietate intelectuală cuprinde două categorii de izvoare:
a) izvoare interne; b) izvoare internaţionale.
a) Izvoare interne. În sistemul nostru de drept, principalele acte
normative care reglementează drepturile de proprietate intelectuală sunt:
Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, cu modificările şi
completările ulterioare; Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi
modelelor industriale; Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice; Legea nr. 16/1995 privind protecţia topografilor de circuite
integrate; Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
b) Izvoare internaţionale. Pe plan internaţional, protecţia proprietăţii
industriale se realizează prin Convenţia de la Paris, din 1883, iar protecţia
dreptului de autor, prin Convenţia de la Berna din 1886.

2. Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii


industriale
Legislaţia destul de diferită a diverselor ţări ale lumii, riscul ca o
invenţie publicată într-o ţară să distrugă noutatea invenţiei în alte ţări,
dezvoltarea tot mai accentuată a unui flux de tehnologie cu caracter
internaţional, creşterea comerţului internaţional au reprezentat cei mai
importanţi factori care au determinat cursul armonizării legilor industriale
la nivel internaţional.
Absenţa unei protecţii adecvate a proprietăţii industriale a devenit
vizibilă cu ocazia unei expoziţii internaţionale de invenţii, care a avut loc la
Viena, în 1873. Din cauza protecţiei legale inadecvate pentru invenţiile
339
expuse, mulţi inventatori străini s-au eschivat să-şi depună invenţiile la acea
expoziţie. Astfel, a fost nevoie să se organizeze un Congres, în cursul
aceluiaşi an, tot la Viena, în care s-a dezbătut Reforma brevetelor de invenţie.
După un număr de reuniuni internaţionale, Conferinţa internaţională de
la Paris din 1883 s-a încheiat prin semnarea Convenţiei pentru protecţia
proprietăţii industriale, care a intrat în vigoare la 7 iulie 1884. Prin această
Convenţie a fost creată şi Uniunea Internaţională pentru Protecţia
Proprietăţii Industriale. Convenţia de la Paris are un caracter deschis. Dacă,
la adoptarea ei, Convenţia a fost semnată de 11 state fondatoare, la 1 ianuarie
1999 un număr de 154 de state erau membre ale Uniunii. Convenţia de la
Paris a fost supusă unor revizuiri periodice.
România a aderat la Convenţia de la Paris, revizuită la Bruxelles
(1897) şi Washington (1911) printr-un Decret-lege din anul 1920. Ulterior, în
anul 1963, ţară noastră a aderat la textele revizuite de la Haga (1925), Londra
(1934) şi Lisabona (1958), iar în anul 1969, România a ratificat forma
Convenţiei revizuită la Stockholm (1967).
Ţările care au aderat la Uniunea de la Paris au obligaţia de a înfiinţa un
serviciu special de proprietate industrială şi un depozit central pentru
publicitatea brevetelor de invenţie, modelelor de utilitate, desenelor şi
modelelor industriale şi a mărcilor de fabrică sau de comerţ. Acest serviciu
specializat va edita o publicaţie periodică specială. În România, aceste
prevederi s-au concretizat prin înfiinţarea Oficiului Special pentru Invenţii şi
Mărci (OSIM) şi prin editarea „Revistei de proprietate intelectuală”.
Principalele prevederi ale Convenţiei de la Paris pot fi împărţite în
patru mari categorii:
- prevederi care conţin reglementări de drept material ce garantează un
drept de bază, cunoscut ca dreptul la tratament naţional. Principiul
tratamentului naţional înseamnă că fiecare ţară membră a Uniunii de la Paris
e obligată să asigure cetăţenilor celorlalte ţări membre aceeaşi protecţie pe
care o asigură propriilor săi cetăţeni;
- a doua categorie de prevederi stabileşte un drept de bază cunoscut ca
dreptul la prioritate. Dreptul la prioritate înseamnă că un candidat (sau
succesorul ori succesorii săi la titlu) care şi-a înregistrat un drept de
proprietate industrială într-una din ţările membre ale Uniunii, trebuie să
beneficieze de protecţie în toate celelalte ţări membre;

340
- a treia categorie de prevederi cuprinde un anumit număr de
reglementări comune de drept material, care conţin fie reguli privind drepturi
şi obligaţii ale persoanelor fizice sau juridice, fie reglementări care pretind
sau permit ţărilor membre să adopte legi potrivit acestor reglementări;
- a patra categorie de prevederi se referă la cadrul administrativ şi
cuprinde clauzele finale ale Convenţiei.

3. Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor


literare şi artistice
La 9 septembrie 1886 s-a încheiat, la Berna, Convenţia pentru protecţia
operelor literare şi artistice, după 25 de ani de lucrări pregătitoare, la care un
rol important l-a avut scriitorul Victor Hugo. Convenţia de la Berna este cel
mai vechi tratat internaţional în domeniul drepturilor de autor.
România a aderat, cu rezerve, la Convenţia de la Berna în forma
revizuită la Berlin prin Legea nr. 152/1926, pentru ca în 1995 să renunţe la
rezerve. Aceste rezerve priveau în principal durata drepturilor şi competenţa
în litigii având ca obiect interpretarea şi aplicarea Convenţiei. La forma
revizuită a Convenţiei prin Actul de la Paris din 1971 şi modificată în 1979,
România a aderat prin Legea nr. 77/1998.
Convenţia de la Berna se întemeiază pe trei principii de bază:
- principiul tratamentului naţional, conform căruia operele
provenite dintr-unul din statele membre trebuie să beneficieze în fiecare din
ţările membre de aceeaşi protecţie pe care ţara respectivă o acordă operelor
propriilor cetăţeni;
- principiul protecţiei automate, potrivit căruia tratamentul naţional nu
este condiţionat de îndeplinirea vreunei formalităţi. Altfel spus, protecţia este
acordată automat, fără să fie condiţionată de vreo formalitate de înregistrare;
- principiul independenţei protecţiei, conform căruia beneficiul şi
exercitarea drepturilor recunoscute nu depind de existenţa protecţiei în ţara de
origine a operei.
4. Convenţia de la Stockholm, din 1967, pentru înfiinţarea
Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI)
OMPI este o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie
specializată. La Conferinţa diplomatică de la Stockholm (1967) s-a semnat
Convenţia pentru constituirea OMPI, intrată în vigoare în anul 1970.
341
Activităţile OMPI sunt de trei tipuri, şi anume:
- activităţi de înregistrare, care implică servicii directe pentru
solicitanţi sau deţinători de proprietate intelectuală. Activităţile de acest gen
privesc primirea şi procesarea cererilor internaţionale şi sunt, de regulă,
finanţate din taxele solicitanţilor, care reprezintă circa trei sferturi din bugetul
OMPI;
- activităţi de cooperare interguvernamentală, care vizează
administrarea proprietăţii intelectuale, administrarea colecţiilor de documente
privind brevetele de invenţie folosite pentru cercetare şi comparaţii, precum şi
identificarea mijloacelor pentru facilitarea accesului la informaţii, întreţinerea
şi actualizarea sistemelor de clasificare internaţionale etc.;
- activităţile de substanţă sau programate ale OMPI, care cuprind
promovarea acceptării mai largi a tratatelor existente, actualizarea acestor
tratate, precum şi încheierea de noi tratate şi participarea la activităţi de
cooperare pentru dezvoltare.

III. SUBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR

1. Dreptul de autor. Noţiune şi caracterizare


Instituţia „dreptului de autor” este reglementată în sistemul românesc
de drept prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe,
cu modificările ulterioare.
Prin drept de autor se înţelege ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale care se nasc din crearea, publicarea şi
valorificarea operelor literare, artistice sau ştiinţifice. Dreptul de autor este
instrumentul de protecţie a creatorilor şi operelor acestora. Raţiunea acestei
protecţii este dictată de nevoia de a sprijini şi stimula capacitatea de creaţie a
indivizilor şi de necesitatea de a face ca rezultatele acestei creaţii să fie
disponibile unei mase largi de destinatari.
Dreptul de autor vizează anumite forme ale creativităţii care ţin, în
principal, de comunicaţia în masă. Totodată, aceste forme sunt legate de
cvasitotalitatea metodelor de comunicare publică, nu numai de publicaţiile
tipărite, ci şi de difuzarea prin organisme de radio şi televiziune, de
reprezentarea publică a filmelor în sălile de cinema etc. şi chiar de sistemele
computerizate pentru stocarea şi regăsirea informaţiilor.

342
Majoritatea operelor artistice, de exemplu cărţile, picturile, desenele
există doar din momentul în care au fost încorporate într-un obiect fizic.
Unele creaţii intelectuale, însă, există chiar dacă nu au fost materializate
şi nu se regăsesc obiectivate într-un purtător fizic. De exemplu, muzica
sau poeziile constituie opere din momentul compunerii lor, chiar dacă nu
au fost scrise printr-o notaţie muzicală, respectiv prin cuvinte. Cu toate
acestea, dreptul de autor protejează numai forma de exprimare a ideilor,
nu şi ideile înseşi.

2. Principiul adevăratului autor al operei


Calitatea de autor al unei opere nu o poate avea, potrivit legii române,
decât persoana fizică sau persoanele fizice, susceptibile să realizeze o
activitate intelectuală1, creativă, care presupune personalitate, inteligenţă, simţ
estetic, forţă creatoare, facultatea de a gândi şi formula idei şi a le expune
într-o forma personală, autentică. Potrivit art. 3 al. 1 din Legea nr. 8/1996,
autor este persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Aşadar,
persoana protejată prin dreptul de autor este, în principiu, autorul operei. Cu
toate acestea, regula nu are caracter absolut, pentru că există situaţii în care
drepturile de autor pot fi exercitate şi de alte persoane fizice sau juridice.
Activitatea de creaţie, nefiind un act juridic, nu este guvernată de
regulile privind manifestarea de voinţă. Prin urmare, persoana care a creat
opera dobândeşte calitatea de autor din momentul creaţiei, independent de
vârsta ori discernământul pe care le are. Cu alte cuvinte, legea nu impune nici
un fel de condiţie cu privire la capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a
creatorului operei pentru a dobândi calitatea de autor al creaţiei. Singura
condiţie este ca opera să reflecte capacitatea creatoare a autorului său.
Potrivit art. 3 al. 2 din Legea nr. 8/1996, în cazurile expres prevăzute de
lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului persoanele fizice şi
persoanele juridice, altele decât autorul. Aceştia pot exercita acele prerogative
ale dreptului de autor, constituind excepţii de la principiul adevăratului autor
al operei, pe care le consemnăm în următoarele cazuri:
a) succesorii în drepturi ai autorilor. Sunt subiecţi ai dreptului de
autor care pot exercita unele drepturi morale de autor, drepturile patrimoniale
fiind exercitate pe o durată limitată;
b)cesionarii legali ai drepturilor de autor. Este ipoteza operelor
rezultate în cadrul unor obligaţii de serviciu, când unitatea angajatoare
343
exercită drepturile patrimoniale de autor şi nu autorii adevăraţi ai acestor
opere;
c) cesionarii convenţionali ai drepturilor patrimoniale. Drepturile
patrimoniale de autor transmise prin contractul de cesiune se exercită, în acest
caz, în limitele şi pe durata convenită între cedent şi cesionar;
d)organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor. Alături de
gestionarea drepturilor patrimoniale de autor, aceste organisme pot exercita şi
unele drepturi morale.
e)persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea
şi sub numele căreia a fost creată opera. Este cazul operelor colective,
când dreptul de autor aparţine şi se exercită de către aceste persoane.
f) persoana fizică sau juridică ce face publică opera. Când opera
este adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub pseudonim care
nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de persoanele
care au publicat identitatea.

3. Calitatea de autor şi calitatea de subiect al dreptului de autor


3.1. Calitatea de autor al operei
Calitatea de autor izvorăşte din activitatea de creaţie a unei sau a unor
persoane fizice. Numai o persoană umană poate avea calitatea de autor al
unei opere, pentru că numai ea dispune de capacitatea de a crea. Odată opera
creată, apreciată de autor ca făcând parte din domeniul literar, artistic sau
ştiinţific, ea nu trebuie să îndeplinească alte condiţii prealabile pentru a avea
vocaţie la protecţie. În general, legea nu se referă la categoriile profesionale
de creatori.

