Sunteți pe pagina 1din 22

STUDIUL FUNCŢIILOR

IMPORTANŢA ŞI OBIECTIVELE ACESTUI CAPITOL

Faptul că programa actuală prevede studiul câtorva funcţii elementare reprezintă


un progres important. Se ştie că noţiunea de funcţie ocupă un loc foarte important în
matematică. Datorită noţiunilor de variabilă şi de funcţie, matematica devine capabilă să
studieze fenomenele, precum şi dependenţa dintre ele, nu numai îi starea lor, ci în
devenirea lor. Introducerea acestor noţiuni a reprezentat o cotitură în istoria
matematicii. De aceea este bine că elevii capătă în şcoala generală măcar unele cunoştinţe
despre ele. În cadrul aritmeticii elevii au avut ocazia să vadă mai mult exemple de
dependenţă funcţională (cum variază rezultatul une operaţii sau o fracţie când unul din
termenii ei variază), dar în mod accidental. Noţiunea de funcţie apare în mod direct la
mărimile direct şi invers proporţionale - dar pe o cale ocolită. Funcţiile respective, ax şi
a
, se definesc nu prin expresiile lor analitice, ci prin câte o proprietate a lor. De
x
exemplu, se spune că „două mărimi care depind una de alta astfel încât, dacă una din ele
creşte de un număr de ori, atunci şi cealaltă creşte de acelaşi număr de ori, se numesc
mărimi direct proporţionale”. Aceasta revine în fond, la definirea acestor dependenţe,
1
respectiv prin ecuaţiile funcţionale f(kx) = kf(x) şi f(kx) = f ( x ).
k
Deci, se arată cum variază una dintre mărimi când cealaltă variază, dar nu se dă un
mijloc simplu de a afla valoarea uneia dintre ele când se cunoaşte valoarea celeilalte.
Faptul că nu se dau la aritmetică şi expresiile analitice ale funcţiilor respective are
repercusiuni neplăcute în predarea fizicii, căci acolo se folosesc expresiile analitice. La
a
fizică se spune că y este direct (invers) proporţional cu x, dacă y = ax (y = ). Elevii
x
rămân astfel cu impresia că cuvântul proporţional are două sensuri, unul în aritmetică şi
altul în fizică, pentru că nu li s-a arătat cu destulă claritate că cele două moduri de a
defini proporţionalitatea sunt echivalente. Datorită faptului că în programa de algebră
a
figurează funcţiile ax şi , aceste inconveniente se pot înlătura dacă chestiunile se
x
aprofundează destul. Pentru aceasta, însă, materialul trebuie grupat în mod convenabil şi
a
anume: funcţia trebuie predată îndată după funcţia ax şi abia pe urmă funcţia ax + b.Îîn
x
geometria analitică, ecuaţia y = ax este un caz particular al ecuaţiei y = ax + b; ea
reprezintă o dreaptă particulară. Din punctul de vedere care ne interesează aici - legătura
cu aritmetica şi aplicaţiile în fizică - aceste funcţii sunt cu totul deosebite, căci în primul
a
caz y este proporţional cu x, iar în cazul al doilea - nu. În schimb, între funcţiile ax şi
x
există o legătură strânsă, căci ele reprezintă proporţionalitatea directă şi inversă.
Menţionăm în treacăt că, dacă proporţionalitatea directă şi inversă, se predă aşa
cum se preconizează aici, partea corespunzătoare din programa de aritmetică poate fi
reconsiderată în sensul următor: noţiunea de mărimi proporţionale să fie scoasă de la arit-
metică, iar problemele de regulă de trei să se rezolve prin metoda reducerii la unitate, nu
prin metoda proporţiilor pe care elevii o învaţă, dar n-o înţeleg. În felul acesta se evită şi
o folosire prematură a ecuaţiilor particulare de forma a : b = c : x.
Pe de altă parte, graficele funcţiilor se aplică la rezolvarea ecuaţiilor şi a
sistemelor de ecuaţii, ceea ce dă acestor chestiuni un caracter intuitiv. Mai mult, cu
ajutorul graficelor se pot rezolva unele probleme fără nici un calcul. Această metodă este
atât de uşoară şi luminoasă încât, în comparaţie cu ea, nu numai procedeele aritmetice, dar
şi ecuaţiile trebuie considerate ca metode greoaie. Legând noţiunea de ecuaţie de cea de
funcţie, prima dintre aceste noţiuni apare într-o lumină nouă.
Până acum, într-o ecuaţie f(x) = 0, x reprezenta „necunoscuta”, deci un număr
constant - necunoscut, dar constant. Acum x reprezintă o variabilă şi problema de a
rezolva ecuaţia f(x) = 0, se pune mai larg, şi anume: diferitelor valori ale variabilei x le
corespund diferite valori ale funcţiei; ce valoare trebuie să ia x ca valoarea
corespunzătoare a funcţiei să fie zero? Aflarea rădăcinilor ecuaţiei f(x) = 0 apare astfel
ca o parte din studiul funcţiei f. Acest punct de vedere face loc ideii de funcţie şi nu se
deosebeşte mult de cel tradiţional. Întradevăr, când scriem, de exemplu, 3x – 1 = 2x+ 5,
fie că privim 3x – 1 şi 2x+ 5 ca simple expresii algebrice, fie că ne gândim şi la funcţiile pe
care le generează, în ambele cazuri, esenţial este faptul că din momentul în care am scris
semnul „=” am scris o formă proporţională, nu o propoziţie.
Mai general, a rezolva ecuaţia f(x) = g(x) înseamnă a afla valorile lui x pentru care
cele două funcţii iau aceeaşi valoare. Grafic, aceasta înseamnă a afla punctele de pe axa
Ox pentru care punctele de pe graficele celor două funcţii au ordonate egale.
În lumina acestor observaţii, obiectivele pe care trebuie să le urmărim în predarea
acestui capitol pot fi definite astfel:
a
1) cunoaşterea variaţiei şi reprezentarea grafică a funcţiilor ax şi ; realizarea
x
legăturii între aceste funcţii şi dependenţa proporţională;
2) cunoaşterea variaţiei şi a reprezentării grafice a funcţiei ax + b; aplicarea
acestor cunoştinţe la rezolvarea sistemelor de două ecuaţii liniare cu două necunoscute şi
la studiul unor fenomene care se descriu prin funcţii liniare;
3) cunoaşterea variaţiei şi reprezentării grafice a funcţiei ax2 şi aplicarea acestor
cunoştinţe la studiul variaţiei unor mărimi din realitate şi la rezolvarea ecuaţiilor de
gradul II.
Legătura cu proporţionalitatea, directă şi inversă, precum şi aplicaţiile la rezolvarea
ecuaţiilor şi la studiul unor fenomene ca mişcarea uniformă sunt de o importanţă
hotărâtoare în predarea acestui capitol. Dacă ne-am mărgini la ceea ce se găseşte în multe
manuale, adică numai la variaţia şi graficele acestor funcţii date prin expresiile lor,
introducerea acestui capitol în programa şcolii generale nu ar fi justificată. El ar constitui

2
un ansamblu de cunoştinţe formale, un balast. De asemenea, predarea graficelor îşi atinge
scopul numai dacă ele se folosesc efectiv la rezolvarea de probleme; ele trebuie să devină
un instrument de lucru.

