Sunteți pe pagina 1din 11

TEORIA JOCURILOR.

PUTEREA IN TERMENI DE DOMINARE SI COOPERARE

Puterea tinde s corup, ne anuna Lord Acton ntr-o scrisoare trimis prietenului su M.Creighton, vorbind despre dimensiunea psihologic a puterii politice i despre tentaiile de monopolizare a deciziei pe care le au deintorii de putere ntr-o arie socio-politic sau alta. Avertismentul nu era nou la vremea cnd Acton i punea pe hrtie cugetrile sale despre religie, moral, i politic. Cu peste un secol mai devreme, Montesquieu avertiza i el n Despre spiritul legilor c experiena ne nva c cei care au deinut o funcie un timp mai ndelungat, tind s abuzeze de ea. Raportndu-se la acelai tip de indivizi care dein o funcie de comand ns, Machiavelli propunea Principelui tocmai contrariul celor sugerate de Montesquieu: Principele trebuie s abuzeze de poziia pe care o deine la vrful Puterii, tocmai pentru a -i conserva aceast poziie. Cele mai multe definiii ale relaiilor de putere fac apel la termenii de influen i for. Maurice Duverger ne avertiza n urm cu cteva decenii ns asupra confuziilor posibile dintre aceti trei termeni, care trimit la realiti sociale total diferite. Astfel, conceptul de putere trebuie separat de cel de influen, sau de conceptul de for. Care sunt argumentele pentru o astfel de separare? a. Influena este o situaie de fapt. Ea trimite la contexte n care cineva poate impune, cel puin parial, punctul su de vedere unui alt individ sau grup ntr-o relaie social dat. (5) b. Spre deosebire de influen sau for, puterea este un concept normativ, continu Duverger, pentru cea definete situaia celui care are dreptul de a cere ca ceilali s se plieze propriilor sale directive ntr-o relaie social, pentru c sistemul de norme i de valori ale

colectivitii n care se produce aceast relaie social stabilete acest drept i l atribuie celui care se prevaleaz de el. E adevrat, observ Virgil Mgureanu n Studii de sociologie politic (1997) Duverger las n aceste condiii deschis posibilitatea de a substitui conceptul de putere cu cel de autoritate. Asimilm ns pentru moment nevoia de a distinge ntre conceptul de putere i cel de influen, ncercnd s cutm definiii ale puterii care s evite suprapunerea conceptual semnalat anterior. Mergnd pe linia lui Duverger, dreptul de a comanda este nsoit ntotdeauna i de mijloacele necesare pentru a se putea exercita eficient. Dintr-o astfel de perspectiv, putem spune c o relaie de putere are ntotdeauna n componena sa o dimensiune de for. Ceea ce este echivalent cu a spune c puterea este acompaniat de for (puissance). Raportnd aceste observaii la scopul final al analizei noastre puterea politic i caracteristicile acesteia, exist riscul de a obine concluzii deformate de tipul definirii puterii prin politic i a politicii prin putere. Discutnd faptul social al puterii, J.W. Lapierre, susine c relaia noastr cu puterea social de o form sau alta poate fi citit pn i n cel mai rudimentar experien social, aceea de a face parte dintr-un grup, de exemplu. O astfel de apartenen voluntar sau impus implic ntotdeauna supunerea fa de o anumit putere. Apartenena la un grup social presupune obligaii de tipuri diferite, acestea fiind parte a situaiei de apartenen al grupuri de adeziune (sindicat, partide politice, etc.), sau grupuri situaionale (familie, clas, echip, etc.). Apartenena la un grup se poate manifesta i ca o presiune social sau o constrngere, fa de propriile noastre pasiuni sociale. Nu exist grup social n afara relaiilor de putere, n fiecare caz individual existnd cel puin una dintre cele trei forme de putere: imediat, individualizat i instituionalizat. Puterea social individual este absolut necesar n situaiile n care grupul intr n relaii constante cu mediul social. Puterea individual apare cu evoluia spre bogie, structurat societate i specializarea profesiunilor. Puterea social imediat este intim legat de proprietatea privat. Ea este astfel generat de factori precum: specializarea funciilor i monopolizarea accesului la funciile economice, militare, religios.