3.2. Calitatea de subiect al dreptului de autor


Este o calitate juridică, născută din calitatea de autor al operei, fiind
recunoscută ca atare de lege tuturor creatorilor. Ea rezultă din dispoziţiile art.
1 al. 1 din lege: „dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau
ştiinţifice, precum şi asupra oricăror opere de creaţie intelectuală, este
recunoscut şi garantat”.
Deosebirea dintre calitatea naturală de autor al unei opere, pe de o
parte, şi calitatea de subiect al dreptului de autor, pe de altă parte, constă în
faptul că, deşi, ca regulă generală, cele două calităţi sunt reunite în una şi
344
aceeaşi persoană, sunt şi cazuri când calitatea de subiect al dreptului de
autor poate aparţine şi altor persoane fizice necreatoare sau chiar unor
persoane juridice. Astfel, art. 3 al. 2 din Legea nr. 8/1996 precizează că, în
cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată
autorului persoanele fizice sau juridice, altele decât autorul. În această
ipoteză, autor rămâne creatorul, dar calitatea de subiect al dreptului de autor
va aparţine altei persoane. În al doilea rând, art. 3 al. 3 din lege arată că este
posibilă transmiterea calităţii de subiect al dreptului de autor în condiţiile
legii. Aşadar, ceea ce se transmite nu este calitatea de autor, ci calitatea de
subiect al dreptului de autor. Un al treilea caz este statuat de art. 4 al. 2 din
lege. Acesta prevede că dreptul de autor poate fi exercitat de către o altă
persoană decât creatorul şi în cazurile în care opera a fost adusă la cunoştinţa
publică sub forma anonimă sau sub un pseudonim care nu permite
identificarea autorului. În acest caz, dreptul de autor se exercită de către
persoana fizică sau juridică prin a cărei contribuţie s-a făcut publică opera.

4. Opera comună şi opera colectivă


4.1. Opera comună
Potrivit art. 5 al. 1 din Legea nr. 8/1996, opera comună este opera
creată de două sau mai multe persoane în colaborare. Calitatea de subiect a
unei opere comune o au în mod firesc toţi realizatorii acesteia. Astfel,
dispoziţiile art. 5 al. 2 prevăd faptul că dreptul de autor asupra unei opere
comune aparţine coautorilor, între care unul poate fi autorul principal.
Opera comună este o operă unitară a cărei caracteristică decurge din
pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de autor, activitatea creatoare
fiind desfăşurată în aceeaşi unitate de timp.
Caracterul unitar al operei comune nu înseamnă în mod necesar şi
indivizibilitatea acesteia. În funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea
determinării contribuţiei fiecărui coautor, opera comună poate fi divizibilă
sau indivizibilă. Indivizibilitatea reprezintă regula, iar divizibilitatea excepţia.
Spre exemplu, dacă un curs universitar exprimă pe coperta de serviciu
contribuţia fiecărui autor, acea operă este divizibilă prin voinţa autorilor.
Exploatarea operei comune este guvernată de principiul acordului
comun al coautorilor, numită şi regula unanimităţii. Potrivit acestui
principiu, coautorii nu pot exploata opera în lipsa unei convenţii contrare
decât dacă s-au pus de acord în această privinţă (art. 5 al. 3 din Legea nr.
345
8/1996). Refuzul consimţământului din partea unui coautor trebuie să fie
temeinic justificat.
Remuneraţia pentru exploatarea operei comune se cuvine coautorilor
conform Convenţiei acestora. În lipsa unei convenţii, remuneraţia se împarte
proporţional cu părţile din contribuţie ale autorilor sau în mod egal dacă
aceste părţi nu pot fi determinate.
4.2. Opera colectivă
Potrivit art. 6 al. 1 din Legea nr. 8/1996 este operă colectivă acea
operă în care contribuţiile personale ale autorilor formează un tot, fără a fi
posibil, din cauza naturii operei, să se atribuie vreun drept distinctiv vreunuia
dintre autori asupra ansamblului operei create.
Constituie opere colective: ziarele, culegerile ştiinţifice, enciclopediile,
antologiile, dicţionarele etc. Pentru crearea şi publicarea lor este nevoie de
eforturi financiare considerabile pe care nu le pot susţine autorii.
Opera colectivă este realizată din iniţiativa, sub responsabilitatea şi
sub numele unei persoane fizice sau juridice care are rol coordonator, dar nu
şi calitatea de creator. Ea se aseamănă cu opera comună, având, de
asemenea, caracter unitar, o pluralitate de contribuţii ale coautorilor, fiind
rezultatul unei activităţi de creaţie desfăşurată în aceeaşi unitate de timp. În
schimb, opera colectivă se deosebeşte fundamental de opera comună prin
imposibilitatea atribuirii de drepturi distincte autorilor asupra ansamblului
operei create.
Raporturile dintre creatorii operei colective şi persoana din iniţiativa
căreia s-a realizat opera sunt stabilite prin contractul încheiat între aceste părţi.
De asemenea, atât modalitatea de exercitare a dreptului de autor, cât şi
remuneraţia cuvenită autorilor sunt supuse Convenţiei părţilor. În lipsa unei
convenţii contrare, drepturile patrimoniale asupra întregului aparţin persoanei
organizatoare, care dobândeşte în aceste condiţii dreptul de a difuza opera,
dreptul de a o reproduce, de a face copii, de a exploata opera prin difuzare,
închiriere etc. Realizând opera, fiecare colaborator este recunoscut ca fiind
coautor, munca sa de creaţie fiind recompensată.

5. Reglementarea operelor postume în legislaţia română în vigoare


Potrivit legislaţiei în vigoare, regimul operelor postume se desprinde
din formularea următoarelor reguli: operele pentru care autorul şi-a
manifestat în timpul vieţii voinţa de a le aduce la cunoştinţa publică
346
(indiferent sub ce formă: contract de exploatare, testament, contract de
comandă, donaţie, scris sau oral etc.) nu sunt opere postume şi, prin urmare,
nu se supun regimului acestora; dovada manifestării de voinţă se poate face
prin orice mijloc de probă, indiferent de forma acesteia (scrisă sau orală,
înregistrată pe casete video, bandă magnetică etc.); operele pentru care
autorul nu şi-a manifestat în timpul vieţii voinţa cu privire la divulgare nu pot
fi publicate pe timpul perioadei de protecţie, nici de către moştenitori, nici de
către terţii deţinători ai operei; după expirarea perioadei de protecţie opera
poate fi adusă la cunoştinţa publică.
Persoana care publică o operă postumă beneficiază de aceleaşi drepturi
patrimoniale ca şi autorul: dreptul exclusiv de a utiliza şi exploata opera şi de
a consimţi la utilizarea ei de către alte persoane. Dreptul de suită în cazul
operelor de artă plastică este recunoscut însă numai autorului. Durata
drepturilor persoanei care publică o operă postumă este de 25 de ani, din
momentul în care a fost adusă pentru prima oara la cunoştinţa publică, ceea
ce înseamnă ca reeditările nu prelungesc durata de protecţie.

IV. OBIECTUL PROTECŢIEI DREPTULUI DE AUTOR


1. Noţiune şi caracterizare
Obiectul protecţiei dreptului de autor include totalitatea operelor,
creaţii ale spiritului din domeniul literar, artistic şi ştiinţific, oricare ar fi
modul sau forma de exprimare a acestora. Sfera, întinderea, precum şi
conţinutul operelor protejate sunt determinate prin lege.
Protecţia unei opere este asigurată, independent de genul căruia îi
aparţine, de calitatea sau valoarea ce i se atribuie în raport cu diferite
sisteme de evaluare ori de modul în care este utilizată.
Pentru a evita consecinţe negative, decurgând din absolutizarea
prevederii potrivit căreia protecţia se acordă independent de destinaţia operei,
Legea nr. 8/1996 a consacrat expres, prin dispoziţiile art. 9, că anumite
opere sunt excluse de la protecţie în cadrul dreptului de autor, tocmai în
temeiul destinaţiei acesteia. Protecţia vizează forma în care este exprimată
opera şi nicidecum ideile ca atare cuprinse în conţinutul acesteia. Excepţiile
de la regula generală sunt prevăzute, de asemenea, expres de lege.

347
2. Categorii de opere protejate în dreptul român
Legea noastră, corelându-se cu legislaţiile adoptate în alte ţări în
ultimii ani, prezintă cu caracter exemplificativ (enumerarea nefiind
limitativă) categoriile de opere originale şi derivate, care constituie obiect al
protecţiei dreptului de autor. Astfel, potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996, sunt
recunoscute ca obiect al protecţiei operele originale de creaţie intelectuală,
oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi
independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile,
prelegerile şi orice alte opere (romane, poezii, nuvele, etc. indiferent de
conţinut: ficţiune sau nonficţiune; indiferent de scop: distracţie, educaţie,
reclamă, propagandă, informaţie etc.; indiferent de formă: manuscris,
dactilografiere, tipăritură, carte, pamflet, pliant, ziar, revistă), scrise sau orale,
precum şi programele pe calculator. Pentru prima dată sunt protejate
programele pe calculator:
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile,
cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile
ştiinţifice;
a)compoziţiile muzicale, cu sau fără text (indiferent de gen: muzică
uşoară sau clasică, coruri, opere, operete, muzică de cameră etc.);
b)operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi
pantomimele;
c)operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale
(filme mute sau sonore, indiferent de gen-artistice, documentare, jurnale de
actualităţi);
d)operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un
procedeu analog fotografiei (în vechea lege erau protejate doar fotografiile
artistice);
e) operele de artă plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură,
grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie,
ceramică, plastica sticlei şi a metalului, precum şi operele de artă aplicată
produselor destinate unei utilizări practice;
f) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările
grafice ce formează proiectele de arhitectură;
g)lucrările plastice, hârtiile şi desenele din domeniul topografiei,
geografiei şi ştiinţei în general.
348
De asemenea, operele derivate constituie obiect al protecţiei dreptului
de autor, potrivit art. 8 din lege, cu condiţia să nu prejudicieze drepturile
autorilor operei originale.
În rândul operelor derivate care se bucură de protecţie, textul de lege
enumeră, cu titlu de exemplu: a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările
documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei
opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de
creaţie; b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi
enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date,
care prin alegerea sau dispunerea materialului constituie creaţii intelectuale.
În ce priveşte dreptul de autor se face distincţie între operă, pe de o
parte, ca produs al activităţii de creaţie intelectuală, şi bunul material, pe de
altă parte, adică manuscrisul, partitura muzicală, tabloul, discheta, etc. în care
se concretizează opera creată. Din această perspectivă, autorul unei opere
dobândeşte două categorii de drepturi: a) un drept de autor asupra creaţiei
sale; b) un drept de proprietate, pur şi simplu, asupra suportului material
(manuscrisului).

3. Operele exceptate de la protecţia dreptului de autor


Nu pot beneficia, potrivit legii (art. 9), de protecţia dreptului de autor:
1) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele de
funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile conţinute într-o
operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de
exprimare; 2) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă,
judiciară şi traducerile oficiale ale acestora; 3) simbolurile oficiale ale statului,
ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul,
drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia; 4) mijloacele de
plată; 5) ştirile şi informaţiile de presă; 6) simple fapte şi date.

4. Condiţiile cerute pentru protecţia dreptului de autor


Faţă de împrejurarea că legea română a dreptului de autor nu prevede
în mod expres ce condiţii trebuie îndeplinite pentru acordarea protecţiei
creaţiilor intelectuale, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii
diferite.

349
Astfel, unii autori consideră că originalitatea operei constituie singura
condiţie necesară pentru protejarea creaţiei. Alţi autori sunt partizanii tezei că
vocaţia de protecţie a dreptului de autor este legată de îndeplinirea a trei
condiţii ce rezultă implicit din lege, şi anume: opera să îmbrace o formă
concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor; opera să fie susceptibilă de
aducere la cunoştinţa publicului; opera să fie originală, rezultat al activităţii
de creaţie a spiritului.
Dispoziţiile legale în materie fac vorbire în mod explicit numai de
condiţia originalităţii.

V. CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR


1. Drepturile morale de autor
1.1. Noţiune şi caracterizare
Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii
existente între operă şi creatorul ei. Drepturile morale de autor influenţează
dreptul de autor în asemenea măsură încât înlătură aplicarea regulilor de drept
comun.
Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea protecţiei
personalităţii autorului. Cu toate acestea, drepturile morale de autor nu se
suprapun, sub toate aspectele, cu drepturile personalităţii. Aria lor este mai
largă întrucât protejează autorul împotriva oricărei atingeri aduse operei şi nu
numai împotriva acelora îndreptate contra onoarei sau reputaţiei autorului.
Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996, care prevede
că autorul unei opere are următoarele drepturi morale: a) dreptul de a decide
dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul de
divulgare); b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei
(dreptul la paternitate); c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera
la cunoştinţa publică (dreptul la nume); d) dreptul de a pretinde respectarea
integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi a oricărei
atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa (dreptul la
respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea operei); e) dreptul de a
retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de
utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării (dreptul la retractare).

350
1.2. Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor
Legea română nu enunţă în mod expres caracterele juridice ale
drepturilor morale de autor, dar acestea se degajă implicit din unele dispoziţii
ale legii.
Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice:
a) caracterul legăturii strict personale, în sensul că este ataşat de persoana
autorului operei; b) caracterul inalienabil şi insesizabil; c) caracterul
perpetuu; d) caracterul imprescriptibil; e) caracterul absolut, opozabil
erga-omnes; f) caracterul netransmisibil (cu excepţia dreptului la paternitate
şi la inviolabilitatea operei).

1.3. Dreptul de divulgare


Întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima publicare,
dreptul de divulgare reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod
şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică. Este un drept absolut şi
exclusiv, în sensul că aparţine numai autorului operei, singurul în măsură să
aprecieze dacă opera va fi adusă sau nu la cunoştinţa publicului.
Dreptul de divulgare este primul drept moral în ordinea cronologică a
naşterii drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept depinde şi naşterea
drepturilor patrimoniale asupra cărora are o influenţă covârşitoare. Anterior
divulgării, drepturile patrimoniale au caracter virtual, eventual, devenind
actuale şi efective numai după exercitarea dreptului moral de divulgare.
Exercitarea dreptului de divulgare dă naştere la un drept de prioritate
în persoana autorului operei. Aceasta reprezintă posibilitatea juridică a
autorului de a opune data apariţiei operei sale oricărui alt autor care ar publica
ulterior o operă similara sau chiar identică. Încălcarea dreptului de divulgare,
în sensul aducerii operei la cunoştinţa publică fără autorizarea sau, după caz,
consimţământul autorului constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit
prevederilor art. 140 din Legea nr. 8 / 1996.
Potrivit art. 47 al. (6) din Legea nr. 8 / 1996, dobândirea proprietăţii
asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de
utilizare a operei. Pe cale de consecinţă, proprietarul suportului operei nu
are drept de divulgare a acesteia. De la această interdicţie există şi excepţii.
Astfel, potrivit art. 47 al. 4 din Legea nr. 8 / 1996, proprietarul originalului
unei opere de arta plastică sau fotografica are dreptul să o expună public,
chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică, în afara cazului în
351
care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a
originalului. În dreptul nostru, pentru operele nepublicate de autor în timpul
vieţii şi pentru care nu şi-a manifestat voinţa de a fi publicate, divulgarea
acestora după moartea sa nu mai este posibilă.

1.4. Dreptul la paternitate


Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub titulatura de
dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, îşi are
izvorul în însuşi actul creaţiei, reprezentând o recunoaştere oficială a
originalităţii şi a altor merite ce aparţin creatorului.
Recunoaşterea se justifică pe necesitatea de a respecta legătura firească
dintre autor şi opera sa, îngăduind realizarea corelaţiei dintre opera şi spiritul
care a creat-o şi punând în evidenţă elementele de identitate specifice ale
creaţiei.
În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor se
materializează prin îndeplinirea obligaţiei corelative a tuturor terţilor de a
indica numele, prenumele sau pseudonimul autorului în cazul citării şi
utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când acest lucru este permis
fără consimţământul autorului. Totodată, dreptul la paternitate se realizează şi
prin posibilitatea autorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte
ori acesta ar fi încălcat. Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la
calitatea de autor, nu şi persoanelor juridice. În cazul operelor anonime,
dreptul la paternitate va fi respectat prin indicarea faptului că opera aparţine
unui autor anonim, precum şi a formei originale, a datei realizării şi a locului
de păstrare a acesteia.
Însuşirea, fără drept, a calităţii de autor constituie infracţiune, fapta
fiind încriminată şi pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8 / 1996.
Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin acte
între vii. În schimb, prevederea din art. 11 al. 2, care constituie o noutate a
legii, precizează că după moartea autorului, exerciţiul acestui drept se
transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. În
ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul dreptului revine organismului
de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz,
organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de
creaţie.

352
1.5. Dreptul la nume
Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub ce
nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, dreptul la nume apare
uneori în lucrările de specialitate ca fiind parte componentă a dreptului la
calitatea de autor.
Dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o divulgă va apare sub
numele său, sub pseudonim sau fără indicare de nume este diferit de dreptul
de autor. Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său,
fie că este un pseudonim, trebuie reprodus pe coperta operei în forma cerută
de autor. Prin urmare, dreptul la nume presupune nu doar respectul numelui
sub care este publicată opera, ci şi protejarea formei în care autorul a cerut ca
numele să fie reprodus.
Potrivit art. 141 din Legea nr. 8 / 1996, fapta persoanei care aduce la
cunoştinţa publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor
constituie infracţiune.

1.6. Dreptul la inviolabilitatea operei


Cunoscut în doctrină şi sub numele de dreptul la respectul operei sau
de dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabilitatea operei vizează
protejarea creaţiei şi posibilitatea juridică a autorului de a se opune oricărei
modificări, „deformări sau mutilări”, precum şi oricărei atingeri aduse operei
care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului.
Conţinutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde
două laturi: 1) dreptul autorului de a pretinde pur şi simplu respectarea
integrităţii operei prin interzicerea, fără acordul său, a oricăror suprimări,
completări sau modificări, chiar dacă acestea nu alterează valoarea sau
conţinutul operei şi indiferent dacă afectează sau nu imaginea autorului.
Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din operele
străine sunt licite cu condiţia reproducerii fidele a textelor citate şi cu
încadrarea lor în contexte care să nu le denatureze sensurile; 2) dreptul
autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea şi
reputaţia autorului.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe
cale convenţională sau legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale asupra
operei. Legea română prevede că exerciţiul dreptului de a pretinde
respectarea integrităţii operei se transmite, după moartea autorului, prin
353
moştenire, pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei civile, iar în lipsa
moştenitorilor, Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

1.7. Dreptul de retractare


Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de lege
autorului de a-şi retrage opera publicată. Acest drept poate fi exercitat în
orice moment care survine divulgării, autorul nefiind ţinut de îndeplinirea
anumitor motive care determină decizia de retragere a operei. Altfel spus,
dreptul de a retracta are caracter exclusiv şi nu este supus cenzurii instanţei
de judecată. Legea recunoaşte însă şi terţilor care exploatează o operă,
prejudiciaţi prin exercitarea retractării, dreptul de a fi despăgubiţi.
Potrivit art. 77 al. (3) din Legea nr. 8 / 1996, dreptul de retractare nu
poate opera în cazul programelor pentru calculatoare.

2. Drepturile patrimoniale de autor


2.1. Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor
Drepturile patrimoniale de autor reprezintă acele drepturi subiective a
căror naştere este condiţionată de exercitarea de către autor a dreptului moral
de divulgare a operei. Drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele
caractere juridice: a) caracterul personal; b) caracterul exclusiv; c) caracterul
temporar.

2.2. Dreptul de utilizare a operei


Reprezintă dreptul autorului de a „folosi sau exploata opera”(art. 13 din
Legea nr. 8/1996). În literatura de specialitate şi în unele legislaţii, acest drept
este denumit fie drept de exploatare a operei, fie dreptul autorului de a
dispune de operă.
Dreptul de valorificare se poate exercita personal de autorul operei sau
de către terţi, cu consimţământul autorului. Modalităţile de valorificare a
operei sunt multiple. Ele sunt prevăzute în art. 13, art. 14, art. 141, 142, 143 şi
144 din lege. În cele ce urmează vom examina unele din aceste modalităţi de
punere în valoare a operei.
1)Reproducerea este modalitatea de realizare a uneia sau mai multor
copii ale unei opere, prin orice procedee de fixare materială. Reproducerea
permite comunicarea indirectă către public a operei. Originalul operei conţine
354
o primă fixare materială realizată de autor, care prin reproducere este copiat şi
multiplicat. Totodată, obiect al reproducerii poate fi şi opera reprezentată sau
executată.
2) Distribuirea operei reprezintă vânzarea sau orice mod de
transmitere, cu titlu oneros sau gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere,
precum şi oferirea publică a acestora.
3) Importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor
realizate, cu consimţământului autorului, după operă.
4) Închirierea operei, prin care se înţelege punerea la dispoziţie spre
utilizare, pentru un timp limitat şi pentru un avantaj economic sau comercial,
direct sau indirect, a unei opere.
5) Împrumutul operei, prin care se înţelege punerea la dispoziţie spre
utilizare, pentru un timp limitat şi fără un avantaj economic sau comercial,
direct sau indirect, a unei opere.
6) Comunicarea publică a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin
punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată, în
mod individual, de către public.
7) Radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu a operei, realizarea
de opere derivate

2.3. Dreptul de suită


Consacrat în dreptul român prin Legea nr. 8 / 1996, dreptul de suită
denumit şi „dreptul pecuniar la un partaj echitabil”, reprezintă posibilitatea
autorului de a primi o parte din preţul revânzărilor ulterioare ale operei sale,
precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
Potrivit legii, dreptul de suită se compune din două elemente: dreptul
autorului de artă plastică ori al unei opere fotografice revândută de a primi o
cotă din preţul fiecărei noi vânzări; dreptul autorului operei de a fi informat
cu privire la locul unde se află opera sa.
Potrivit legii, suma datorată din orice revânzare a operei se calculează
conform următoarelor cot, fără a se depăşi 12.500 euro: a) de la 300 la 3.000
euro – 5%; b) de la 3.000,01 la 50.000 euro – 4%; c) de la 50.000,01 la
200.000 euro – 3%; d) de la 200.000,01 la 350.000 euro – 1%; e) de la
350.000,01 la 500.000 euro – 0,5%; f) peste 500.000 euro – 0,25%.
Dreptului de suită îi corespund obligaţii corelative ale proprietarilor
sau posesorilor de opere: a) de a permite accesul autorului la opera sa în
355
vederea exercitării dreptului de autor în condiţiile legii; b) de a oferi opera
autorului la preţul de cost al materialului ori de a permite autorului să facă o
copie a acesteia, înainte ca opera să fie distrusă.

3. Drepturile conexe dreptului de autor


3.1. Noţiune şi caracterizare
„Drepturile conexe” sau „drepturile vecine”, cum mai sunt
denumite în doctrină şi jurisprudenţă, reprezintă drepturile recunoscute
artiştilor interpreţi sau executanţi, producătorilor de fonograme, precum şi
organismelor de radiodifuziune.
Titulari ai drepturilor conexe de autor sunt: artiştii interpreţi sau
executanţi, pentru propriile lor interpretări sau execuţii; producătorii de
înregistrări sonore şi producătorii de înregistrări audiovizuale, pentru
propriile înregistrări; organismele de radiodifuziune şi televiziune, pentru
propriile emisiuni şi servicii de programe.
Drepturile patrimoniale recunoscute titularilor drepturilor conexe pot fi
transmise, potrivit regulilor relative la cesiunea drepturilor patrimoniale de
autor, respectiv potrivit dreptului comun.