INTRODUCEREA COORDONATELOR CARTEZIENE

1. Introducerea coordonatelor carteziene 2. Exerciţii

1. Introducerea coordonatelor carteziene. Elevii au oarecare cunoştinţe despre


coordonate de la aritmetică, dar acolo s-au considerat numai puncte din primul cadran.
Este, poate, mai bine să nu contăm pe aceste cunoştinţe şi să luăm lucrurile de la început.
O cale sugestivă de a arăta cum poziţia unui punct din plan poate fi caracterizată prin
două numere ar fi următoarea:
Considerăm o câmpie netedă, reprezentată de planul tablei şi vrem să indicăm cuiva
un anumit punct A din plan, de exemplu unde se află un anumit obiectiv, dar fără a ne
deplasa până acolo şi fără a-l arăta cu degetul. Ne folosim de faptul că există o şosea care
traversează câmpia şi noi ne găsim într-un punct O de pe ea. Putem da indicaţia
următoare: „Mergi 200 de paşi înainte pe şosea, apoi coteşti spre stânga şi mergi pe câmp
120 de paşi, şi vei ajunge la locul care ne interesează!”.

C
A

B
D

Se iau apoi alte trei puncte de pe tablă B, C şi D, şi se arată că în fiecare caz este
suficient să ştim cât trebuie să mergem pe şosea - înainte sau înapoi - şi cât pe câmp,
după ce am cotit - spre stânga sau spre dreapta.
De aici se trece uşor la coordonatele carteziene: numărul pozitiv sau negativ care
arată cât trebuie să mergem pe şosea şi în ce sens se numeşte abscisa punctului, iar
celălalt - ordonata lui. Se arată care sunt axele de coordonate, cele patru cadrane, şi se
introduce notaţia M(a,b). Este util să se amintească elevilor că un procedeu asemănător se
foloseşte în geografie pentru a determina poziţia unui punct de pe Pământ; longitudinea
joacă rolul absciselor, iar latitudinea - al ordonatelor.

2. Exerciţii. Urmează o serie de exerciţii pentru ca elevii să se familiarizeze cu aceste


noţiuni:

3
a) se dau coordonatele unui punct şi se cere elevilor să găsească punctul;
b) se marchează un punct din plan şi se cere elevilor să spună care sunt
coordonatele lui.
Printre aceste exerciţii trebuie să figureze neapărat mai multe puncte situate pe
una sau cealaltă dintre axele de coordonate – elevii nu văd imediat că, în aceste cazuri, una
sau alta dintre coordonate este zero. Urmează caracterizarea cadranelor prin semnele
coordonatelor („Ce semne au coordonatele unui punct din cadranul...?”, „În ce cadran se
află un punct care are abscisă pozitivă şi ordonata negativă?”). Chiar de la început se pot
caracteriza punctele situate pe o dreaptă paralelă cu una dintre axele de coordonate,
pornind de la exemple numerice ca:
Să se afle mai multe puncte care au abscisa x = 3; pe ce linie se găsesc aceste
puncte? Un punct se află pe o paralelă la axa Oy situată la dreapta ei şi la o distanţă de 4
unităţi de ea; ce coordonate are? [x = 4, y arbitrar]. Se ajunge astfel la concluzia că o
ecuaţie de forma x = a reprezintă o paralelă la Oy. În mod analog se arată care este
ecuaţia unei drepte paralele cu Ox. Trebuie arătat care sunt ecuaţiile axelor de
coordonate. De asemenea, se poate arăta care sunt ecuaţiile bisectoarelor.
Ca temă pentru acasă, se dau mai multe puncte prin coordonatele lor şi se cere ca
elevii să le figureze, precum şi, invers, să figureze mai multe puncte şi să arate care sunt
coordonatele lor. Dar se poate face mai mult. Se dă o ecuaţie, de exemplu y = x + 3, şi se
cere elevilor să dea lui x un număr oarecare de valori, de exemplu x = -5, -4,...,+5, să afle
valorile corespunzătoare ale lui y, să aşeze numerele într-un tablou şi să marcheze
punctele corespunzătoare. Se vede cum ele se înşiră frumos pe o dreaptă. Pe lângă mai
multe exemple de funcţii liniare, se poate lua şi y = 25 − x 2 . Dând lui x valori întregi
cuprinse între -5 şi 5, se vede destul de clar că punctele corespunzătoare se află pe un
semicerc. Alte exemple potrivite sunt: y = 8x – x2 (se dau lui x valori întregi cuprinse între
0 şi 8); y = 3 + 9 − x 2 , y = 3 − 9 − x 2 (se dau lui x valori întregi cuprinse între - 3 şi 3); y
= x2, y = - x2 (se dau lui x valori întregi cuprinse între -4 şi 4). Prin aceste exerciţii se
pregăteşte noţiunea de grafic al unei funcţii.

DEPENDENŢA DIRECT ŞI INVERS PROPORŢIONALĂ

1. Introducerea funcţiei ax 2. Comparaţia cu alte moduri de a introduce


noţiunea de funcţie 3. Graficul funcţiei ax 4. Noţiunea de pantă
5. Aplicaţii 6. Proporţionalitatea directă 7. Aplicaţii
8. Problemele de regulă de trei simplă 9. Funcţia 10. Cazul când sunt
mai multe variabile

1. Introducerea funcţiei ax. Această funcţie nu trebuie să fie prezentată formal, ci ca


trăsătură comună a unor dependenţe funcţionale - care apar la aritmetică sub denumirea
4
de mărimi direct proporţionale. Se poate porni de la exemplul următor: 1 kg de mere costă
4 lei. O anumită cantitate de mere costă o anumită sumă de bani care depinde de
cantitatea de mere: 1 kg de mere costă 4 lei, 2 kg de mere costă 8 lei, 3 kg de mere costă
12 lei ş.a.m.d. Se face tabloul:

x 1 2 3 4 5 6 7 8 …
y 4 8 12 16 20 24 28 32 …
Deşi elevii îşi dau destul de bine seama de sensul acestui tablou, este util să se
precizeze următoarele:
1) În primul rând, notat cu x, figurează o mulţime de numere care arată în kilograme ce
cantitate de mere se cumpără. Se spune că x este o variabilă, iar numele 1, 2, 3,... din
rândul întâi sunt valori ale lui x.
2) În rândul al doilea, notat cu y, figurează în dreptul fiecărui număr din rândul întâi câte
un număr, care arată, în lei, costul cantităţii respective de mere. Se spune că y este de
asemenea o variabilă, iar numerele 4, 8, 12,... sunt valori ale ei.
3) Acest tablou face ca fiecărei valori a lui x (fiecărei cantităţi de mere care se cumpără)
să-i corespundă o valoare bine determinată a lui y (costul acelei cantităţi de mere). Se
spune că y (costul) este funcţie de x (cantitatea).
Se mai adaugă că numerele din acest tablou sunt numai exemple. De fapt putem
cumpăra orice cantitate de mere, deci în locul lui x putem pune orice număr (pozitiv),
fiecărei valori a lui x corespunzându-i o valoare a lui y. De exemplu, lui x = 100 îi cores-
punde y = 400; lui x = 3126 îi corespunde y = 12504 ş.a.m.d. Pe de altă parte, valoarea lui y
care corespunde unei valori date a lui x se află după o anumită regulă sau lege, şi anume:
valoarea lui x se înmulţeşte cu 4. Acest fapt se exprimă prin relaţia y=4x.Existenţa
acestei legi este clară pentru elevi; de fapt ei au aplicat-o când s-a alcătuit tabloul.
Toate acestea se pot rezuma într-o frază care sună cam astfel: costul unei
cantităţi de mere y este funcţie de cantitatea de mere x, dată de relaţia y = 4x.
Deoarece valorile lui x se iau după la alegere, x se numeşte variabilă independentă; valorile
lui y depind de valorile lui x, de aceea y se numeşte variabila dependentă.
Prin acest exemplu s-a dat elevilor o primă idee despre noţiunea de funcţie, căci s-
au pus în evidenţă cele trei elemente: domeniul, codomeniul şi corespondenţa, fără a da
aceste noţiuni sub formă generală şi fără a folosi terminologia.
Subliniem că am avut grijă să pornim de la tablou, nu de la relaţia y = 4x, pentru a
pune în evidenţă perechile de valori. De fapt, funcţia este această mulţime de perechi
ordonate de valori - relaţia y = 4x nu este funcţia, ci numai mijlocul de a construi
perechile de valori. Aceste chestiuni nu trebuie discutate cu elevii, dar procedând astfel
se dă, pe nesimţite, de la început noţiunea de funcţie sub forma modernă.
Pentru a pune bine în evidenţă ideea de corespondenţă, este sugestiv să se dea,
după ce s-a alcătuit tabloul, şi o schemă cu ovale.

5
Ovalele arată că valorile lui x formează o totalitate, o mulţime; de asemenea,
valorile lui y. Pentru a pune în evidenţă perechile ordonate de numere, să se scrie efectiv:
(1,4), (2,8), (3,12), (4,16)... Aceste perechi trebuie citite astfel: „1 kg costă 4 lei, 2 kg
costă 8 lei”,... precum şi „lui 1 îi corespunde 4, lui 2 îi corespunde 8”...
După ce elevii şi-au format astfel o primă idee despre noţiunea de funcţie pe un caz
particular, cu o anumită semnificaţie concretă a numerelor, urmează să trecem la
generalizări; trebuie să ne debarasăm treptat de valoarea particulară a coeficientului (a =
4) şi de sensul concret al variabilelor. Acest lucru merge uşor. Se cere elevilor să facă un
tablou şi o schiţă cu ovale (diagrame Vann-Euler) pentru cazul în care 1 kg de mere costă 3
lei, 5 lei ş.a.m.d., şi de fiecare dată se scriu câteva exemple de perechi. La citirea
perechilor, elevii se obişnuiesc cu termenul corespunde. Pe tablă apar astfel următoarele:

6
După fiecare caz, concluzia se formulează astfel: costul y este funcţie de
cantitatea x, dată de relaţia y = 5x (y = 6x).
Pentru a ne debarasa de semnificaţia concretă a numerelor, se poate folosi chiar
acest material, dându-i diferite interpretări, ca: a) x şi y se consideră, respectiv, ca
numărul de ore de muncă şi numărul de piese, dacă se produc 4,5,6... piese pe oră; b) ca
durata mişcării şi drumul parcurs, când viteza este 4,5,6,... Pentru fixare şi ca temă
pentru acasă se pot da exerciţii ca următoarele:
1) Raza unui cerc este de x cm, iar lungimea sa este de y cm:
a) să se scrie relaţia care defineşte y ca funcţie de x.
b) să se facă tabloul de variaţie şi schema, scriindu-se câteva perechi de valori.
2) Într-un grajd sunt x vite, raţia unei vite este de 8 kg de furaje pe zi şi se consumă în
total y kg de furaje pe zi. a), b) de la 1).
3) O pagină dintr-o carte are 36 de rânduri. x pagini au în total y rânduri. a), b) de la 1).
După cum se vede, aceste exerciţii sunt foarte simple - în fond sunt probleme de
aritmetică care se rezolvă printr-o singură operaţie - dar punctul de vedere este altul, şi
anume: în loc să se înmulţească două numere date, se înmulţeşte un factor constant cu
unul variabil, x, şi astfel se exprimă produsul y ca funcţie de x. Pentru ca elevii să vadă

7
clar acest lucru, se pot face câteva exerciţii orale în care elevii să dea numai expresia
funcţiei, adică să facă numai punctul a).

2. Comparaţia cu alte moduri de a introduce noţiunea de funcţie. Evident, calea


propusă aici de a introduce noţiunea de funcţie nu este singura posibilă. Procedeul
tradiţional pune pe primul plan expresia analitică a funcţiei şi ideea de variabilă: se por-
neşte de la o relaţie, de exemplu y = 2x + 3, şi se arată că, dacă x ia diferite valori, y ia de
asemenea diferite valori. De multe ori se neglijează originea concretă a noţiunii de
funcţie. Tendinţa modernă caută să pună pe primul plan ideea de corespondenţă dintre
elementele a două mulţimi (aplicaţia unei mulţimi într-o altă mulţime) sub forma cea mai
generală. Se începe cu exemple de mulţimi de obiecte din viaţa de toate zilele, cum ar fi:
locurile dintr-o sală de cinema şi spectatorii, obiectele de învăţământ care se predau într-
o clasă şi profesorii ş.a.m.d. După ce elevii şi-au format astfel noţiunea de corespondenţă
între elementele a două mulţimi, se trece la cazul când cele două mulţimi sunt mulţimi de
numere, iar legea de corespondenţă este dată de o expresie algebrică. Am căutat să
urmăm calea de mijloc. Am pornit de la un exemplu concret, care duce imediat la mulţimi
numerice, funcţia fiind generată de o expresie algebrică, dar am căutat să scoatem în
relief ideea de corespondenţă.
Nu socotim necesar să se dea o definiţie a noţiunii de funcţie. Pentru şcoala
generală, este suficient dacă elevii cunosc bine câteva exemple de funcţii - cele prevăzute
în programă. De asemenea, ar fi poate prematur să se vorbească elevilor de domeniul şi
codomeniul unei funcţii. Lucrul cel mai important în această etapă, propedeutică, este ca
elevii să-şi formeze idei juste; mai târziu, după ce ei vor cunoaşte mai multe exemple de
funcţii, noţiunile se vor contura mai bine şi se va putea introduce terminologia
corespunzătoare.

3. Graficul funcţiei ax. Ar fi o greşeală să se dea de la început teorema: graficul funcţii


ax este o dreaptă care trece prin origine. Elevii trebuie să verifice acest lucru mai întâi
pe câteva exemple, iar demonstraţiei îi revine rolul de a arăta că ceea ce s-a constatat pe
cazurile particulare este totdeauna adevărat. Pe de altă parte, este util ca elevii să facă
legătura cu ceea ce ştiu din clasele anterioare despre grafice.
Pentru aceasta, este suficient să se reia una dintre problemele tratate la tema
precedentă, de exemplu cea cu privire la legătura dintre costul unei cantităţi de mere şi
greutatea ei. Funcţia respectivă ne dă perechile de valori (1,4), (2,8), (3,12)... Se figurează
într-un plan raportat la un sistem de axe carteziene aceste puncte. Elevii, obişnuiţi cu
diagramele de la aritmetică în formă de zigzag, sunt surprinşi că de data aceasta punctele
se înşiră pe o dreaptă. Se reface experienţa pe câteva exemple, tratate în clasă sau
3
acasă, de funcţii date direct prin expresiile lor: y = 2 x, y = x etc. , şi numai după această
4
pregătire se poate enunţa şi demonstra teorema: graficul funcţiei ax este o dreaptă care
trece prin origine.

