Sunteți pe pagina 1din 612

Cuprins

Introducere ................................................................................................................ 3

1. Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic ..... 15

2. Sistemul cibernetic al consumatorului - gospodăriei ................................... 49

3. Sistemul cibernetic al producătorului – firmei ............................................. 87

4. Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale ........................................................ 191

5. Modelarea bazată pe agenţi. MBA şi utilizarea ei în domeniul economic 215

6. Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic ... 229

7. Sistemul cibernetic al economiei reale – SCER ............................................. 289

8. Sistemul cibernetic al economiei monetare – SCEM .................................... 399

9. Sistemul cibernetic al economiei deschise ..................................................... 461

10. Aplicaţii ale algoritmilor genetici în modelarea sistemelor cibernetice 533

Anexa A - Funcţii de producţie ............................................................................. 557

Anexa B ........................................................................................................................ 565

Anexa C - Noţiuni financiare .................................................................................. 590

Anexa D - Procese de difuziune şi lema lui Ito .................................................. 594

Bibliografie ................................................................................................................. 596


ÎN LOC DE INTRODUCERE:
CIBERNETICA ŞI ŞTIINŢELE COMPLEXITĂŢII:
O NOUĂ SINTEZĂ PENTRU SECOLUL XXI

Cibernetica trece, la acest început de secol şi mileniu, printr-o serie de


procese înnoitoare nemaiîntâlnite. Dacă, o vreme, s-a considerat că această ştiinţă
sistemică de înaltă sinteză îşi atinsese, oarecum, limitele cu ceea ce s-a numit
“cibernetica de ordinul doi” a lui von Foerster, iată că procesul profund şi accelerat
de schimbare a pătruns şi în ştiinţa ciberneticii, producând răsturnări şi mutaţii pe
care cu greu astăzi putem să le interpretăm doar printr-o concepţie pur evoluţionistă
privind dinamica ştiinţei.
Apariţia şi dezvoltarea fără precedent a Internetului, creşterea puterii de
calcul a computerelor actuale ce pot ajunge să conţină mii de procesoare,
dezvoltarea vertiginoasă a telecomunicaţiilor, apariţia şi extinderea continuă a
ciberspaţiului şi a sistemelor virtuale, trecerea la metodele bazate pe agenţi
inteligenţi ş.a., au determinat o revenire spectaculoasă a interesului pentru
cibernetică şi teoria generală a sistemelor, singurele capabile să ofere o viziune
sistemică, integratoare asupra unei lumi aflate într-un dramatic proces de
complexificare.
Se acceptă astăzi ideea că cibernetica nu este o singură ştiinţă, ci o
metaştiinţă, cuprinzând acel grup de discipline ştiinţifice interdependente care au
ca obiect comun de studiu sistemele complexe şi adaptarea acestora la medii
complexe.
Stuart Kaufman a denumit această mulţime de discipline ştiinţele
complexităţii, prevăzându-le totodată un rol dominant în evoluţia ştiinţei secolului
XXI. El afirma: “secolul XXI va fi secolul ştiinţelor despre complexitatea
organizată” (S. Kaufman, 1993). Desigur că se referea la complexitatea organizată
despre care vorbea Herbert Simon (1983), dezvoltând o idee a lui Denis Weaver
introdusă în anii ’60 ai secolului trecut.
Care sunt aceste ştiinţe ale complexităţii, ce îşi revendică, explicit sau
implicit, rădăcinile din cibernetică şi Teoria Generală a Sistemelor a lui von
Bertalanffy? O listă provizorie a lor este dată în Tabelul 1. De ce provizorie?
Deoarece procesul de constituire a lor este în plină desfăşurare şi ne putem aştepta,
an de an, la noi şi noi intrări de discipline, la fenomene de grupare sau chiar de
dispariţie a unora dintre ele. Deci avem de-a face cu o listă deschisă şi, chiar mai
mult decât atât, cu o nouă sinteză a disciplinelor ştiinţifice derivând din cibernetică
şi TGS.
Ceea ce uneşte aceste discipline, în afara originii lor comune, este obiectul
de studiu, sistemul complex, abordat însă cu metode diferite, din unghiuri de
vedere diferite, în scopuri diferite.

3
Cibernetica sistemelor economice

Nu ştim cât va dura acest proces de sinteză şi unde va ajunge el. Dar deja
implicaţiile pentru dezvoltarea în continuare a ciberneticii sunt imense Atât de mari
încât, poate, însăşi definiţia dată de Norbert Wiener ar trebui schimbată. Cu toate
că, după aprecierea noastră, chiar şi această definiţie a fost incomplet înţeleasă şi
exploatată ştiinţific, mai ales partea a doua a ei referitoare la comunicarea la fiinţe
şi maşini.
Stuart Umpleby (2001) vorbeşte despre “cibernetica de ordinul trei” ca
despre o cibernetică societală (ce nu trebuie confundată cu cibernetica socială a lui
Georg Klaus), sau o cibernetică a sistemelor conceptuale. Principala sa trăsătură
distinctivă ar fi feedback-ul dintre teorie şi organizarea socială, astfel încât, prin
perfecţionarea conceptelor teoretice, să ajungem la însăşi schimbarea societăţii.
Saltul pe care l-ar realiza ştiinţa, în general, ar fi imens, cu consecinţe greu
de anticipat acum. Ea ar depăşi starea descriptivă şi interpretativă actuală şi ar
deveni într-adevăr ceea ce Marx anticipa: o forţă de producţie a societăţii, capabilă
să se transforme pe sine, dar să transforme şi societatea care îi dă naştere. În acest
fel, cibernetica şi-ar putea realiza pe deplin rolul său creator, întrevăzut deja de
Norbert Wiener în “Dumnezeu şi Golem”.
Pentru a ajunge la un astfel de rezultat este necesară însă parcurgerea unei
etape de clarificare a raporturilor dintre diferitele ştiinţe ale complexităţii, dintre
care, probabil, câteva vor dispărea, se vor adăuga altele, iar unele dintre ele se vor
maturiza şi vor rămâne stabile şi în continuare.
Întrebarea care se pune imediat este dacă este posibilă acum apariţia unei
teorii generale a complexităţii. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă cred că nu este
posibilă, cel puţin pe un termen previzibil, realizarea unei singure teorii care să
explice şi să anticipeze toate aspectele privind sistemele complexe din natură şi
societate. Cu toate acestea, aşa cum afirmă Melanie Mitchell (1997) este posibilă
apariţia unor noi teorii care să explice emergenţa structurilor de prelucrare a
informaţiei de la metanivel din componente interactive aflate la micronivel. Aceste
ar putea explicita condiţiile în care apar diferitele tipuri de structuri în sistemele
complexe precum şi rolul acestora în comportamentul global al sistemelor.
O primă concluzie care se impune este aceea că, în ceea ce priveşte sinteza
dintre cibernetică şi noile teorii ale complexităţii, nu ne aflăm la sfârşitul acestui
proces, ci abia la începutul său.
Dar este necesară oare o astfel de metaştiinţă a sistemelor complexe? Dacă
analizăm atent conţinutul şi dezvoltarea actuală a ştiinţelor complexităţii, observăm
că ele derivă, într-o măsură mai mare sau mai mică, din cibernetică şi teoria
generală a sistemelor. Evident că unele dintre ele au o filogenie mai complicată,
trecând prin inteligenţa artificială, ştiinţa calculatoarelor sau chiar matematică.
Acest lucru nu schimbă, însă, cu nimic originea lor comună, observabilă atât în
obiectul de studiu, sistemul complex, cât şi în ontologia fiecărei discipline.
Problema care se pune este dacă sistemele complexe sunt sisteme cibernetice, sau
mai bine zis, sunt şi sisteme cibernetice. O astfel de concluzie ar duce imediat la
ideea că rolul de metaştiinţă l-au îndeplinit, în toată perioada lor de dezvoltare şi
probabil că îl vor mai îndeplini mult timp de acum înainte, cibernetica şi teoria

4
În loc de introducere

generală a sistemelor, structurate într-o nouă ştiinţă, deja denumită “cibernetica de


ordinul trei”.
Înainte de a aborda o tentativă de a rezolva o astfel de problemă, să
precizăm că cibernetica de ordinul trei, dezvoltată practic în ultimul deceniu al
secolului XX, este cibernetica cu impact social, sau cibernetica sistemelor
conceptuale. Plecând de la constatarea că sistemele sociale reprezintă ceva diferit
de sistemele fizice, Umpleby, principalul promotor al unei astfel de concepţii,
spunea: “Când teoriile despre fenomenele fizice se schimbă, presupunem că
fenomenele însele nu se schimbă. De exemplu, când fizicienii si-au schimbat
concepţia trecând de la mecanica newtoniană clasică la mecanica cuantică,
comportamentul atomilor nu s-a schimbat. Dar când teoriile despre sistemele
sociale se schimbă, sistemele sociale funcţionează diferit. De exemplu, teoriile lui
Adam Smith, Karl Marx, John Maynard Keynes şi Milton Friedman au schimbat
modul în care funcţionează sistemele sociale. Deci, în sistemele sociale există o
circularitate sau un dialog între teorii şi fenomene” (Umpleby,2001).
Dar să vedem mai concret în ce ar consta această nouă cibernetică socială.
Cel mai bine se poate observa diferenţa dintre vechile concepţii cibernetice
(cibernetica de ordinul întâi şi de ordinul doi) şi această nouă cibernetică apelând la
un tablou comparativ ca cel din Tabelul 2.
Cibernetica de ordinul doi ar fi cibernetica biologică, în schimb cibernetica
de ordinul trei apare ca fiind cibernetica socială şi având, din această perspectivă,
proprietăţi distincte faţă de teoriile premergătoare.
Astfel, la nivel epistemic, cibernetica de ordinul trei creează cunoaştere
pentru ca aceasta să fie utilizată în vederea atingerii unor scopuri umane. Ideile şi
teoriile sociale nu sunt altceva decât instrumente şi mijloace ale schimbării sociale.
Dacă vrei să perfecţionezi un sistem social, să spunem o firmă, atunci elaborezi o
teorie mai bună asupra modului în care ar trebui să funcţioneze această firmă, după
care modifici firma în concordanţă cu teoria respectivă. Deşi o astfel de abordare
pare logică, noile teorii şi idei ce apar sunt supuse unor restricţii puternice,
deoarece organismul social din care face parte firma se opune unui astfel de demers
(restricţii legale, materiale, dar şi inerţiale), tinzând să prezerve vechea structură.
Din această cauză se formează o circularitate între teorie şi sistemul social care
determină modificarea treptată a teoriei, dar şi a sistemului în acord cu teoria
perfecţionată. Treptat, se ajunge la un nou sistem social care corespunde mai bine
scopurilor urmărite.
În acest context, se pune întrebarea dacă însăşi cibernetica nu ar trebui
redefinită ţinând cont de noile sale atribute de metaştiinţă. O astfel de definiţie ar
trebui să includă, dacă nu toate, cvasitotalitatea aspectelor tratate de noile ştiinţe ale
complexităţii, astfel încât să devină foarte clară filiaţia acestora din cibernetică
precum şi obiectul care este circumscris ariei mai largi abordate de cibernetică. O
astfel de definiţie ar putea fi următoarea: Cibernetica este ştiinţa care studiază
adaptarea sistemelor complexe la medii complexe.

5
Cibernetica sistemelor economice

Obiectul de studiu al ciberneticii ar fi deci sistemele adaptive complexe


indiferent de natura lor reală (tehnice, biologice, economice, sociale, conceptuale,
ş.a.), iar metodele sale ar include toate disciplinele care studiază, într-o formă sau
alta, sistemele complexe, adică exact disciplinele din tabelul 1.
Desigur că un asemenea demers ce ar transforma cibernetica în ceea ce
creatorul său, Norbert Wiener a întrezărit, adică într-o metaştiinţă a secolului XXI,
necesită parcurgerea unui drum încă lung şi dificil de clarificări, delimitări, noi şi
noi sinteze care să determine, pas cu pas, acceptarea unei realităţi tot mai evidente,
şi anume aceea că cibernetica a avut şi va avea în continuare un rol esenţial în
cunoaşterea şi transformarea naturii şi societăţii umane.

6
În loc de introducere

Tabelul 1
OAMENI SINTEZA
Nr. DENUMIREA CONTINUT
DE ŞTIINŢĂ MULTI-
Crt. DISCIPLINEI ŞTIINŢIFIC
FONDATORI DISCIPLINARĂ
1. Algoritmi Studiul utilizării unor John Holland - Teoria
genetici programe de calcul sistemelor
bazate pe principiile adaptive.
adoptate din genetică
(reproducere, mutaţie,
selecţie ş.a.) în vederea
optimizării sau modelării
sistemelor complexe
2. A-Life Studiul vieţii ca patern Chris Langton - Inteligenţa
utilizând automatele ce- artificială;
lulare în scopul constru- - Reţele booleene.
irii structurilor autoor-
ganizatoare din cadrul
sistemelor complexe
3. Autopoiesis Teoria asupra esenţei H. Maturana - Biologia
care deosebeşte un F. Varela evoluţionistă;
organism viu de o - Teoria
entitate nevie. Ea sistemelor
sugerează că un adaptive.
organism viu poate fi
interpretat ca un proces
circular, autocatalitic
având ca principal scop
propria supravieţuire.
Astfel, fenomenul de
autoorganizare poate fi
înţeles în termeni
autopoetici. Teoria
accentuează faptul că
“închiderea” circulară a
organismelor vii poate
fi privită ca un
“remediu” pentru
accentul pus pe
“deschidere” în teoria
sistemelor deschise

7
Cibernetica sistemelor economice

OAMENI SINTEZA
Nr. DENUMIREA CONTINUT
DE ŞTIINŢĂ MULTI-
Crt. DISCIPLINEI ŞTIINŢIFIC
FONDATORI DISCIPLINARĂ
4. Biologia Teoria biologică a Ch. Darwin - Algoritmi
evoluţionistă evoluţiei dezvoltată iniţial J. Monod genetici;
de Charles Darwin, care St. Kaufman - Teoria
studiază evoluţia speciilor sistemelor
(apariţia şi dispariţia adaptive
acestora) prin meca- - Teoria
nismul mutaţiei aleatoare haosului
şi selecţiei naturale. Ea a
constituit baza pentru
înţelegerea noastră pri-
vind modul în care
schimbările în organis-
mele vii conduc la
adaptarea lor la mediu
5. Criticalitatea Teoria schimbărilor natu- Per Bak - Teoria haosului
autoorganizată rale abrupte care priveşte Chao Tang
sistemele ca evoluând
natural, într-o manieră
autoorganizatoare, către o
stare critică la care poate
să apară o schimbare
bruscă (de exemplu cutre-
mure, avalanşe, crize
financiare profunde ş.a.).
Considerate ca fiind “slab
haotice”, astfel de sisteme
au fost opuse unora
denumite “puternic”
haotice.
6. Dinamica Teorie şi metodă de studiu J. Forrester - Teoria sistemelor
Sistemelor a dinamicii sistemelor adaptive
înţeleasă ca rezultatul - Teoria sistemelor
unei reţele de bucle departe - de -
feedback pozitive şi nega- echilibru.
tive interconectate. Permi-
ţând reprezentarea prin
diagrame a sistemelor
dinamice de natură dife-
rită (firme, pieţe, sisteme
ecologice ş.a.), ea ajută la
identificare modului în
care schimbări în anumite
subsisteme sau părţi ale
acestora vor afecta alte
subsisteme sau întregul
sistem.
8
În loc de introducere

OAMENI SINTEZA
Nr. DENUMIREA CONTINUT
DE ŞTIINŢĂ MULTI-
Crt. DISCIPLINEI ŞTIINŢIFIC
FONDATORI DISCIPLINARĂ
7. Geometria Teoria privind reprezenta- Benoit - Teoria haosului.
fractală rea obiectelor având di- Mandelbrot
mensiuni fracţionare şi nu
întregi, ca în geometria
euclidiană.
Dimensiunea fractală este
o modalitate de a măsura
complexitatea unui sistem
dinamic şi de a reprezenta
atractorii stranii din
cadrul acestuia
8. Inteligenţa Teoria privind construirea Marvin Minsky - Teoria
artificială de maşini dotate cu Herbert Simon Informaţiei;
inteligenţă - Teoria
complexităţii
algoritmice;
- Teoria
computaţională
9. Reţelele Teoria privind modul de Stuart Kaufman - Reţele neuronale;
booleene construire şi proprietăţile - Algoritm
unor reţele ale căror genetici.
noduri sunt conectate cu
alte noduri pe baza
anumitor reguli logice sau
booleene. Ele pot fi uti-
lizate pentru a studia pro-
cesele autoorganizatoare
şi emergenţa acestora
către structuri noi,
neprevăzute. Modelele
reţelelor booleene neuro-
nale sunt utilizate pentru a
genera aşa-numitele
“fitness landscapes”
(peisaje fitness) care sunt
reprezentări grafice ale
valorilor unor funcţii de
fitness la diferite
modificări ale mediului.

9
Cibernetica sistemelor economice

OAMENI SINTEZA
Nr. DENUMIREA CONTINUT
DE ŞTIINŢĂ MULTI-
Crt. DISCIPLINEI ŞTIINŢIFIC
FONDATORI DISCIPLINARĂ
10. Reţelele Teoria privind constru- J.J. Hopfield - Algoritmi
neuronale irea de automate elec- genetici;
tronice şi algoritmi care - Inteligenţa
simulează funcţionarea artificială.
neuronilor. Schimbând
regulile de interacţiune
dintre neuroni într-o
astfel de reţea se poate
ajunge la comporta-
mente emergente in-
teresante care explică
procesele de învăţare şi
auto-organizare
11. Sinergetica Studiul sistemelor şi Herman Haken - Teoria
proceselor auto-organi- catastrofelor;
zatoare, care ia în - Teoria haosului.
considerare parametrii
de ordine ai acestora,
începând cu compo-
nentele de la nivelul de
bază şi până la cele
aflate la nivelele su-
perioare ale unor
structuri emergente
12. Teoria Studiul capacităţii J. Crutchfield - Teoria
calculului computaţionale a struc- Melanie computaţio-
emergent turilor emergente din Mitchell nală (calculului)
cadrul sistemelor auto-
organizatoare
13. Teoria Studiul funcţionării, ca- Alan Turing - Inteligenţa
calculului pacităţilor şi limitelor John von artificială;
(computaţională) calculatoarelor. Neumann - Algoritmi
Abordează natura algo- genetici.
ritmilor, limbajele de
programare şi aplicabi-
litatea diferitelor tipuri
de calcul la rezolvarea
unor probleme dificile
din matematică, fizică
şi alte domenii
ştiinţifice

10
În loc de introducere

OAMENI SINTEZA
Nr. DENUMIREA CONTINUT
DE ŞTIINŢĂ MULTI-
Crt. DISCIPLINEI ŞTIINŢIFIC
FONDATORI DISCIPLINARĂ
14. Teoria Teoria matematică a Rene Thom - Teoria haosului;
catastrofelor schimbărilor discon- - Teoria
tinue în evoluţia unui sistemelor
sistem modelat prin evolutive.
ecuaţii structurale.
Catastrofele apar ca
fiind determinate de
parametri de control a
căror schimbare con-
duce de la schimbări
lente pentru valori mici
la schimbări abrupte la
valori critice mari. Ele
indică punctele de
bifurcaţie din sistemele
dinamice
15. Teoria Studiul măsurării com- G. Chaitin - Teoria
complexităţii plexităţii unui algoritm calculului;
algoritmice de calcul sau program - Teoria
de calculator utilizând calculului
concepte ale teorie emergent.
informaţiei
16. Teoria Studiul sistemelor di- Edward Lorenz - Teoria
haosului namice caracterizate de catastrofelor;
senzitivitate la condi- - Teoria
ţiile iniţiale. Sistemele sistemelor
haotice sunt sisteme adaptive;
neliniare, interactive, - Teoria
având diferite tipuri de sistemelor
relaţii feedback între dinamice;
componente sau pro- - Geometria
cese. Ele încep cu a fi fractală.
deterministe, dar schim-
bări ale parametrilor lor
de control conduc la
apariţia haosului

11
Cibernetica sistemelor economice

OAMENI SINTEZA
Nr. DENUMIREA CONTINUT
DE ŞTIINŢĂ MULTI-
Crt. DISCIPLINEI ŞTIINŢIFIC
FONDATORI DISCIPLINARĂ
17. Teoria Teorie matematică Claude - Teoria
informaţiei privind măsurarea Shannon calculului;
cantităţii de informaţie A. Kolmogorov - Teoria
pe care canalele de complexităţii
comunicaţie o poate algoritmice;
conţine. Informaţia este - Inteligenţa
privită ca varietatea artificială;
opusă redundanţei, ca- - Reţelele
pabilă să fie transmisă booleene;
electronic. - Reţelele
Multe dintre sistemele neuronale.
complexe pot fi in-
terpretate ca mecanis-
me de prelucrare a
informaţiei
18. Teoria Teorie matematică a John von - Teoria
jocurilor rezultatelor care se pot Neumann informaţiei
obţine când doi sau mai Oskar
mulţi jucători sunt Morgenstern
angajaţi într-un com-
portament cooperativ
sau necooperativ con-
form unor reguli
stabilite
19. Teoria Studiul sistemelor Murray - Biologia
sistemelor complexe, neliniare, Gell-mann evoluţionistă;
adaptive interactive care au Brian Arthur - Inteligenţa
capacitatea de a se artificială;
adapta la un mediu în - Teoria
schimbare. Sistemele sistemelor
adaptive sunt caracte- evolutive;
rizate de un anumit - Criticalitatea
potenţial de auto- auto-organizată.
organizare şi pot exista
în medii neechilibrate
datorită transformărilor
continue pe care le
suferă modelele lor
interne relative la
mediu.

12
În loc de introducere

OAMENI SINTEZA
Nr. DENUMIREA CONTINUT
DE ŞTIINŢĂ MULTI-
Crt. DISCIPLINEI ŞTIINŢIFIC
FONDATORI DISCIPLINARĂ
20. Teoria Disciplină care stu- Henri Poincare - Teoria haosului;
sistemelor diază evoluţia în timp a Steve Smale - Teoria
dinamice sistemelor descrise de catastrofelor;
ecuaţii diferenţiale. -Teoria sistemelor
Sistemele dinamice adaptive;
sunt, de obicei, consi- - Sinergetica.
derate sisteme determi-
niste, deşi pot fi influ-
enţate de evenimente
aleatoare.
21. Teoria Studiul sistemelor Ervin Laszlo - Teoria
sistemelor complexe utilizând sistemelor
evolutive principiile şi legile adaptive;
biologiei evoluţioniste - Biologia
evoluţionistă;
- Teoria
sistemelor
departe-de-
echilibru.
22. Teoria Studiul proceselor şi Ilya Prigogine - Teoria
sistemelor sistemelor auto-organi- Gregoire Nicolis sistemelor
departe-de- zatoare dintr-o perspec- dinamice;
echilibru tivă termodinamică. - Teoria
Sistemele auto-organi- sistemelor
zatoare sunt denumite evolutive;
structuri disipative şi - Teoria
ele au tendinţa de a se catastrofelor.
opune, prin modificări
de structură sau prin
schimbul informaţional
cu mediul, efectelor pe
care le are creşterea
entropiei

13
Cibernetica sistemelor economice

Tabelul 2
Cibernetica Cibernetica Cibernetica
inginerească biologică socială
Perspectiva O perspectivă epis- O perspectivă epis- O perspectivă epist-
epistemologică temologică realistă: temologică biolo- emologică pragmatică:
“cunoaşterea este o gică: modul în care “cunoaşterea este un
imagine a realităţii” funcţionează construct pentru atinge-
creierul rea unor scopuri umane”
Diferenţiere Realitatea versus Realism versus Biologia cunoaşterii
fundamentală teoriile ştiinţifice constructivism versus observatorul ca
participant social
Ce trebuie Să se construiască Să includă pe Să explice relaţia dintre
rezolvat teorii care explică observator în ştiinţele naturii şi
fenomenele cadrul domeniului ştiinţele sociale
observate ştiinţific
Ce trebuie Cum funcţionează Cum un individ Cum oamenii crează,
explicat lumea construieşte o menţin şi schimbă
“realitate” sisteme sociale prin
limbaj şi idei
Ipoteza cheie Procesele naturale Ideile despre cu- Ideile sunt acceptate
pot fi explicate de noaştere ar trebui dacă ele servesc sco-
teoriile ştiinţifice căutate în purilor observatorului
neuropsihologie ca un participant social
Consecinţă Cunoaşterea ştiin- Dacă oamenii Transformând sistemele
importantă ţifică poate fi acceptă constructi- conceptuale (prin per-
utilizată pentru a vismul, ei vor fi suasiune şi nu coerciţie)
schimba procesele mai toleranţi vom putea schimba
naturale în beneficiul societatea
oamenilor

14
CAPITOLUL I

SISTEME CIBERNETICE ŞI MECANISME


DE REGLARE LA NIVEL MICROECONOMIC

Conceptul de sistem cibernetic şi analiza sistemelor sunt aplicate în


studierea diferitelor tipuri de sisteme economice şi a mecanismelor de reglare şi
autoreglare pe care acestea le formează în economia reală. Ne-am obişnuit, totuşi,
să împărţim aceste sisteme economice în raport cu nivelul la care ele apar şi
funcţionează. Vorbim, astfel, de sisteme microeconomice dacă ele sunt privite ca
sisteme acţionând la nivel local, având interdependenţe destul de restrânse ca
întindere şi varietate, realizând sau consumând puţine produse şi servicii etc. şi de
sisteme macroeconomice dacă ele au o funcţionare şi interdependenţe de interes
general, la nivelul întregii economii naţionale, produc şi consumă milioane de
produse şi servicii, utilizează cantităţii mari de factori de producţie. De regulă,
sistemele macroeconomice au drept componente de bază sisteme microeconomice,
iar comportamentul întregului sistem privit la nivel macroeconomic, poate fi
considerat rezultatul interacţiunii dintre comportamentele sistemelor
microeconomice conţinute.
De aceea, o modalitate de a studia aceste sisteme cibernetice este cea
denumită “bottom-up” (de jos în sus), deci analiza sistemelor microeconomice şi
agregarea după aceea a comportamentelor acestora pentru a obţine, în final, sisteme
macroeconomice din ce în ce mai complicate. O altă modalitate de studiere,
“up-bottom” (de sus în jos) presupune abordarea mai întâi a sistemelor
macroeconomice şi dezagregarea acestora în sisteme şi subsisteme, până se obţin
sistemele de la nivel microeconomic.
În continuare, vom prefera prima modalitate de abordare care are avantajul
unei mai mari coerenţe interne în construcţiile care se realizează cu diferite
sisteme, acestea putând să fie introduse în sistemele de nivel mai înalt şi în funcţie
de modul specific în care se organizează o economie. De aceea, vom începe să
prezentăm sistemele cibernetice la nivel microeconomic (consumatori, producători,
intermediari financiari ş.a.) ca, după aceea, să agregăm aceste sisteme (agenţi) în
sisteme la nivel macroeconomic, până când obţinem sistemul economiei naţionale.

1.1 Sisteme cibernetice şi pieţe la nivel microeconomic

Analiza cibernetică a activităţilor care se desfăşoară la nivel


microeconomic trebuie să pornească de la evidenţierea sistemelor care se constituie
la acest nivel şi a modalităţilor prin care aceste sisteme interacţionează cu celelalte
sisteme din mediu pentru a-şi realiza scopurile şi obiectivele proprii. La o primă
privire, activitatea economică este desfăşurată de o multitudine de entităţi pe care

15
Cibernetica sistemelor economice

le numim: firme, gospodării, pieţe, instituţii publice, bănci, societăţi de asigurări,


etc. Fiecare dintre acestea are o serie de caracteristici generale, comune şi celorlalte
sisteme, dar şi caracteristici proprii, care le deosebesc de toate celelalte entităţi. Va
trebui, de aceea, să introducem câteva noţiuni precis definite care să poată fi apoi
utilizate pentru a descrie structura şi comportamentul acestor sisteme.

1.1.1 Definiţii de bază

În economie s-au dat multe definiţii sistemelor economice şi proceselor în


care acestea sunt implicate. Deoarece unul dintre scopurile ciberneticii economice
este şi acela de a preveni apariţia unor conflicte între concepte diferite atunci când
acestea sunt utilizate împreună, vom da în continuare o serie de definiţii suficient
de clare entităţilor de bază pe care le vom introduce în continuare. Definiţii extrem
de precise şi general acceptate nu pot fi date decât în ştiinţele lipsite de o
perspectivă a evoluţiei, dar cum nu este acesta cazul economiei, rezultă că
definiţiile la care ne-am oprit sunt perfectibile şi nu neapărat acceptate de toată
lumea.
Piaţa. În economie piaţa este definită ca “în general, orice context în care
au loc vânzări şi cumpărări de bunuri şi servicii”. Altă definiţie spune “Un mediu
de schimb între cumpărători şi vânzători”. De asemenea, ea este definită ca “o
colecţie de tranzacţii omogene. O piaţă este creată atunci când cumpărătorii
potenţiali ai unui bun sau serviciu intră în contact cu vânzători potenţiali ai acestuia
şi un mediu de schimb este disponibil”. Evident că o astfel de definiţie implică mai
departe lămurirea noţiunilor de cumpărător, vânzător, mediu de schimb ş.a.
Convenţional, o vânzare este un transfer de posesie (sau de proprietate) a
unui bun în schimbul altui bun. Acum apare problema definirii bunului. Acesta
este o abstracţie economică pentru un lucru care furnizează utilitate posesorului sau
utilizatorului său. Dar ce este utilitatea?
Evident că o astfel de definire a termenilor conduce până la urmă la
redundanţă, dar nu avem altă modalitate de a le formula.
Criteriul de schimb utilizat pe piaţă implică faptul că tranzacţiile sunt
voluntare, deci participanţii la aceste tranzacţii (cumpărători şi vânzători) decid
independent unii de alţii. Este, de asemenea, obişnuit să se presupună că ei caută
să-şi maximizeze propria utilitate (satisfacţia generată de posesia bunului primit) şi
acţionează în mod coerent pentru a-şi atinge acest scop în condiţiile informaţiilor
de care dispun. Deci, o tranzacţie pe piaţă are loc doar când toţi participanţii la ea
percep că propriile lor utilităţi nu vor descreşte în urma actelor pe care le vor
întreprinde pe piaţă.
Preţul. Un factor important (dar nu în mod strict necesar) pe o piaţă este
preţul. Dacă ignorăm barterul (deci schimbul direct de mărfuri şi servicii) şi
considerăm situaţia din economiile moderne, preţurile pot fi privite ca o
reprezentare normalizată a ratei acceptabile de schimb dintre bunuri. Datorită
eterogenităţii bunurilor, unul dintre ele (posibil fără valoare intrinsecă, de exemplu
banii) este desemnat ca unitate standard în funcţie de care se schimbă toate
16
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

celelalte bunuri ale căror valori sunt transformate în număr de unităţi standard.
Preţurile sunt importante pentru cumpărători şi vânzători deoarece ele simplifică
evaluarea tranzacţiilor complexe şi, deci, contribuie la o mai mare eficienţă în
maximizarea utilităţii. Ele reprezintă, de asemenea, un mod foarte compact de a
sintetiza informaţia privind condiţiile de vânzare / cumpărare în scopul unei
comunicări eficiente între participanţii pe piaţă.
Agent. Agentul reprezintă un participant la piaţă în orice postură ar fi
acesta cu condiţia ca, prin aceasta, utilitatea sa să se modifice. De exemplu, un
cumpărător este un agent care, prin tranzacţia efectuată pe piaţă, îşi modifică
utilitatea proprie prin deţinerea produsului cumpărat. Un vânzător este şi el un
agent care îşi modifică utilitatea prin intrarea în posesia sumei de bani în urma
vânzării produsului obţinut.
Nu toţi participanţii la tranzacţiile de pe piaţă sunt agenţi. De exemplu
instituţiile de reglementare sau de supraveghere a acesteia, deşi au un anumit rol în
efectuarea tranzacţiilor de pe o piaţă, nu îşi modifică utilitatea în urma acestor
tranzacţii.
Se observă deci că noţiunea de utilitate este legată direct de definiţia
agentului. Aceasta poate fi înţeleasă ca o funcţie care arată cum se modifică
satisfacţia, bunăstarea sau calitatea vieţii unui agent prin posesia sau consumul
unor bunuri şi servicii. În particular, deciziile individuale ale agenţilor de a efectua
sau nu tranzacţii pe piaţă depind de funcţiile lor de utilitate.
Un agent pe o piaţă se presupune că are preferinţe pentru a cumpăra şi
vinde bunuri dependente de preţuri şi că este capabil să decidă raţional în tranzacţii
în funcţie de aceste preferinţe. Preferinţele unui agent sunt individuale; ele nu
trebuie în mod necesar împărtăşite şi de alţi agenţi.
În categoria agenţilor economici intră un număr mare de sisteme
microeconomice începând cu indivizii care cumpără de pe piaţă un anumit produs,
şi continuând cu consumatorii şi producătorii produselor tranzacţionate pe diferite
tipuri de pieţe, cu agenţii speculatori şi intermediari care formează anumite pieţe şi
chiar cu statul (guvernul) care poate şi el să se comporte ca un agent economic. Din
această cauză, modelele de piaţă utilizează agenţi fără să facă distincţie dacă
aceştia sunt firme sau gospodării, producători sau consumatori, comercianţi sau
transportatori de produse.
Ceea ce este într-adevăr important este faptul că un agent caută doar să-şi
maximizeze propria utilitate, indiferent de utilitatea altora şi va adopta un plan de
acţiune (decizie) ce promite că-i va aduce cea mai mare utilitate.
Resurse. Resursele reprezintă un alt termen pentru bunuri atunci când
piaţa este privită ca un mecanism de alocare a resurselor. Multe probleme care mai
întâi apar ca având o mică legătură cu economia, pot fi abordate în cadrul unei
structuri de piaţă dacă pot fi interpretate ca fiind alocări de resurse între agenţi.
Mecanism de piaţă. Tranzacţiile pe o anumită piaţă se efectuează într-un
anumit cadru şi după anumite reguli. În sensul cel mai larg, un mecanism de piaţă
constituie o structură de organizare economică sau caracteristicile imprimate unui
mediu economic care uşurează efectuarea tranzacţiilor pe o anumită piaţă. Expresii

17
Cibernetica sistemelor economice

cum sunt “…forţele pieţei sau mecanisme de piaţă se referă la ansamblul de


determinanţi cu excepţia acţiunii guvernamentale directe, care ajută la rezolvarea
problemelor economice de bază, cum ar fi ce cantitate ar trebui tranzacţionată şi
care ar fi preţul acesteia” (Dicţionarul Moffat).
Mai precis, “mecanismul de piaţă” se referă la un cadru abstract al unui
sistem dinamic în care preţurile constituie un factor determinant al deciziilor luate
de agenţi, care la rândul lor, influenţează preţurile. Datorită acestui feedback între
deciziile agenţilor şi preţuri, studiul mecanismelor de piaţă este central în
cibernetică.
O altă utilizare a termenului de “mecanism” este să identifice o structură de
decizie distribuită ale cărei proprietăţi pot fi alese astfel încât să crească
probabilitatea de obţinere a unor rezultate sociale benefice. De exemplu,
“mecanismul Groves” este o schemă de a introduce penalităţi pentru reacţii
extreme, care impune agenţilor să adopte un comportament raţional faţă de un bun
public, astfel încât o politică bazată pe aceste reacţii ale agenţilor să conducă la
rezultate generale benefice. Astfel de mecanisme sunt frecvent utilizate în
eliminarea externalităţilor negative, cum ar fi, de exemplu, poluarea mediului de
către agenţii producători.
Un alt mecanism, “mâna invizibilă”, asigură coordonarea agenţilor în
stabilirea unui preţ sau unei cantităţi de bunuri care să determine un echilibru de
piaţă. Acest mecanism, descris încă de Adam Smith (1776), funcţionează, în
esenţă, în felul următor: agenţii sunt influenţaţi de preţuri care deplasează cererea
lor către bunuri mai ieftine; cererea, datorită ofertei limitate, la rândul ei determină
ca preţurile bunurilor ieftine să crească şi a celor scumpe să scadă; în consecinţă,
piaţa caută dinamic o mulţime de preţuri astfel încât agenţii să nu mai perceapă un
avantaj prin schimbarea deciziilor lor privind tranzacţiile efectuate.
Această mulţime de preţuri formează preţurile de echilibru care
determină alocarea optimă a resurselor. Atingerea preţurilor de echilibru este
explicată prin existenţa unei “mâini invizibile” care modifică preţurile şi cantităţile
pe piaţă până când toţi agenţii ajung să fie satisfăcuţi de tranzacţiile pe care le
realizează. Uneori această mână invizibilă mai este denumită “coordonator” sau
“licitator” al pieţei. Atingerea preţurilor de echilibru pe o piaţă determină anumite
comportamente specifice ale agenţilor despre care vom discuta mai târziu.
Un alt mecanism de piaţă foarte studiat este cel al licitaţiei. Aceasta este
privită ca mecanismul de dezvăluire (revelare) a preferinţelor cumpărătorului şi a
preţurilor (aproape) de echilibru. Poate cel mai cunoscut tip de licitaţie este cea
englezească, în care licitatorul strigă o serie crescătoare de preţuri până când nu
mai apare nici un cumpărător dornic să dea preţul respectiv pe bunul licitat.
Ultimul cumpărător care a fost de acord să plătească preţul cel mai mare a obţinut
produsul. Licitaţiile sunt, de regulă, utilizate pentru a vinde produse ale căror
valoare de piaţă nu este cunoscută (cum ar fi, de exemplu, un tablou al unui pictor
celebru), sau ale căror preţuri se schimbă frecvent ca răspuns la anumite
evenimente.

18
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

Există multe alte variante de licitaţii (americană, daneză ş.a.) în care preţul
începe de sus şi descreşte până când primul cumpărător îl acceptă. Aceste licitaţii
au devenit foarte importante în contextul comerţului electronic, al pieţelor virtuale
şi artificiale. Pe aceste pieţe, agenţii economici umani sunt înlocuiţi cu agenţi
artificiali care reprezintă sisteme de calcul ce simulează comportamentul uman.
Aceşti agenţi sunt presupuşi a fi autointeresaţi (având o funcţie de utilitate
independentă), raţionali (acţionând în concordanţă cu funcţia lor de utilitate) şi
inteligenţi (capabili de raţionamente complexe pentru a descoperi cursul optimal al
acţiunii).
Modelarea mecanismelor de piaţă utilizând modele-bazate-pe-agenţi (vezi
capitolul V) va reprezenta în viitor unul dintre cele mai interesante domenii, în care
se vor întâlni cibernetica, informatica şi inteligenţa artificială pentru a automatiza
încă un domeniu care până de curând era considerat rezervat oamenilor: cel al
tranzacţiilor directe pe diferite pieţe.

1.1.2 Comportamentul agenţilor pe piaţă

După ce am introdus câteva noţiuni de baza, să descriem în continuare


principalele tipuri de comportamente pe care le întâlnim la agenţii economici pe
piaţă. Aceste comportamente trebuie să fie cunoscute pentru a putea realiza modele
de comportament care, mai departe, să poată fi utilizate de agenţi (umani sau
artificiali) în procesele şi mecanismele specifice tranzacţiilor pe pieţe.
Vom aborda trei astfel de tipuri de comportamente: pe pieţe aflate la
echilibru, pe pieţe cu informaţie completă şi pe pieţe cu informaţie incompletă. Mai
există un tip de comportament, şi anume acela al agenţilor pe pieţe cu incertitudine
totală, dar acesta încă nu a fost complet elucidat, existând încă multe probleme care
se cer încă aprofundate. Din această cauză, încă nu vom vorbi despre acest tip de
comportament de piaţă.

A. Comportamentul agenţilor (sistemelor microeconomice)


pe pieţe la echilibru

Produsele şi serviciile pe o piaţă pot fi de natură fizică (alune, cafea, carne


etc.) sau abstractă (un proiect arhitectonic, un site pe Internet ş.a.). De regulă,
mecanismul de ajustare a pieţei la echilibru poate fi descris după cum urmează.
Mai întâi, coordonatorul pieţei anunţă o nouă tranzacţie, posibil şi unele
informaţii privind preţul aşteptat. Apoi agenţii economici de pe piaţă (consumatori
şi producători) răspund cu funcţiile lor de cerere şi, respectiv, ofertă, arătând ce se
schimbă în alocarea pe care ei o doresc pentru diferite alternative de preţ (cererea
negativă este interpretată ca ofertă).
Pe baza funcţiilor de cerere şi ofertă transmise de agenţi, coordonatorul
încearcă să determine un preţ de echilibru (de golire a pieţei) sau o mulţime
de preţuri (în cazul echilibrului multiplu) astfel încât cererea să fie egală cu oferta
pentru fiecare produs.
19
Cibernetica sistemelor economice

Opţional, pot avea loc mai multe iteraţii până când agenţii ajung la
echilibru.
După ce preţul de echilibru a fost stabilit, cantităţile de produs sunt
realocate între agenţi pe baza cererilor lor şi a preţului de golire a pieţei. În figura
nr. 1.1 se reprezintă acest mecanism.
Dacă presupunem că o piaţă este la echilibru, deci algoritmul de mai sus a
fost parcurs, atunci agenţii economici pot avea, pe o astfel de piaţă, un
comportament optimal. Dacă un agent are un efect neglijabil asupra preţului (şi nici
nu a format o coaliţie cu alţi agenţi, a cărei mărime să aibă un efect semnificativ
asupra preţului de piaţă) atunci comportamentul lui optimal este să determine o
funcţie de cerere (respectiv de ofertă) care maximizează o funcţie de “fitness” a
acestuia, luând preţul de echilibru ca dat. Funcţia de “fitness” este, în cazul
agentului consumator, funcţia de utilitate a consumului acestuia iar pentru agentul
producător poate fi o funcţie de profitabilitate.
qd COORDONATOR qs
{qd;qs;p*)→{pe;qe}

P* P*
e e
p p

qe qe
CONSUMATOR PRODUCĂTOR
qd qs

Figura nr. 1.1


Acest comportament pe piaţă al agenţilor se numeşte competitiv.
Comportamentul competitiv este, de regulă, o ipoteză standard în studierea
mecanismelor de piaţă. Dacă un agent poate, într-un fel sau altul, să influenţeze
preţul atunci comportamentul său nu va fi mult timp optimal. Totuşi, ipoteza de
comportament competitiv este adevărată pe multe pieţe din realitate.
În cazul în care, într-un anumit fel, un agent (o coaliţie de agenţi) poate
influenţa preţul de piaţă, vom vorbi despre comportament strategic. Cazurile de
comportament strategic pe piaţă, deşi sunt mai puţin întâlnite, reprezintă o sursă
importantă de informaţii în realizarea de pieţe artificiale, pe care pot fi structurate
diferite forme de comportament în situaţia apariţiei unor perturbaţii sau disfuncţii
ale unor pieţe reale.
În acest paragraf vom considera cazul comportamentului competitiv,
urmând ca de comportamentul strategic să ne ocupăm în paragraful 1.3.
Pe o piaţă competitivă, un agent poate să aibă informaţie completă privind
funcţiile de cerere şi ofertă ale celorlalţi agenţi participanţi la piaţă, poate să aibă
informaţie incompletă (incertitudine parţială) sau poate să nu aibă deloc informaţie
despre aceste funcţii (incertitudine totală).

20
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

După ce vom da o descriere formală a pieţei de echilibru, vom aborda


primele două cazuri. Al treilea caz, după cum am mai spus, încă nu este elucidat
teoretic.
Înainte de a începe descrierea pieţei de echilibru, vom observa că funcţia
de ofertă poate fi interpretată ca o funcţie de cerere care are valori negative; deci, în
continuare, ne vom referi doar la funcţia de cerere care poate să ia valori pe
întreaga mulţime R (valori pozitive pentru cerere şi valori negative pentru ofertă),
numită şi funcţie de cerere netă.
Vom presupune că pe piaţă există un număr finit de bunuri g ∈ [1,2,..., k ] ,
fiecare bun fiind divizibil arbitrar şi putând fi adus pe piaţă în orice cantitate
(nerestricţionat).
Aceste bunuri au asociate un vector al preţurilor p = [ p1 , p 2 ,..., p k ] , unde
p g ∈ R este preţul bunului g.
Fără a pierde din generalitate, un bun (să spunem cel corespunzător
indicelui k) este considerat “numerar”, deci preţul unitar asociat acestuia este
p k = 1 . Acest lucru permite ca preţurile tuturor celorlalte bunuri să poată fi
exprimate ca multipli de preţul acestui bun. (Acest bun este considerat, în general,
banii).
Când se află pe o piaţă la echilibru, fiecare agent îşi stabileşte o funcţie
de cerere netă, z(p) definită ca:
z i ( p ) : R k −1 → R k −1
unde indicele i reprezintă agentul. Deci, funcţia de cerere netă descrie cererea
pentru bunul g la preţurile pg, g ∈ [1,2,..., k − 1] (preţul bunului k fiind fixat ).
De exemplu, dacă z i ([1,2,1]) = [− 2,3,0] acest lucru spune că, la preţurile
1,2 şi respectiv 1, agentul i doreşte să vândă 2 unităţi de produs 1 şi să cumpere 3
unităţi de produs 2, utilizând pentru aceasta 4 unităţi de produs 3 (numerar)
[1 ⋅ (− 2) + 2 ⋅ (3) = 4] . Se observă, deci, că pe aceeaşi piaţă agenţii fac tranzacţii
între ei, deci z poate fi considerată atât funcţie de cerere cât şi funcţie de ofertă.
Procesul de stabilire a unei funcţii de cerere netă poate fi un proces iterativ
dacă vectorul de preţuri ce goleşte piaţa este în afara domeniului determinat de
funcţiile de cerere transmise de agenţi coordonatorului pieţei. Un exemplu de astfel
de proces iterativ este cel de tatonare a preţului de bază în care funcţiile zig(pg), cu
z ig : R → R , sunt transmise coordonatorului pieţei în mai multe etape, la fiecare
etapă coordonatorul determinând un preţ de bază.
Fiecare funcţie de cerere depinde de preţurile curente de piaţă ale celorlalte
bunuri. Deci, dacă celelalte preţuri se schimbă, o nouă mulţime de funcţii de cerere
netă trebuie stabilită şi transmisă. După ce coordonatorul stabileşte un preţ de
golire a pieţei, să spunem p*, definit ca acel preţ p * ∈ R+ pentru care
∑z ig ( p ) = 0 , g ∈ [1,2,..., k − 1] (1.1)
i

21
Cibernetica sistemelor economice

fiecare agent primeşte (sau oferă) o cantitate z ig p ( ) din fiecare dintre cele k-1
*

bunuri şi utilizează
k −1

∑− z
g =1
ig ( p *g ) ⋅ p *g (1.2)

din bunul k (numerar).


Analiza cibernetică a pieţelor la echilibru se bazează pe ipoteza că există
un mecanism care stabileşte un preţ de piaţă pentru fiecare bun, astfel încât oferta
să egaleze cererea, iar realocarea bunurilor de către piaţă este făcută după ce aceste
preţuri au fost stabilite. Există mai mulţi algoritmi de piaţă care pot fi utilizaţi
pentru a determina un echilibru (algoritmi de tatonare a preţurilor sau a cantităţii,
algoritmi de licitaţie de diferite forme etc.). Evident că, dacă un echilibru de piaţă
nu există atunci nici un algoritm de acest tip nu poate fi dat.
După cum am văzut, pe o piaţă există două categorii fundamentale de
agenţi: consumatori şi producători.
Fiecare agent consumator i are definită o funcţie de utilitate ui(xi) care
arată preferinţele acestuia pentru diferite coşuri de bunuri şi servicii (mărfuri)
xi = [xi1 , xi 2 ,..., xik ] , unde x ig ∈ R + reprezintă alocaţia consumatorului i din produsul
T

g. Fiecare consumator i are, de asemenea, o înzestrare iniţială cu bunuri


ei = [ei1 , ei 2 ,..., eik ] unde eig ∈ R+ este înzestrarea consumatorului i cu bunul g.
T

Cererea (netă) în exces a consumatorului i pentru bunul g este atunci dată de:
z ig ( p ) = xig ( p ) − eig
În contextul pieţelor de echilibru, xig(p) reprezintă alegerea/alocarea
optimală a agentului i pentru preţurile date p iar zig(p) este schimbarea optimală în
alocarea agentului i.
Agenţii producători – dacă există – pot utiliza unele bunuri şi servicii
[
produse de alţi agenţi de pe piaţă. Fie y j = y j1 , y j 2 ,..., y jk
T
]
vectorul de
producţie, unde yjg este cantitatea de produs g pe care o realizează producătorul j.
Utilizarea netă a unui bun este un număr negativ. Capacitatea producătorului de a
transforma un input în output este caracterizată de mulţimea posibilităţilor de
producţie Yj, care reprezintă o mulţime de vectori de producţie admisibili.
Profitul producătorului j este dat de p ⋅ y j , unde y j ∈ Y j . Profiturile
producătorilor sunt împărţite de consumatori pe baza unor proporţii predeterminate
nu neapărat egale, deoarece consumatorul este proprietarul factorilor de producţie.
Fie, astfel, θ ij fracţia din factorii utilizaţi de producătorul j pe care o deţine în
proprietate consumatorul i. Profiturile producătorilor revin consumatorilor
în funcţie de aceste proporţii. Consumatorii se presupune că nu au dreptul să se
amestece în deciziile producătorilor.

22
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

Pentru a realiza uniformitate cu cazul consumatorului, definim cererea în


exces a producătorului j (schimbarea sa optimală în alocare la preţurile date) ca
fiind:
z jg ( p ) = − y jg ( p ) (1.3)
O dată cu schimbarea preţurilor, şi agenţii îşi pot modifica planurile lor de
consum şi de producţie, dar producţia şi consumul apar efectiv doar atunci când
piaţa a atins starea de echilibru.
* *
( )
O piaţă p , x* , y se spune că este la echilibru general (Walrasian)
dacă sunt îndeplinite condiţiile:
1) piaţa se goleşte: pentru fiecare bun, producţia plus înzestrarea cu bunuri a
agenţilor este egală cu consumul. Formal:
∑ =∑ +∑ y
* *
(1.4)
i
x i
i
e i
j
j

2) fiecare consumator i consumă un coş de bunuri şi servicii astfel încât nu


există un alt coş care îi aduce o utilitate a consumului mai mare, dându-se
înzestrarea iniţială, preţurile curente ale pieţei şi profiturile primite de la
producători. Formal:
(1.5)
arg max u (x )
*
x i
=
* * *
i i

x i∈ℜ + p x i ≤ p e i + ∑j θ ij p y j
k

3) fiecare producător j utilizează vectorul de producţie admisibil care îi


maximizează profiturile sale dându-se preţurile pieţei. Deci
* * (1.6)
y = arg max p ⋅ y
j j
y j∈Y j
Soluţiile de echilibru general au unele proprietăţi interesante. Astfel, dacă
agenţii sunt competitivi, fiecare echilibru general este eficient în sens Pareto, adică
nici un agent nu poate să aibă un “fitness” mai bun (utilitate sau profit) fără ca un
alt agent să aibă unul mai rău. Acest lucru înseamnă că nu este posibil să se
determine o metodologie pentru determinarea soluţiilor problemei agentului, astfel
încât fiecare agent să fie mai bun decât la echilibrul general.
Soluţia de echilibru este, de asemenea, stabilă împotriva coliziunii. Fiecare
soluţie fără producători (economie de schimb pură) este stabilă în sensul
conceptului de nucleu al jocului de formare a coaliţiei: nici un subgrup de agenţi
consumatori nu-şi pot creşte utilitatea lor în sensul că consumatorii înlătură
echilibrul şi formează propria lor piaţă.
Din nefericire, în unele situaţii, soluţia de echilibru general nu există. De
exemplu, să presupunem că există pe piaţă un agent producător care deţine două
utilaje fiecare având costuri marginale diferite şi o producţie de bază minimală.
Dacă doar cea mai costisitoare maşină este pornită, poate să apară cazul în care
preţul pe care cererea este dispusă să-l plătească să fie mai mare decât costul
marginal al celei de-a doua maşini. Totuşi, dacă se pornesc ambele maşini, poate
să existe mai multă ofertă şi, în consecinţă, preţul de piaţă să scadă sub costul

23
Cibernetica sistemelor economice

marginal al celei de-a doua maşini. Deci, nu există preţ astfel încât cererea să fie
egală cu oferta.
Cu toate acestea, pot fi formulate condiţiile suficiente de existenţă ale unui
echilibru, utilizând funcţiile de cerere în exces. Vom da, în acest sens, condiţiile de
existenţă şi unicitate ale unei soluţii de echilibru general (Walras) sub forma a două
propoziţii.
Propoziţia 1 (Existenţa echilibrului)
Fie :  k 
R ∑
k −1
S = p ∈
k
+ p = 1 g
 g =1 
  k −1
Dacă funcţia z  =
 i 
∑z
 : S → R k este o funcţie continuă care
i

satisface legea lui Walras, p ⋅ z ( p ) ≡ 0, atunci există p ∈ S k −1 care este un


*

echilibru Walras.
Condiţiile acestei propoziţii sunt, evident, satisfăcute dacă cererea este
continuă. De exemplu, alocarea unei bande de frecvenţă într-o reţea în care o
utilitate a agentului ajunge până la un prag la care el este capabil să participe la o
videoconferinţă. Un alt exemplu este un scenariu în care un producător este capabil
să producă două bunuri, A sau B, cu acelaşi cost. Atât timp cât preţul de piaţă al lui
A depăşeşte preţul de piaţă al lui B, el va produce A şi invers. Deci, atât timp cât
preţul lui A este doar puţin mai mare ca preţul lui B, producătorul va vinde doar A.
Acest lucru va determina preţul lui A să scadă sub preţul lui B, şi producătorul va
prefera, în continuare, producerea lui B.
Chiar dacă echilibrul există, el poate să nu fie unic. Se pot construi uşor
exemple în acest sens (pieţe cu echilibre multiple). Totuşi, următoarea propoziţie
dă condiţia suficientă de unicitate:
Propoziţia 2 (Unicitatea echilibrului în condiţiile bunurilor substituibile)
Un echilibru este unic dacă cererea agregată pentru fiecare bun este
nedescrescătoare în raport cu preţurile altor bunuri.
Bunurile substituibile (brut) sunt acele bunuri pentru care dacă preţul la
unul dintre ele creşte, cererea pentru celelalte bunuri creşte. Nu toate bunurile sunt
substituibile. De exemplu, dacă preţul pâinii creşte, cererea de unt scade. Astfel de
bunuri sunt numite complementare. Ele sunt destul de obişnuite în producţie, unde
producătorii au nevoie frecvent de toate inputurile pentru a crea outputul.
Următoarea propoziţie este mai generală decât propoziţia 2.
Propoziţia 3: Un echilibru este unic dacă z ( pˆ ) = 0 şi pˆ ⋅ z ( p ) > 0 pentru
toţi p neproporţionali cu p̂ .
Cadrul echilibrului general expus mai sus nu ţine seama de externalităţi. În
condiţiile externalităţii consumului, un consum al unui agent afectează utilitatea
altui agent. În condiţiile externalităţii producţiei, o mulţime de posibilităţi de
producţie ale unui agent este afectată direct de acţiunea altui agent.
Până acum am analizat comportamentul agenţilor competitivi pe pieţe
aflate la echilibru; ei consideră, deci, că preţurile sunt date exogen şi îşi definesc
24
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

comportamentul (decizia de cerere/ofertă) doar pentru a-şi maximiza utilitatea


(profitul) în condiţiile în care preţurile de piaţă sunt date – presupunând că nu are
influenţă asupra acestor preţuri. Justificarea unei astfel de ipoteze este aceea că
piaţa este prea mare pentru a putea fi influenţată de acţiunea unui singur agent.
Totuşi, acest lucru este, într-un anumit sens, paradoxal deoarece acţiunile agenţilor
determină preţul şi dacă nici unul dintre ei nu influenţează preţul atunci cine?
Ipoteza de competitivitate este adevărată, într-adevăr, pentru un număr infinit de
agenţi (fiecare dintre ei având dimensiuni neglijabile) dar care piaţa are un număr
infinit de agenţi?
De aceea, pe pieţe cu un număr finit de agenţi este mai plauzibil să se
presupună că un agent poate acţiona strategic şi poate, cel puţin ipotetic, să atingă o
utilitate mai mare decât cea determinată de mărimea cererii sale. Pentru aceasta,
agentul trebuie să speculeze modul în care acţiunea sa afectează preţul de piaţă care
este influenţat simultan de modul în care ceilalţi agenţi de pe piaţă răspund la preţul
care se schimbă ca urmare a acţiunii strategice a primului agent.
Cererea – pe care o anunţă agentul speculator care îşi urmăreşte strategia sa
de influenţare a preţului de piaţă - se mai numeşte şi cerere revelată, pentru a se
deosebi de cererea competitivă, adică cererea pe care o formulează un agent care
acţionează competitiv. Vom nota funcţia de cerere relevată cu z pentru a o deosebi
de funcţia de cerere competitivă ce a fost prezentată mai sus.
În esenţă, cererea revelată este o cerere netă în exces, deoarece ea se abate
de la echilibrul de piaţă, agentul speculator neputând acţiona niciodată în condiţiile
definite de echilibru.
Trebuie spus că unele proprietăţi ale pieţelor la echilibru nu se regăsesc în
cazul pieţelor necompetitive. Astfel, eficienţa Pareto şi stabilitatea coaliţiilor se
pierd dacă agenţii acţionează strategic în loc să acţioneze competitiv. Desigur că,
cu cât mai puţini agenţi se abat de la comportamentul competitiv, cu atât rezultatele
obţinute în cazul pieţelor aflate la echilibru vor fi mai apropiate de cele din cazul
echilibrului general competitiv.
Să vedem, în continuare, care ar fi motivele care-i fac pe agenţi să se abată
de la comportamentul competitiv. Scopul consumatorului autointeresat este să
determine un coş de mărfuri destinate consumului care îi maximizează satisfacţia
(utilitatea) consumului. Pentru a determina acest coş optim atunci când acţionează
pe o piaţă, consumatorul trebuie să speculeze răspunsurile celorlalţi agenţi la
preţuri. Aceasta deoarece deciziile lor privind cererea afectează preţurile, care
afectează deciziile de cerere şi ofertă ale altor agenţi care, din nou afectează
preţurile cu care se confruntă consumatorul respectiv.
Utilizând modelele celorlalţi agenţi, consumatorul poate să determine, deci,
propriile sale decizii optime de cerere. Alţi agenţi pot fi, la rândul lor, speculatori.
Acest lucru trebuie şi el inclus în modelul agentului privind acţiunile celorlalţi
agenţi.