Puterea instituionalizat este legat de o luare colectiv de contiin (19), care face ca grupul s fie recunoscut de toi membrii si ca o entitate separat i superioar tuturor. Situaia pus n discuie comport apariia de norme , reguli sociale, independente de fiecare membru al grupului. Puterea instituionalizat presupune organizare social deci n temeiul anumitor norme care sunt rezultatul unei tradiii i care sunt aprate de agentul puterii, sau care sunt ele nsele rezultatul unui proces de elaborare de ctre chiar puterea ce asigur ordinea social. Luarea colectiv de contiin face posibil apariia unui drept obiectiv n raport cu care se creeaz dreptul pozitiv ce are rolul explicitrii dreptului obiectiv i al stabilirii normelor i regulilor ce susin structura social respectiv. O astfel de putere instituionalizat prin reguli, tradiii, obiceiuri, reguli cu caracter normativ fie scrise, fie nescrise, ne plaseaz ns n proximitatea unui anumit tip de putere. Este puterea social care asigur ordinea la nivelul unei ntregi societi i care impune regulile interaciunilor sociale. O astfel de putere instituionalizat este puterea politic. Sub aspect conceptual, puterea apare ca o for organizatoare a vieii sociale (puissance organisatrice de la vie sociale). Din perspectiv istoric, puterea trimite n mod necesar la o relaie dintre cel puin doi indivizi, sau dintre dou grupuri, un individ i un grup, etc. n definiia final pe care o construiete teoreticianul francez al puterii, aceasta apare drepto for n slujba unei idei. Ea este o for nscut din contiina social, destinat conducerii grupului n cutarea binelui comun i capabil, n situaii limit, de a impune membrilor grupului atitudinea pe care ea o dorete.

Teoria jocurilor: puterea ca dominare i puterea n sens de cooperare

Teoria jocurilor reprezinta o abordare distincta si interdisciplinara a studiului comportamentului uman. Cele mai implicate discipline, in teoria jocurilor, sunt matematica si economia, dar si alte stiinte sociale si comportamentale. Teoria jocurilor a fost creata de matematicianul John von Neumann. Prima sa lucrare importanta a fost The Theory of Games and Economic Behavior, lucrare scrisa in colaborare cu un economist celebru, Oskar Morgenstern. Odata cu lucrarea lui Neumann, jocurile au devenit o metafora stiintifica ce reprezenta o gama larga de interactiuni umane ale caror finalitate depinde de strategiile

interactive a doua sau mai multe persoane, ale caror interese sunt in cel mai rau caz opuse sau in cel mai bun caz, partial comune. Intre abordrile asupra puterii n general, asupra puterii politice n mod special, lucrarea lui Keith Dowding Puterea (1997), face parte din categoria de analiz pe care am putea-o numi pozitivist. Atributul pe care l-am propus pe lng analiza lui K.Dowding se ntemeiaz pe cel puin dou caracteristici eseniale ale modului de a defini puterea. Prima se refer la faptul c indivizii angajai ntr-o astfel de relaie sunt considerai mai degrab ca indivizi raionali, capabili s aleag n mod raional ntre alternative de comportament n raport cu ali indivizi. A doua caracteristic se refer la modelul analitic pe care autorul l folosete n analiza puterii n societate: modelul cunoscut sub numele de Rational Choice Theory, un model matematic ce pune n balan alegerile a mai muli actori ntr-un cadru social determinat. Autorul propune ca punct de plecare n analiza puterii distincia dintre puterea e a face i puterea asupra unui individ sau grup. Totui, distincia dintre cele dou tipuri de utere servete, mai degrab scopuri analitice, pentru c puterea asupra implic puterea de a face, deoarece spunem c A are putere asupra lui B, n sensul c l face pe B s fac x aciune. (p.4). Fr s o afirme n mod explicit, Dowding leag cele dou concepte propuse de ideea de potenialitate i relaie social. Astfel revenind asupra conceptelor primare power to i power over, el consider c puterea de a face (primul concept) este gndit n perspectiv finalist (outcome power) drept abilitatea unui actor de a-l determina sau ajuta pe un altul n a face o anumit aciune social. Conceptul de putere asupra este definit ca putere social i const n capacitatea unui actor de a schimba n mod deliberat structura de interese a unui actor (grup) determinndu-l s se angajeze ntr-o anumit aciune social. (vezi explicaiile de la pp 5-6). Prin intermediul celor dou concepte de putere, este rezolvat problema definirii puterii, n multe cazuri privit doar dintr-un singur punct de vedere cel al dominaiei. Astfel, puterea de a face este legat de cooperare, inclusiv, iar puterea asupra pare c se refer mai degrab la conflict . Noutatea i ceea ce distinge aceast analiz de teoriile prezentate anterior const, de asemenea, n formalizarea relaiilor de putere, prin intermediul teoriei jocuril or. Astfel,

