Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au
marcat începutul procesului de renaşterea naţională a României. Revoluţia a avut cauze
naţionale, economice şi sociale şi deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia
cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determimat
Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.
Contextul istoric
Revoluţia română de la 1821 s-a integrat în mişcarile generale sociale şi naţionale care au
zdrucinat continentul european de la vest la est, dar şi dincolo de Oceanul Atlantic, în America
Latină, la graniţa dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Toate aceste mişcări revoluţionare
se disting o serie de ţeluri comune – liberate, independenţă şi unitate naţională – stipulate şi
promovate în toată lumea de Revoluţia franceză de la 1789. Sistemul Sfintei Alianţe, închegat
în perioada postnapoleoniană a fost o încercare de restaurare a regimurilor vechi feudale şi de
conservare a sferelor de influenţă, care, în ciuda unor succese vremelnice, nu a reuşit să
stăvilească procesul de instaurare a noi orânduiri capitaliste. Toate mişcările revoluţionare ale
epocii au fost dominate de obiective sociale sau naţionale, sau de o combinatie a cestora:
abolirea structurilor feudale, întemeiate pe autoritatea absolută a monarhului şi pe privilegiile
aristocraţiei, câştigarea independenţei şi înfăptuirea unităţii naţionale.
Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de
nevoile otomane, cât şi de ambiţiile domnitorilor, care fiind conştienţi de statul lor fragil,
căutau să-şi plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogăţească cât încă
se mai aflau la putere. Pentru a sadisface nevoile crescânde ale Porţii şi pentru a-şi asigura
beneficii personale, domnitorii fanarioţi au iniţiat politici dure de taxare a populaţiei. Efectele
dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioţi au fost în contrast cu realizările şi proiectele
altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în
Muntenia şi în 1749 în Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti (care a încercat să reformeze
legislaţia şi să introducă salarizarea funcţionarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii
din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreţinerea administratorilor – greci sau
păteni – în condiţiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deţii o
funcţie oarecare decât să ai moşii). Introducerea codului de legi relativ modern ale lui
Ipsilanti, Pravilniceasca Condică, a fost primită cu rezistenţă îndârjită de boieri. La începutul
secolului al XIX-lea, datorită exploarării şi jafului, condiţiile de viaţă deveniseră extrem de
precare, locuitorii de la sate fiind „reduşi la ultima extremitate a celei mai spăitătoare mizerii”
Corupţia era generalizată şi fără limite, „toate dregătoriile, de la prima până la cea din urmă”
erau „cumpărate cu bani”. Cumpărarea domniilor costa enorm. De exemplu, Mihail Şuţu a
plătit 3 milioane de piaştri, iar domnul Ioan Gheorghe Caragea, care plătise 8.000 de pungi cu
galbeni pentru ocuparea tronului, a vândut 4.762 de titluri boiereşti, pentru care a obţinut
aproximativ 20 de milioane de piaştri. În visteria domnului intrau diferitele taxe indirecte,
precum cele ale vămilor sau ale ocnelor de sare. Visteria statului era alimentată în principal
dintr-un impozit personal achitat de către toţi bărbaţii ţării de peste 16 ani, dar era permisă
scutirea boierimii şi clerului. Abuzurile administraţiei locale făceau ca până la jumate din
populaţia ţării plătitoare de impozite să fie scutită de contribuţie. Restul contribuabililor erau
siliţi să plătească prin intermediul celor mai brutale metode. Singura soluţie care se putea
întrevedea nu era decât înlocuirea prin forţă a factorilor care generau criza economico-politică
şi naţională. În epocă, consulii puterilor străine prezente în cele Muntenia şi Moldova
trimiteau rapoarte îngrijorătoare despre criza din Principate, dar şi despre starea de spirit
foarte tensionată de aici. Consulul Franţei afirma într-o notă din 1816 ca „poporul ro aşteaptă
cele mai mari binefaceri de la o revoluţie pe care o crede apropiată şi pe care o aşteaptă” , iar
consulul britanic adăuga şi el într-un raport că „nu există pe lume un popor mai asuprit de un
guvern despotic şi mai strivit de biruri şi de angarale dcât ţăranii din Moldova şi Muntenia”.
La 1821, lupta revoluţionarilor români a avut un caracter naţional şi social, dar condiţiile
istorice au impus prioritatea realizării cu prioritate a dezideratelor naţionale.