25
Cibernetica sistemelor economice

Să presupunem, astfel, că pe piaţă există n agenţi şi în plus, pe lângă


aceştia, un agent speculator, notat s. Cererea în exces a celor n agenţi pentru un bun
g este dată de:
n

z g ( p ) = ∑ z ig ( p )
n
(1.7)
i =1
Nu facem nici o ipoteză cu privire la modul în care aceşti agenţi iau
deciziile lor de cerere/ofertă care determină cererea în exces. În particular, nu vom
presupune nici că ei acţionează competitiv. Agentul speculator s utilizează
informaţia sa despre z g ( p ) ca bază a comportamentului său strategic aşa cum l-am
n

descris.
Cererea totală în exces cu agentul speculator inclus în piaţă va fi:
z g ( p ) = z g ( p ) + z sg ( p )
n
(1.8)
Odată ce piaţa atinge un echilibru, oferta în exces egalează cererea, deci:
z g ( p ) = 0 pentru fiecare bun g
Înlocuind în ecuaţia (1.8) obţinem:
zsg (p ) + z gn (p ) = 0 (1.9)
În continuare, putem avea două cazuri:

• Cazul A: Consumatorul speculator

O soluţie a problemei de optim următoare dă cea mai mare utilitate pe care


un consumator speculator poate să o obţină:

 max u s ( x s (p))

în condiţ iile
 (1.10)
x sg (p) ≥ 0 (consumatorul nu produce)
 n
x sg (p) = esg − z g (oferta este egală cu cererea)

pz s (p) ≤ ∑ θsh ⋅ p ⋅ y h (p) (restricţie de buget )
h є producător

Soluţia se poate obţine presupunând că echilibrul este unic şi că există un


mecanism de piaţă care îl poate determina. Despre mecanismele de piaţă vom
discuta mai în detaliu în paragraful 1.2.

26
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

• Cazul B: Producător speculator

Scopul producătorului autointeresat este să determine un vector de


producţie care maximizează profitul. Din nou, acest lucru necesită un model al
modului în care reacţionează ceilalţi agenţi la preţuri, deoarece deciziile de
producţie ale producătorului afectează preţul, care afectează deciziile privind
cererea şi oferta ale celorlalţi agenţi, care din nou afectează preţul cu care se
confruntă producătorul.
O soluţie a următoarei probleme de maximizare dă cel mai mare profit pe
care un producător speculator îl poate obţine:
max p ⋅ ys ( p )
 p
în condiţiile :
 (1.11)
 ys ( p ) ∈ Y s (planul de poducţie admisibil)
 y ( p ) = z n ( p ) (oferta este egală cu cererea)
 sg g

Această soluţie se poate obţine presupunând că echilibrul de piaţă este unic


şi mecanismul de piaţă îl poate determina.
Vom nota soluţia problemelor de optim de mai sus cu p* indiferent dacă
este vorba de problema consumatorului speculator sau problema producătorului
speculator.

B. Comportamentul agenţilor pe pieţe cu informaţie completă


Vom studia, în continuare, comportamentul strategic al unui agent astfel
încât acesta să obţină o maximizare a utilităţii / profitului său, atunci când acesta ia
în considerare comportamentul competitiv al celorlalţi agenţi de pe piaţă. După
cum rezultă din ecuaţiile (1.10) şi (1.11), determinarea celui mai mare câştig
posibil al agentului speculator necesită rezolvarea unei probleme de maximizare
pentru vectorul preţurilor p. Totuşi, faptul că agentul speculator nu controlează
direct acest vector, şi aceasta deoarece preţurile sunt afectate la fel de mult şi de
alte decizii de cerere şi ofertă în exces, face specularea optimală mult mai dificilă.
În particular, speculatorul este capabil doar să-şi controleze propria sa cerere (sau
ofertă) revelată pe piaţă. Totuşi, speculatorul va putea să-şi aleagă z s astfel încât
să orienteze piaţa către vectorul său dorit al preţurilor p*. Cu alte cuvinte, strategia
cea mai bună a unui agent este să declare funcţii de cerere în exces astfel încât piaţa
să conveargă către ceea ce este optim pentru el. Mai precis, când informaţia
perfectă este disponibilă, cea mai bună strategie pentru un agent – chiar dacă şi alţi
agenţi nu acţionează competitiv şi unii dintre ei sunt producători – este să declare o
funcţie în exces cu proprietatea:
( ) ( )
z sg p* = − z g p*
n
(1.12)

27
Cibernetica sistemelor economice

pentru fiecare produs g şi care are o formă astfel încât algoritmul particular de
căutare a echilibrului de piaţă converge către p*.
Dacă există un algoritm de ajustare a pieţei care garantează determinarea
echilibrului, agentul speculator poate pur şi simplu să folosească o strategie z s ( p )
care satisface:
( )
*
z sg p = − z g p
* n
( ) şi
(1.13)
zsg ( p ) ≠ − z g
n
( p ) dacă p ≠ p
* *

pentru a obţine rezultatul cel mai dorit de el, p*. Astfel de algoritmi care garantează
determinarea unui echilibru (aproximativ) au dat Scarf (1967), Kehoe (1991) şi
Ellickson (1993).
Totuşi, mulţi algoritmi de ajustare a preţului de piaţă, cum ar fi cel de
tatonare (vezi paragraful următor) utilizează scheme iterative pentru atingerea
echilibrului. În cadrul acestor scheme, anumite funcţii de cerere (ofertă) în exces
speculative z ( p ) conduc la algoritmul care converge către p*, în timp ce altele pot
s

determina ca algoritmul să nu fie convergent chiar dacă z s ( p ) satisface (1.12). În


continuare, vom prezenta convergenţa unei pieţe către soluţia dorită de agentul
speculator. În particular, vom analiza ce condiţii trebuie să satisfacă funcţia de
cerere (ofertă) în exces a speculatorului pentru ca piaţa să conveargă către
echilibru.

1) Cazul unei pieţe cu două mărfuri


*
Având calculată deja soluţia speculativă optimală p1 , dorim să descriem
comportamentul strategic conducând la această soluţie în condiţiile utilizării unui
mecanism de piaţă oarecare.
Înainte de aceasta, vom utiliza notaţia δf ( x ) δ xi pentru a desemna o
modificare a funcţiei f determinată de o modificare infinitezimală a lui xi. Evident
că δf ( x ) δ xi ≤ 0 dacă f(x) este necrescătoare în raport cu xi şi δf ( x ) δ xi ≥ 0
dacă f(x) este nedescrescătoare în raport cu xi.
Dacă p1 a fost stabilit cu ajutorul unui algoritm a cărui singură cerinţă
pentru a determina echilibrul este δ z1 ( p1 ) δ p1 ≤ 0 , avem atunci că

δ z1 ( p1 ) δ p1 ≤ 0 (deci cererea în exces pe o piaţă fără agenţi speculatori nu


n

trebuie să mai crească odată cu creşterea preţului), vedem că dacă:


( ) ( )
zs1 p1* = −z1n p1* şi
(1.14)
δ z (p ) δ p ≤ 0
s1
*
1 1

28
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

*
atunci există o singură soluţie, p1 = p1 şi această soluţie va fi determinată de
algoritm.
Un exemplu de astfel de algoritm de piaţă cu condiţia de convergenţă către
*
p1 îndeplinită este algoritmul de căutare binară care este efectuată după unul
dintre preţuri (celălalt fiind fixat, de exemplu la 1 fără pierdere de generalitate).
Schema de ajustare a pieţei Walras utilizează acest algoritm.
S-a arătat că strategii simple de revelare a cererii în exces există pentru
speculatorul care garantează că un echilibru va fi atins (deci unde câştigul maxim
al speculatorului se materializează). De exemplu, s-a demonstrat că două tipuri
clasice de licitaţii satisfac ecuaţia (14): licitaţia cantităţii Cournot şi licitaţia
preţului Bertrand.
Licitaţia Cournot este dată de:
z s1 ( p1) = − z1 ( p1 ) (1.15)
n *

( )*
( )
unde z1n p1 este estimaţia (perfectă) a agentului speculator s asupra lui z1n p1 .
*

Licitaţia Bertrand poate fi aproximată de:


C , p1 < p*1 − ε

( ) 
z s1 ( p1) = − z1n p*1 = C − ( p1 − p*1 − ε ) , p1 − ε ≤ p1 ≤ p1 + ε
C
ε
* * (1.16)


− C , p1 > p*1 + ε
* *
unde p1 este estimaţia perfectă a speculatorului privind p1 , C este o constantă
pozitivă mare şi ε este o constantă pozitivă mică.
Deci, alegând un C suficient de mare şi un ε suficient de mic, preţul de golire
*
a pieţei va ajunge arbitrar de aproape de p1 .

2) Pieţe cu mărfuri substituibile multiple

Raţionamentul anterior poate fi uşor extins la o piaţă cu mai mult de două


mărfuri. Dacă p poate fi stabilit printr-un algoritm de ajustare a pieţei a cărui
singură cerinţă privind determinarea echilibrului sunt:
δ z i ( p) δ pi < 0
şi
δ z i ( p) δ p j ≥ 0 , i ≠ j
(de exemplu algoritmul de ajustare Walras sau algoritmul de tatonare a preţurilor),
şi avem că:
δ z in ( p ) δ p i < 0

29
Cibernetica sistemelor economice

şi
δ z ni ( p ) δ p j ≥ 0 , i ≠ j
atunci ecuaţia (1.14) poate fi generalizată ca:
( )
z sg p = − z ng ( p )
*

δ zsg ( p ) δ p g ≤ 0 (1.17)
δ zsg ( p ) δ p h ≥ 0 , g ≠ h
Din nou, următoarele strategii simple de licitaţie satisfac aceste condiţii:
( ) ( )
*
z sg p g = − z ng p g (1.18)
sau
C *
, pg < pg − ε


z sg ( ) (
p g = C − p g − ε
C
ε
) * *
, pg − ε < pg < pg + ε (1.19)

− C *
, pg > pg + ε

Aceasta înseamnă că soluţia optimală a problemei de maxim pe care
trebuie să o rezolve speculatorul este trivială dacă cunoaşte celelalte decizii de
cerere (ofertă) în exces ale celorlalţi agenţi de pe piaţă şi dacă piaţa va satisface
condiţia de convergenţă (1.17) când agentul speculator nu este prezent pe piaţă.
Pentru a construi funcţia sa de cerere în exces optimală, speculatorul nu trebuie să
cunoască complet celelalte funcţii de cerere în exces. El are nevoie să ştie doar
deciziile de cerere (ofertă) în exces agregate pentru o valoare particulară a
preţurilor, p*, către care agentul speculator doreşte să conducă piaţa (vezi ecuaţiile
(1.10) şi (1.11)).

3) Cazul general

Mulţi algoritmi de ajustare a preţurilor garantează determinarea unui preţ


de echilibru p̂ , dacă:
z ( pˆ ) = 0 (1.20)
şi
pˆ z ( pˆ ) > 0 , ∀p care nu este proporţional cu p̂
Această condiţie este mai slabă decât cea stabilită în condiţiile pieţelor cu
produse substituibile multiple. Condiţia de proporţionalitate nu mai este necesară
dacă impunem condiţia ca unul dintre preţuri să fie fixat, de exemplu p k = 1 , ceea
ce nu reduce generalitatea deoarece, în orice caz, preţurile sunt relative.
Spunem că ecuaţia (1.20) constituie o condiţie suficientă de convergenţă
pentru algoritmul respectiv.

30
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

Acum, agentul speculator poate dirija piaţa către preţul p* care îi


maximizează câştigul, utilizând o strategie z s ( p ) care satisface

( ) ( )
z s p* = − z n p*
p * [z ( p ) + z n ( p )] > 0 pentru toţi p ≠ p *
(1.21)
s
Să dăm, în continuare, o condiţie simplă (dar mult mai strictă) care
garantează că ecuaţia (1.21) este satisfăcută:
Propoziţia 4: Presupunem că algoritmul de ajustare a pieţei către echilibru
converge dacă ecuaţia (20) are loc. Presupunem, de asemenea, că:
( )
z n p n * = 0 , şi
(1.22)
p n* z n ( p ) > 0 pentru toţi p ≠ p n *
(Cu alte cuvinte, dacă agentul speculator nu participă la piaţă, aceasta va avea un
n*
preţ de golire a pieţelor p şi piaţa îl va atinge). Atunci, speculatorul poate să
*
dirijeze piaţa către preţul p care maximizează câştigul său utilizând o strategie
z s ( p ) care satisface relaţiile:
( )
z p * = − z n ( p ) şi
( )
s
(1.23)
p * z s ( p ) > p n * − p * z n ( p ) , pentru toţi p ≠ p *
Demonstraţie:
Egalitatea din (1.21) este evident satisfăcută de egalitatea din (1.23). Ceea
ce rămâne de arătat este că inegalitatea din (1.23) satisface inegalitatea din (1.21):
( )
p* z s ( p ) > p n * − p* z n ( p ) ⇒
p * z ( p ) > (p n * − p *)z n ( p ) − p n * z n ( p ) ⇔
s

p* z s ( p ) > − p* z n ( p ) ⇔
[ ]
p* z s ( p ) + z n ( p ) > 0
c.c.t.d.
Simplitatea condiţiilor (1.21) sau (1.23) face speculaţia optimală uşoară
când speculatorul cunoaşte funcţia de cerere în exces agregată a celorlalţi agenţi şi,
odată ce speculatorul a determinat preţul p*, el doreşte să dirijeze piaţa către acesta.
Totuşi, strategiile de speculare în licitaţii extrem de simple care erau
adecvate în cazul pieţelor cu produse substituibile multiple (ecuaţiile (1.15) şi
(1.16) nu mai satisfac, în general, inegalităţile din condiţiile (1.21) şi (1.23). Acest
lucru nu trebuie să surprindă: când există mai multă informaţie structurală
încorporată în funcţiile de cerere în exces, cum este cazul pieţelor cu produse
substituibile, speculatorul se poate folosi de această informaţie, utilizând strategii
mai simple.

31
Cibernetica sistemelor economice

În general, o piaţă poate avea echilibre multiple şi agentul speculator ar


trebui să fie sigur că piaţa converge către unul dintre aceste puncte de echilibru,
care îi maximizează câştigul său şi nu către altele. Pe pieţe care satisfac condiţia de
substituibilitate cu speculator inclus, acest lucru nu este o problemă deoarece aceste
pieţe pot avea cel mult un punct de echilibru.
Totuşi, în cazuri mai generale, agentul speculator ar trebui să fie sigur că
strategia sa, z s ( p ) satisface z s ( p ) = − z ( p ) doar pentru acel(acei) vector(i) al(i)
n

preţului către care el vrea ca piaţa să conveargă.

C. Comportamentul agenţilor pe pieţe cu informaţie incompletă

În continuare, să arătăm ce impact au incertitudinea şi informaţia


incompletă asupra strategiei agenţilor speculatori.
Mai sus, forma funcţiei de exces ce era aleasă de agenţi pe pieţele cu
informaţie completă nu avea importanţă atât timp cât erau îndeplinite condiţiile
n
(1.21) sau (1.23). Totuşi, dacă agentul nu poate estima z g perfect, rezultatele sale
vor depinde de forma funcţiei alese.

• Convergenţa către echilibrul de piaţă

Independent de modul în care este aleasă funcţia z sg , rezultatele posibile


pe piaţă pot fi calculate rezolvând ecuaţia (1.9). Dacă nu există o soluţie, o analiză
a algoritmului de piaţă este necesară pentru a determina cum poate fi atinsă una.
Criteriile de convergenţă în cazul informaţiei incomplete sunt, desigur,
aceleaşi ca şi în cazul informaţiei complete, deci criteriile introduse în paragraful
anterior pot fi considerate încă valide. În cazul cererii monoton descrescătoare şi
substituibilităţii brute, incertitudinea nu are efecte asupra convergenţei: dacă
cererea speculatorului este monoton descrescătoare (şi dacă produsele sunt
substituibile brut în cazul unei pieţe cu mai multe bunuri) în funcţie de informaţia
imperfectă privind deciziile altor agenţi, ei vor avea, desigur, tot o cerere
descrescătoare, indiferent de eroarea de estimare privind celelalte cereri ale
agenţilor (eroare ce apare datorită informaţiei imperfecte). Aşadar, în ipoteza că alţi
agenţi satisfac cerinţele de cerere monoton descrescătoare şi substituibilitate brută
şi că agenţii speculatori îndeplinesc condiţiile (1.17), echilibrul de piaţă va fi atins
în aceleaşi condiţii ca şi la pieţele cu informaţie completă (perfectă).
În cazul unor pieţe cu produse multiple, totuşi, lucrurile sunt mai
complicate. Informaţia imperfectă poate determina agentul speculator să creeze o
cerere care conduce la neconvergenţa pieţei către echilibru. Mai precis, pentru a
garanta convergenţa pieţei la acest echilibru dorit, utilizând condiţiile (1.21),
agentul speculator va trebui să aleagă zs ( p) astfel încât

32
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

( ) ( ) [
z s p * = − z p * şi z s ( p ) + z ( p ) > 0
n n
] pentru toţi p ≠ p * , ceea ce depinde
de funcţia de cerere agregată a celorlalţi agenţi, z ( p ) .
n

Se poate arăta că dacă agentul speculator utilizează informaţie


distorsionată pentru a construi o funcţie a cererii speculative, atunci piaţa nu
converge la echilibru, iar dacă agentul speculator nu apare pe piaţă, aceasta
converge către echilibru.
Informaţia imperfectă despre deciziile altor agenţi poate lua multe forme.
Pot fi puse în evidenţă două cazuri mai importante:
i) agentul speculator are convingeri distorsionate (deci el nu este conştient că
informaţia sa este imperfectă); şi
ii) agentul speculator dispune de o distribuţie de probabilitate privind
parametrii relevanţi ai deciziilor de piaţă ale altor agenţi.
Ambele cazuri conduc la dificultăţi matematice aproape insurmontabile.
De aceea, de multe ori se preferă o metodă pragmatică de alegere a unei funcţii de
cerere.
Pare rezonabil, în această privinţă, să se presupună că pe multe pieţe reale,
un agent deţine o estimaţie, chiar şi aproximativă, a proprietăţilor agregate ale
celorlalţi agenţi şi are un anumit sentiment privind riscul ce şi-l asumă atunci când
face speculaţii. În aceste condiţii, nu este imposibil ca agentul respectiv să-şi
estimeze o funcţie a cererii care poate fi modificată în funcţie de diferite nivele de
speculaţie şi risc.
O astfel de procedură corespunde situaţiilor practice şi poate servi ca o
bază pentru un agent în a învăţa cum se comportă competitorii săi în căutarea unui
echilibru.
Pare a avea sens că cu cât obţine mai multă informaţie prin învăţare,
agentul poate specula şi-şi asumă un risc mai mare, deci şi poate câştiga mai mult.
Acest lucru poate fi măsurat prin parametrii de ajustare ai unei funcţii de
cerere empirică, dependentă de cererea competitivă – deci acea cerere care a fost
determinată de agent când are informaţie extrem de limitată despre competitorii săi.
Se introduce un factor de speculaţie de forma:
( )
2
 * 
γ g = 1 − 1 − γ 0g e− β  p s − p s 
unde β este factorul de risc iar γ g este un parametru al nivelului de speculaţie.
0

Funcţia de cerere a speculatorului poate fi atunci scrisă ca:


z sg ( p ) = γ g ⋅ z g ( p )
unde z g ( p ) este funcţia de cerere rezultată din comportamentul competitiv al
agenţilor. Dacă γ 0g = 0 sau β → ∞ se obţine, după cum se observă,
comportamentul competitiv.

33
Cibernetica sistemelor economice

Se poate arăta că nivelul de speculaţie este redus dacă preţul pieţei este
departe de preţul optimal aşteptat p şi tinde către γ g atunci când preţul tinde
* 0

*
către p .
Într-un mod rezonabil, γ g poate fi ales astfel încât:
0

 ( )
 − z ng p *  ( )
 − z n p * 
γ 0g ∈ min ,1, max g ,1 şi β ≥ 0 .
  ( )
 z sg p * 
  ( )
 z sg p * 

Deci, pentru fiecare preţ, cererea revelată ar trebui să fie cuprinsă între
cererea competitivă şi cererea optimală (estimată) iar distanţa dintre cererea
competitivă şi cererea revelată ar trebui să descrească dacă creşte distanţa dintre
preţul curent de golire a pieţei şi preţul de golire estimat.

1.2 Mecanisme de reglare (ajustare) a pieţei

Principalul motiv al introducerii conceptului de mecanism pe piaţă este


acela că agenţii pot găsi împreună o soluţie eficientă care ia în considerare
echilibrul între agenţi şi faptul că valorile diferitelor bunuri la nivelul unui singur
agent pot fi independente, fără să fie nevoie de centralizarea tuturor informaţiilor şi
a controlului.
Există mulţi algoritmi care pot fi utilizaţi pentru căutarea unui echilibru,
având diferite nivele de descentralizare. În continuare vom prezenta câţiva
algoritmi de ajustare a pieţei grupaţi în două mari categorii: algoritmi de tatonare a
preţului şi, respectiv, algoritmi de tatonare a cantităţii.

1.2.1 Algoritmi de tatonare a preţului

Algoritmii din această clasă încearcă să modifice preţul de piaţă pentru a


obţine prin aceasta modificări de cantităţi cerute şi/sau oferite astfel încât piaţa să
conveargă către echilibru. Relaţia fundamentală care stă la baza acestor algoritmi
este aşa-numita relaţie de tatonare a preţului (Walras).
Aceasta are forma generală:

[ ]
d pg
= λ g z g ( p(t )) ; λ g > 0 (1.24)
dt
unde pg este preţul de piaţă al produsului g iar zg(p) reprezintă funcţia de cerere în
exces pentru produsul g. λg este coeficientul de ajustare.
Relaţia (1.24) descrie o metodă de căutare de tipul celei mai rapide
coborâri. În esenţă, mecanismul este iterativ, producţia şi consumul apărând după
ce procesul s-a terminat. La fiecare iteraţie, mulţimea coordonatorului este un
vector al preţurilor. Toţi agenţii trebuie să declare un vector cuprinzând cantităţile
pe care ei doresc să le cumpere sau să le vândă dintr-un produs pentru preţul actual
34
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

de pe piaţă. Pe baza acestei informaţii, coordonatorul actualizează vectorul


preţurilor şi trece la o nouă iteraţie.
Este clar că dacă nu există echilibru nici un algoritm nu-l poate determina.
Mai mult, algoritmul de tatonare a preţurilor poate să eşueze în găsirea unui
echilibru chiar dacă acest echilibru există.
Totuşi, se poate da o condiţie suficientă care garantează că un echilibru
este determinat dacă el există. Avem astfel:
Propoziţia 4 (Convergenţa). Algoritmul de tatonare a preţului de bază
converge la un echilibru dacă
p ∑ zi ( p ) > 0
k
*

i =1
*
pentru orice p care nu este proporţional cu vectorul preţului de golire a pieţei, p .
Algoritmul de ajustare a preţului (de bază) în acest caz este următorul:

• Algoritmul pentru coordonatorul preţului:

p g = 1 pentru toţi g ∈ [1,..., k ]


Se ia λ g pozitiv pentru toţi g ∈ [1,..., k ]
Repetă
Se comunică p la toţi agenţii
Se primeşte un vector al cererii nete zi de la fiecare agent i
Pentru g = 1,..., k − 1
p g = p g + λ g ∑ z ig
i

Până când ∑ z ig < ε pentru toţi g ∈ [1,..., k ]


i

Se informează toţi agenţii că un echilibru a fost atins.

• Algoritmul pentru agentul i

Repetă
Primeşte p de la coordonator
Anunţă coordonatorului un vector al cererii z i ∈ R +
k −1

reprezentând dorinţa de a cumpăra (sau vinde) a agentului


Până când este informat că un echilibru a fost atins
Schimbă produsele şi consumă (sau produce)
Strict vorbind, convergenţa garantează doar obţinerea soluţiei în varianta
continuă în care preţurile sunt ajustate conform relaţiei:
d pg
= λ g ∑ z ig ( p )
dt i

35
Cibernetica sistemelor economice

şi nu în varianta mai realistă a relaţiei discrete


p g (t + 1) = p g (t ) + λ g ∑ z ig ( p(t )) t = 0,1,2,...
i
Totuşi, chiar şi varianta discretă poate să conveargă către echilibru în
condiţiile substituibilităţii brute, cât timp multiplicatorul λ g este ales suficient de
mic. Există anumite metode de alegere ale lui λ g astfel încât algoritmul să nu
“sară” peste punctul de echilibru şi nici să nu fie prea lent.
O variantă a acestui algoritm, denumită algoritmul de backtracking, s-a
dovedit mai adecvată situaţiilor practice.
Astfel, se modifică linia corespunzătoare alegerii lui λ g din algoritmul de
tatonare după cum urmează:
Se ia λ g = 1 pentru toţi g ∈ [1,..., k ]
Apoi se înlocuieşte linia privind determinarea noului preţ pg cu algoritmul
de backtracking dat mai jos. În acest algoritm, r reprezintă iteraţia curentă.

• Algoritmul de backtracking:
rezultatul = fals
Repetă
r +1 r r
p g = p g + λ g ∑ z ig p g
i
( )
Dacă

i
( )r

 i
( )  i
( )
sign ∑ z ig p g  ≠ sign ∑ z ig p g  ∧ ∑ z ig p g > 0,9 ∑ z ig p g
r +1 r +1

i
r
( )
λg = λg 2
r +1 r
pg = pg
altfel
rezultatul = adevărat
dacă λ g ≤ 0,5
λg = 2λg
Până când se obţine rezultatul adevărat.
O variantă a algoritmului de tatonare a preţului de bază este aşa numitul
algoritm Walras de determinare a preţului de echilibru. Procesul de tatonare
utilizat în cadrul acestuia diferă de cel din algoritmul de bază. Astfel, coordonatorul
pieţei trimite un vector al preţurilor la agenţi. Fiecare agent răspund cu o funcţie de
cerere pentru fiecare produs, considerând preţurile celorlalte produse ca fiind date.
Aceste funcţii de cerere pot fi transmise asincron într-o ordine arbitrară. Când un
coordonator a primit una sau mai multe funcţii noi de cerere pentru un produs, un
nou echilibru pentru acel produs este calculat şi un nou preţ de golire a pieţei este
obţinut. Acest nou preţ este trimis agenţilor şi, de regulă, el determină agenţii să-şi
revizuiască şi să retrimită funcţiile lor de cerere pentru alte produse.
36
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

În anumite condiţii, acest proces iterativ converge către echilibru. Ca şi în


algoritmul de tatonare de bază, agenţii din algoritmul Walras apar doar după ce
procesul de piaţă a ajuns (aproape) la echilibru. Datorită naturii asincrone a
algoritmului Walras este dificil de stabilit o măsură relevantă a complexităţii
acestuia.
Un avantaj al ambelor procese de ajustare este simplitatea lor.
Implementarea pe o piaţă este destul de simplă. Un dezavantaj este viteza lor de
convergenţă. S-a demonstrat că, în unele cazuri, convergenţa algoritmului Walras
este prea lentă pentru a putea fi utilizat, chiar şi în cazurile în care convergenţa este
garantată.
O metodă de creştere semnificativă a convergenţei – în ipoteza că funcţiile
de cerere sunt netede – este utilizarea algoritmului Newton – Raphson. Aceasta
utilizează o informaţie derivată pentru a ajusta mărimea schimbării preţurilor.
Versiunea standard a acestui algoritm utilizează următoarea formulă de
ajustare a preţurilor:
p
i +1
= pi − λ∇ −1 z (p )z (p )
i i

unde i+1 şi i sunt indicii iteraţiilor, λ este mărimea pasului şi ∇z ( p ) reprezintă


matricea gradient, definită de:
∂ zi ( p )
∇ z ig ( p ) =
∂ pj
O valoare adecvată a lui λ poate fi determinată utilizând în paralel un
algoritm de backtracking.
Comparativ cu algoritmul de tatonare de bază şi algoritmul Walras,
algoritmul Newton – Raphson necesită utilizarea derivatelor parţiale ale funcţiilor
de cerere şi impune, deci, un efort de calcul destul de mare al coordonatorului la
fiecare iteraţie. Mai mult, la fiecare iteraţie, mesajul de răspuns al agenţilor
( ) i i
( )
cuprinde z p şi ∇z p , a doua componentă posibil inversată, ceea ce este destul
de mult în comparaţie cu algoritmul de bază.
Pe de altă parte, derivatele parţiale pot fi destul de uşor aproximate
numeric şi numărul de iteraţii este semnificativ redus, astfel încât acest algoritm
devine mai eficient atât în privinţa calculelor cât şi a transmiterii informaţiei.
Algoritmul Newton necesită un număr mai mic de iteraţii decât metodele
alternative deoarece lungimea pasului este determinată cu ajutorul derivatelor
parţiale şi toate preţurile sunt actualizate în paralel, deci este un proces de tatonare
simultană (sincronă).

37
Cibernetica sistemelor economice

1.2.2 Algoritmi de tatonare a cantităţii

Algoritmii de tatonare a cantităţii sunt fundamentaţi pe relaţia de ajustare a


cantităţii a lui Marshall:
∂ qg
∂t
[ ( ) ( )]
= λ g pD q g − pS qg (1.25)
D
( )
unde p q g reprezintă preţul pe care agentul care formează cererea este dispus
S
( )
să-l plătească pentru cantitatea q g de bun g iar p q g este preţul pe care agentul
care formează oferta este dispus să-l accepte pentru a vinde cantitatea q g .
În esenţă, dacă preţul ofertei depăşeşte preţul cererii, cantitatea
tranzacţionată (produsă) descreşte şi invers.
Obişnuit, metoda de tatonare a cantităţii a fost utilizată pentru analiza
stabilităţii echilibrului şi ca un argument pentru a stabili de ce anumite pieţe tind
către un echilibru. Recent, acest mecanism de bază a fost utilizat pentru a
determina preţurile de golire a pieţei computaţionale.
Totuşi, a determina un algoritm de ajustare eficient bazat pe tatonare
cantităţii nu este prea simplu. Pe pieţe reale cu mai mult de doi agenţi nu este
obişnuit să se aplice relaţia (1.25). Nu există o distincţie clară între agenţii care
formează cererea şi cei care formează oferta: unii agenţi pot alege să cumpere sau
să vândă depinzând de preţul de piaţă.
Mai mult, chiar dacă o astfel de distincţie este posibilă, nu este simplu să
distribuim q g între cele două categorii de agenţi astfel încât fiecare categorie să
S
( )
anunţe doar un singur preţ. Deci când determinăm p q g în (1.25) (analog pentru
D
( )
p q g ) trebuie să determinăm ce q g este asigurat de diferiţi agenţi ce formează
oferta (respectiv cererea) astfel încât toată producţia să fie realizată la acelaşi preţ
marginal.
A face această împărţire a ofertei (cererii) este mult mai greu decât chiar a
determina q g însuşi. Dacă se acceptă o generalizare foarte mare a mecanismului
de tatonare a cantităţii astfel încât el să includă orice algoritm în care alocările
agenţilor sunt actualizate ca o funcţie de alocările anterioare, este posibilă
determinarea unui echilibru. O astfel de generalizare este însă destul de departe de
idea iniţială a algoritmilor de tatonare a cantităţii aşa cum rezultă ea din relaţia
(1.25) şi, de un anumit timp, termenul de mecanism bazat pe resurse sau orientat
către resurse este utilizat în locul mecanismului de ajustare a cantităţii, pentru a
denumi algoritmii care caută echilibrul cu resurse cu parametru de căutare liber.
Cum vom vedea mai jos, algoritmii de tatonare a cantităţii utilizate în situaţiile
reale au puţine în comun cu ecuaţia (1.25).
Principiile tatonării cantităţii diferă fundamental de principiile tatonării
preţurilor. În loc să întrebe un agent cât de mult este dispus să cumpere sau să
vândă la un anumit preţ, el este întrebat cât este dispus să plătească pentru
38
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

o cantitate suplimentară infinitezimală din fiecare bun (un set de preţuri) în


condiţiile alocării curente. Deci, fiecare agent i poate fi privit ca deţinând o funcţie
de preţ pi(zi) mai degrabă decât o funcţie a cererii z i ( p ) .
Dacă există o aplicaţie bijectivă între pi(zi) şi zi ( p ) (deci
p ≠ p ⇔ z ≠ z ), atunci condiţia de echilibru ∑ z ig ( p ) = 0 corespunde la:
1 2 1 2
i i i i
i

 pig ( z i ) ≤ p g dacă z ig = z ig

 pig ( z i ) = p g dacă z ig < z ig < z ig

 pig ( z i ) ≥ p g dacă z ig = z ig
unde z ig şi z ig sunt limita inferioară şi, respectiv, superioară (date) ale cererii nete
a agentului i. Ideea de bază este că în algoritmul de tatonare a cantităţii se încearcă
diferite realocări până când ecuaţia (1.25) este îndeplinită, în loc să evalueze
diferite preţuri până când ∑ z ig = 0 , ca în algoritmul de tatonare a preţurilor.
i
Un avantaj al algoritmului de tatonare a cantităţii este că resursa netă totală
realocată este întotdeauna păstrată la zero, deci fiecare alocare în căutarea
echilibrului pe piaţă este fezabilă. Deci algoritmul poate să se termine la orice
moment de timp cu o soluţie admisibilă. Un alt avantaj este că funcţiile de preţ
utilizate în tatonarea cantităţii sunt mai strâns legate de funcţiile de utilitate decât
funcţiile de cerere din algoritmii de tatonare a preţului, ceea ce determină o
eficienţă computaţională mai mare. Multe abordări ale acestor algoritmi discută
complexitatea determinării unui echilibru dacă funcţiile de cerere şi ofertă ale
agenţilor sunt cunoscute.
Totuşi, poate fi destul de complicat pentru fiecare agent să-şi determine
decizia optimă de ofertă/cerere dându-se doar preţurile. Determinarea funcţiei de
cerere pentru o funcţie de utilitate dată şi o înzestrare cunoscută poate fi o
problemă de optimizare destul de complicată. Funcţia de preţ, pe de altă parte, este
alcătuită din derivate parţiale şi poate fi estimată numeric destul de uşor într-o
iteraţie. Depinzând de aplicaţie, avantajul utilizării funcţiilor de preţ în locul
funcţiilor de cerere variază. În unele cazuri problema dificilă este să determinăm o
funcţie de utilitate sau mulţime posibilă de producţie. De exemplu, dacă agentul
este producător, poate fi necesar să rezolve mai multe probleme şi programe până
ce îşi construieşte mulţimea posibilităţilor de producţie pentru care trebuie să
aleagă planul de producţie care maximizează profitul. Mai mult, fiecare agent
trebuie să facă o deliberare locală la fiecare iteraţie a protocolului de piaţă,
deoarece preţul se schimbă şi acest lucru afectează planul optimal al fiecărui agent.

39
Cibernetica sistemelor economice

Pentru cazul a două bunuri, un proces de tatonare a cantităţii de tip


Newtonian este următorul:
n p j (z rj )
∑ 1

j= 0 p1j (z rj )
pi (zir1) − 1
n 1
∑ 1 r
j= 0 p ( z )
j j
zir1+1 = zir1 − λ ⋅ 1
1
(1.26)
p (z rj )
1

Al doilea termen din partea dreaptă a relaţiei (1.26) este o medie ponderată
(ponderile fiind derivatele preţurilor) a tuturor preţurilor şi schimbarea în alocaţie
este diferenţa dintre preţul agentului considerat (i) şi această medie ponderată,
împărţită la derivata preţului sau mărimea λ .
În cazul pieţelor cu bunuri multiple, algoritmul este mai complicat:
r +1 r r
[
z i = z i − λ (∇ pi ( z i )) pi ( z i )− < p >
r −1 r
]
unde:
n
[
< p > r = p rn + ∇ p rn ( ∑ (∇ p j ( z tj )) −1 ) −1 ⋅ (∇ p n ( z rn)) −1 p rj ( z rj ) − p rn ( z rn)
j =1
]
şi poate fi interpretat ca un preţ aşteptat. Acesta ar trebui să fie preţul de golire a
pieţei dacă valoarea curentă a lui ∇p este independentă de alocaţie (de exemplu,
dacă pig ( z i ) este o funcţie liniară).
Se observă că alocările intermediare depind de ordonarea agenţilor, chiar
dacă condiţia de terminare a algoritmului rămâne aceeaşi. Soluţia finală rămâne, de
asemenea, aceeaşi.
O problemă dificilă este definirea limitelor date z şi z . Acest lucru se face
prin mecanisme suplimentare şi, de multe ori, şi acestea sunt destul de complicate.

1.3 Mecanismele de formare a pieţelor. Interacţiune şi cooperare


pe piaţă

Evident că echilibrul constituie încă un concept central în studiul şi


modelarea pieţelor. Totuşi, atunci când abordăm analiza pieţelor reale, deci pieţele
microeconomice, observăm că ele au proprietăţi şi comportamente care sunt foarte
greu de explicat în termenii teoriei echilibrului economic. Preţurile înregistrează,
astfel, o volatilitate în exces, deci ele se schimbă mult mai mult, atât ca mărime a
preţului sau cantităţii cât şi ca frecvenţă a schimbărilor, decât ne-am aştepta din
punct de vedere teoretic să se modifice. Multe schimbări de preţ, de exemplu, pot
să apară în absenţa factorilor care sunt consideraţi, de regulă, ca determinanţi ai
preţurilor. Unele pieţe, mai ales cele financiare, tind să se autonomizeze, în sensul

40
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

că tranzacţiile pe aceste pieţe se efectuează între produse care nu există în


economie. De exemplu, s-a estimat că tranzacţiile zilnice pe piaţa valutară depăşesc
un trilion de dolari USA, ceea ce reprezintă de circa 50 de ori mai mult decât
PIB-ul realizat într-o singură zi în întreaga lume.
Mai mult, pe pieţe şi între pieţe apar corelaţii temporale care nu pot în nici
un fel să fie explicate în cadrul oferit de teoria echilibrului. Phellps, referindu-se la
astfel de corelaţii, spune: “Agenţii din modelele de echilibru nu sunt simple
creaturi raţionale. Ipoteza echilibrului ridică serioase probleme de cunoaştere: cum
am putea să presupunem că toţi agenţii au descoperit modelul adevărat şi cum pot
ei să-şi estimeze cererea şi oferta conform cu acest model? Este într-adevăr,
uimitor.” .

1.3.1 Pieţe departe-de-echilibru

În loc de ipotezele şi condiţiile teoriei echilibrului, mai consistente sunt


conceptele şi metodele analizei pieţei în dezechilibru sau studiul funcţionării
pieţelor departe-de-echilibru.
O modalitate de a introduce formarea preţului de piaţă la dezechilibru este
cea a considerării unui proces de ajustare a pieţei de forma:
dp(t )
dt
( )
= f q d ( p(t ))
d
unde p(t) este preţul la momentul t, q - funcţia de cerere în exces şi f o funcţie
( '
crescătoare f > 0 . )
În cazul procesului de ajustare prin tatonarea preţului de tip Walras, agenţii
îşi transmit reciproc funcţiile de cerere în exces unul altuia şi ajustează preţurile pe
care le au în vedere în determinarea cererii (dacă sunt consumatori) sau ofertei
(dacă sunt producători), dar fac efectiv tranzacţii atunci când preţurile au atins
echilibrul. Acest lucru nu este, însă, adevărat pe pieţele financiare moderne, de
exemplu. În timp ce metode tot mai sofisticate s-au dezvoltat pentru a permite
tranzacţii în afara stării de echilibru, scopul general al unor astfel de metode a fost
să determine condiţiile de stabilitate care să justifice convergenţa către echilibru.
Comportamentul pieţelor dezechilibrate era privit ca o complicaţie pe ruta către
echilibru.
Teoria aşteptărilor raţionale este construită pe ipotezele competiţiei
perfecte, aşteptărilor raţionale, golirii pieţelor la echilibru, optimizării la nivel de
agent şi cunoaşterii complete a preţurilor înainte de tranzacţii. Toate aceste ipoteze
sunt, însă, discutabile, în special ipoteza privind cunoaşterea preţurilor înainte de
tranzacţie.
De exemplu, în cazul pieţelor financiare despre care vorbeam, dar şi a altor
tipuri de pieţe (a bunurilor şi serviciilor, a factorilor de producţie), schimbările în
cererile şi ofertele agenţilor de pe piaţă sunt exprimate în funcţie de ordine

41
Cibernetica sistemelor economice

(comenzi) de vânzare şi cumpărare. Cele mai cunoscute tipuri de ordine sunt:


ordinele pieţei şi ordinele limită. Un ordin de piaţă este o cerere de a tranzacţiona
imediat la cel mai bun preţ disponibil. Evoluţia preţului pentru ordine de piaţă mici
este, deseori, cunoscută, astfel că putem să determinăm în avans acest preţ, dar
pentru ordine de piaţă mari evoluţia preţului este incertă.
Dimpotrivă, un ordin limită este o cerere de tranzacţionare doar la un preţ dat sau la
un preţ mai bun. Deci evoluţia preţului este cunoscută, dar momentul de timp la
care va avea loc tranzacţia – dacă aceasta are loc – este necunoscut. În ambele
cazuri, apare deci incertitudinea fie asupra momentului de timp, fie asupra preţului
tranzacţiei. Acest lucru presupune că, excluzând vreun miracol, tranzacţiile
individuale au loc pe o piaţă care nu este la echilibru. Deoarece mecanismele de
ajustare descrise anterior se refereau doar la pieţe aflate la echilibru, trebuie să
introducem un altfel de mecanism care să descrie formarea preţului pe pieţe
departe-de-echilibru.

1.3.2 Mecanismul formării preţului

Acest mecanism constituie un model al comportamentului agenţilor


(consumatori sau producători) pe pieţe pe care tranzacţiile se desfăşoară departe-
de-echilibru. În esenţă, acest mecanism construieşte o funcţie de impact pe piaţă
Φ (numită, pentru o mai mare acurateţe, uneori şi funcţia de impact a preţului pe
piaţă) care face legătura dintre fluxul de ordine (comenzi) care sosesc pe piaţă şi
preţul ce se formează pe această piaţă.
Pentru a formula modelul, vom considera o piaţă financiară pe care sunt
activi două tipuri de agenţi, care tranzacţionează un activ (măsurat în unităţi
divizibile) ce poate fi transformat în bani (aceştia sunt consideraţi un activ liber de
risc ce nu plăteşte dobândă).
Primul tip de agenţi sunt denumiţi investitori direcţionali. Ei cumpără şi
vând active prin plasarea de ordine pe piaţă, care sunt întotdeauna îndeplinite. În
cazul în care ordinele de cumpărare şi de vânzare ale investitorilor direcţionali nu
golesc piaţa, excesul este preluat de al doilea tip de agenţi, care este formator de
piaţă. Ordinele sunt preluate de formatorul de piaţă la un preţ care este diferit de
preţul precedent cu o mărime dependentă de ordinul net al investitorului
direcţional. Cumpărările determină preţul să crească şi vânzările determină preţul
sa scadă.
Funcţia de impact Φ este un algoritm pe care formatorul de piaţă îl
utilizează pentru a stabili preţul. Aceasta conţine o regulă de formare a preţului
legată de ordinul net la noul preţ.
Să presupunem, astfel, că pe piaţă există N investitori direcţionali, notaţi cu
indicele i, deţinând fiecare o parte xt(i ) din activul tranzacţionat pe piaţă. Deşi nu
este absolut necesar, se presupune că tranzacţiile au loc sincron la momentele de
timp …,t-1, t, t+1,… .

42
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

Poziţia pe piaţă a investitorului direcţional i este descrisă de o funcţie


xt +1 = X (Pt , Pt −1 ,..., I t )
(i ) (i ) (i ) (1.27)
(i )
unde I t reprezintă orice informaţie adiţională externă (în afara preţurilor).
Funcţia X (i ) poate fi considerată ca o strategie sau regulă decizională a agentului i.
Ordinul (comanda) net ω t(i ) este determinat de poziţia de piaţă a agentului i
prin relaţia:
ω t(i ) = xt(i ) − xt(i−)1 (1.28)
Un pas al procesului de tranzacţionare pe piaţă poate fi descompus în două
etape:
(1) Investitorii direcţionali observă cele mai recente preţuri pe piaţă şi
informaţia de la momentul t şi transmit ordinele nete ω t(i+)1 , i = 1, N ;
(2) Formatorul de piaţă îndeplineşte toate ordinele nete la noul preţ P t +1 pe
care îl stabileşte.
Pentru simplitate, să presupunem că preţul Pt , pentru toţi t, este un număr
real pozitiv şi că poziţiile de piaţă ale agenţilor, ordinele şi strategiile agenţilor sunt
anonime. Acest lucru măreşte obiectivitatea formatorului de piaţă care nu poate fi
influenţat de un anumit agent. Aşadar, formatorul de piaţă îşi bazează procesul de
formare a preţului doar pe ordinele nete ale agenţilor:
N
ω = ∑ ω (i )
i =1
Algoritmul utilizat de formatorul de piaţă pentru a determina preţul la care
îndeplineşte ordinele nete ω este o funcţie crescătoare de ω :
Pt +1 = f (Pt , ω ) (1.29)
Deoarece ordinele sunt anonime şi piaţa are mai mult de un agent, preţul de
îndeplinire a ordinelor agenţilor individuali, în cazul ordinelor de piaţă, este
necunoscut de către aceştia.
O aproximaţie a funcţiei de impact asupra pieţei poate fi obţinută
presupunând că f este de forma:
f (P t , ω ) = P t ⋅ Φ (ω ) (1.30)
unde Φ este o funcţie crescătoare şi Φ (0 ) = 1 . Logaritmând (1.30) şi dezvoltând în
serie Taylor, presupunând că Φ (0) există, aceasta conduce la
ω
log Pt +1 − log P t ≅ (1.31)
λ
Această formă funcţională pentru Φ va fi numită funcţia log-liniară de
impact asupra pieţei. λ este un factor de scală care normalizează mărimea ordinelor
şi va fi denumit în continuare lichiditate.
Pentru un model de echilibru, preţul de golire a pieţei depinde doar de
funcţiile de cerere curente. Pentru o regulă generală de formare a preţului neliniar,
din contră, preţul la orice moment de timp t, depinde de întregul şir de ordine nete

43
Cibernetica sistemelor economice

anterioare. Regula dată de funcţia de impact log-liniară se află oarecum între


acestea: schimbarea preţului în orice perioadă de timp dată depinde doar de
dezechilibrul dintre ordinele nete sosite pe piaţă în decursul timpului.
De fapt, putem considera acest lucru ca pe o cerinţă şi utiliza pentru a
obţine o regulă log-liniară. Presupunem, astfel, că două ordine plasate pe piaţă în
succesiune imediată determină acelaşi preţ ca şi un singur ordin egal cu suma lor,
deci:
f ( f (P, ω 1 ), ω 2 ) = f (P, ω 1 + ω 2 ) (1.32)
Grupând ordinele în perechi şi aplicând repetat relaţia (1.32), devine clar
că schimbarea de preţ pe orice interval de timp depinde doar de suma ordinelor
nete din acest interval. Înlocuind ecuaţia (1.30) în (1.32) obţinem:
Φ (ω 1 + ω 2 ) = Φ(ω 1)Φ (ω 2 )
Această ecuaţie funcţională are o soluţie de forma:
Φ(ω ) = e
ω
λ (1.33)
care, se observă, este echivalentă cu ecuaţia (1.31).
Ecuaţia funcţională mai are două soluţii posibile: Φ (ω ) = 0 şi Φ (1) = 1 ,
dar nici una dintre acestea nu îndeplineşte condiţia ca Φ să fie crescătoare.
Regula log-liniară de formare a preţului este doar una aproximativă. Ea
este, însă, una dintre cele mai simple şi dă rezultate rezonabile. Pe lângă
proprietatea de mai sus, ea mai are o serie de proprietăţi pe care le vom prezenta
mai târziu.
Înainte de aceasta, să observăm faptul că algoritmul de determinare a
preţului de piaţă de mai sus face anumite ipoteze care sunt discutabile. Astfel, se
presupune că impactul pe piaţă al ordinelor este permanent. Deci schimbarea de
preţ determinată de un ordin la un moment de timp dat continuă până când noi
ordine nete determină alte schimbări. Dimpotrivă, dacă impactul pe piaţă ar fi
temporar, schimbările de preţ s-ar diminua, chiar fără un nou flux de ordine de
piaţă.
Ipoteza că funcţia de impact asupra pieţei Φ depinde doar de ordinul net
ω nu ia în considerare aversiunea faţă de risc a formatorului de piaţă. În realitate,
formatorii de piaţă utilizează abilitatea lor de a manipula preţul pentru a-şi păstra
poziţia cât mai mult timp posibil. Luarea în considerare a acestor efecte de stoc
face procesul de formare a preţului dependent de poziţia formatorului de piaţă, care
depinde atât de ordinele trecute cât şi de cele prezente.
Ipoteza că noul preţ depinde doar de cel mai recent ordin şi de ultimul preţ
neglijează, de asemenea, alte posibile influenţe, ca de pildă, noutăţile. Acestea pot
schimba direct preţul, fără să intervină fluxul de ordine.
O astfel de posibilitate poate fi modelată prin introducerea unui nou termen
aleator, ξ t +1 care să reprezinte zgomotul pe piaţă: Dacă notăm pt = log Pt , atunci
putem scrie:
1
( )
N
 
pt +1 = pt + ∑ ω  i  p t , pt −1 ,..., I t + ξ t +1 (1.34)
λ i =1
44
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

Ecuaţia de dinamică (1.34) este însă complet generală. Depinzând de


funcţia neliniară ω (i ) , ea poate avea puncte fixe stabile, cicluri limită sau atractori
haotici sau poate fi global instabilă. Funcţiile ω (i ) ştim că sunt definite în raport cu
poziţiile din ecuaţia (1.28).
Există un anumit grad de imprecizie privind sensul termenului de
“strategie”. Dacă un agent comută aleator între două strategii, aceasta poate fi
privită ca o strategie mixtă unică. În funcţia de dinamică a preţului (1.34), N agenţi
utilizând toţi aceeaşi strategie x(i ) sunt echivalenţi cu un singur agent cu strategia
Nx (i ) . Totuşi, aceste două lucruri nu sunt echivalente. Indicele superior (i) poate
deci să se refere atât la un anumit agent cât şi la o strategie dată, depinzând de
context.
Modificarea ecuaţiei (1.34) se poate face uşor în fiecare caz. Timpul ∆t ,
corespunzător unei singure iteraţii, poate fi interpretat ca o scală de timp în care
investitorii cei mai rapizi observă şi reacţionează la preţ (de exemplu un minut pe
zi).
În ecuaţia (1.34) apar şi câţiva parametri liberi. Aceştia sunt ξ, λ, ∆t şi scala
(i )
lui ω . Ultimii trei nu sunt independenţi. De exemplu, dacă facem o schimbare de
scală ω (i ) → c(i ) ω (i ) , unde c(i ) > 0 , parametrul de scală c (i ) este proporţional cu
capitalul investit i şi controlează mărimea ordinelor şi poziţiilor sale.
Ecuaţia (1.34) depinde doar de raportul adimensional α (i ) = c (i ) λ astfel că
dublarea lichidităţii pe piaţă este echivalentă cu dublarea scalei tuturor strategiilor.
Similar, la limită, ştiind că ∆t → 0 , creşterea lui ∆t echivalează cu creşterea lui λ
cu acelaşi factor.
Poate apărea, de asemenea, o problemă de unitate de măsură. x, ω şi λ pot
fi transformate din unităţi de părţi ale pieţei în unităţi monetare prin înmulţirea cu
preţul Pt .