8
lei
20
16
12
8
4
0
1 2 3 4 kg

De acum înainte, pentru a construi graficul unei asemenea funcţii, este suficient să
se determine un singur punct al ei. Se ia de preferinţă punctul de abscisă 1. Dreapta
căutată se obţine unind acest punct cu originea. Pentru fixare, se dă elevilor ca exerciţii
1 3
să construiască graficele câtorva funcţii date prin expresiile lor: y = x, y = x etc.
4 5
Se mai spune că y = ax este ecuaţia unei drepte care trece prin origine.
Elevii sunt nedumeriţi de faptul că noţiunea de ecuaţie se foloseşte aici altfel
decât sunt ei obişnuiţi. Este cazul să se dea o explicaţie scurtă. Până acum ecuaţiile se
foloseau pentru a determina valoarea necunoscutei sau valorile necunoscutelor. Aici,
ecuaţia joacă un alt rol. Ea nu ne dă posibilitatea să răspundem la întrebarea, simplă: Cât
este x şi cât este y?, ci la întrebarea: Cât este y atunci când x este egal cu...? Ecuaţia se
foloseşte aici pentru a forma perechi de numere (x1, y1), (x2, y2), adică pentru a defini o
funcţie.

4. Noţiunea de pantă. În legătură cu această noţiune apare o greutate care provine de la


faptul că elevii cunosc numai funcţiile trigonometrice ale unghiurilor ascuţite. Ea poate fi
ocolită spunând că valoarea absolută a lui a este egală cu tga, unde a este unghiul ascuţit
format de dreaptă cu axa Ox; dreapta este ascendentă sau descendentă, după cum a > 0
sau a < 0. Dacă la introducerea coordonatelor carteziene s-a arătat care sunt ecuaţiile
bisectoarelor, este bine să se arate acum că rezultatele obţinute acolo sunt cazuri
particulare ale acestui fapt general. Întradevăr, unghiul ascuţit pe care-l formează
oricare dintre cele două bisectoare cu axa Ox are 45°, iar tg 45° = 1; în cazul primei
bisectoare trebuie luat a = 1, deci ea este graficul funcţiei y = 1x, adică y = x, iar în cazul
bisectoarei a doua trebuie luat a = -1, deci y = - 1x, adică y = -x.

5. Aplicaţii. Elevii trebuie să înveţe în primul rând să folosească graficele pentru a afla
valoarea lui y care corespunde unei valori date lui x şi invers. Graficul se poate folosi ca un
„barem de preţuri”. Vânzătorii de la Alimentare folosesc tabele care arată cât costă
diferite cantităţi - de exemplu din 50 în 50 g - dintr-o marfă dată. Acelaşi serviciu îl
poate face graficul funcţiei respective. Astfel, figura următoare reprezintă graficul
funcţiei y = 12x.

9
El poate fi folosit când se vinde o marfă cu 12 lei kilogramul. Pentru a afla cât costă
550 g, se porneşte de la punctul A şi se urmăreşte linia indicată de săgeţi până la punctul
B, unde se citeşte răspunsul: 6,60 lei. Invers, pentru a afla câtă marfă trebuie să dea
pentru 10 lei, se porneşte de la punctul C, iar punctul D dă rezultatul: 830 g. În clasă
trebuie făcute numeroase exerciţii de citire a graficului în ambele sensuri, ca elevii să se
familiarizeze cu ele, să-şi dea seama că rezultatele se obţin pe această cale mai uşor
decât prin calcul. Iată şi o problemă complexă.
În figura următoare se văd graficele funcţiilor y = 3x şi y = 7x. Dacă le privim ca
baremuri a două feluri de marfă, de exemplu cireşi (3 lei/kg) şi căpşuni (7 lei/kg), putem
rezolva cu ajutorul lor următoarele probleme:
a) La o cantină trebuie să se dea fiecărui copil 150 g de cireşi, dar se dau 150 g de
căpşuni. Cu cât se scumpeşte masa? Răspunsul este dat de segmentul AB = 60; masa se
scumpeşte cu 60 bani.
b) Era prevăzut să se dea câte 200 g de cireşi; ce cantitate trebuie să aibă porţia de
căpşuni ca masa să nu se scumpească? Se porneşte de la punctul C şi se merge pe linia
frântă CDEF. Punctul F dă răspunsul: 85 g.
c) Invers: era prevăzut să se dea câte 100 g de căpşuni şi se dau cireşe. Cât de mare
trebuie să fie porţia de cireşi? Se porneşte de la punctul G şi se ajunge în punctul H, care
d răspunsul: 230 g.

10
Se pot compune probleme mai complexe, în care intervin graficele a trei funcţii
ş.a.m.d.

6. Proporţionalitatea directă. Trebuie arătat că, dacă o mărime este legată de o altă
mărime x printr-o relaţie de forma y = ax cele două mărimi sunt direct proporţionale. Se
poate proceda astfel:
Întâi se aminteşte că mărimile care au intervenit în predarea acestei teme (costul
unei cantităţi de marfă şi greutatea ei, drumul parcurs de un mobil care are o mişcare
uniformă şi timpul ş.a.m.d sunt direct proporţionale. De exemplu, dacă cumpărăm de 2,3,4,.
ori mai multă marfă, plătim de 2,3,4,... ori mai mult; pe de alt parte, dacă 1 kg din acea
marfă costă 6 lei, iar x kg costă y lei are loc relaţia y = 6x.
Rămâne de arătat că funcţia ax are întradevăr proprietatea prin care se defineşte
la aritmetică proporţionalitatea directă. Este poate, necesar să se ia întâi câteva exemple
numerice. Rămânem la relaţia y = 6x. Pentru x = 5 se obţine y = 6 ⋅ 5 ; dacă dăm lui x valorile
3  3
x = 5 ⋅ 2 , x = 5 ⋅ 3 , x = 5 ⋅ 4 , x = 5 ⋅ , obţinem y = 6( 5 ⋅ 2 ) , y = 6( 5 ⋅ 3) , y = 6( 5 ⋅ 4 ) , y = 6 5 ⋅ .
7  7
Aceste produse se pun sub forma y = ( 6 ⋅ 5) ⋅ 2 , y = ( 6 ⋅ 5) ⋅ 3 şi se face un tablou ca
următorul:


x 5 5⋅2 5⋅3 5⋅4 3
5⋅
7

y 6⋅5 ( 6 ⋅ 5) ⋅ 2 ( 6 ⋅ 5) ⋅ 3 ( 6 ⋅ 5) ⋅ 4 ( 6 ⋅ 5) ⋅ 3
7

11
din care se vede bine că, dacă x se înmulţeşte cu un număr oarecare, y se înmulţeşte cu
acelaşi număr.
Demonstraţia propriu-zisă se face astfel:
Fie y = ax. Dacă dăm lui x o valoare oarecare x = x1 valoarea corespunzătoare a lui y
este y1 = ax1; dacă această valoare a lui x se înmulţeşte cu un număr oarecare k, adică se
dă lui x o a doua valoare x2 = x1k, valoarea corespunzătoare a lui y este y2 = a(x1k). Acest
produs se pune sub forma y2 = (ax1)k, de unde se vede că y2 = y1k. Expunerea este mai
sugestivă dacă se întocmeşte tabelul:

x x1 x1k
y ax1 a(x1k) = (ax1)k

Concluzia se poate enunţa astfel: dacă y este o funcţie de x dată de o relaţie de


forma y = ax, unde a este o constantă, y este direct proporţional cu x. Numărul a se
numeşte factor de proporţionalitate. Se impune o mică explicaţie în legătură cu termenul
„o constantă”: în relaţia y = ax, x poate lua diferite valori, ca: x = 1, x = 2, x = ¾..., deci x
este variabil; y este de asemenea variabil. Dar, pentru a afla valorile lui y care corespund
diferitelor valori ale lui x, înmulţim mereu cu acelaşi număr a. De aceea se spune că a este
o constantă.
Sensul factorului de proporţionalitate trebuie explicat mai pe larg. El dă valoarea
funcţiei pentru x = 1 (dacă în relaţia y = ax dăm lui x valoarea 1, obţinem y = a) şi are o
semnificaţie concretă. Când x reprezintă cantitatea de marfă în kilograme (metri), iar y
costul ei în lei, a reprezintă preţul unui kilogram (metru); când x reprezintă timpul în zile,
iar y producţia totală în piese (tone), a arată câte piese (tone) se produc pe zi; când x
reprezintă timpul în ore, iar y drumul parcurs, măsurat în kilometri, a reprezintă viteza în
km/oră ş.a.m.d. Legătura dintre funcţia definită de y = ax şi mărimile direct proporţionale
se poate stabili şi astfel:
Relaţia y = ax se dă sub forma y/x = a şi se pune problema: înmulţim numitorul x cu
un număr oarecare k; cum trebuie să schimbăm numărătorul ca fracţia obţinută să aibă tot
valoarea a? Răspunsul este imediat: trebuie să înmulţim numărătorul y tot cu k. Deci...
Indiferent care din aceste demonstraţii se dă, propoziţia trebuie formulată şi
astfel: Dacă raportul dintre variabilele y şi x este constant, y/x = a, mărimile respective
sunt direct proporţionale.
În sfîrşit, este util să se arate că relaţia care leagă între ele două mărimi direct
proporţionale este simetrică. Acest lucru este conţinut chiar în expresia „mărimi
proporţionale” - nu se precizează care dintre cele două mărimi este subiectul şi care este
complementul. Elevii îşi dau seama de aceasta, dar nu cu destulă claritate. De exemplu,
dacă s-a stabilit că valoarea unei cantităţi de marfă este direct proporţională cu
greutatea ei şi profesorul pune întrebarea: „Dar greutatea mărfii şi valoarea ei?”, chiar un
elev mediocru va răspunde zâmbind că este tot direct proporţională. Acum chestiunea

12
1
poate fi clarificată complet. Se arată că, dacă y = ax, atunci x = y, deci relaţia este de
a
y
aceeaşi formă: x este egal cu o constantă înmulţită cu y. Sau: dacă raportul este
x
y
constant, raportul este de asemenea constant.
x
7. Aplicaţii. Un material vast de exerciţii la această temă sunt formulele pentru arii şi
volume, care urmează a fi privite nu ca reguli care arată cum se află diferite arii şi
volume, ci ca expresii ale unor dependenţe. Ca tranziţie de la aceste formule la forma y =
ax, ca elevii să deosebească constantele de variabile, sunt utile exerciţii de forma: să se
afle aria y a unui triunghi cu baza de 12 cm şi înălţimea de x cm. Cum se află volumul y al
unui con cu raza de 3 cm şi înălţimea de x cm? ş.a.m.d. Din expresiile obţinute (y = 6x, y =
9,42x) se deduce apoi ca aceste mărimi sunt direct proporţionale, în sensul în care se
foloseşte acest termen la aritmetică: dacă înălţimea se înmulţeşte (se împarte) cu un
număr oarecare, aria sau volumul se înmulţeşte (se împarte) cu acel număr. Pe urmă se
trec în revistă toate formulele cunoscute de elevi de la geometrie şi se reconsideră din
acest punct de vedere. Elevii trebuie să ajungă să-şi dea seama că, dacă o anumită mărime
figurează ca factor în formula care dă o arie sau un volum, acea arie sau acel volum este
direct proporţională cu mărimea respectivă (contraexemplu: aria trapezului ca funcţie de
una dintre baze). În sfârşit, vin în consideraţie probleme de felul celor care se dau în
legătură cu teorema lui Thales şi asemănarea triunghiurilor.
Exemplu: într-un triunghi ABC se dă (în cm): AB = 6, BC = 7, CA = 8. Printr-un punct
M de pe AB se duce o paralelă la BC şi se notează cu N punctul ei de intersecţie cu AC. Fie
AM = x, MN = y. Să se exprime y ca funcţie de x. Cum variază y când x variază?

8. Problemele de regulă de trei simplă. Acum, când elevii cunosc expresia analitică a
dependenţei direct proporţionale, problemele de regulă de trei simplă, în care mărimile
sunt direct proporţionale, apar într-o altă lumină. Luăm, de exemplu, problema: Un robinet
umple în 3 min o găleată de 17 l. Câtă apă dă acest robinet în 10 min?
Fie x numărul care arată câte minute este deschis robinetul, y numărul care arată
câţi litri de apă dă, iar a debitul robinetului (câţi litri de apă dă pe minut). Avem y = ax.
Pentru a determina factorul de proporţionalitate a, ţinem seama de faptul că lui x = 3 îi
17
corespunde y = 17, deci 17 = a ⋅ 3 , de unde a = şi expresia funcţiei care dă cantitatea
3
17
de apă este y = x.
3
Pentru a da răspunsul la problemă nu rămâne decât să calculăm valoarea acestei
17
funcţii pentru x = 10. Se obţine y = ⋅ 10 = 56,7.
3
Aşadar, problemele de regulă de trei se rezolvă în două etape: 1) se determină
coeficientul de proporţionalitate a şi se scrie expresia funcţiei y = ax; 2) se determină
valoarea lui y care corespunde valorii lui x din întrebarea problemei. Superioritatea
13
acestei metode faţă de cea folosită în aritmetică constă în faptul următor: dacă se pune
acum problema de a afla câtă apă dă acest robinet în 15, 20, 22,... min, metoda aritmetică
ne obligă să luăm de fiecare dată lucrurile de la început; aici, însă, totul revine la aflarea
valorilor aceleiaşi funcţii pentru diferitele valori ale lui x; se găseşte o dată pentru
totdeauna legea care exprimă dependenţa dintre cele două mărimi.
Chestiunea poate fi tratată în paralel şi pe baza reprezentării grafice. Ştim că graficul
funcţiei căutate este o dreaptă care trece prin O. Lui x = 3 îi corespunde y = 17, deci
dreapta trece prin punctul A(3,17). Dreapta căutată este OA. În problemă se cere
valoarea lui y pentru x = 12. Pentru a o afla, este suficient să ducem prin punctul C, de
abscisă 10, o paralelă la Ox. Cantitatea de apă pe care o dă robinetul în 12 minute este
dată de segmentul CD. Pentru a afla câtă apă dă robinetul într-un alt număr de minute, se
ia punctul C altfel – în mod convenabil. Ca exerciţii la această temă se pot relua câteva
probleme de regulă de trei simplă, ca acelea care se fac la aritmetică, şi să se rezolve aşa
cum s-a arătat aici - dar cu deosebirea că fiecare problemă să conţină mai multe
întrebări; de exemplu, în cazul problemei de la începutul acestui punct, să se întrebe câtă
apă dă robinetul în 2,3,7,... min?