3.2. Principalele categorii de drepturi conexe


3.2.1. Drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi
Artiştii interpreţi şi executanţi au următoarele drepturi morale:
1) dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriilor
interpretări sau execuţii. Interpretarea sau executarea au o identitate şi
originalitate proprie şi nu pot fi confundate cu opera originală, ele purtând
amprenta personalităţii interpretului sau executantului;
2) dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul lor să fie indicat
ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării;
3) dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei lor şi de a se
opune oricărei deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a
interpretării sau execuţiei sau oricărei încălcări a drepturilor lor, care ar
prejudicia grav onoarea ori reputaţia acestora;
4) dreptul de a se opune oricărei utilizări a prestaţiei lor, dacă prin
aceasta se aduc prejudicii grave persoanei acestora.

356
Drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi vizează
dreptul exclusiv de a autoriza: 1) fixarea interpretării sau a execuţiei lor;
2) reproducerea interpretării sau a execuţiei fixate; 3) distribuirea
interpretării sau a execuţiei fixate; 4) închirierea interpretării sau al execuţiei
fixate; 5) împrumutul interpretării sau al execuţiei fixate; 6) importul
interpretării sau a execuţiei fixate; 7) radiodifuzarea şi comunicarea publică
a interpretării sau al execuţiei fixate; 8) punerea la dispoziţia publicului a
interpretării sau a execuţiei fixate; 9) retransmiterea prin cablu a interpretării
sau a execuţiei fixate.

3.2.2. Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale


Orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini
în mişcare însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul utilizate,
poartă numele de înregistrare audiovizuală sau videogramă. Nu aparţin
acestei categorii fixările audiovizuale ori latura sonoră a acestora.
Înregistrarea sonoră este protejată independent de orice criteriu de
originalitate, iar protecţia se naşte din momentul realizării primei fixări a
sunetelor.
Titularul drepturilor asupra videogramelor este producătorul, adică
persoana fizică sau juridică responsabilă de organizarea şi finanţarea realizării
primei fixări a unei opere audiovizuale sau a unei secvenţe de imagini în
mişcare. Producătorul de înregistrări audiovizuale are dreptul moral de a-şi
înscrie numele sau denumirea pe suportul înregistrării, pe coperte, cutii sau
alte suporturi materiale de ambalare, alături de menţionarea numelor
autorului operei, al artistului interpret sau executant, titlurilor operei şi datei
realizării lor. Este un drept moral la nume, faţă de celelalte menţiuni care
reprezintă obligaţii.
În ceea ce priveşte aspectele patrimoniale, producătorul de
videograme are dreptul exclusiv de a autoriza: 1) reproducerea integrală
sau parţială, directă sau indirectă, a propriilor înregistrări audiovizuale;
2) distribuirea originalului sau a copiilor propriilor înregistrări audiovizuale;
3) închirierea propriilor înregistrări audiovizuale; 4) împrumutul propriilor
înregistrări audiovizuale; 5) importul, radiodifuzarea, comunicarea publică,
punerea la dispoziţia publicului şi retransmiterea prin cablu a propriilor
înregistrări audiovizuale.

357
3.2.3. Dreptul artiştilor interpreţi şi executanţi şi producătorilor de
fonograme la remuneraţie unică echitabilă
Artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au
dreptul la o remuneraţie unică echitabilă pentru utilizarea fonogramelor
publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora.

3.2.4. Dreptul artiştilor interpreţi sau executanţi la remuneraţie


corespunzătoare
Autorii operelor reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale,
precum şi cei ai operelor reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport au
dreptul, împreună cu editorii, producătorii şi cu artiştii interpreţi sau
executanţi, după caz, la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată.
Această remuneraţie se plăteşte de către fabricanţii şi importatorii de
suporturi sau aparate concepute pentru realizarea de copii.

VI. DURATA PROTECŢIEI DREPTULUI DE AUTOR


1. Consideraţii generale. Căderea unei opere în domeniul public
Potrivit dispoziţiilor art. 25 din lege, drepturile patrimoniale de autor se
transmit moştenitorilor, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani,
oricare ar fi data la care au fost aduse, în mod legal, la cunoştinţa publică.
Legea stabileşte excepţii de la această regulă generală, durata
drepturilor patrimoniale de autor fiind diferită, în funcţie de unele elemente,
cum ar fi: genul operei, împrejurarea dacă a fost adusă sau nu la cunoştinţa
publică, modul în care opera a fost adusă la cunoştinţa publică. În toate
cazurile însă, la împlinirea termenului de protecţie, opera cade în domeniul
public. Căderea unei opere în domeniul public este un efect al expirării
duratei de protecţie şi nu trebuie confundat termenul cu noţiunea de domeniu
public utilizată în materia dreptului administrativ. În dreptul de autor, o dată
cu căderea operei în domeniul public, încetează şi monopolul exploatării
acesteia recunoscut pe durata limitată în favoarea titularilor dreptului. Din
momentul expirării duratei de protecţie, opera căzută în domeniul public
urmează altă soartă: va fi la dispoziţia tuturor şi va putea fi exploatată liber,
constituind parte componentă a patrimoniului comun al umanităţii.

358
2. Data de la care începe să curgă şi modul de calcul al termenului
de protecţie a operei
Drepturile patrimoniale de autor iau naştere o dată cu realizarea
operei, dar până la manifestarea voinţei autorului de a divulga şi exploata
opera, acestea au caracter eventual, fiind drepturi în stare de expectativă.
Aceste drepturi devin actuale în momentul în care opera a intrat în circuitul
comercial prin manifestarea de voinţă a autorului. Cu alte cuvinte, termenul
de protecţie începe să curgă de la data când autorul decide să facă publică
opera sa, iar pentru moştenitori, de la data morţii autorului. Termenul de
protecţie se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor
morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţa publică.
Când operei sau colecţiei i se aduc modificări neesenţiale, adăugiri,
tăieturi, adaptări în vederea selecţiei ori aranjării, precum şi corectarea
conţinutului, necesare pentru continuarea activităţii în modul în care a
intenţionat autorul, termenul de protecţie a operei sau colecţiei nu se va
extinde.

3. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor


Legea prevede durate diferite de protecţie a drepturilor patrimoniale de
autor, după cum opera a fost publicată de autor în timpul vieţii, de altă
persoană după încetarea protecţiei, sub pseudonim sau anonim, precum şi în
funcţie de genul operelor sau modul de realizare. În funcţie de aceste criterii,
durata protecţiei poate fi de 25, 50 sau de 70 de ani.

VII. LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE AUTOR


1. Condiţiile generale şi cazurile de limitare a exercitării
dreptului de autor
Potrivit legii române, opera poate fi utilizată fără consimţământul
autorului cu respectarea unor condiţii generale, dar şi a unor condiţii
speciale, legate de modul de utilizare a operei, de genul operei protejate şi de
locul în care se desfăşoară actul de folosinţă.
Condiţiile generale de utilizare a operei fără consimţământul
autorului şi fără plata vreunei remuneraţii sunt: opera să fi fost adusă
anterior folosirii la cunoştinţa publică; opera să fie utilizată conform bunelor
uzanţe; folosirea operei să nu contravină exploatării ei normale; utilizarea
operei să nu prejudicieze autorul sau titularul dreptului de utilizare.
359
Odată îndeplinite cerinţele enunţate, opera poate fi utilizată fără
autorizarea autorului şi fără plata vreunei remuneraţii în următoarele cazuri
(art. 33 din Legea nr. 8 / 1996):
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare
parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă în scop de analiză,
comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea
lor justifică întinderea citatului;
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în
publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau
audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din
opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor
instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop
lucrativ: reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă
pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al
pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei
respective;
e) reproducerile specifice realizate de către biblioteci accesibile
publicului de către instituţii de învăţământ sau muzee ori de către arhive, care
nu sunt realizate cu scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic
direct ori indirect;
f) reproducerea, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii
unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată,
amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea
operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri sau comunicări şi
dacă este utilizată în scopuri comerciale;
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor
instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât
reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al
ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în
cadrul expoziţiilor cu scop public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor
publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând
orice utilizare comercială.

360
Totodată, reproducerea unei opere pentru uzul personal ori pentru
cercul normal al unei familii fără consimţământul autorului nu constituie o
încălcare a dreptului de autor.

2. Condiţiile speciale de limitare a exercitării dreptului de autor


Utilizarea operelor fără consimţământul autorului în cazurile prezentate
implică, aşa cum am precizat, şi respectarea unor cerinţe speciale pentru
fiecare caz în parte, în raport cu modul de utilizare a operei, genul operei
protejate şi locul în care are loc utilizarea acesteia.
În general, dreptul de reproducere şi de reprezentare este limitat la
scurte extrase. Scopul urmărit, care condiţionează dreptul de reproducere şi
reprezentare, constă în: analiza critică ori comparată a unor concepţii, opinii,
puncte de vedere; informarea publicului asupra evenimentelor de interes
general cu caracter de actualitate; protejarea unor categorii defavorizate;
asigurarea desfăşurării unor proceduri judiciare sau administrative; derularea
normala a activităţii de învăţământ în instituţiile de specialitate; înlocuirea
unor opere distruse sau dispărute.

VIII. CESIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE


DE AUTOR
1. Reguli comune privind contractul de cesiune a drepturilor
patrimoniale de autor
Cesiunea reprezintă Convenţia prin care autorul sau titularul
drepturilor patrimoniale de autor transmite drepturile sau o parte a drepturilor
sale către o altă persoană, în schimbul unui preţ. Obiectul cesiunii îl constituie
numai drepturile patrimoniale de autor, întrucât drepturile morale de autor
sunt intransmisibile prin acte între vii.
Spre deosebire de cesiunea unui drept real, situaţie în care cesionarul
are deplina libertate în privinţa dreptului transmis, în cazul cesiunii
drepturilor patrimoniale de autor cesionarul are, în principiu, obligaţia de a
exploata aceste drepturi.
1.1. Elementele contractului de cesiune
Cedentul este partea contractului de cesiune reprezentată de autorul
operei sau titularul dreptului de autor care transmite un drept sau drepturile
patrimoniale de autor către o terţă persoană. Persoana fizică sau juridică ce
preia drepturile transmise de cedent poartă denumirea de cesionar.
361
În condiţiile legii, pot deveni titulari ai dreptului patrimonial de
autor persoane fizice sau persoane juridice, altele decât autorul operei, cum
ar fi: moştenitorii legali şi testamentari ai autorului, cesionarii drepturilor
patrimoniale ale autorului de reproducere şi difuzare a operei, unitatea
angajatoare pentru operele realizate în cadrul unui contract individual de
munca şi pentru care există clauza de cesiune a drepturilor patrimoniale,
precum şi unitatea angajatoare pentru programele pentru calculatoare
realizate de angajaţii unităţii, dacă nu exista convenţie contrară.
a)Obiectul cesiunii, element fundamental al oricărui act juridic, trebuie
să îndeplinească condiţiile rezultate din regulile dreptului comun, cu unele
particularităţi.
Mai întâi, să evocăm condiţia „existenţei operei" pentru care se
transmite dreptul de reproducere şi difuzare. Potrivit art. 46 din Legea
nr. 8 / 1996, şi operele viitoare constituie obiect valabil al cesiunii. În schimb,
este nulă cesiunea drepturilor patrimoniale asupra unei opere aparţinând unei
succesiuni nedeschise, precum şi asupra totalităţii operelor viitoare ale
autorului (art. 4 din Legea nr. 8 / 1996).
În al doilea rând, obiectul cesiunii trebuie să fie determinat sau
determinabil. Aceasta înseamnă că atât opera asupra căreia poartă drepturile
patrimoniale de autor cesionate trebuie să fie individual determinată, cât şi
copiile pe care trebuie să le realizeze cesionarul pentru difuzare. În cazul
operelor viitoare, obiectul trebuie să fie cel puţin determinabil.
În al treilea rând, obiectul cesiunii trebuie să fie posibil. Caracterul
intuitu personae al cesiunii determină ca autorul cedent să aibă capacitatea,
talentul şi cunoştinţele necesare pentru realizarea operei pe care s-a obligat să
o predea. Imposibilitatea de îndeplinire a obligaţiei de predare ca urmare a
absenţei calităţilor menţionate, nu exonerează autorul cedent de răspunderea
pentru daune faţă de cesionar.
În al patrulea rând, obiectul cesiunii trebuie sa fie licit şi moral. Din
raţiuni de ordin social, societatea nu poate tolera reproducerea unor opere
contrare ordinii publice şi bunelor moravuri. Din punctul de vedere al
cesionarului, obiectul cesiunii are caracter ilicit şi imoral ori de câte ori
exploatarea drepturilor cedate ar putea să-i aducă o sancţiune civilă,
administrativă sau penală.
În al cincilea rând, obiectul trebuie să se afle în circuitul civil. În
materia cesiunii drepturilor patrimoniale de autor, numai operele pentru care