1.3.3 Evoluţie şi cooperare pe piaţă

Până acum am considerat că fiecare agent dispune de un capital fixat care


rămâne acelaşi pe parcursul tranzacţiilor. În realitate, capitalul de care dispune
fiecare agent variază pe măsură ce profiturile sunt reinvestite, strategiile se schimbă
sau apar noi strategii.
Schimbările în capital schimbă piaţa şi dinamica acesteia, determinând
evoluţia pieţei. În orice moment de timp, există o mulţime finită de strategii care au
un capital pozitiv; inovaţia pe piaţă apare atunci când noile strategii atrag capital
pozitiv şi intră în această mulţime.
Evoluţia pieţei este determinată de alocarea capitalului între agenţi. Ea are
loc însă pe o scală temporală suficient de lungă pe când schimbările de preţuri au
loc destul de frecvent. Există, însă, un feedback între cele două perioade de timp.
Dinamica rapidă a preţurilor determină profiturile, care afectează alocarea

45
Cibernetica sistemelor economice

capitalului, care la rândul ei schimbă dinamica preţului. Cu cât piaţa evoluează mai
mult, ea devine mai eficientă. Strategiile exploatează oportunităţile de a obţine
profituri şi a acumula, în acest fel, capital care sporeşte impactul pe piaţă al unor
agenţi şi diminuează veniturile altora. În acest fel piaţa învaţă să fie mai eficientă.
Să arătăm, în continuare, mecanismul prin care profitul influenţează
evoluţia pieţei. Utilizând regula log-liniară de formare a preţului, se poate
caracteriza modul în care apare pe piaţă fluxul de bani. Evoluţia pieţei financiare
este influenţată de acest flux la fel cum evoluţia biologică este influenţată de
mâncare.
Vom introduce, în continuare, mărimea avuţiei nerealizată de agentul i ca:
ϖ t(i ) = Pt ⋅ xt(i ) + u t(i ) (1.35)
unde u t(i ) este cantitatea de bani deţinută de agentul i la momentul t.
Schimbarea cantităţii de bani deţinută de un agent între două momente
succesive de timp este dată de:
(i ) (i )
(
(i )
)
(i ) (i )
u t − u t −1 = Pt xt − xt −1 + d t xt −1 (1.36)
Primul termen din partea dreaptă a relaţiei (1.36) reprezintă cantitatea de
bani necesară pentru a cumpăra sau vinde activul. Dividendul d t dă posibilitatea
efectuării de plăţi.
Din relaţiile (1.35) şi (1.36) rezultă că profitul (câştigul) agentului i la
momentul t este dat de:
g t = (∆ Pt + d t ) xt(i−)1
(i )
(1.37)
gt mai este denumit şi câştig nerealizat deoarece este determinat prin reevaluarea
unei părţi de piaţă ca urmare a creşterii (scăderii) preţului, la momentul de timp
curent. Aceasta este însă o evaluare optimistă, deoarece conversia banilor este
riscantă şi impactul asupra pieţei tinde către o valoare mai scăzută.
Spunem că piaţa este un sistem închis dacă ea nu interacţionează cu alte
pieţe sau cu economia externă. Acest concept permite introducerea unor legi de
conservare.
Există două astfel de legi pentru pieţele financiare: conservarea părţilor şi
conservarea banilor.
Într-o tranzacţie dată, agenţii schimbă părţi de piaţă şi schimbă bani; deşi
tranzacţia schimbă cantitatea deţinută de fiecare agent individual; totalul la nivelul
pieţei rămâne acelaşi.
Desigur, pieţele reale sunt sisteme deschise în care noi părţi pot fi emise şi
unde pot apărea noi fluxuri nete de bani. De exemplu, un activ poate plăti
dividende sau un agent poate importa sau reinvesti capital.
Avuţia totală nerealizată nu este conservativă, deci nu rămâne aceeaşi.
Pentru a arăta acest lucru, fie poziţia formatorului de piaţă xi( m ) . Conservarea
părţilor implică:
N

∑ x( ) + x(
i =1
t
i
t
m)
= K, (1.38)

46
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel microeconomic

unde K este o constantă. Înmulţind în ambele părţi cu ∆ Pt +1 + d t +1 şi înlocuind în


ecuaţia (1.37), schimbarea în avuţia totală la momentul t este:
N
∆ wt = ∑ g t(i ) + g t(m ) = (∆ Pt + d t )K , (1.39)
i =1

(m )
unde g t este profitul formatorului de piaţă. Chiar dacă presupunem că d t = 0 , în
general ∆ Pt ≠ 0 . Avuţia totală este strict conservată numai dacă K = 0 , ceea ce
nu poate fi adevărat deoarece nu ar mai exista piaţă.
O proprietate specială a regulii log-liniare de formare a preţului pe piaţă
este că există un sens în care avuţia realizată este conservată. Astfel, dacă definim
un ciclu de tranzacţii de perioadă T ca pe o situaţie în care poziţia xt(+i )T = xt(i )
pentru toţi i, deci perioada în care poziţia pe piaţă revine la o valoare precedentă,
atunci, presupunând că toţi agenţii direcţionali încep şi termină un ciclu cu poziţia
zero, ei realizează avuţia doar în cadrul ciclului respectiv.
Ecuaţia (1.39) arată faptul că, în cadrul unui ciclu de tranzacţii, avuţia
totală va fi conservată (deci ∆ wt = 0 ) dacă d t = 0 şi Pt +T = Pt .
Pe pieţele financiare, profitul (randamentul) se mai exprimă ca ∆ Pt Pt −1 .
Profiturile pot fi atunci exprimate ca
r t = log Pt − log Pt −1 ≅ ∆ Pt Pt −1 .
Această relaţie constituie o bună aproximaţie atunci când fluxul de ordine
nete ω este mic în comparaţie cu λ şi devine exact atunci când ∆t → 0 .
Dacă exprimăm poziţia în unităţi monetare (~ x t = Pt ⋅ xt ) şi dividendele ca
funcţie din preţul unei părţi (d~t = d t Pt −1) atunci ecuaţia (1.35) poate fi rescrisă
g t ≅ (r t + d~t ) ~
(i ) (i )
x t −1 (1.40)

Înlocuind pe rt dat de ecuaţia (1.32) şi pe ω t(i ) dat de ecuaţia (1.28) în


ecuaţia (1.40) avem:

( j)  1 
N
g t =  ∑ (xt(i ) − xt(i−)1) + ξ t + d t  xt(i−)1 (1.41)
 λ i =1 
Relaţia (1.41) arată faptul că profiturile obţinute prin aplicarea unei
anumite strategii de piaţă sunt dependente de relaţia cu alte strategii. În ipoteza
simplificatoare că lichiditatea λ este constantă când este măsurată în funcţie de
bani, luând mediile temporale şi presupunând staţionaritatea acestora, relaţia (1.41)
mai poate fi scrisă
N
1
g
( j)

λ
∑ ( )
G +µ
i =1
( )
ij j
(1.42)

47
Cibernetica sistemelor economice

unde reprezintă simbolul mediei temporale,

ij
[
G = σ x σ x ρ x (1) − ρ x (0 )
(i ) ( j ) (ij ) (ij )
] (1.43)

şi

µ j = (ξ t + d t ) xt( −j1) . (1.44)

x x (τ ) reprezintă corelaţia dintre xt şi xt −τ iar σ x este abaterea medie standard a


(ij ) (i ) ( j) (i )

lui xt(i ) .
Matricea câştigurilor G descrie profiturile aduse de interacţiunile cu alte
( j)
strategii, iar µ descrie profiturile obţinute de o strategie j în condiţiile unor
fluctuaţii externe ξ t şi a fluxului de dividende d t . Evident că dacă piaţa este un
(i )
sistem închis atunci µ = 0, ∀i .
Ecuaţiile (1.42) şi (1.43) arată ce face o structură de piaţă profitabilă.
Matricea câştigurilor G (ij ) (care este asimetrică) măsoară profiturile strategiei j
obţinute în prezenţa strategiei i. Aceste profituri cresc atunci când strategia j este
capabilă să anticipeze strategia i (lucru măsurat de ρ(xij ) ) şi descresc dacă strategia j
(ij )
este similară cu strategia i (lucru care este măsurat de ρ x (0) ).
Corelaţiile întârziate arată dacă o strategie este capabilă să anticipeze alte
strategii, iar măsurile curente arată dacă o strategie este în minoritate pe piaţă.
Depinzând de semnul lui G (ij ) pentru orice pereche de strategii, sunt atunci
posibile trei relaţii de interdependenţă pe piaţă:
i) Competiţia: G (ij ) < 0 şi G ( ji ) < 0
ii) Prădător – prădat: i este prădat de j dacă: G(ij ) < 0 şi G
( ji )
>0
(ij ) ( ji )
iii) Simbioză (cooperare): G > 0 şi G > 0 .
Aceste trei tipuri de relaţii definesc, pentru orice piaţă, interacţiunile ce se
pot forma între agenţi. Ele influenţează în mod esenţial comportamentul pe piaţă al
acestor agenţi, de aceea cunoaşterea în avans a tipurilor de relaţii este de natură
să permită anticiparea comportamentului competitiv sau strategic al agenţilor
particulari. În funcţie de aceasta, se pot asocia agenţilor respectivi modele
corespunzătoare, ce descriu mai exact relaţia complexă agent-piaţă (vezi capitolul V).

48
CAPITOLUL II

SISTEMUL CIBERNETIC AL CONSUMATORULUI


(GOSPODĂRIEI)

2.1 Structura şi funcţionarea sistemului cibernetic


al consumatorului

Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei) este un sistem


fundamental al economiei de piaţă. El este reprezentat de mulţimea de indivizi
(gospodării) dintr-o economie care realizează consumul de produse şi servicii de
diferite tipuri.
Comportamentul consumatorului este influenţat de mărimea venitului
realizat prin închirierea serviciilor factorilor de producţie pe care acesta îi deţine în
proprietate (capital, muncă, imobile, ş.a.).
Abordarea sistemică şi cibernetică a consumatorului reliefează
interdependenţele complexe care se formează între aceste variabile care definesc
deciziile şi comportamentele specifice agenţilor economici care sunt consumatori.

2.1.1 Sistemul consumatorului – structura generală

Gospodăria constituie sistemul cibernetic format din unul sau mai mulţi
indivizi care îşi utilizează împreună veniturile şi proprietatea în vederea satisfacerii
nevoilor de consum individual.
Gospodăria constituie un sistem activ pe toate pieţele principale ale
economiei naţionale. Pe piaţa bunurilor şi serviciilor, ea formează cererea de
produse şi servicii destinate consumului final, în timp ce pe piaţa factorilor de
producţie formează oferta de servicii ale factorilor. Cheltuielile cu bunurile şi
serviciile consumate depind în mare măsură de veniturile realizate în urma
închirierii serviciilor factorilor aflaţi în proprietatea indivizilor dintr-o gospodărie
(vezi figura 2.1).
Deoarece este dificil de identificat consumul fiecărui individ din cadrul
unei gospodării, este mai logic să se considere consumul întregii gospodării care
este satisfăcut prin utilizarea veniturilor realizate din salarii, chirii, dividende,
arende, dobânzi ş.a.
Nivelul de satisfacţie pe care-l simte gospodăria (consumatorul) în urma
consumării produselor şi serviciilor pe care le achiziţionează într-o perioadă dată
de timp se numeşte utilitatea (satisfacţia) consumului. Scopul economic al
fiecărei gospodării este, deci, să maximizeze utilitatea consumului obţinută în
condiţiile în care produsele pe care le poate consuma sunt limitate de venitul
disponibil, obţinut în urma închirierii serviciilor factorilor de producţie pe care îi
deţine în proprietate.
49
Cibernetica sistemelor economice

Figura nr. 2.1

Acest venit disponibil constituie partea rămasă din venitul total, obţinută
în urma scăderii părţii de venit economisite (economiilor) şi, eventual, investită pe
piaţa de capital. Deci gospodăria mai trebuie să rezolve încă o problemă de
optimizare, pe lângă cea de maximizare a utilităţii consumului, şi anume cum să-şi
aloce venitul obţinut între consum şi economii, în aşa fel încât venitul obţinut în
perioadele următoare să fie maxim.
Evident că ea ar putea să economisească întregul venit obţinut şi să-l
investească în active financiare şi/sau reale care i-ar aduce în viitor un venit din ce
în ce mai mare. Dar acest lucru s-ar face în detrimentul consumului curent care ar fi
nul (ceea ce nu se poate) sau ar fi atât de redus încât ar putea afecta închirierea în
viitor a serviciilor de muncă ale indivizilor din gospodărie.
De aceea, în cadrul acestui sistem cibernetic, principalul mecanism de
reglare, cum vom vedea, trebuie să determine obţinerea atât a unui consum cu un
nivel de satisfacţie (utilitate) cât mai mare cât şi alocarea intertemporală a venitului
total obţinut, în aşa fel încât veniturile viitoare obţinute de către gospodărie să fie
cât mai mari (vezi figura 2.2).

50
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

2.1.2 O abordare sistemică a consumatorului

În abordarea cibernetică a acestui sistem este importantă înţelegerea şi


modelarea comportamentului consumatorului (gospodăriei). Acesta poate fi definit
ca: „totalitatea actelor decizionale realizate la nivel individual sau de grup, legate
direct de obţinerea şi utilizarea de bunuri şi servicii, în vederea satisfacerii nevoilor
actuale şi viitoare, incluzând procesele decizionale care preced şi determină aceste
acte” (bibliografie).
Kotler (bibliografie) a reuşit să transpună întreaga problematică legată de
consumator şi comportamentul acestuia într-un limbaj cibernetic. În viziunea sa,
consumatorul este un sistem care are o serie de intrări ce produc un număr de
comportamente ca ieşiri (figura 2.3).
Astfel, printre cele mai importante variabile de intrare enumerăm: situaţia
economică, preţul, calitatea, utilitatea bunurilor, posibilitatea de a alege,
prezentarea produselor, cultura şi biografia socio-profesională a consumatorului,
etc.

51
Cibernetica sistemelor economice

Figura nr. 2.2

situaţia economică alegerea produsului


preţul alegerea unităţii
utilitatea CONSUMATOR frecvenţa cumpărării
posibilitatea de a alege decizia de cumpărare
prezentarea produselor amânarea cumpărărilor
Intrări Ieşiri
Figura nr. 2.3

Toate aceste variabile de intrare determină la ieşire comportamente


specifice legate de alegerea produselor, alegerea unităţii de unde cumpără,
frecvenţa cumpărărilor, decizia de necumpărare, amânarea cumpărării etc.
52
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

Ceea ce se întâmplă efectiv în interiorul sistemului este dificil de surprins


şi măsurat. Modelele actuale stabilesc doar o relaţie intrări-ieşiri şi nu o conexiune
complexă de tip intrări - stări-ieşiri cum ar fi normal. Pentru a putea ajunge la astfel
de modele este necesar să descompunem starea sistemului în procese elementare
care o definesc şi o influenţează, ducând deci la apariţia comportamentelor
observate.
Aceste procese elementare sunt: percepţia, informaţia, atitudinea, motivaţia
şi comportamentul rezultant.
Percepţia reprezintă activitatea mentală a consumatorului de constatare,
înţelegere, apreciere, etc. a stimulilor de pe piaţă, realizabilă cu ajutorul
receptorilor senzoriali. Poate fi definită o percepţie fizică (realizată direct prin
organele de simţ) dar şi o percepţie cognitivă, care are loc pe baza semnificaţiilor
atribuite stimulilor. O importantă caracteristică a percepţiei este că ea e selectivă,
deci depinde de particularităţile consumatorilor, fiind complementară nevoilor lor.
Acesta este şi un principal motiv pentru care comportamentul consumatorului este
dificil de modelat.
Informaţia reprezintă un ansamblu de elemente prin intermediul cărora
consumatorul ia cunoştinţă de existenţa şi caracteristicile principale (observabile)
ale produselor şi serviciilor. Procesul de informare al consumatorilor este deosebit
de complex şi îndelungat, la el concurând surse de informare diferite, având
intensităţi variabile în timp. Aceste surse de informare (personale sau impersonale)
duc la crearea pentru consumator a unei imagini latente a produsului şi/sau
serviciului respectiv.
Învăţarea este un proces de modificare a comportamentului
consumatorului, care se desfăşoară relativ permanent şi depinde de rezultatul unor
experienţe anterioare. La învăţare concură publicitatea, satisfacţia sau insatisfacţia
obţinută ca urmare a utilizării unui produs etc.
Se pot distinge două nivele de învăţare. Primul, mai simplu, constă în
memorizarea informaţiei transmisă în mod repetat de diferite surse (inclusiv de
mediul familial care are un rol major în acest proces de învăţare). Al doilea, mai
complex, este realizat prin introspecţie, deci consumatorul îşi poate reconsidera
poziţia sa faţă de un anumit produs în condiţiile în care cantitatea de informaţie pe
care o deţine a crescut şi a acumulat experienţe noi de utilizare a produsului
respectiv.
Atitudinea reflectă starea (reacţia) consumatorului faţă de un anumit
produs. Ea este rezultatul interacţiunii dintre dimensiunea afectivă, adică dispoziţia
favorabilă sau nefavorabilă faţă de un anumit produs, dimensiunea cognitivă,
respectiv cunoaşterea sau ignorarea produsului respectiv şi dimensiunea conativă,
adică intenţia fermă de a acţiona sau de a se comporta într-un anumit fel faţă de
acel produs.
Motivaţia este o stare interioară a consumatorului care îl mobilizează pe
acesta în vederea îndeplinirii unui anumit scop. Motivele au un caracter
multidimensional, aflându-se la confluenţa dintre biologie şi social, între pulsiunile

53
Cibernetica sistemelor economice

interne şi cunoaştere, între necesitate subiectivă şi valoare ca un sistem de referinţă,


între raporturile cu produsele şi legăturile cu oamenii. Identificarea motivaţiei
consumatorului faţă de anumite produse şi servicii este extrem de dificilă,
modelarea formării motivelor în consumul unui anumit produs dat fiind de multe
ori înlocuită cu reprezentarea spaţio - temporală a legăturii consumator-produs.
Comportamentul efectiv rezultat în urma parcurgerii etapelor anterioare
poate fi observat şi măsurat, fiind de cele mai multe ori subiectul modelării în acest
domeniu. Totuşi numărul mare de variabile care îl condiţionează, implicarea
nemijlocită a individului în decizia de consum finală, rolul său în declanşarea şi
desfăşurarea într-un anumit mod a celorlalte procese şi fenomene economice (de
economisire, de producţie, de investiţie, ş.a.) face din modelarea comportamentului
economic al consumatorului o problemă majoră a ciberneticii sistemelor
microeconomice. În elaborarea şi utilizarea acestor modele, abordarea cibernetică
defineşte anumite reguli generale de care se ţine seama şi în cele ce urmează.
Aceste reguli generale sunt următoarele:
a) Comportamentul consumatorului, ca rezultantă a proceselor elementare
care îl definesc, are un caracter relativ autonom în raport cu alte procese care se
desfăşoară la nivel microeconomic. Acest lucru permite modelarea
comportamentului consumatorului relativ independent de alte sisteme de la nivel
microeconomic;
b) Procesele elementare care definesc comportamentul consumatorului
trebuie abordate unitar, toate având un anumit rol şi o funcţie în rezultatul
observabil al sistemului. Desigur că metodele actuale de măsurare şi modelare nu
permit încă explicitarea tuturor aspectelor pe care le implică anumite procese, mai
ales a celor care încorporează aspecte psihice, legate de resorturile interioare ale
indivizilor, dar eforturile făcute în dezvoltarea metodelor de măsurare
psihoeconomice (de exemplu lucrările lui Gary Baker, laureat al premiului Nobel
pentru economie) sunt încurajatoare în acest sens.
c) Componentele care participă la definirea comportamentului
consumatorului au un efect sinergic.
Acest efect presupune potenţarea reciprocă a efectelor proceselor
elementare, astfel că, pe ansamblu, rezultatul obţinut este mai mare decât
rezultatele acestor procese considerate separat;
d) Comportamentul consumatorului are un caracter sistemic, deci gospodăria
este un sistem cibernetic care funcţionează autonom, capabil de procese de reglare
şi autoreglare, având interacţiuni cu alte sisteme din mediu şi care urmăreşte un
anumit scop.
Definirea obiectivelor sau scopurilor sistemului consumatorului, condiţie
de bază pentru abordarea sistemică a acestuia, ridică încă anumite dificultăţi.
Utilizarea funcţiei de utilitate ca o măsură a scopurilor acestui sistem are un
caracter unilateral, reducţionist în ciuda eleganţei matematice pe care o conferă
introducerea acestei funcţii.
Încă se mai încearcă găsirea unei expresii mai cuprinzătoare care să
măsoare satisfacţia consumului, dar şi implicaţiile acestuia asupra altor procese

54
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

care se petrec în cadrul sistemului consumatorului, cum ar fi, de exemplu, cele


legate de reproducţia forţei de muncă.
În continuare, vom prezenta câteva dintre modelele de bază utilizate în
analiza şi optimizarea comportamentului sistemului consumatorului.

2.1.3 Deciziile consumatorului şi pieţele microeconomice

În cadrul sistemului consumatorului, indivizii iau decizii cu o frecvenţă


foarte mare, aceste decizii fiind rezultatul unui anumit tip de comportament şi
influenţând, la rândul lor comportamentul viitor.
Principalele decizii economice care se adoptă la nivelul acestui sistem sunt
următoarele:
i. Decizia de alocare a venitului disponibil între consum şi
economisire;
ii. Decizia de consum;
iii. Decizia de economisire;
iv. Decizia de alocare a timpului disponibil între timpul de muncă şi
timpul de odihnă.
La baza adoptării acestor decizii stau anumite mecanisme în cadrul cărora
un rol primordial joacă interdependenţele dintre sistemul consumatorului şi pieţele
microeconomice.
În figura 2.4 sunt prezentate aceste interdependenţe principale.

55
Cibernetica sistemelor economice

Piaţa forţei de muncă

Bunuri şi servicii

w
Piaţa bunurilor şi
serviciilor

CONSUMATORUL
P COMPORTAMENT
(YD, p, w, r)
REZULTAT

C
S r Y

Piaţa financiară

Figura nr. 2.4

Consumatorul primeşte de pe piaţa forţei de muncă un venit din salarii, YW


iar de pe piaţa financiară un venit din proprietate Yq (venit din deţinerea de acţiuni,
proprietăţi imobiliare, pământ ş.a.). suma acestora formează venitul disponibil YD.
Prima decizie majoră a consumatorului este alocarea venitului disponibil între
consum şi economisire. Pentru aceasta, el dispune de informaţii privind preţurile
produselor pe piaţa bunurilor, p şi ratele dobânzilor plătite pe piaţa financiară, r.
Rezultatul acestui proces decizional este reprezentat de venitul alocat pentru
procurarea de bunuri şi servicii, C şi venitul economisit S. Aceste venituri sunt
trimise către piaţa bunurilor, de unde se întorc sub forma unui flux de bunuri şi
servicii destinate consumului, respectiv către piaţa financiară, de unde se întorc sub
forma unui flux de venituri din proprietate, Yq.
Bunurile şi serviciile primite sunt alese de consumator, care îşi defineşte o
structură a consumului (un coş de mărfuri). Acest lucru se face prin decizia de
consum care se poate referi atât la structura consumului ca sumă a diferitelor

56
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

produse şi servicii cumpărate, dar şi la structura temporală a consumului, care


priveşte alocarea fondului de consum C pe diferite perioade de timp.
Fluxul de venituri din proprietate depinde de decizia de economisire
adoptată de consumator. Această decizie implică nu numai partea de venit
disponibil alocată pentru economisire (numită şi consum amânat) dar şi alegerea
formelor în care venitul respectiv este economisit (investiţiile făcute pe piaţa
financiară). Dacă ratele dobânzii diferitelor investiţii (obligaţiuni, acţiuni, depozite
bancare ş.a.) ar fi egale, consumatorul ar fi indiferent în ce investeşte venitul
economisit. Dar cum aceste rate pot fi diferite, consumatorul decide să investească
fie în active financiare, care îi aduc un venit mai mare, fie în acele active care au
asociat un risc mai mic.
Venitul disponibil YD poate fi, în anumite situaţii, considerat insuficient de
consumator pentru a-i satisface nevoia de consum sau înclinaţia de a economisi. În
aceste situaţii, el poate decide alocarea unui timp mai mare pentru realizarea de
venituri (timp de muncă) din timpul său total disponibil (restul fiind timpul de
odihnă). În adoptarea acestei decizii, consumatorul utilizează informaţia privind
ratele salariilor de pe piaţa forţei e muncă. Evident că aceste rate se referă doar la
ocupaţiile pe care indivizii din cadrul gospodăriei le pot exercita.
Angajarea unui membru al gospodăriei într-o nouă slujbă poate fi privită ca
şi o realocare a timpului disponibil între muncă şi odihnă deoarece, de regulă,
slujbele cu rate ale salariului mai mari necesită un timp de muncă mai mare. În
acest timp de muncă trebuie încorporat şi timpul alocat studiului (pregătirii),
slujbele mai bine plătite fiind cele care necesită, de regulă, o pregătire îndelungată.
Procesele decizionale descrise mai sus sunt interdependente, astfel că
variabilele implicate formează două mecanisme feedback ce determină, în final,
comportamentul întregului sistem.
În figura 2.5 se reprezintă aceste bucle feedback asociate proceselor
decizionale descrise mai sus.

-
C LS YW
YD

S YS
+

Figura nr. 2.5

Bucla feedback superioară descrie formarea fondului de consum C care


influenţează oferta de muncă a gospodăriei LS şi care, în final, determină mărimea
venitului provenind din salarii. Pe această buclă interacţionează decizia de consum
şi decizia de alocare a timpului disponibil pentru timp de muncă şi timp de odihnă.

57
Cibernetica sistemelor economice

Bucla feedback este negativă datorită următorului efect de transmisie care


este asociat buclei:
Y D ↑⇒ C ↑⇒ LS ↓⇒ Y W ↓
( )
Dacă venitul disponibil creşte Y D ↑ atunci, evident, fondul de consum va
( )
creşte C ↑ . Dar, în condiţiile unui fond de consum mare, oferta de muncă (timpul
( )
de muncă) a gospodăriei va începe să descrească LS ↓ ceea ce duce mai departe
( )
la scăderea venitului din muncă Y ↓ . Acest lucru afectează venitul disponibil,
W

care scade ş.a.m.d.


Bucla feedback inferioară din figura 2.4 descrie procesul de economisire.
( )
Un venit disponibil mare Y D ↑ face ca venitul economisit S să crească S ↑ . ( )
(
Acest lucru determină creşterea venitului din proprietate Y ↑ ceea ce duce, din
q
)
(
nou, la creşterea venitului disponibil Y ↑ . D
)
Deci această buclă feedback este pozitivă. Amândouă buclele feedback
sunt influenţate de decizia de alocare a venitului disponibil YD între consum, C şi
economisire, S.
Datorită existenţei în cadrul sistemului consumatorului a acestor două
bucle feedback funcţionând simultan, se asigură stabilitatea acestuia. Dacă bucla
feedback pozitivă are tendinţa de a asigura creşterea continuă a venitului disponibil
YD, bucla feedback negativă introduce în sistem oscilaţii legate de echilibrul pe
care trebuie să-l asigure consumatorul între timpul său de muncă şi timpul de
odihnă. Pentru a-şi spori venitul din muncă YW, consumatorul poate să crească
oferta de muncă LS, dar această creştere este limitată de timpul total disponibil şi de
nevoia de a avea un timp de odihnă, necesar refacerii capacităţii de muncă.

2.2 Decizia optimă de consum şi de economisire

Aspecte dinamice privind consumul au fost incluse pentru prima oară de


Irving Fisher în modelul său privind consumul, model dezvoltat ulterior de
Friedman şi Modigliani. În aceste modele se consideră un singur consumator având
o funcţie de utilitate de forma:
U = U[c0 , … , ct , … , cT] (2.1)
unde utilitatea totală a consumului pe întreaga perioadă a vieţii consumatorului este
funcţie de consumul său real ct în toate perioadele de timp t = 1, T , pe durata vieţii
acestuia. Consumatorul va încerca să-şi maximizeze această utilitate, deci să obţină
cel mai mare nivel de utilitate în condiţiile unei restricţii bugetare care exprimă
faptul că valoarea actuală a cheltuielilor sale totale pentru consum nu poate depăşi
valoarea actuala a venitului total obţinut de-a lungul vieţii.

58
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

Această restricţie bugetară se scrie:


T
yt T
ct
∑ (1 + r ) = ∑ (1 + r )
t =0
t
t =0
t
(2.2)

unde yt este venitul obţinut de consumator la momentul t, r reprezintă rata de


actualizare, iar T timpul estimat al vieţii consumatorului.
Restricţia (2.2) arată că consumatorul poate aloca fluxul său de venituri
pentru consum luând şi acordând împrumuturi, dar valoarea actuală a consumului
este limitată la valoarea actuală a venitului.
Pentru a concretiza această problemă, se consideră cazul a două perioade
(de exemplu, de viaţă activă şi de pensionare) în care consumatorul are un flux al
venitului y0 , y1 şi doreşte să maximizeze U[c0 , ct] în condiţiile restricţiei de buget :
c1 y
c0 + = y0 + 1 (2.3)
1+ r 1+ r
În figura 2.6, fluxul de venituri y0, y1 determină punctul A. Acest punct
arată, deci, venitul pe care consumatorul îl va obţine în perioada 0 , y0 şi venitul pe
care el îl va obţine în perioada 1, y1 .
Se presupune că consumatorul poate să împrumute sau să dea cu împrumut
bani cu rata dobânzii r. Deci, dacă venitul său în perioada 0 este mai mare decât
valoarea consumului în acea perioadă, el dă cu împrumut bani, altfel spus, el
economiseşte venitul pe care nu îl cheltuieşte :
s0 = y0 – c0 ≡ venitul economisit în perioada 0 (2.4)

Perioada 1
B - y1 + (1+r) y0

y1 A

C
y0 y0 + (y1/1+r) Perioada 0
Figura nr. 2.6

Deoarece consumatorul dă cu împrumut venitul economisit în perioada 0,


el va primi suplimentar în perioada 1 un venit egal cu s0 (1+r), astfel încât
consumul său în perioada 1 poate depăşi venitul obţinut în această perioadă.
Datorită venitului economisit în perioada 0 , în perioada 1 consumatorul realizează

59
Cibernetica sistemelor economice

o dezeconomie (deci economiseşte mai puţin) egală şi de semn contrar cu


economia din perioada 0 :
s1 = - (1+r) s0 = y1 – c1 (2.5)
Semnul minus arată, de fapt, că c1 > y1, deci dezeconomia corespunde unui
consum suplimentar în perioada 1, consum ce depăşeşte venitul acestei perioade
exact cu economia realizată în perioada 0. Din relaţia (2.5) se obţine :
s1 s (1 + r ) y −c
=− 0 = 1 1 (2.6)
s0 s0 y0 − c0
de unde, simplificând pe s0 şi înmulţind cu (y0 – c0), avem :
y1 – c1 = - (1+r) (y0 – c0) (2.7)
Relaţia (2.7) reprezintă ecuaţia (linia) bugetului BC în figura 2.6. Se
observă că panta acestei drepte este -(1+r), ea exprimând cu câte unităţi va scădea
consumul în perioada 1, dacă consumul în perioada 0 va creşte cu o unitate.
∂c1
= −(1 + r ) (2.8)
∂c0
Venitul ce poate fi alocat pentru consum în perioada 0 va fi atunci
y
y0 + 1 (punctul C în care dreapta bugetului intersectează axa corespunzătoare
1+ r
perioadei 0). Pentru aceasta, consumatorul ia cu împrumut în perioada 0 întregul
venit al perioadei 1, dar acest venit y1 este diminuat de dobânda pe care el va trebui
să o plătească, astfel încât venitul alocat pentru consum în această situaţie va fi
y1
y0 + .
1+ r
La fel, dacă consumatorul decide că nu va consuma nimic în perioada 0, el
va da cu împrumut venitul perioadei 0 şi va putea avea în perioada 1 un venit
maxim destinat consumului y1 + (1+r) y0 (punctul B în care dreapta bugetului
intersectează axa corespunzătoare perioadei 1).
Astfel, linia bugetului reprezintă locul geometric al tuturor posibilităţilor
de consum pe care le are un consumator cu un flux de venituri y0,y1 în condiţiile
unei rate a dobânzii r. Punctul (c0, c1), reprezentând structura consumului pe cele
două perioade, nu poate să fie deasupra liniei bugetului.
Folosind funcţia de utilitate individuală U = U(c0, c1 ), putem obţine o
mulţime de curbe de indiferenţă care arată punctele în care consumatorului îi este
indiferentă alegerea între un consum suplimentar în perioada 1 sau în perioada 0
dacă acest lucru îi asigură un anumit nivel de utilitate. Aceste curbe, corespunzând
unor nivele de utilitate U0, U1, U2, sunt reprezentate în figura 2.7.
Trecerea de la U0 la U1 şi apoi la U2 măreşte nivelul de utilitate a
consumatorului. Consumatorul poate alege orice punct de pe linia bugetului, dar el
doreşte să maximizeze nivelul de utilitate.
Atunci cel mai bine este ca el să aleagă punctul B, deoarece acesta
corespunde celui mai mare nivel de utilitate a consumului pe care el îl poate atinge.

60
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

Punctul B este punctul de tangenţă al dreptei bugetului la curba de indiferenţă U1.


În acest punct, consumul în cele două perioade este (c0, c1).

Perioada 1

y1 + (1+r) y0

y1 A
c1 B U2
U1

U0
y0 c0 y0 + (y1 / 1+r) Perioada 0

Figura nr. 2.7

Deoarece fluxul de venit în perioada 1 este mai mare decât în perioada 0


(y1 > y0), consumatorul trebuie să ia cu împrumut în perioada 0 o sumă de
(c0 – y0) cu o rată a dobânzii r, pe care îi va da înapoi din diferenţa dintre venitul
perioadei 1 şi consumul acestei perioade, deci:
y1 – c1 = (1+r) (c0 – y0) (2.9)
Poziţia liniei bugetului este influenţată de două variabile: venitul fiecărei
perioade şi rata dobânzii. Se observă că poziţia punctului A este determinată de
veniturile fiecărei perioade y0 , y1.
Panta liniei bugetului, -(1+r) este dependentă de mărimea ratei dobânzii r.
Dacă venitul unei perioade creşte, valoarea actuală a venitului consumatorului va
creşte; în consecinţă, punctul A se va deplasa pe orizontală sau verticală. Deci,
orice creştere de venit va deplasa linia bugetului paralel cu linia iniţială.
În consecinţă, consumatorul va putea să atingă un nivel de utilitate a
consumului mai mare (figura 2.8).
În schimb, o creştere a ratei dobânzii r modifică panta dreptei bugetului
care se roteşte în jurul punctului A; nivelul de utilitate a consumului, în acest caz,
se menţine constant (figura 2.9).

61
Cibernetica sistemelor economice

Perioada 1

y’1 A’

y1 A
U’1
U1

y0 Perioada 0
Figura nr. 2.8

Perioada 1

U1

Perioada 0
Figura nr. 2.9

Relaţia dintre valoarea actuală a fluxului de venituri şi consumul curent,


explicitată în acest model, poate fi generalizată sub forma unei funcţii de consum
crescătoare:
C0 = f(Y0) ; f’ > 0 (2.10)
în care Y0 este valoarea actuală a venitului curent şi viitor la momentul 0, deci :
T
yt
Y0 = ∑ (2.11)
t = 0 (1 + r )
t

iar f’ este panta acestei funcţii de consum.


Determinarea formei explicite a funcţiei de consum f (.) a constituit o
preocupare permanentă în modelarea consumului. Prezentăm în continuare câteva
modele mai cunoscute care propun diferite forme analitice ale acestei funcţii de
consum.

62
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

2.3 Modele ale consumului agregat

2.3.1 Modelul Ando-Modigliani şi ipoteza ciclului de viaţă

Pentru a obţine o formă concretă a funcţiei de consum (2.10), Ando şi


Modigliani introduc o ipoteză a ciclului de viaţă a consumului. Conform acestei
ipoteze, consumatorul tipic are un flux de venit care este relativ scăzut la începutul
şi spre sfârşitul vieţii, când productivitatea sa este scăzută şi mare în cursul
perioadei mijlocii a vieţii, în care productivitatea sa este mare.
Acest flux de venit arată ca în figura 2.10. Pe de altă parte, individul ar
putea să se aştepte ca nivelul său de consum să se menţină relativ constant, dacă nu
crescător de-a lungul vieţii.
În figura 2.10 se arată că în primii ani de viaţă, porţiunea haşurată din
stânga, consumatorul ia bani cu împrumut. În anii de mijloc, el economiseşte
pentru a plăti datoria şi se pregăteşte pentru pensionare. În anii din urmă, porţiunea
haşurată din partea dreaptă a figurii, consumatorul dezeconomiseşte, consumând
mai mult datorită economiilor realizate de-a lungul vieţii.

venit

ct

T t
Figura nr. 2.10

Pare rezonabil să se presupună că, în absenţa oricăror motive particulare


care să favorizeze consumul într-o anumită perioadă de timp faţă de alta, pentru un
consumator reprezentativ, dacă valoarea actuală (Y0) creşte, consumul său în
fiecare perioadă creşte mai mult sau mai puţin proporţional. Partea din valoarea
actuală a venitului pe care fiecare individ decide să o consume în fiecare perioadă
de timp depinde de preferinţele consumatorului şi de ratele dobânzii.
Dacă distribuţia populaţiei după vârstă şi venit este relativ constantă şi
preferinţele dintre consumul prezent şi cel viitor sunt stabile în timp, putem
presupune că există o funcţie de consum agregată conform căreia populaţia
consumă k procente din valoarea actuală a fluxului său de venit din fiecare
perioadă:
c0 = k(Y0) (2.12)
Următorul pas în dezvoltarea unei funcţii de consum operaţionale este să-l
exprimăm pe Y0 în funcţie de anumite variabile economice măsurabile. Teoria
spune că consumul este funcţie de venitul aşteptat, care nu poate fi măsurat.
Problema este, atunci, să se exprime venitul aşteptat în raport de alte variabile
63
Cibernetica sistemelor economice

măsurabile. Pentru aceasta, Ando şi Modigliani împarte Y0 în venit provenind din


muncă yW şi venit din proprietate yQ. Deci:
T
ytW T
yQ
Y0 = ∑ + ∑ (2.13)
t = 0 (1 + r ) t = 0 (1 + r )
t t

Acum, dacă piaţa de capital este eficientă, se poate presupune că valoarea


actuală a venitului provenind din proprietate este egală cu valoarea însăşi a
activelor reale şi financiare deţinute, măsurată la începutul perioadei curente. Deci:
T
ytQ

t = 0 (1 + r )
t
= a0 (2.14)

unde a0 este avuţia netă reală deţinută de consumator în perioada zero.


După aceea, putem separa venitul provenind din muncă în venit cert
(cunoscut) şi un venit viitor aşteptat:
T
ytW
y0W + ∑ (2.15)
t =1 (1 + r )
t

De aici, însumând (2.14) şi (2.15), obţinem pentru valoarea actuală:


T
y tW
Y0 = y 0W + ∑ + a0 (2.16)
t =1 (1 + r ) t
Următorul pas constă în determinarea modului în care venitul (aşteptat)
viitor din muncă depinde de variabile curente observabile. Dacă notăm venitul
aşteptat din muncă cu y0e în perioada zero, atunci acesta poate fi considerat ca
fiind media veniturilor viitoare:
1 T y tW
y 0e = ∑
T t =1 (1 + r ) t
(2.17)

unde T este durata aşteptată a vieţii consumatorilor în care aceştia relizează


venituri, deci T ≅ 45 ani.
Se observă atunci că:
T
ytW

t =1 (1 + r )
t
= T y0e (2.18)

şi, înlocuind în relaţia (2.16), avem:


Y0 = y0w + T y0e + a0 (2.19)
în care nu mai avem variabile care să nu fie măsurabile cu excepţia lui y0e.
Cea mai simplă ipoteză este cea a dependenţei liniare:
y0e = β y0W , β > 0 (2.20)
deci venitul aşteptat din muncă reprezintă o fracţie din venitul actual din muncă.
Aceasta presupune că dacă venitul curent creşte, oamenii îşi ajustează
aşteptările lor privind venitul viitor, astfel încât ye creşte cu o fracţie β din creşterea
lui yW. Înlocuind ye0 cu βy0W în (2.19), obţinem pentru Y0:
Y0 = (1+βT) y0W +a0 (2.21)

64
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

în timp ce funcţia de consum se obţine din relaţia (2.12):


c0 = k(1+βT) y0W + ka0 (2.22)
având acum o formă măsurabilă statistic.
Funcţia de consum Ando-Modigliani (2.22) este reprezentată în figura
2.11.

yw0 X ct

c0

panta k(1+βT)

ka0

O yW
Figura nr. 2.11

Argumentul funcţiei este venitul provenind din active ka0, în timp ce panta
este coeficientul lui y0W din funcţie, k(1+βT).
Generalizând, obţinem funcţia de consum Ando-Modigliani de forma:
ct = k[1+β(T-t)] ytW + kat (2.23)
Pe termen scurt, se poate presupune că venitul din active rămâne relativ
constant, astfel încât consumul ct şi venitul din muncă ytW variază de-a lungul unei
singure curbe. Pe termen lung însă, deoarece economiile determină creşterea
veniturilor din active, funcţia consum-venit se deplasează în sus pe măsură ce kat
creşte.
Se poate totuşi presupune că, în timp, raportul consum-venit rămâne
relativ constant. Acest raport este :
ct a a y 
W
= k(1 + β(T − t)) + k Wt = k(1 + β (T − t)) + k t Wt  (2.24)
yt yt  yt yt 
Dacă raportul c/yW dat de ecuaţia (2.24) rămâne constant pe măsură ce yW
creşte, atunci linia OX din figura 2.11 trece prin origine: c/yW este constant, însă
dacă at/ytW (deci raportul active-venit total) este constant şi raportul yt/ytW (venit
total / venit din muncă) rămâne constant.
Putem obţine acum trendul raportului dintre consum şi venitul total
împărţind (2.23) în ambele părţi cu yt :
ct yW a
= k (1 + β (T − t )) t + k t (2.25)
yt yt yt
Mărimea ct/yt este importantă deoarece ea aproximează in modelele
macroeconomice propensitatea marginală pentru consum.
65
Cibernetica sistemelor economice

2.3.2 Modelul lui Friedman al venitului permanent

Friedman face ipoteza că un consumator individual îşi maximizează


propria utilitate a consumului, ceea ce conduce la o funcţie de consum privită ca o
relaţie între consumul individual şi valoarea actuală a venitului de forma:
ci = fi(Y0i) ; (fi )’> 0 (2.26)
Aici indicele i reprezintă consumatorul i.
Modelul lui Friedman diferă de cel al lui Ando-Modigliani prin modul în
care determină valoarea actuală a venitului. Valoarea actuală a fluxului total de
venituri VA este valoarea curentă a activelor din care acest flux decurge. Înmulţind
valoarea activelor cu rata venitului adus de acestea (dobânzii), r, se determină
venitul permanent al individului i:
y ip = r ⋅ VA i (2.27)
i
Aici y p include valorile actualizate ale fluxurilor viitoare de venituri atât
din muncă cât şi din proprietate.
Nivelul consumului permanent al individului i este proporţional cu venitul
său permanent, deci :
c ip = k i ⋅ y ip (2.28)
Raportul individual dintre consumul permanent şi venitul permanent
depinde de rata dobânzii, de gusturile şi preferinţele individuale pentru consum şi
de variabilitatea venitului aşteptat. Dacă nu există motive ca să ne aşteptăm ca
aceşti factori să se schimbe odată cu schimbarea venitului, atunci putem presupune
că, în medie, ki rămâne acelaşi pentru diferite grupe de populaţie cu acelaşi venit.
Putem scrie atunci :
i i
c p =k⋅y p ∀i (2.29)
i
pentru fiecare clasă de venit i. Aici k este media valorilor k .
i
Dar venitul total disponibil al consumatorului i, y este compus din
venitul permanent, y ip şi din venitul temporar, y ti :
y i = y ip + yti ∀i (2.30)
Similar, consumul total al consumatorului i dintr-o perioadă oarecare, ci
este consumul permanent, c ip plus o componentă aleatoare reprezentând
consumul temporar, cti .
ci = c ip + cti ∀i (2.31)
În continuare, Friedman face o serie de ipoteze asupra lui cti şi y ti pe care
le consideră variabile aleatoare de medie zero şi dispersie constantă, necorelate
serial cu ci , respectiv yi .

66
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

Acest lucru ne permite să scriem :


i i
c = cp (2.32)
unde valorile barate sunt medii.
i i
Dar am văzut că c p este k y p (relaţia 2.29), deci :
i i i
c = c = k y p ∀ip

pentru un individ i, şi
c = cp = k yp (2.33)
pentru un grup de consumatori.
Relaţia (2.33) reprezintă funcţia de consum a lui Friedman. Ea este
reprezentată în figura 2.12.
Linia k reprezintă relaţia dintre consumul permanent şi venit. Punctul y
este venitul mediu al populaţiei care este considerat “normal” şi care coincide cu
venitul mediu permanent y = y p . Punctul c p reprezintă consumul mediu
permanent al populaţiei.

C k
ci = c i
p A

c = cp
B yit
cj = c j p y jt

yj yjp y = yp yi p yi t

Figura nr. 2.12

Dacă considerăm un grup i al populaţiei care are venitul mediu mai mare
i
decât cel al întregii populaţii, deci y > y , acest grup are un venit mediu temporar
i
mai mare ca zero, deci y t > 0 . În consecinţă, venitul mediu permanent al acestui
i i
grup este mai mic decât venitul mediu total, y p < y . Pentru a determina
i i
consumul mediu permanent al grupului i înmulţim y p cu k şi obţinem c i = c p

67
Cibernetica sistemelor economice

de-a lungul liniei k. Se observă că, pentru un grup i al populaţiei care are un venit
i i
mare, c şi y definesc punctul A care se află sub linia consumului permanent k .
Pentru un grup j al populaţiei cu un venit mai mic, deci pentru care venitul
j j
mediu y este mai mic decât y , venitul mediu temporar y t < 0 . Mai mult,
j j j j
observăm că c = c p =ky p de-a lungul liniei k. Localizarea punctelor c şi
j
y conduce la un punct B plasat deasupra liniei k . Unind punctele A şi B obţinem
funcţia de consum a lui Friedman.

2.3.3 Modelul lui Duesenberry al venitului relativ

Acest model diferă considerabil de modelele anterioare, el nefăcând apel la


relaţia de bază dintre consum şi valoarea actuală a venitului. În locul acestei relaţii,
Duesenberry introduce două ipoteze privind venitul relativ.
Prima ipoteză spune că consumatorii nu sunt confruntaţi cu nivelul absolut
al consumului lor, ci cu consumul relativ al restului populaţiei. În aceste condiţii,
funcţia de utilitate se scrie :
c c c 
U = U  0 , ..., t , ..., T  (2.34)
 R0 Rt RT 
unde Rt , y = 0 , T sunt medii ponderate ale consumului restului populaţiei.
Se observă că utilitatea creşte doar dacă consumul individual creşte relativ
la medie.
Această ipoteză conduce la concluzia că raportul consum/venit c / y al
unui individ depinde de poziţia sa în distribuirea venitului. O persoană cu un venit
sub medie va tinde să aibă un raport c / y mare deoarece ea încearcă să ajungă la un
consum comparabil cu cel mediu la nivel naţional. Un individ cu un venit peste
medie va avea un raport c / y mic, deoarece el utilizează o proporţie mică din
venitul său pentru a cumpăra un coş standard de bunuri de consum.
A doua ipoteză a lui Duesenberry este că consumul curent este influenţat
nu numai de nivelele curente ale venitului absolut şi relativ, dar şi de nivelul
consumului atins în perioadele anterioare. O familie care a atins un nivel de
consum dat va renunţa la economii pentru a-l menţine. Aceasta sugerează că rata
agregată a economisirii din venit depinde de nivelul venitului curent raportat la
venitul maxim anterior, ŷ . Relaţia folosită de Duesenberry pentru rata economiilor
s/y este:
s y
= a 0 + a1 ; a0>0 ; a1>0 (2.35)
y yˆ
unde y este venitul real disponibil. Cu cât venitul curent y creşte în raport cu ŷ ,
s creşte şi invers.
y
68
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

Putem transforma, acum, funcţia economiilor într-o funcţie de consum


observând că:
c s
= 1− (2.36)
y y
unde:
c y
= (1 − a 0 ) − a1 (2.37)
y yˆ
reprezintă funcţia lui Duesenberry.
Când venitul creşte, venitul maxim precedent va fi legat de acesta prin rata
de creştere a venitului, astfel încât
y = 1 + g y , unde g y este rata de creştere a

venitului real.
Dar cum venitul fluctuează în jurul trendului, raportul c va varia invers
y
în raport cu venitul datorită coeficientului negativ al lui
y .

Formele funcţionale ale consumului propuse de diferite modele ale
consumatorului pot apoi să fie încorporate unui model care pune împreună atât
funcţia de utilitate a consumului care trebuie maximizată cât şi funcţiile de consum
care reprezintă restricţii ale modelului de optimizare a consumului.

2.4 Modelul de comportament optimal al consumatorului

Utilizând cele expuse mai sus, se poate acum trece la elaborarea unui
model de optimizare a comportamentului consumatorului (MC).
Vom considera, astfel, un consumator care încearcă să cumpere un coş de
bunuri destinate consumului aflat în spaţiul X ⊆ RK al bunurilor din economie
destinate pentru consum.
Într-o primă etapă, problema de optimizare a consumatorului poate fi
formulată astfel: Să aleagă coşul de bunuri c∈X care este cel mai bun în raport cu
preferinţele sale, fără însă ca costul total al coşului c să depăşească bugetul său
destinat consumului.

69
Cibernetica sistemelor economice

2.4.1 Formularea modelului

Formalizând această problemă obţinem modelul consumatorului (în sens


Marshall). Pentru aceasta, vom introduce mai întâi preţurile p = (p1, …pK), unde pj
este preţul unei unităţi din bunul j.
Presupunem, de asemenea, că consumatorul are un venit disponibil dat pe
care vrea să îl cheltuiască pentru consumul său; vom nota cu Y acest venit şi el va
fi denumit bugetul consumatorului. Evident că putem scrie:
k

∑p
j =1
j ⋅ cj ≤ Y (2.38)

Se consideră, implicit, că preţurile nu se modifică în cursul achiziţionării


coşului de bunuri.
Problema consumatorului se poate, atunci, reformula astfel:
Să se aleagă acel coş de bunuri c ∈ X care este cel mai bun în raport cu
preferinţele consumatorului, în condiţiile nedepăşirii bugetului destinat
consumului, deci:
p⋅c ≤ Y
Preferinţele consumatorului sunt date, în anumite condiţii, de funcţia sa de
utilitate:
U(c) : X → R
care asociază fiecărui coş din spaţiul mărfurilor X un număr real aparţinând unei
anumite scale; o valoare numerică mai mare pe această scală însemnând faptul că
consumatorul preferă mai mult coşul respectiv.
Acum, putem formula modelul consumatorului (Marshall):
max U (c )
 c∈ X
p ⋅c ≤ Y (2.39)
c ≥ 0

Modelul dual al consumatorului (Hicks) are forma:
min p ⋅ c

U (c ) ≥ u (2.40)
c ≥ 0

unde u este un nivel minim dat al utilităţii consumului.
Procedura obişnuită de rezolvare a (MC) sau a modelului dual (MCD) este
să se presupună că funcţia de utilitate U este derivabilă; se introduce Lagrangeanul
şi se scriu condiţiile de ordinul întâi de optim şi condiţiile la limită.
Introducerea condiţiilor de ordinul doi permite determinarea
comportamentului soluţiei modelului în jurul punctului de maxim.

70
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

2.4.2 Condiţiile de optim

a) Condiţiile de ordinul întâi


Fie λ multiplicatorul (Lagrange) asociat restricţiei bugetului
(
p ⋅ c ≤ Y şi µ j j = 1, K ) multiplicatorul (Kuhn-Tucker) asociat restricţiillor
cj ≥ 0.
Lagrangeanul (MC) se scrie :
 K  K
U (c ) + λ  Y − ∑ p j ⋅ c j  + ∑ µ j ⋅c j (2.41)
 j =1  j =1
iar condiţia de ordinul întâi de optim este ca derivata Lagrangeanului în
funcţie de c să fie egală cu zero. Deci obţinem :
∂U
= λ ⋅ pj − µj j = 1, K (2.42)
∂c j
Deoarece (MC) este o problemă de maxim trebuie ca toţi multiplicatorii să
fie nenegativi; mai mult, soluţia optimă trebuie să satisfacă şi ea restricţiile
p ⋅ c ≤ y şi c ≥ 0 .
Avem deci şi relaţiile complementare :
λ (Y − p ⋅ c ) − 0
µ j ⋅cj = 0 j = 1, K
Se observă că, deoarece µ j sunt toţi nenegativi, atunci aceşti
multiplicatori pot fi eliminaţi din condiţia de ordinul întâi, care se mai scrie :
∂U
≤ λ ⋅ p j (cu egalitate dacă c j > 0 )
∂c j
Presupunând că preţurile sunt toate pozitive, mai putem scrie:
1 ∂U
⋅ ≤ λ (cu egalitate dacă c j > 0 ) (2.43)
p j ∂c j
∂U
Mărimea se numeşte utilitatea marginală a bunului j şi arată cu cât
∂c j
creşte utilitatea consumatorului când acesta consumă o unitate din produsul j.
Ultima formă a condiţiei de ordinul întâi spune că în punctul de optim,
pentru bunurile care sunt consumate la un nivel pozitiv, raportul dintre utilitatea
marginală a bunurilor şi preţurile lor trebuie să fie constant şi mai mare decât
raporturile corespunzătoare pentru bunurile care nu sunt consumate.
Această condiţie se mai numeşte şi ipoteza Marshall asupra constantei
utilităţii marginale.
Ştiind că λ > 0 , putem să rescriem într-o altă formă condiţia Marshall.

71
Cibernetica sistemelor economice

Pentru două bunuri i şi j, consumate în cantităţi pozitive, în punctul de optim avem:


∂U ∂U p
/ = i
∂ci ∂c j pj
adică raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor.
∂U ∂U
Dar raportul / se numeşte şi rata marginală de substituire a
∂ci ∂c j
bunului i cu bunul j ; deci această rată este egală, în punctul de optim, cu raportul
preţurilor produselor respective.
Multiplicatorul λ are o interpretare economică interesantă. Astfel, din
condiţia ca în punctul de optim să avem:
Y − p⋅c = 0
prin derivare în raport cu c obţinem:
∂Y
= pj j = 1, K
∂c j
∂U
şi, înlocuind p j în relaţia = λ ⋅ p j , se obţine:
∂c j
∂Y ∂U
λ⋅ = ,
∂c j ∂c j
∂U
de unde rezultă: λ = .
∂Y
Deci λ arată cu câte unităţi creşte nivelul de utilitate al consumatorului
dacă venitul său creşte cu o unitate monetară ( λ se mai numeşte utilitatea
marginală a monedei).

b) Condiţiile de ordinul doi


Condiţiile de ordinul întâi sunt doar condiţii necesare de optim care asigură
că soluţia obţinută este punct de optim.
Condiţiile de ordinul doi asigură că acest punct este de maxim.
Ele se obţin construind matricea Jacobian a condiţiilor de ordinul întâi şi
punând condiţiile ca această matrice să fie nesingulară şi negativ definită.
Pentru acesta vom introduce funcţiile auxiliare :
ϕ = Y − p⋅c = 0
∂U (2.44)
ψ= −λ⋅ p = 0
∂c

72
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

Atunci Jacobianul se scrie:


 ∂ϕ ∂ϕ

   0 −p 
∂λ =
∂c 
J =  ∂ 2
U  (2.45)
 ∂ψ  − p
∂ψ T
2 
   ∂c 
 ∂λ ∂c

∂ 2U
Se observă că componenta este tocmai matricea Hessian a funcţiei
∂c 2
U. Notând această matrice cu H, avem:
 0 − p
J =  
 (2.46)
 − p T
H 
Aşadar, matricea Jacobian este tocmai matricea Hessian bordată cu
vectorul preţurilor.
Condiţiile de ordinul doi cer ca matricea J să fie nesingulară (deci
determinantul său să fie diferit de zero) şi negativ definită (toţi minorii săi să fie
negativi).

2.4.3 Rezolvarea şi analiza soluţiei (MC)

Analiza soluţiei (MC) în jurul punctului de optim oferă o serie de


informaţii semnificative în studiul comportamentului consumatorului.
Se observă că soluţia optimă a (MC) este funcţie de preţurile p şi bugetul
consumatorului Y. Aşadar c ∗ = c ∗ ( p, Y ) , unde am notat cu c ∗ soluţia optimală.
Economic, c ∗ ( p, Y ) sunt funcţii ale cererii, exprimând deci cantitatea optimă
cerută din fiecare bun în condiţiile preţurilor p şi bugetului consumatorului Y date.
Această funcţie se numeşte funcţia de cerere marshalliană.
La fel, în punctul de optim, valoarea multiplicatorului Lagrange λ∗ este
funcţie de p şi Y, deci λ∗ = λ∗ ( p, Y ) .
Condiţiile de optim de ordinul întâi se scriu:


( )
 ∂U c ∗
− λ∗ ⋅ p = 0

 ∂c
Y − p ⋅ c ∗ = 0

sau
Y − p ⋅ c ∗ ( p, Y ) = 0

(
 ∂U c ∗ ( p, Y )) − λ∗ ( p, Y ) ⋅ p = 0
(2.47)
 ∗
 ∂c

73
Cibernetica sistemelor economice

Pornind de la aceste relaţii, se poate determina influenţa pe care o are


asupra consumului modificarea preţurilor p şi bugetului consumatorului Y, atât
separat cât şi concomitent.

a) Analiza influenţei modificării venitului Y

Să considerăm, mai întâi, cazul modificării bugetului consumatorului


(venitului disponibil). Derivând condiţiile de optim în raport cu Y, obţinem:
 K ∂c ∗j
1 − ∑ p j ⋅ =0
 j =1 ∂Y
K 2 (2.48)
( ) ∗
 ∂ U c ⋅ ∂ci − p ∂λ = 0,
∗ ∗


 i =1 ∂c ∗ ∂c ∗ ∂Y j
∂Y
j = 1, K
 j i

∂c ∗  ∂c1∗ ∂c 2∗ 
∂c ∗
Vectorul =  ,  arată senzitivitatea cererii din fiecare bun la
, ...., K
∂Y  ∂Y ∂Y ∂Y
∂λ∗
o schimbare de venit de o unitate monetară, iar mărimea scalară senzitivitatea
∂Y
utilităţii consumatorului la aceeaşi schimbare de venit. Condiţiile de mai sus se
rescriu vectorial:
 ∂c ∗
− p =1
∂Y

− p ∗ ∂λ + H ∂c = 0
∗ ∗

 ∂Y ∂Y
sau matricial:
 ∂λ∗ 
 
 0 − p   ∂Y   − 1 
 ⋅ =  (2.49)
 − pT
 H   ∂c ∗   0 
 
 ∂Y 
Se observă că, în această ecuaţie matricială, matricea coeficienţilor este
tocmai Jacobianul. Întrucât acesta este o matrice nesingulară, rezolvând ecuaţia de
mai sus obţinem:
 ∂λ∗ 
 
 ∂Y  =  0 − p   − 1
⋅  (2.50)
 ∂c ∗   − p T H   0 
 
 ∂Y 
deci informaţiile necesare studierii influenţei modificării venitului Y asupra cererii
de bunuri şi utilităţii consumatorului.

74
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

b) Analiza influenţei modificării preţului p

În continuare, să determinăm efectul schimbării preţului unui bun,


presupunând că celelalte preţuri rămân constante. Derivând condiţiile de ordinul
întâi în raport cu preţul pi obţinem:
 ∗ K ∂c∗j
− c j − ∑ p j =0
 j =1 ∂pi
K 2 (2.51)
( ) ∗
 ∂ U c ⋅ ∂c j − p ⋅ ∂λ − λ∗ ⋅ δ = 0
∗ ∗

∑ ∗ ∗ j ji
 j =1 ∂c j ∂ci ∂pi ∂pi
1, dacă j = i
unde: δ ji =  (simbolul delta al lui Kroneker).
0, dacă j ≠ i
Senzitivitatea cererii în raport cu modificarea preţului este dată de
matricea:
 ∂c1∗ ∂c1∗ ∂c1∗ 
 . . . 
 ∂p1 ∂p 2 ∂p k 
 ∗ 
 ∂c 2 ∂c 2∗ ∂c 2∗ 
. . .
 ∂p1 ∂p 2 ∂p k 
∂c ∗  
= .
∂p  
 . 
 
 . 
 ∗ ∗ 
 ∂c k ∂c k∗ ∂c k 
 ∂p . . .
 1 ∂p 2 ∂p k 
iar senzitivitatea utilităţii consumatorului la aceeaşi modificare de preţuri de
vectorul:
∂λ∗  ∂λ∗ ∂λ∗ ∂λ∗ 
=  ...  .
∂p  ∂p1 ∂p 2 ∂p k 
Utilizând notaţia vectorială putem scrie:
 ∂c ∗
 − p = c ∗T
 ∂p

− p T ∂λ + H ∂c = λ∗ ⋅ I
∗ ∗

 ∂p ∂p
k

unde Ik este matricea unitate de ordinul k.