perspectiva cooperrii sociale i perspectiva conflictului social se regsesc formalizate n dou matrice care propun analiza relaiilor de putere din perspectiva conflictului pur i din perspectiva coordonrii pure (pure conflict, purre coordination). Sub aspectul rezultatelor care apar n urma opiunilor celor doi juctori, avem n primul caz un joc n care ctigul unuia nseamn implicit pierderea celuilalt, scorurile fiind aceleai indiferent de ordinea n care juctorii opteaz. Concluzia acestui joc de sum constant, este aceea c pierderea unuia ntre juctori este determinat de neansa de a se afla n poziia respectiv n aceast relaie de putere. Matricea coordonrii pure este jocul cu sum variabil, ambii juctori avnd posibilitatea de a alege ntre opiunile cele mai potrivite. Jocul cu sum nul i jocul cu sum variabil, spune autorul, ne nva cel puin dou lucruri despre natura puterii n societate: In primul rnd, puterea indivizilor poate fi sporit prin cooperare, atunci cnd este n avantajul indivizilor s coopereze. In al doilea rnd, puterea indivizilor variaz n funcie de natura situaiei n care se afl la un moment dat ei nii. K.Dowding construiete pornind de la aceste premise conceptul de noroc situaional, cu referire la poziiile pe care indivizii le au n diferitele situaii de putere. Din aceast perspectiv el abordeaz relaia dintre grupuri sociale, aciunea colectiv i puterea politic. Astfel, distribuiaputerii n societate, natura i cantitatea de putere pe care un grup sau altul ine de o serie de factori ntre care, poate cel mai important este ceea ce s -ar putea numi factorul structurii sociale, factor ce determin succesul sau insuccesul unei aciuni colective, indiferent dac grupul n cauz se afl ntre cele care dein sau nu dein puterea de aciona. Ambele tipuri de grupuri sociale sunt prinse ntr-un sistem care reprezint o parte, sistem care are propriile lui reguli de funcionare prin care determin un curs sau altul al evenimentelor: structura schimb oamenii, cum spune K.Dowding, adugnd c structurile sociale nu schimb numai felul n care oamenii acioneaz, ci felul de a fi al acestora, modul de gndire percepii i moduri de evaluare, comportamentul n diferite situaii fiind chiar standardizat de manuale i cri de specialitate. Folosind teoria lui K.Dowding, privind distribuia puterii n societate, ajungem lesne la concluzia cu care acesta i ncepe Cap. 4: Noroc sistematic. Astfel, unele grupuri sociale sunt norocoase, cci ele primesc de la societate ceea ce vor, fr mcar s fie nevoite s acioneze pentru aceasta. Alte grupuri sunt norocoase n mod sistematic: ele primesc ceea ce doresc fr s fie nevoite s acioneze, din cauza felului n care societatea este structurat .