362
autorul şi-a manifestat voinţa de a le da publicităţii se află în circuitul civil şi
prin urmare pot face obiect de transmitere contractuală.
b) Consimţământul părţilor reprezintă manifestarea de voinţă prin
care acestea se obligă juridic, o dată cu încheierea actului de cesiune. Şi în
cazul contractelor de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor,
consimţământul trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de dreptul
comun în materie: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu
fie afectat de vreun viciu de consimţământ.
c)Cauza sau scopul reprezintă obiectivul urmărit de părţi la încheierea
actului juridic. În contractele de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor,
scopul poate fi direct şi imediat sau mediat, atât pentru cedent, cât şi pentru
cesionar. Pentru autorul cedent, scopul direct şi imediat este remuneraţia pe
care urmează să o primească de la cesionar, iar scopul mediat îl reprezintă
afirmarea, recunoaşterea, consacrarea sa ca autor etc. Cât priveşte cesionarul,
şi acesta la rândul lui urmăreşte un scop direct şi imediat constând în
contraprestaţia autorului, adică în remiterea operei, precum şi un scop mediat,
care este acela de a se „recupera investiţia şi de a se obţine un profit pentru
sine, chiar dacă la acesta se pot adăuga şi considerente de ordin personal”.

1.2. Remuneraţia autorului cedent. Acţiunea în anulare


a contractului de cesiune şi acţiunea în revizuirea contractului lezionar
Remuneraţia autorului a fost reglementată cu atenţie de legiuitor,
constituind un element esenţial al contractului de cesiune, alături de
nominalizarea drepturilor patrimoniale transmise, modalităţile de exploatare,
durata şi întinderea cesiunii. Potrivit art. 43 din Legea nr. 8 / 1996,
remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor
patrimoniale se stabileşte prin acordul părţilor. Cât priveşte cuantumul
remuneraţiei, legea a stabilit că se calculează fie proporţional cu încasările
provenite din utilizarea operei, fie în sumă fixă sau în orice alt mod
Astfel, potrivit art. 41 din lege, absenţa din conţinutul contractelor de
valorificare a drepturilor patrimoniale a clauzei referitoare la remuneraţia
cuvenita autorului, reprezintă un motiv esenţial pentru nulitatea relativă a
contractului. În aceste condiţii, cedentul, care este partea interesată, are
dreptul de a solicita instanţei competente să dispună anularea contractului. De
asemenea, potrivit art. 43 al. 2, autorul are posibilitatea să ceară organelor
jurisdicţionale competente să stabilească cuantumul remuneraţiei, dacă nu a
363
fost stabilit prin contract. Aceasta se va face avându-se în vedere sumele
plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata utilizării,
precum şi alte circumstanţe ale cazului.
Prin dispoziţiile art. 43 alin. 3 teza I a fost reglementată o acţiune
specială pentru revizuirea contractelor lezionare, care este o adevărată
acţiune în resciziune pentru leziune. Astfel, Legea nr. 8/1996 recunoaşte
autorului acţiunea în resciziune pentru leziune, indiferent de vârsta autorului,
în cazul unor disproporţii clare privind cota de beneficii ce revine părţilor în
favoarea celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale. Legea pune la
dispoziţia autorului operei cedate, pentru acelaşi motiv privind disproporţiile
evidente între remuneraţia acestuia şi beneficiile cesionarului şi posibilitatea
de a solicita organelor jurisdicţionale competente să dispună mărirea
convenabilă a remuneraţiei (art. 43 al. 3 teza a II-a).

1.3. Limitele cesiunii


Potrivit legii, drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului
dreptului de autor se pot transmite prin: a) cesiune exclusivă sau totală;
b) cesiune neexclusivă sau parţială.
a)Caracterul exclusiv al cesiunii trebuie sa fie expres prevăzut în
contract. Cesiunea exclusivă presupune că însuşi titularul dreptului de autor
nu mai poate utiliza opera în modalităţile, pe termenul şi pentru teritoriul
convenite cu cesionarul şi nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei
alte persoane. La rândul său, cesionarul exclusiv poate ceda dreptul dobândit
prin cesiune totala unei terţe persoane fără consimţământul autorului. De la
aceasta regulă există o excepţie prevăzuta expres de lege (art. 54), şi anume în
cazul contractului de editare, când editorul (cesionarul) poate ceda contractul
numai cu consimţământul autorului.
b)În cazul cesiunii neexclusive, titularul dreptului de autor poate
utiliza el însuşi opera cedata şi poate transmite dreptul neexclusiv şi altor
persoane decât cesionarul. Cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său
unei terţe persoane decât cu consimţământul expres al cedentului (art. 39 al. 6),
şi anume în cazul în care cesionarul, persoana juridică, se transformă, printr-una
din modalităţile prevăzute de lege, când consimţământul autorului nu mai
este necesar.

364
1.4. Forma şi desfiinţarea contractului de cesiune
Legea a impus condiţia formei scrise a contractului de cesiune (art. 42)
în scopul protejării intereselor autorilor. Condiţia formei scrise a cesiunii este
o condiţie ad probationem, nu ad validitatem şi priveşte atât existenţa, cât şi
conţinutul contractului.
În cazul în care cesionarul nu utilizează sau utilizează insuficient
contractul de cesiune a dreptului patrimonial, autorul operei îl poate desfiinţa
prin acţiune în justiţie. Singura condiţie este ca neutilizarea sau utilizarea
contractului într-o măsură insuficientă să afecteze considerabil interesele
justificate ale autorului. Dacă motivele de neutilizare sau de utilizare
insuficientă a contractului se datorează culpei proprii a autorului, faptei unui
terţ, unui caz fortuit sau de forţă majoră, atunci autorul nu mai este îndrituit să
solicite desfiinţarea contractului. Autorul nu poate renunţa anticipat la
exercitarea dreptului său de a solicita desfiinţarea contractului de cesiune
pentru motive de neutilizare sau utilizare insuficientă a operei.

2. Principalele categorii de contracte


Principalele contracte având ca obiect transmiterea drepturilor
patrimoniale de autor sunt: contractul de editare, contractul de reprezentare
teatrală sau de execuţie muzicală, contractul de locaţiune, contractul de
comandă, contractul de adaptare audiovizuală şi contractul de difuzare a unei
opere. Aceste contracte prezintă câteva trăsături comune, cum ar fi: obiectul
lor este transmisiunea temporară a dreptului de a utiliza o operă determinată;
au caracter consensual; sunt contracte bilaterale; sunt încheiate intuitu
personae; au caracter oneros; proba acestor contracte se face prin încheierea
lor în formă scrisă.

IX. GESTIUNEA DREPTULUI DE AUTOR


ŞI A DREPTURILOR CONEXE

1. Necesitatea gestiunii colective a dreptului de autor


şi a drepturilor conexe
În exercitarea drepturilor sale recunoscute de lege, autorul unei opere şi
alţi titulari de drepturi protejate în cadrul legii dreptului de autor pot să aleagă
între a-şi proteja cu eforturi personale drepturile ori a apela la organismele de
gestiune colectivă.

365
În condiţiile de azi, ale apariţiei tehnologiei sofisticate de comunicare,
înregistrare, imprimare, difuzare şi televizare, care au făcut posibilă pirateria pe
scenă largă, practic este imposibil ca un autor particular sau artist interpret să
controleze utilizarea operei sale. În consecinţă, autorii şi titularii operelor
protejate prin legea dreptului de autor s-au constituit în asociaţii profesionale al
cărui obiect este apărarea intereselor unor categorii de autori.
2. Organismele de gestiune colectivă
Organismele (organizaţiile) de gestiune colectivă reprezintă
persoane juridice constituite prin libera asociere a autorilor şi a altor titulari ai
dreptului de autor şi de drepturi conexe, al cărui scop esenţial este acela de a
colecta plăţile aferente drepturilor de autor şi de a le repartiza titularilor,
după deducerea cheltuielilor efectuate, fără a realiza vreun profit.
Organismele de gestiune colectivă pot fi create fie pentru gestionarea
unor categorii distincte de drepturi, corespunzătoare unor domenii diferite de
creaţie, fie pentru gestionarea drepturilor aparţinând unor categorii distincte
de titulari. Aceste organisme acţionează în limitele mandatului încredinţat şi
pe baza statutului adoptat conform legii.
Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor
drepturi:
a) dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată;
b) dreptul la remuneraţie echitabilă pentru împrumutul public;
c) dreptul de suită;
d) dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale;
e) dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu excepţia
proiecţiei publice a operelor cinematografice;
f) dreptul de remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi
producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea
fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora;
g) dreptul de retroemitere prin cablu.
3. Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este un organ de specialitate
al administraţiei publice centrale, cu autoritate unică pe teritoriul României în
ceea ce priveşte existenţa, observarea şi controlul aplicării legislaţiei în
domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe. Acesta are personalitate
juridică şi funcţionează în subordinea Guvernului. Coordonarea Oficiului este
asigurată de ministrul culturii şi cultelor.
366
X. APĂRAREA DREPTURILOR DE AUTOR
ŞI A DREPTURILOR CONEXE

1. Diversitatea mijloacelor de apărare a drepturilor de autor


şi a drepturilor conexe
Încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate prin legea dreptului de
autor şi a drepturilor conexe atrage angajarea răspunderii civile,
contravenţionale sau penale, după caz. În această materie, dispoziţiile legii
speciale se completează cu cele de drept comun.
Apărarea drepturilor morale şi patrimoniale ale autorilor şi ale
titularilor de drepturi de autor şi drepturi conexe se realizează prin acţiuni
civile sau penale.
Potrivit art. 139, alin. 10 din Legea nr. 8 / 1996, titularul acţiunii civile
poate cere instanţei de judecată aplicarea unor măsuri cum ar fi: 1) remiterea
încasărilor realizate prin actul ilicit, în vederea reparării prejudiciului, sau
remiterea bunurilor rezultate din fapta ilicită în scopul valorificării acestora
până la acoperirea integrală a daunelor produse; 2) distrugerea
echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului, a căror
destinaţie unică sau principală a fost aceea de producere a actului ilicit;
3) scoaterea din circuitul comercial a copiilor efectuate ilegal prin
confiscarea şi distrugerea acestora; 4) publicarea în mijloacele de comunicare
în masă a hotărârii instanţei de judecată pe cheltuiala celui care a săvârşit
fapta ilicită.
Apărarea drepturilor morale şi patrimoniale de autor se poate face şi
prin acţiuni de răspundere civilă delictuală (întemeiate pe dispoziţiile art.
998 Cod civil), acţiuni în răspundere contractuală (întemeiate pe
dispoziţiile Legii nr. 8/1996 care reglementează cesionarea drepturilor de
autor, completate cu dreptul comun), precum şi pe acţiuni întemeiate pe
îmbogăţirea fără justă cauză (art. 992 Cod civil) ori pe plata lucrului
nedatorat (art. 1092 Cod civil).
Dreptul de divulgare, dreptul de paternitate şi dreptul la nume se
bucură şi de protecţia legii penale. În legea specială sunt cuprinse dispoziţii
cu caracter penal care încriminează faptele de încălcare a dreptului de
divulgare, de încălcare a dreptului la paternitate şi nume (art. 140, art. 141).
Alte dispoziţii sancţionează realizarea, în scopuri comerciale, cu orice
mijloace şi în orice mod, de mărfuri pirat sau de dispozitive pirat, de control
367
al accesului, precum şi importul, tranzitul sau orice altă modalitate de
introducere a acestora pe piaţa internă (art. 139 b.); de asemenea, constituie
infracţiune fapta persoanei care produce, importă, distribuie sau închiriază
dispozitive ori componente care permit neutralizarea măsurilor tehnice de
protecţie (art. 143).
Legea nr. 8 / 1996 face vorbire şi de răspunderea contravenţională
pentru încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.