75
Cibernetica sistemelor economice

Matricial, avem:
 ∂λ∗ 
 
 0 − p   ∂p   c ∗T 
   
 − p T H  ⋅  ∂c ∗  =  λ∗ ⋅ I  (2.52)
     k 
 ∂p 
 
Rezolvând ecuaţia matriceală de mai sus obţinem:

 ∂λ∗ 
  −1
 ∂p   0 − p   c 
∗T

=
 ∗   − pT H   ∗ , (2.53)
∂c λ ⋅ I 
     k 
 ∂p 
 

deci informaţiile necesare caracterizării influenţei modificării preţurilor


asupra cererii de produse şi utilităţii consumului.

c) Analiza schimbării compensate a preţurilor şi venitului

În final, să analizăm efectul unei schimbări compensate a preţurilor şi


venitului, adică aceea modificare de preţ care este însoţită de o modificare de venit,
astfel încât, pe ansamblu, utilitatea consumului să rămână constantă.
Se ştie că, în mod normal, o creştere de preţ atrage o scădere a cantităţii
cerute (consumului) în timp ce o creştere a bugetului consumatorului determină o
creştere a cererii.

( )
Mai întâi să observăm că dU c ∗ =
( )
∂U c ∗
dc ∗ .
∂c ∗
Dar
( )
∂U c ∗
( )
= λ∗ ⋅ p , deci obţinem că dU c ∗ = λ∗ ⋅ p ⋅ dc ∗ .
∂c ∗
De asemenea dY = d(p c*) = p dc* + dp c* .
Dacă ţinem cont de condiţia ca utilitatea consumului să rămână constantă,
evident trebuie ca dU(c*) = 0, deci λ∗ ⋅ p ⋅ dc ∗ = 0 .
Înlocuind în relaţia lui dY, obţinem: dY = dp ⋅ c∗ , altfel spus, pentru ca U
să rămână constantă, trebuie ca creşterea venitului să egaleze creşterea preţului
înmulţită cu cantitatea cerută. Acest raport între modificarea venitului şi cea a
preţului se numeşte compensare (COMP).

76
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

Derivând condiţiile de ordinul întâi în funcţie de pi şi luând



dY = dp j ⋅ c , obţinem:

 K  ∂c j 
− ∑ p j   =0
 j =1  ∂p j  COMP
 (2.54)
( )
 K ∂ 2U c ∗  ∂c j 

 ∂λ∗ 
∑ ∂c ∗ ∂c ∗ ⋅  ∂p  − pj  = λ ⋅ δ ji , j = 1, K

 ∂p 
 j =1 j i  j  COMP  j  COMP

Vectorial aceste relaţii se mai scriu:

  ∂c∗ 
− p  =0
  ∂p COMP

−  ∂λ∗   ∂c∗ 
 pT   + H ⋅   = λ∗ ⋅ I K
  ∂p COMP  ∂p COMP
 ∂c∗ 
unde matricea   reflectă senzitivitatea cererii la modificarea compensată
 ∂p COMP
 ∂λ∗ 
a preţurilor, iar vectorul   senzitivitatea utilităţii monedei la o
 ∂p  COMP
modificare compensată de preţ.
Matriceal, aceleaşi relaţii se scriu:

 ∂λ∗  
  
 0 − p   ∂p  COMP   0 
   
 − p T H  ⋅  ∗   =  λ∗ ⋅ I  (2.55)
   ∂c    k 

 ∂p  COMP 

de unde, rezolvând, obţinem:


 ∂λ∗  
   −1
 ∂p  COMP   0 − p   0 
 ∗   =  − p T H  ⋅  λ∗ ⋅ I  (2.56)
 ∂c     k 
 
 ∂p  COMP 
deci elementele necesare analizei modificării compensate a preţurilor.
77
Cibernetica sistemelor economice

e) Ecuaţia matriceală fundamentală


Cele trei cazuri analizate până acum pot fi reunite într-o singură relaţie,
denumită ecuaţia matriceală fundamentală a modelului consumatorului, care
are următoarea formă:
 ∂λ∗ ∂λ∗  ∂λ∗  
   
 0 − p   ∂Y ∂p  ∂p COMP  −1 c∗T 0 
 T ⋅  =   (2.57)
− p H  ∗ ∗
 ∗
  0 λ∗ ⋅ I λ∗ ⋅ I 
   ∂c ∂c ∂c   k
 ∂Y ∂p  ∂p 
k

  COMP 
Deoarece matricea Jacobian este nesingulară, această ecuaţie are o soluţie
unică dată de:
 ∂λ∗ ∂λ∗  ∂λ∗  
   
 ∂Y ∂p  ∂p COMP  0 − p   −1 x∗T 0 
 ∗  =   ⋅   (2.58)
   
 − p H   0 λ ⋅ Ik λ ⋅ Ik 
T ∗ ∗
 ∂x ∂x  ∂x 
∗ ∗

 ∂Y ∂p  ∂p  
  COMP 
Forma specială a matricei Jacobian (matrice triangulată inferior) permite,
prin aplicarea formulelor Frobenius-Shur, obţinerea inversei ei ca rezultat al
inversării unor matrice partiţionate. Astfel, notând cu
−1
a= > 0 , avem:
p ⋅ H −1 ⋅ p T
−1
 0 − p  a a ⋅ p ⋅ H −1 
 
 − pT H  =  
 
−1
a ⋅ H ⋅ p
T
a⋅H −1
⋅ p ⋅ p⋅H
T −1
+ H 
−1

Se observă că:
∂λ∗ ∂  ∂U  ∂ 2U
a=− =−  =− 2 (2.59)
∂Y ∂Y  ∂Y  ∂Y
deci scalarul a poate fi interpretat ca rata descreşterii utilităţii marginale a
venitului.
Efectuând produsele în soluţia ecuaţiei fundamentale obţinem:
 ∂c ∗
 = a ⋅ H −1 ⋅ p T
 ∂Y
 ∂c ∗
 = a ⋅ H −1 ⋅ p T ⋅ c T + a ⋅ H −1 ⋅ p T ⋅ p ⋅ H −1 ⋅ λ∗ + 1 (2.60)
 ∂p
 ∂c ∗ 
  = a ⋅ H −1 ⋅ p T ⋅ p ⋅ H −1 ⋅ λ∗ + H −1 ⋅ λ∗
 ∂ p  COMP
78
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

relaţii care pot fi utilizate pentru rezolvarea problemei de analiză complexă a


comportamentului consumatorului.

2.5 Modele de consum intertemporal

În continuare, vom introduce o categorie de modele de consum care arată


modul în care cheltuielile de consum ale unei gospodării sunt legate de venitul
disponibil realizat de această gospodărie şi de rata dobânzii de pe piaţa financiară.
Deoarece venitul ca şi cheltuielile de consum se realizează în decursul timpului,
astfel de modele dinamice de consum se mai numesc şi modele de consum
intertemporal, punându-se astfel în evidenţă faptul că venitul disponibil realizat la
un anumit moment de timp poate fi utilizat pentru consum la un moment de timp
viitor, în timp ce decizia de consum luată la un moment de timp curent poate să
ţină seama de venitul care va fi realizat în viitor.

2.5.1 Structura modelelor de consum intertemporal

Vom da, pentru început, structura generală a modelelor de consum


intertemporal şi vom deduce condiţia de optim de ordinul întâi (ecuaţia Euler)
asociată acestor modele.
Pentru a putea consuma, un individ are nevoie de un anumit venit, care
poate să provină din avuţia acumulată anterior (venituri din proprietate) sau din
veniturile salariale pe care le realizează în prezent. Legătura dintre venit şi consum
la diferite momente de timp este făcută cu ajutorul restricţiilor bugetare.
Există mai multe forme de astfel de restricţii bugetare pe care le vom
analiza în continuare.
Să considerăm, astfel, următoarea restricţie de buget:
at = (1+r) at-1 + yt – ct = (1+r) at-1 + st (2.61)
unde am notat cu at avuţia acumulată până la momentul t, cu r – rata dobânzii
(considerată constantă), cu yt – venitul disponibil realizat la momentul t, cu ct –
cheltuielile de consum la momentul t şi cu st = yt - ct economisirea realizată la
momentul t. Relaţia (2.61) vrea să sugereze faptul că individul începe fiecare
perioadă având o avuţie ce provine din perioada anterioară, primeşte un venit (din
salarii) egal cu yt, consumă ct şi restul economiseşte.
De notat că yt exclude venitul provenind din deţinerea de active financiare
şi reale (deci include numai venitul din muncă) care este dat de termenul r at-1 .
Există şi alte posibilităţi de a scrie restricţia de buget. Astfel, această relaţie
mai poate fi scrisă:
at = (1 + r) (at-1 + yt-1 - ct-1)
sau
at = (1 + r) at-1 + yt-1 - ct-1
fiecare dintre acestea având o justificare economică.

79
Cibernetica sistemelor economice

Versiunea statică a restricţiei bugetare este:


y t = ct (2.62)
Totuşi, o versiune dinamică a relaţiei de tip (2.62) poate fi scrisă în cazul
modelelor de consum cu două sau mai multe perioade în care valoarea actuală
a venitului este egală cu valoarea actuală a consumului dacă se consideră durata
întregii vieţi.
Dacă extindem restricţia de buget la trei perioade de timp, obţinem:
at = st + (1+r) [(1+r) at-2 + st-1] = st + (1+r) st-1 + (1+r)2 at-2
De aici putem scrie:

at = ∑ (1 + r )i st − i (2.63)
i =1

presupunând că lim(1 + r ) i a t −i = 0 , ceea ce este adevărat dacă at-i→ 0. Aceasta


i →∞
înseamnă că după un număr de ani, avuţia acumulată până la un moment de timp
dat este în întregime consumată.
Dacă se presupune, de exemplu, că individul începe viaţa cu o avuţie egală
cu zero, această condiţie este în mod necesar îndeplinită.
O altă modalitate de a obţine relaţia de legătură dintre avuţie şi
economisire este rezolvarea directă a ecuaţiei cu diferenţe (61). Aceasta conduce
la:
at = at+1 (1+r)-1 – st+1(1+r)-1 = - st+1(1+r)-1 – st+2(1+r)-2 - …
de unde:

at = − ∑ (1 + r ) − j st + j (2.64)
j =1

presupunând, acum, că lim (1 + r ) − j a t + j = 0 , ceea ce este, de asemenea, evident.


j →∞

O astfel de condiţie mai este denumită şi condiţie de transversalitate.


Cum pot fi interpretate condiţiile (2.63) şi (2.64)? O versiune dinamică a
echilibrului bugetar este:
VA ({yt}) = VA ({ct}) – at (2.65)
unde am notat cu VA operatorul de valoare actuală. Din relaţia (2.65) obţinem
imediat că:
∞ ∞

∑ (1 + r )
i = −∞
−i
yt + i = ∑ (1 + r ) − i ct + i
i = −∞
(2.66)

relaţie care arată că veniturile realizate de-a lungul unui ciclu de viaţă sunt utilizate
pentru a susţine consumul de-a lungul întregii vieţi. Altfel spus, un individ
consumă tot ceea ce realizează ca venit de-a lungul întregii sale vieţi. În acest mod,
se asigură condiţia ca avuţia iniţială a fiecărui individ să fie egală cu zero. Chiar
dacă un individ moşteneşte o avuţie, aceasta poate fi considerată ca un venit
realizat într-un anumit an al vieţii sale, de exemplu la majorat.

80
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

În continuare, vom introduce preferinţele consumatorului cu ajutorul


unor funcţii de utilitate a consumului. Consumatorul alege un plan de consum {ct}
astfel încât să maximizeze relaţia funcţională:
T
T 
ut' = E [∑ β t u (ct ) / Ω 0 ] = E0 ∑ β t u (ct ) (2.67)
t =0  t =0 
E reprezintă operatorul de aşteptare, u(ct) este o funcţie de utilitate, β este un factor
1
de actualizare, unde β= , θ fiind rata preferinţelor temporale ale
1+θ
consumatorului.
Funcţia u(ct) are proprietăţile obişnuite ale funcţiilor de utilitate şi anume:
u’(ct) > 0 şi u’’(ct) < 0
deci utilitatea consumului creşte odată cu creşterea lui ct iar creşterea respectivă
este cu randament descrescător. Evident că dacă ct=0, atunci şi u(ct)=0.
Rezultă deci că funcţia de utilitate a consumului este concavă. În acest
caz, se obţine o problemă de optimizare a comportamentului consumatorului. Ea
este dată de condiţia necesară de ordinul întâi:
u’(ct) = E[β(1+rt) u’(ct+1) / Ωt]= Et [β(1+rt) u’(ct+1) ] (2.68)
care se numeşte şi ecuaţia Euler.
Această condiţie are loc atunci când panta curbei de indiferenţă a utilităţii
consumului este egală cu panta liniei bugetului.
Să dăm, în continuare, câteva exemple de funcţii de utilitate a consumului
şi de ecuaţii Euler asociate acestora. Astfel, avem funcţia de utilitate pătratică:
u(ct) = a ct – b ct2 (2.69)
cu a>0, u’>0 şi u’’<0. Dacă presupunem că θ = r = ct. , atunci:
ct+1 = ct + εt+1 ; E(εt+1 / Ωt) = 0
În acest caz, dacă se dă ct , nici o altă informaţie disponibilă nu ne poate
ajuta să previzionăm valoarea lui ct+1. Ideea este că indivizii îşi bazează consumul
pe venitul lor permanent. Ei fac acest lucru acum, şi deci ct concentrează toată
informaţia disponibilă acum pentru previzionarea venitului viitor. Dacă ct+1 diferă
de ct aceasta se datorează unor noi informaţii care nu erau disponibile la momentul
t.
Utilizând ecuaţia Euler (2.68) obţinem succesiv:
a-2bct = E[β(1+r) [ (a-2 b ct+1 + εt+1 )/ Ωt] =
= β(1 + r) (a – 2 b ct+1 + E(εt+1 / Ωt)) = β(1 + r)a – 2 b β ct+1(1 + r)
De aici obţinem:
a [ β (1 + r ) − 1]
ct = β (1 + r )ct + 1 − (2.70)
2b
care este o ecuaţie cu diferenţe a cărei soluţie reprezintă planul optim de consum
{ct*}.
O altă funcţie de utilitate este funcţia logaritmică:
u(t) = log ct (2.71)

81
Cibernetica sistemelor economice

Se observă că u’(t) = 1/ct > 0 iar u’’(t) = - 1/ct2 < 0, deci are proprietăţile
funcţiilor de utilitate. Ecuaţia Euler în acest caz este:
1  β (1 + rt +1 ) 
= E  (2.72)
ct  ct +1 

O funcţie de utilitate frecvent utilizată în modelele de consum


intertemporal este şi funcţia putere:
1 1− α
u (ct ) = ct ; α > 0 (2.73)
1−α
Ea poate fi utilizată, de exemplu, în studierea legăturii dintre cheltuielile de
consum şi preţurile activelor.
Pentru funcţia de utilitate (2.73) putem determina un coeficient al
aversiunii faţă de risc, definit ca:
u ' ' (ct )ct
=−α (2.74)
u ' (ct )
Deoarece α>0 pentru a asigura concavitatea funcţiei de utilitate, această
clasă de funcţii are o aversiune faţă de risc constantă. Dacă α este mare în valoare
absolută, atunci există o aversiune mare faţă de risc. De fapt, funcţia (2.73)
generalizează funcţia de utilitate logaritmică (2.74); se observă că dacă α=1 atunci
u(ct) = log (ct). Ecuaţia Euler este în acest caz:
ct−α = Et [ β (1 + rt +1 )ct−+α1 ] (2.75)
O ultimă funcţie de utilitate pe care o introducem este funcţia
exponenţială:
u(ct) = - exp(-α ct) / α (2.76)
Ecuaţia Euler corespunzătoare acestei funcţii este:
exp(-α ct) = Et[β(1+rt+1) exp(-α ct+1)] (2.77)

2.5.2 Rezolvarea modelelor de consum intertemporal

Pentru a putea rezolva modelele de consum intertemporal trebuie să


stabilim o relaţie între funcţia de consum şi venitul permanent. Utilizând informaţia
din restricţia de buget, se pot determina expresii pentru ct pe care le vom numi
funcţii de consum. Ele dau, în principal, cauzele variaţiei în timp a cheltuielilor de
consum.
De exemplu, în cazul unui model cu funcţie de utilitate pătratică (2.69),
presupunem că T → ∞, deci durata de viaţă a consumatorului este veşnică. Dacă
ignorăm incertitudinea introdusă de εt, avem:
ct+1 = ct (2.78)
Să utilizăm pentru restricţia de buget relaţia:
at = (1+r) (at-1 + yt-1 – ct-1) (2.79)

82
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

Scriind desfăşurarea în timp a procesului de acumulare a avuţiei, obţinem:


at + yt + (1+r)-1yt+1 + (1+r)-2yt+2 +… = ct + (1+r)-1ct+1 + (1+r)-2ct+2 +…
(2.80)
Presupunând însă că consumul este constant (ct+1=ct), atunci partea dreaptă
a relaţiei de mai sus devine:
 1  c t (1 + r )
c t [1 + (1 + r)-1 + (1 + r) - 2 + ...] = c t  −1 
= (2.81)
1 − (1 + r )  r
astfel că:
r
ct = [at + yt + (1 + r ) −1 yt +1 + (1 + r ) − 2 yt + 2 + ...] (2.82)
1+ r
este funcţia de consum asociată funcţiei de utilitate pătratică.
Hayashi a arătat că, în ipoteza venitului permanent, venitul este important
şi nu structura acestuia. Astfel, într-un model intertemporal de consum cu două
perioade individul consumă valoarea anuităţii venitului aşteptat obţinut din muncă
şi din avuţia deţinută. Valoarea anuităţii poate fi dedusă, de exemplu, presupunând
că nu există venit din muncă, ci numai avuţie financiară at , chiar dacă individul se
retrage din activitate dar trăieşte veşnic. Cât de mult ar trebui el să consume în
acest caz? Aici funcţia de consum este:
 r 
ct =   at (2.83)
1+ r 
în timp ce restricţia de buget este:
at+1 = at(1+r) – ct(1+r) (2.84)
Din cele două relaţii obţinem:
 r 
at +1 = at (1 + r ) −   (1 + r ) at = at (2.85)
1+ r 
Deci acest consumator cheltuieşte venitul net obţinut din dobândă şi
menţine avuţia constantă. De aici rezultă că propensitatea marginală pentru
consum din avuţie este aproximativ egală cu rata constantă a dobânzii, r.
După cum am văzut mai sus, funcţia de consum se obţine utilizând ecuaţia
de ordinul întâi care reprezintă condiţia necesară de optim a unei probleme de
maximizare cu criteriu pătratic.
Acelaşi rezultat se poate obţine presupunând că individul menţine cel mai
înalt nivel de consum posibil constant. Să notăm acest nivel cu:
c = ct + j (2.86)
Dacă înlocuim acest nivel constant în versiunea actualizată a restricţiei de
buget, obţinem:
1
c= [at + yt + (1 + r ) −1 yt +1 + (1 + r ) − 2 yt + 2 + ...] (2.87)
1+ r
care constituie relaţia de definiţie obişnuită pentru venitul permanent, ytp. Uneori,
în modele, se consideră că ct = k ytp. (Ando – Modigliani).

83
Cibernetica sistemelor economice

Consumul agregat nu este însă constant. Presupunând că există


incertitudine, putem generaliza funcţia de consum sub forma:

r
ct = [at + yt + Et ∑ (1 + r ) − i yt + i ] (2.88)
1+ r i =1
unde consumul este bazat pe aşteptările privind veniturile viitoare, aşteptări
formate în momentul t.
Astfel de modele de consum intertemporal sunt mai complicate deoarece
Et(yt+I) nu este inobservabil şi trebuie specificat într-o anumită formă.

2.5.3 Un model de consum intertemporal cu contribuţii


la fondul de pensii
Considerăm un consumator care se angajează (începe să realizeze venituri)
în anul t, se pensionează în anul ν (ν > t) şi trăieşte până în anul T.
Se pune problema determinării nivelelor optime de consum în fiecare an τ
(t< τ <T) astfel încât satisfacţia consumatorului (utilitatea consumului său) să fie
maximă în condiţiile în care cheltuielile sale de consum nu depăşesc veniturile
realizate. În perioada activă presupunem că aceste venituri provin din salariu, din
care, pe lângă consum, se depune o parte la fondul de asigurări sociale şi fondul de
pensii. În perioada de pensie, veniturile destinate consumului provin din fondul de
pensii şi asigurări sociale.
Problema de optimizare a consumului intertemporal în acest caz se scrie:
T
1
max U ( c τ ) =
{cτ } ∑
τ
(1 + r )
=t
t −τ

1−γ
c τ1 − γ

în condiţiile:
T T


τ =t
(1 + r ) t − τ − 1 c τ = a t + y ∑ (1 + r ) t − τ − 1 δ τ (1 − δ τ )
τ =t
1 1− γ
Aici r este rata dobânzii; funcţia de consum cτ este de tip Bernoulli
1−γ
cu parametrul 0 < γ < 1; at este avuţia deţinută de consumator la momentul t; y este
venitul mediu anual realizat de consumator din salariu.
În ceea ce priveşte mărimile δτ şi ρτ, acestea sunt definite în modul
următor:
 1, 0<τ≤ν
δτ = 
 δ , ν<τ≤T
reprezintă ponderea venitului anului τ în venitul mediu anual din salariu y. Se
observă că în perioada vieţii active întreg venitul anului τ intră în determinarea
venitului mediu în timp ce după pensionare această pondere se reduce la δ care
arată ce procent din venitul mediu anual mai primeşte consumatorul după ce s-a
pensionat.

84
Sistemul cibernetic al consumatorului (Gospodăriei)

ρ, 0<τ≤ν
ρτ =
0, υ < τ ≤ T
Aici ρ reprezintă rata prelevărilor din venitul anual la fondul de pensii şi
asigurări sociale(o vom considera constantă). În perioada vieţii active,
consumatorul plăteşte un procent ρ din venit la fondul de pensii şi asigurări sociale,
restul de 1- ρ va fi utilizat pentru consum. De aici rezultă că:
1- ρ, 0 < τ ≤ ν
1- ρτ =
1, ν<τ≤T
arată că consumatorul plăteşte o parte 1- ρ în timpul vieţii active la fondul de
asigurare socială şi de pensii (0 < τ ≤ ν) şi nu mai plăteşte nimic după pensionare.
Aşadar, în perioada vieţii active, indivizii (consumatorii) plătesc y·ρ·ν din
venit pentru asigurări sociale şi pensii. După pensionare, aceştia primesc înapoi y·δ
(T- ν) din aceste fonduri.
La echilibru, cele două sume trebuie să fie egale, deci:
y·ρ·ν = y·δ (T- ν)
de unde:
ρ·ν = δT – δν ⇒ δ (T- ν) = ρ·ν
sau:
υ
δ =ρ
T −υ
Dacă înlocuim în model valoarea lui δ dată de această relaţie, avem:
T
t −τ 1 1−γ
max U(cτ ) = ∑ (1+r) cτ
{cτ } τ =t 1−γ
P1: în condiţiile:

T T t −τ −1 T t −τ −1

∑ (1+ r) cτ = at + y∑ (1+ r)
t −τ −1
(1− ρ) + y∑ (1+ r) ⋅δ
τ =t τ =t τ =t
deoarece, după cum se observă:
(1- ρ)⋅1 0<τ<ν
δυ(1-ρτ) =
δ⋅1 ν≤τ≤T
Pentru problema P1, condiţiile necesare de optim cer maximizarea
Lagrangeanului, deci a funcţiei:

L(cτ;λ)
t−τ
1 1−γ  υ υ
cτ −λ at + y∑ (1+r) (1−ρ) + y ∑ (1+r) δ − ∑ (1+r) cτ 
T t−τ −1 T t−τ −1 t−τ −1
∆ ∑ (1+r)
τ=t 1+γ 
 τ=t τ=υ+1 τ=t 

85
Cibernetica sistemelor economice

Ele sunt următoarele:


∂L(cτ ; λ )
=0
∂ cτ
∂L(cτ ; λ )
=0
∂λ
La fel observăm că:
t −τ −1
ν
1 − β ν −t +1
∑ (1 + r ) =β ,
τ =t 1− β
iar:
t −τ −1
T
1− β T−ν
∑(1+ r)
τ =ν +1
= βν −t+2
1− β
Înlocuim acum sumele astfel determinate în cea de a doua condiţie şi
obţinem:
1 − β T −t +1 1 − β ν −t +1 1 − β T −ν
β cτ = at + y (1 − ρ )β + y ⋅ δ ⋅ β ν −t + 2
1− β 1− β 1− β
De aici, ţinând cont şi de faptul că, la echilibru:
ν
δ = ρ
T −ν
obţinem expresia care dă consumul optimal cτ* , τ ∈ [t , T ] , şi anume:
1   ν ν 
rat + y (1 − ρ ) − (1 − ρ )β
ν −t +1
cτ =
*
+ρ β ν −t +1 − ρ β T −t +1 
1− β T −t +1
  T −ν T −ν 
Acum, putem determina efectele pe care le au diferitele mărimi care
intervin în relaţia de mai sus diferenţiind total cτ în raport cu aceştia. Avem:
dc ∂c ∂c ∂c dc ∂c
dc = ⋅ dr + dat + dy + dT + dν + dρ
dr ∂at ∂y ∂T dν ∂ρ
Fiecare factor din partea dreaptă exprimă influenţa marginală pe care o are
factorul respectiv în modificarea lui c cu o unitate.
∂c r
De exemplu, = arată cu cât creşte consumul dacă avuţia
∂at 1 − β T −t +1
creşte cu o unitate. Analiza poate continua în acelaşi fel pentru fiecare factor (y, T,
ν, ρ) în parte.

86
CAPITOLUL III
SISTEMUL CIBERNETIC AL PRODUCĂTORULUI
(FIRMEI)

Împreună cu gospodăria (consumatorul), firma (producătorul) constituie un


sistem fundamental al microeconomiei. Studiul cibernetic al proceselor de la
nivelul firmei începe cu abordarea caracteristicilor sistemice ale acesteia şi a
interdependenţelor cu celelalte sisteme din mediul înconjurător. Înţelegerea locului
şi rolului firmei necesită explicitarea subsistemelor sale componente şi a
mecanismelor care se formează în cadrul acestor subsisteme, mecanisme ce asigură
reglarea şi autoreglarea în cadrul firmei şi a acesteia cu procesele şi fenomenele ce
se petrec în exterior.
Descrierea acestor mecanisme se face introducând modele dinamice de
firmă, care surprind evoluţia proceselor tehnice, economice şi financiare, arătând
cum aceste procese se pot controla şi coordona prin modificări de parametri şi/ sau
restricţii.

3.1 Firma ca sistem cibernetic

Firma, privită ca sistem, concentrează, combină şi organizează resurse în


scopul de a produce bunuri şi/sau servicii destinate vânzării pe piaţă.
Firmele apar şi există deoarece ar fi foarte ineficient pentru managerii lor
să încheie contracte separate cu muncitorii (proprietari ai forţei de muncă), cu
proprietarii de capital, pământ şi alte resurse necesare procesului de producţie şi
distribuţiei produselor pe piaţă. În loc de aceasta, se încheie contracte pe termen
lung cu muncitorii pentru ca aceştia să execute un număr de operaţii sau funcţii în
schimbul unui salariu şi/sau al altor beneficii.
Un astfel de contract general este mai puţin costisitor decât un număr mare
de contracte de muncă separate şi mult mai avantajos atât pentru manageri cât şi
pentru muncitori şi alţi proprietari de resurse necesare producţiei.
Sistemul firmei este supus unor limitări sau constrângeri, date de abilitatea
managerilor de a controla şi orienta eficient evoluţia în timp a firmei. Este adevărat
că, până la un punct, o firmă poate să depăşească aceste dezavantaje, date de
dimensiunile mari sau de o dezeconomie de scală, stabilind, de exemplu, o
împărţire în subsisteme relativ autonome. Eventual, creşterea eficienţei sistemului
său informaţional sau informatic poate mări coeziunea dintre management şi
fiecare subsistem în parte.
Totuşi, orice sistem de firmă va atinge o anumită limită la care costurile
realizării unor operaţii sau servicii adiţionale vor fi mai mari decât costurile
implicate de realizarea lor de către alte firme.
87
Cibernetica sistemelor economice

Funcţia principală a firmei ca sistem este, deci, de a cumpăra sau închiria


resurse sau inputuri de servicii de muncă, capital şi materii prime şi a le transforma
în bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă.
Proprietarii inputurilor (muncă, capital, pământ, clădiri ş.a.) utilizează
venitul obţinut prin vânzarea/închirierea serviciilor factorilor de producţie pentru a
cumpăra bunuri şi servicii produse de firme.
Apare astfel un flux circular generat de activitatea economică a firmelor,
în cadrul căruia firmele nu numai că realizeză produse şi servicii destinate vânzării
dar oferă locuri de muncă muncitorilor şi plătesc impozite şi taxe către guvern în
schimbul unor servicii oferite de acesta (educaţie, sănătate, apărare ş.a.) pe care
firmele nu le pot îndeplini deloc sau în mod eficient (vezi figura 3.1).
Sistemul cibernetic al firmei reprezintă un sistem fundamental al
economiei de piaţă. El este alcătuit din mulţimea producătorilor individuali, deci a
acelor subsisteme care, utilizând factori de producţie (muncă, capital, pământ,
informaţie tehnologică ş.a.), realizează bunuri şi servicii destinate consumului
intermediar sau consumului final.
Combinaţia de factori se face, în cadrul fiecărui subsistem, conform unei
metode de producţie (tehnologii) care determină o utilizare mai eficientă sau mai
puţin eficientă a resurselor de care dispune acesta.

88
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Figura nr. 3.1


Funcţia esenţială a firmei în cadrul economiei este de a forma oferta
agregată pe piaţa bunurilor şi serviciilor (P.B.S) precum şi cererea pe piaţa
inputurilor (factorilor de producţie) (P.F.P).
Se observă existenţa a două bucle feedback principale: una între piaţa
bunurilor şi serviciilor şi firmă, iar cealaltă între piaţa factorilor de producţie şi
firmă (figura 3.2).

89
Cibernetica sistemelor economice

de piata ale

Sistemul cibernetic al
producătorului (firmei)

Figura nr. 3.2


Prima buclă feedback are rolul principal de a adapta permanent producţia
firmei la cerinţele pieţei bunurilor şi serviciilor, exprimate, în esenţă, prin cantitatea
de bunuri şi servicii cerută şi de preţurile de piaţă. Desigur că la aceste cerinţe
esenţiale se pot adăuga cele legate de calitatea produselor, modernitatea lor,
service-ul oferit, etc.
Pe baza preţurilor de piaţă ale produselor, firmele îşi formează oferta de
produse care este trimisă pe piaţă, participând la formarea ofertei agregate a
acesteia. Prin vânzarea produselor pe piaţă, firma primeşte venitul total care,
evident, depinde ca mărime de modul în care oferta firmei a satisfăcut o parte
90
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

cât mai mare din cererea agregată a pieţei. Ciclul se reia, firma realizând o nouă
ofertă de produse folosind o parte din venitul obţinut în perioada anterioară şi
utilizând informaţia conţinută în preţurile de piaţă ale produselor.
A doua buclă feedback este utilizată de firmă pentru a-şi adapta producţia
la oferta de factori de producţie existentă. Pornind de la programul de producţie al
perioadei respective şi de la preţurile inputurilor pe piaţa factorilor de producţie,
firma lansează cereri de factori. Aceste cereri formează, pe piaţa factorilor de
producţie, o parte din cererea totală de factori. Firma primeşte, în urma acestei
cereri, anumite cantităţi de factori care permit realizarea unei anumite cantităţi de
produse destinate vânzării pe piaţă. Altfel spus, bucla feedback formată cu piaţa
factorilor de producţie acţionează ca o restricţie la bucla formată cu piaţa bunurilor
şi servicilor, ea permitând realizarea unei cantităţi mai mari sau mai mici de
produse, în funcţie de cantitatea de inputuri ce poate fi achiziţionată de către firmă.

3.2 Sistemul cibernetic al firmei: structura


şi funcţionarea acestuia

Aplicarea riguroasă a concepţiei şi metodelor cibernetice în studiul firmei


necesită, înainte de toate, considerarea acesteia ca un sistem dinamic, deschis,
având un comportament deosebit de complex şi supus unor restricţii şi condiţionări
induse de alte micro şi macrosisteme din mediul extern : alte firme, bănci, pieţe,
stat ş.a. Realizarea unui model coerent al structurii şi funcţionării firmei ca sistem
cibernetic cere, mai întâi, descrierea subsistemelor acesteia şi a interdependenţelor
dintre ele şi cu mediul extern, explicitarea mecanismelor principale de reglare ce se
formează în cadrul ei şi integrarea acestor mecanisme într-un model de ansamblu al
sistemului cibernetic al firmei.

3.2.1 Structura generală a firmei

Vom considera, în continuare, că sistemul cibernetic al firmei este alcătuit


din cinci subsisteme:
a) Subsistemul raporturilor cu piaţa bunurilor şi serviciilor (S1);
b) Subsistemul de producţie (tehnologic) (S2);
c) Subsistemul preţuri-costuri-profitabilitate (S3);
d) Subsistemul asigurării cu factori de producţie (inputuri) (S4); şi
e) Subsistemul financiar (S5).
În figura 3.3 sunt reprezentate aceste subsisteme precum şi conexiunile lor
cu alte sisteme din mediul extern. Se observă faptul că firma funcţionează în cadrul
anumitor limite care includ subsistemele amintite mai sus împreună cu conexiunile
şi interdependenţele dintre ele.

91
Preţul de vânzare
Informaţii despre producţie
Informaţii despre piaţă
Investiţii de
dezvoltare
Piaţa bunurilor Vânzări Informaţii
Subsistemul Produse Subsistemul Subsistemul Informaţii Concurenţi
reporturilor cu finite privind privind
de producţie preţuri-costuri
Comenzi piaţa bunurilor concurenţa concurenţa
(tehnologic) profitabilitate
(S1) (S2) Informaţii (S3)
Program de privind
profitabilitatea Investiţii Stat
producţie alocate Taxe
Reclamă
publicitate Necesar de Inputuri Necesar din
investiţii dezvoltării
inputuri (profitabile)
Sistemul Subvenţii
Subsistemul Costul
cibernetic Subsistemul
al firmei asigurării cu factori facturilor financiar Dividende
Acţionari
de producţie Plata (S5)
(S4) Împrumuturi
Informaţii facturilor directe
privind Cerere de Factori de Cerere de Credite
factori Depozite
preţul factori producţie acordate
factorilor
Piaţa factorilor Piaţa financiară
Bănci
Mediul extern
Oferta de credite

Figura nr. 3.3 92


Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

În exteriorul acestor limite există o serie de alte sisteme cu care firma


stabileşte diferite legături necesare bunei desfăşurări a propriei activităţi. Printre
aceste sisteme sunt cuprinse: piaţa bunului (bunurilor) sau serviciului (serviciilor)
pe care firma îl (le) realizează, piaţa factorilor de producţie (inputurilor) necesare
activităţii firmei (muncă, maşini, echipamente, materii prime, materiale, pământ,
etc.), piaţa financiară (bănci şi/sau piaţa de capital) pe care firma obţine resurse
financiare necesare desfăşurării continue şi dezvoltării activităţilor proprii, alte
firme concurente, acţionariatul şi statul. Pe măsură ce vom descrie fiecare
subsistem din cadrul firmei vom explicita şi interdependenţele specifice pe care
acestea le realizează cu sistemele din mediul extern. Aceste conexiuni sunt de
natură materială, informaţională, financiară, umană, etc, ceea ce face ca
mecanismele şi fluxurile care sunt influenţate de aceste conexiuni să aibă o
complexitate ridicată, cerută de integrarea în acelaşi subsistem a unor legături atât
de diferite.
Mediul extern al firmei, format din sistemele amintite, împreună cu
legăturile de intrare şi de ieşire stabilite cu firma, este el însuşi dinamic, complex,
foarte des contradictoriu şi competitiv cu firma, structura şi funcţionarea acesteia
fiind influenţate în mod decisiv de calitatea mediului.
Abordarea sistemică a firmei cere deci şi o abordare de acelaşi tip a
mediului, între cele două sisteme astfel formate având loc o multitudine de procese
de schimb de ordin material, uman şi informaţional la care firma trebuie permanent
să se adapteze în aşa fel încât să-şi realizeze obiectivele proprii.
Din această perspectivă, firma nu mai apare ca o entitate cu un singur scop
şi o unitate decizională, ci ca o coaliţie a unor grupuri diferite având scopuri
multiple şi fiind multidecizională (Cyert şi March, 1967). Firma este, deci, formată
prin coagularea mai multor grupuri: manageri, muncitori, acţionari, clienţi,
furnizori, bancheri, etc., fiecare grup având propiul său set de scopuri sau cereri.
De exemplu, muncitorii, care sunt asimilaţi angajaţilor firmei, doresc salarii mari,
pensii bune şi condiţii bune de muncă. Managerii vor salarii mari, putere, prestigiu.
Acţionarii vor profituri mari, creşterea capitalului deţinut şi a părţii de piaţă
ocupate de firmă. Clienţii doresc preţuri mici şi produse de bună calitate. Furnizorii
vor contracte sigure şi preţuri mari pentru materiile prime şi materialele pe care le
vând firmei, etc. Cele mai importante grupuri sunt, evident, cele implicate direct în
activităţile firmei: managerii, angajaţii şi acţionarii.
Apare astfel o dihotomie de bază în firmă. Pe de-o parte, există grupuri
relativ omogene în ce priveşte scopurile urmărite şi, pe de altă parte, există coaliţia-
organizaţie denumită firmă. Consecinţa unei astfel de dihotomii este apariţia unui
conflict de scopuri: grupurile pot avea (şi de regulă au) scopuri diferite de acelea
ale firmei considerată în ansamblul său.
Cyert şi March (1967) arată că scopurile firmei depind de (sunt
determinate de) cererile grupurilor, în timp ce anumite cereri ale grupurilor sunt
influenţate de factori diferiţi, cum ar fi: aspiraţiile membrilor grupului, succesul din
trecut al grupului în urmărirea cererilor lor, realizările altor grupuri din aceeaşi
firmă sau din alte firme , informaţia de care dispun, etc.

93
Cibernetica sistemelor economice

Fiecare grup al firmei are o multitudine de cereri privind firma-organizaţie,


adesea în conflict cu cererile celorlalte grupuri şi cu scopurile generale ale firmei.
Cererile fiecărui grup sunt prea multe şi nu pot fi satisfăcute într-o singură perioadă
datorită cantităţii limitate de resurse disponibile din cadrul firmei. Deci, într-o
anumită perioadă de timp, diferitele grupuri formulează doar o parte din cererile
lor, şi anume pe acelea pe care le consideră cele mai importante, păstrându-le pe
celelalte pentru perioadele următoare.
Cererile diferitelor grupuri concurează pentru resursele limitate ale firmei,
apărând astfel un conflict permanent. Conflictul este inevitabil în orice coaliţie ai
cărei membri concurează pentru a obţine o parte dintr-o cantitate de resurse
limitate. În aceste condiţii, diferitele grupuri trebuie să negocieze continuu pentru
a-şi atinge propriile scopuri.
Nu trebuie pierdută din vedere relaţia existentă între aceste cereri şi
obiectivele trecute. Cererile iau forma unor nivele de aspiraţie. Cererile grupurilor
se schimbă continuu, dependent de obiectivele trecute şi de schimbările care au loc
în cadrul firmei şi a mediului extern. În orice perioadă de timp dată, cererile care
vor fi structurate de un grup particular depind de obiectivele trecute urmărite de
grupul respectiv, de cele atinse de alte grupuri din aceeaşi firmă, de obiectivele
urmărite de grupuri similare din alte firme, de nivelele de aspiraţie din trecut, de
aşteptări şi de informaţia disponibilă.
Cyert şi March, argumentează că relaţia dintre cererile – aspiraţii şi
obiectivele trecute ale fiecărui grup depind de schimbările actuale şi aşteptate în
performanţele firmei precum şi de schimbările în mediul extern.
Mai întâi, într-o “stare staţionară”, fără creştere sau schimbări dramatice în
mediul extern, aspiraţiile (cererile) şi obiectivele trecute tind să devină egale. În al
doilea rând, într-o situaţie dinamică de creştere, nivelele de aspiraţie (cererile) sunt
decalate faţă de obiective. Această întârziere temporală permite firmei să
acumuleze “surplusuri” sau “ profituri în exces”, care să fie utilizate ca un mijloc
de rezolvare a conflictului din cadrul firmei şi care acţionează ca un stabilizator al
activităţii firmei într-un mediu extern schimbător. În sfârşit, într-o perioadă de
declin a activităţii firmei, cererile sunt mai mari decât obiectivele trecute, deoarece
nivelele de aspiraţie ale grupurilor se ajustează destul de lent în jos.
Acest proces de formare a cererilor şi nivelelor de aspiraţie constituie
aspectul dinamic: cererile-nivele de aspiraţie la orice moment de timp t depind de
istoria anterioară a firmei, deci de nivele anterioare de realizare a obiectivelor şi de
nivelele precedente de aspiraţie.
Dându-se resursele limitate ale firmei în orice perioadă de timp, nu toate
cererile pot fi satisfăcute. Apare astfel un proces de negociere continuă între
diferite grupuri ale fimei-colaliţie precum şi conflicte inevitabile.
Abordarea sistemică şi cibernetică a firmei permite explicitarea scopurilor
firmei, a conflictelor dintre cererile diferitelor grupuri, permiţând reconcilierea şi
evitarea cât mai mult posibil a acestor conflicte în procesele decizionale ale firmei.

94
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

3.2.2 Subsistemele firmei

Am arătat mai sus că firma poate fi structurată, dintr-o perspectivă


sistemică şi cibernetică, în cinci subsisteme S1 ÷ S5. Fiecare dintre aceste
subsisteme realizează anumite funcţii bine precizate care contribuie la atingerea
obiectivelor generale ale firmei. Ele pot apărea mai mult sau mai puţin bine
structurate în diferite firme în funcţie de profitul, gradul de dezvoltare, stilul
managerial din cadrul firmelor respective, etc. De regulă, aceste subsisteme pot fi
suprapuse unor servicii şi compartimente existente în cadrul firmelor: producţie,
aprovizionare, desfacere, resurse umane, financiar-contabile. Trebuie spus însă că
viziunea cibernetică este mai cuprinzătoare decât cea managerială; subsistemele
firmei au obiective specifice, mecanisme decizionale proprii şi realizează
interdependenţe complexe cu alte sisteme din mediul extern.
De aceea, un astfel de subsistem nu se suprapune perfect unui serviciu sau
compartiment funcţional al firmei, putând include elemente componente şi din alte
servicii şi realizând funcţii cu mult mai complexe decât cele asociate cu viziunea
managerială asupra diferitelor servicii şi compartimente funcţionale ale firmei.
Să descriem în continuare mai detaliat aceste subsisteme ale firmei.

A) Subsistemul raporturilor cu piaţa (S1)

Întreaga activitate a firmei este orientată către piaţă, deci către satisfacerea
într-o măsură cât mai mare a cererii pentru un anumit produs şi / sau serviciu.
Pentru aceasta, firma concentrează toate resursele materiale şi financiare de care
dispune, reuşind să satisfacă o parte mai mare sau mai mică a pieţei produsului şi /
sau serviciului pe care îl realizează. Expresia modului în care firma reuşeşte acest
lucru este scopul-vânzări sau scopul-parte de piaţă deţinută care constituie deci
obiectivul principal al subsistemului raporturilor cu piaţa.

1) Structura şi funcţionarea subsistemului S1

Acest subsistem este, deci, interfaţa dintre firmă şi piaţa bunului şi/sau
serviciului realizat, el declanşând, în continuare, în cadrul firmei procese prin care
aceasta se adaptează continuu la cererea pieţei, oferind spre vânzare produse şi/sau
servicii pe care, de regulă, le şi realizează.
În figura 3.4 este reprezentat subsistemul raporturilor cu piaţa şi
principalele sale conexiuni. Piaţa bunurilor şi serviciilor îşi exercită influenţa
asupra firmei în principal prin intermediul cererii pentru bunul şi/sau serviciul pe
care îl oferă firma. Această cerere se formează prin interacţiunea pieţei amintite cu
sistemul consumatorului şi poate fi influenţată într-o măsură redusă (prin reclamă
şi publicitate) sau chiar deloc de către firmă.
Firma cunoaşte această cerere fie direct, sub forma comenzilor primite de
la clienţi, fie indirect pe baza studiilor de piaţă pe care le întreprinde.

95
Cibernetica sistemelor economice

Cererea (comenzile) depinde de factori economici şi sociali, variabile psihologice


şi politice etc.
Pe baza informaţiilor primite de la piaţă şi a informaţiilor disponibile intern
(preţul de producţie, capacităţi existente, factori de producţie, ş.a), S1 elaborează un
program de producţie pe care-l remite subsistemului S2.

Informaţii despre piaţă Informaţii despre


S3
(preţul pieţei) producţie

Piaţa bunurilor şi serviciilor


Vânzări Subsistemul
Produse
raporturilor S2
cu piaţa (S1) finite
Comenzi

Reclamă, publicitate Program de producţie

Figura nr. 3.4

2) Modelarea cererii de produse a pieţei

Analiza pieţei pe care o întreprinde firma trebuie să explice influenţele


cererii pieţei asupra cantităţii cerute (comandate). Cel mai obişnuit mod de a face
acest lucru este determinarea unei relaţii cantitate-preţ prin intermediul căreia să se
exprime cantităţile de produs cerute pentru diferite nivele ale preţului de vânzare
practicat pe piaţă. Între cele două variabile poate fi formulată şi o “lege a cererii”
care nu reprezintă însă decât o observaţie cu caracter empiric, privind variaţia
inversă a cererii (comenzilor) în raport cu mărimea preţului pe piaţă.
Dacă firma nu este de monopol, deci ea nu poate stabili unilateral preţul de
piaţă, atunci ea trebuie să ia informaţia privind preţul pieţei ca atare şi să
determine comenzile probabile asociate nivelului respectiv al preţului de piaţă.
Aceste comenzi determinate pe o perioadă de timp dată (o lună, un
trimestru sau un an), se transformă într-un program de producţie pe care S1 îl
transmite subsistemului de producţie (S2). De la acest subsistem sunt primite
produse realizate (finite) pe care S1 le livrează către piaţa bunurilor şi serviciilor.
Livrările (vânzările) respective se fac în raport cu un preţ de producţie (la poarta
fabricii) primit de la subsistemul preţuri-costuri-profitabilitate (S3) unde este
comparat cu preţul de vânzare pe piaţă.
În funcţie de raportul dintre cele două preţuri, firma poate vinde o cantitate
mai mare sau mai mică de produse, depinzând de decalajul care există între preţul
de vânzare şi preţul de producţie. Evident că poate apare şi cazul în care raportul
dintre cele două preţuri este nefavorabil firmei, ea vânzând în pierdere. Acest lucru

96
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

nu poate dura mult timp deoarece firma riscă să intre în faliment. Ea are două
alternative: să nu mai vândă produsul respectiv sau să reducă preţul de producţie
sub cel de piaţă. Prima alternativă se poate realiza atunci când firma mai vinde şi
alte produse care sunt profitabile. A doua alternativă necesită reducerea costurilor
de producţie, deci şi a preţului de producţie. Acest lucru se poate face, însă, în
anumite limite, date de tehnologiile de producţie utilizate şi de forţa de muncă
angajată.
Uneori firmele, pentru a-şi spori vâzările şi / sau a putea vinde la un preţ
superior celui de pe piaţă, utilizează reclama şi publicitatea care, însă, induc
anumite costuri suplimentare.
Exprimarea mai exactă a cererii pentru un produs ca funcţie de variabilele
care determină această cerere conduce la o formă analitică pentru funcţia de
cerere a pieţei. Aceasta reprezintă o expresie matematică a dependenţei dintre
cantitatea de produse cerută şi preţul produsului şi / sau alte variabile socio-
economice pertinente.
Astfel, dacă notăm cu x1 , x2 , … , xn variabilele în raport cu care exprimăm
cererea pe piaţă, atunci :
D = f(x1 , x2 , … , xn)
unde D reprezintă volumul cererii dintr-un anumit produs, atunci putem avea
pentru D diferite tipuri de relaţii funcţionale, cum ar fi:
n
D = a1 x1 + a 2 x 2 + ... + a n x n = ∑ a i x i
i =1
deci o relaţie funcţională liniară aditivă, sau:
n
D = c x1b1 x2b2 ... xnbn = ∏ c xibi
i =1
deci o relaţie funcţională multiplicativă. Aici ai , bi şi c sunt parametri cunoscuţi
(sau care pot fi estimaţi).
De regulă, însă, funcţia de cerere se introduce în modelele de firmă sub
formă simplificată, în care singura variabilă cauzală o reprezintă preţul de piaţă al
produsului, p. Această relaţie, numită şi relaţie cantitate-preţ, ia forma:
D(t) = f ( p(t) )
În acest caz, funcţia f poate fi liniară, deci :
D(t) = a p(t) ; a < 0
sau neliniară:
D(t) = a p(t)b ; a < 0 ; 0 < b < 1
sau poate avea alte forme deduse din studiul evoluţiei anterioare a relaţiei
respective.
De exemplu, putem avea o funcţie logaritmică, deci:
D(t) = a + b ln p(t) ; a > 0 ; b < 0
Acum, legea cererii poate fi formultă în modul următor: “în mod normal,
cu cât preţul unui produs este mai mare cu atât cantitatea cerută din acel produs
este mai mică şi invers, cu cât preţul produsului este mai mic cu atât mai mare este

97
Cibernetica sistemelor economice

cantitatea pe care consumatorii doresc să o cumpere din produsul respectiv,


presupunând că toate celelalte variabile cauzale nu se modifică”.
Uneori, în modelele de firmă este convenabilă utilizarea unei funcţii
inverse a cererii:
p(t) = f – 1(D(t))
în care preţul se exprimă ca funcţie de cantitate de produs cerută pe piaţă.
Reprezentarea grafică a funcţiei cererii pentru un anumit produs conduce la
o curbă a cererii care, în condiţii normale, este descendentă (are panta negativă)
(vezi figura 3.5).
Reprezentarea unei astfel de curbe pentru piaţa produsului pe care este
activă firma este, de multe ori, dificilă deoarece necesită studii de piaţă laborioase
care pot fi foarte costisitoare, mai ales dacă firma deţine o parte de piaţă redusă.
De aceea, în astfel de situaţii, se preferă reprezentarea legăturii dintre firmă
(prin subsistemul S1) şi piaţă cu ajutorul unei funcţii a vânzărilor, definită ca:
S(t) = f ( Q(t) )
unde Q reprezintă rata outputului firmei (producţia pe unitatea de timp), iar S este
expresia valorică a vânzărilor la momentul t.

p(t)

D(t)

Figura nr. 3.5


Figura
Putem considera, de exemplu, că:
S(t) = p(Q) Q(t)
unde p(Q(t)) reprezintă preţul de producţie (la poarta fabricii), iar Q(t) este, ca şi
mai înainte, rata outputului firmei.
În aceste condiţii, funcţia vânzărilor S(t) trebuie să satisfacă următoarele
proprietăţi:
1. S’ (Q) > 0 , deci vânzările sunt crescătoare în raport cu outputul;
2. S’’ (Q) < 0 , altfel spus, pe măsură ce outputul este mai mare, creşterea
vânzărilor este din ce în ce mai mică (funcţia S(.) are deci randament
descrescător în raport cu Q);
3. S(Q) > 0 dacă Q > 0, această proprietate asigurând existenţa vânzărilor
când firma realizează o producţie diferită de zero.
98
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

În cadrul subsistemului relaţiilor cu piaţa sunt concentrate şi instrumentele


de care dispune firma pentru a influenţa cererea pentru produsele şi serviciile
realizate. Cele mai importante instrumente în acest sens sunt : reclama,
publicitatea, preţul de vânzare, politica de produs, distribuţia, forţa de vânzare ş.a.
De exemplu, pentru a reflecta modul în care reclama şi publicitatea
influenţează asupra volumului vânzărilor se poate utiliza o relaţie de forma:
 S( t )
S ( t ) = a1 A( t ) 1 −  − a2 S ( t ) (3.1)
 D 
unde A(t) reprezintă cheltuieli cu reclama şi publicitatea, S(t) – volumul vânzărilor,
a1 – un parametru de reacţie, a2 – parametru de decalaj (întârziere), D – cererea
totală a pieţei (estimată).
Relaţia (3.1) implică un efect de saturare, şi anume când firma se apropie
de o parte de piaţă deţinută de 100% (deci S(t) se apropie de D), eficienţa
cheltuielilor cu reclama şi publicitatea scade. Parametrul a2 reflectă eficienţa
desecrescătoare a cheltuielilor cu publicitatea în decursul timpului (fenomenul de
îmbătrânire a reclamei).
O altă modalitate de a descrie influenţa instrumentelor de care dispune
firma pentru a influenţa piaţa este cea propusă de modelul lui Nerlove şi Arrow :
 B& ( t ) = A( t ) − a3 B( t )

 S&( t ) = S ( P( t ) , B( t ) )

 P( t ) = P( Q( t ) , B( t ) )
unde B(t) este o variabilă complexă numită goodwill-ul firmei, iar a3 – parametru
decalat (de întârziere) al goodwill-ului. Într-un astfel de model, firma are la
dispoziţie două instrumente pentru influenţarea cererii : cheltuielile cu publicitatea
A(t) şi preţul de vânzare P(t). Cheltuielile de publicitate cresc goodwill-ul, deci şi
vânzarile. Dar prin parametrul a3 se introduce un efect opus bazat pe fenomenul de
uitare de care dau dovadă consumatorii. Vânzările S(t) cresc ca urmare a creşterii
preţurilor P(t) dar şi a goodwill-ului firmei B(t).
Modele de firmă mai recente introduc şi alte instrumente pe care firma le
poate utiliza în raporturile sale cu piaţa bunurilor şi serviciilor. Aşa sunt, de
exemplu, modelele cu aşteptări raţionale privind fluctuaţiile cererii pe piaţă în care
se iau în considerare politicile de investiţii şi angajare şi impactul lor asupra
vânzărilor S(t).

B) Subsistemul de producţie (tehnologic) al firmei (S2)

Firmele există pentru a-şi vinde produsele şi/sau serviciile, produse ce sunt
realizate utilizând diferite resurse sau factori de producţie. În fiecare perioadă de
timp, o firmă trebuie să decidă cât de multă muncă, maşini, energie, materii prime
ş.a. va utiliza în procesul de producţie. Acestea nu sunt decizii simple, deoarece
aceleaşi produse sau servicii pot fi realizate utilizând combinaţii diferite

99
Cibernetica sistemelor economice

de inputuri. Alegerea unei anumite combinaţii de inputuri depinde, deci, de nivelul


tehnologic al firmei şi de costurile obţinerii anumitor inputuri.

1) Structura şi funcţionarea subsistemului S2

Subsistemul de producţie al firmei, denumit şi subsistem tehnologic sau


tehnologia firmei, determină partea fizică (cantitativă) a deciziilor de producţie în
condiţiile unui nivel dat al tehnologiilor existente în cadrul firmei. Altfel spus, el
alege cea mai bună combinaţie de inputuri (necesarul de inputuri) care permite
realizarea programului de producţie Qˆ (t ) , furnizat de subsistemul S1 al raporturilor
cu piaţa bunurilor. Utilizând inputurile primite de la subsistemul S4 al asigurării cu
factori, S2 realizează produse finite destinate vânzării pe piaţă prin intermediul
subsistemului S1.
Dacă programul de producţie nu poate fi realizat datorită lipsei de
echipamente, maşini şi tehnologii, atunci S2 transmite către subsistemul financiar
S5 cereri de investiţii care se pot materializa în noi investiţii.
În figura 3.6 este reprezentat subsistemul S2 împreună cu principalele sale
conexiuni.

2) Modelarea activităţii de producţie a firmei

Prin tehnologiile pe care le deţine, firma are posibilitatea să transforme


diferite produse în alte produse. Vom considera că pentru firmă sunt de interes K
produse. Unele dintre ele sunt inputuri pentru firmă, iar altele outputuri. Evident
că pot exista în economie şi alte produse care nu au nimic de-a face cu firma.
Tehnologiile firmei pot fi modelate utilizând o mulţime de vectori de
netputuri din RK. Termenul “netput” este utilizat ca o denumire comună pentru
inputuri şi outputuri. Pentru fiecare produs din cele K putem înregistra producţia
firmei (outputul) sau consumul productiv al acesteia (inputul), utilizând în cadrul
vectorului de netputuri componente negative pentru inputuri şi componente
pozitive pentru outputuri.
Tehnologiile firmei sunt date, deci, de mulţimea tuturor vectorilor de
netputuri de care aceasta este capabilă. Vom nota această mulţime cu Z ⊂ R K .
Mulţimea Z se numeşte mulţimea posibilităţilor tehnologice sau mulţimea
tehnologică a firmei. Un element z∈Z se numeşte netput sau plan de producţie.
Dacă K = 2, deci firma are un input x şi un output y, atunci Z poate fi
reprezentată ca în figura 3.7.

100
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Produse Subsistemul Investiţii de


finite dezvoltare
de
producţie Informaţii despre
S1 S3
(tehnologic) profitabilitate
(S2) Informaţii privind
producţia
Necesar
de input Inputuri

S4

Figura nr. 3.6

Z
x

Figura nr. 3.7

Evident că posibilităţile tehnologice ale firmei diferă în funcţie de orizontul


de timp pe care aceasta operează. De regulă, firma are o mai mare flexibilitate în
privinţa modificării tehnologiilor pe termen lung, astfel că unele netputuri sunt
posibil de obţinut pe termen lung dar nu şi pe termen scurt. Dacă se face o astfel de
distincţie, atunci se poate nota cu Z l mulţimea tehnologică pe termen lung şi cu
Z S mulţimea tehnologică pe termen scurt. Evident, avem Z l ⊆ Z S .