Considerăm că este util ca, în cadrul acestor exerciţii, să se rezolve grafic unele
probleme de regulă de trei simplă ca şi cum nu s-ar şti că graficul funcţiei ax este o
dreaptă care trece prin origine. În cazul problemei de mai sus se procedează astfel:
Se construieşte un triunghi dreptunghic cu catetele OB = 3, BA = 17. Apoi se
prelungeşte OB până într-un punct C, astfel ca OC să fie de 10 unităţi, şi se ridică în C o
perpendiculară pe OC. Segmentul CD dă soluţia problemei, întradevăr, triunghiurile
OB OC 3 10
asemenea OAB, ODC dau: = , adică = . Aceeaşi proporţie apare şi când se
AB DC 17 x
rezolvă probleme de regulă de trei simplă:
3 minute............ 17 litri
10 minute............ x litri

14
Dacă se cere cantitatea de apă pe care o dă robinetul într-un alt număr de minute,
se păstrează triunghiul OAB, în special dreapta OA, şi se ia în locul punctului C punctul
corespunzător. În fond, se face, pe acest caz particular, raţionamentul care s-a făcut
când s-a demonstrat că graficul funcţiei ax este o dreaptă care trece prin origine.
Revenirea este deosebit de utilă, pentru că este vorba de legăturile dintre două
lucruri care par a nu avea nimic comun: problemele de regulă de trei simplă şi asemănarea
triunghiurilor. A înţelege, şi uneori chiar a crea, înseamnă a vedea, respectiv a descoperi
legături. Pentru elev, proporţiile pe care le scrie la aritmetică, unde termenii proporţiei
sunt numere, şi la geometrie, unde fiecare termen se scrie cu două majuscule (AB, MN,
...), par a fi lucruri destul de diferite; acum se vede că ideea de proporţie este una
singură, ea fiind cuprinsă în ideea de funcţie. Ca elevii să-şi dea seama de acestea, de-
monstraţia teoremei despre graficul funcţiei ax, făcută o singură dată, nu este suficientă.

a
9. Funcţia . Noţiunea de funcţie o dată dobândită pe cazul funcţiei ax, această temă
x
poate fi tratată rapid, poate chiar într-o singură lecţie. Se porneşte de la o problemă ca:
Dispunem de 100 de lei pentru a cumpăra mere. Kilogramul de mere costă x lei. Câte
kilograme de mere putem cumpăra?
100
Notând cu y numărul căutat, avem y = . Se dau lui x mai multe valori, se află
x
valorile corespunzătoare lui y. Se face un tablou şi o schemă ca cele de la şi se trage
concluzia: cantitatea de mere y pe care o putem cumpăra este o funcţie de costul unui
100
kilogram de mere x, dată de relaţia y = .
x
Urmează alte câteva exemple, cum ar fi: lungimea unui dreptunghi ca funcţie de
lăţimea lui (sau invers), când aria dreptunghiului este dată; timpul în care un mobil care
are o mişcare uniformă parcurge un drum dat ca funcţie de viteza lui (sau invers); canti-
tatea de alimente de un anumit fel (pâine, carne,...) ce revine pe cap de consumator ca
funcţie de numărul consumatorilor, când cantitatea totală de alimente este dată ş.a. În
felul acesta, elevii îşi dau seama că există un alt tip de dependenţă funcţională, dată de o
a
relaţie de forma y = .
x
Legătura cu proporţionalitatea inversă se face la fel ca în cazul proporţionalităţii
directe. Se verifică întâi pe un caz concret, de exemplu chiar pe cel de mai sus, că, dacă
preţul unui kilogram de mere x se înmulţeşte cu 2,3,4,... valorile pe care le dă formula y =
100
(cantitatea de mere pe care o putem cumpăra cu o anumită sumă de bani) devin de
x
2,3,4,... ori mai mică, apoi se trece la cazul general, care se prezintă cu ajutorul unei
tabele ca:

15
x x1 x2 = kx1
y y1 =
a
y2 =
a
=
a a
= :k
x1 x 2 kx1 x1

şi se trage concluzia.
a
Este util să se dea relaţiei y = şi sub forma xy = a şi să se formuleze concluzia:
x
dacă produsul variabilelor x şi y este constant, xy = a, mărimile respective sunt invers
proporţionale. Cele două feluri de proporţionalitate se pot pune faţă în faţă astfel:

Mărimi
direct proporţionale invers proporţionale
a
y = ax y=
x
y
= a, raport constant xy = a, produs constant
x
dacă x se înmulţeşte cu un număr oarecare,
y se înmulţeşte y se împarte
cu acel număr

a
Graficul funcţiei se construieşte prin puncte. El prezintă cu mult mai puţin
x
interes decât graficul funcţiei ax. Exerciţiile la această temă sunt de acelaşi tip ca cele
de la proporţionalitatea directă, dar materialul disponibil este mai puţin variat. Cele mai
importante sunt problemele de regulă de trei simplă în care mărimile sunt invers
proporţionale şi se tratează după modelul de la pc.8.

10. Cazul când sunt mai multe variabile. S-ar putea face un pas mai departe,
considerând şi funcţii de mai multe variabile, cum arată exemplele următoare:
1) Un teren în formă de dreptunghi cu lungimea de a metri şi lăţimea de b metri se
împarte în n parcele egale. Cum depinde aria x a fiecărei parcele de mărimile a, b şi n?
ab
Se obţine x = , care se interpretează astfel: x este direct proporţional cu a şi b, şi
n
invers proporţional cu n.
2) Într-o secţie a unei fabrici sunt r războaie. În z zile s-au produs m metri de pânză.
Cum depinde producţia x a unui război pe zi de r, z şi m?
m
Rezultatul x = , arată că x este direct proporţional cu m şi invers proporţional cu r şi z.
rz
3) La un internat iau masa n elevi. În z zile s-au consumat a lăzi de zahăr de câte b kg.
Cum depinde cantitatea x de zahăr pe care o consumă un elev în medie pe zi de a, b, n şi
z?

16
ab
Rezultatul x = , arată că x este direct proporţional cu a şi b şi invers proporţional cu n
nz
şi z. Fără să se dea o formulare sub formă de regulă, elevii trebuie să-şi dea seama de
ab  c
faptul următor: dacă o mărime se exprimă printr-o formulă de forma x = , ea este
mn  p
direct proporţională cu fiecare dintre factorii de la numărător şi invers proporţională cu
fiecare dintre factorii de la numitor. Sub această formă apar proporţionalitatea directă
şi inversă în aplicaţii.