Tudor Vladimirescu (sau Theodor, aşa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în satul
Vladimir din Gorj, pe la 1780, (data naşterii încă este subiect de controversă istorică), într-o
familie de ţărani liberi cu o bună stare materială. A devenit unul dintre reprezentanmţii tinerei
burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arendaşul mai multor moşii, vătaf de plai
(subprefect) de Mehedinţi şi a practicat negustoria. A participat la războiul ruso-turc din 1806
– 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir”
clasa a III-a şi înălţat la gradul de locotenent. A călătorit mult în ţară şi în străinătate, a învăţat
câteva limbi străine şi a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (Gheorge Lazăr
devenindu-i sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut acces la lucrările unora dintre
corifeii Şcolii Ardelene. A dat dovadă de reale aptitudini de comandant şi organizator militar,
fiind cel care a pus bazele noilor unităţi de panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării
norodului” – oastea revoluţiei de la 1821.
Programul revoluţiei
Ţelurile revoluţiei de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamaţia de
la Padeş şi Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului roesc” din 23 ianuarie/4 februarie
1821, continuând cu Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar”
către Poartă din 27 martie/8 aprilie şi alte scrisori şi declaraţii ale lui Vladimirescu. Din toate
documentele reiese că se urmărea realizare în etape succesive a unor măsuri care să asigure
instituirea unei noi ordini sociale şi politice şi să asigure accesul ţării la un statut de mai largă
independenţă.
În cadrul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină germenele unei
constituţii româneşti), se proclama că „în folosul a toată obştea” să fie instaurată o viaţă
politică şi administrativă românească, (prin eliminarea elementului fanariot), „Cererile...”
urmând să fie întărite cu jurămât, recunoscute de sultan şi garantate de Austria şi Rusia.
Domnul, care rămânea în continuare să fie numit de puterea suzerană – Imperiul Otoman –
trebuia să conducă ţara, respectând acest act, care ţinea locul unei constituţii, în unire cu
„Adunarea norodului”, în timp ce Tudor, „ales şi hotărât de întregul popor român”, urma să
exercite guvernarea efectivă. Numirile în toate dregătoriile mari şi mici, civile, militare sau
ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor numai prin „alegerea şi voinţa a tot norodul”, numai
dintre cei potriviţi pentru respectivele slujbe şi în mod obligatoriu din rândurile celor „păteni
şi patrioţi”. Funcţionarii urmau să numai fie numiţi fără „dare de bani”, astfel încât „caftane
cu bani să inceteze cu totu[l] a se mai face, ci numai după slujbă”. Se cerea de asemenea
desfiinţarea tuturor categoriilor de scutiţi de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să
lipsească cu totul”. Aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar, urd să fie
desfiinţate toate organele socotite „jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei,
Spătăria cea mare, etc.
„Cererile...” prevedeau şi o reformă a justiţiei, prin desfiinţarea „legiuirii lui Caragea”, care
nu era făcută „cu voinţa a tot norodul”. Învăţătul, care trebuia să cuprindă întreg „tineretul
naţiunii roe” indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu şi gratuit.
Problemele fiscale formau un capitol aparte, urd să fie puse pe baze noi, prin desfiinţarea
vămilor interne şi reducerea taxelor vamale de import-export, măsuri care ar fi trebuit să
impulsioneze viaţa economică.
În ceea ce priveşte ţărănimea, se pare că din considerente tactice, Tudor Vladimirescu având
nevoie de sprijinul boierilor „făgăduiţi”, dar fiind atent şi la reacţiile imperiilor vecine, nu a
fost abordată problema reformei agricole radicale, care ar fi dus la împropietărirea ţăranilor. În
schimb, se întărea dreptul clăcaşilor pentru folosirea pătului de care duseseră deposedaţi în
timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea. Proclamaţia din 23/4 martie făcea cunoscută
„zdrobirea şi încetarea vericăruia jăf şi nedreptate ce aţi cecat până acum din pricina
oblăduitorilor domni ce [...] v-au supt sângele” şi anunţa o „mare uşurinţă” în ceea ce priveau
„toate celelalte dări şi orânduieli”, măsuri care trebuiau să aducă la „scăparea robiei întru care
v-aţi aflat până acum”. În lupta pe care urma să o poarte, el avea nevoie de sprijinul
boierimii, singura forţă politică recunoscută de Imperiul Otoman şi de celelalte puteri,
capabilă să-i susţină demersurile diplomatice. Tudor a făcut de la început o deosebire între
boierii păteni şi aceia care erau susţinătorii şi beneficiarii regimului fanariot. Cu toate acestea,
încă de la începuturile revoluţiei, el a proclamat împărţirea „averilor rău agonisite”.
Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu era constituirea unei armate
naţionale permanentă, alcătuită din panduri cu „căpeteniile lor” şi 200 de arnăuţi.
Experienţele ultimilor decenii au impus acţiuni bine cumpănite pentru a nu stârni reacţiile
marilor puteri europene, pentru a nu provoca represaliile otomane sau declanşarea unor lupte
între armatele străine pe teritoriul Munteniei. Linia politică externă adoptată de Tudor
Vladimirescu era aceea de a nu da Porţii niciun motiv să-i justifice intervenţia armată.
Aparenta lipsă de ostilitate faţă de puterea suzerană, tonul prevenitor al „arzmagazarurilor”
trimise la Istambul, tratativele duse cu paşalele de la Dunăre trebuie înţelese din această
perspectivă. Documentele rămase din timpul revoluţiei reiau ca un laitmotiv necesitatea ca
Imperiul Otoman să nu se amestece în treburile interne ale ţării. De fapt, cererea de înlocuire a
domnilor fanarioţi era în sine o poziţiilor Porţii.
În ceea ce priveşte relaţiile cu celelalte provincii roeşti, Tudor îndemna Divanul să coopereze
cu fraţii de dincolo de Milcov, ca „fiind la un gând şi la un glas cu Moldova, să putem câştiga
deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorându-se unii pre alţii”.
După ce s-a aflat în strânsă legătură încă din decembrie 1820 cu boierii din „partida naţională”
în frunte cu Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de
colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obştescul
folos”.
Pregătirile politice au fost însoţite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor îşi făcuse
cunoscute planurile de creare a unei armate naţionale cu care, „[...] numai cu pandurii ţării,
făr’ de niciun ostaş străin, voi face de a nu se mişca o iarbă din pătul ţării”. prin care el
respingea practic orice pretenţie viitoare a Porţii de asigurare a siguranţei graniţelor
principatului. Recrutările pentru viitoarea armată naţională începuse cu mult timp înainte de
izbucnirea revoluţiei. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuţi în satele
olteneşti, tot ei ocupându-se şi de crearea unor depozite de arme şi muniţie.
Organizarea militară
Oastea revoluţiei de la 1821 a fost una de factură ţărănească, recrutată din rândurile ţăranilor
liberi, implicaţi nu doar în agricultură dar şi în negustorie, iar mulţi dintre ei şi în activităţile
militare care reveneau în alte ţări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai
multe efective ale pandurilor şi a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai
fost recrutaţi şi mici boiernaşi, de origine rurală şi proaspăt intraţi în rândul privilegiaţilor.
Istoricii apreciază azi că aproximativ 75% dintre oştenii „Adunării norodului” au fost panduri,
aceştia fiind recrutaţi nu numai dintre moşneni (ţăranii liberi) ci şi din rândul clăcaşilor.
Recrutările s-au făcut în rândurile pandurilor prin făgăduirea de „leafă şi slobozenie” iar în
rândurile ţăranilor clăcaşi prin asigurarea scutirii „de orice dare”. Recrutările au fost
impulsionate de principiile enunţate în Proclamaţia de la Padeş. Efectivele oastei pandurilor
au crescut până la aproximativ 20.000 de oameni. Această ceştere rapidă a fost sesizată de
reprezentanţii marilor puteri la Bucureşti sau Istambul. Consulul austriac la Istambul compara
nucleul iniţial al oastei pandurilor „cu un bulgăre de zăpadă care are aparenţa de a se
transforma într-o lavină”.
Noua organizare s-a făcut îmbinând tradiţia cu inovaţiile în domeniu militar ale acelor
timpuri. În perioada războiului din 1806-1812, subunitatea tactică de bază fusese batalionul cu
un efectiv de 445 de oameni. Tudor a alcătuit o unitate tactică mai puternică şi mai flexibilă –
regimentul.