101
Cibernetica sistemelor economice

Mulţimea tehnologiilor Z are o serie de proprietăţi dintre care cele mai


remarcabile sunt următoarele:
(1) Convexitatea :
Dacă z, z’ ∈ Z atunci şi αz+(1-α)z’ ∈ Z cu α∈[0,1]. Aceasta constituie o
proprietate standard, deşi nu este întotdeauna adevărată în realitate.
(2) Libertatea de mişcare:
Dacă z’ ∈ Z şi z’ ≤ z atunci z’∈Z. Altfel spus, dacă firma are o
tehnologie z, ea poate oricând să reducă cantitatea de netputuri, obţinând o
tehnologie z’.
(3) Posibilitatea de a da faliment:
0 ∈ Z, unde 0 este vectorul de netputuri cu toate componentele zero.
(4) Economia de scală
Dacă z ∈ Z şi α ≥ 0 atunci αz ∈ Z. Deci dacă firma măreşte în aceeaşi
proporţie α toate componentele unui vector de netputuri, ea obţine o nouă
tehnologie din Z.
În cele mai multe modele ale subsistemului de producţie, produsele care
sunt inputuri sunt separate totuşi de produsele care sunt outputuri. Să ordonăm
indicii 1, 2,…, K asociaţi produselor astfel încât de la 1 la N să avem inputuri, de la
N+1 la N+M outputuri şi de la N+M+1 la K produse care nu mai au de-a face cu
firma (s-a renunţat la producţia lor sau la consumul acestora).
În mulţimea tehnologică Z acest lucru se poate scrie:
Dacă z=(z1, z2, … , zk)∈Z, atunci zk ≤ 0 dacă k= 1, N , zk ≥ 0 dacă
k= N + 1 , M + N şi
zk = 0 dacă k= N + M + 1 , K .
Se observă că această separare nu exclude posibilitatea ca firma să aibă un
nivel negativ al outputurilor sale; de exemplu, anumite outputuri pot fi inputuri
potenţiale la alte momente de timp. Separarea netă se face numai între inputuri şi
noputuri (deci produse care nu mai interesează firma).
Se poate introduce atunci următoarea ipoteză:
Dacă zk > 0 pentru k = N+1, … , N+M atunci zk < 0 pentru cel puţin un k
între 1 şi N. Altfel spus, existenţa unui nivel pozitiv al unuia dintre outputuri
necesită anumite cantităţi nenule de inputuri.
Pentru a evidenţia această separare între inputuri, outputuri şi noputuri,
vom nota:
x = ( x1 , …, xN )
pentru vectorul inputurilor, în care nivelele inputurilor sunt luate acum pozitive,
şi
y = ( y1 , …, yM )
pentru vectorul outputurilor.
O pereche de vectori (x,y) ∈ RN+M reprezintă o combinaţie admisibilă
input-output pentru firmă dacă:
z = ( -x1 , … , -xN , y1 , … , yM , 0 , … , 0 ) ∈ Z

102
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Altfel spus, (x,y) ∈ RN+M reprezintă o combinaţie tehnologică admisibilă


dacă există un vector de netputuri z astfel încât z = (-x,y) ∈ Z.
Dacă se dă un vector al outputurilor y = (y1 , … , yM), atunci el poate fi
realizat tehnologic de către firmă dacă există un vector de inputuri x=(x1,…,xN )
astfel încât vectorul z = (-x,y) ∈ Z. Vom numi mulţimea acestor vectori x ∈ RN,
mulţimea necesară a inputurilor pentru a obţine vectorul outputurilor y şi o vom
nota cu V(y). În cazul a două inputuri x1 şi x2, mulţimea necesară a inputurilor V(y)
este reprezentată în figura 3.8.

x2

V (y )

x1
Figura nr. 3.8
Mulţimea V(y) are următoarele proprietăţi:
(1) Nemărginită superior: Dacă x∈V(y) şi x’ ≥ x atunci x’ ∈ V(y) ;
(2) Convexă: Dacă x, x’ ∈ V(y) atunci şi αx+(1-α)x’ ∈ V(y) cu α∈[0,1].
Pe lângă aceste proprietăţi evidente, mulţimea V(y) mai are o proprietate
generală :
(3) Dacă y ≥ y’ atunci V( y ) ⊆ V(y’).
Ea arată că cu cât outputul firmei creşte cu atât necesarul de inputuri
devine mai mare.
Frontiera mulţimii V(y) se numeşte şi izocuanta corespunzătoare
outputului y.
Această reprezintă un loc geometric al combinaţiilor de inputuri care
conţin cantităţile minime din fiecare input ce permit realizarea aceleiaşi cantităţi de
output y.
De multe ori mulţimea V(y) a inputurilor necesare este reprezentată prin
aceste izocuante (figura 3.9).

103
Cibernetica sistemelor economice

x2

V(y’’)
V(y’)
V(y)
x1
Figura nr. 3.9
Figura 3.9

Să considerăm, în continuare, cazul mai simplu în care firma realizează


doar un singur output, deci M=1. În acest caz, este natural să se presupună că,
printr-o alegere convenabilă a inputurilor x = ( x1 , …, xN ), firma va putea obţine
atât de mult output y cât ea doreşte (evident că determinat în funcţie de programul
de producţie furnizat de subsistemul S1).
Cea mai mare cantitate de output posibil de obţinut în acest fel este dată de
o funcţie de producţie, notată cu f(x). Funcţia f ( x ) are următoarele proprietăţi:
(1) Convexitatea mulţimii Z implică faptul că f(x) este o funcţie
quasiconcavă: deci pentru orice combinaţie convexă de inputuri se obţine un output
mai mic decât fiecare nivel de output ce s-ar obţine utilizând doar câte un input;
(2) Posibilitatea de a da faliment în Z înseamnă că funcţia de producţie
trece prin origine, deci f(0)=0.
(3) Libertatea de mişcare în Z implică faptul că f(x) este nedescrescătoare
de fiecare dintre argumentele sale;
(4) Economia de scală constantă în Z înseamnă că f(αx) = αf(x) , deci f(x)
este o funcţie de producţie omogenă de gradul întâi.
Pentru a introduce o funcţie de producţie să considerăm, de exemplu, o
firmă care are un singur intput x şi un singur output y. Mulţimea sa tehnologică
este dată de relaţia:
0 ≤ y ≤ xα , x ≥ 0 , α ∈ [0,1]

104
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

În figura 3.10 se reprezintă această mulţime. Trecerea de la mulţimea


tehnologică la funcţia de producţie se poate face în modul următor:

y=xα

y< xα

Figura nr. 3.10

Prin definiţie, f(x) = max { y / 0 ≤ y ≤ xα }, această relaţie fiind valabilă


pentru toate perechile de puncte (x,y) aflate pe limita superioară a mulţimii
tehnologice care apare haşurată în figura 3.10. Deci, în loc să considerăm întreaga
mulţime, putem lua doar limita superioară a acesteia care corespunde acelor
combinaţii admisibile input-output pentru care cu o cantitate dată de resurse
(inputuri) se obţine o cantitate maxim posibilă de produs (output). Aşadar, putem
scrie:
y = xα , x ≥ 0 , α∈[0,1]
sau, ceea ce este acelaşi lucru:
f(x) = xα
care este funcţia de producţie a firmei considerate.
Evident că, în modelarea posibilităţilor tehnologice ale firmelor, pot fi
utilizate multe tipuri de funcţii de producţie. Astfel, dacă considerăm în continuare
funcţia:
f : RN → R
unde f este dată de
y=f(x)
cu y o mărime scalară (deci firma are un singur output) şi x = ( x1 , …, xN ) este
vectorul inputurilor, cu x i ≥ 0, ∀ i= 1, N , f este funcţie de producţie dacă
îndeplineşte următoarele 4 proprietăţi:
(a) Producţia nu este posibilă în lipsa resurselor, deci
f ( 0, x2 , … , xN ) = 0
f ( x1 , 0, … , xN ) = 0
.................
f ( x1 , x2 , … , 0 ) = 0
105
Cibernetica sistemelor economice

Această proprietate arată faptul că orice input este necesar, chiar în


cantitate mică, lipsa lui făcând producţia imposibilă.
(b) Prin creşterea inputurilor, outputul nu se reduce (deci funcţia de
producţie este nedescrescătoare în raport cu fiecare dintre inputurile sale).
Deci, dacă x1 < x2 , atunci şi f(x1) < f(x2). În cazul în care funcţia f(x) este
continuă şi derivabilă, această proprietate se mai scrie:
∂f ( x )
≥ 0 , i = 1, N (3.2)
∂xi
Mărimea ∂f ( x ) / ∂xi se numeşte eficienţa diferenţială (marginală) a
inputului i şi exprimă, economic, cu câte unităţi va creşte producţia (outputul)
firmei la o creştere cu o unitate a inputului i. La prima vedere, o astfel de
proprietate pare naturală. Totuşi, în anumite situaţii reale, ea poate fi infirmată. De
exemplu, creşterea cantităţii de îngrăşăminte administrate pe o unitate de suprafaţă
agricolă va face ca producţia să crească o perioadă după care ea să înceapă să
scadă.
Modul de utilizare a inputurilor se poate caracteriza şi prin indicatorul de
eficienţă medie, definit ca ei = f ( x ) / xi , i = 1, N care arată câte unităţi de output
revin la o unitate de input i utilizat în cadrul firmei.
Raportul dintre eficienţa diferenţială ei şi eficienţa medie ei caracterizează
intensitatea utilizării inputului i şi se numeşte elasticitatea producţiei în raport cu
modificarea inputului i. Avem deci:
∂f ( x )
∂xi e
εi = = i (3.3)
f ( x ) ei
xi
Elasticitatea inputului i, εi , arată deci cu câte procente creşte outputul la o
creştere a inputului i cu un procent. Se observă că εi mai poate fi scris şi ca:
∂(ln f ( x ))
εi =
∂(ln xi )
(c) Pe măsură ce cantitatea utilizată dintr-un input creşte, în condiţiile
menţinerii constante a utilizatorilor din celelalte inputuri, eficienţa diferenţială
(marginală) a utilizării acestui input nu creşte.
Această proprietate se mai numeşte şi legea randamentului descrescător
al inputurilor. Matematic, acest lucru se scrie:
∂  ∂f ( x ) 
  ≤ 0 , i = 1, N (3.4)
∂xi  ∂xi 
Condiţia de mai sus este echivalentă cu faptul că f(x) este o funcţie cvasi-
concavă de fiecare dintre argumentele sale (inputuri), deci în cazul a două astfel de
inputuri x1 şi x2:
f(αx1 + (1-α) x2) ≥ αf(x1) + (1-α)f(x2) , unde α∈[0,1].
106
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

În cazul în care f(x) este continuă şi de două ori derivabilă în raport cu


fiecare xi , i = 1, N , condiţia de cvasi-concavitate se mai poate scrie:
 ∂2 f ( x ) 
H =  ≤0
 ∂xi ∂x j 
 i , j =1,N
unde H este matricea Hessian şi ea trebuie să fie seminegativ definită.
(d) Funcţia de producţie f(x) păstrează neschimbată unitatea de măsură
atunci când scara producţiei se modifică (proprietatea de economie de scală).
Matematic, acest lucru cere ca f(x) să fie omogenă de gradul δ, deci:
f(λx)= λδ f(x)
Dacă δ > 0 avem o funcţie de producţie cu economie de scală crescătoare;
dacă δ=1 ea este cu economie de scală constantă, iar dacă δ < 1 este cu economie
de scală descrescătoare.
Pentru a măsura influenţa modificării de scală a producţiei, se utilizează
elasticitatea producţiei, definită ca:
∂f ( λx )
ε( x ) = lim ∂λ (3.5)
λ →1 f ( λx )
λ
ε(x) exprimă procentual modificarea outputului ca urmare a modificării de scală a
producţiei cu un procent, în condiţiile unui vector al inputurilor dat x.
Se observă că :
∂f ( λx ) λ N ∂f ( λx ) λ 1 N ∂f ( x ) N
ε( x ) = lim = lim ∑ xi = ∑ xi = ∑ εi ( x ) deci
λ →1 ∂λ f ( x ) λ →1 i =1 ∂( λx ) f ( λx ) f ( x ) i =1 ∂x i =1
elasticitatea producţiei într-un punct al spaţiului inputurilor este egală cu suma
elasticităţilor inputurilor în acel punct.
În modelarea subsistemului de producţie al firmei pot fi utilizate multe
tipuri de funcţii de producţie determinate teoretic sau empiric. Dintre acestea, cel
mai frecvent utilizate sunt funcţiile de producţie cu factori substituibili.
Substituibilitatea inputurilor înseamnă, în esenţă, că una şi aceeaşi
producţie (output) y poate fi obţinută utilizând inputuri în proporţii diferite.
Mulţimea acestor combinaţii prin care se obţine aceeaşi producţie, să spunem y0 ,
reprezintă izocuanta lui y0, deci:
Q(y0) = {x / f(x)=y0 , x≥0}
În spaţiul inputurilor se pot construi, de asemenea, diferite raze care pleacă
din origine şi aparţin cadranului întâi al spaţiului respectiv. Aceste raze sunt
definite ca:
R = {x / x=λx0 , λ≥0 , x0≥0}
Deoarece f(x) este omogenă, avem imediat:
f(x) = f(λx0) = λ f(x0)
Întrucât f(x0) ≥ 0 şi λ>0, rezultă că prin alegerea corespunzătoare a pantei
razei, λ, raza poate conţine orice punct din cadranul pozitiv, de exemplu y0.

107
Cibernetica sistemelor economice

Fie y0 =λ0 f(x0). Atunci în punctul x1=λ0 x0 raza va intersecta izocuanta


Q(y0). În punctele aflate sub izocuantă avem y<y0, iar în punctele aflate deasupra
izocuantei avem y>y0 .
Izocuantele au următoarele proprietăţi:
(1) Izocuantele nu se intersectează unele cu altele. Acest lucru corespunde
faptului că nu putem obţine acelaşi nivel al outputului utilizând combinaţii
nesubstituibile de inputuri.
(2) Izocuanta Q(y0) împarte cadranul pozitiv al spaţiului inputurilor în două
submulţimi disjuncte, una care conţine combinaţii de inputuri pentru care se obţine
un output y<y0, iar cealaltă care conţine combinaţii de inputuri pentru care outputul
obţinut y>y0. Frontiera dintre cele două submulţimi este chiar izocuanta Q(y0).
(3) Un output y mai mare corespunde unei izocuante mai îndepărtate de
originea coordonatelor, deci se obţine utilizând combinaţii substituibile de inputuri
în cantităţi mai mari.
(4) Izocuantele nu intersectează axele de coordonate, deci un output pozitiv
y>0 se obţine numai dacă se utilizează combinaţii substituibile de inputuri în
cantităţi strict pozitive.
În figura 3.11 se reprezintă o izocuantă şi o rază corespunzătoare unei
firme care utilizează doar două inputuri x1 şi x2, să spunem capitalul şi, respectiv,
munca.

x2 R

y > y0
x2*
(
x1 = x1* ⋅ x*2 )

x1* Q(y0) x1
Figura nr. 3.11

De exemplu, dacă funcţia de producţie este de forma:


y = x1α x 12−α
izocuanta Q se obţine stabilind dependenţa funcţională x2(x1). Pentru un nivel dat

108
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

al producţiei y0 se obţine: y 0 = x1α x 12−α , de unde avem:


1
Q( y0 ) = x2 ( x1 ) = ( y0 x1− α )1− α
Se poate observa că funcţia x2(x1) poate fi interpretată ca şi cantitatea de
muncă necesară pentru a obţine producţia y0 în raport cu volumul utilizat de capital,
x1.
Să considerăm un punct arbitrar {xˆ1 , xˆ 2 } aparţinând unei izocuante Q( yˆ ) .
Funcţia de producţie corespunzătoare va fi yˆ = f ( xˆ1 , xˆ 2 ) . Să presupunem că x̂1 şi
x̂ 2 se modifică cu cantităţile infinitezimale dx1 şi dx2 , astfel încât să se obţină tot
un punct aflat pe izocuanta Q( yˆ ) , deci:
ŷ = f ( x̂1 + dx1 , x̂2 + dx2 )
Avem, evident:
f ( x̂1 + dx1 , x̂2 + dx2 ) = f ( x̂1 , x̂2 )
şi:
∂f ( x̂1 , x̂2 ) ∂f ( x̂1 , x̂2 )
dx1 + dx2 = 0
∂x̂1 ∂x̂2
De aici obţinem relaţia :
dx2 ∂f ( x̂1 , x̂2 ) / ∂x̂1
=− =γ (3.6)
dx1 ∂f ( x̂1 , x̂2 ) / ∂x̂2
care este satisfăcută pentru orice punct aflat pe izocuanta Q( yˆ ) . Mărimea γ se
numeşte norma diferenţială de substituire a unei resurse cu cealaltă şi arată ce
cantitate din a doua resursă poate fi substituită prin creşterea primei resurse, astfel
încât producţia să rămână neschimbată.
Din figura 3.11 se mai observă şi faptul că γ = tg ψ, cu tg ψ < 0 şi că
mărimea unghiului ψ se modifică prin deplasarea punctului (x*1 , x*2) de-a lungul
izocuantei Q(y0).
De exemplu, pentru funcţia y = x1α x 12−α introdusă mai sus, avem:
∂f ∂f
= α x1α −1 x12− α şi = ( 1 − α ) x1α x12− α ,
∂x1 ∂x2
deci:
α x1α −1 x12− α α x2
γ=− α −α
=−
( 1 − α ) x1 x2 1 − α x1
Raportul x2/x1 este înzestrarea tehnică a muncii; deci norma diferenţială
de substituţie γ în valoare absolută este invers proporţională cu înzestrarea tehnică
a muncii, fapt care se explică uşor deoarece creşterea înzestrării tehnice conduce la
scăderea cantităţii de muncă necesare pentru punerea în funcţiune a fiecărei noi
unităţi de capital introdusă în cadrul firmei.

109
Cibernetica sistemelor economice

Dreapta γ (x2 , x1) = γ0 se numeşte izoclina funcţiei de producţie


y = f (x2, x1). În cazul exemplului considerat, izoclina este evident:
1− α
x2 = − γ 0 x1
α
deci o dreaptă care trece prin origine.
În figura 3.12 se reprezintă două izocuante Q(y1) şi Q(y2) şi trei izocline,
R(γ1), R(γ2) şi R(γ3), corespunzătoare unor norme diferenţiale de substituire γ1, γ2,
γ3 cu γ1 < γ2 < γ3. Unghiurile ψ i , i = 1,3 satisfac relaţia tg ψ i = γ i iar ecuaţiile
celor trei izocline sunt de forma :
1− α
x2 = − γ i x1 , i = 1,3
α
După cum se observă, izoclinele sunt raze trecând prin originea axelor de
coordonate, proprietate pe care o au izoclinele funcţiilor de producţie omogene. În
cazul acestor funcţii
y = f ( x1 , x2 ) = x1δ f 1 , x2  = x1δ ϕ ( ~ x)
 x1 

unde ϕ ( ~x ) = f (1,~ x ) şi ~ x = x2
x1
Cu noile notaţii:
 x 
δ x1δ −1 ϕ( ~x ) + x1δ ϕ' ( ~x )  − 2  ~ ~ ~
∂y / ∂x1  x1  = − δ ϕ( x ) − ϕ' ( x ) x
γ=− =−
∂y / ∂x2 1 ϕ' ( ~
x)
x1δ ϕ' ( ~
x )  
 x1 
Se poate observa că mărimea normei diferenţiale de substituire depinde
doar de raportul ~ x = x2 , altfel spus, de-a lungul izoclinei de ecuaţie γ(x1,x2)=γ0
x1
~
avem x = constant.

110
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

R(ψ1)
x2 R(ψ2)

R(ψ3)

Q(y1)

β3 Q(y2)
β2 ψ1 ψ2 ψ3
β1
x1
Figura nr. 3.12
Viteza de modificare a normei diferenţiale de substituire a inputurilor de-a
lungul izocuantelor Q este măsurată de elasticitatea normei de substituire a
factorilor:
d ( x2 / x1 ) dγ
σ ( x1 , x2 ) = : (3.7)
x2 / x1 γ
care arată cu câte procente trebuie să se micşoreze raportul x 2 / x1 dintre inputuri
prin deplasarea de-a lungul izocuantei, astfel încât norma diferenţială de substituire
γ să se modifice cu 1%.
În cazul funcţiei de producţie y = x1α x12− α , σ ( x1 , x2 ) are o interpretare
geometrică simplă : deoarece izoclinele sunt drepte care trec prin origine, este
evident că raportul x2/x1 este dat de tangenta unghiului β i , i = 1,3 (figura 3.12).
Deci mărimea lui σ arată cu câte procente trebuie să se modifice panta izoclinei
(deci tg βi) astfel încât tg ψ i să se modifice cu 1%.
Determinarea elasticităţii normei de substituire a inputurilor se simplifică
în cazul funcţiilor de producţie omogene pentru care, cum s-a arătat, norma de
substituire depinde doar de raportul ~ x = x 2 / x1 .

111
Cibernetica sistemelor economice

Pentru astfel de funcţii avem:


d~y dγ
σ= ~ : =
x γ
δ ϕ( ~
x ) − ϕ' ( ~
x) [ ϕ' ( ~
x )] 2
= ⋅ =
ϕ' ( ~
x )~
x [ δ ϕ' ( ~
x ) −ϕ ' ( ~
x )− ~x ϕ' ' ( ~
x )] ϕ' ( ~
x ) − [ δ ϕ( ~
x ) − ϕ' ( ~
x )~
x ] ϕ '' ( ~
x)
[ δ ϕ( ~
x ) − ϕ' ( ~
x )] ϕ' ( ~x)
=~
x [( δ − 1 )( ϕ' ( x )) − δ ϕ( x )ϕ ' ' ( ~
~ 2 ~ x )]
În cazul funcţiei y = x1α x 12−α , ţinând seama de ecuaţia izoclinei, avem:
 α x2  α x
ln( − γ ) = ln ⋅  = ln + ln 2 ,
 1 − α x1 1 − α x1
deci:
  α 
d  ln( − γ ) − ln  
 1 − α   d (ln( − γ ))
σ ( x1 , x2 ) =  = =1
d (ln( − γ )) d (ln( − γ ))
Relaţiile de definiţie ale normei diferenţiale de substituire şi ale elasticităţii
acesteia pot fi extinse uşor la cazul funcţiilor de producţie cu N inputuri. Avem :
∂f / ∂xi
γ i , j ( x1 ,... , xN ) = − ; i , j = 1, N (3.8)
∂f / ∂x j
şi, respectiv:
d ( xi / x j ) dγ i , j d (ln( xi / x j ))
σi , j ( x1 ,... , xN ) = − : = ; i , j = 1, N (3.9)
xi / x j γi , j d (ln( − γ i , j ))
Aici γij arată ce raport trebuie să existe între modificarea consumului din
inputurile i şi j astfel încât producţia să se menţină constantă, în timp ce σ ij
exprimă cu câte procente trebuie să se modifice acest raport astfel încât γ ij să se
modifice cu 1%.
În modelarea subsistemului de producţie al firmei cel mai frecvent se
utilizează funcţiile de producţie de tip putere (Cobb-Douglas), funcţiile de
producţie de tip CES şi funcţii de producţie cu proporţii constante, care fac
toate parte din clasa funcţiilor de producţie cu factori substituibili (vezi Anexa A).

C) Subsistemul preţuri-costuri-profitabilitate (S3)

Din mulţimea posibilităţilor tehnologice de care dispune o firmă, doar una


sau, în anumite cazuri, câteva dintre acestea sunt alese şi utilizate pentru a realiza
produsele finite sau serviciile vândute pe piaţă. În decursul existenţei sale, firma
poate menţine aceeaşi tehnologie sau îşi poate schimba sau perfecţiona tehnologia
de care dispune, dar acest lucru se întâmplă la perioade destul de mari de timp. De
regulă, firma îşi schimbă tehnologia atunci când cea existentă nu mai este
112
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

profitabilă, deci costurile implicate de menţinerea în funcţiune a maşinilor,


utilajelor etc. depăşesc veniturile obţinute prin utilizarea lor.

1) Structura şi funcţionarea subsistemului S3

Profitabilitatea tehnologiilor, deci şi a firmei, este determinată de


subsistemul S3. În cadrul acestuia se decide dacă o tehnologie este păstrată în
continuare sau este înlocuită.
Schimbarea de tehnologie implică, însă, fonduri de investiţii care sunt
alocate în raport cu informaţiile privind producţia pe care S3 le primeşte de la
subsistemul de producţie S2 (vezi figura 3.13). Dar, pentru fiecare nivel al
producţiei, rezultă un anumit nivel al profitului, ceea ce face ca de la S3 să fie
transmise către S2 informaţii privind profitabilitatea realizării anumitor cantităţi de
produse utilizând tehnologiile existente. S2 va alege să producă în condiţiile cele
mai profitabile, utilizând capacităţile de producţie care determină un venit marginal
mai mare decât costul marginal implicat de utilizarea capacităţilor respective.
Utilajele şi echipamentele mai puţin profitabile sau chiar aducând pierderi sunt
treptat eliminate prin noi investiţii în capacităţi de producţie, făcute în raport cu
resursele financiare disponibilizate de subsistemul financiar S5.
În deciziile privind produsele profitabile, S3 trebuie să ia în considerare şi
informaţiile privind concurenţii, deci alte firme care produc aceleaşi produse sau
produse substituibile. În acest mod, se asigură păstrarea părţii de piaţă deţinute.

S1

Investiţii de dezvoltare Preţul de


vânzare
Concurenţi
Informaţii privind producţia
Subsitemul Informaţii
S2 preţuri- costuri
profitabile (S3) privind concurenţa
Informaţii privind
profitabilitatea

Necesar de Investiţii alocate


investiţii
Costul factorilor S5
S4
de producţie

Figura nr. 3.13

2) Funcţii de profit şi funcţii de cost

Pentru a-şi exercita rolul său în cadrul firmei, subsistemul S3 utilizează o


serie de modele bazate, în principal, pe funcţia de profit şi pe funcţia de cost.

113
Cibernetica sistemelor economice

Funcţia de profit răspunde unei probleme esenţiale şi anume: Având date


posibilităţile tehnologice ele firmei, ce plan de producţie va adopta firma, deci care
produse sunt cele mai profitabile.
Firma este maximizatoare de profit, deci ea va dori în permanenţă să-şi
maximizeze profitul obţinut. Să formulăm, în continuare, acest obiectiv general al
firmei.
Pentru aceasta, vom introduce o funcţie:
π :Z → R
unde π(z) reprezintă profitul asociat unui plan de producţie admisibil z ∈ Z .
Să obţinem forma analitică a funcţiei de profit. Presupunând că firma
realizează K bunuri, ale căror preţuri sunt date de vectorul p = (p1, …,pk ), atunci
profitul firmei asociat vectorului netputurilor z va fi:
K
π( z ) = ∑ pk ⋅ zk = p ⋅ z
k =1
Scrierea profitului sub această formă are la bază ipoteza că firma, prin
alegerile sale între diferite planuri de producţie z, nu schimbă preţurile de piaţă.
Totuşi, în cazul unor firme de dimensiuni mari, această ipoteză nu este
adevărată.
De aceea, dacă preţurile sunt afectate de schimbarea nivelului producţiei în
cadrul firmei respective, vom scrie pk(z) pentru preţul produsului k, iar profitul
firmei va fi dat de:
K
π( z ) = ∑ pk ( z ) ⋅ zk = p( z ) ⋅ z
k =1
În alte cazuri, efectul exercitat de firmă asupra preţului produsului k
depinde doar de nivelul inputului sau ouputului din produsul k. Vom scrie deci
pk(zk) dacă se întâmplă acest lucru, iar funcţia de profit va fi:
K
π( z ) = ∑ pk ( zk ) ⋅ zk
k =1
Când nivelul activităţii firmei nu are nici un efect asupra preţului
produsului k vom spune că firma este competitivă pe piaţă produsului k.
Dacă o firmă este dependentă de preţ pe toate pieţele pe care este activă,
atunci vom spune că firma este competitivă.
Problema firmei poate fi atunci formulată în modul următor:
Maximizează profitul p(z)z în condiţiile în care z ∈ Z :
max p ( z ) ⋅ z
z∈Z
În cazul în care firma este competitivă, preţul p(z) este stabilit de piaţă,
deci p ( z ) = p şi problema firmei se scrie:
max p ⋅ z
z∈Z

114
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

În acest caz, problema firmei poate fi interpretată geometric ca în figura


3.14. Considerăm o firmă care are doar cu un input şi un ouput. În cazul în care
firma este competitivă, liniile de izoprofit devin curbe de izoprofit, deci curbe de-a
lungul cărora p(z)z este constant.
Să formalizăm problema firmei considerând mai întâi cazul unei firme care
realizează un singur output şi ale cărei tehnologii sunt descrise de o funcţie de
producţie f(x), x=(x1,… xN ) ≥ 0.

Output Output
punct de
optim

punct de optim

Input
Input
Input

Curbe de
a) b) izoprofit
Figura nr. 3.14

Dându-se funcţia de producţie f(x) şi presupunând că firma este


competitivă atât pe piaţa produsului cât şi pe piaţa factorilor (inputurilor), putem
scrie:
 N 
max  p ⋅ f ( x ) − ∑ wn ⋅ xn 
x =( x1 ,..,x N )≥ 0  n =1 
unde p este preţul outputului(dat de piaţă) iar wn preţul inputului n (dat de piaţa
inputului respectiv).
Dacă presupunem că f(x) este derivabilă iar soluţia problemei este într-un
punct interior, condiţia de ordinul întâi de optim corespunzătoare factorului de
producţie n este:
 ∂f ( x ) 
p  = wn , n=1,N
 ∂xn 
Această relaţie exprimă faptul că în punctul de optim (deci pentru planul de
producţie optimal) valoarea produsului marginal al factorului n este egală cu preţul
(costul marginal) acestui factor de producţie.

115
Cibernetica sistemelor economice

Dacă presupunem că firma este competitivă pe piaţa inputurilor, dar nu


este competitivă pe piaţa bunurilor, atunci preţul outputului va depinde de nivelul
producţiei realizate, deci:
p = p(f(x)) = p(Q).
Modelul firmei va fi atunci:
 N 
max p( f ( x )) ⋅ f ( x ) − ∑ wn ⋅ xn 
x =( x1 ,.., x N )≥ 0 
 n =1 

iar condiţia de optim de ordinul întâi se scrie:


 
[ p' ( f ( x )) ⋅ f ( x ) + p( f ( x ))] ∂f ( x )  = wn , n=1,N
 ∂xn 
Deci preţul fiecărui factor de producţie wn în punctul de optim va fi egal cu
venitul marginal al fiecărui factor.
Se poate presupune şi că preţul factorului va depinde doar de cantitatea din
acest factor utilizată de firmă, deci wn ( x n ) . Modelul de maximizare a profitului
firmei devine:
 N 
max  p( f ( x )) ⋅ f ( x ) − ∑ wn ( xn ) ⋅ xn 
x =( x1 ,.., x N )≥ 0  n =1 
Condiţia necesară de optim pentru factorul n este:
 
[ p' ( f ( x )) ⋅ f ( x ) + p( f ( x ))]⋅  ∂f ( x )  = w' ( xn ) ⋅ xn + wn ( xn ) , n=1,N
 ∂xn 
În partea stîngă a relaţiei avem venitul marginal al factorului n, iar în
partea dreaptă costul marginal al aceluiaşi factor.
În toate cazurile, deci, în punctul optim (planul de producţie optimal)
venitul marginal al fiecărui factor trebuie să fie egal cu costul marginal al
factorului respectiv.
Dacă presupunem, în continuare, că preţul inputurilor w=(w1,… ,wN ) este
dat, putem defini pentru fiecare nivel al producţiei firmei, funcţia:
CT ( Q ) = min{w( Q ) ⋅ x / Q = f ( x )}
care dă costul total minim al combinaţiei de inputuri care permite obţinerea
outputului în cantitatea Q. CT(Q) este denumită şi funcţia de cost total.
În raport cu această funcţie, problema de maximizare a profitului poate fi
scrisă:
max [
pQ ⋅ Q − CT ( Q )
x =( x1 ,.., x N )
]
unde Q = f(x).
Condiţia de optim de ordinul întâi este atunci: p’QQ + p(Q)=C’T(Q) altfel
spus, în punctul de optim venitul marginal al factorilor egalează costul marginal.

116
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Această condiţie este echivalentă cu relaţia:


 1 
p( Q )1 + = C'T ( Q )
 εQ 
 
p( Q )
unde εQ = reprezintă elasticitatea cererii de factori de producţie a
Q ⋅ p' ( Q )
firmei.
Dacă firma este competitivă pe piaţa bunurilor (deci p’Q=0 şi 1/εQ=0 )
atunci condiţia necesară de optim se scrie:
pQ = C’T(Q)
deci preţul egalează, în punctul de optim, costul marginal.
Plecând de la funcţia de cost total, se poate introduce funcţia de cost
mediu:
CA(Q)=CT(Q) / Q
şi funcţia de cost marginal:
∂C ( Q )
CM ( Q ) = T = C'T ( Q )
∂Q
În figura 3.15 se reprezintă funcţia de cost total şi funcţiile de cost mediu şi
de cost marginal corespunzătoare acesteia.

C CT(Q)

C
CM(Q)

CA(Q)

Figura nr. 3.15

117
Cibernetica sistemelor economice

Importantă în determinarea funcţiei de cost a firmei este distincţia dintre


orizonturile de timp numite termen lung şi termen scurt. Altfel, dacă Z este
mulţimea tehnologiilor firmei, mulţimea posibilităţilor tehnologice pe termen lung
o notăm cu Zl. Atunci, se poate face distincţia între acele inputuri care rămân fixe
pe termen scurt la nivele ( zˆ1 ,..., zˆ k ' ) şi cele care se modifică. Astfel:
{ }
Z S = z ∈ Z l | zk = ẑk , k = 1,...,k'
va reprezenta mulţimea posibilităţilor tehnologice pe termen scurt.
Să considerăm, pentru simplitate, că firma realizează un singur output a
cărui tehnologie este dată de o funcţie de producţie cunoscută şi că este competitivă
pe piaţa factorilor de producţie. Să indexăm factorii de producţie de la 1 la N şi fie
1,…,N’ indicii factorilor care rămân fixaţi pe termen scurt, iar N’+1,..,N indicii
acelor factori care variază pe termen scurt.
Dacă nivelele stabilite ale factorilor de producţie fixaţi sunt ( xˆ1 , xˆ 2 .., xˆ N ' )
N'
atunci costul total al acestor factori va fi dat de ∑ wn ⋅ x̂n . Realizarea a Q unităţi de
n =1
output se poate face atunci prin minimizarea costurilor pe termen scurt.
Costul factorilor de producţie al căror nivel de utilizare rămâne constant pe
termen scurt se numeşte cost fix (CF) iar costul minim al factorilor de producţie
al căror nivel este variabil şi care se obţin rezolvând problema de optim de mai sus
se numeşte cost variabil (CV(Q)).
Evident că avem:
CT(Q) = CF + CV(Q)
Se poate introduce şi în cazul acestor costuri pe termen scurt, costul fix
mediu:
C
CF = F
Q
şi costul variabil mediu:
C
CV = V .
Q
Evident că avem:
CT = CF + CV
Pentru a putea reprezenta grafic corect funcţiile de cost introduse, facem
următoarele observaţii:
a) Curba costului marginal CM(Q) intersectează curba costului variabil CV în
punctul de minim al acesteia;
b) Curba CV ( Q ) este descrescătoare atât timp cât C M ( Q ) este mai mic
decât CV ( Q ) şi crescătoare cât timp CM ( Q ) este mai mare decât CV ( Q ) ;
c) Punctul de minim al curbei CV ( Q ) este deasupra şi la dreapta punctului de
minim al curbei CV ( Q ) datorită influenţei costurile fixe medii CF ;

118
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

C
CV

CF

Q
C CM CT CV

CF

Q
Figura nr. 3.16
d) Minimul curbei CM ( Q ) este atins înainte minimului curbei costului total
mediu CV ( Q ) şi al curbei CT ( Q ) iar creşterea lui CM(Q) precede
creşterea celorlalte două costuri;
e) Creşterea lui CT ( Q ) precede creşterea lui CV ( Q ) , deoarece C F scade pe
măsură ce producţia creşte;
f) Descreşterea lui CV ( Q ) nu are nici o legătură cu descreşterea lui CF ; din
contră, alura curbei CT ( Q ) este detreminată de cea a curbelor C F şi
CV ( Q ) .
În figura 3.16 sunt reprezentate funcţiile de cost introduse ţinând seama de
aceste observaţii. Toate curbele de cost introduse se referă la comportamentul
costurilor pe termen scurt; de aceea ele sunt numite şi curbe de cost pe termen
scurt.
Pe termen lung, ne putem aştepta ca nivelele de utilizare ale factorilor de
producţie folosiţi de firmă să se modifice. In acest caz, obţinem costul total pe
termen lung LCT, costul mediu pe termen lung, LCA şi costul marginal pe termen
lung, LCM .

119
Cibernetica sistemelor economice

C
SCT

LCT

SCA

LCA

Q
Figura nr. 3.17
De regulă, curbele costurilor pe termen lung sunt înfăşurătoare inferioare
ale curbelor costurilor corespunzătoare pe termen scurt.
Dacă utilizăm în continuare litera S pentru a marca curbele costurilor pe
termen scurt, relaţia dintre aceste costuri şi costurile corespunzătoarepe termen
lung este reprezentată în figura 3.17.
Deci o curbă SC va fi tangentă la curba LC doar dacă cantităţile de factori
de producţie care rămân fixe sunt optime pentru un anumit nivel al outputului. De
regulă, firmele utilizează pe termen scurt cantităţi mari de factori de producţie,
drept pentru care curbele de cost pe termen scurt pot fi mai sus decât curbele de
cost corespunzătoare pe termen lung.

3) Modelarea profitabilităţii firmei

Având definite funcţiile de profit şi de cost, firma poate acum să determine


nivelul producţiei Q pe care este cel mai profitabil să-l ofere pe piaţă atunci când
pe aceasta există un anumit preţ p .
Funcţia de profit, în acest caz, se scrie:
π( Q ) = p ⋅ Q − CT ( Q )

120
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

unde: CT ( Q ) = C F + CV ( Q ) = C F + l( Q )
Având în vedere cele de mai sus, mai putem scrie:
π( Q ) = p ⋅ Q − CF − l( Q )
Pentru ca Π(Q) să fie maxim, condiţia de optim de ordinul întâi se scrie:
π( Q )
= p − l' ( Q ) = 0
∂Q
Dar l' ( Q ) = CM ( Q )
Deci:
p = CM ( Q )
adică preţul pe piaţă p trebuie să fie egal cu costul marginal CM(Q).
Acestui rezultat i se poate da o interpretare geometrică. În figura 3.18 se
reprezintă curba costului total mediu CT ( Q ) (care este sub formă de U) şi curba
costului marginal CM(Q). Cele două curbe se intersectează în punctul de minim al
lui CT ( Q ) .
Preţul p , fiind independent de outputul Q, se reprezintă printr-o dreaptă
paralelă cu axa absciselor, ordonata sa corespunzând nivelului preţului pe piaţa
produsului respectiv. Nivelul producţiei corespunzător profitului maxim este QM,
adică abscisa punctului M de intersecţie a curbei CM cu dreapta p .
¾ Dacă Q < QM, de exemplu QA, preţul de vânzare este superior costului
marginal. În această situaţie, creşterea producţiei conduce la o creştere a profitului
firmei.
¾ Dacă Q > QM, costul marginal CM este mai mare decât preţul de vânzare
p , deci realizarea unei unităţi suplimentare de output costă mai mult decât profitul
adus prin vânzarea pe piaţă.
CM CT
p A M B

QA QM QB Q

Figura nr. 3.18

121
Cibernetica sistemelor economice

Profitul pe unitatea de produs este:


π( Q ) p ⋅ Q − CT ( Q )
= = p − CT ( Q )
Q Q
şi el apare pe grafic ca diferenţa dintre ordonatele dreptei preţului şi a curbei
costului total mediu CT ( Q ) .
Rezultă că profitul unitar se anulează atunci când p = CT ( Q ) , deci punctul
Q = QA şi Q = QB. Orice nivel al outputului pentru care Q< QA sau Q >QB
conduce la un profit negativ (pierdere). Profitul este, deci, pozitiv pentru
QA<Q<QB. El este maxim atunci când Q = QM şi corespunde în grafic suprafeţei
haşurate. Se observă că suprafaţa respectivă este de arie:
π
( p − CT ) ⋅ Q = ⋅ Q = π
Q
deci egală exact cu profitul firmei. Evident că cu cât preţul pieţei p este mai mare
cu atât aria suprafeţei haşurate va fi mai mare şi profitul va creşte. Dar acest preţ p
nu depinde de firmă, ci de raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa bunului pe care
este activă firma respectivă.
Singura modalitate pentru firmă de a mări profitul este să se reducă
costurile, astfel încât curba costului marginal CM să aibă o poziţie cât mai jos
posibil. Deoarece curba CM este crescătoare, iar nivelul optimal al producţiei
corespunde abscisei punctului de intersecţie a dreptei preţului p cu curba CM,
comportamentul optimizant al firmei în ce priveşte profitul este determinat de
forma curbei costului marginal CM.
De fapt, doar o porţiune a acestei curbe interesează. Deoarece, după cum
am arătat, curba CM se intersectează cu curba costului total mediu C T în punctul de
minim al acesteia din urmă, orice nivel de preţ care este inferior ordonatei p0 a
acestui punct de intersecţie va aduce profit negativ (pierdere).
Deoarece preţul pieţei p este exogen firmei, va interesa doar porţiunea
curbei costului marginal CM aflată deasupra curbei C T (a costului total mediu)
(vezi figura 3.19).
Se observă, că pe măsură ce preţul pieţei creşte, creşte şi profitul precum şi
cantitatea optimă de produs care trebuie oferită pe piaţă pentru a obţine acel profit
maxim. Aceste cantităţi Q0,Q1,Q2 …. cărora le sunt asociate preţurile p0, p1 p2 ,….
alcătuiesc curba ofertei firmei, instrument foarte important în determinarea
profitabilităţii firmei pe piaţă.
Reacţia ofertei firmei la creşteri de preţuri pe piaţă poate fi măsurată
utilizând indicatorul de elasticitate a ofertei în raport cu preţul, definit ca
raportul dintre variaţia relativă a cantităţii de produse oferite pe piaţă ( ∆Q / Q ) şi
variaţia relativă a preţului pieţei (∆ p / p):
∆Q ∆p ∂Q p
ES = : ≅ ⋅
Q p ∂p Q

122
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

CM CT
p3

p2

p1

p3

Q 0 Q 1 Q2 Q3 Q
Figura nr. 3.19
Acest indicator, fiind independent de unitatea de măsură utilizată, permite
compararea reacţiei diferitelor firme de pe pieţe diferite la schimbările de preţ care
au loc. Cu cât nivelul acestui indicator este mai mare, cu atât firma este mai
elastică în ce priveşte oferta sa atunci când au loc modificări de preţuri pe piaţă ,
ceea ce arată faptul că ea este capabilă să obţină profit maxim prin adaptarea
producţiei la preţul pieţei.

D) Subsistemul asigurării cu factori de producţie (inputuri)-(S4)

Pentru a realiza producţia în cadrul subsistemului de producţie S2, firma


are nevoie de factorii de producţie asociaţi nivelului acestuia. De regulă, principalii
factori de producţie sunt munca, maşinile şi echipamentele, pământul, materiile
prime şi materialele etc. Dintre aceşti factori, munca şi capitalul (maşini,
echipamente, utilaje ş.a.) sunt cele mai importante, ele fiind procurate de firmă de
pe pieţe specifice. De regulă, piaţa inputurilor denumeşte generic o mulţime de
pieţe specifice pentru fiecare tip de factor de producţie. Comportamentul firmei pe
aceste pieţe depinde, evident, de preţul fiecărei pieţe şi influenţează mai departe
nivelul producţiei, costurile de producţie şi, în ultimă instanţă,mărimea profitului
obţinut de firmă.

1) Structura şi funcţionarea subsistemului S4

Subsistemul S3 primeşte de la S2 necesarul de resurse pentru producţie şi


de la S5 banii necesari procurării de resurse. Apoi, prin intermediul relaţiilor cu
piaţa factorilor de producţie, factorii sunt aduşi în cadrul firmei şi distribuiţi către
activităţile de producţie. S5 trimite către S3 informaţii privind costul acestor factori
de producţie.
123
Cibernetica sistemelor economice

Outputul
optimal

S2 S3
Neceasr de
Inputuri
factori

Subsistemul asigurării Costul facto rilor


cu factori S5
de producţie (S4)
Plata factorilor
Preţul
factorilor Cererea
de factori Factori

Piaţa factorilor
de producţie

Figura nr. 3.20

În figura 3.20 se reprezintă subsistemul asigurării cu factori şi principalele


interconexiuni dintre acesta şi celelalte subsisteme ale firmei.

2) Determinarea necesarului de factori ai firmei

Mărimea cererii de factori este funcţie de preţul factorilor (rata salariului


w, costul capitalului c, etc.), dar forma curbei cererii de factori depinde şi de alţi
factori determinanţi cum ar fi structura pieţei bunurilor sau a pieţei inputurilor, de
exemplu. Cererea de factori se formează pornind de la informaţia privind necesarul
de factori primit de S3 de la subsistemul de producţie S2.
În urma deciziei privind achiziţionarea de factori, firma primeşte de la
piaţă o anumită cantitate de factori care constituie, ulterior, inputuri pentru
procesele de producţie din S2.
Să descriem, în continuare, mai detaliat, modul în care S4 interacţionează
cu piaţa factorilor de producţie şi cum se determină cererea de factori.
Cererea de factori de producţie a firmei poate fi analizată în două mari
cazuri: pe pieţe perfect competitive şi pe pieţe imperfecte.

124
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Cererea de factori pe pieţe competitive

Vom studia la început cererea de factori pe pieţe perfect competitive.


a) Vom presupune, mai întâi, că firma achiziţionează doar un singur factor
de producţie, să spunem muncă, a cărei piaţă este perfect competitivă.
Rezultă de aici că preţul forţei de muncă, adică rata salariului w, este dat
pentru toate firmele de cererea şi oferta de muncă de pe piaţă. Aceasta implică şi
faptul că oferta de muncă pe orice piaţă a forţei de muncă este perfect elastică, deci
firma poate angaja la salariul w orice număr de muncitori. În acest caz, oferta de
muncă LS poate fi reprezentată printr-o linie dreaptă trecând prin w , paralelă cu
axa absciselor ( figura 3.21).
Să considerăm, pentru simplitate, că fondurile capitale ale firmei sunt date,
deci K = K şi rămân constante în perioada analizată. Atunci funcţia de producţie
Q = F ( K , L ) = F ( K , L ) = F ( L ) depinde doar de nivelul forţei de muncă utilizate
L. Panta acestei funcţii de producţie reprezintă randamentul marginal al forţei de
muncă pe care îl vom nota cu MPLL. Evident că dQ / dL= MPLL, unde Q este
outputul firmei.

w LS

L
Figura nr. 3.21
MPLL scade pe măsură ce firma utilizează o cantitate de forţă de muncă
mai mare (datorită legii randamentelor descrescătoare).
Dacă înmulţim MPLL corespunzător fiecărei nivel de angajare cu preţul dat
al outputului p obţinem curba valorii produsului marginal al muncii, VMLL.
Cele două curbe, MPLL şi VMLL , sunt reprezentate în figura 3.22.
Firma, fiind maximizatoare de profit, va dori o cantitate cât mai mare
dintr-un anumit factor de producţie atât timp cât obţine un venit total din vânzări
mai mare decât costul total al producţiei. Deci firma va dori să achiziţioneze un
input până la punctul în care ultima unitate de input achiziţionată va aduce un venit
egal cu costul suplimentar dat de achiziţionarea sa, deoarece, după acel punct,
profitul firmei nu va mai putea creşte. Altfel spus, condiţia de optim pentru o firmă
maximizatoare de profit pe piaţa muncii se scrie:
MCL = VMLL

125
Cibernetica sistemelor economice

MPLL
VMLL

MPLL VML = p ⋅ MPLL

L
Figura nr. 3.22

unde MCL este costul marginal al unei unităţi de forţă de muncă, sau
w = VMLL
deoarece MCL = w .
Să demonstrăm condiţia necesară de optim. Funcţia de producţie, în
condiţiile în care K = K , se scrie:
Q = f ( L )K
Costul total CT(Q) este format din costul fix CF şi costul variabil w L ,
deci:
CT ( Q ) = CF + w ⋅ L
Venitul din vânzări al firmei este dat de:
R( Q ) = p ⋅ Q = p( f ( L ))
Firma doreşte maximizarea profitului, deci:
π = R − CT = p( f ( L )) − ( w L + C F )
Punând condiţia de ordinul întâi în raport cu L, obţinem:
∂π  ∂Q 
= p −w =0
∂L  ∂L 
∂Q dQ
Dar: = = MPLL şi p ⋅ MPLL = VMLL , deci: w = VMLL
∂L dL

126
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

E
w
LS

L* L
Figura nr. 3.23

În figura 3.23 se reprezintă formarea punctului de echilibru al firmei pe


piaţa forţei de muncă. La stânga lui L* avem VMLL > w deci fiecare unitate de
forţă muncă achiziţionată costă mai puţin decât valoarea ei marginală VMLL. În
consecinţă, profitul firmei va creşte prin angajarea în cadrul firmei a unor
muncitori suplimentari. La dreapta lui L*, VMLL < w , deci profitul se reduce pe
măsura angajării de noi unităţi de forţă de muncă. Profitul va fi maxim atunci când
w = VMLL .
Dacă rata salariului pe piaţa forţei de muncă, w creşte până la w1 , firma va
trebui să-şi reducă numărul de angajaţi la L1 pentru a maximiza profitul.
În schimb, dacă rata salariului scade la w2 , firma va trebui să crească
numărul de angajaţi la L2 pentru a-şi maximiza profitul ( figura 3.24).
Rezultă de aici că cererea firmei pentru un singur factor de producţie - în
cazul nostru forţa de muncă - este dată de curba valorii produsului marginal al
factorului respectiv, VMLL care se obţine unind diferitele puncte de echilibru
corespunzătoare unor rate ale salariului diferite.
Acelaşi rezultat se obţine uşor considerând factorul K variabil şi factorul L
fixat.

127
Cibernetica sistemelor economice

w1 E1 L1 S

w E LS

E2
w2 L2 S
VMLL

L1 L* L2 L

Figura nr. 3.24

b) Să considerăm, acum, cazul în care firma achiziţionează simultan mai


mulţi factori de producţie. În acest caz, VMP nu mai este o curbă a cererii de
factori. Aceasta deoarece diferitele inputuri sunt utilizate simultan în producţie,
astfel că o schimbare în preţul unui factor determină modificări în cantităţile
utilizate din celelalte inputuri. Acestea, la rândul lor, deplasează curba
randamentului (produsului) marginal al inputului al cărui preţ iniţial s-a modificat.
Să presupunem, de exemplu, că se modifică rata salariului w . Vom
determina, în acest caz, noua cerere de muncă, utilizând metoda izocuantelor. O
schimbare în rata salariului are, de regulă, trei efecte: un efect de substituţie, un
efect de output şi un efect de maximizare a profitului. Să examinăm aceste
efecte utilizând reprezentarea din figura 3.25.
Iniţial, presupunem că firma produce outputul maximizator de profit Q1
utilizând o combinaţie de factori de producţie (K1, L1) şi cunoscând preţurile
iniţiale ale factorilor w1 şi c1, al căror raport w1 / c1 defineşte panta liniei de izocost
AB.

128
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

E2 Q2
K2
K1 E1
K’1 E’1 Q1

L1 L′1 L2 B B′ L
Figura nr. 3.25

Apoi, presupunem că rata salariului scade la w2 < w1 astfel încât noua linie
de izocost va fi AB′ (preţul capitalului c1 rămâne constant). Firma, cu aceleaşi
cheltuieli pentru factori, poate produce un output mai mare, Q2 utilizând o
combinaţie de inputuri (K2, L2).
Deplasarea firmei din punctul de echilibru E1 în noul punct de echilibru E2
poate fi împărţită în două efecte separate: un efect de substituţie şi un efect de
output. Pentru a explica aceste efecte, vom duce o linie de izocost paralelă cu AB′
astfel încât să reflecte noul raport al preţurilor w2/c1 , dar tangent la izocuanta
iniţială, corespunzătoare producţiei Q1. Tangenta cu aceasta are loc în punctul E1 .
Deplasarea de la E1 la E′1 corespunde efectului de substituţie: firma va
înlocui capitalul mai scump (care scade de la K1 la K′1 ) cu munca mai ieftină (care
creştere de la L1 la L′1 ), chiar dacă se produce acelaşi nivel al outputului Q1.
Totuşi, firma nu va rămâne în punctul E′1, aceasta deoarece, atunci când salariul
scade, firma, cu aceleaşi cheltuieli totale pentru factori, poate să cumpere mai
multă muncă, mai mult capital sau mai mult din ambele inputuri.
În consecinţă, firma va produce un output Q2 în cantitate mai mare,
utilizând cantităţile K2 de capital şi L2 de muncă.
Creşterea forţei de muncă angajate de la L′1 la L2 corespunde deplasării
firmei din E′1 în E2 şi reprezintă efectul de output (outputul creşte ca urmare a
acestei deplasări de la Q1 la Q2) .
Punctul E2 nu este, totuşi, punctul de echilibru final al firmei. El ar fi
numai dacă firma ar cheltui aceaşi sumă de bani ca la început. Totuşi, păstrând

129
Cibernetica sistemelor economice

cheltuielile totale cu factorii de producţie la un nivel constant, nu se va maximiza


profitul firmei.
Pentru a demonstra acest lucru, să presupunem că echilibrul iniţial al firmei
ar fi în punctul E1, în care costul marginal MC al firmei este egal cu preţul de piaţă
al lui Q (deci cu venitul marginal) ca în figura 3.26.
Scăderea ratei salariului va deplasa curba MC către dreapta jos şi outputul
va creşte la nivelul Q2. Acest lucru va necesita o creştere a cheltuielilor totale egală
cu aria haşurată Q1E1E2Q2.
În consecinţă, în figura 3.25, linia de izocost AB′ trebuie deplasată către
dreapta, paralelă cu ea însăşi, cu o distanţă corespunzătoare cu creşterea
rezultatului firmei. De fapt, noua linie de izocost poate fi determinată împărţind
creşterea (suplimentară) a costului total la preţul capitalului c şi adăugând
rezultatul la distanţă OA. Noul punct A′, obţinut pe axa ordonatelor, reprezintă
ordonata noii linii de izocost. Aceasta poate fi trasată uşor, fiind paralelă cu AB′.

p MC1 MC2

E1 E2
p

Q1 Q2 Q

Figura nr. 3.26


Echilibrul final al firmei va fi punctul de tangenţă dintre linia de izocost
A′B′′ şi izocuanta corespunzătoare outputului maximizator al profitului Q*
(figura 3.27).
În concluzie, efectul de substituţie al unei descreşteri a ratei salariului
determină o descreştere a MPLL, deoarece există o cantitate mai mică de capital cu
care munca este combinată. Totuşi, efectul de output şi efectul de maximizare a
profitului determină o creştere a cantităţii utilizate din ambele inputuri şi, în
consecinţă, o deplasare către dreapta a curbei MPLL.

130
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

A’

E3
E2 Q*
E1
Q1
B B’ B’’ L
Q2

Figura nr. 3.27

În general, efectul de output şi efectul de maximizare a profitului cumulat


sunt mai mari decât efectul de substituţie, astfel încât rezultatul final al unei scăderi
a ratei salariului va fi o deplasare către dreapta a curbei MPLL. Dacă se dă preţul
de vânzare p atunci şi curba VMLL se va deplasa către dreapta. Aceste deplasări
sunt reprezentate în figura 3.28.
Punctele A, B şi C astfel obţinute permit determinarea cererii de muncă L
a firmei atunci când inputurile sunt variabile.
În acelaşi mod, se poate determina cererea firmei pentru fiecare dintre
ceilalţi factori de producţie care sunt variabili (capital, materii prime, energie etc.)