Puterea individual sau de grup, privite din perspectiva conceptului puterea de a face, ridic i o problem normativ. Ieind in zona pozitivismului, autorul pare s renune la abordarea de tip tehnicist, punnd prolema relaiei dintre puterea social i libertate: Puterea i libertatea sunt dou concepte strns legate, dar ele nu sunt echivalente. Indivizii pot avea libertatea de a face ceva, dar pot s nu aib puterea de a o face, sau ei pot nfptui aciuni pe care nu sunt liberi s le fac. (pp. 88-89). Apoi, trebuie s facem distincie ntre libertate i abilitate, avnd n vedere c autorul a definit ambele forme de putere (social i puterea de a obine) prin intermediul acesteia din urm. Apoi, libertatea legal poate fi uor stabilite limitele, ceea ce nu se ntmpl cu libertatea social, date fiind interesele pe care acorii, alii dect statul le au (p. 89). Considernd toate acestea, analiza puterii trebuie s fie una esenial de tip normativ, din cauza relaiei dintre putere i libertate, care implic dezbateri asupra drepturilor i a distribuiei de proprietate. Mai mult, Puterea de a face un mare bine este, de asemenea, i puterea de a face un mare ru, ceea ce nseamn c duce la nevoia unei perspective morale asupra puterii a naturii i distribuiei acesteia n societatea, i, implicit la relaia dintre puterea politic i indivizii (grupurile, societatea creia aceasta i se aplic. Perspectiva pozitivist pe care o folosete K.Dowding n analiza puterii n societate nu poate oferi o soluie pentru distribuia ideal a acesteia, ns. De altfel, autorul nici nu i -a propus un astfel de scop. De altfel, cred c este extrem de dificil de realizat un model analitic ca cel al teoriei jocurilor pentru a oferi un rspuns la aceast ntrebare. Indivizii i grupurile sociale acioneaz adesea mai degrab non-raional (nu neaprat iraional, ci emoional), dect raional. Chiar i autorul recunoate acest lucru, preciznd c este uneori foarte dificil s intuieti ce opiune va avea un actor social n condiiile n care el prefer s piard ntr-o anumit situaie, datorit renunrilor pe care cellalt le-a fcut n situaii anterioare, sau datorit sentimentelor fa de acesta, aa cum se ntmpl n cazul paradigmei Btlia sexelor. Iar aceasta este una dintre limitele asumate ale acestui tip de analiz a puterii.

Dilema prizonierului

Teoria lui Nash a permis modelarea matematic a mediului economic, mai ales a mediilor economice oligopoliste, cu puini juctori, unde teoriile macro-economice bazate pe

eficiena pieelor nu funcioneaz. Dar teoria jocurilor e important peste tot, mai cu seam, zic eu, n conducerea organizaiilor i chiar a societii. Unul dintre principiile cele mai importante postulate de Nash este cel al echilibrului care-i poart numele. Acest echilibru apare cnd mai muli juctori se afl ntr-un joc n cea mai bun situaie n care pot fi, indiferent de ce fac ceilali juctori. Pare simplu, dar nu e. E chiar pervers. Situaia se numete dilema prizonierului pentru c e o metod veche i testat de interogare. Doi suspeci sunt interogai n camere diferite i fiecruia i se promite c dac recunoate i-l toarn pe cellalt scap mai ieftin. Desigur, ar putea ambii s tac i s scape de tot. Dar dac cellalt cedeaz presiunii i vorbete? E o situaie n care sunt dou opiuni posibile, A i B (s vorbii, sau s nu vorbii). Pe rndurile tabelei sunt variantele voastre de rspuns, pe coloane variantele celuilalt juctor. n csue sunt rezultatele, pentru fiecare juctor, corespunztoare perechii de alegeri fcute. Primul rezultat e al vostru, cel de-al doilea al partenerului de joc. De pild, dac voi alegei A i partenerul tot A, atunci fiecare pierdei cte un punct. Dac voi alegei A iar partenerul B, atunci voi ctigai 2 puncte, iar partenerul pierde dou puncte.