• Infanteria a fost structurată pe sistemul zecimal, pe regimente (polcovnicii) de câte
1.000 de oameni, comandate de un colonel (polcovnic). Regimentul cuprindea 10
companii (căpitănii) a câte 100 de oameni, având în frunte un căpitan, ajutat de un
ceauş.
• Cavaleria, alcătuită în principal din arnăuţi, erau organizate pe escadroane nunite tot
căpitănii. În subunităţile arnăuţeşti erau 50 – 200 de oameni, iar în cele pandureşti din
câte 100 de luptători.
• Artileria dispunea la început de două tunuri, şi-a mărit putrea de foc la şapte piese. S-a
încercat fărăr succes cumpărarea câtorva tunuri de la Silistra, iar în tabăra de la
Cotroceni mai mulţi fierari au fost instruiţi să fabrice ţevi de tun din clopotele
bisericilor bucureştene.
• Subunităţile de geniu au fost formate pentru asigurarea lucrărilor de fortificare a
taberelor de la Ţânţăreni şi de la Bucureşti, unde s-au aflat sub îndrumarea lui
Gheorghe Lazăr, care se afla „zilnic la Cotroceni, dând sfaturi cum să se întărească
tabăra lui Tudor”. Tot în cadrul efortului de modernizare a oastei au fost create şi
servicii pentru aprovizionare. Printre ei s-au remarcat Ioniţă Magheru, comandantul
căpităniei Amaradia şi fratele său mai tânăr Gheorghe Magheru, viitorul general.
Dotarea oastei a fost la început precară, prin Proclamaţia de la Padeş oamenii fiind îndemnaţi
să vină cu propriile arme sau „cu furci de fier şi cu lănci”.[15] Dotarea armatei a fost
completată după preluarea armamentului şi muniţiei din tabăra contrarevoluţionară de la
Coţofeni, sau prin preluarea armelor predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de
partea pandurilor.
Fortificaţiile
Declanşarea revoluţiei
Mobilizarea efectivelor armatei revoluţionare şi marşul spre Bucureşti
Tudor, după ce a înfrânt rezistenţa unora dintre ispravnicii de judeţe şi a unor cete înarmate
trimise impotriva sa de stăpânire, a preluat controlul asupra ăstirilor fortificate de la Strehaia
şi Motru, iar pe 4/16 februarie şi-a stabilit tabăra la Ţânţăreni. Timp de trei săptăi,
Vladimirescu şi-a organizat cei aproximativ 5.000 de oameni, şi-a extis controlul până la
Dunăre, a purtat corespondenţă cu boierii bucureşteni şi a urmărit cu atenţie reacţiilor marilor
imperii vecine. Tudor era convins că Poarta era dornică să găsească o soluţie politică,
preferabilă unui conflict care ar fi complicat relaţiile cu Imperiul Rus. (Sultanul a numit pe
3/15 februarie un nou domnitor în persoana lui Scarlat Callimachi, acesta din urmă nu a ajuns
niciodată pe tronul ţării). Tudor trebuia să ţină cont şi de nemulţumirea neascunsă a
autorităţilor ţariste faţă de caracterul de masă al mişcării iniţiate în Oltenia. Declanşarea pe 22
februarie/6 martie 1821 a mişcării eteriste, ale căror forţe au traversat graniţele Moldovei cu
aprobarea autotităţilor ţariste, corlată cu ridicarea la luptă a grecilor din Peloponez, coraborată
cu declaraţia riscantă a lui Alexandru Ipsilanti (24 februarie/8 martie), care afirma că se
bucură de sprijinul ţarului , au dus la precipitarea evenimentelor şi complicarea situaţiei
mişcării revoluţionare roe. Prin acţiunea lor, eteriştii au încercat să provoace o acţiune militară
a Rusiei împotriva Imperiului Otoman, nereuşind decât o reacţie contrară. Alexandru I al
Rusiei era reticent la orice acţiune care avea tendinţa să-i scape de sub control şi care ar fi
putut zdrucina principiile de „legalitate şi ordine” în numele cărora Rusia se alăturase
celorlalte puteri în cadrul Sfintei Alianţe, care trebuia să apere prevederile Congresului de la
Viena din 1815. Ca urmare, ţarul s-a dezis imediat de acţiunile Eteriei dar şi de revoluţia roă.