131
Cibernetica sistemelor economice

A
w1 B
w2 C
w3
LD

VMLL1 VMLL2 VMLL3


L
Figura nr. 3.28
Cererea de factori pe pieţe imperfecte

Să prezentăm, în continuare, cazul în care firma este activă pe pieţe


imperfecte. Preţul unui input când există imperfecţiuni pe piaţa bunurilor sau pe
piaţa inputurilor este determinat de acelaşi mecanism ca şi în cazul pieţelor perfect
competitive: cererea şi oferta de factori determină preţul şi nivelul utilizării
acestuia. Totuşi , determinanţii cererii şi ofertei de factori sunt diferiţi faţă de cazul
prezentat anterior.
Pot fi introduse diferite modele privind comportamentul firmei pe pieţe
având diferite tipuri de imperfecţiuni. Astfel, firma poate fi un monopol pe piaţa
bunurilor, în timp ce piaţa factorilor este perfect competitivă.
Se poate, apoi, presupune, că şi piaţa factorilor este imperfectă, de
exemplu firma poate fi monopol pe piaţa bunurilor şi un monopson pe piaţa
factorilor de producţie.
Să prezentăm cazul unei firme care este monopol pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, dar piaţa factorilor de producţie este perfect competitivă.
c) Mai întâi, vom presupune că firma utilizează un singur factor de
producţie variabil, să spunem munca, a cărei piaţă este perfectă. Rata salariului
este, deci w = w şi oferta de muncă este perfect elastică.
Faptul că firma este monopol pe piaţa bunului pe care îl realizează implică
o cerere descrescătoare pentru produsul firmei şi un produs marginal mai mic decât
preţul de vânzare pentru toate nivelele de output.
În aceste condiţii, cererea de muncă nu mai este curba VMLL, ci curba
venitului marginal ce se obţine înmulţind MPLL cu venitul marginal obţinut din
vânzarea produsului realizat pe piaţă, MRQ deci:
MRPL = MPLL MRQ

132
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Într-adevăr, dacă considerăm funcţia cererii pentru produsul firmei:


pQ = f1 (Q )
atunci venitul total din vânzări al firmei este:
RT = pQ ⋅ Q
iar venitul marginal:
d (RT ) dQ dp dp
MRQ = = pQ ⋅ +Q = pQ + Q
dQ dQ dQ dQ
Funcţia de producţie în cazul unui singur factor variabil este:
Q = f 2 (L )
Dar produsul marginal al forţei de muncă este:
dQ
MPLL =
dL
Din definiţia venitului marginal al forţei de muncă, ştim că acesta este
venitul total care se obţine prin schimbarea cu o unitate a forţei de muncă utilizate:
d (RT )
MRLL =
dL
Deoarece RT = pQ ⋅ Q , avem:
d (RT ) dQ  dp dQ 
= pQ ⋅ + Q ⋅ 
dL dL  dQ dL 
dQ  dp 
sau: MRLL =  pQ + Q 
dL  dQ 
dQ
Dar = MPLL
dL
şi
 dp 
 pQ + Q  = MRQ
 dQ 
Deci MRLL = MPLL ⋅ MRQ .
Să arătăm, în continuare, că cererea de muncă a firmei este dată de curba
venitului marginal al forţei de muncă. În condiţiile în care piaţa forţei de muncă
este competitivă, oferta de muncă LS este perfect elastică, deci firma îşi poate
asigura forţă de muncă în orice cantitate de pe piaţă. Acest lucru este reprezentat
prin dreapta LS din figura 3.29. În această figură este reprezentată şi curba MRLL
care, ca poziţie, se află la stânga curbei VMLL.
Firma, fiind maximizatoare a profitului, va fi la echilibru în punctul E1,
utilizând L1 unităţi de forţă de muncă. În acest punct avem:
MRLL = MCL = w

133
Cibernetica sistemelor economice

Cu alte cuvinte, firma se află la echilibru pe piaţa forţei de muncă atunci


când ea utilizează exact atâtea unităţi de forţă de muncă câte corespund punctului
în care venitul marginal al muncii (MRLL) este egal cu costul marginal al acestuia
(MCL). Dar, pe o piaţă perfectă, MCL = w .

w MRLL VMLL

E1 LS
w

L1 L
Figura nr. 3.29

E1 este punct de echilibru deoarece, utilizând forţa de muncă la nivelul L1,


profitul firmei va fi maxim. La stânga punctului E1 o unitate de forţă de muncă
aduce mai mult venit firmei decât costul acesteia, deci este optim pentru firmă să
crească numărul de muncitori angajaţi. La dreapta lui E1 o unitate suplimentară de
forţă de muncă va aduce mai mult cost suplimentar decât venit. Deci o firmă
maximizatoare de profit (care este monopol pe piaţa bunului realizat) va utiliza o
cantitate de muncă corespunzătoare punctului în care venitului marginal al acesteia
este egal cu rata salariului w (deci cu costul marginal).
Analiza de mai sus este valabilă pentru orice rată a salariului w. Deci, dacă
firma utilizează un singur factor de producţie variabil, atunci curba venitului
marginal reprezintă curba cererii firmei pentru acest factor.
Firma doreşte maximizarea profitului său, care este dat de relaţia:
Π = R − C = pQ ⋅ Q − (wL + F )
unde:
pQ = f1 (Q ) şi Q = f 2 (L ) .
Condiţia necesară de optim de ordinul întâi va fi:
dΠ dQ  dp dQ 
= pQ ⋅ + Q ⋅ −w=0
dL dL  dQ dL 
Rearanjând termenii obţinem:
dQ  dpQ 
 pQ + Q =w
dL  dQ 

134
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Dar am arătat că:


dQ
= MPLL
dL
şi
 dp 
 pQ + Q Q  = MRQ
 dQ 

( )
deci (MPLL ) MRQ = w sau MRLL = w .
Firma îşi maximizează, deci, profitul în care utilizează munca exact în
cantitatea pentru care WRLL=w.
d) Să analizăm, în final, cererea de factori a firmei în condiţiile în care mai
mulţi factori sunt variabili. Când mai mult decât un factor este utilizat în procesul
de producţie, cererea firmei pentru un factor de producţie variabil nu va mai fi dată
de curba venitului marginal al factorului respectiv, ci va fi formată de punctele de
echilibru determinate de deplasările curbei MRLL.
Analiza este similară celei efectuată în cazul pieţelor concurenţiale
perfecte. Presupunem, astfel, că preţul de piaţă al forţei de muncă (rata salariului)
este w1 şi că venitul marginal al acesteia este MRL1.
Firma monopolistă va fi la echilibru în punctul A, în care utilizează o
cantitate de muncă egală cu L1 (figura 3.30).
Dacă rata salariului scade la w2, firma s-ar deplasa în punctul A′ de-a
lungul curbei MRL1 dacă toate celelalte lucruri ar rămâne neschimbate. Totuşi,
scăderea salariului de la w1 la w2 are un efect de substituţie, un efect de output şi
un efect de maximizare a profitului. Rezultatul net al acestor efecte este
deplasarea curbei venitului marginal al muncii, MRL către dreapta, la MRL2, ceea
ce face să apară un nou punct de echilibru, B în care este optim să se utilizeze forţa
de muncă în cantitatea L2.

LD A
w1

A’ B
w2
MRL1 MRL2

L1 L2 L

Figura nr. 3.30

135
Cibernetica sistemelor economice

Generând în continuare puncte de tipul A şi B pentru diferite nivele ale


ratei salariului w, se obţine curba cererii de muncă a firmei LD. Utilizând această
curbă şi rata salariului w , dată de piaţa forţei de muncă (ce reprezintă curba ofertei
de muncă LS), obţinem forţa de muncă optimă pe care trebuie s-o utilizeze firma
pentru a maximiza profitul.
Analize similare pot fi efectuate şi în cazul celorlalţi factori de producţie,
determinându-se astfel combinaţia optimă de factori care asigură obţinerea
volumului optim de producţie Q*.
Evident că, în funcţie de structura pieţelor imperfecte pe care le putem
avea, putem obţine şi alte reguli de determinare a nivelului inputurilor pe care
firma maximizatoare de profit le utilizează în producţie.

E) Subsistemul financiar (S5)

Ultimul subsistem al firmei este subsistemul financiar S5. Acesta are ca


principal obiectiv asigurarea şi gestionarea resurselor financiare necesare firmei în
diferite etape ale activităţii sale. Subsistemul financiar S5 cuplează firma la piaţa
financiară, sursă principală de finanţare a firmelor. Tot acest subsistem este cel care
onorează obligaţiile firmei către acţionari şi stat, constând din plata dividendelor,
respectiv plata impozitelor şi taxelor datorate de firmă.

S3
Resurse pentru Informaţii privind
dezvoltare profitabilitatea
Costul
Taxe
factorilor Subsistemul
S4 Financiar Stat
Dividende
S5
Plata serviciilor Imprumuturi
factorilor Ra ta directe Acţionari
Cerere de dobânzii Credite
credite Rambursarea
acordate
datoriei
Piaţa Financiară
Bănci

Oferta
de credite

Figura nr. 3.31

136
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

1) Structura şi funcţionarea subsistemului S5

În figura 3.31 se reprezintă subsistemul financiar şi principalele conexiuni


interne şi externe ale acestuia.
Se observă, în primul rând, conexiunile subsistemului S5 cu piaţa
financiară. Având în vedere nevoile de finanţare ale firmei, compuse din finanţarea
pentru dezvoltare (cumpărarea de capital fizic) şi din finanţarea necesară plăţii
inputurilor, se formulează cererea de credite în funcţie de condiţiile de pe piaţa
financiară, în special de mărimea ratei dobânzii la creditele acordate de băncile
comerciale.
Fluxul de intrare de pe piaţa financiară îl constituie creditele
(împrumuturile) acordate. Acestea, împreună cu fondurile proprii disponibile ale
firmei, sunt dirijate către subsistemul S3, constituind resursele financiare destinate
dezvoltării firmei, respectiv către subsistemul S4, fiind folosite pentru plăţile
factorilor de producţie (materii prime, materiale, capital fizic, muncă etc.).
Subsistemul financiar S5 are interdependenţe strânse cu alte sisteme din
mediul înconjurător al firmei: statul, acţionarii, băncile ş.a.

2) Modelarea politicilor financiare ale firmei

Firma are o politică financiară proprie prin care optează pentru investirea
şi utilizarea eficientă a resurselor financiare de care dispune. Politica financiară
presupune un ansamblu de decizii privind cea mai eficientă alocare a capitalurilor
pentru acoperirea obligaţiilor financiare ale firmei (decizia de investiţii) şi pentru
remunerarea acţionarilor (politica de dividend).
Resursele financiare sunt atrase de firmă din surse proprii şi surse
împrumutate (surse externe). Sursele proprii pot fi interne (autofinanţare) sau
externe (aport de capital nou). În figura 3.32 se reprezintă clasificarea acestor
surse de finanţare ale firmei.
Să analizăm, în continuare, elementele principale ale deciziilor financiare.
INTERNĂ
AUTOFINANŢARE

FINANŢARE
DIRECTĂ

EXTERNĂ

INDIRECTĂ

Figura nr. 3.32


137
Cibernetica sistemelor economice

i) Decizia de finanţare
Nevoile de finanţare ale firmei reprezintă ansamblul fondurilor băneşti
necesare pentru:
• constituirea stocurilor de producţie şi acoperirea cheltuielilor până la
încasarea creanţelor;
• investiţii în clădiri, maşini, utilaje, echipamente diverse, mijloace de
transport;
• formarea unor rezerve de trezorerie, în vederea preîntâmpinării unor
fenomene întâmplătoare nefavorabile;
• alte nevoi de finanţare (amenzi, penalizări, pierderi la bursă etc.).
Sursele de finanţare corespunzătoare acestor necesităţi, sunt constituite din:
• capitalul social provenit din contribuţia fondatorilor firmei şi/sau din
contribuţia celorlalţi acţionari;
• împrumuturi pe piaţa bancară sau piaţa de capital;
• alte surse de finanţare (subvenţii, ajutoare, diverse).
Important în alegerea acestor surse este costul pe care îl implică atragerea
lor pentru firmă. Acest cost poartă numele generic de costul finanţării. Pentru
estimarea acestui cost de regulă se utilizează criteriul VAN (Valorii Actualizate
Nete).
Dacă VAN a proiectelor (deciziilor) de investiţii este definită ca:
n CFt
VANinv = ∑ t
− I0
t =1( 1 + k )
unde CFt reprezintă cash-flow-ul din anul t, k – rata rentabilităţii iar I0 – investiţia
iniţială, atunci VAN a resurselor de finanţare se obţine inversând termenii din
VANinv, deci:
n CFt
VAN fin = I 0 − ∑ t
t =1( 1 + k )
Se observă că:
VAN fin + VANinv = 1
Evaluarea costului sursei de finanţare pe baza criteriului VAN nu este
decât o recunoaştere a faptului că suma de bani I0 investită iniţial, va determina în
continuare, pentru firmă, un cost al finanţării care este egal cu valoarea actualizată
a fluxurilor de trezorerie, pe care firma se angajează să le distribuie acţionarilor pe
toată durata de exploatare a investiţiei.
Dacă eliminăm ipoteza finanţării integrale din surse proprii, atunci, în
evaluarea costului surselor de finanţare, trebuie să se ţină seama de două variabile
determinante: rentabilitatea şi riscul. Este posibil să existe surse externe de
finanţare cu o rentabilitate mai mare (deci un cost de procurare mai mic) dar care
determină, în mod corespunzător, şi un risc mai ridicat. Apelarea la credite bancare,
cu dobânda mai mică decât costul fondurilor proprii, este însoţită de creşterea
riscului financiar al îndatorării. Acest risc financiar se adaugă, deci, la celelalte

138
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

tipuri de risc şi, în aceste condiţii, acţionarii pot cere o rentabilitate mai mare a
capitalurilor proprii (corespunzător riscului mai mare asumat) .
Combinarea surselor proprii cu cele împrumutate necesită o evaluarea
costurilor acestora separat şi împreună.

ii) Decizia de investiţii


Investiţia defineşte o categorie financiară foarte complexă care presupune
o alocare permanentă (pe o durată de timp adesea nedeterminată) de capitaluri, în
achiziţia de active fizice şi/sau financiare, care să permită desfăşurarea unor
activităţi rentabile, superioare ratei actuale de rentabilitate a firmei şi acoperitoare
pentru riscurile asumate.
Din această perspectivă, firma poate fi privită ca un portofoliu de proiecte
de investiţii a cărui structură este prezentată în figura 3.33.
INVESTIŢII IMOBILIZĂRI
STRATEGICE • necorporale Capitaluri
• corporale Acţionari
• financiare proprii
INVESTIŢII
FUNCŢIONALE NEVOIA DE FOND
DE RULMENT

TREZORERIA Datorii
INVESTIŢII • valori mobiliare Creditori
DE ECHILIBRU de plasament
• lichidităţi

Figura nr. 3.33

Alegerea variantelor de investiţii se poate face pe baza criteriului


maximizării VAN. Acest criteriu este fundamentat obiectiv pe randamentele
descrescătoare ale oportunităţilor investiţiilor din economie, independent de
preferinţele subiective ale investitorilor.
Rata dobânzii de pe piaţa bancară dobândeşte, în acest caz, rolul de criteriu
obiectiv de evaluare a proiectelor de investiţii şi de selectare a celor mai eficiente.
Fiind un factor exogen, dobânda, ca indicator macroeconomic, are o neutralitate în
procesul de evaluare a investiţiilor, ceea ce îi conferă credibilitate, fiabilitate şi
pertinenţă în calculele de eficienţă.
Sporul de rentabilitate ce va rezulta din selecţia şi promovarea proiectelor
de investiţii superioare ca randament celor de pe piaţa financiară va contribui la
creşterea valorii firmei. Contribuţia fiecărui proiect din cadrul portofoliului

139
Cibernetica sistemelor economice

de investiţii al firmei la acest supliment de valoare a firmei este reflectat şi el de


valoarea actualizată netă (VAN).
Evaluarea investiţiilor pe baza criteriului VAN este, de multe ori, o alegere
subiectivă şi tehnică.
Este mai obişnuită actualizarea veniturilor viitoare la momentul prezent şi
compararea pe această bază a diferitelor variante de investiţii decât capitalizarea
veniturilor la un moment de timp viitor şi efectuarea aceleiaşi comparaţii dintre
variantele de investiţii la acel moment viitor.
Criteriul de comparare, în acest ultim caz, este valoarea viitoare netă
VVN, care nu este decât capitalizarea VAN pe perioada de viaţă a investiţiei
(n ani):
n
VVN = ∑ CFt (1 + k )n −t − I 0 ( 1 + k )n = VAN ⋅ ( 1 + k )n
t =1
Am văzut că VAN se determină ca diferenţa dintre fluxurile de trezorerie
viitoare actualizate cu rata dobânzii pe piaţă, pe de o parte şi capitalul investit
iniţial, pe de altă parte.
Regula VAN are la bază ipoteza unei pieţe monetare nesaturate. Aceasta
înseamnă că capitalurile I (investiţiile) pot fi oricând reinvestite pe piaţa monetară,
la rata dobânzii de pe această piaţă (i), pentru a obţine fluxuri de trezorerie viitoare.
Deci, pentru o perioadă, avem:
I 0 ( 1 + i ) = CF1
iar pentru t=1,2, … , n:
n n
I 0 ∑ ( 1 + i )t = ∑ CFt
t =1 t =1
De aici obţinem:
CF
I0 = 1
1+ i
pentru o perioadă, sau:
n CF
t
I0 = ∑ t
t =1( 1 + i )
pentru n perioade.
Altfel spus, criteriul VAN cere ca cel puţin investiţia iniţială I0 să fie
n CF
t
recuperată de veniturile viitoare actualizate, ∑ t
.
t =1( 1 + i )
Evident că cu cât veniturile viitoare actualizate vor fi mai mari decât
capitalul investit iniţial cu atât proiectul de investiţii va fi mai eficient.
Toate proiectele care au VAN pozitivă sunt de preferat plasamentelor
monetare la o rată a dobânzii de piaţă egală cu i. Dintre acestea, acel proiect care
are VAN maxim va determina creşterea maximă posibilă a profiturilor, deci şi a
valorii firmei.
O altă regulă ce poate fi aplicată în alegerea proiectelor de investiţii este
regula ratei interne de rentabilitate (RIR).
140
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Considerând, în continuare, rata dobânzii de piaţă i ca un randament


preferat de investitor, putem transforma regula VAN în funcţie de ratele de
rentabilitate asociate fiecărui proiect de investiţii.
În determinarea acestor rate interne de rentabilitate se porneşte de la
ipoteza că veniturile (cash-flow-ul) viitoare CFt pot fi reinvestite cu o rată de
rentabilitate RIR. Deci, pentru o perioadă, avem:
CF
I 0 ( 1 + RIR ) = CF1 ⇒ RIR = 1 − 1
I0
şi pentru n perioade:
n n
I 0 ∑ ( 1 + RIR )t = ∑ CFt
t =1 t =1
Calculul RIR se face, în acest caz, prin încercări repetate până când se
obţine egalitatea.
Proiectele de investiţii care vor avea RIR mai mare decât rata dobânzii pe
piaţă i vor fi preferate celor pentru care RIR=i sau RIR<i.
Un al treilea criteriu de evaluare a proiectelor de investiţii este termenul de
recuperare (TR).
Termenul de recuperare a investiţiei reprezintă numărul de ani de
recuperare, prin cash-flow-urile medii anuale actualizate (CF act/an) a capitalului
investit I şi se determină conform relaţiei:
I
TR =
CFact / an
unde:
CFt VR
∑ +
CFact / an =
(1 + i ) (1 + i )n
t

n
Termenul de recuperare a investiţiei reprezintă, deci, numărul de ani după
care fluxurile de trezorerie actualizate devin egale cu investiţia efectuată. Prin acest
calcul se penalizează investiţiile care recuperează capitalul investit într-o perioadă
mai mare de timp, pentru că riscul de nerecuperare creşte proporţional cu această
perioadă. Se urmăreşte ca termenul de recuperare să fie mai mic decât durata de
viaţă a investiţiei, mai ales faţă de durata sa comercială.
Metoda de evaluare are însă inconvenientul că elimină de la selecţie
proiectele de investiţii cu o bună rentabilitate, dar pe termen lung, care pot fi
importante pentru valoarea firmei.
În sfârşit, al patrulea criteriu se bazează pe indicele de profitabilitate (IP).
Acesta exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe întreaga durată de viaţă a
acesteia, respectiv valoarea actualizată netă scontată pentru o cheltuială iniţială de
investiţii egală cu 1.
IP se calculează cu ajutorul relaţiei:
VAN + I VAN
IP = = +1
I I

141
Cibernetica sistemelor economice

Indicele anual de profitabilitate se determină pe baza formulei dobânzii


compuse, prin extragerea rădăcinii de ordinul n din ambele părţi ale relaţiei:
n S = n S (1 + r )
n 0
de unde:
S
r = n n −1
S0
adică, în termenii indicelui de profitabilitate, avem:
r = n IP − 1
După acest criteriu vor fi selectate proiectele de investiţii care au cel mai
mare IP (evident pozitiv). Observăm că metoda IP avantajează proiectele cu
cheltuieli iniţiale mici, chiar dacă celelalte, care au cheltuieli iniţiale superioare, au
un VAN mai mare. Ca o concluzie generală, cel mai bun criteriu de evaluare este
VAN, care conduce, prin aplicarea lui, la maximizarea valorii firmei.

iii) Politica de dividend


Distribuirea dividendelor reprezintă pentru firmă o plată şi o privare de o
parte din finanţarea sa internă, fiind un element important al politicii financiare a
firmei.
În esenţă, politica de dividend se referă la decizia de a plăti profitul sub
forma dividendelor acţionarilor sau ca acesta să fie reţinut de firmă pentru a fi
reinvestit.
Relaţia de bază privind preţul acţiunilor, dată de Gordon-Shapiro, este:
D1 Dividende platite
P0 = =
K S − g Rata de preferinta _ Rata de crestere
a investitorului a dividendului
arată că dacă o firmă va adopta o politică de plată a majorităţii dividendelor, D1 va
creşte, ceea ce va conduce la o tendinţă de creştere a preţului acţiunilor. Totuşi,
dacă dividendele plătite cresc, atunci vor rămâne mai puţini bani disponibili pentru
reinvestire, rata viitoare de creştere aşteaptă de acţionari va fi scăzută şi aceasta va
micşora preţul acţiunilor. Deci, o schimbare apărută în politica de dividend are
două efecte opuse care însă, în timp, se estompează pe măsură ce acumularea de
capital devine sursă de profit pe termen lung. Politica optimă de dividend este cea
care asigură echilibrul dintre dividendele plătite în prezent şi creşterea viitoare a
acestora în aşa fel încât să se maximizeze preţul acţiunilor.
O politică de dividend se consideră scăzută dacă rata de distribuire nu
depăşeşte 20% din profitul net şi puternică dacă ea depăşeşte 60% din acest profit
net. Decizia de a plăti dividende acţionarilor este, în acelaşi timp, o decizie de a nu
investi aceeaşi sumă în cadrul firmei. În figura 3.34 se reprezintă constituirea
fluxurilor de numerar disponibile şi utilizarea acestora.

142
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Profit net Finanţare


obţinut de firmă externă

Flux de numerar
disponibil

Menţinerea Creşterea
neîntreruptă firmei
a exploatării

Distribuire la
toţi acţionarii

Dividende Divizarea
plătite acţiunilor

Răscumpărarea
acţiunilor

Figura nr.3.34

Fluxul de numerar dintr-o firmă provine, deci, din două surse: fluxurile
(profiturile) generate intern de firmă şi o finanţare externă nouă. Aceşti bani
disponibili au, în general, trei utilizări:
(1) Prima o constituie asigurarea condiţiilor financiare pentru continuarea
exploatării (activităţii). Aceasta include plata salariilor, costul inputurilor materiale,
cheltuieli de marketing, impozite, cheltuieli financiare, asigurarea reparării
utilajelor etc. Fondurile rămase pot fi utilizate, în continuare, pentru:
(2) Creşterea firmei prin achiziţionarea de noi maşini, instalaţii, clădiri,
construcţii, pământ şi alte bunuri capitale;

143
Cibernetica sistemelor economice

(3) Distribuirea la acţionarii firmei. Aceasta se poate face în două moduri


principale:
(i) plata dividendelor către acţionari;
(ii) răscumpărarea acţiunilor în raport cu preţul pieţei.
Factorii care influenţează politica de dividend pot fi grupaţi în două
categorii:
(a) Situaţia financiară a firmei care se referă la: influenţa pieţei,
conjuncturii microeconomice şi deciziile de politică macroeconomică;
(b) Preferinţele investitorilor (acţionarilor) care se referă la influenţele pe
care acţionarii le exercită asupra deciziilor managementului firmei în ce priveşte
politica dividendelor.
Modigliani şi Miller au demonstrat că politica de dividend nu este altceva
decât o politică de finanţare a firmei. Aceasta este, în primul rând, o decizie între
finanţarea din surse proprii externe (aporturi noi la capitalul social) şi surse proprii
interne (autofinanţare şi reinvestire de profit net).
Modelul Modigliani-Miller arată că, în anumite condiţii (piaţa perfectă,
atomicitate, simetrie de informaţie ş.a.) politica de dividend nu are nici o incidenţă
asupra valorii firmei şi asupra costului mediu ponderat al capitalului.

3.3 Modele dinamice ale firmei

Firma reprezintă un sistem dinamic complex ale cărui atribute şi evoluţie


constituie obiective de maxim interes în abordarea dinamică a economiei. Motivul
constă în aceea că o economie naţională este cu atât mai eficientă cu cât este
alcătuită din mai multe firme rentabile, competitive.
După cum am arătat, prin conceptul de firmă se înţelege un grup de
persoane organizate potrivit anumitor principii juridice, economice, tehnologice şi
manageriale, care desfăşoară, utilizând anumite mijloace de muncă, organizatorice,
informaţionale, ş.a., un ansamblu de procese de muncă, concretizate în produse şi
servicii în vederea obţinerii unui profit maxim.
Privită ca sistem, firma apare ca fiind alcătuită dintr-un ansamblu de
componente şi caracteristici definitorii cum ar fi: obiectivul firmei, elementele
constitutive ale firmei, variabilele de stare, relaţiile intrafirmă, transformări
suportate de firmă, intrări în cadrul firmei, ieşiri ale firmei. Toate aceste
componente sunt evolutive, deci se modifică în timp. Unele dintre ele au o evoluţie
rapidă, suferind modificări şi transformări de la o zi la alta, altele se modifică mai
lent, fiind necesare perioade de timp de ordinul anilor pentru a înregistra
schimbarea lor semnificativă.
Firma are, în accepţiunea sa dinamică, toate trăsăturile caracteristice
acestei clase de sisteme, deci ea poate fi structurată şi analizată utilizând metodele
şi modelele dinamicii economice. În abordarea dinamică, un loc central îl ocupă
studierea modalităţilor prin care managementul firmei ar trebui să abordeze

144
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

problemele decizionale, deci fundamentarea, adoptarea şi aplicarea unor decizii


eficiente.
Modelele dinamice pe care le vom prezenta se referă la ansamblul
problemelor dinamice de această natură dintr-o perspectivă sistemică, integratoare.

3.3.1 Modelul dinamic al lui Baumol (1959,1965)

a) Ipotezele modelului

1) Firma îşi maximizează rata de creştere a vânzărilor pe perioada


existenţei sale;
2) Profitul obţinut de firmă reprezintă principalul mijloc de creştere a ratei
vânzărilor şi este determinat endogen;
3) Cererea de produse a pieţei şi costurile totale ale firmei au forma
tradiţională: cererea este dependentă invers de preţ iar curba costurilor totale este în
formă de U.

b) Ecuaţiile modelului

Venitul din vânzări R creşte anual cu o rată g care rămâne constantă pe


perioada de existenţă a firmei.
Drept urmare, firma va primi un flux de venituri provenind din vânzări dat
de:
R, R(1+g), R(1+g)2,…, R(1+g)n
unde n este durata de viaţă a firmei.
Deoarece acest flux de venituri este influenţat de rata de depreciere a
valorii veniturilor, putem lua ca rată de actualizare i, rata inflaţiei reale.
Atunci fluxurile anuale de venituri sunt date de:
2 n
1+ g  1+ g  1+ g 
R , R  , R  ,⋅ ⋅ ⋅, R 
 1 + i   1 + i   1+ i 
Valoarea actualizată totală a veniturilor viitoare ale firmei se scrie atunci:
t t
n 1+ g  n 1+ g 
S = ∑ R  =R∑ 
t =0  1 + i  t =0  1 + i 
Firma încearcă să maximizeze S alegând valori adecvate ale lui R şi,
respectiv, g.
Dar rata de creştere a vânzărilor g este finanţată, în cea mai mare parte, din
profiturile firmei, Π precum şi de veniturile din vânzări, R:
g = f1 (Π , R )
Π = f 2 (R , g ,i ,C )

145
Cibernetica sistemelor economice

Baumol stabileşte că forma funcţiei g = f1 (Π , R ) arată ca în figura 3.35:

*
g

R * R
π
Figura nr. 3.35

Deci rata de creştere g va fi cu atât mai mare, g → g* , cu cât veniturile din


vânzări R se apropie de nivelul acestora în condiţiile în care profiturile sunt
maxime, deci R → R π * . După aceea, g scade chiar dacă veniturile din vânzări
sunt mai mari decât Rπ * , aceasta întâmplându-se în condiţiile în care profiturile
scad. Se observă deci că după punctul corespunzător lui Rπ * , creşterea venitului
din vânzări şi creşterea firmei devin scopuri contrare: firma va avea de ales între
creşterea veniturilor din vânzări cu o rată de creştere a firmei mai scăzută sau
creşterea mai lentă a veniturilor din vânzări, dar cu o creştere mai rapidă a firmei.
De aici rezultă că există o combinaţie a valorilor lui g şi R pe care firma le
poate alege. Din mulţimea perechilor posibile (g, R), ea trebuie să aleagă acea
pereche care maximizează valoarea actualizată a fluxurilor viitoare a veniturilor din
vânzări S.
Pentru a determina acest punct se introduce curba izoveniturilor firmei ca
locul geometric al combinaţiilor (g, R) care conduce la aceeaşi valoare a lui S.
Cea mai simplă relaţie de dependenţă dintre S şi (g, R) este cea liniară:
S = b1 ⋅ g + b2 ⋅ R
unde b1 şi b2 sunt coeficienţi determinaţi pe baza datelor anterioare. De aici avem:
1 b
g= S− 2 R
b1 b1
care reprezintă o curbă de izovenit.

146
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

S0 S1 S2

Figura nr. 3.36

În figura 3.36 sunt reprezentate mai multe curbe de izovenit pentru diferite
b2
valori ale lui S. Aceste curbe sunt descendente (panta − este negativă) şi
b1
paralele între ele. Cu cât S este mai mare, cu atât curba este mai îndepărtată de
origine.
Evident că firma trebuie să aleagă o curbă corespunzătoare unui S cât mai
mare. Dar acel S se poate obţine doar în condiţiile în care g şi R sunt alese astfel
încât ele să satisfacă: g = f 1 (Π , R ) şi Π = f 2 (R, g , i, C ) . Acestea sunt însă cele
care sunt reprezentate pe curba din figura 3.35. Suprapunem, deci, figura 3.36 peste
figura 3.35 şi obţinem figura 3.37.

g* (g*, Q*)
E

O R* A R

Figura nr. 3.37

147
Cibernetica sistemelor economice

Punctul de tangenţă E defineşte valorile de echilibru g* şi R* care conduc la


un S maxim. Odată determinate mărimile g* şi R* conducând la cel mai mare flux
de venituri obţinute din vânzări S*, cu ajutorul relaţiei: g = f1 (Π , R ) determinăm
nivelul profiturilor Π* care permite finanţarea unei rate de creştere optimală a
vânzărilor g*. Utilizând relaţia Π = f 2 (R , g ,i ,C ) , în care înlocuim R, g şi Π cu
valorile lor optimale R*, g*, Π*, determinăm costurile totale optimale C*
(presupunând că i este constant). Adunând costurile C* şi profiturile Π*, obţinem
producţia optimală X*. În figura 3.38 sunt reprezentate legăturile dintre aceste
variabile.

R* C

π*

0 X* X X

Figura nr. 3.38

3.3.2 Modelul firmei manageriale al lui Marris (1963,1964)

a) Ipotezele modelului
În acest model, scopul firmei este să maximizeze rata echilibrată de
creştere a firmei g*, considerată ca fiind acea valoare pentru care rata de creştere a
desfacerii produselor firmei gD şi rata de creştere a capitalului firmei gK sunt egale,
deci:
g* = gD = gK
148
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Pentru a obţine o rată de creştere echilibrată, firma este supusă la două


restricţii majore. Prima priveşte managementul firmei şi profesionalismul acestuia.
A doua este o restricţie financiară, legată de dorinţa managerilor de a obţine un
mecanism al securităţii slujbelor lor.
Teoriile manageriale afirmă că, la nivelul firmei, poate să apară o diviziune
între obiectivele urmărite de proprietari şi obiectivele managerilor, aceste obiective
necoincizând în mod necesar. Obiectivele acestor două entităţi pot fi reprezentate
cu ajutorul unor funcţii de utilitate. Funcţia de utilitate managerială include
variabile cum ar fi: salariile, statutul, puterea şi securitatea slujbelor, în timp ce
funcţia de utilitate a proprietarilor (acţionarilor) include variabile cum ar fi:
profiturile, mărimea outputului, partea de capital deţinută, partea de piaţă deţinută
şi imaginea publică.
După Marris, funcţia de utilitate a proprietarilor poate fi concentrată până
la forma:
Upropr=f1(gK)=UA
în timp ce funcţia de utilitate a managerilor se poate scrie concentrat:
Umanag=f2(gD, s)=UM
unde s este o măsură a securităţii slujbelor managerilor (dată exogen).
Modelul lui Marris, după cum am mai arătat, îşi propune să determine acea
rată de creştere a firmei g care este rata maximă de echilibru şi, în acelaşi timp,
maximizează utilitatea proprietarilor şi a managerilor.

b) Formularea modelului
Managerii doresc să maximizeze, deci, funcţia lor de utilitate:
UM=f2(gD, s)
în timp ce acţionarii (proprietarii) doresc maximizarea utilităţii lor :
UA=f1(gK)
Firma este la echilibru când rata de creştere maximă echilibrată este atinsă,
deci:
gD=gK=g*
Primul pas în construirea modelului este obţinerea funcţiilor care
determină rata de creştere a desfacerilor, gD şi, respectiv, rata de creştere a
capitalului, gK.
Marris a arătat că doi factori determină simultan pe gD şi gK şi anume rata
diversificării, d şi limita profitului mediu, m. Pe lângă aceşti factori, firma are şi o
politică financiară care se introduce printr-o valoare a restricţiei financiare a .
Aceste trei mărimi, a , d şi m, reprezintă instrumentele cu ajutorul cărora
managementul firmei acţionează asupra lui gD şi gK. În continuare, să introducem
relaţiile care definesc ratele de creştere gD şi gK în funcţie de variabilele
instrumentale a , d şi m.
În privinţa ratei de creştere a vânzărilor firmei, gD se presupune că firma
creşte doar prin diversificare, creşterea prin fuziune sau prin preluare fiind exclusă.

149
Cibernetica sistemelor economice

Rata de creştere a vânzărilor firmei gD depinde de rata diversificării d,


precum şi de procentul de succes al noilor produse k, deci :
gD=f3(d,k)
Rata diversificării d este definită aici ca numărul de noi produse introduse
pe piaţă de firmă per unitatea de timp, iar k reprezintă proporţia din aceste produse
care au avut succes.
Diversificarea produselor firmei poate lua două forme. Mai întâi, firma
poate introduce la vânzare un produs complet nou, care nu are produse substituibile
apropiate, deci care concurează pe piaţă cu produse diferite pentru venitul
consumatorilor. Acest tip de diversificare se numeşte diferenţială.
A doua formă de diversificare este cea prin care firma vinde produse
similare celor vândute de firme concurente. Acest tip de diversificare se numeşte
imitativă şi ea atrage, de regulă, reacţia firmelor concurente. Datorită acestei
reacţii, firmele preferă să se diversifice diferenţial.
Evident că, cu cât rata diversificării d este mai mare, cu atât rata de creştere
a vânzărilor firmei gD este mai mare.
În ceea ce priveşte k, proporţia de produse noi care au succes, aceasta este
dată de:
k= f4(d, p, A, R&D, valoare intrinsecă)
+ - + + +
unde d este rata diversificării, p - preţul produselor, A -cheltuieli cu publicitatea,
R&D - cheltuieli de cercetare-dezvoltare şi valoarea intrinsecă se referă la utilitatea
produselor pentru cumpărători. Prin raţionamente economice destul de laborioase,
Marris deduce că, în ultimă instanţă, k depinde de d şi de m, deci se poate scrie:
gD= f3(d,m)
cu ∂f3/∂d >0 şi ∂f3/∂m<0.
Rata medie a profitului m influenţează negativ rata de creştere a
vânzărilor, gD deoarece, cu cât A şi R&D sunt mai mari, cu atât m este mai mică.
Dar cheltuielile de publicitate şi pentru cercetare-dezvoltare sunt o condiţie ca şi k
să fie mai mare, deci rata de creştere a vânzărilor, gD să crească.
În figura 3.39 se reprezintă curba ratei de creştere a vânzărilor gD
considerând că rata medie a profitului m este dată, deci m= m .

150
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

gD

f 3 (d , m )

Figura nr. 3.39

Se observă că gD este crescătoare pe măsură ce d creşte, dar că, pentru un


anumit nivel al ratei diversificării, creşterea lui gD este tot mai lentă (randament
descrescător). Dar, atunci când m creşte, curba f(d,m) se deplasează în jos.
Astfel, dacă considerăm trei nivele ale profitului mediu: m 1, m 2, m 3,
curbele corespunzătoare acestora sunt reprezentate în figura 3.40

Figura nr. 3.40

151
Cibernetica sistemelor economice

Cu cât rata medie a profitului m este mai mare cu atât rata de creştere a
vânzărilor gD va fi mai mică şi aceasta deoarece cheltuielile de publicitate A şi de
cercetare-dezvoltare R&D se presupune că sunt mai mici.
Trecând, acum, la rata de creştere a capitalului firmei, gK, cum am mai
arătat, acţionarii (proprietarii) doresc să o maximizeze, deoarece ea poate fi
considerată o măsură a valorii firmei. Capitalul firmei este considerat ca fiind suma
activelor reale, stocurilor, împrumuturilor pe termen scurt şi rezervelor lichide.
Rata de creştere a capitalului gK este finanţată din surse interne şi surse
externe. Sursa internă cea mai importantă de finanţare a lui gK este profitul firmei.
Sursele externe sunt lansarea de acţiuni şi împrumuturi bancare pe termen lung.
Marris consideră că profitul este cea mai importantă sursă de finanţare a
ratei de creştere a capitalului firmei. Aceasta deoarece atât emiterea de obligaţiuni
(acţiuni) cât şi împrumuturile bancare pot fi considerate de acţionari, din anumite
motive, ca fiind riscante. Securitatea financiară a unei firme depinde de stabilirea
unei limite superioare a ratei de îndatoare (datorii/total active) şi a unei limite
inferioare a ratei lichidităţii (active lichide/total active).
Deşi profitul constituie sursa principală de finanţare a firmei,
managementul acesteia nu poate să reţină din el o parte prea mare şi aceasta
deoarece proprietarii se aşteaptă să primească dividende. Există, deci, o limită
superioară a cotei de profit ce poate fi reţinut, numită rata de reţinere, definită ca
raportul dintre profitul reţinut şi profitul total.
Cele trei rate sunt utilizate de manageri pentru a introduce restricţia
financiară generală a . Astfel, dacă notăm cu:
L
a1 = rata lichidităţii =
A
D
a2 = rata îndatorării =
A
Π
a3 = rata de reţinere din profit = R
Π
atunci a depinde negativ de a1 şi pozitiv de a2 şi a3. Deci a creşte (securitatea
financiară este mai mică) dacă a1 se reduce (deci rata lichidităţii este mai mică) sau
a2 este mai mare (rata datoriei se măreşte) sau a3 devine mai mare (rata de reţinere
creşte). În schimb, a se reduce (securitatea firmei este mai mare) dacă a1 creşte sau
a2 şi a3 devin mai mici.
După aceasta, Marris arată că există o legătură inversă între securitatea
slujbelor managerilor s şi restricţia financiară a : dacă a creşte atunci poziţia
firmei devine mai vulnerabilă la faliment sau preluare şi, în consecinţă, poziţia
managerilor va fi ameninţată. În schimb, dacă a se reduce atunci firma este mai
puţin vulnerabilă la faliment sau preluare, iar poziţiile managerilor sunt mai sigure.
Rata de creştere a capitalului gK se poate, atunci, scrie:
gK= a (Π)
+

152
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

unde a se presupune dat exogen. gK este pozitiv dependent de profitul Π deoarece


un profit mai mare implică şi o rată de creştere a capitalului gK mai mare.
Dar nivelul profitului Π depinde de rata medie a profitului m şi de eficienţa
utilizării capitalului K/Q, Q fiind outputul firmei. Se poate scrie atunci:
Π=f4(m, K/Q)
cu ∂Π/∂m>0 deoarece o creştere a profitului mediu implică o creştere a profitului
total.
În schimb, relaţia dintre Π şi eficienţa utilizării capitalului K/Q este mai
complicată. Ea nu reprezintă o simplă medie aritmetică a raporturilor capital/output
asociate produselor individuale ale firmei, ci o funcţie de rata diversificării d :
K/Q=f5(d)
Dacă se menţine K fixat la un nivel K , atunci relaţia dintre Q şi d începe
de la un nivel pozitiv al lui d, creşte până atinge un maximum şi apoi outputul
scade pe măsură ce rata diversificării d creşte.
Înlocuind K/Q în Π obţinem :
Π=f4(m,d) (3.10)
Având în vedere dependenţa dintre K/Q şi d, relaţia dintre Π şi d este
iniţial pozitivă, atinge un maximum şi apoi descreşte pe măsură ce rata
diversificării devine mai mare. Înlocuind Π în relaţia (3.10) a ratei de creştere a
capitalului obţinem, în final :
gK= a (f4(m,d))
care arată că gK este determinată de trei factori: restricţia financiară, rata medie a
profitului m şi rata diversificării d. Marris presupune că a este un parametru
constant dat exogen, fiind influenţat de atitudinea faţă de risc a managerilor şi de
situaţia financiară a firmei.

Figura nr. 3.41


Între gK şi m există o relaţie pozitivă, deci ∂gK/∂m>0. În schimb, relaţia
dintre gK şi d nu este monotonă. Iniţial, rata de creştere a capitalului gK este
dependentă pozitiv de rata diversificării d până la punctul în care aceasta determină

153
Cibernetica sistemelor economice

obţinerea unui nivel maxim al profitului, după care gK este corelată negativ cu d,
scăzând până devine zero.
Dacă presupunem că a şi m sunt menţinute constante, relaţia dintre gK şi d
se poate reprezenta ca în figura 3.41 .
Dacă d şi m se schimbă simultan, păstrând a , atunci obţinem o familie de
curbe reprezentând relaţia dintre gK şi cei doi parametri, ca în figura 3.42.

Figura nr. 3.42

Fiecare dintre curbe corespunde unui nivel al profitului mediu


m 1< m 2< m 3 .
Rezumând, s-a obţinut următoarea formă generală a modelului Marris:
• gD=f1(m,d) - ecuaţia ratei de creştere a vânzărilo ;
• π =f4(m,d) - ecuaţia profitului;
• gK=[f4(m,d)] a - ecuaţia ratei de creştere a capitalului;
• a ≤ a* - restricţia de securitate financiară;
• gD=gK=g* - condiţia de creştere echilibrată.

c) Echilibrul firmei
Modelul astfel formulat nu poate fi rezolvat decât atunci când una dintre
variabilele instrumentale m sau d este dată în mod subiectiv de către manageri. O
dată ce managerii determină a şi una dintre cele două variabile de mai sus, rata de
creştere echilibrată a creşterii firmei se poate determina uşor.
Modul în care acest echilibru se poate determina se reprezintă grafic ca în
figura 3.43, care se obţine prin suprapunerea reprezentărilor din figurile 3.40 şi
3.42. Aici s-a considerat că rata medie a profitului m este determinată subiectiv de
managementul firmei.

154
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Figura nr. 3.43

Având în vedere pantele lor, curbele gD( m i) şi gK( m i) i=1,2,3,4... asociate


ratelor medii date ale profitului se intersectează în punctele A, B, C, D ş.a.m.d.
Unind aceste puncte de intersecţie, în care are loc, deci, egalitatea gDi=gKi,
asociate aceluiaşi nivel al lui m i, se obţine curba de creştere echilibrată, asociată
coeficientului financiar a . Un punct aflat pe această curbă are proprietatea că
determină o creştere echilibrată a firmei, în sensul că rata de creştere a vânzărilor
este egală cu rata de creştere a capitalului firmei.
Firma are o creştere echilibrată maximă când se alege punctul maxim al
curbei de creştere echilibrate. Se observă că acest punct de creştere echilibrată
maximă este punctul B. Rata de creştere g* corespunzătoare acestui punct
determină o pereche de valori ale variabilelor instrumentale m* şi d*.
Dacă firma alege d* atunci m* este simultan determinat; alternativ, dacă
firma alege m*, atunci d* este determinat de relaţia:
g*=f(m*,d*)= a [f4(m*,d*)]
Înlocuind, după aceea, m* şi d* în funcţia de profit se obţine :
Π*= a [f4(m*,d*)]
deci Π* este nivelul profitului necesar pentru a finanţa rata de creştere echilibrată
maximă g*. Deci profitul optim Π* este determinat endogen de model.
În cazul în care managementul firmei modifică restricţia financiară a ,
atunci curbele gKi(mi) se vor deplasa, determinând modificarea soluţiei modelului.
Astfel, dacă a creşte, deci securitatea financiară a firmei se reduce, curbele
gKi(mi) din reprezentarea grafică a modelului vor deplasa în sus. Vor apare, astfel,
noi puncte de intersecţie A', B', C', D' între curbele gKi şi gDi (figura 3.44).

155
Cibernetica sistemelor economice

*
g
A B C D A’ B’ C’ D’

d
* d
Figura nr. 3.44

În acest caz, punctul de creştere echilibrată maximă nu mai este B ci C ′ .

3.3.3 Modelul dinamic al lui Ludwig (1978)

a) Ecuaţiile modelului
În modelul său, Ludwig consideră o firmă condusă de proprietarul său. El
doreşte să-şi maximizeze valoarea totală a dividendelor D(t) obţinute pe perioada
de existenţă a firmei [0, T ] , precum şi valoarea finală a acţiunilor deţinute la
momentul de timp final, X(T).
Deci criteriul de optim se scrie:
max J& = max ∫0T e −it D(t )dt + e −iT X (T ) (3.11)
B ,I
unde e-it este o funcţie de actualizare a fluxurilor de venituri.
Stocul de capital din cadrul firmei K(T) evoluează după o ecuaţie de dinamică:
K& (t ) = I (t ) − aK (t ) ; 0<a<1 (3.12)
unde I(t) reprezintă investiţiile la momentul t iar a este rata de depreciere a
bunurilor capitale (amortizarea).
Firma poate face datorii la bănci în valoare de Y(t) în anul t pe care le
înapoiază cu o rată anuală constantă b (= rata de rambursare a datoriilor). Datoriile
neplătite până în anul t constituie datoria totală a firmei B(t).
Putem scrie ecuaţia de evoluţie a datoriilor firmei ca:
Y& (t ) = B(t ) − bY (t ) (3.13)

156
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Activele capitale ale firmei K(t) sunt compuse din acţiunile firmei şi
datoriile acesteia (am presupus că toate împrumuturile sunt utilizate de firmă
pentru a cumpăra bunuri capitale). Deci putem scrie:
K (t ) = X (t ) + Y (t ) (3.14)
Diferenţiind în ambii membri relaţia de mai sus avem:
K& (t ) = X& (t ) + Y& (t ) (3.15)
Ludwig consideră în continuare fără o justificare economică faptul că
a = b. Înlocuind b cu a în ecuaţia (3.13) avem:
Y& (t ) = B (t ) − aY (t ) (3.16)
Dar ecuaţia (3.12) se mai scrie, dacă folosim (3.15), ca:
X& (t ) + Y& (t ) = I&(t ) − aK (t ) (3.17)
şi folosind (3.16) în (3.17):
X& (t ) = I (t ) − aK (t ) − Y& (t ) =
= I (t ) − aK (t ) − B(t ) + aY (t ) =
= I (t ) − aK (t ) − Y (t ) − B(t ) =
= I&(t ) − aX (t ) − B (t )
deci s-a obţinut o ecuaţie de dinamică a valorii acţiunilor firmei de forma:
X& (t ) = I (t ) − aX (t ) − B (t )
Profitul firmei poate fi utilizat pentru a creşte valoarea acţiunilor firmei şi
pentru plata dividendelor, deci:
Π (t ) = X (t ) + Y (t ) = R(t ) − aK (t ) − rY (t )
Aici R(t) reprezintă veniturile din vânzări ale firmei iar r – rata dobânzii.
Se observă că în acest model firma nu plăteşte taxe.
Presupunem că o parte m din profit este plătit sub formă de dividende,
D(t), deci:
D(t ) = (1 − m ) Π (t ) ≥0 (3.18)
restul fiind investit. Deci:
Π (t ) = I (t ) + D(t )
Dar, ţinând cont de (3.18) vom obţine:
I&(t ) ≤ m ⋅ Π (t ) + aX (t ) + B(t )
care reprezintă o limită superioară a investiţiilor care ţine seama de aspectele
financiare ale politicii firmei. În acelaşi timp, avem:
I(t)≥ 0
În sfârşit, datoriile firmei pot fi şi ele supuse unei restricţii de forma:
0 ≤ B(t ) ≤ hI (t )
unde h este rata maximă de îndatorare a firmei.

157
Cibernetica sistemelor economice

• Modelul complet
Modelul lui Ludwig în forma sa completă se scrie atunci:
 
max ∫0T e −it  R(K ) − (a + r )Y − I& + B  dt + e −iT X (T )
B ,I
 
& &
X = I − aX − B
Y& = B − aY (3.19)
0 ≤ I& ≤ m[R (K ) − aK − rY ] + aX + B
0 ≤ B ≤ hI&
X (0 ) = X 0 , Y (0) = Y0 , X (t ) ≥ 0 , Y (t ) ≥ 0
Modelul are un criteriu de performanţă (minimizarea fluxului de dividende
plus valoarea finală a firmei), două ecuaţii de dinamică a stărilor (X şi Y sunt
variabilele de stare), patru restricţii asupra stărilor şi comenzilor (două variabile de
comandă, B şi I) şi două condiţii iniţiale.

b) Rezolvarea modelului
Modelul obţinut poate fi rezolvat utilizând Principiul Maximului în cazul
unei probleme cu restricţii mixte asupra variabilelor de control (vezi Anexa B):
max J = ∫0z e − it F (x (t ),u (t ),t )dt + e − iz S (x (z ), z )
u
x&i (t ) = f i (x (t ),u (t ),t ) i = 1,n
g k ( x (t ), u (t ), t ) /0 k = 1, s (3.20)
xi (0) = xi 0 i = 1,n
Principiul Maximului aplicat acestei probleme spune următoarele:

„Fie Hamiltonianul

( ) n
(
H ( x (t ),u (t ),λ (t ),t ) = F x* (t ),u (t ),t + ∑ λ i (t ) ⋅ f i x* (t ),u (t ),t
i =1
)
şi definim Lagrangeanul:
s
L (x ,u ,λ ,µ ,t ) = H ( x (t ),u (t ),λ (t ),t ) + ∑ µ k (t ) ⋅ g k ( x (t ),u (t ),t )
k =1

( )
Atunci perechea x (t ),u (t ) este o soluţie optimală dacă există funcţiile:
* *

λ (t ) = (λ 1 (t ),⋅ ⋅ ⋅ , λ n (t )) şi µ (t ) = (µ1 (t ),⋅ ⋅ ⋅,µ s (t )) /0


astfel încât:
( ) { (
H optimal = H x* (t ),u* (t ), λ (t ),t = max H x* (t ),u (t ), λ (t ),t ,
u (t )
)}
∀t ∈ [0 , z ]

158
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

şi, în plus, sunt îndeplinite condiţiile:


λ& i (t ) = iλ i (t ) −
∂L *
∂ xi
( )
x (t ),u* (t ),λ (t ),t cu i = 1, n ;


∂u j
( )
L x * (t ), u * (t ), λ (t ), µ (t ), t = 0 cu j = 1, m ;

( )
µ k (t ) ⋅ g k x* (t ),u* (t ),t = 0 ;

λ& i ( z ) =
(
∂S x ( z ), z
*
)
.”
∂xi (z )
Pentru modelul lui Ludwig, Hamiltonianul şi Lagrangeanul se scriu:
{ } [ ]
H(.) = R( X + Y ) − (a + r )Y − I& + B + λ1 I& − aX − B + λ 2 [B − aY ] (3.21)
[ ]
L(.) = H(.) + µ1 hI + B + µ2{m[R( X + Y ) − aX − (a + r )Y ] + aX + B − I} + µ3B
& (3.22)
iar condiţiile necesare de optim conduc la:
∂L(⋅) dR  dR 
λ& 1 = iλ1 − = aλ1 − − µ2  m + (1 − m )a  + iλ1 (3.23)
∂X dK  dK 
∂L(⋅)  dR 
λ& 2 = iλ 2 − = aλ 2 − (1 + µ 2 m ) − a − r  + iλ 2 (3.24)
∂Y  dK 
∂L(⋅)
= 1 − λ1 + λ 2 − µ1 + µ 2 + µ 3 = 0 (3.25)
∂B
∂L(⋅)
= λ1 − 1 + hµ1 − µ 2 = 0 (3.26)
∂I
µ1 [hI − B ] = 0 (3.27)
µ 2 {[R (⋅) − (a + r )Y − aX ]m + aX + B − I&} = 0 (3.28)
µ3 B = 0 (3.29)
λ1 (T ) = 1 ; λ 2 (T ) = 0 (3.30)
µ1 , µ 2 , µ 3 ≥ 0 (3.31)
Ludwig rezolvă acest sistem de condiţii iniţiale în următoarele ipoteze:
i. Y(0) ≥ 0 şi X(0) ≥ 0
Y(t) ≥ 0; X(t)≥ 0; 0≤ t ≤ T
ii. R(K) - a(K) ≥ 0;
∂R ∂2R
≥ 0; <0
∂K ∂K 2
altfel spus venitul net (vânzări minus depreciere) este o funcţie concavă pozitivă.
dR ∂R ∂R
Deoarece K = X + Y se observă că = = ;
dK ∂X ∂Y
iii. i ≠ r.
deci avem o piaţă de capital imperfectă.

159
Cibernetica sistemelor economice

În condiţiile necesare (3.23) – (3.31) µ i , i = 1, 2, 3 pot lua valori pozitive


sau valoarea zero, deci vom avea 23 combinaţii posibile de astfel de valori. Fiecare
combinaţie defineşte o subtraiectorie pe care poate evolua firma la un moment de
timp dat. Aceste combinaţii sunt:
Subtraiectoria µ1 µ2 µ3
1 + 0 0
2 0 + 0
3 + + 0
4 0 0 +
5 0 + +
6 + 0 +
7 + + +
8 0 0 0
Dintre acestea, subtraiectoriile 7 şi 8 sunt infezabile (nu pot fi atinse
niciodată) deoarece determină anumite contradicţii.
De exemplu, pentru subtraiectoria 7, deci când µ1 ≥ 0, µ2 ≥ 0, µ3 ≥ 0,
restricţiile (3.27) – (3.29) se scriu:
hI − B = 0
{[R (⋅ ) − (a + r )Y − aX ]m + aX + B − I } = 0
B =0
şi de aici rezultă că I = 0, deci:
[R(⋅) − (a + r )Y − aX ]m + aX =0
Dar aX≥0, deci ar trebui ca:
[R(⋅) − (a + r )Y − aX ]m < 0,
lucru imposibil deoarece expresia din paranteza dreaptă este chiar profitul Π iar,
prin ipoteză, acesta este pozitiv sau zero.
Pentru subtraiectoria 8, deci când µ1 = µ2 = µ3 = 0, din (3.25) şi (3.26)
obţinem:
λ1 = 1; λ 2 = 0
deci λ1 = 0 şi λ 2 = 0 . Înlocuind în (3.23) şi (3.24) avem:
dR
0=i+a−
dK
dR
0=− +a+r
dK

dR dR
deci = i + a şi = a + r , de unde i = r, ceea ce contrazice ipoteza iii).
dK dK
Să analizăm, în continuare, subtraiectoriile 1 – 6.
• Subtraiectoria 1 (µ1 ≥ 0, µ 2 = µ 3 = 0 )

160
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Condiţiile necesare (3.23) – (3.31) se scriu atunci:


dR
λ&1 = aλ1 − + iλ1 (3.32)
dK
 dR 
λ&2 = aλ 2 −  − a − r  + iλ 2 (3.33)
 dK 
µ1 = 1 − λ1 + λ 2 (3.34)
hµ1 = 1 − λ1 (3.35)
hI = B (3.36)
λ1 (T ) = 1; λ 2 (T ) = 0 (3.37)
µ1 ≥ 0, µ 2 = µ 3 = 0 (3.38)
Din (3.34) şi (3.35) obţinem:
(1 − h )µ1 = µ 2 (3.39)
Din (3.35) şi (3.39) avem:
1 − λ1 λ2
= (3.40)
h 1− h
Diferenţiind (3.39) în ambii membri obţinem:
1 1 &
− λ&1 = λ2 (3.41)
h 1− h
Înlocuind în (3.41) pe (3.32) şi (3.33):
1 dR  1   dR  
− aλ1 − + iλ1  =  aλ 2 −  − a − r  + iλ 2  (3.42)
h dK  1− h   dK  
De aici, ţinând cont de (3.35) şi (3.39) obţinem în final:
dR
− a = (1 − h )i + hr = ct (3.43)
dK
lucru care se întâmplă numai dacă şi K(t) = ct. De aici tragem concluzia că:
K& (t ) = 0 (3.44)
altfel spus, fondurile fixe pe subtraiectoria 1 rămân staţionare (constante).
Să notăm valoarea de staţionaritate a acestor fonduri cu K Y* , acesta fiind
nivelul fondurilor care se poate asigura în condiţiile finanţării prin îndatorare
maximă la bănci.
( )
Din ecuaţia de dinamică a fondurilor K& = I − aK obţinem imediat:
I = aK *
Y (3.45)
care reprezintă nivelul optim al investiţiilor pe subtraiectoria 1 (se observă că
acestea trebuie să rămână la nivelul de înlocuire).