El alege A Eu aleg A Eu aleg B eu obin -1 , el obine -1 eu obin -2 , el obine +2

El alege B eu obin +2 , el obine -2 eu obin +1 , el obine +1

Dac suntei o persoan raional, ai ales A. Varianta B este, dup cum se numete situaia n teoria jocului, strict dominat strategic. Adic, n orice situaie ai fi, dac alegi B iei mai prost. Dac oponentul a ales A i voi B, pierdei -2, pe cnd dac alegeai A pierdeai doar -1. Dac oponentul a ales B i voi alegei B ctigai 1, pe cnd dac alegeai A ctigai 2. Alegerea normal, raional, este mereu A. Dar asta e alegerea normal i pentru oponentul vostru. Ceea ce face ca 99% din oamenii care joac jocul sta s termine n situaia A,A, adic cu scorul -1, -1, mai ales dac jocul are mai multe runde. Situaia evolueaz natural ctre echilibru.

Acesta e echilibrul Nash. E o situaie fr ieire, pentru c ieirea se poate face doar mpreun. Fiecare parte a sistemului, luat individual, pierde dac-i schimb poziia.

Teoria jocurilor incerca sa raspunda la o serie de intrebari esentiale: Ce inseamna sa alegi strategii rationale atunci cand finalitatea lor depinde de strategiile alese de altii, iar informatiile sunt incomplete? In jocurile ce permit pierderi si castiguri comune, este rationala cooperarea pentru a realiza un castig comun (sau a se evita o pierdere comuna) sau este rationala abordarea agresiva in cautarea castigului individual, indiferent de castigurile sau pierderile comune? Daca raspunsul la a doua intrebare e uneori, atunci in ce circumstante este agresivitatea rationala si in ce circumstante este cooperarea rationala? In acest context, exista diferente intre relatiile de durata fata de cele trecatoare? Interactiunea unor egoisti rationali poate duce la crearea spontana a unor reguli morale de cooperare? In ce fel corespunde comportamentul uman real cu comportamentul rational din aceste cazuri? Si daca difera, prin ce difera? Sunt oamenii mai cooperativi decat sunt rationali? Mai agresivi? Ambele?

Problemele Dilemei Prizonierilor

Acest rezultat remarcabil ca ratiunea individuala duce la inrautatirea situatiei ambilor indivizi a avut un impact major asupra stiintelor sociale moderne. Exista multe interactiuni in lumea moderna care sunt asemanatoare, de la cursa inarmarilor, pana la ambuteiaje si poluare. Acestea sunt interactiuni diferite in detaliu, dar sunt interactiuni in cadrul carora actiunile individuale rationale duc la rezultate inferioare pentru indivizii implicati. Dilema Prizonierilor ne sugereaza felul in care e posibil sa decurga lucrurile.

Sa nu uitam totusi ca aceasta dilema reprezinta sub forma unui concept foarte simplificat si abstract multe dintre aceste interactiuni. Exista o serie de probleme ce pot fi ridicate: Dilema Prizonierilor e un joc de doua persoane, dar multe din aplicatiile acestei idei implica interactiuni cu numere mari de persoane. Se presupune ca nu exista nicio forma de comunicatie intre prizonieri. Daca ar putea comunica, ar putea aplica o strategie comuna cu un rezultate diferite. In Dilema Prizonierilor, cei doi prizonieri interactioneaza o singura data. Interactiunile repetate ar putea duce la un rezultat diferit. Desi rationamentul care indica echilibrul strategic dominant este atragator, nu e singura modalitate in care problema poate fi rezolvata. Poate ca nu e cel mai rational raspuns. Atunci cand analizam Teoria Jocurilor, trebuie sa presupunem cateva lucruri: 1. este considerat joc orice scenariu in care 2 jucatori sunt capabili sa concureze unul impotriva altuia, iar strategiile alese de un jucator il vor afecta strategiile celuilalt. Jocurile bazate pe sansa nu sunt luate in considerare, deoarece nu exista libertate de alegere, prin urmare nu exista nici o strategie implicata. Iar jocurile cu un singur jucator, cum ar fi solitaire, nu sunt considerate a fi jocuri, deoarece nu necesita interactiunea strategica a 2 jucatori.