Rusia nu putea interveni decât pentru a restaura vechea ordine ameninţată de eterişti şi de
panduri, imprudenţa lui Ipsilanti determinând contrareacţia ţaristă.
Reacţia Rusiei a avut serioase implicaţii în ceea ce priveşte relaţiile dintre cele două mişcări
de eliberare naţională. Dorindu-şi liberatatea de acţiune, Tudor a încercat să nu pericliteze
şansele de reuşită ale românilor printr-o colaborare dezavantajoasă sau printr-o subordonare
faţă de Eteria. Tudor se angaja doar să faciliteze marşul eteriştilor spre Dunăre şi să le
înlesnească traversarea fluviului. Pe 22 martie/3 aprilie, Vladimirescu mărturisea unui
diplomat austriac: „Trebuie însă să vă mărturisesc sincer că înaintarea unor trupe elene [spre
Bucureşti], care se află sub comanda prinţului Ipsilanti mă pune în cea mai mare încurcătură,
căci nu ştiu pe ce bază se întemeiază această concentrare de forţe şi nu aş vrea să zădărnicesc
eventualele planuri secrete ale unei mari puteri. De aceea am somat pe prinţul Ipsilanti să răă
în afara oraşului Bucureşti, până va fi dat dovezi că este într-adevăr autorizat de o putere mai
înaltă pentru acţiunea lui, căci eu nu sunt în niciun caz dispus să [...] acţionez preintr-o
comportare neînţeleaptă şi înfierbântată în dezavantajul poporului ro”. [20] Faţă de Eteria, ale
cărei planuri le cunoştea în parte mai demult, Tudor a luat o atitudine prudentă, colaborând cu
revoluţionarii greci în sensul sprijinirii acţiunii antiotomane, fără a se subordona vreo clipă
Eteriştilor.
Pentru a asigura controlu asupra ţării, pandurii au executat marşul spre Bucureşti. La 28
februarie/12 martie, două coloane ale armatei revoluţionare roeşti au plecat spre capitală. Ele
s-au unit la Slatina o săptăă mai târziu. Ostaşii stăpânirii din tabăra de la Coţofeni – 800 de
arnăuţi – s-au alăturat pandurilor, ceea ce ridica efectivele lui Tudor la aproximativ 8.000 de
oameni, 2.000 călare şi 6.000 pedeştri. S-a pornit din nou în marş către capitală, cu asigurarea
flancurilor şi a unor trupe de ariergardă şi avangardă pe itinerarul Slatina – Şerbăneşti (Olt) –
Tecuci (Teleorman) – Vadu Lat (Girgiu) pe 10/22 martie 1821. Tudor a trimis o delegaţie
Divanului ţării cu un memorandum, prin care cerea unirea tuturor forţelor responsabile ale
ţării. Pe 16/28 martie, la porţile capitalei, la Bolintin Vale, Tudor a lansat o nouă proclamaţie
către bucureşteni, declarând că mişcarea pe care o conducea era menită câştigării „dreptăţilor
cele folositoare la toată obştea”. În plus, el amintea că deţinea controlul teritoriilor de pe cele
două maluri ale Oltului şi că mişcarea pe care o conducea era îndreptată împotriva domnilor
fanarioţi şi a marilor boieri care se aliaseră cu aceştia, iar în condiţiile intrării iminente în
Capitală a celor aproximativ 16.000 de ostaşi, cerea imediat în scris un răspuns „de voiţi
bninele de obşte sau niu”.[21] Proclamaţia lui Tudor a avut un efect imediat, Divanul
hotărându-se să colaboreze cu pandurii, e adevărat, în condiţiile în care consulii puterilor
occidentale, (cu excepţia celui al Prusiei), şi caimacanii desemnaţi de Înalta Poartă, care
aflaseră despre dezavuarea mişcării lui Tudor, părăsiseră îngrabă Bucureştiul. Tudor, care
aflase şi el de atitudinea ţarului, a hotărât deplasarea pe un drum ocolit, care evita orice
eventuală capcană a otomanilor de la sud de Dunăre sau a arnăuţilor din Capitală. Pe 17/29
martie, pandurii ajungeau la Ciorogârla, pentru ca a doua zi pe seară să ajungă la Cotroceni,
pe atunci în imediata apropiere a Bucureştiului. După ce cu o zi mai înainte dăduse o nouă
proclamaţie prin care cerea tututror cetăţenilor ţării, indiferent de condiţia socială, să se
unească pentru „obşteasca fericire”, pe 21 martie/2 aprilie pandurii au intrat triumfal în
Bucureşti.