161
Cibernetica sistemelor economice

Din (3.36) rezultă nivelul datoriei acumulate:


B = ahK Y* (3.46)
deci datoria firmei va creşte cu viteza maximă.
Am obţinut astfel valorile optimale ale comenzilor I şi B.
Mai departe, trebuie să determinăm traiectoriile optimale ale variabilelor
de stare X şi Y. Pentru aceasta, utilizăm ecuaţiile de dinamică a stărilor:
X& (t ) = I − aX − B
Y& (t ) = B − aY
în care înlocuim I şi B cu valorile optimale determinate mai sus. Avem:
X& (t ) = aK Y* − aX − ahK Y* = (1 − h )aK Y* − aX
(3.47)
Y& (t ) = haK * − aY
Y
Cunoscând X(0) = X0 şi Y(0) = Y0 ecuaţiile de mai sus pot fi uşor
rezolvate.
Dividendele plătite vor fi date de relaţia:
( )
D(t ) = R K Y* − aX (t ) − rY (t )
unde înlocuim X(t) şi Y(t) cu expresiile date de (3.47).
Procedând la fel pentru celelalte subtraiectorii, obţinem informaţiile
sintetizate în tabelul 1:

Nr. subtra-
I B D X Y K Tip de traiectorie
iectorie
1 a K Y* max ± m K Y* Staţionară (i>r)
2 *
a K XY max min + - *
K XY Consolidare
3 max max min + + K& ≥ 0 Creştere maximă
4 a K X* 0 + - K X* Staţionară (I<r)
5 max 0 min + - K& ≥ 0 Creştere
autofinanţată
6 0 0 + - K& < 0 Contracţie

Din analiza acestor traiectorii se constată că, în cazul în care creditele


bancare sunt ieftine (i ≥ r), subtraiectoria 1 este traiectorie finală, iar în cazul în
care creditele bancare sunt scumpe (i < r), subtraiectoria 4 este traiectorie finală.
Utilizând o procedură de determinare a cuplărilor posibile între aceste
subtraiectorii, Ludwig găseşte un număr de traiectorii optimale pe care o firmă
poate să evolueze, traiectorii prezentate în continuare.

162
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

• Analiza economică a modelului


Traiectoriile staţionare (1, 2 şi 4) sunt caracterizate de o valoare constantă
a venitului marginal net. Astfel:
 dR
 K = K Y dacã dK − a = (1 + h )i + hr
*


 dR
 K = K YX dacã −a =r
*
(3.48)
 dK
 dR
 K = K X dacã dK − a = i
*

a) Cazul datoriilor ieftine


Cea mai simplă traiectorie de evoluţie a firmei se obţine în cazul în care
datoriile (creditele sunt ieftine (i ≥ r)).
În figura 3.45 se reprezintă această traiectorie care are trei variante:
¾ dacă K (0 ) > K Y* avem traiectoria 6 → traiectoria 1
¾ dacă K (0 ) = K Y* avem traiectoria 1
¾ dacă K (0 ) < K Y* avem traiectoria 3 → traiectoria 1.
Se observă că fiecare dintre aceste drumuri optimale are subtraiectoria 1 ca
traiectorie finală.

6
1
K*
y

Figura nr. 3.45

Astfel toate drumurile optimale duc la K = K Y* care poate fi considerată o


stare de bliss a firmei. Acest lucru este natural deoarece, în această situaţie, venitul

163
Cibernetica sistemelor economice

 dR 
marginal net  − a  este egal cu costul marginal al celui mai ieftin mod de a
 dK 
finanţa creşterea stocului de capital, şi anume finanţarea prin îndatorare cu rata
maximă posibilă h. În acest fel, profitul obţinut este maxim şi firma va atinge la
sfârşitul orizontului de plan cea mai mare valoare posibilă.
În cazul în care stocul iniţial de capital K(0) este peste nivelul dorit K Y* ,
firma va reduce acest stoc ( K& <0), nu va investi (I = 0) şi datoriile sale vor fi nule
(B = 0). Întregul profit obţinut va fi repartizat pentru dividende. Valoarea firmei va
creşte ( X& ≥ 0 ) iar împrumuturile vor scădea( Y& < 0). Aceasta este chiar
subtraiectoria 6 de contracţie, pe care firma evoluează până când nivelul fondurilor
fixe K atinge K Y* .
Dacă stocul iniţial de capital K(0) este sub nivelul dorit, K Y* , ea
împrumută cât mai mult posibil, investiţiile vor fi la valoarea maximă posibilă,
datoriile cresc şi ele la maximum iar dividendele plătite sunt minime. Valoarea
firmei creşte ( X& ≥ 0) şi la fel şi împrumuturile ( Y& < 0 ). Firma se înscrie deci pe
traiectoria 3 de creştere maximă până când atinge traiectoria 1.

b) Cazul datoriilor scumpe

În acest caz i<r iar drumurile optimale sunt reprezentate în figura 3.46.
Se observă acum că avem două valori de staţionaritate drept reper, K X* şi
*
K YX . În cazul K(0) ≥ K X* , drumul optimal este în întregime compus din traiectoria
4. Dacă K XY*
< K(0) < K X* atunci drumul optimal este traiectoria 5 → traiectoria 4.
*
Când K(0) = K YX , drumul optimal este traiectoria 2 → traiectoria 5 →
*
traiectoria 4. În sfârşit, când K(0) < K YX atunci drumul optimal este compus din
traiectoria 3 → traiectoria 2 → traiectoria 5 → traiectoria 4.

164
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

4
K*X

5
5
5

K*YX 2 2

t
Figura nr. 3.46

3.4 Modelul de dezvoltare optimă a firmei


(van Hilten, Kort, Van Loon 1992)

Modelele dinamice de firmă, prezentate anterior, abordează firma ca pe un


sistem nestructurat, neluând în considerare deferitele subsisteme ale acesteia şi
relaţiile de interdependenţă care se formează pe măsură ce firma se dezvoltă şi
ajunge la maturitate. În anii 90 s-a făcut un progres evident în domeniul modelării
firmei prin introducerea modelelor dinamice de dezvoltare a acesteia, care
evidenţiază atât elementele structurale ale firmei (producţia, investiţiile, finanţarea
ş.a.) cât şi legăturile acesteia cu mediul.
Modelele obţinute, deşi destul de complexe, reuşesc să evidenţieze la nivel
de firmă principalele politici şi mecanisme decizionale utilizate în vederea
conducerii firmei pe anumite traiectorii de evoluţie optimală.
Vom prezenta, în continuare, doar modelul de bază al dezvoltării firmei, el
fiind apoi dezvoltat pentru a ţine seama de influenţa mediului asupra firmei ca şi de
rolul pe care îl joacă progresul tehnologic în creşterea firmei.

165
Cibernetica sistemelor economice

3.4.1 Formularea modelului de bază

Modelul de bază al firmei are rolul de a explicita principalele relaţii ce se


stabilesc între subsistemele firmei: vânzări ( S1 ), producţie ( S 2 ), profitabilitate
( S 3 ) şi finanţe ( S 5 ). Pentru simplitate, s-a considerat că firma poate achiziţiona de
pe piaţa factorilor orice cantitate de inputuri, în limita fondurilor de care ea
dispune.

a) Producţia, vânzările şi venitul din exploatare


Să presupunem că firma fabrică un produs omogen iar nivelul producţiei
este determinat de un singur factor de producţie, bunurile capitale de care dispune
firma la momentul t. Atunci producţia Q(t ) obţinută de firmă se scrie:
Q(t ) = q ⋅ K (t ) (3.48)
unde K (t ) reprezintă bunurile capitale existente la momentul t iar q -
productivitatea capitalului (produse realizate pe o unitate de bun capital). Vom
presupune că q este constantă pe termen scurt. Cantitatea de produse Q(t ) obţinută
de firmă se presupune că este vândută în aceeaşi perioadă t în care este produsă,
deci firma nu va avea stoc de produse la sfârşitul perioadei t.
Ţinând cont de legea economică a veniturilor descrescătoare, se poate
introduce o funcţie de vânzare S, dependentă de nivelul producţiei Q, dată de:
S (Q(t )) = P ⋅ Q(t ) (3.49)
unde S reprezintă venituri din vânzarea produselor iar P preţul de vânzare
(presupus constant).
Funcţia de vânzare S (⋅) se presupune că are următoarele proprietăţi:
S ' (⋅) > 0; S " (⋅) < 0; S (⋅) > 0 dacă Q>0 deci este crescătoare, concavă
şi pozitivă, dacă Q > 0
Vom introduce, în continuare, venitul din exploatare V, determinat ca
diferenţă între venitul din vânzare şi costul de producţie. Deoarece s-a luat în
considerare un singur factor de producţie, K, evident că în costul de producţie vor
fi incluse doar cheltuielile cu bunurile capitale. Legat de aceste cheltuieli, vom face
ipoteza că deprecierea este proporţională cu valoarea bunurilor capitale existente,
K (t ) şi vom presupune că preţul bunurilor capitale este egal cu o unitate monetară
(excludem, astfel, necesitatea de a introduce un nou preţ, cel al bunurilor capitale,
în model).
Atunci venitul din exploatare se poate determina cu relaţia:
V (K (t )) = (qP − a )K (t ) (3.50)
unde a este rata de depreciere a bunurilor capitale (amortizarea) (0 < a < 1).

166
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

b) Finanţarea şi taxele firmei


Am presupus că firma dispune de un singur tip de activ, bunurile capitale
K (t ) . Corespunzător valorii acestuia, firma emite acţiuni X (t ) şi /sau face
împrumuturi la bănci, Y (t ) . Relaţia de echilibru între valoarea activelor, K (t ) şi
pasivele existente este atunci:
K (t ) = X (t ) + Y (t ) (3.51)
Relaţia (3.51) arată, de fapt, că pentru a procura bunurile capitale în
cantitatea K (t ) , firma a utilizat o emisiune de acţiuni în valoare de X (t ) şi un
împrumut bancar în valoare de Y (t ) .
În perioada de bază (de exemplu, în momentul înfiinţării firmei) se
presupune că se cunosc bunurile capitale, K (0 ) = K 0 şi stocul de acţiuni existent,
X (0 ) = X 0 . Datoria firmei Y (0 ) este, evident, egală cu zero.
Vom presupune că firma poate să crească valoarea acţiunilor emise pe
toată durata existenţei sale reţinând o parte din venitul obţinut din vânzarea
produsului. Cealaltă parte firma o utilizează pentru plata impozitelor şi taxelor, a
dobânzilor la datoria contractată, pentru acoperirea cheltuielilor de producţie
(deprecierii), iar ceea ce rămâne este distribuit acţionarilor sub formă de dividende.
Pentru claritate, să reprezentăm aceste informaţii sub forma unui cont de profit şi
pierderi.
CONT DE PROFIT ŞI PIERDERI
venituri din vânzări depreciere: aK (t )
S (Q ) dobânda plătită: rY (t )
taxa pe profit: F (K , Y )
dividende plătite: D (t )
venit reţinut: E (t )

Mai sus, F (K , Y ) este funcţia impozitelor şi taxelor firmei care poate fi


scrisă:
F (K , Y ) = f ⋅ (S (Q ) − aK − rY )
unde f este rata taxei pe profit. Se observă că impozitarea se aplică venitului brut
rămas după scăderea din veniturile obţinute în urma vânzărilor a cheltuielilor cu
înlocuirea utilajelor depreciate şi a cheltuielilor financiare (dobânda plătită).
Dacă firma utilizează venitul reţinut E (t ) pentru a creşte valoarea
acţiunilor, deci:
X& (t ) = E (t )
atunci, observăm că din contul de profit şi pierderi, putem obţine:
E (t ) = (1 − f )[S (Q ) − aK (t ) − rY (t )] + D(t )
167
Cibernetica sistemelor economice

şi, ţinând cont de faptul că:


S (Q ) − aK (t ) = V (K (t )) − aK (t )
avem, în final:
X& (t ) = (1 − f )[V (K (t )) − rY (t )] − D (3.52)
Aceasta reprezintă ecuaţia de dinamică a valorii acţiunilor firmei.
O altă sumă de informaţii utile este contul de lichidităţi în care se prezintă
sursele şi utilizările lichidităţilor firmei la un moment de timp dat. El poate fi
construit în următorul model:
CONT DE LICHIDITĂŢI
venituri din vânzări: dobânda plătită: rY (t )
S (Q ) investiţia brută: I (t )
creşterea datoriei:
taxa pe profit: F (K , Y )
Y& (t )
dividende plătite: D (t )
Diferenţiind (3.51) obţinem:
K& (t ) = X& (t ) + Y& (t )
ceea ce arată că creşterea capitalului este egală cu creşterea valorii acţiunilor plus
creşterea datoriei.
Dar din contul de lichidităţi avem:
Y& (t ) + S (Q ) = rY (t ) + I (t ) + F (K , Y ) + D(t )
şi, utilizând (3.52), obţinem succesiv:
Y& (t ) + (1 − f )[S (Q ) − rY (t ) − aK (t )] + aK (t ) − D(t ) = I (t )
Dar X& (t ) = (1 − f )[S (Q ) − rY (t ) − aK (t )] − D(t )
şi atunci:
Y& (t ) + X& (t ) = I (t ) − aK (t )
Având în vedere însă că K& (t ) = X& (t ) + Y& (t ) , obţinem ecuaţia de dinamică
a stocului de capital de forma:
K& (t ) = I&(t ) − aK (t ) (3.53)
În final, vom introduce o limită superioară a datoriei pe care o poate
contracte firma în funcţie de o rată maximă de îndatorare k aplicată valorii
acţiunilor la momentul t:
Y (t ) ≤ k ⋅ X (t ) (3.54)

c) Criteriul de performanţă
Să presupunem că se doreşte maximizarea valorii firmei pe orizontul de
timp finit [0, z], deci criteriul de performanţă se poate scrie:
max ∫ e −it D (t )dt + e −iz X ( z )
z

168
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Acest criteriu implică, în primul rând, o politică de dividend care să


conducă la cea mai mare valoare a firmei. Dividendele sunt supuse unei restricţii de
nenegativitate:
D(t ) ≥ 0 ∀ t ∈ (0, z ] (3.55)
De asemenea, valoarea firmei este influenţată de politica de investiţii a
firmei. Vom presupune, în această privinţă, că investiţiile I (t ) sunt cuprinse între o
limită minimă şi o limită maximă, deci:
I&min ≤ I&(t ) ≤ I&max (3.56)
I&min şi I&max fiind date.
Atunci criteriul de optim al firmei se scrie:
o
e −it D(t )dt + e −iz X (z )
z

( )∫
J = max (3.57)
& D (t ), I t 0

În (3.57) e − it , t ∈ (0, z ] reprezintă funcţia de actualizare, i fiind rata de


actualizare a valorilor respective.

d) Formularea modelului complet


Putem, acum, să scriem modelul matematic complet al problemei de
dezvoltare a firmei:
Să se determine politicile D (t ) , I (t ) , t ∈ (0, z ] care determină:

D(t )dt + e −iz X ( z )


z
∫e
−it
max (3.58)
D (t ), I& (t ) 0

în condiţiile:
X& (t ) = (1 − f )[V (K (t )) − rY (t )] − D(t ) (3.59)
K& (t ) = I&(t ) − aK (t ) (3.60)
K (t ) = X (t ) + Y (t ) (3.61)
0 ≤ Y (t ) ≤ k ⋅ X (t ) (3.62)
D(t ) ≥ 0 (3.63)
I& ≤ I&(t ) ≤ I&
min max (3.64)
X (0 ) = X 0 ; K (0 ) = K 0 (3.65)
Aici a, f, i şi r sunt constante date cu valori între 0 şi 1 iar, k, q şi z sunt
constante nenegative (q intervine în expresia lui V (K (t )) .

169
Cibernetica sistemelor economice

3.4.2 Ipoteze suplimentare utilizate în rezolvarea modelului

Soluţia problemei de dezvoltare optimă a firmei, formulată anterior,


depinde de structura financiară a firmei. Pentru a putea introduce structura
financiară, trebuie specificat costul unitar al produsului firmei. Vom nota costul
unitar cu:
c N , N = X , Y , YX (3.66)
unde N indică structura financiară. Când N = X, costul corespunde autofinanţării.
Când N=Y, costul unitar corespunde finanţării prin îndatorare maximă iar când N
= YX, costul unitar corespunde finanţării mixte.
Prima ipoteză introdusă este aceea că venitul marginal al primului produs
realizat este mai mare decât fiecare dintre aceste costuri unitare:
S ' (Q(t )) t =o > max{c N }; N = X , Y , YX (3.67)
N
Această ipoteză exclude cazurile în care firma nu ar fi interesată de la
început să investească şi să producă.
A doua ipoteză restrânge problema la cazurile în care firma nu va continua
să se dezvolte peste limita profitabilităţii. Această ipoteză se introduce punând
condiţia ca la fiecare moment de timp t, venitul din exploatare să fie nenegativ:
V (Q, K ) ≥ 0 ∀ t ∈ (0, z ] (3.68)
A treia ipoteză priveşte piaţa financiară. Vom presupune că piaţa de capital
(pe care se tranzacţionează acţiunile firmei) şi piaţa creditelor (pe care firma se
îndatorează) sunt complet separate. În aceste condiţii va trebui să avem:
i ≠ (1 − f ) r (3.69)
unde i poate fi interpretat acum ca randamentul aşteptat al acţiunilor firmei iar (1-
f)r este dobânda plătită de firmă la datoria contractată după impozitare.
A patra ipoteză spune că firma deţine deja o cantitate iniţială de acţiuni:
X (0 ) > 0 (3.70)
deci ea are o valoare de piaţă din momentul constituirii.

3.4.3 Rezolvarea problemei de optim

Problema formulată anterior este, din punct de vedere matematic, o


problemă de control optimal cu un criteriu integral de optim, două variabile de
stare [ X (t ) şi K (t ) ] şi două variabile de comandă (D şi I).
Se observă faptul că:
X (t ) ≤ K (t ) ≤ (1 + k )X (t )
care înlocuieşte în problemă restricţiile (3.61) şi (3.62).

170
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Cu această observaţie, modelul problemei de dezvoltare optimă a firmei în


forma sa redusă se scrie:
„Să se determine D (t ) , I (t ) , t ∈ [0, z ] astfel încât să avem:

e −it D(t )dt + e −iz X ( z )


z

( )∫
max
D (t ), I t
& 0

în condiţiile:
X& (t ) = (1 − f )[V (K (t )) − rK (t ) − X (t )] − D(t )
K& (t ) = I&(t ) − aK (t )
K (t ) ≥ X (t )
(1 + k )X ≥ K (t )
D(t ) ≥ 0
Dmax ≥ D(t )
I&(t ) ≥ I&min
I& ≥ I&(t ) ”
max
Deoarece în acest model, după cum se observă, apar restricţii atât asupra
variabilelor de stare cât şi a variabilelor de comandă, am obţinut o problemă de
control optimal cu restricţii mixte (vezi Anexa B).
Aplicarea Principiului Maximului modelului în forma de mai sus necesită
parcurgerea următoarelor etape:
1) Scriem Hamiltonianul modelului:
H (⋅) = D + λ1 {(1 − f )(V − r (K − X )) − D} + λ 2 (I& − aK )
(am evitat scrierea variabilelor din paranteze pentru a simplifica scrierea).
2) Introducem Lagrangeanul problemei, dat de:
L(⋅) = H (⋅) + υ1 (K − X ) + υ2 [(1 + k )X − K ] + µ1 (I − I min ) +
+ µ 2 (I max - I ) + µ 3 D + µ 4 (Dmax − D )
3) Principiul Maximului (vezi Anexa B) afirmă că pentru (I, D, K, X) optimal
există funcţiile şi numerele astfel încât , în toate punctele în care (I, D) şi (λ1 , λ 2 )
sunt continue, avem îndeplinite condiţiile necesare:
λ&1 = {i − (1 − f )r}λ1 + υ1 − (1 + k )υ 2 (3.71)
 ∂V 
λ&2 = iλ 2 − λ1 (1 − f ) − r  − υ 2 + υ1 (3.72)
 ∂K 
λ 2 + µ1 − µ 2 = 0 (3.73)
1 − λ1 + µ 3 − µ 4 = 0 (3.74)
µ1 (I − I min ) = 0 , µ2 (I max − I ) = 0 , µ 3 D = 0 , µ4 (Dmax − D) = 0 (3.75)
µ j ≥ 0, i = 1,2,3,4 (3.76)
υ1 (K − X ) = 0, υ 2 [(1 + k )X − K ] = 0 (3.77)
171
Cibernetica sistemelor economice

υ1 ≥ 0, υ 2 ≥ 0 (3.78)
λ2 ( z ) = γ 1 − γ 2 , λ1 (z ) = 1 − γ 1 + (1 + k )γ 2 (3.79)
γ 1{K (z ) − X (z )} = 0 , γ 2 {(1 + k )X ( z ) − K ( z )} = 0 (3.80)
4) Dacă (λ1 , λ 2 ) sunt discontinue în τ , atunci avem în plus condiţiile:
λ1 (τ + ) = λ1 (τ − ) + η1 (τ ) − (1 + b )η 2 (τ ) (3.81)
λ 2 (τ ) = λ1 (τ ) − η1 (τ ) + η 2 (τ )
+ −
(3.82)
η1 (τ ){K (τ ) − X (τ )} = 0 (3.83)
η 2 (τ ){(1 + k )X (τ ) − K (τ )} = 0 (3.84)
η1 (τ ) ≥ 0 , η 2 (τ ) ≥ 0
unde τ şi τ − sunt numere alese la dreapta şi, respectiv, la stânga lui τ şi foarte
+

apropiate de acesta.
Condiţiile necesare de optim date la punctul 3) pot fi simplificate
eliminând cazurile în care D şi /sau I sunt egale cu limitele lor maxime şi / sau
minime. Deci considerăm doar cazurile în care:
D(t ) < Dmax
ceea ce determină:
µ4 = 0
şi cazurile în care
I&min < I&(t ) < I&max
de unde obţinem şi:
µ1 = µ 2 = 0
În consecinţă, din condiţiile necesare obţinem imediat:
λ2 = 0 (3.85)
λ1 = 1 + µ 3 (3.86)
care, înlocuite în condiţiile necesare, conduc la următorul sistem:
µ&3 = {i − (1− f )r}(1+ µ3 ) +υ1 − (1+ k )υ2 (3.87)

λ1(1− f )∂V (⋅) − r =υ1 −υ2 (3.88)
  ∂K 
 (3.89)
µ
 3 D = 0
υ (K − X ) = 0, υ [(1+ k)X − K] = 0 (3.90)
1 2

υ1 ≥ 0, υ2 ≥ 0 (3.91)


Deocamdată facem abstracţie de condiţiile finale şi de cele în punctele de
discontinuitate.

Să mai observăm că, în relaţia (3.72), avem:

172
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

∂V (⋅) ∂ (S − aK ) ∂S ∂S ∂Q ∂S
= = −a = ⋅ −a = q −a (3.92)
∂K ∂K ∂K ∂Q ∂K ∂Q
∂Q
ţinând cont de faptul că q = .
∂K

3.4.4 Determinarea traiectoriilor admisibile şi neadmisibile

În condiţiile (3.87) – (3.88), determinate mai sus, apar trei multipli-


catori µ 3 , υ1 şi υ 2 care pot lua fie o valoare zero, fie o valoare pozitivă, conform
relaţiilor (3.89) şi (3.91). În consecinţă, se pot forma opt combinaţii diferite de
multiplicatori, fiecare combinaţie conducând la o anumită traiectorie. Dintre
acestea, trei traiectorii sunt neadmisibile (deci nu pot fi atinse niciodată de firmă),
în timp ce cinci sunt admisibile. Cele opt combinaţii posibile sunt prezentate în
tabelul următor:

Numărul µ3 υ1 υ2 Tip de traiectorie


traiectoriei
1 + 0 + Admisibilă
2 + 0 0 Admisibilă
3 + + 0 Admisibilă
4 0 + 0 Admisibilă
5 0 0 + Admisibilă
6 0 + + Neadmisibilă
7 0 0 0 Neadmisibilă
8 + + + Neadmisibilă

A) Traiectorii neadmisibile

Să vedem mai întâi de ce traiectoriile 6, 7 şi 8 nu sunt admisibile (adică


firma nu va putea niciodată evolua pe aceste traiectorii).
De exemplu, în cazul traiectoriilor 6 şi 8 observăm că υ1 > 0 şi υ 2 > 0 .
Atunci, din condiţiile:
υ1 (K − X ) = 0 şi υ 2 [(1 + k )X − K ] = 0
rezultă simultan:
K = X şi (1 + k) X = K
ceea ce este posibil doar dacă K = X = 0.
Aceasta înseamnă că firma nu are nici capital fizic şi nici acţiuni, lucru
imposibil, deoarece contrazice ipoteza (3.70).
În cazul traiectoriei 7, µ 3 = υ1 = υ 2 = 0 .

173
Cibernetica sistemelor economice

Acest lucru implică λ1 = 1 din relaţia λ1 = 1 + µ 3 . Dar, înlocuind λ1 = 1 ,


υ1 = 0 şi υ 2 = 0 în relaţia (3.71) obţinem:
0 = {i − (1 − f ) r}
deci i = (1 − f ) r , ceea ce contrazice ipoteza (3.69).

B) Traiectorii admisibile

Celelalte cinci traiectorii, numerotate de la 1 la 5, sunt traiectorii


admisibile, adică firma poate evolua pe fiecare dintre ele. Evident că fiecare
traiectorie are anumite caracteristici care fac ca variabilele de stare şi de control să
ia anumite expresii, definind ceea ce se întâmplă cu firma dacă parcurge traiectoria
respectivă. Să analizăm, în continuare, aceste traiectorii.

1) Traiectoria 1: µ 3 > 0 , υ1 = 0 , υ 2 > 0


Înlocuind în (3.89) pe µ 3 > 0 obţinem:
D=0
deci pe traiectoria 1 firma nu plăteşte dividende.
Din relaţia (3.90) avem:
K = (1 + k )X ⇒ K − X = kX ⇒ Y = kX
altfel spus, firma se îndatorează la maximum posibil (k fiind rata maximă a datoriei
contractată de firmă).
Înlocuind υ1 şi υ 2 în (3.88) obţinem:
∂V (⋅)
≥r
∂K
(am ţinut cont şi de faptul că λ1 = 1 + µ 3 > 0 şi 1 − f > 0 ). Atunci, din (3.92)
obţinem:
∂V (⋅) ∂S ∂S
r≤ = −a⇒ ≥a+r
∂K ∂Q ∂Q
Dar (a + r) este costul unitar în cazul structurii financiare YX
corespunzătoare finanţării mixte. Altfel spus:
∂S
≥ cYX
∂Q
conform ipotezei (3.66).
Acest lucru implică faptul că producţia firmei pe traiectoria 1, Q, este mai
mică decât producţia maximă ce s-ar obţine prin finanţare mixtă, deci:
Q(⋅) ≤ QYX

(⋅)
Din ecuaţia de dinamică a acţiunilor:
X& (t ) = (1 − f )[V (⋅) − rY ] − D
174
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

ţinând cont că D = 0 şi că Y = K – X, avem:


X& (t ) = (1 − f )[V (⋅) − rK + rX ]
Datorită convexităţii funcţiei de vânzare S şi ţinând cont de relaţia (3.92),
rezultă imediat că V (⋅) ≥ rK .
Ţinând cont de acest lucru în relaţia de dinamică a lui X, obţinem că pe
traiectoria 1:
X& > 0
iar din Y = kX avem că şi:
Y& > 0
Pe traiectoria 1, multiplicatorul µ 3 este pozitiv, dar valoarea sa tinde către
zero, fie la începutul traiectoriei, fie la sfârşitul ei. Din condiţiile de
nenegativitate µ j ≥ 0 , j = 1,2,3,4 obţinem două cazuri:
Dacă µ 3 tinde către zero la începutul traiectoriei 1, vom scrie acest lucru
s
µ 3 , atunci µ& 3 ≥ 0 când µ 3 devine zero.
Dacă µ 3 tinde către zero la sfârşitul traiectoriei 1, şi vom scrie acest lucru
r
µ 3 , atunci µ& 3 ≤ 0 când µ 3 devine zero.
Ţinând cont de relaţia de dinamică a lui µ 3 :
µ& 3 = {i − (1 − f )r}(1 + µ 3 ) − (1 + k )υ 2
şi de faptul că, pe traiectoria 1, µ 3 > 0 , obţinem imediat că :
r
µ 3 = 0 ⇒ i > (1 − f ) r
Rezumând, pe traiectoria 1 avem:
- D = 0 (nu se plătesc dividende)
- X& > 0 deci X ↑ (valoarea acţiunilor creşte)
- Y& > 0 deci Y ↑ (datoria creşte)
- i > (1 − f ) r deci datoria este mai ieftină decât emiterea de acţiuni.
Traiectoria 1 este pentru firmă o traiectorie de creştere maximă pe care
firma se împrumută la maximum posibil datorită faptului că datoria este mai ieftină
decât emiterea de acţiuni pe piaţa financiară.

2) Traiectoria 2: µ 3 > 0 , υ1 = 0 , υ 2 = 0
Înlocuind în (3.89) pe µ 3 > 0 obţinem, ca şi în cazul traiectoriei 1,
dividende nule:
D=0
Din relaţia (3.90), înlocuind υ1 = υ 2 = 0 , obţinem:
K = X ⇒ (1 + k )X − X = 0 ⇒ kX = 0

175
Cibernetica sistemelor economice

Deoarece k ≠ 0 obţinem:
X=0
Evident, imediat avem că şi:
K = 0 ⇒ K& = 0
Deoarece:
0 ≤ Y ≤ kX
şi X = 0, rezultă că:
Y ≤0
deci pe traiectoria 2 datoriile firmei vor descreşte.
Folosind faptul că λ1 = 1 + µ 3 , iar:
 ∂V (⋅) 
λ1 (1 − f ) − r  = υ 2 − υ1
 ∂K 
se obţine imediat:
∂V (⋅)
=r
∂K
deci şi:
∂S ∂S
−a =r ⇒ = a + r = cYX
∂Q ∂Q

Aceasta implică faptul că producţia Q este egală cu nivelul optim QYX dat
de finanţarea mixtă.

Q = QYX
Din relaţia de dinamică a lui µ 3 :
µ& 3 = {i − (1 − f )r}(1 + µ 3 )
obţinută din (3.90) pentru υ1 = υ 2 = 0 , observăm că µ 3 poate fi zero, fie la
r s
începutul traiectoriei, (deci µ 3 = 0 ), fie la sfârşitul acesteia (deci µ 3 = 0 ) ceea ce
implică:
i < (1 − f ) r
Deci pe traiectoria 2 firma poate avea ambele tipuri de structură financiară
(în care datoria este ieftină şi, respectiv, în care datoria este scumpă).
În concluzie, pe traiectoria 2 firma:
• nu plăteşte dividende (D = 0);
• X& = 0 (deci valoarea firmei nu se modifică);
• K& = 0 (deci stocul de capital rămâne constant);
• Y& < 0 (deci datoriile firmei se reduc);
• poate adopta oricare dintre cele două structuri financiare posibile.
Aceste caracteristici economice fac ca traiectoria 2 să fie o traiectorie de
staţionaritate (consolidare), în sensul că firma îşi opreşte creşterea pentru a plăti

176
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

o parte din datorii şi a deveni, în acest fel, mai stabilă din punct de vedere
economic.

3) Traiectoria 3: µ 3 = 0 , υ1 > 0 , υ 2 = 0
Înlocuind pe µ 3 > 0 în (3.89) rezultă că pe acestă traiectorie:
D=0
Deci firma nu poate să plătească dividende.
Deoarece υ1 > 0 , avem din (3.90):
K=X
şi, înlocuind în relaţia de structură a lui Y (Y = K – X), obţinem şi că:
Y=0
Ţinând cont de (3.86) ( µ 3 + 1 = λ1 ) avem:
λ1 = 1
care, înlocuit în (3.88), determină:

(1 − f ) ∂V (⋅) − r  = − υ1
 ∂K 
De aici avem că:
∂V (⋅)
≤r
∂K
de unde rezultă:
∂S ∗
≤ cYX ⇒ Q ≥ QYX
∂Q
datorită convexităţii funcţiei vânzărilor S.
Deoarece K = X şi D = 0, din relaţia:
X& (t ) = (1 − f )[V (⋅) − r (K − X )] − D
obţinem:
X& (t ) = (1 − f )V (⋅) > 0 ⇒ K& > 0
astfel spus, pe traiectoria 3, valoarea acţiunilor firmei creşte.
Relaţia de dinamică a multiplicatorului µ 3 , (3.87) are, în acest caz, forma:
µ& 3 = {i − (1 − f )r}(1 + µ 3 ) + υ1
Deoarece (1 + µ 3 ) > 0 şi υ1 > 0 , µ 3 este mai mare sau egal cu zero (şi,
r
evident, µ 3 = 0 ) dacă coeficientul lui (1 + µ 3 ) este negativ, deci:
i < (1 − f ) r
Firma, pe traiectoria 3, are o structură financiară în care datoriile sunt mai
scumpe decât emiterea de acţiuni pe piaţa financiară.
Rezumând, pe traiectoria 3, firma:
• D = 0 (nu plăteşte dividende)
• K = Y = 0 – stocul de capital şi datoriile firmei rămân neschimbate;
177
Cibernetica sistemelor economice

• X& > 0 - valoarea acţiunilor pe piaţă creşte;


• i < (1 − f ) r - firma este preferabil să se autofinanţeze (să emită acţiuni
care sunt în creştere).
O astfel de traiectorie se numeşte traiectorie de creştere dar, spre
deosebire de traiectoria 1, pe care firma creştea cu viteză maximă utilizând
finanţarea mixtă, pe acestă traiectorie firma creşte mai lent deoarece utilizează
pentru finanţare doar resurselor financiare proprii.

4) Traiectoria 4: µ 3 = 0 , υ1 > 0 , υ 2 = 0
Din relaţia (3.89) rezultă imediat că pe această traiectorie firma poate să
plătească dividende deoarece:
D≥0
la fel ca la traiectoria 3, din (3.90) avem:
K=X
deci şi:
Y=0
Deoarece µ 3 = 0 , obţinem:
λ1 = 1
care, înlocuit în relaţia (3.88), conduce la:

(1 − f ) ∂V (⋅) − r  = − υ1
 ∂K 
Ţinând cont de relaţia de dinamică a lui λ1 , (3.71), obţinem:
0 = {i − (1 − f ) r} + υ1
de unde avem:
− υ1 = i − (1 − f ) r
Înlocuind pe − υ1 mai sus, obţinem:

(1 − f ) ∂V (⋅) − r  = i − (1 − f ) r
 ∂K 
de unde:
∂V (⋅) i
−r = −r
∂K 1− f
deci:
∂V (⋅) i
=
∂K 1− f
Se observă, în acest caz, că:
∂S ∗
= cYX ⇒ Q = QYX
∂Q

178
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

deci, pe traiectoria 4 firma produce la nivelul maxim posibil de atins în condiţiile în


care firma utilizează doar finanţarea internă.
Deoarece, după cum am arătat υ1 = (1 − f ) r − i ≥ 0 , rezultă că:
i ≤ (1 − f ) r
deci structura financiară pe traiectoria 4 corespunde cazului în acre datoria este mai
scumpă decât emiterea de acţiuni.
Rezumând, pe traiectoria 4 firma:
¾ poate să plătească dividende ( D ≥ 0 );
¾ K& = X& = Y& = 0 (stocul de capital, valoarea acţiunilor şi datoriile
firmei rămân neschimbate);
¾ este preferabilă autofinanţarea, deoarece datoriile sunt scumpe.
Traiectoria 4 este o traiectorie de evoluţie staţionară pe care, însă, spre
deosebire de traiectoria 2 de consolidare, firma poate să plătească dividende
acţionarilor săi.

5) Traiectoria 5: µ 3 = 0 , υ1 = 0 , υ 2 > 0
Din (3.89) din nou avem:
D≥0
deci şi pe traiectoria 5 firma poate să plătească dividende.
Deoarece υ 2 > 0 , din relaţiile (3.90) obţinem:
(1 + k )X − K = 0 ⇒ K = (1 + k )X ⇒ Y = kX
Deoarece µ 3 = 0 rezultă din (3.86) că:
λ1 = 1
Înlocuind în (3.88) obţinem:

(1 − f ) ∂V (⋅) − r  =υ 2
 ∂K 
Dar, din (3.87) rezultă că:
i − (1 − f ) r
υ2 =
1+ k
şi, înlocuind mai sus:

(1 − f ) ∂V (⋅) − r  = i − (1 − f ) r
 ∂K  1+ k
şi:
∂V (⋅) i r
−r = −
∂K (1 − f ) (1 + k ) 1 + k
∂V (⋅) i r
= +
∂K (1 − f ) (1 + k ) 1 + k

179
Cibernetica sistemelor economice

De aici avem:
∂S
= cY ⇒ Q = QY∗
∂Q
deci producţia firmei este egală, pe traiectoria 5, cu producţia maximă ce se obţine
dacă firma ar fi finanţată doar prin împrumuturi externe.
Din relaţia:
i − (1 − f ) r
υ2 = ≥0
1+ k
rezultă şi structura financiară în acest caz, şi anume:
i > (1 − f ) r
deci datoria este mai ieftină decât emiterea de acţiuni pe piaţa financiară.
Rezumând, pentru traiectoria 5 avem:
¾ firma poate să plătească dividende ( D ≥ 0 );
¾ datoriile firmei cresc cu viteza maximă (Y = kX);
¾ structura financiară corespunde cazului în care datoria este mai ieftină
decât emiterea de acţiuni.
Traiectoria 5 este deci o traiectorie staţionară.

C) Traiectorii finale

O traiectorie finală este o traiectorie ce satisface condiţiile finale (de


transversalitate) (3.79) şi (3.80). Aceste condiţii sunt, însă, puţin ambigue deoarece
multiplicatorii λ1 şi λ 2 pot înregistra salturi la momentul final z. Teoretic, z poate
să fie un punct de intrare pe traiectorie sau un punct de ieşire de pe traiectorie.
Mai corect ar fi ca relaţiile (3.79) şi (3.80) să se scrie:
( ) ( )
λ1 z + = 1 , λ1 z − = 1 − γ 1 + (1 + k )γ 2 (3.93)
λ (z ) = 0 ,
2
+
λ (z ) = γ
2

1 −γ 2 (3.94)
− +
unde z este punct de intrare pe traiectorie, iar z punct de ieşire de pe traiectorie.
( )
Ţinând cont că λ 2 = 0 , conform relaţiei (3.85), avem λ 2 z − = 0 deci:
γ1 = γ 2
Dar, din (3.80) rezultă că γ 1 şi γ 2 nu pot fi amândouă pozitive, ceea ce
implică γ 1 = γ 2 = 0 .
Utilizând, acum, λ1 = 1 + µ 3 şi relaţia (3.93) obţinem:
λ1 (z − ) = 1 + µ 3 (z − ) = 1 − γ 1 + (1 + k )γ 2
µ 3 (z − ) = (1 + k )γ 2 − γ 1 (3.95)
care este condiţia pe care trebuie să o îndeplinească o traiectorie finală.
Analizând cele cinci traiectorii, găsim că doar traiectoria 4 şi traiectoria 5
pot fi şi traiectorii finale.

180
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

De exemplu, în cazul traiectoriei 4, K = X = Y = 0 şi, din (3.80) rezultă că


γ 1 ≥ 0 . De asemenea, γ 2 ≥ 0 şi ele pot fi înlocuite apoi în relaţia (3.95)
determinând un µ 3 (z − ) diferit de zero la începutul traiectoriei (la intrare).
În cazul traiectoriei 5, din Y = kX şi din Y = K – X obţinem, în momentul
final (1 + k ) X ( z ) − K ( z ) = 0 , deci γ 2 ≥ 0 şi γ 1 ≥ 0 care verifică din nou relaţia
(3.95) la intrarea pe traiectorie.
Trebuie spus că proprietăţile fiecăreia dintre traiectorii au fost stabilite
utilizând condiţiile necesare de optim, deci aceste traiectorii sunt părţi componente
ale traiectoriei sau traiectoriilor de evoluţie optimală a firmei din momentul
înfiinţării până în momentul final z. Pentru a face deosebirea dintre traiectoriile
individuale şi traiectoria globală, o vom numi pe acesta din urmă drum optimal.
Observă că putem avea două tipuri de drumuri optimale:
• un drum pentru care i < (1 − f ) r şi care are traiectoria 4 ca
traiectorie finală;
• un drum pentru care i > (1 − f ) r şi care are traiectoria 5 ca
traiectorie finală.

3.4.5 Determinarea drumurilor optimale

Evident că un drum optimal este format dintr-o succesiune de traiectorii


admisibile, alese dintre cele cinci traiectorii descrise mai sus. Trecerea de la o
traiectorie la alta cere ca, în momentul în care se realizează cuplarea dintre
traiectorii, multiplicatorul µ 3 să tindă către zero.
Reamintim relaţiile care dau pe µ 3 , determinate în cazul fiecărei
traiectorii, cu excepţia traiectoriilor 4 şi 5 care, fiind traiectorii finale, au doar
( )
µ 3 z − , deci la intrarea pe traiectorie.
Astfel:
s
Traiectoria 1: µ 3 = 0 ⇒ i > (1 − f ) r
s
Traiectoria 2: µ 3 = 0 ⇒ i > (1 − f ) r
r
µ 3 = 0 ⇒ i < (1 − f ) r
r
Traiectoria 3: µ 3 = 0 ⇒ i < (1 − f ) r
Deoarece, din relaţia (3.86), λ1 = 1 + µ 3 şi λ1 este continuă, trebuie ca şi
µ 3 să fie continuă. Acest lucru ar putea să nu fie adevărat, de exemplu dacă pe o
traiectorie, la sfârşitul ei, µ 3 este zero iar, pe traiectoria următoare, µ 3 este mai
mare ca zero. Va trebui, deci, să determinăm cuplarea dintre traiectorii în aşa fel
încât de-a lungul unui drum optimal, µ 3 să fie continuă.

181
Cibernetica sistemelor economice

A) Drumul optimal având traiectoria 5 ca traiectorie finală

Vom lua, mai întâi, traiectoria 5 ca traiectorie finală şi vom alege dintre
celelalte traiectorii, una care se poate cupla cu această traiectorie, în sensul că
asigură continuitatea variabilelor şi multiplicatorilor prin această cuplare.
Traiectoria pe care o vom alege trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii de bază:
i) Y = kX la sfârşitul traiectoriei, deoarece variabilele K, X şi Y trebuie să fie
continue şi după cuplare, iar pe traiectoria 5 relaţia dată este îndeplinită;
ii) Q = QY∗ la sfârşitul traiectoriei alese, deoarece, pe traiectoria 5, outputul
este dat de această relaţie;
iii) i > (1 − f ) r pe traiectoria aleasă, deoarece, pe traiectoria 5, este adevărată
această relaţie a structurii financiare;
r
iv) µ 3 = 0 pe traiectoria anterioară deoarece, pe traiectoria 5, avem µ 3 = 0 şi
este necesar, pentru continuitate, ca multiplicatorul µ 3 , la sfârşitul traiectoriei
alese, să fie şi el zero.
Verificând aceste condiţii în cazul fiecărei traiectorii, constatăm că doar
traiectoria 1 le îndeplineşte cumulativ.
De exemplu, traiectoria 2 nu poate fi aleasă deoarece, pe această

traiectorie, Q = QYX , traiectoria 3 nu poate fi aleasă deoarece, pe această
traiectorie, K = X = Y = 0 iar traiectoria 4 nu poate fi predecesoare pentru
traiectoria 5 deoarece pe ea este adevărată relaţia i < (1 − f ) r , altfel spus structura
financiară este diferită de cea a traiectoriei 5.
În continuare, verificăm dacă există traiectorii care pot fi precedente
traiectoriei 1. Aceste traiectorii trebuie să îndeplinească condiţiile i), iii) şi, în plus,
condiţia: Q = QY∗ .
Se poate vedea uşor că nici una dintre traiectoriile 2, 3, 4 sau 5 nu
îndeplinesc aceste condiţii. Altfel spus, drumul optimal este format din traiectoria
1 → traiectoria 5. Acest drum optimal firma îl începe cu o finanţare externă
maximă, deci:
K (0 ) = (1 + k )X (0 )
Iniţial (pe traiectoria 1), X (0 ) < a1 , unde:
1
a1 = ⋅ QY∗ ,
(1 + k ) q
după care (pe traiectoria 5) X (0 ) = a1 .

182
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

B) Drumul optimal care are traiectoria 4 ca traiectorie finală

Reamintim că traiectoria 4 are următoarele proprietăţi pe care trebuie să le


îndeplinească o traiectorie precedentă:
i) Y = 0 la sfârşitul traiectoriei precedente;
ii) Q = Q X∗ la sfârşitul traiectoriei precedente;
iii) i < (1 − f ) r pe traiectoria precedentă;
r
iv) µ = 0 pe traiectoria precedentă.
Se poate arăta uşor că doar traiectoria 3 îndeplineşte cumulativ aceste
condiţii. Deoarece pe traiectoria 3, K şi Q sunt crescătoare, rezultă că la începutul
acestei traiectorii avem Q < Q X∗ .
Împreună cu condiţiile i) şi iii), această ultimă condiţie arată că singurul
predecesor al traiectoriei 3 poate fi traiectoria 2. Se observă că pe traiectoria 2

avem Q = QYX , iar pe traiectoria 1, Q creşte. Deci singurul predecesor al
traiectoriei 2 poate fi traiectoria 1.
Am obţinut, astfel, un nou drum optimal format din: traiectoria 1 →
traiectoria 2 → traiectoria 3 → traiectoria 4.
În tabelul următor se dau condiţiile iniţiale pentru fiecare subdrum optimal
în cadrul drumului optimal dedus mai sus.

Subdrum optimal Condiţii iniţiale


• traiectoria 4 X (0 ) = K (0 ) şi X (0 ) = b1
• traiectoria 3 → traiectoria 4 X (0 ) = K (0 ) şi b2 ≤ X (0 ) ≤ b1
• traiectoria 2 → traiectoria 3 →
1 ∗
traiectoria 4 X (0 ) = QYX ; b3 ≤ X (0 ) ≤ b2
• întregul drum optimal q
K (0 ) = (1 + k )X (0 ) ; X (0 ) < b3

1 ∗ 1 ∗ 1
Mai sus: b1 = Q X ; b2 = QYX ; b3 = Q∗
q q (1 + k ) q YX
3.4.6 Analiza economică a soluţiei optimale

În final, plecând de la soluţia optimală a modelului, să analizăm


implicaţiile economice ale fiecărui drum optimal. Acest lucru presupune
caracterizarea evoluţiei firmei pe fiecare dintre cele două drumuri optimale pe care
le-am stabilit în paragraful anterior.
Pentru a uşura această analiză, să rezumăm în tabelul urmator principalele
caracteristici ale variabilelor de stare şi de comandă ale modelului pe fiecare dintre
cele 5 traiectorii.
183
Cibernetica sistemelor economice

Variabile de stare
Structura şi de comandă Condiţie
Traiectoria Producţia
financiară admisibilă
X& K& D

1 Y= kX + + 0 -

2 0 < Y < kX ∗
QYX + 0 0 -

3 Y=0 + + 0 -

4 Y=0 Q X∗ 0 0 + i < (1 − f ) r

5 Y= kX QY∗ 0 0 + i > (1 − f ) r

Din tabel se poate determina, pentru fiecare traiectorie, câteva caracteristici


ale firmei pe traiectoria respectivă. Astfel, din coloana referitoare la structura
financiară a firmei se observă că putem avea autofinanţare (Y = 0), finanţare prin
îndatorare maximă (Y= kX) sau comutare de la finanţare prin îndatorare maximă la
autofinanţare şi plata datoriei.
În coloana referitoare la nivelul producţiei se remarcă traiectoriile 2, 4 şi 5
pentru care nivelul producţiei este constant. Pe celelalte două traiectorii, producţia
creşte pentru a ajunge la sfârşitul traiectoriei respective la un nivel constant.
A patra coloană descrie evoluţia valorii acţiunilor X, respectiv a stocului de
capital K pe fiecare traiectorie. De asemenea, se dă nivelul dividendelor D pe
aceste traiectorii. Semnul + arată o creştere a acestora, iar 0 indică faptul că ele
rămân constante (respectiv, pentru D, dividendele sunt nule).
În sfârşit, ultima coloană indică condiţiile de admisibilitate pentru
traiectoriile finale (traiectoria 4 şi traiectoria 5), arătând că ele sunt alternative.

A) Situaţia în care datoria este ieftină ( i > (1 − f ) r )

În cazul în care datoria (creditul) este ieftină, firma îşi va finanţa


dezvoltarea utilizând cea mai mare datorie pe care o poate contracta pe piaţa
creditelor. Drumul optimal în acest caz este traiectoria 1 → traiectoria 5.

184
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

În figura 3.48 se reprezintă acest drum optimal.

D, K Q, Y

Traiectoria 1 Traiectoria 5
Qx* Q

q(1+k) X(0) K

(1+K) X(0) Y

k X(0) D

creştere t 1,5 stare staţionară z t

Figura nr. 3.48

Se observă că drumul optimal este compus dintr-o traiectorie de creştere


(traiectoria 1) şi o traiectorie staţionară (traiectoria 5).
La momentul t1,5 firma opreşte creşterea şi intră într-o etapă staţionară.
Acest moment este determinat de nivelul optim al outputului, QY∗ care este atins în
t1,5 . Sub acest nivel este încă profitabilă extinderea capacităţii de producţie,
deoarece venitul marginal depăşeşte costul marginal:
Q < QY∗ ⇒ S ' (Q ) > cY
unde:
1 k 1 i 
cY =  a+ r+ ⋅
q  1+ k 1+ k 1− f 

Expresia lui cY aflată în parantezele drepte reprezintă costul unitar total al


bunului capital utilizat în producţie. Acesta este raportat la outputul per bun capital
q, obţinând astfel costul unitar al produsului. S ' (Q ) reprezintă venitul marginal per
unitatea de produs vândută. Costul unitar total al bunului capital utilizat în
producţie este compus din trei părţi: deprecierea, a; dobânda plătită la datoria

185
Cibernetica sistemelor economice

k
făcută de firmă pentru achiziţionarea bunului capital, r ; şi costul emiterii de
1+ k
1 i
acţiuni, ⋅ .
1+ k 1− f
k
Dobânda plătită de firmă per per unitatea de bun capital, r se
1+ k
k
compune, deci, din partea de bun capital finanţată din datorie, înmulţită cu
1+ k
dobânda plătită (rata dobânzii), r.
1 i
Costul acţiunilor firmei se compune şi el din două părţi ⋅ .
1+ k 1− f
Prima parte reprezintă efectul de levier: datorită finanţării prin îndatorare (pe lângă
finanţarea internă) cantitatea de acţiuni necesară pentru a cumpăra o unitate de bun
1
capital scade de la 1 la . A doua parte o reprezintă rata preferinţelor
1+ k
1
temporale ale acţionarilor, i corectată cu coeficientul , ceea ce duce la
1− f
apariţia unei rate marginale a preferinţelor temporale ale acţionarilor înainte de
plata taxelor.
În acest mod, costul unitar cY include nu numai costurile legate de
 k 
producţie, dar şi costurile de finanţare,  r  şi costurile legate de taxele plătite
1+ k 
i
de firmă, .
1− f
Deoarece, după cum am arătat, pe traiectoria 1, venitul marginal depăşeşte
costul marginal, deci:
S ' (Q ) > cY
implică şi faptul că producţia Q nu a atins încă nivelul optim posibil în această
situaţie, deci:
Q < QY∗
Utilizând acest lucru şi formula de calcul a lui cY , obţinem:

(1 + k )(1 − f ) ∂V (⋅) − k 


⋅ r  > i
  ∂K 1 + k 
care arată că venitul marginal al acţiunilor depăşeşte nivelul minim i, ceea ce îi
face pe acţionari să le păstreze.

186
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

În expresia venitului marginal al acţiunii, dată mai sus, apar doi termeni:
venitul marginal “obişnuit” al unei acţiuni după plata taxelor şi un multiplicator al
puterii de cumpărare egal cu efectul de levier explicitat mai sus, care creşte puterea
de cumpărare a acţionarilor.
În concluzie, pe traiectoria 1, venitul marginal al acţiunii depăşeşte rata
preferinţelor temporale ale acţionarilor. Deci acţionarii vor impune managerilor
să reinvestească tot profitul, renunţând la dividende pentru a imprima acţiunilor lor
o viteză maximă de creştere a valorii.
Datorită venitului de scală marginal descrescător, acest proces se opreşte
atunci când nivelul producţiei Q atinge nivelul maxim QY∗ . La acest nivel, profitul
este maxim. Orice creştere în continuare a stocului de bunuri capitale aduce un
venit mai mic decât i, astfel că firma va investi pe traiectoria 5 la nivelul de
înlocuire:
Q = Q∗Y ⇒ K& = 0 ⇒ &I = aK ∗
Y
∗ ∗ ∗
unde qK Y = QY , deci K Y este stocul de bunuri capitale aferent nivelului optim al
producţiei QY∗ .
După investiţia de înlocuire, firma va plăti restul de profit sub formă de
dividende. Mărimea dividendelor plătite se determină uşor tinând cont de
implicaţiile:
& = 0, Y = kX ⇒ X
K Y [( )
& = 0 ⇒ D = (1 − f ) V K ∗ − rY + gaK∗
Y ]
unde g este o rată de creştere a bunurilor capitale egală cu rata inflaţiei.

B) Situaţia în care datoria este scumpă ( i < (1 − f ) r )

În acestă situaţie, pentru firmă este mai ieftin să se autofinanţeze; emiterea


de acţiuni este mai ieftină decât a lua credit de la bancă.
Dacă firma emite iniţial o cantitate suficientă de acţiuni atunci drumul
optimal în acest caz este: traiectoria 1 → traiectoria 2 → traiectoria
3 → traiectoria 4.

187
Cibernetica sistemelor economice

În figura 3.49 se reprezintă acest drum optimal.

D, K Q, Y

Traiectoria 1 Traiectoria 5 Q
Qx*

q(1+k) X(0)
(1+K) X(0)

D
k X(0)

creştere t1,2 consolidare t2,3 creştere t3,4 stare


staţionară

Figura nr. 3.49

Firma începe cu o datorie maximă kX (0 ) în ciuda faptului că datoria este mai


scumpă decât finanţarea prin acţiuni. Motivul este acela că, în această situaţie,
venitul marginal depăşeşte costul marginal, deci fiecare bun capital cumpărat aduce
un venit pozitiv, firma crescând pe traiectoria 1 cu viteza maximă.
Avem deci:

Q < QYX ⇔ S ′(Q ) > cYX
unde:
a+r
cYX =
q

188
Sistemul cibernetic al producătorului (firmei)

Aici cYX reprezintă costul unitar dacă cumpărarea bunului capital se face
doar prin împrumut. De aici avem:
∂V

Q < QYX ⇔ (1 − f ) > (1 − f ) r
∂K
Astfel, firma va investi toate acţiunile sale în bunuri capitale şi va atrage
totodată o datorie cât mai mare posibilă pentru a o investi, maximizându-şi fluxul
de venituri. Datorită faptului că acţiunile sunt mai ieftine decât datoriile (în sensul
utilizării lor ca surse de finanţare), acţionarii vor renunţa la dividendele cuvenite.
Venitul reţinut, reinvestit de firmă, va conduce la obţinerea unui venit mai mare
decât (1 − f ) r pe unitatea de bun capital utilizată în producţie, deci mai mare
şi decât i, care reprezintă criteriul de oprire a procesului de creştere a firmei pe
traiectoria 1.

Odată ce outputul QYX este atins, venitul marginal devine egal cu costul
a+r
marginal al datoriei, . Firma va trece la evoluţia pe traiectoria 2 pe care
q
utilizează veniturile reţinute pentru plata datoriei Y, care începe să scadă.
Deoarece, pe măsură ce datoria este plătită, ratele acesteia scad, un flux crescut de
venituri devin disponibile, astfel că plata acesteia se accelerează pe măsura
descreşterii mărimii sale, iar în momentul t 2,3 toată datoria este plătită.
Întrucât toate veniturile sunt concentrate către plata veniturilor, celelalte
variabile sunt menţinute constante, traiectoria 2 fiind una de consolidare.
După ce această fază de consolidare se termină cu plata completă a datoriei
este profitabil ca firma să reia din nou creşterea deoarece:
Q < Q X∗ ⇔ S ' (Q ) > c X
unde:
1 i 
eX = a + 
q 1− f

Aici c X este costul unitar dacă bunul capital este finanţat doar prin
emiterea de acţiuni.
Această relaţie conduce imediat la implicaţia:
∂V (⋅)
Q < Q X∗ ⇔ (1 − f ) >0
∂K

189
Cibernetica sistemelor economice

Deci firma reia creşterea pe traiectoria 3 cu o rată mai mare, însă, decât cea
cu care a terminat acest proces pe traiectoria 1. Procesul de creştere continuă până
când Q = Q X∗ la momentul t 3, 4 . După acest moment, firma va opri expansiunea
pentru a permite venitului marginal să scadă sub nivelul critic i. Investiţiile vor fi la
nivelul de înlocuire a capitalului, aK X∗ şi restul de venit reţinut va fi utilizat pentru
plata dividendelor către acţionari. Traiectoria 4, pe care se întâmplă cele de mai
sus, care este o traiectorie staţionară, va fi menţinută până la momentul final.