2. Competenţa instanţelor de judecată


Infracţiunile contra dreptului de autor sunt de competenţa judecătoriilor
potrivit art. 25 Cod procedură penală. Cererile cu caracter civil în materie de
creaţie intelectuală şi de proprietate industrială sunt de competenţa
tribunalelor, conform art. 2 lit. d Cod procedură civilă.

3. Proba drepturilor
Existenţa şi conţinutul unei opere se pot dovedi prin orice mijloc de
probă.
În materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe operează
prezumţia apartenenţei acestor drepturi persoanelor care au îndeplinit
formalităţile de înscriere a unor menţiuni pe originalele sau pe copiile
autorizate ale operelor. Astfel, menţiunea de rezervare a exploatării operelor
se efectuează de autori şi titularii de drepturi sau deţinătorii de drepturi
exclusive ale autorilor. Menţiunea constă în înscrierea simbolului C
înconjurat de un cerc, însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.
La rândul lor, producătorii de înregistrări sonore, artiştii interpreţi sau
executanţi şi alţi deţinători de drepturi exclusive ale producătorilor sau ale
artiştilor, pot efectua o menţiune de protecţie a drepturilor ce le aparţin.
Menţiunea se înscrie pe originalele sau pe copiile autorizate ale înregistrărilor
sonore sau audiovizuale ori pe învelişul care le conţine şi consta în simbolul P
înconjurat de un cerc, însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.

XI. PROTECŢIA INVENŢIILOR


1. Definiţia invenţiei
Legea nr. 64/1991 privind brevetele nu defineşte invenţia. Literatura de
specialitate defineşte invenţia ca fiind un ansamblu de cunoştinţe sistematice,
organizate în scopul obţinerii unei soluţii la o problemă practică din industrie,
368
agricultură sau comerţ. A nu se confunda invenţia cu descoperirea ştiinţifică,
aceasta din urmă reprezentând recunoaşterea de fenomene, proprietăţi ori legi
ale universului material, necunoscute anterior, dar apte de verificare. Nu
întotdeauna, descoperirile ştiinţifice au şi aplicabilitate industrială. În cazul
invenţiilor, caracterul aplicabilităţii industriale reprezintă o condiţie de
existenţă a acestora.

2. Brevetul de invenţie
Natura juridică a brevetului de invenţie
Brevetul de invenţie este titlul eliberat de către Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.), care conferă titularului şi succesorilor acestuia
un drept exclusiv de exploatare; invenţia brevetată nu poate fi exploatată
decât cu autorizaţia titularului brevetului.

Funcţiile brevetului de invenţie


Funcţii interne: 1) de protecţie juridică a invenţiei faţă de terţi; 2) de
apropriere publică a cunoştinţelor tehnice care fac obiectul invenţiei; 3) de
stimulare a creativităţii; 4) de încurajare a invenţiilor industriale; 5) de
răspândire a informaţiilor; 6) de apărare a industriei naţionale; 7) de prevenire
a dublei brevetări etc.
Funcţii externe: 1) de protecţie a comerţului internaţional şi a
cooperării tehnico-ştiinţifice; 2) de stimulare a tehnologiilor avansate.

4. Subiectele protecţiei prin brevet de invenţie


Subiectele primare stricto-sensu: sunt acele subiecte care dobândesc
brevetul de invenţie direct de la stat, prin Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci, în urma desfăşurării procedurii legale.
Dreptul de a solicita eliberarea brevetului de invenţie aparţine
următoarelor subiecte primare stricto-sensu:
a) inventatorului independent - în ipoteza în care invenţia s-a născut
prin efortul creator şi material propriu al unei persoane fizice;
b) inventatorului salariat - în situaţia în care a realizat invenţia în
cadrul unui contract individual de muncă cu misiune inventivă, încredinţată
în mod explicit, iar contractul cuprinde o clauză prin care inventatorului i se
atribuie dreptul de a cere eliberarea brevetului în nume propriu;

369
c) moştenitorilor inventatorului - fără a se opera nici un fel de
distincţie, după cum aceştia aparţin categoriei moştenitorilor legali sau
categoriei moştenitorilor testamentari;
d) cesionarilor dreptului la eliberarea brevetului;
e) unităţii în care este angajat inventatorul, în anumite condiţii.
Subiectele primare lato-sensu: sunt subiecte intermediare, în sensul
că obţin brevetul de invenţie doar într-un mod subsidiar, după ce un subiect
primar stricto-sensu nu şi-a exercitat în termen dreptul la eliberarea
brevetului; subiect primar stricto-sensu poate fi: inventatorul salariat, în
anumite condiţii.
Subiectele derivate sunt persoanele care devin titulare de brevet
numai într-un mod subsecvent, ca urmare a dobândirii acelei calităţi prin
intermediul unei operaţiuni de transmitere, de la un titular anterior.
Din categoria subiectelor derivate pot face parte: a) moştenitorii
inventatorului; b) cesionarii contractului de cesiune având ca obiect
transmiterea brevetului de invenţie.
Inventatorii salariaţi şi obligaţia de informare. Inventatorii salariaţi
reprezintă regula în domeniul invenţiilor.
Legea distinge mai multe ipoteze în care se pot afla inventatorii
salariaţi: a) inventatorii salariaţi încadraţi cu misiune inventivă încredinţată în
mod expres; b) inventatorii salariaţi care nu au încredinţate misiuni inventive;
c) inventatorii semnatari ai unor contracte de cercetare.
Inventatorul salariat, atât cel încadrat cu misiune inventivă, cât şi cel
care nu are această misiune prin contract, are obligaţia legală de a informa, în
scris şi „imediat” pe conducătorul unităţii asupra invenţiei pe care a realizat-o
în cadrul acelei unităţi; în termen de 60 de zile de la data înregistrării
informării, unitatea trebuie să depună cererea de eliberare a brevetului.

5. Obiectul protecţiei prin brevet de invenţie


Clasificarea invenţiilor. Enumerare
1. După obiectul invenţiei, distingem: a) invenţii care au ca obiect un
produs; b) invenţii care au ca obiect procedee sau metode; c) invenţii care au
ca obiect aplicaţiile într-o formă nouă a mijloacelor cunoscute; d) invenţii
care au ca obiect combinaţia de mijloace cunoscute.
2. În raport cu criteriul complexităţii obiectului, invenţiile se clasifică
în: a) invenţii simple, care au ca obiect un singur produs, mijloc sau metodă;

370
b) invenţii complexe, care reclamă folosirea conjugată a mai multor elemente
sau mijloace.
3. După gradul de independenţă faţă de alte invenţii, distingem:
a) invenţii principale, care au o existenţă de sine stătătoare; b) invenţii
complementare sau de perfecţionare, care îmbunătăţesc o invenţie anterioară,
şi fără de care nu pot exista.

Invenţiile nebrevetabile şi inovaţiile


- Invenţiile nebrevetabile sunt, potrivit legii (art. 12), acele invenţii
contrare ordinii publice şi bunelor moravuri, cele care privesc soiurile de
plante şi rasele de animale, procedeele biologice pentru obţinerea plantelor
sau a animalelor, invenţiile având ca obiect corpul uman.
- Inovaţiile reprezintă acele realizări cu caracter de noutate şi de
utilitate la nivelul unităţii în care au fost create. Inovaţia mai poartă numele şi
de realizare tehnică cu caracter de noutate relativă, fiind apreciată în raport
cu stadiul local al tehnicii. Calitatea de inovator este atestată de unitatea care
utilizează realizarea tehnică cu caracter de inovaţie.

6. Drepturile morale ale inventatorilor


Dreptul la calitatea de autor al invenţiei. Calitatea de autor al unei
invenţii diferă de calitatea de inventator; calitatea de autor al unei invenţii
nebrevetate conferă titularului un drept de prioritate ştiinţifică, dar nu şi
dreptul exclusiv de exploatare.
Apărarea calităţii de autor şi a priorităţii ştiinţifice se poate face prin:
a) acţiunea în revocare administrativă a hotărârii de acordare a brevetului (art.
54 din Legea nr. 64/1991); b) acţiunea în anularea brevetului (art. 40 din
Legea nr. 64/1991).
Dreptul la nume al inventatorului. Constă în posibilitatea
inventatorului, conferită prin lege, de a pretinde să fie menţionat ca autor al
invenţiei; acest drept este supus principiului disponibilităţii, autorul invenţiei
având latitudinea de a aprecia şi dispune în mod liber, potrivit voinţei şi
conştiinţei proprii, asupra exercitării dreptului de a cere să fie menţionat în
brevet; în practica recentă, se manifestă tendinţa marilor concerne de a
prezenta invenţiile realizate de angajaţi, sub numele firmei.
Dreptul de a da publicităţii invenţia. Reprezintă posibilitatea
recunoscută inventatorului, ca, în limitele şi formele prescrise de lege, să
aducă la cunoştinţă publică invenţia realizată.
371
Dreptul de divulgare se exercită în principal prin procedurile legale de
brevetare; este o excepţie de la principiul netransmisibilităţii drepturilor
nepatrimoniale.
Exerciţiul dreptului de a da publicităţii invenţia este supus unor limitări
legale: invenţiile pe care instituţiile abilitate le-au calificat ca având caracter
secret; inventatorii salariaţi nu au dreptul de a da ei înşişi publicităţii invenţia
(în lipsa unor prevederi contractuale contrare).
Dreptul la protecţia calităţii de autor. Reprezintă dreptul
inventatorului de a solicita: să i se menţioneze numele, prenumele şi calitatea
în brevetul eliberat, în carnetul de muncă, în orice alte acte sau publicaţii
privind invenţia; să i se elibereze un duplicat al brevetului de invenţie.
Acest drept are ca obligaţie corelativă îndatorirea persoanelor care
solicită eliberarea brevetului de invenţie, altele decât autorul invenţiei, de a
declara cine este inventatorul.
Dreptul de prioritate ştiinţifică. Reprezintă recunoaşterea faptului că
autorul unei invenţii a fost primul care a descoperit soluţia tehnică pe care o
reprezintă invenţia; acest drept se naşte în momentul realizării creaţiei, dar
devine opozabil numai în măsura în care soluţia care constituie invenţie este
adusă la cunoştinţă publică;

7. Drepturile patrimoniale ale inventatorilor şi ale titularilor


brevetelor de invenţie
Drepturile patrimoniale ale inventatorilor netitulari de brevet.
Inventatorii netitulari de brevet pot fi independenţi sau salariaţi; ei au dreptul,
potrivit Legii nr. 64/1991: a) să li se elibereze un duplicat al brevetului de
invenţie (art. 36); b) să li se stabilească drepturile patrimoniale pe bază de
contract în sumă fixă sau proporţional cu veniturile obţinute din exploatarea
invenţiei
Inventatorii salariaţi, netitulari de brevet, au dreptul la o remuneraţie
suplimentară, stabilită independent de salariul de încadrare; totodată,
inventatorilor salariaţi li se cuvin drepturi băneşti rezultate din aplicarea
invenţiei, precum şi redevenţe.