Din primul moment, Tudor Vladimirescu a trebuit să acţioneze într-un context internaţional şi
intern extrem de complicat. Dezavuarea oficială a mişcărilor revoluţionare româneşti şi
greceşti de către ţarul Rusiei a avut grave urmări asupra regimului de la Bucureşti, iar
acţiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ românesc, uitaseră imediat de planul
iniţial de trecere imediată la sud de Dunăre şi se înstăpâniseră aici, compurtându-se ca o
armată de ocupaţie, dedându-se la jafuri şi abuzuri, provocând neîncetat forţele otomane de la
frontieră, puneau ţara în faţa primejdiei unui atac al forţelor Porţii.
În asemenea condiţii, Tudor Vladimirescu a iniţiat discuţii cu conducerea mişcării eteriste, iar
concomitent, prin intermediul boierilor Divanului, a iniţiat tratative cu reprezentanţii
otomanilor – paşalele din Silistra, Vidin şi Brăila – dar şi cu principalele puteri interesate în
zonă.
După ce Alexandru Ipsilanti a evitat mai multă vreme să accepte o întâlnire cu Vladimirescu,
la sfârşitul lunii martie cei doi conducători s-au întâlnit la marginea Bucureştiului. Tudor a
respins şi de această dată cererea eteriştilor de unire a celor două mişcări, practic de
subordonarea a armatei pandurilor comandamentului armatei revoluţionare greceşti. Tudor a
protestat faţă de intrarea eteriştilor în Bucureşti, susţinând că rezolvarea problemelor interne
ţine exclusiv de competenţa pandurilor, iar sprijinul extern trebuind să se limiteze doar la
intervenţii diplomatice. [23] Întânirea dintre cei doi conducători s-a încheiat cu o înţelegere
fragilă, în aşteptarea unei medieri internaţionale şi a părăsirii teritoriului naţional de eterişti.
Ipsilanti s-a retras la Târgovişte iar oamenii săi au ocupat judeţele din nord. Vladimirescu a
întărit tabăra de la Cotroceni.
În condiţiile în care o parte a boierilor înspăimântaţi încercau să fugă din Capitală iar Eteria se
înstăpânise în nordul Munteniei, Tudor a pus sub pază pe unii dintre membrii Divanului care
intenţionau să se refugieze la Târgovişte sau în Transilvania. În colaborare cu boierii rămaşi în
Bucureşti şi cu clerul din Capitală, Tudor a continuat negocierile. Rezultatele negocierilor au
fost nesadisfăcătoare, paşalele cerând în primul rând dezarmarea armatei pandurilor şi
reprimarea eteriştilor. Cum Tudor nu a acceptat condiţiile turcilor, iar oastea Porţii se pregătea
de ofensivă, Tudor Vladimirescu a luat singura decizie corectă din punct de vedere militar:
retragera în zona întărită a Olteniei şi organizarea unei rezistenţe de durată. La începutul lunii
mai 18.000 de soldaţi otomani au intrat în Moldova pe la Brăila, iar alţi 15.000 de militari
turci au traversat Dunărea pe la Calafat, Giurgiu şi Olteniţa în Muntenia. În concepţia lui
Vladimirescu, durata mare a rezistenţei româneşti ar fi putut atrage atenţia puterilor
occidentale, care ar fi putut interveni la rândul lor pe lângă Poartă pentru acceptarea
revendicărilor românilor. Pe 1527 mai, oastea revoluţionară de sub comanda lui Tudor a
început retragerea pe direcţia Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea. Pe 18/30 mai oastea
revoluţionară ajunsese în apropiere de Goleşti. Eteriştii, deşi ar fi dorit să oprească retragerea
lui Tudor către bazele de rezistenţă din Oltenia , nu se sinţeau în stare să reuşească acest lucru,
pe de-o parte datorită tăriei forţelor de sub comanda liderului român, pe de alta datorită
ameninţării exercitate de garnizoanele pandurilor aflate pe malul drept al Oltului, gata să iasă
în întâmpinarea comandantaului lor.