2. jucatorii trebuie sa cunoasca fiecare miscare posibila a adversarului, dar si toate finalitatile posibile. Toti jucatorii au preferinte legate de anumite finalitati si fiecare jucator cunoaste preferintele celorlalti. 3. finalitatile sunt definite de gradul de utilitate sau de valoare, pe care un jucator poate sa le deriveze din ele. Daca preferi sa ajungi in punctul A in loc sa ajungi in punctul B, atunci punctul A are un grad de utilitate mai mare. Dar stiind ca tu pretuiesti punctul A in locul lui B, si B in locul lui C, un alt jucator poate anticipa actiunile tale si va planui strategii care sa tina cont de ele. 4. toti jucatorii se comporta rational. Chiar si actiunile aparent irationale sunt rationale din anumite puncte de vedere. De exemplu, daca ar fi sa joci 2 partide de biliard, nu ai pierde intentionat banii din prima partida decat daca crezi ca asa il impulsionezi pe oponent sa parieze mai mult bani in a doua partida un joc in care anticipezi victoria.

Teoria Jocurilor si Razboiul Rece

La inceputul Razboiului Rece, administratia Eisenhower considera armamentul nuclear ca fiind doar o alta arma din arsenal. Thomas Schelling i-a convins ca armele nucleare erau bune pentru descurajare. Si a mai propus ca America sa aiba o varietate de raspunsuri tactice cu care sa faca fata la orice situatie posibila. Un echilibru a fost astfel creat, in cadrul caruia nici o natiune nu putea fi avantajata in cazul unui atac nuclear represaliile urmau sa fie devastatoare. Acestea erau cunoscute sub numele de M.A.D. (Mutual Assured Destruction). Acest echilibru necesita cunoasterea punctelor forte si slabe a fiecarei natiuni. Ca si in cazul dilemei prizonierilor, ambii jucatori trebuie sa presupuna ca celalalt e preocupat doar de propriul sau interes, prin urmare trebuiau sa isi limiteze riscul adoptand o strategie dominanta. Daca una dintre natiuni modifica echilibrul puterii (prin construirea unui scut antiracheta, de exemplu), ar duce acest lucru la o gafa strategica si declansarea unui razboi nuclear? Incercand sa evite asemenea dezechilibre, guvernele au apelat la teoriticienii jocurilor. Atunci cand o natiune construia silozuri de rachete, cealalta le tintea. U.R.S.S.-ul si S.U.A. au construit silozuri de rachete in toata lumea, lucru care a dus la marirea numarului de rachete din primul atac pentru a reduce cat mai mult capacitatea de atac a celuilalt. In cele din urma armele nucleare au ajuns sa fie instalate pe avione ce zburau non-stop si pe submarine, pentru a preveni situatia in care silozurile ar fi fost distruse. Atmosfera era foarte incordata si exista o teama generala fata de orice neintelegere care ar duce la dezastru. In mijlocul acestei situatii, chiar si o miscare defensiva, cum ar fi construirea unui adapost anti-atomic, putea duce la declansarea razboiului. Deoare construirea lor insemna anticiparea unor probleme. De ce sa anticipezi probleme, daca nu cumva tu esti cel care le va cauza? Nici un calcul rational sau matematic nu dadea sens lansarii armelor nucleare dupa ce o natiune a primit o lovitura semnificativa. Care ar mai fi rostul? Distrugerea lumii de dragul razbunarii? Iar daca razbunarea nu descurajeaza, ce impiedica atunci o natiune sa lanseze primul atac? Pentru a contracara amenintarea primul atac, liderii americani si sovietici foloseau uneori strategia nebunului sau imprastiau zvonuri cum ca ar fi instabili mental sau

orbiti de ura pentru a forta adversarul sa tina garda sus. Controlul armamentului si negocierele de dezarmare erau doar jocuri repetate ce permiteau ambelor parti sa rasplateasca cooperarea si sa pedepseasca lipsa ei. Prin intermediul intalnirilor repetate si a cresterii comunicarii dintre ei, increderea si cooperarea au dus la relaxarea atmosferei. Un rol important l-au avut si resursele necesare mentinerii unei capacitati nucleare in continua crestere. Din fericire, nici una dintre natiunile implicate nu au fost dispuse sa sa joace scenariul final in care finalitatea preferata implica o victorie ce era sarbatorita in subteran de cativa supravietuitori.