Drepturile patrimoniale ale titularilor brevetelor de invenţie


a) Dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei reprezintă posibilitatea
juridică recunoscută titularului brevetului de a exploata în mod exclusiv
invenţia; se aseamănă cu un drept de monopol, dar spre deosebire de acesta,
372
este limitat în timp şi în spaţiu; subiectul dreptului de exploatare exclusivă nu
poate fi decât titularul de brevet; este un drept patrimonial, absolut,
transmisibil, temporar şi teritorial.
Apărarea dreptului de exploatare exclusivă a invenţiei se realizează
prin:
a) acţiunea în contrafacere, b) acţiunea în concurenţă neloială.
b) Dreptul provizoriu de exploatare exclusivă. Solicitantul titlului de
protecţie beneficiază, până la data eliberării brevetului, de dreptul provizoriu
de exploatare exclusivă a invenţiei.
Exercitarea acestui drept este supusă unor condiţii legale: cererii de
brevet să i se fi acordat dată de depozit; cererea de brevet să fi fost publicată.
Apărarea dreptului provizoriu se asigură prin acţiunea în daune:
instanţa de judecată va obliga persoana care a exercitat în mod ilicit dreptul
provizoriu la plata daunelor către titularul dreptului, dar hotărârea
judecătorească va putea fi pusă în executare numai după ce dreptul a căpătat
valenţe definitive, prin eliberarea brevetului de invenţie.

7. Condiţiile de brevetare a invenţiilor


Condiţiile de brevetare a invenţiilor de produse, procedee sau
metode:
a) invenţia să se încadreze în domeniul de aplicaţie al obiectelor ce pot
fi brevetate;
b) invenţia să îndeplinească condiţia noutăţii;
c) invenţia să îndeplinească cerinţa pasului inventiv;
d) invenţia să îndeplinească condiţia aplicabilităţii industriale.

8. Procedura de brevetare a invenţiilor


Cererea de brevet
- reprezintă actul scris, adresat de solicitant OSIM, care conţine
solicitarea expresă a eliberării brevetului;
- va fi însoţită de: descrierea invenţiei, revendicări şi, dacă e cazul, de
desene explicative, toate redactate în limba română;
- cererea împreună cu actele de mai sus constituie depozitul naţional
reglementar;
- se înscrie în Registrul naţional al cererilor de brevet depuse, cererile
nefiind publice până la publicarea în Buletinul Oficial de Proprietate
Intelectuală (BOPI);
373
- cererea trebuie făcută în limba română sau într-o limbă străină, cu
condiţia ca în termen de 2 luni de la înregistrarea cererii să se depună la
OSIM o traducere conformă, în limba română.

Dreptul de prioritate
- reprezintă situaţia privilegiată recunoscută unei persoane care a
efectuat un depozit sau un act asimilat acestuia de a beneficia de
recunoaşterea întâietăţii în rezolvarea unei probleme.
a) Dreptul de prioritate convenţională, denumit şi drept de prioritate
unionistă, reprezintă situaţia privilegiată recunoscută unei persoane de a
beneficia de prioritatea primului depozit efectuat într-o ţară membră a
Uniunii de la Paris ori membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC), pentru orice altă cerere de brevet având ca obiect aceeaşi invenţie
depusă ulterior în oricare altă ţară membră a Uniunii.
b) Dreptul de prioritate de expoziţie. Invocarea priorităţii unei invenţii
într-o cerere de brevet se poate face şi în baza unui depozit creat în urma
expunerii produsului realizat conform invenţiei într-o expoziţie cu caracter
internaţional, organizată pe teritoriul României sau al altor state membre ale
Convenţiei de la Paris sau ale OMC.
Publicarea cererii de brevet. Cererile pentru care s-a constituit
depozit naţional reglementar sunt publicate imediat după expirarea unui
termen de 18 luni de la data de depozit, sau, dacă a fost recunoscută o
prioritate, de la data acestei priorităţi; cererile cărora li s-a atribuit caracter
secret de stat nu se publică decât dacă au fost scoase din regimul secret de stat
(în 3 luni de la data scoaterii).
Examinarea cererii de brevet. OSIM examinează dacă cererile
îndeplinesc condiţiile legale, priorităţile şi dacă obiectul cererii este brevetabil
în înţelesul legii. OSIM hotărăşte admiterea sau respingerea cererii în
condiţiile legii; procedura se întrerupe în cazul decesului părţii interesate sau
al dizolvării persoanei juridice până la comunicarea succesorului în drepturi;
procedura de brevetare se suspendă în cazul unor proceduri judiciare în
privinţa dreptului la brevet şi la acordarea brevetului, până când hotărârea
judecătorească rămâne definitivă.
Eliberarea brevetului se face de către directorul general al OSIM;
menţiunea eliberării se publică în BOPI.

374
XII. PROTECŢIA MĂRCILOR ŞI INDICAŢIILOR
GEOGRAFICE

A. Mărcile
1.1. Noţiunea de marcă
- Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la
deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de
cele aparţinând altor persoane;
- pot constitui mărci: semne distinctive, cum ar fi: cuvinte (inclusiv
nume de persoane), desene, litere, cifre, elemente figurative, forme
tridimensionale şi în special forma produsului sau a ambalajului, sau
combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne;
- dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea
acesteia la OSIM;
- este un element încorporat al fondului de comerţ.

1.2. 1.2. Funcţiile mărcii: de diferenţiere a produselor şi serviciilor şi de


indicare a originii acestora; de garanţie a calităţii; de organizare a pieţei; de
monopol; de reclamă; de protecţie a consumatorilor.
1.3. Condiţiile protecţiei mărcilor
a) Condiţia reprezentării grafice ;
b) Condiţia distinctivităţii;
c) Condiţia disponibilităţii semnului ales ca marcă.
1.4. Cererea de înregistrare a mărcii
Dreptul la marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a depus
prima, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii (sistemul atributiv);
cererea de înregistrare a unei mărci conţine: datele de identificare a
solicitatorului, reproducerea mărcii şi indicarea produselor sau
serviciilor pentru care înregistrarea este cerută,; redactată în limba română,
ea se depune la OSIM şi constituie depozitul naţional reglementar al
mărcii.
1.5. Depozitul naţional reglementar al mărcii (D.N.R.)
- data D.N.R. este data la care a fost depusă la OSIM cererea de
înregistrare a mărcii.
1.6. Dreptul de prioritate unionistă
- când o cerere de înregistrare a mărcii a fost reglementar depusă
pentru prima dată într-o altă ţară membră a Uniunii de la Paris sau membră a
375
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), solicitantul poate revendica
data primului depozit printr-o cerere de înregistrare în România a aceleiaşi
mărci; singura condiţie care se cere este ca această ultimă cerere să fie depusă
la OSIM în termen de 6 luni de la data constituirii primului depozit;
1.7. Dreptul de prioritate de expoziţie
Beneficiază de acest drept solicitantul care: a prezentat anumite
produse sau servicii în cadrul unei expoziţii internaţionale oficiale sau
oficial recunoscute (organizată în România sau într-un alt stat membru al
Convenţiei de la Paris); a depus la OSIM, în termen de 6 luni de la data
primei prezentări în expoziţie, o cerere de înregistrare a mărcii sub care au
fost prezentate acele produse şi servicii;
1.8. Divizarea depozitelor
La cererea solicitantului cererii de înregistrare a mărcii care se referă la
mai multe produse sau sarcini, depozitul multiplu (cererea) poate fi difuzat (ă)
în două sau mai multe depozite (cereri); cererile divizionare păstrează data
de depozit a cererii iniţiale şi, dacă este cazul, şi beneficiul dreptului de
priorităţi (unionistă sau de expoziţie); divizarea cererii iniţiale se poate cere:
în cursul procedurii de examinare a mărcii la O.S.I.M.; în cursul procedurii
din cadrul Comisiei de reexaminare a O.S.I.M.; în cursul oricărei proceduri
de apel sau de recurs formulat împotriva deciziei de înregistrare a mărcii;
– dacă documentele cerute de O.S.I.M. pentru divizarea cererii iniţiale
şi data legală nu se depun în termen de 3 luni de la data solicitării divizării,
O.S.I.M. ia act de renunţare la divizarea cererii iniţiale.

2. Procedura de înregistrare a mărcii


2.1. Examinarea preliminară a cererii
O.S.I.M. examinează, în termen de o lună de la data primirii cererii de
înregistrare a mărcii, dacă cererea îndeplineşte condiţiile legale şi i s-a
atribuit data de depozit; dacă cererea nu îndeplineşte condiţiile legale,
O.S.I.M. va notifica solicitantului, acordând un termen de 3 luni pentru
completarea lipsurilor. În acest caz, data de depozit va fi cea când se
completează lipsurile. Dacă nu se completează, cererea se respinge.
2.2. Examinarea în fond a cererii de înregistrare
- cererea de înregistrare a mărcii se examinează în fond, în termen de
6 luni de la data plăţii datei de înregistrare şi examinare a cererii;

376
- când un motiv de refuz se aplică numai la anumite produse sau
servicii pentru care s-a solicitat înregistrarea mărcii, se va refuza înregistrarea
doar pentru aceste produse sau servicii;
- hotărâri pe care le poate lua O.S.I.M.: înregistrarea şi publicarea
cererii; respingerea cererii; va lua act de respingerea cererii.
2.3. Înregistrarea şi publicarea mărcii
- O.S.I.M. decide înregistrarea şi publicarea mărcii în Buletinul Oficial
de Proprietate Industrială (BOPI), dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
2.4. Opoziţia la înregistrarea şi publicarea mărcii
Potrivit legii (art. 23), pot formula opoziţie: titularul unei mărci
anterioare; titularul unei mărci notorii; titularul unui drept anterior cu privire
la imaginea sau numele patronimic; titularul unui drept asupra unei indicaţii
geografice protejate; titularul unui drept asupra unui teren sau model
industrial protejat; titularul unui alt drept de proprietăţi industriale sau al unui
drept de autor; orice altă persoană interesată.
O.S.I.M. va notifica solicitantului opoziţia formulată, conform legii;
opoziţiile se soluţionează de către o comisie de examinare a O.S.I.M.
2.5. Retragerea, limitarea sau modificarea cererii
Solicitantul poate, în orice moment, să-şi retragă cererea de
înregistrare a mărcii sau să-şi limiteze lista de produse sau servicii pentru care
s-a cerut înregistrarea mărcii; el poate să-şi modifice cererea, dar numai
pentru rectificarea numelui sau a adresei sale, ori pentru rectificări ce nu
afectează esenţial marca sau nu extind lista de produse sau de servicii.
2.6. Căile de atac împotriva hotărârii O.S.I.M.:
a) contestaţiile administrative; pot fi contestate: decizia prin care, în
urma examinării preliminare, cererea de înregistrare a mărcii a fost oprită;
decizia prin care, în urma examinării de fond, cererea a fost respinsă; decizia
de respingere a cererii de înregistrare pronunţată de comisia de examinare a
dispoziţiilor formulate;
- termenul de formulare a contestaţiilor este de 3 luni de la
comunicarea deciziilor;
- contestaţiile se soluţionează de o comisie de reexaminare din cadrul
O.S.I.M.;
- decizia comisiei de reexaminare (de admitere sau respingere a
contestaţiei) poate fi atacată în faţa instanţelor judecătoreşti;
b) căi de atac în faţa instanţelor de judecată: deciziile comisiei de
reexaminare pot fi atacate cu apel, în termen de 30 de zile de la comunicare,
377
la instanţa competentă; hotărârea dată în apel poate fi atacată cu recurs, la
instanţa competentă, în termenul de drept comun (15 zile de la comunicare).
2.7. Înregistrarea mărcii şi eliberarea certificatului de înregistrare
- potrivit legii (art. 28), când deciziile de înregistrare a mărcilor au
rămas definitive, mărcile se înregistrează în Registrul Naţional al Mărcilor,
iar O.S.I.M. eliberează titularului certificatul de înregistrare.
2.8. Durata, reînnoirea şi modificarea mărcii
- durata de protecţie a mărcii este de 10 ani, dar înregistrarea unei
mărci poate fi reînnoită la cererea titularului;
- cererea de reînnoire poate fi făcută înainte de exprimarea duratei de
protecţie în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea
termenului de 10 ani;
- reînnoirea operează începând cu ziua imediat următoare expirării
duratei de protecţie în curs; se înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor şi se
publică în BOPI;
- pe durata protecţiei mărcii, titularul poate solicita introducerea de
modificări neesenţiale ale unor elemente de mărci, sub condiţia ca asemenea
modificări să nu afecteze imaginea de ansamblu a mărcii.