Ce nu au reuşit cu forţa armelor, eteriştii au reuşit prin trădare şi complot. Tudor Vladimirescu
a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie, iar, o săptămână mai târziu, în
noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost asasinat, trupul fiindu-i
aruncat într-o fântână.
Urmări
Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a lipsit revoluţia de conducerea unitară de până în acel
moment, iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei
pandurilor nu s-a petrecut imediat, aceştia luptând separat sau în alianţă cu eteriştii cu
otomanii până spre sfârşitul lunii iunie.
Alexandru Ipsilatinti, după ce încercase fără succes să rezite otomanilor în faţa Târgoviştei pe
25 mai/7 iunie, a hotărât să reia parţial planul lui Tudor de rezistenţă îndelungată în zonele
fortificate ale Olteniei. Pentru a-şi croi drum spre Oltenia, eteriştii ar fi trebuit să înfrângă
unităţile otomane de la Drăgăşani. Aici, pe 7/19 iunie s-a scris ultimul episod important al
confruntărilor Eteriei , ajutaţi de detaşamente ale pandurilor cu trupele otomane. Turcii,
superiori din punct de vedere numeric şi al dotării au reuşit să-şi înfrângă adversarii. Ciocniri
sporadice dintre turci şi panduri s-au mai înregistrat până în luna august. Mai multe căpetenii
ale pandurilor, printre care şi Papa Vladimirescu (fratele lui Tudor Vladimirescu) au căzut
prizonieri şi au fost duşi la sud de Dunăre.
Vestea ridicării la luptă a pandurilor a avut un efect imediat în toate teritoriile locuite de
români. În oastea revoluţionaă s-au înrolat aproximativ 1.500 de „ungureni” sau „dezertori din
Transilvania” – militari români transilvăneni din regimentele grănicereşti, care desfăşuraseră
o vie propagandă pentru „crăiuţul Todoraş”.
Deşi autorităţile transilvănene au făcut eforturi pentru cenzurarea veştilor din Muntenia,
aceste veşti nu erau doar transmise dar şi comentate la nord de Carpaţi. Astfel, trei ţărani
români din comitatul Hunedoara erau judecati pentru instigare şi tulburarea liniştii publice,
după denunţul unor nobili.
Adam Bedia era acuzat pentru a fi citit în faţa consătenilor o hârtie în care era scis: „Se
face înştiinţare că de cătră răsărit s-a ridicat un crăiuţ pe nume Todoraş, întâi cu puţină
oaste, dar din zi în zi ea sporeşte; până acum s-au adunat vreo câteva sute şi mii,
Dumnezeu o şi ajută, că vrea să facă dreptate şi acum îi în Ţara Românească,
isprăveşte lucrul cu boierii şi, de s-o sfârşi lucrul bine acolo până la Paşti, o da şi într-
acocea, că un crăiuţ o să vină din jos, ca să se întâmple laolaltă să facă şi aicea
dreptate”.
Ignat Ungur afirmase că Tudor urma să vină de Sfântul Toader iar
Toma Kiş afirmase „chiar dacă se vor lua armele, topoarele nu le pot lua încât la a 10
sau a 20-a casă să nu rămână unul şi cu acela ştie el să facă o măciucă mare cu aceea şi
aşa loveşte la ureche pe ungur, că îndată moare şi-l aruncă la câine”.
Ecourile în Moldova a revoluţiei din 1821 s-au resimţit mai ales pe plan politic şi ideologic.
Între „vremelnica ocârmuire” din Ţara Românească şi „vemelnica ocârmuire” din Moldova de
după părăsirea tronului ţării de către Mihail Şuţu s-au strâns legăturile şi s-a evocat
posibilitatea ca o parte a trupelor revoluţionare să treacă la nord de Milcov pentru a acţiona pe
aceiaşi bază ca în Muntenia.
Concluzii
Deşi înfrântă prin intervenţia armatelor otomane, Revoluţia din 1821 a reuşit să determine
puterea suzerană să abolească regimului fanariot şi să restabilească domniile pământene în
1822, ceea ce a dus la înlăturarea gravelor prejudicii aduse de Poartă statutului de autonomie a
celor două Ţări Româneşti. Totodată, revoluţia a consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu a
denumit „partida naţională”.