FUNCŢIA LINIARĂ

1. Funcţia ax + b 2. Ecuaţia generală a dreptei 3. Rezolvarea grafică a


sistemului de două ecuaţii liniare cu două necunoscute 4. Discuţia
sistemului de două ecuaţii liniare cu două necunoscute 5. Studiul mişcării
uniforme 6. Două probleme rezolvate 7. Exemple de teme pentru
probleme

1. Funcţia ax + b. Dacă se urmează ordinea indicată aici, această funcţie poate fi


introdusă direct prin expresia ei y = mx+n, fără exemplu concret, deoarece elevii au văzut
pe exemplele anterioare care este importanţa funcţiilor. Se ia, de exemplu, ecuaţia y = 2x
- 5, se întocmeşte un tabel şi o schemă ca cele de mai jos:

x -2 -1 0 1 2 3 4 5 …
y -9 -7 -5 -3 -1 1 3 5 …

Elevii înţeleg uşor că şi această relaţie face ca fiecărei valori a lui x să-i
corespundă o valoare a lui y, deci y este funcţie de x. Apoi se figurează punctele (-2, -9),
(-1, -7),... şi se constată că ele se înşiră pe o dreaptă. Demonstraţia acestui fapt este
uşoară. Se reprezintă în raport cu aceleaşi axe funcţia y = 2x şi se arată că graficul
funcţiei y = 2x - 5 se obţine din graficul ei, micşorând ordonatele tuturor punctelor cu 5.
De aici se trage concluzia că orice ecuaţie de forma y = mx + n reprezintă o dreaptă
paralelă cu dreapta y = mx. Deoarece panta dreptei y = mx este m, panta dreptei y = mx
+ n este de asemenea m.

17
În sfârşit, se arată semnificaţia lui n. Elevii trebuie să rămână cu imaginea din
figura următoare. Urmează exerciţii în care se cere să se construiască drepte date prin
ecuaţia lor: y = 2x + l, y = -x + 3 ş.a.m.d. Pentru aceasta se determină de fiecare dată
numai două puncte ale dreptei, dând lui x două valori convenabile.

Iată şi două probleme cu conţinut concret în care apare funcţia de forma ax + b.


1) Într-un vas se găsesc 50 l apă, iar printr-un robinet intră 8 l/min. Câţi litri de apă se
găsesc în vas după x minute?
2) Punctele A, B şi C sunt fixe, AB = 20 cm, iar punctul M se mişcă pe o semidreaptă Cx
paralelă cu AB. Distanţa dintre cele două paralele este de 10 cm. Să se exprime aria
trapezului ACMB în funcţie de CM = x.

Şi aici sunt necesare exerciţii în care se cere să se afle valoarea funcţiei care
corespunde unei valori date lui x şi invers. De aici se poate trece uşor la rezolvarea
grafică a ecuaţiei de gradul I cu o necunoscută şi la discuţia ei. Fie, de exemplu, ecuaţia
2x - 5 = 0. Se construieşte dreapta y = 2x - 5. A rezolva ecuaţia 2x - 5 = 0 înseamnă a
afla valoarea lui x pentru care y = 0, adică a afla punctul de pe dreaptă care are ordonata
zero, în care dreapta taie axa Ox; se citeşte pe grafic că x = 2,5.
Aşadar, pentru a rezolva o ecuaţie de forma mx + n = 0, se construieşte dreapta y =
mx + n; abscisa punctului în care această dreaptă taie axa Ox este soluţia ecuaţiei. De aici
rezultă că ecuaţia mx + n = 0 poate avea atâtea rădăcini câte puncte comune cu axa Ox
poate avea dreapta y = mx + n. Dacă dreapta este înclinată faţă de Ox, m ≠ 0, ecuaţia are
o singură rădăcină; dacă dreapta este paralelă cu Ox, m = 0, n ≠ 0, ecuaţia nu are nici o

18
rădăcină; dacă dreapta coincide cu axa Ox, m = 0, n = 0, ecuaţia are o infinitate de
rădăcini.

2. Ecuaţia generală a dreptei. După aceasta se trece la cazul general, al ecuaţiei ax +


by + c = 0. Dacă b ≠ 0, adică ecuaţia conţine efectiv y, o putem rezolva în raport cu y, deci
o putem pune sub forma y = mx + n. De exemplu, ecuaţia 3x – 5y + 2 = 0 se pune sub forma
3 2
y = x + , deci ea reprezintă o dreaptă. Dacă b = 0, ecuaţia are forma ax + c = 0, adică
5 5
c
x = − şi reprezintă o dreaptă paralelă cu Oy. De aici teorema: Orice ecuaţie de gradul
a
I cu două necunoscute reprezintă o dreaptă.
Nu este cazul să încărcăm elevii obligându-i să ştie pe de rost cum se află panta şi
ordonata la origine. Pentru a construi o dreaptă: determinăm două puncte ale ei. De
exemplu, în cazul ecuaţiei 3x - 5y + 2 = 0, se pune y = 6 şi se obţine x = 4, apoi se pune x =
1 şi se obţine y = 1. Dreapta căutată se obţine unind punctul A(4,6), cu B(1,1). Nu este bine
să-i obişnuim pe elevi să pună x = 0 şi y = 0 şi să afle, respectiv, valoarea corespunzătoare
a lui y şi a lui x, căci unii îşi formează ideea, greşită, că trebuie date numaidecât aceste
valori (s-a înregistrat şi afirmaţia: „Ca să construim dreapta, îl aflăm pe x şi pe y). Să-i
lăsăm să aleagă valori convenabile, astfel ca punctele A şi B să cadă în cadrul foii de
hârtie, să nu fie prea apropiate unul de altul şi să aibă, de preferinţă, coordonate întregi;
se poate alege şi x=0 sau y=0.
Trebuie insistat asupra legăturii dintre soluţiile ecuaţiei ax+ by+c=0 şi dreapta
corespunzătoare: dacă x = x0, y = y0 este o soluţie a ecuaţiei, punctul M(x0, y0) este situat
pe dreaptă; reciproc, dacă un punct M(x1, y1) este situat pe dreaptă, coordonatele sale x =
x1, y = y1 satisfac ecuaţia. Pentru fixare, se pot da exerciţii ca următorul:
Se dă ecuaţia 3x - 2y - 15 = 0. Să se stabilească care dintre valorile x = 3, y = -3; x
= -1, y = -8... satisfac ecuaţia. Numerele trebuie alese astfel încât răspunsul să fie uneori
afirmativ, alteori negativ; precum şi astfel încât să nu se poată răspunde fiindcă punctul
este foarte aproape de dreaptă.