3. Titularul dreptului la marcă


- dreptul de marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau
juridică, ce exercită o investiţie, un comerţ sau prestează un serviciu;
- legea nu impune condiţia desfăşurării activităţii la data formulării
cererii de înregistrare, dar impune condiţia folosirii efective a mărcii
înregistrate, sub sancţiunea decăderii din drepturile conferite de marcă;
- în cazul persoanei juridice se cere condiţia specialităţii capacităţii de
folosinţă;
- subiectele mărcilor pot fi: subiecte ale dreptului la marcă
individuală; subiecte ale dreptului la marcă colectivă; subiecte ale dreptului la
marca de certificare.

4. Conţinutul dreptului de marcă


a) dreptul de prioritate (art. 9) – cel ce a efectuat mai întâi depozitul
unei cereri de înregistrare este recunoscut ca titular al mărcii; b) dreptul de
folosire în exclusivitate (art. 45 alin. 1) – permite titularului folosirea în
exclusivitate a mărcii pentru acele produse şi servicii pentru care a fost făcută
înregistrarea; c) expertizarea dreptului de marcă (art. 37) – titularul unei
378
mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor persoane deţinerea,
oferirea spre vânzare sau comercializare a produselor care poartă această
marcă, pentru produsele care au fost puse în comerţ de însuşi titularul sau cu
consimţământul acestuia.

5. Transmiterea drepturilor asupra mărcii


5.1. Cesiuni şi licenţe
Drepturile asupra mărcii pot fi transmise prin cesiune sau prin licenţă,
oricând în cursul duratei de protecţie.
a) Cesiunea poate fi: totală, dacă se referă la toate produsele sau
serviciile pentru care marca este înregistrată; parţială, dacă se transmit
drepturile asupra mărcii pentru o parte din produse sau servicii.
b)Licenţa poate fi exclusivă şi neexclusivă, totală sau parţială;
licenţele se înscriu în Registrul Naţional al Mărcilor şi se publică în BOPI;
licenţa e opozabilă terţilor de la data înscrierii;

6. Stingerea drepturilor asupra mărcii înregistrate


Drepturile asupra mărcii se sting prin:
a) renunţarea titularului de marcă pentru toate/sau o parte dintre
produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată;
b)decăderea titularului din drepturile conferite de marcă;
c) anularea înregistrării mărcii pentru motive legale;
d) expirarea duratei de valabilitate a certificatului de înregistrare.

XIII. PROTECŢIA DESENELOR ŞI MODELELOR


INDUSTRIALE

1. Noţiunea de desen şi model industrial


- reprezintă combinaţii de linii sau culori prezentând un caracter
original, ori forme în volum care conferă produsului o fizionomie proprie;
- sunt creaţii cu caracter ornamental;
- se situează la graniţa dintre dreptul de proprietate industrială şi
dreptul de autor;
- protecţia lor este asigurată prin Legea nr. 129/1992.

379
2. Titularii certificatului de înregistrare a desenului sau modelului
industrial (m.d.i.)
a) autorul desenului sau modelului industrial: autorul liber – când
nu şi-a cedat drepturile născute din calitatea de autor; autori salariaţi – care
realizează m.d.i. la locul de muncă, fără să aibă sarcini creatoare sau de
cercetare; unitatea angajatoare – dacă m.d.i. a fost realizat de un salariat în
cadrul atribuţiilor sale de serviciu, încredinţate explicit; persoana care a
comandat realizarea m.d.i. – dacă a fost creat în cadrul unui contract cu
misiune creativă.

3. Condiţiile pentru protecţia m.d.i.:


a)condiţia noutăţii – m.d.i. este nou dacă: nici un altul, identic nu a
fost făcut public înainte de depunerea cererii de înregistrare; a fost
revendicată prioritatea înaintea datei de prioritate;
b) condiţia caracterului individual – se consideră că un m.d.i. are un
caracter individual, dacă: impresia globală pe care o produce asupra
utilizatorului utilizat este diferită de cea produsă asupra acestuia de orice alt
m.d.i. făcut public înainte de depunerea cererii de înregistrare; a fost
revendicată prioritatea înaintea datei de prioritate.
Nu poate fi înregistrat un m.d.i.: care este determinat exclusiv de o
funcţie tehnică; care trebuie reprodus în formă şi la dimensiunile exacte
pentru a permite ca produsul în care este încorporat să fie amplasat în jurul
unui alt produs, astfel ca fiecare dintre cele două produse să-şi poată îndeplini
funcţia.
Sunt excluse de la protecţie m.d.i. ale căror destinaţie şi aspect
contravin ordinii publice şi bunelor moravuri.

4. Înregistrarea desenelor şi modelelor industriale


4.1. Depunerea cererilor de înregistrare: se poate face de către orice
persoană direct la O.S.I.M., prin poştă, în formă electronică sau prin mijloace
electronice; O.S.I.M. verifică îndeplinirea condiţiilor legale privind acordarea
datei de depozit naţional reglementar şi notifică solicitantului lipsurile
constatate.
4.2. Condiţiile cererii de înregistrare: să fie completată prin
dactilografiere în limba română în două exemplare pe un formular tip; să
cuprindă datele cerute de lege (art. 13.).

380
4.3. Examinarea preliminară – O.S.I.M. verifică îndeplinirea
condiţiilor de formă, prevăzute de lege.
Neregularitărţile constatate de O.S.I.M. se notifică solicitantului, care
trebuie să le remedieze în termen de 1 lună (cei români) sau 2 luni (cei
străini). În caz contrar, cererea se va respinge.
4.4. Opoziţia persoanelor interesate
- potrivit legii (art. 24), persoanele interesate pot face opoziţii scrise la
O.S.I.M. privind înregistrarea m.d.i., în termen de 3 luni de la data publicării,
pentru următoarele motive: d.m.i. nu are noutate; d.m.i. contravine ordinii
publice sau bunelor moravuri; solicitantul nu este persoana care a depus cea
dintâi cererea; când un d.m.i. încorporează, fără acordul titularului, o operă
protejată prin Legea nr.8/1996 sau orice alt drept de proprietate industrială
protejată.
Asupra opoziţiei se pronunţă comisia de specialitate a O.S.I.M., care
poate dispune admiterea sau respingerea ei, printr-un raport care se
înaintează Comisiei de examinare şi se transmite solicitantului cererii şi
opozantului.
4.5. Examinarea de fond a cererilor de înregistrare
- se face de către Comisia de examinare d.m.i.; în termen de 12 luni de
la data publicării cererii; hotărâri pe care le poate lua comisia: admite cererea,
total sau parţial; respinge cererea; ia act de renunţarea totală sau parţială la
d.m.i. sau de retragere; revocă cererea din oficiu.
4.6. Căi de atac împotriva hotărârilor O.S.I.M.:
a) contestaţie administrativă – se face în scris şi motivat în termen de
3 luni de la comunicare şi se soluţionează de Comisia de reexaminare în
termen de 3 luni de la înregistrare. Hotărârea comisiei de reexaminare se
comunică părţilor în termen de 15 zile de la pronunţare;
b) căi de atac în faţa instanţelor de judecată: hotărârea comisiei
de reexaminare poate fi atacată cu apel, la instanţa de judecată competentă, în
termen de 3 luni de la comunicare; hotărârea dată în apel poate fi atacată cu
recurs, la instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile de la
comunicare.

4.7. Eliberarea certificatelor de înregistrare a d.m.i.


- se face de către O.S.I.M. în termen de 30 zile de la data la care
hotărârea de admitere a rămas definitivă, sub condiţia achitării taxelor legale.

381
4.8. Reînnoirea certificatului de înregistrare a d.m.i.
- se face de O.S.I.M., în tot sau în parte, la solicitarea expresă a
titularului sau a persoanei desemnate de acesta.
4.9. Revalidarea certificatului de înregistrare a d.m.i.
- reprezintă repunerea în drepturi a titularului certificatului de
înregistrare care a decăzut din drepturile conferite de lege;
- condiţii cumulative: să fie depusă cererea de revalidare în termen de
6 luni de la data decăderii; să fie anexate dovezi în menţinerea cererii de
revalidare; să fie achitate taxele legale.

5. Conţinutul drepturilor
a) Drepturile morale protejate în cadrul drepturilor de autor: la
divulgare; la paternitate; la nume; la inviolabilitatea operei; dreptul de
retractare.
b) Drepturile specifice protejate în cadrul protecţiei specifice: la
eliberarea certificatului de înregistrare sau la duplicatul acestuia; de a
transmite dreptul de eliberare a certificatului de înregistrare; de prioritate;
exclusiv de exploatare a d.m.i.; de menţionare a numelui şi a calităţii de autor
în certificatul de înregistrare.
c) Drepturile patrimoniale:
• Dreptul exclusiv de exploatare a d.m.i.
- durează pe întreaga perioadă de valabilitate a certificatului de
înregistrare;
- perioada de valabilitate a unui certificat de înregistrare a d.m.i. este
de 10 ani de la data constituirii depozitului reglementar şi poate fi reînnoită pe
3 perioade succesive de 5 ori;
- încetează: la expirarea perioadei de valabilitate a certificatului; prin
anularea certificatului de înregistrare, dispusă de Tribunalul Bucureşti pentru
neîndeplinirea condiţiilor legale de acordare a protecţiei; prin decăderea
titularului din drepturi; prin renunţarea titularului certificatului de înregistrare.
• Dreptul provizoriu de exploatare anterioară a d.m.i.
- beneficiază persoanei fizice sau juridice îndreptăţite la eliberarea
certificatului de înregistrare, începând cu data publicării cererii, până la
eliberarea certificatului de înregistrare;
- dacă cererea de înregistrare a fost respinsă sau retrasă, dreptul
provizoriu se pierde, cu efect retroactiv (art. 37 alin. 1).

382
• Dreptul la despăgubiri
- persoana fizică sau juridică îndreptăţită la eliberarea certificatului de
înregistrare are dreptul la despăgubiri, dacă terţe persoane au exploatat
d.m.i., pe perioada dreptului provizoriu de exploatare (art. 7 alin. 2);
- titlul pentru plata despăgubirilor se poate executa numai după
eliberarea certificatului de înregistrare a d.m.i.

6. Trasmiterea drepturilor privind d.m.i.


6.1. Cesiuni şi licenţe
- drepturile privind d.m.i. pot fi transmise pe cale succesorală, prin
cesiuni sau licenţe.
a)Cesiunea este: totală - dacă se referă la totalitatea drepturilor
conferite de certificatul de înregistrare; parţială – dacă se referă numai la o
parte din drepturi.
b) Licenţa este: exclusivă – când licenţiatorul se obligă să nu mai
transmită drepturile şi altor persoane; neexclusivă – dacă licenţiatorul poate
acorda drepturile şi altor persoane.

6.2. Coproprietatea unui certificat


- cesiunea parţială a drepturilor născute din certificatul de înregistrare
determină un regim de coproprietate;
- fiecare coproprietar poate exploata d.m.i. în baza unui acord scris al
coproprietarilor;
- o licenţă de exploatare exclusivă nu poate fi dată decât cu acordul
tuturor proprietarilor sau în baza unei hotărâri definitive şi irevocabile;
- fiecare coproprietar poate acţiona în contrafacere în propriul său
profit, cu condiţia notificării acţiunii celorlalţi coproprietari;
- fiecare coproprietar poate să acorde unui terţ o licenţă de exploatare
neexclusivă în profitul său;
- fiecare coproprietar poate să cedeze cota sa parte din dreptul de
proprietate asupra certificatului de înregistrare.

383
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Florea Bujorel, Dreptul proprietăţii intelectuale-dreptul de autor, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
2. Yolanda Eminescu, Regimul juridic al creaţiei intelectuale, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1997.
3. Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale – curs universitar, Editura
Global Lex, Bucureşti, 2001.
4. Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe,
„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.60 din 26 martie 1996.
5. Legea nr. 285/2004 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.8/1996, „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 587 din
30 iunie 2004.
6. Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, „Monitorul Oficial
al României”, Partea I, nr. 212 din 21 octombrie 1991.
7. Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale, „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 1 din
8 iunie 1993.
8. Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

384