3. Rezolvarea grafică a sistemului de două ecuaţii liniare cu două necunoscute. Elevii


trebuie să înţeleagă că soluţia sistemului ax + by + c = 0, a’x + b’y + c’ = 0 este dată de
coordonatele punctului de intersecţie a dreptelor corespunzătoare. Exerciţiile ca cel
indicat la sfârşitul punctului precedent sunt o bună pregătire pentru aceasta. Se poate
proceda astfel:
Se consideră, de exemplu, sistemul 3x + y = 14, 2x - y = 1. Se construiesc dreptele
corespunzătoare, apoi se pun clasei întrebările: „Coordonatele punctului A(9,8) satisfac
vreuna dintre aceste ecuaţii?” (Nu, căci el nu este situat pe nici una dintre cele două
drepte.) „Dar coordonatele punctului B(6, -4)?” (Ele satisfac prima ecuaţie, dar pe cea de-
a doua nu, căci punctul B este situat pe dreapta I, dar nu şi pe dreapta II. Întrebare
analogă şi răspuns analog cu privire la punctul C(2,3). Se verifică de fiecare dată prin

19
calcul răspunsul obţinut pe cale grafică. Urmează: „Găsiţi un punct din plan ale cărui
coordonate satisfac ambele ecuaţii!” După ce se stabileşte că punctul căutat este punctul
M, în care se taie cele două drepte (căci el se află atât pe dreapta I, cât şi pe II), se
citeşte pe grafic soluţia (x = 3, y = 5), se face verificarea rezolvând sistemul şi se enunţă
propoziţia corespunzătoare

Este interesant să se arate elevilor că determinarea unui punct din plan cu ajutorul
celor două coordonate revine tot la intersecţia a două drepte. Fie, de exemplu, punctul A
de coordonate x = 4, y = 3. Ecuaţia x = 4 reprezintă dreapta I, iar ecuaţia y = 3 reprezintă
dreapta II; punctul A(4,3) se află la intersecţia lor, iar coordonatele sale sunt soluţia
sistemului x = 4, y = 3.
Să menţionăm în sfârşit că, dacă elevii s-au obişnuit cu limbajul din teoria
mulţimilor, ei văd aici originea termenului intersecţie. Fiind dat un sistem de ecuaţii,
soluţiile primei ecuaţii formează o mulţime M, soluţiile ecuaţiei a doua formează o mulţime
M’, iar soluţia sistemului este intersecţia acestor mulţimi, S = M  M’. Mulţimii de soluţii
M îi corespunde o mulţime de puncte care formează o dreaptă D, iar mulţimii de soluţii M’
îi corespunde o mulţime de puncte care formează o dreaptă D’. Mulţimii S îi corespunde
punctul de intersecţie a celor două drepte - unde cuvântul intersecţie are sensul obişnuit,
de încrucişare. Ca exerciţii de fixare se dă elevilor să rezolve grafic câteva sisteme.
Trebuie alese exemple în care soluţiile sunt numere întregi, care se pot citi exact de pe
grafic, precum şi exemple în care graficul dă o soluţie aproximativă. Este remarcabil
faptul că elevii fac aceste exerciţii cu deosebită plăcere, datorită caracterului lor
concret - se fac desene la algebră! îi încântă în special faptul că soluţia grafică coincide cu
cea obţinută prin calcul.

20
4. Discuţia sistemului de două ecuaţii liniare cu două necunoscute. S-a arătat cum se
pot prezenta elevilor cazurile de incompatibilitate şi nedeterminare. Pentru şcoala
generală este prea greu să se facă, cu mijloace pur algebrice, o discuţie completă.
Reprezentarea geometrică însă ne dă un mijloc intuitiv de a face acest lucru.
Întradevăr, cele două ecuaţii ale sistemului reprezintă două drepte, iar soluţia
sistemului este dată de coordonatele punctului lor de intersecţie. Rezultă că un sistem
poate avea atâtea soluţii câte puncte de intersecţie pot avea două drepte. Dar două
drepte pot avea un singur punct comun, nici un punct comun (drepte paralele), sau o
infinitate (dreptele coincid). Se obţine astfel imediat rezultatul: un sistem de două
ecuaţii de gradul I cu două necunoscute poate avea o singură soluţie, nici o soluţie sau o
infinitate de soluţii.
Rămâne de văzut cum sunt coeficienţii în fiecare din aceste cazuri. Pentru aceasta,
se consideră întîi sistemul:
 y = mx + n

y = m x + n .
' '

1. Dacă m ≠ m', atunci tgα ≠ tgα', deci α ≠ α' şi prin urmare dreptele sunt concurente (ele
trebuie să fie concurente, căci dacă ar fi paralele, unghiurile α şi α’, care sunt unghiuri
corespondente, ar fi egale). Rezultă că sistemul admite o singură soluţie.

2. Dacă m=m’, atunci tgα = tg α’ , deci a = a’ şi dreptele sunt paralele sau confundate.
Pentru a vedea în care din aceste cazuri ne găsim, trebuie să comparăm n cu n’.
a) Dacă n ≠ n ' (de exemplu: y = 2x + 3, y = 2x - 1), cele două drepte sunt diferite, căci au
ordonate la origine diferite şi, deoarece ele fac cu axa Ox unghiuri egale, ele sunt
paralele, adică nu au nici un punct comun. Rezultă că sistemul nu are nici o soluţie.
b) Dacă n = n (de exemplu: y = 2x + 3, y = 2x + 3), cele două ecuaţii sunt una şi aceeaşi
ecuaţie, ele reprezintă aceeaşi dreaptă, adică toate punctele celor două drepte sunt
puncte comune, deci sistemul admite o infinitate de soluţii.
După aceea se trece la cazul când ecuaţiile sunt date sub forma canonică: ax + by =
c, a’x + b’y = c’. Ecuaţiile se pun sub forma (se presupune b ≠ 0, b ' ≠ 0 ):
a c a' c' a c a' c'
y =− x+ y = − ' x + ' , de unde se vede că: m = − , n = , m ' = − ' , n ' = ' .
b b b b b b b b

21
Nu rămâne decât să se repete rezultatele de mai sus, dar cu această notaţie.
a a' a b
Condiţia m = m’ devine = ' şi se pune sub forma ' = ' , iar condiţia n = n’ devine
b b a b
c c '
b c
= ' şi se pune sub forma ' = ' . Relaţiile m = m’, n = n’ se transformă în mod analog.
b b b c
Rezultatele se pot strânge sintetiza astfel:
a b
'
≠ '  o singură soluţie
a b
a b c
'
= ' ≠ '  nici o soluţie (incompatibilitate)
a b c
a b c
'
= ' = '  o infinitate de soluţii (nedeterminare)
a b c
Cazul când b = 0 sau b’ = 0 poate fi neglijat. Am redat aici numai conţinutul. În
clasă, lucrurile trebuie date sub o formă diluată. După ce s-a studiat cazul când ecuaţiile
au forma y = mx + n, trebuie făcute câteva exerciţii ca:
 2  3 2
 y = − x +1 y = x +
 y = 2 x − 1  3  4 3
Câte soluţii are sistemul:    Apoi se trece la
 y = 3 x + 2,  y = − 2 x + 2,  y = 3 x + 2 .
 3  4 3
exerciţii în care ecuaţiile sunt date sub forma canonică, cu coeficienţi numerici, şi se pun
sub forma y = mx + n. Abia pe urmă se poate trece la discuţia generală.
Dat fiind că, atunci când se folosesc graficele, discuţia devine foarte uşoară, ar fi
poate indicat să se studieze abia acum cazurile de imposibilitate şi nedeterminare. Dacă
se procedează astfel trebuie totuşi explicat prin consideraţii pur algebrice de ce sistemul
este incompatibil sau nedeterminat.

22