190
CAPITOLUL IV

SISTEMUL CIBERNETIC AL BĂNCII COMERCIALE

O bancă este un agent economic care acordă împrumuturi şi primeşte în


păstrare depozite băneşti de la ceilalţi agenţi economici şi de la populaţie. O astfel
de definiţie este necesară pentru a putea deosebi banca de alţi intermediari
financiari, deorece regulile prudenţiale în cazul băncilor sunt mult mai stricte.
Definiţia insistă asupra activităţilor centrale din cadrul băncilor comerciale:
primirea (constituirea) de depozite şi acordarea de credite (împrumuturi).
Existenţa băncilor comerciale este justificată de rolul pe care acestea îl
joacă în procesul de alocare a resurselor, mai precis în alocarea capitalului. Merton
spunea că: “Un sistem financiar bine dezvoltat şi consolidat facilitează alocarea
eficientă a capitalului financiar şi a capitalului fizic pentru cea mai productivă
utilizare în sectorul afacerilor”.

4.1 Funcţiile băncii comerciale

De secole, funcţiile economice ale sistemului financiar au fost exercitate în


special de bănci. Aceste funcţii sunt suficient de stabile pentru a le regăsi la orice
sistem financiar, începând cu unul care s-a format în timpul Renaşterii italiene şi
până la sistemul financiar electronizat de astăzi. Desigur că, în timp, pieţele
financiare au evoluat şi inovaţiile financiare au cunoscut o rată de creştere
spectaculoasă mai ales în ultimii ani. În plus, dezvoltarea pieţelor de capital a
condus la o diferenţiere funcţională între aceste pieţe (bursa de valori, RASDAQ
ş.a.), ele preluând unele dintre funcţiile intermediarilor financiari şi oferindu-le în
exclusivitate. De exemplu, este destul de simplu astăzi pentru o companie implicată
în comerţul internaţional să se asigure faţă de riscul ratei de schimb pe o piaţă
futures ca şi printr-un contract bancar.
Pentru a înţelege cum o bancă îmbunătăţeşte procesul de alocare a
resurselor economice este necesar să pornim de la principalele funcţii ale băncii.
Acestea sunt:
1. Oferă acces la un sistem de plăţi;
2. Transformă active;
3. Managementul riscurilor;
4. Prelucrează informaţii şi monitorizează clienţii;
Desigur, acest lucru nu înseamnă că fiecare bancă execută în mod
obligatoriu aceste funcţii. De regulă, băncile universale fac acest lucru, dar băncile
specializate (de exemplu băncile de investiţii) nu le îndeplinesc pe toate. Să
analizăm, pe scurt, aceste funcţii.

191
Cibernetica sistemelor economice

4.1.1 Serviciile de plăţi

Într-o economie fără costuri tranzacţionale nu ar fi nevoie de bani. Totuşi,


imediat ce este luată în considerare existenţa dificultăţilor şi costurilor implicate de
operaţiunile comerciale, devine mult mai eficient schimbul de bunuri şi servicii
contra bani decât contra altor bunuri şi servicii, cum se întâmplă în operaţiunile
barter.
Forma luată de bani a evoluat de-a lungul timpului de la banii marfă (un
sistem în care mediul de schimb însuşi era o marfă utilă) la banii propriu – zişi (fiat
money). În acest ultim caz, mediul de schimb nu mai reprezintă o marfă utilă, dar
valoarea sa este garantată de un stat şi deci acceptată ca mijloc de plată.
Istoric, băncile au jucat două roluri în managementul banilor: schimbul
monetar (deci schimbul între diferite valute emise de state diferite) şi servicii de
plată. Amândouă aceste roluri sunt astăzi esenţiale în buna funcţionare a oricărui
sistem de plăţi.
Un sistem de plăţi cuprinde atât managementul conturilor clienţilor cât şi
fiscalitatea plăţilor, deci garantarea de către bancă a faptului că din contul unui
debitor (care a primit bunurile şi serviciile incluse într-o tranzacţie comercială) s-a
efectuat un transfer de bani către contul unui creditor (care a dat bunurile şi
serviciile incluse în tranzacţia respectivă).
Se poate spune că schimbul monetar a reprezentat prima activitate a băncilor. Acest
lucru este ilustrat chiar de etimologia cuvântului ”bancă”. Echivalentul grecesc
pentru bancă (trapeza) desemna banca pe care era aşezată balanţa utilizată pentru a
cântări monedele de aur şi argint în scopul determinării cantităţii exacte de metal
preţios pe care acestea îl conţineau. Cuvântul italian “banca” desemna banca pe
care cei ce schimbau bani îşi plasau monedele lor preţioase.
Datorită diferenţei între lichiditatea monedelor naţionale şi a celor străine,
băncile au luat un mare avânt în perioada Renaşterii, atunci când şi comerţul
internaţional s-a intensificat şi se poate spune că s-a constituit ca o adevărată
ramură economică. Negustorii care plecau cu mărfuri de-a lungul drumurilor
comerciale ce împânziseră Europa, aveau nevoie de monedele ţărilor prin care
treceau, iar la întoarcere banii obţinuţi din vânzarea mărfurilor trebuiau schimbaţi
în monede naţionale. Acest lucru era destul de complicat deoarece, pe fondul
divizării Europei în state şi stătuleţe, fiecare formaţiune statală mai importantă îşi
bătea propria monedă.
Cămătarii şi chiar anumiţi negustori din Florenţa, Luca, Genova, Veneţia
au realizat că pot câştiga bani şi fără să facă drumurile pline de pericole pe care le
implicau atunci schimburile comerciale. Drept pentru care, ei au început să facă
ceea ce denumim astăzi schimb valutar.
A doua activitate istorică a băncilor, constituirea şi păstrarea depozitelor
băneşti, este într-un fel legată de schimbul valutar. Aceeaşi oameni, care schimbau
monede, au primit de la negustori sume de bani pe care le păstrau până când aceştia
se întorceau din călătorii. Mult timp, aceste depozite au avut un randament negativ
deoarece erau păstrate în tezaure nefiind investite în activităţi productive.

192
Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale

Deci, iniţial, aceste depozite se presupunea că nu sunt împrumutate. Băncile


depozitare se presupunea că nu sunt bănci de împrumut şi încrederea depozitarilor
depindea de această informaţie care era publică şi credibilă. Aceasta însemna că
băncile depozitare încercau să-şi construiască o reputaţie de a fi puţin riscante.
Pe lângă serviciile de păstrare în siguranţă, calitatea monedelor era, de
asemenea, importantă deoarece monedele difereau în ce priveşte compoziţia de
metale preţioase şi guvernele cereau să se facă plăţi în monedă bună. Acest lucru a
avut implicaţii asupra venitului adus de depozite, deoarece bancherii percepeau un
comision care mergea până la 10% care era menit să le acopere riscul de a primi
monede false.
Dar, odată ce monedele însele au devenit de o calitate omogenă, depozitele
au pierdut caracteristica lor atractivă de a fi convertibile în “bani buni”, lucru ce
aducea venit bancherilor.
Aceştia au căutat alte modalităţi prin care depozitele să aducă bani, şi una
dintre cele mai frecvent folosite a fost aceea de a acorda împrumuturi contra unor
garanţii că vor fi returnate. Primele împrumuri acordate de bănci au fost cele
solicitate de fermieri care garantau împrumuturile respective cu recolta. Mai târziu,
creditele s-au diversificat, fiind împrumutaţi negustori, clerici, oraşe şi chiar
conducători de state. Garanţiile erau constituite din bijuterii, drepturi de
prorpietate, case, castele, etc.
Treptat, s-au dezvoltat şi serviciile de plată efectuate de bănci, mai ales
datorită faptului că ele, ca deţinătoare de depozite, aveau mai frecvent bani lichizi.
Negustorii preferau ca din depozitele bancare constituite să facă plăţi direct,
deoarece costurile şi riscurile implicate de transportul banilor erau foarte mari.
Plăţile mari între negustori se făceau cu ocazia unor târguri comerciale organizate
în diferite oraşe şi băncile plăteau direct între ele datoriile clienţilor lor. Această
activitate de decontare (clearing) a devenit atât de importantă în SUA şi Europa la
sfârşitul secolului al XIX-lea încât s-au creat sisteme de plată, ce reprezintă reţele
care facilitează transferul de fonduri între conturile bancare ale agenţilor
economici.
Siguranţa şi eficienţa acestor sisteme de plată a devenit o cerinţă
fundamentală pentru guverne şi băncile centrale, mai ales când ele s-au
internaţionalizat. Tipurile de sisteme de plată s-au modernizat continuu, ajungând
astăzi la performanţe nebănuite cu ajutorul mijloacelor de transfer electronic şi ale
cyberbankingului.

4.1.2 Transformarea activelor

Există trei tipuri de transformare a activelor deţinute de bancă:


ƒ transformarea mărimii;
ƒ transformarea calităţii;
ƒ transformarea maturităţii.
Transformarea mărimii activelor presupune că o bancă alege unitatea de
măsură a produselor sale într-un mod convenabil clienţilor săi. Astfel, pentru micii
193
Cibernetica sistemelor economice

investitori, mărimea depozitelor pe care le pot constitui la o bancă este importantă,


deoarece ei nu pot crea depozite mari. În acelaşi timp, pentru firmele care iau
credite, sumele împrumutate trebuie să fie mari să poată acoperi o gamă cât mai
largă de cerinţe. Băncile, prin această transformare, colectează mici depozite pe
care le convertesc în credite mai mari care sunt mai puţin riscante şi costisitoare.
Transformarea calităţii activelor apare când o bancă oferă posibilitatea
clienţilor ei de a-şi transforma depozitele (care pot fi bani, valută, acţiuni,
obligaţiuni, etc) dintr-un tip în altul de activ. O astfel de transformare poate fi
profitabilă pentru clienţi datorită randamentelor diferite aduse de fiecare activ în
parte. Pentru bancă, transformarea calităţii activelor este mai puţin costisitoare
decât pentru un mic investitor, ea putând dispune şi de informaţii suplimentare
(asimetrie informaţională) care să-i permită o transformare eficientă. Prin acest tip
de transformare, are loc o diversificare a portofoliilor clienţilor, ceea ce este mai
puţin riscant.
În sfârşit, băncile moderne pot efectua transformarea maturităţii
activelor. Acest lucru presupune transformarea unor active cu maturitate pe termen
scurt în active cu maturitate pe termen lung. Prin această transformare, însă, o parte
a fondurilor băncii pot deveni mai puţin lichide ceea ce implică un risc. Diminuarea
acestui risc se face prin apelul la piaţa interbancară şi la instrumente financiare
derivative (Swap, futures etc.).

4.1.3 Managementul riscului

După cum am văzut până acum, activitatea bancară este afectată permanent
de risc. De regulă, există trei tipuri mari de risc: riscul de creditare, riscul ratei
dobânzii şi riscul de lichiditate.
Riscul de creditare este cel mai important tip de risc în raport cu
pierderile potenţiale. El este riscul ca clienţii să nu-şi îndeplinească obligaţiile ce
decurg dintr-un contract de creditare. Aceasta poate genera o pierdere totală sau
parţială a banilor împrumutaţi unui client. Riscul de creditare este, de asemenea, şi
riscul unei scăderi în standardele de acordare a creditului. O astfel de deteriorare nu
implică pierdere, dar înseamnă că probabilitatea de pierdere creşte. Pieţele
financiare evaluează standardele de acordare a creditelor prin nivelele mai ridicate
ale ratei dobânzii la creditele acordate firmelor care au suferit deprecieri de această
natură sau prin scăderea plafonului maxim al creditelor ce pot fi acordate.
Riscul de creditare este critic deoarece un mic număr de clienţi importanţi
pot genera pierderi mari, care pot conduce la nesolvabilitate. Există sisteme de
limitare care fixează limitele creditelor ce pot fi acordate unui singur client sau
unor clienţi care provin dintr-o singură industrie sau o singură ţară.
Riscul de lichiditate este şi el tot un risc major. El este definit adeseori în
moduri diferite: nelichiditatea extremă, adică lipsa completă de active lichide din
portofoliul băncii, sau lipsa abilităţii de a asigura fonduri la un cost “normal”.
Lipsa de lichiditate extremă conduce la faliment. Deci, riscul de lichiditate
este un risc fatal. De multe ori, acest risc este determinat de alte tipuri de risc.
194
Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale

De exemplu, pierderea importantă dată de un credit nereturnat la timp poate


determina creşterea lipsei de lichiditate care atrage îndoieli ale celorlalţi clienţi
asupra solidităţii băncii. Acest lucru este suficient pentru a genera o cerere maximă
de returnare de fonduri sau închiderea liniilor de creditare pentru alte instituţii care
încearcă să se protejeze ele însele împotriva unui astfel de risc. Amândouă aceste
lucruri pot genera crize brutale de lichiditate cu posibile falimente.
O altă cauză a acestui tip de risc este aceea că valoarea activelor pe termen
scurt deţinute de bancă nu este suficientă pentru a acoperi plăţile pe termen scurt
sau cele neaşteptate. Din acest punct de vedere, lichiditatea este singura care ajută
pentru a câştiga timp în condiţii dificile.
În sfârşit, riscul de lichiditate poate apare şi datorită dificultăţii de a obţine
fonduri la costuri rezonabile. O astfel de abilitate depinde de două tipuri de factori:
lichiditatea pieţei care variază în timp şi lichiditatea băncii.
Riscul ratei dobânzii
Riscul ratei dobânzii presupune diminuarea câştigurilor datorită mişcărilor
ratei dobânzii. Managementul riscurilor bancare presupune cuantificarea
principalelor tipuri de risc şi adoptarea unor sisteme de monitorizare a riscurilor.

4.1.4 Prelucrarea informaţiei şi monitorizarea clienţilor

Realizarea în bune condiţii a celorlalte funcţii ale băncii presupune o


prelucrare şi o valorificare a informaţiei economice. Încă de la început, băncile erau
considerate adevărate tezaure de informaţii pentru clienţii lor, aici concentrându-se
ştirile privind preţurile produselor pe pieţe îndepărtate, condiţiile de siguranţă de pe
căile comerciale, informaţii despre clienţii potenţiali, ş.a. Şi în prezent băncile au o
activitate specifică de culegere şi prelucrare a informaţiei care, pentru ele, este mult
mai puţin costisitoare decât pentru fiecare client în parte. În acest scop, băncile pot
investi în tehnologie informatică ce le permite să urmărească cererile de împrumut,
să monitorizeze proiectele pentru care au acordat credite, deci să limiteze riscul ca
clienţii săi să implementeze proiecte diferite de cele asupra cărora s-a căzut de
acord.
Activitatea de monitorizare a firmelor şi intermediarilor financiari necesită
o relaţie de lungă durată ce diminuează efectele hazardului moral.

4.2 Rolul băncilor în procesul de alocare a resurselor

Băncile exercită o influenţă fundamentală în trei direcţii principale:


1. alocarea capitalului;
2. împărţirea riscurilor;
3. creşterea economică.
Prima direcţie, alocarea capitalului, în primul rând a celui financiar,
trebuie să fie legată de conceptul de “lipsă de fonduri”. Proiectele de investiţii mari

195
Cibernetica sistemelor economice

necesită atragerea unor sume de bani uriaşe. Aceşti bani nu sunt disponibili mereu,
mai ales că oamenii pot avea simultan multe idei măreţe. Dintre aceste idei, trebuie
alese proiectele viabile, cele care pot aduce în viitor beneficii economice, sociale
sau culturale. Modul în care fac băncile alocările de fonduri, deci pe baza unei rate
a dobânzii stabilită iniţial, selectează aceste proiecte, unele dintre ele – cele riscante
sau prea costisitoare – fiind excluse din lipsă de finanţare. Evident că nu toate
proiectele realizate sunt cele mai profitabile dar, în medie, mecanismul de selecţie
al acestora pe baza profitabilităţii lor viitoare acţionează bine şi datorită băncilor.
Orice proiect implică un anumit risc. Băncile contribuie la împărţirea
riscului între o mulţime de investitori asfel încât, în caz de eşec al proiectului,
pierderile să fie difuzate la cât mai mulţi investitori, ceea ce le face suportabile. În
acest sens, băncile sunt interesate şi de diminuarea riscurilor totale ale proiectelor
prin însăşi modul lor de funcţionare.
În sfârşit, băncile constituie un important vehicol al creşterii economice.
Acest proces de creştere necesită antrenarea unor mari investiţii în obiective
economice, infrastructură, pregătirea capitalului uman ş.a. Realizarea acestor
investiţii ar fi de neconceput în absenţa băncilor care alocă sumele de bani necesare
şi urmăresc realizarea proiectelor respective.

4.3 Structura sistemului cibernetic al băncii comerciale

Ca orice sistem microeconomic, şi banca comercială are o structură de


sistem cibernetic, în cadrul căreia se disting subsisteme, relaţii dintre acestea,
legăturile cu alte sisteme din mediu, limitele sistemului, mecanisme feedback de
reglare a proceselor interne etc. O astfel de structură poate fi reprezentată ca în
figura 4.1.
Se observă existenţa a cinci subsisteme:
• subsistemul managementului creditelor;
• susbsistemul managementului depozitelor;
• susbsistemul managementului riscului;
• subsistemul asigurării cu fonduri;
• trezoreria.
Banca interacţionează cu patru pieţe, şi anume:
• piaţa creditelor;
• piaţa depozitelor;
• piaţa interbancară;
• piaţa financiară.
De asemenea, banca are conexiuni cu alte sisteme din mediul său
înconjurător cum sunt: alte bănci comerciale, statul şi acţionariatul.
Pe piaţa creditelor, băncile comerciale formează oferta de credite în timp
ce firmele şi gospodăriile formează cererea de credite. La echilibrul dintre cererea

196
Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale

şi oferta de credite se formează rata dobânzii la creditele acordate, rL care


reprezintă deci “preţul” pe piaţa creditelor.
Pe piaţa depozitelor, băncile comerciale formează cererea de depozite
bancare în timp ce oferta de depozite este formată de gospodării şi firme. “Preţul”
pe piaţa depozitelor este rata dobânzii la depozitele primite, r D .
Pe piaţa interbancară, băncile comerciale cer fonduri de refinanţare, cu
ajutorul cărora îşi acoperă deficitul temporar de lichiditate. Oferta de fonduri pe
acestă piaţă este formată de Banca Centrală care foloseşte, în acest scop, fondurile
de rezervă depuse de băncile comerciale. “Preţul” pe acestă piaţă, format la
echilibrul dintre cererea şi oferta de fonduri de refinanţare, este dobânda de
refinanţare, r . Trebuie arătat, totuşi, că dobânda de refinanţare este mai mult un
instrument al politicii monetare prin intermediul căruia Banca Centrală poate să
crească sau să scadă oferta de bani pe piaţa creditelor.
În sfârşit, pe piaţa de capital băncile comerciale fac plasamente, de regulă,
în active cu un risc redus cum ar fi: obligaţiunile guvernamentale şi bonurile de
tezaur.
Pentru aceste plasamente, băncile primesc dobânzi pe perioada deţinerii
activelor respective sau, la revânzarea lor, obţin un profit.

197
Piaţa depozitelor

Dobânzi
plătite
Depozite
Cereri credite Risc

Piaţa creditelor Subsistemul Subsistemul Subsistemul Alte


Credite managementului Informaţii
managementului managementului bănci
acordate creditelor depozitelor Risc riscului comerciale
Informaţii
Fonduri
Fonduri Risc
Dobânzi plătite Necesar de fonduri
Taxe Statul
Rate rambursate
Dobânzi Subsistemul Fonduri
Dividente
plătite asigurării cu Trezoreria
fonduri
Acţionarii
Fonduri împrumutate Plasamente
Piaţa Interbancară Piaţa de capital Informaţii

Informaţii Dobânzi
primite

Figura nr. 4.1 198


Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale

După cum am arătat mai sus, în cadrul băncii comerciale pot fi observate
cinci subsisteme, fiecare dintre acestea având o funcţie specifică.
Astfel, subsistemul managementului creditelor reprezintă interfaţa dintre
bancă şi piaţa creditelor. Aceasta primeşte cererile de credite din partea firmelor şi
gospodăriilor, le analizează şi, în conformitate cu normele băncii, le aprobă. Prin
acest subsistem, creditele aprobate sunt trimise către firme şi gospodării,
urmărindu-se după aceea încasarea dobânzilor şi a ratelor aferente creditelor
acordate. Acest subsistem trimite către subsistemul de management al riscului
informaţii privind cererile de credite şi primeşte de la acesta informaţii privind
riscul de creditare. De asemenea, fondurile băneşti necesare acoperirii creditelor
acordate sunt transmise de trezoreria băncii.
Subsistemul managementului depozitelor este interfaţa băncii cu piaţa
depozitelor bancare. Banca primeşte de la firme şi gospodării depozite la vedere şi
depozite la termen (mergând de la 1 lună până la 12 luni).
În funcţie de politica băncii de atragere a surselor, precum şi de
informaţiile primite de pe piaţa depozitelor, banca stabileşte rate ale dobânzii
diferite pentru depozitele atrase (constituie cererea de depozite). Firmele şi
gospodăriile constituie depozite bancare în măsura în care ratele dobânzii plătite de
bancă sunt convenabile. Banca utilizează depozitele constituite în operaţii de
creditare sau plasamente care aduc, de regulă, o dobândă mai mare decât cea plătită
deponenţilor. Deşi riscul este mai redus în cazul managementului depozitelor, şi
acest subsistem primeşte din partea subsistemului de management al riscului
informaţii necesare evitării riscului de lichiditate.
Subsistemul de management al riscului constituie unul dintre cele mai
importante subsisteme ale băncii. Prin metode specifice, acest subsistem apreciază
riscul bancar (riscul de creditare, de lichiditate, de rată a dobânzii, de solvabilitate,
de operare ş.a.) şi stabileşte măsuri pentru diminuarea acesteia. Practic, toate
operaţiunile bancare pot fi afectate, într-o măsură mai mare sau mai mică, de risc.
Menţinerea acestuia al un nivel cât mai scăzut este o condiţie ca banca să existe în
continuare.
Subsistemul asigurării cu fonduri este interfaţa băncii către piaţa
intrebancară. Oferta de fonduri pe acestă piaţă o formează Banca Centrală care
utilizează, pentru aceasta, fondurile de rezervă depuse de băncile comerciale în
conturile sale.
În sfârşit, subsistemul trezoreriei concentrează toate fondurile atrase de
bancă şi le orientează către plăţile ce trebuie efectuate. Acest subsistem poate folosi
disponibilităţile ce apar temporar pentru a face plasamente pe piaţa de capital
(cumpărări de obligaţiuni şi bonuri de tezaur, depozite constituite la bănci străine,
cumpărări de valută străină, etc.). Aceste plasamente trebuie să fie făcute în
condiţiile unui risc cât mai redus şi unui profit mai mare decât cel adus de credite.

199
Cibernetica sistemelor economice

4.4 Modele cibernetice ale activităţii bancare

Activitatea bancară propriu – zisă cât şi interdependenţele dintre bancă şi


celelalte subsisteme sunt descrise de un mare număr de modele matematice. Vom
prezenta în continuare, doar două dintre acestea.

4.4.1 Modelul interdependenţelor dintre gospodării, firme şi bănci

Presupunem că într-o economie avem firme (f), gospodării (g) şi bănci (b).
Pentru simplitate, excludem sectorul public (statul). De asemenea, vom considera
un model cu două perioade (t = 1, 2) şi o economie cu un singur bun fizic aflat
iniţial în proprietatea gospodăriilor. O parte din acest bun va fi consumat în
perioada 1, restul fiind investit în firme pentru a permite consumul în perioada 2.
Presupunem, de asemenea, că pieţele din economie sunt toate competitive.
În scopul reprezentării interdependenţelor din cadrul acestei economii, vom
presupune că alegem o gospodărie reprezentativă, o firmă reprezentativă şi o bancă
reprezentativă. Indicele superior (+) indică o ofertă iar indicele superior (-) o
cerere.

Modelul gospodăriei
Gospodăria alege structura consumului său pe cele două
perioade (C1 , C 2 ) şi alocă venitul economisit S între formarea de depozite
bancare D + şi cumpărarea de acţiuni B g în aşa fel încât funcţia sa de utilitate U să
fie maximizată în condiţiile restricţiilor bugetare. Problema gospodăriei se scrie
atunci:
max U (C , C )
1 2
(4.1)
 (4.2)
Pg : C1 + B g + D + = ω1
 (4.3)
C 2 = π f + π b + (1 + r )B g + (1 + rD )D
+

unde ω 1 este înzestrarea iniţială cu bunul de consum, π f şi π b sunt profitul firmei,


respectiv profitul băncii (care sunt distribuite gospodăriei deoarece aceasta este
acţionarul celor două) şi r şi rD sunt ratele dobânzii plătită de acţiuni, respectiv de
depozitele bancare.
Relaţia (4.1) în ( Pg ) este criteriul de optim (maximizarea utilităţii). Relaţia
(4.2) este prima restricţie bugetară care arată că înzestrarea iniţială a gospodăriei,
ω 1 este utilizată pentru consumul din prima perioadă şi pentru cumpărarea de
(
acţiuni şi formarea de depozite bancare B g + D + . )

200
Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale

Relaţia (4.3) arată faptul că consumul celei de-a doua perioade, C 2 se


realizează utilizând veniturile din profitul adus de firmă şi bancă π f + π b ( )
precum şi venitul obţinut din vânzarea acţiunilor şi depozitelor B g + D ( +
) la care
(
se adaugă venitul aferent dobânzilor plătite de acestea r B g + rD D +
).
Deoarece, în această problemă simplificată a gospodăriei, acţiunile şi
( )
depozitele bancare sunt perfect substituibile, problema Pg va avea o soluţie
interioară doar când ratele dobânzii r şi rD sunt egale, deci:
r = rD (4.4)

B. Modelul firmei
Firma alege un nivel al investiţiei I precum şi modalităţile de finanţare ale
acesteia (prin credite bancare, L şi /sau prin emiterea de acţiuni, B f ) astfel încât
să-şi maximizeze profitul π f . Problema firmei se scrie atunci:
[
max πf = max f (I ) − (1 + r )Bf − (1 − rL )L−
Pf : 
] (4.5)

I = Bf + L− (4.6)

unde f (⋅) este funcţia de producţie a firmei reprezentative, rL este rata dobânzii
pentru creditele bancare luate de firmă iar L− este volumul acestor credite.
Criteriul de optim (5) arată că firma maximizează profitul π f care este dat
de diferenţa dintre venitul (outputul) firmei f (I ) şi costul acţiunilor (1 + r )B f
plus costul împrumuturilor (1 + rL )L− .
Restricţia (4.6) arată că fondul de investiţii I se formează prin emiterea de
acţiuni B f plus împrumuturi bancare L− .
Deoarece, în politica de finanţare a firmei, acţiunile şi împrumuturile
( )
bancare sunt perfect substituibile, Pf are o soluţie interioară doar dacă:
r = rL (4.7)
C. Modelul băncii

Banca alege oferta sa de credite, L+ , cererea sa de depozite, D − şi


emiterea de acţiuni Bb într-un mod care să maximizeze profitul, deci:
[
max π b = max rL ⋅ L+ − r ⋅ B b − rD ⋅ D −
Pb : 
] ( 4,8)
L+ = B b + D − ( 4,9)

201
Cibernetica sistemelor economice

Criteriul de optim (4.8) este cel de maximizare a profitului băncii, π b care


se determină ca diferenţă dintre dobânda primită la creditele acordate, rL ⋅ L+ şi
suma dintre dividendele plătite pentru acţiunile emise, r ⋅ Bb şi dobânda plătită
pentru depozitele atrase rD ⋅ D − .
Restricţia (4.9) este o condiţie de echilibru dintre creditele acordate, L+ şi
acţiunile emise, Bb plus depozitele primite, D − .
În figura 4.2 sunt reprezentate principalele interdependenţe dintre aceste
modele.

Piaţa de capital

Bt + Bb = Bg

Firma Gospodăria
Active Pasive Active Pasive

Investiţii I Acţiuni Bg Acţiuni Bg Economiii


- +
Credite L Depozite D S

Banca
Active Pasive

Credite L+ Acţiuni Bb
Depozite D-

Figura nr. 4.2

202
Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale

D. Modelul general de echilibru

Echilibrul general, în acest caz, este determinat rezolvând simultan cele trei
( )
probleme, Pg , Pf şi Pb care dau trei vectori: C1 , C 2 , B g , D + - pentru gospodărie,
(I , B f ) (
, L− - pentru firmă, L+ , Bb , D − ) - pentru bancă, ale căror componente
satisfac condiţiile:
i) fiecare agent se comportă optimal, deci îşi maximizează criteriul de
performanţă propriu;
ii) fiecare piaţă se goleşte, deci:
I = S (piaţa bunurilor);
D + = D − (piaţa depozitelor);
L+ = L− (piaţa creditelor);
B g = B f + Bb (piaţa financiară).
După cum am arătat la modelele agenţilor, un echilibru general este posibil
doar dacă:
r = rL = rD (4.10)
În acest caz, din ( Pb ) rezultă că, la echilibru, banca este necesar să aibă un
profit egal cu zero. Mai mult, deciziile băncii nu au nici un impact asupra celorlalţi
doi agenţi deoarece, după cum am văzut, gospodăriile sunt indiferente la
deosebirea dintre depozite şi acţiuni (ratele dobânzii la acestea fiind aceleaşi) şi
firmele sunt indiferente la distincţia dintre credite bancare şi acţiuni (din acelaşi
motiv ca mai sus).
În concluzie, dacă firmele şi gospodăriile au acces liber la pieţe de capital
perfecte, atunci la echilibru competitiv:
a) băncile realizează un profit egal cu zero;
b) mărimea şi structura balanţei băncii nu influenţează ceilalţi agenţi
economici.
Evident că acest model este foarte general, reflectând doar o situaţie de
referinţă, extrem de simplificată, în raport cu care însă putem să apreciem
rezultatele obţinute prin aplicarea altor tipuri de modele ale interacţiunilor bancă –
alţi agenţi economici.

4.4.2 Model al competiţiei perfecte pe piaţa creditelor

A. Prezentarea modelului

În acest model banca este considerată o firmă care “produce” servicii de


creditare şi depozite. Tehnologia băncii este reprezentată printr-o funcţie de cost
C (D, L ) , interpretată ca fiind costul “producerii” unui volum D de depozite şi
unui volum L de credite.

203
Cibernetica sistemelor economice

Vom considera că în economie există N bănci diferite (n = 1, 2,…, N), iar


banca n are ataşată funcţia de cost C n (D, L ) care satisface condiţiile cunoscute de
convexitate (ceea ce implică venituri la scală descrescătoare şi regularitate (deci
C n este de două ori derivabilă)).
Pentru simplitate, vom presupune că toate băncile dispun de aceeaşi
tehnologie, deci:
C n (D, L ) = C(D, L ), ∀ n = (1, N ) (4.11)
dar, după cum vom vedea, acest lucru nu este esenţial în model.
Balanţa tipică unei bănci este următoarea:

Banca n
Active Pasive
Rn (rezerve) Dn (depozite )
Ln (credite )

Rezerva Rn , deci diferenţa dintre volumul depozitelor Dn primite de banca


n şi volumul creditelor acordate de banca n, Ln este structurată în două
componente:
¾ rezerva lichidă C n (fondurile de rezervă depuse de banca n în conturile
Băncii Centrale);
¾ poziţia (netă) a băncii, M n (pozitivă sau negativă) pe piaţa interbancară.
Diferenţa principală dintre aceste două componente este aceea că C n , de
regulă, nu aduce dobândă şi este, deci, optim ca ea să fie cât mai mică (mărimea
acestei rezerve este stabilită de Banca Centrală).
De regulă, C n se stabileşte ca o proporţie din volumul depozitelor:
Cn = α Dn n = 1, N (4.12)
α fiind aici rata rezervelor obligatorii ce poate fi utilizată de Banca Centrală ca un
instrument de politică monetară.
Sectorul real al economiei este compus din trei tipuri de agenţi: guvernul,
firmele şi gospodăriile.
Rolul băncilor comerciale este acela de a colecta economiile gospodăriilor
şi de a acoperi necesarul de investiţii al firmelor şi guvernului.
Guvernul îşi finanţează deficitul său, G emiţând obligaţiuni, ∆B şi tipărind
bani, ∆M care măresc baza monetară şi sunt utilizaţi de bănci pentru a finanţa
resursele lor obligatorii la Banca Centrală.

204
Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale

Deoarece modelul nu ia în considerare depozitele valutare, banii vor consta


doar din suma depozitelor colectate de băncile comerciale:
N
D = ∑ Dn (4.13)
n =1
Similar, baza monetară M 0 este egală cu suma rezervelor obligatorii depuse
de băncile comerciale în conturile Băncii Centrale:
N
M 0 = ∑ Cn = α D (4.14)
n =1
Relaţiile dintre agregatele monetare aflate la diferiţi agenţi (bănci, guvern,
firme şi gospodării) pot fi reprezentate ca în figura 4.3.

Guvern Gospodării

G ∆B (acţiuni) ∆B (acţiuni) S
(deficit ∆ M0 (baza ∆D (depozite) (economii)
public) monetară)

Firme Bănci Comerciale

I (necesar ∆L ∆ M0 (baza ∆D (depozite)


de investiţii) (credite monetară)
bancare) ∆ L (credite)

Figura nr. 4.3

Pornind de la aceste interacţiuni, se poate construi, în continuare, un model


al comportamentului băncii comerciale.
În acest model, băncile se presupune că sunt competitive atât pe piaţa
creditelor cât şi pe piaţa depozitelor. Acest lucru înseamnă că rata creditelor rL ,
rata depozitelor rD şi rata interbancară r sunt formate pe pieţele respective, deci
sunt date.
Luând în considerare şi costurile de operare C (D, L ) , profitul băncii este
dat de:
π = rL ⋅ L + r ⋅ M − rD ⋅ D − C(D, L ) (4.15)

205
Cibernetica sistemelor economice

unde M este poziţia netă a băncii pe piaţa interbancară, fiind dată de relaţia:
M = (1 − α ) D − L (4.16)
Înlocuind relaţia (4.16) în (4.15) obţinem:
π(D, L ) = (rL − r ) ⋅ L + [r (1 − α ) − rD ]D − C(D, L ) (4.17)
Deci profitul bancar este suma dintre profitul adus de credite şi depozite
minus costurile de operare ale acestora.
Datorită ipotezelor asupra funcţiei de cost C (D, L ) , comportamentul
optimizant al băncii în raport cu profitul este descris de condiţiile de ordinul întâi:
 ∂π ∂C
 ∂L = (rL − r ) − ∂L (D, L ) = 0 (4.18)

 ∂π = [r (1 − α ) − r ] − ∂C (D, L ) = 0 (4.19)
 ∂D
D
∂D
Soluţia acestui sistem este volumul optim al depozitelor, D* şi al
creditelor, L* care determină obţinerea de către aceasta a profitului maxim.
Din relaţiile (4.18) şi (4.19) rezultă următoarele concluzii importante:
i) o bancă competitivă îşi va ajusta volumul depozitelor şi al creditelor în aşa
fel încât rL − r şi r (1 − α ) − rD să fie egale cu costurile marginale ale
∂C ∂C
managementului creditelor, , respectiv depozitelor, ;
∂L ∂D
ii) drept urmare, o creştere a lui rD va determina o descreştere a cererii băncii
pentru depozite D;
iii) similar, o creştere a lui rL va determina o creştere a ofertei băncii de
credite L;
iv) asupra profitului se exercită şi efectele încrucişate care depind de semnul
∂ 2C ∂ 2C
lui . Astfel, când >0 (respectiv < 0) , o creştere în rL determină o
∂D∂L ∂D∂L
descreştere (respectiv creştere) în D şi o creştere în rD determină o descreştere
(respectiv o creştere) în L.
∂ 2C
Dacă costurile sunt separabile, deci = 0 , efectele încrucişate sunt
∂D∂L
nule.

4. 5 Modelarea riscului bancar

În mediul în care funcţionează o bancă există numeroase surse de risc ce


determină reducerea profitabilităţii. Aceste surse de risc trebuie identificate atent,
măsurate şi luate în considerare în elaborarea unei strategii generale a băncii de
monitorizare şi combatere a riscurilor.

206
Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale

Principarele tipuri de risc bancar sunt prezentate în figura 4.4.


Riscul este definit, în general, prin efectul advers pe care îl exercită asupra
profitabilităţii anumite surse distincte de incertitudine. Măsurarea riscului necesită
ca atât incertitudinea cât şi efectul advers potenţial asupra profitabilităţii să fie
surprinse şi evaluate.
Riscul de creditare este o sursă de pierderi importante de profitabilitate.
El este riscul ca debitorii băncii să nu-şi îndeplinească obligaţiile ce decurg din
contractul de împrumut. Aceasta poate să determine o pierdere totală sau parţială
din suma totală împrumutată debitorilor.
Riscul de lichiditate este, de asemenea, un risc major. El este definit ca
lipsa de lichiditate a băncii, cauzată de lipsa din portofoliul băncii a activelor
lichide sau de posibilitatea de a obţine fonduri la un cost “normal”. Lipsa extremă
de lichiditate poate duce la faliment, deci riscul de lichiditate este un risc fatal.
Totuşi, în anumite condiţii, acest risc poate fi rezultatul altor tipuri de risc
(vezi figura 4.4).
Credit

Lichiditate

RISCUL Rata dobânzii


BANCAR

Piaţa

Rata de schimb

Solvabilitate

Figura nr. 4.4

De exemplu, pierderi importante datorate unui client major, pot creşte lipsa
de lichiditate şi crează dubii privind activitatea băncii. Acest lucru este suficient
pentru a genera retrageri masive de fonduri din bancă sau închiderea liniilor de
creditare ale băncii de către alte instituţii financiare, care încearcă să se protejeze
ele însele împotriva unui posibil risc. În ambele cazuri se poate ajunge la o criză de
lichiditate cu un posibil faliment bancar.

207
Cibernetica sistemelor economice

Riscul ratei dobânzii este riscul micşorării profitului băncii datorită


evoluţiei ratei dobânzii pe piaţa financiară.
Riscul de piaţă este riscul apariţiei unei abateri nefavorabile ale valorilor
stabilite de piaţă pentru un portofoliu de active bancare ce urmează să fie lichidate
prin tranzacţii pe piaţa respectivă.
Riscul ratei de schimb este riscul ca să apară pierderi din vânzarea unor
active exprimate într-o valută străină în momentul în care banca le tranzacţionează
pe piaţa valutară.
În sfârşit, riscul de solvabilitate este riscul ca banca să nu fie capabilă să
acopere pierderile, generate de toate tipurile anterioare de riscuri utilizând doar
capitalul disponibil.
În activitatea bancară mai poate apărea un risc operaţional, dat de nefuncţionarea
sau funcţionarea defectuoasă a sistemelor informaţionale, a sistemelor de raportare
şi a regulilor interne de monitorizare a riscurilor.

4.5.1 Modelarea riscului de creditare

Vom considera că o bancă comercială analizează acordarea unui credit


riscant unei firme care promite să ramburseze creditul respectiv în n perioade
(luni), fiecare perioadă având mărimea rambursării (credit + dobândă) egală cu Ck ,
k = 1, r .
Costul creditului la bancă este egal cu r (de exemplu, rata de refinanţare
plus marja de profit adăugată de bancă). Factorul de actualizare pe o perioadă va fi
luat atunci egal cu e − r .
Presupunem, pentru simplitate, că dacă firma dă faliment, banca nu mai
recuperează nimic din credit.
Costul aşteptat al riscului de creditare poate fi măsurat ca diferenţă între:
n
P0 = ∑ C k e − r tk (4.20)
k =1
ce reprezintă valoarea creditului dacă nu apare riscul de creditare, şi
n
P = ∑ Ck ⋅ pk ⋅ e − r t k (4.21)
k =1

care este valoarea creditului riscant, unde pk reprezintă probabilitatea ca a k-a


rambursare să nu mai fie plătită, presupunând că nu există rambursări parţiale de
credit (fracţii ale lui Ck ).
În practică, totuşi, este obişnuit să se evalueze riscul de creditare ca
diferenţă dintre venitul adus de credit la maturitate (deci după rambursarea lui
integrală) dacă el este dat cu dobânda R şi venitul adus de credit dacă ar fi dat cu
rata de refinanţare r.

208
Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale

R este definit implicit ca:


n
P = ∑ Ck ⋅ e − R t k (4.22)
k =1
Mărimea s = R – r se numeşte ecartul băncii şi exprimă cu câte puncte
evaluează banca riscul de creditare în condiţiile creditului respectiv.
Bieman şi Hass au arătat că dacă falimentul firmei urmează un proces Poisson de
intensitate λ , ecartul s este independent de caracteristicile creditului şi egal cu λ .
Într-adevăr, un proces Poisson de intensitate λ dă o probabilitate de
− λt
supravieţuire a firmei la momentul tk : pk = e k
Înlocuind pk în relaţia (4.21) şi egalân d cu relaţia (4.22) avem:
n n

∑ Ck ⋅ e − R tk =∑ Ck ⋅ e−λtk ⋅ e −r tk
k =1 k =1
n
= ∑ Ck ⋅ e
−( λ + r )tk

k =1
şi, de aici, avem R = λ + r , de unde rezultă marja s = R − r = λ .
În consecinţă, marja s poate fi considarată probabilitatea instantanee de
faliment pe care piaţa o alocă unei anumite clase de firme care solicită credit la o
anumită bancă comercială.
Deoarece, pentru distribuţia de probabilitate Poisson avem, λ = 1 − e − λ ,
atunci putem determina, pentru diferite marje s, probabilitatea de faliment
corespunzătoare. Astfel, dacă pentru un credit acordat unei firme, marja băncii
s = 15 puncte de bază (deci 1,5 %) atunci probabilitatea de faliment a firmei este
1 − e − λ , deci λ ≅ 0,5% pe an.
Modelul prezentat mai sus are trei ipoteze care nu sunt satisfăcătoare: (1)
probabilitatea instantanee de faliment este constantă şi dată; (2) riscul de creditare
este considerat complet diversificabil; şi (3) în caz de faliment, valoarea reziduală a
firmei este zero, deci banca nu mai recuperează nimic din creditul acordat.
Pentru a perfecţiona acest model, s-a propus un model de evaluare a
riscului de creditare ce utilizează modelul CAPM al lui Merton de evaluare a
riscului pe piaţa de capital (vezi ANEXA C).
Se consideră, astfel, o firmă care doreşte să împrumute de la bancă o sumă
D0 la momentul t = 0 şi să returneze o sumă D la momentul t = T.
Venitul la maturitate adus băncii de acest credit este dat de relaţia:
D(T ) = D0 (0 ) e rL ⋅T (4.23)
Fie V (t ) valoarea totală a activelor firmei la momentul t care se presupune
că vor fi vândute fără costuri suplimentare şi facem ipoteza că firma nu are alte
datorii decât cea faţă de bancă.

209
Cibernetica sistemelor economice

În această situaţie, la momentul final T, se pot întâmpla două lucruri:


1) Dacă D (T ) ≤ V (T ) , firma este solvabilă şi banca primeşte întreaga valoare
a creditului înapoi;
2) Dacă D (T ) > V (T ) , firma este falimentară la momentul T, activele sale
vor fi lichidate (vândute) şi banca primeşte înapoi doar V(T).
Venitul total final primit de bancă va fi deci:
Min (D(T), V(T))
iar valoarea de piaţă a activelor firmei (deci cât se va recupera prin vânzarea
activelor firmei), la momentul T va fi:
Max (0, V(T) – D(T))
Dar aceasta este exact valoarea unei opţiuni call (vezi ANEXA C) cu un
preţ al opţiunii egal cu D(T).
În consecinţă, din punct de vedere strict financiar, emiterea unui credit
riscant pentru o firmă cu lichiditate limitată este echivalentă cu cumpărarea de către
bancă a activelor firmei în momentul emiterii creditului şi vânzării unei opţiuni call
acţionarilor firmei la momentul lichidării creditului. Desigur că acest lucru
simplifică mult problema, deoarece sunt neglijate rambursările intermediare (deci
firma se presupune că rambursează tot creditul la momentul final T) precum şi
costurile de lichidare a firmei dacă ea devine falimentară. Prima ipoteză poate fi,
totuşi, relaxată considerând că banca vinde o opţiune call pentru fiecare perioadă de
rambursare.
O altă ipoteză care se face este că V(t) urmează o traiectorie aleatoare de
tip geometric (mişcare Browniană), ceea ce este achivalent cu a spune că valorile
instantanee ale funcţiei V(t) sunt gaussiene, independente şi uniform distribuite.
Atunci:
dV (t )
= α dt + ∇dZ
V (t )
unde α , ∇ sunt constante (∇ > 0) şi Z este un proces Wiener (vezi ANEXA C).
În acest caz, valoarea de piaţă C a unei opţiuni call asupra lui V se poate
determina utilizând formula Black – Schole. Deoarece discuţia anterioară se referă
la valoarea D0 a creditului acordat de bancă firmei, calculăm direct D0 cu relaţia:
D0 = V − C
şi obţinem:
D0 = V ⋅ N (h1 ) + D e − r T N (h2 ) (4.24)
unde:
1
x
 − 12 t 2 
N (x ) = ∫  e  dt
2π −∞ 

210
Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale

este distribuţia de probabilitate Gaussiană standard, şi


1 D e − rT 1
h1 = log − ∇ T
∇ T V 2
1 D e − rT 1
h2 = − log − ∇ T
∇ T V 2
Utilizând expresia lui D dată de relaţia (4.24) putem determina marja
s = rL − r ca:
1 D0
s=− log
T D e − rT
Acum, din relaţia (4.24) obţinem:
1  N (h1 ) 
s=− log  + N (h2 ) (4.25)
T  d 
D e − rT
unde d = este rata datorii/active actualizată.
V
În relaţia (4.15), N (h2 ) poate fi interpretat ca probabilitatea (ajustată cu
riscul) de supravieţuire a firmei până în momentul T.
În modelul anterior am văzut că acestă probabilitate era dată de
1
pT = e − λT iar marja dobânzii s = λ = − log pT .
T
În modelul care tratează creditul ca pe un activ pe piaţa de capital se
observă că:
1) probabilitatea de faliment N (h2 ) rezultă endogen, din model şi nu este
dată exogen, ea fiind funcţie de rata de îndatorare a firmei;
2) este luat în considerare preţul de piaţă al riscului;
3) valoarea de lichidare a firmei nu mai este considarată egală cu zero.
Merton studiază legăturile care există între parametrii modelului şi obţine
urmatoarele rezultate:
i) Marja dobânzii s creşte dacă rata datorii/active d a firmei creşte;
ii) Marja dobânzii s creşte dacă ∇ , care exprimă volatilitatea activelor firmei,
creşte. Deci, firma care are active mai volatile pe piaţă (preţul lor pe piaţă
creşte şi scade mai frecvent) va plăti o rată a dobânzii mai mare;
iii) Premiul de risc total s T creşte pe măsură ce termenul de maturitate al
creditului este mai mare. Deci, cu cât creditul se acordă pe un termen mai
lung, cu atât el va fi mai costisitor pentru firmă şi mai avantajos pentru
bancă.

211
Cibernetica sistemelor economice

4.5.2 Managementul portofoliului bancar în condiţii de risc

Existenţa riscului bancar sub diverse forme şi la diferite nivele ale


activităţii bancare impune existenţa unui subsistem de management al acestuia.
Pyle (1971) şi Hart – Jaffee (1974) au abordat comportamentul băncii ca
un manager de portofoliu în cadrul unor pieţe (a creditului, respectiv a depozitelor
bancare) perfect competitive şi cu luarea în considerare a riscului.
În cadrul modelului utilizat în acestă situaţie, se consideră două produse
(active) financiare riscante: L şi D (credite şi, respectiv, depozite).
Banca apare acum ca un manager de portofoliu care trebuie să decidă
sumele x L şi x D pe care să le investească în cele două active financiare, restul
avuţiei sale fiind investiţia în rezerve (care sunt considerate active fără risc). Nu se
face nici o ipoteză asupra semnelor lui x L şi x D .
Comportamentul competitiv presupune că banca va considera ratele
dobânzii la credite ~ rL , la depozite ~rD şi la rezerve r ca fiind stabilite de pieţele
respective.
Deci profitul băncii va fi dat de:
π~ = [~ rD ⋅ x D + r (W − x L − x D )]
rL ⋅ x L + ~
sau
π~ = W ⋅ r + (~
rL − r )x L + (~
rD − r )x D (4.26)
unde W este avuţia netă băncii.
Obiectivul urmărit de bancă este să maximizeze profitul aşteptat în
condiţiile reducerii la minimum a riscului bancar. Acest obiectiv poate fi introdus
cu ajutorul unui criteriu de performanţă:
Φ( x ) = U [E (π~ ), var(π~ )] (4.27)
unde U este o funcţie de utilitate (U ' > 0; U " < 0) , E este operatorul de aşteptare
iar var(π~ ) este dispersia (varianţa) profitului π~ .
( )
T
Dacă x ∗ = x L∗ , x D∗ este soluţia optimală a problemei anterioare, atunci
condiţia de ordinul întâi (Euler) implică:
x ∗ = λ V −1 ρ (4.28)
 var(~
rL ) cov(~ rD )
rL , ~
unde: V =   ,
 cov(rL , rD ) var(rD ) 
~ ~ ~
dU

λ=− , ∇ = det V
∂U
2 2
∂∇

212
Sistemul cibernetic al Băncii Comerciale

şi
~
r −r
ρ =  ~L  .
 rD − r 
Un rezultat foarte important este acela că dacă r~D < r < ~
r L şi
cov(~ rD ) > 0 atunci x L∗ > 0 şi x D∗ < 0 .
rL , ~
Acest rezultat poate fi privit ca o explicaţie endogenă a comportamentului
de intermediar financiar al băncii comerciale. Dacă venitul aşteptat în exces din
activitatea de management a depozitelor şi a creditelor sunt negativ şi, respectiv,
pozitiv şi dacă covarianţa acestor venituri este pozitivă atunci un manager de
portofoliu competitiv va investi o sumă negativă în depozite (deci el va emite
aceste instrumente) şi o sumă pozitivă în credite (deci el va da credite). Cu alte
cuvinte, creditele vor fi în partea de active a balanţei sale (L = x L∗ ) şi depozitele în
partea de pasive (D = - x D∗ > 0 ).
În cazul în care rezultatul anterior nu are loc, acest lucru înseamnă că
banca ia cu împrumut fonduri la o rată a dobânzii fără risc pentru a investi în cele
două tipuri de credite (credite propriu-zise şi depozite, deci şi x D∗ > 0 ), fie că
banca oferă două tipuri de depozite şi investeşte profitul în active fără risc (cele
două tipuri de depozite sunt depozitele propriu-zise şi creditele acordate, deci
x L∗ < 0 ).
Să demonstrăm rezultatul de mai sus:
(
Fie deci x ∗ = x L∗ , x D∗ )
T
= λ V −1 ρ
λ  var(~ rD ) − cov(~ rD ) ~
rL , ~ rL − r 
=   ~ 
∆  − cov(rL , rD )
~ ~ var(rL )  rD − r
~ 

unde s-a folosit formula de inversare a unei matrice 2 x 2:
−1
a b 1 d − c
  =  
c d  ∆ − b a 
iar ∆ = ad − bc este det V .
∂U
λ este pozitiv deoarece exprimă aversiunea faţă de risc, iar > 0 şi
∂µ
∂U
< 0 care, înlocuite în formula lui λ , dau imediat λ > 0 .
∂∇ 2
∆ = det V este pozitiv deoarece matricea V este o matrice pozitiv definită.
Atunci
λ
x L∗ = [ var(~rD )(~
rL − r ) − cov(~ rD )⋅ (~
rL , ~ rD − r )] (4.29)
∆ + + + −

213
Cibernetica sistemelor economice

şi rezultă imediat că x L∗ > 0 .


Similar:
λ
x D∗ = [− cov(~ rD )⋅ (~
rL , ~ rL − r ) + var(~
rL )(~
rD − r )] (4.30)
∆ − + + −

deci x D∗ < 0 .
Acest rezultat nu reprezintă decât condiţia suficientă ca x L∗ > 0 şi x D∗ < 0 .
Condiţiile necesare sunt:
var(~rD )(~
rD − r ) > cov(r~L , ~
rD )⋅ (~
rD − r ) (4.31)

pentru x L∗ > 0 şi
cov(~ rD )⋅ (~
rL , ~ rD − r ) > var(~
rL )(~
rD − r ) (4.32)

pentru x D∗ < 0 .
Aceste condiţii permit intermediarului financiar să facă profit chiar dacă,
de exemplu, ~ rD > 0 , sau ~rL < 0 presupunând, însă, că cov(~ rD ) > 0 .
rL , ~
Plecând de la aceste relaţii, se poate face o analiză statică comparată a
comportamentului bancii comerciale pe pieţe competitive. Principala întrebare la
care trebuie să răspundă o astfel de analiză priveşte modul în care volumul
depozitelor atrase şi al creditelor acordate sunt afectate de modificările înregistrate
în aşteptările privind profitul băncii sau în varianţa veniturilor (care exprimă riscul
bancar).
În această privinţă, s-au stabilit următoarele dependenţe:
1) x L∗ este o funcţie crescătoare de ~ ( )
rL∗ − r şi o funcţie descrescătoare de
(~rD∗ − r ) şi var(~rL );
2) x D∗ este o funcţie crescătoare de (~
rL − r ) şi o funcţie descrescătoare de
~ ~ ( )
(rD − r ) şi var rD . (Reamintim că x D∗ < 0 ).
Dacă dependenţele pozitive dintre x ∗ şi ~ ( )
r ∗ − r , respectiv dintre x ∗ şi
L L D

(~rL − r ) sunt evidente, pentru celelalte dependenţe sunt utilizate relaţiile :


∂x L∗ x L∗ ∂∆
= − ⋅ <0
∂ var(rL )
~ ∆ ∂ var(~ rL )
şi
∂ x D∗ x D∗ ∂∆
=− ⋅ <0
∂ var(~ rD ) ∆ ∂ var(~
rD )
O astfel de analiză poate fi uşor extinsă pentru un număr arbitrar de credite
şi depozite bancare.
214
CAPITOLUL V

MODELAREA - BAZATĂ - PE - AGENŢI


(MBA) ŞI UTILIZAREA EI ÎN DOMENIUL ECONOMIC

5.1 Ce sunt modelele – bazate – pe – agenţi?


A-life este numele unui domeniu de cerecetare multidisciplinară care
încearcă să dezvolte modele pentru a demonstra cum cresc şi evoluează
organismele vii.
Se speră că prin acest mod se va pătrunde mai adânc în cunoaşterea naturii
vieţii organice şi se va înţelege mai bine procesele aflate la originea vieţii. A-life a
stimulat apariţia unor noi metode în cibernetică. Termenul de „a-life” a fost
introdus de Christoper Langton care a organizat prima conferinţă despre a-life la
Santa Fe CA. în 1987. Aceasta nu înseamnă că studii similare, sub diferite nume,
nu ar fi apărut înainte de 1980.
De fapt, doi savanţi au avut cercetări teoretice similare, părintele teoriei
automatelor, John von Neumann, matematician celebru şi pionier al ştiinţei
calculatoarelor şi matematicianul polonez Stanislas Ulam care, spre sfârşitul anilor
50, au început să exploreze natura automatelor celulare. Intenţia lor era să aplice
aceste teorii în studii privind creşterea, dezvoltarea şi reproducerea fiinţelor vii.
Aceste celule matematice pot fi utilizate pentru a simula procese fizice, biologice şi
economice prin supunerea celulelor unei mulţimi simple de reguli care se aplică în
mod repetat (de exemplu, fiecare celulă îşi schimbă culoarea în raport cu regulile
respective şi cu culorile celulelor vecine).
Von Neumann şi Ulam au arătat că, prin utilizarea unui set de reguli destul
de simple, este posibil ca o configuraţie de celule să revină la configuraţia iniţială
(de exemplu la culorile iniţiale) ceea ce înseamnă că ele s-au „reprodus”. Aceste
automate celulare apar sub forma unor latice de celule. Fiecare celulă este
caracterizată prin valori specifice care pot fi schimbate în raport cu regulile fixate.
O nouă culoare a celulei este determinată pe baza valorii sale curente şi a valorilor
vecinilor imediaţi. Astfel de automate celulare formează forme, se reproduc şi mor.
Langton a utilizat lucrările lui von Neumann ca punct de plecare pentru a
proiecta un sistem a-life care poate fi simulat pe un calculator. În 1979 el a
dezvoltat un „organism” care avea proprietăţi asemănătoare organismelor vii.
Această creatură se reproducea singură într-un mod care, cu fiecare generaţie nou
apărută, ducea mai departe proprietăţile organismului iniţial, dar apăreau şi noi
proprietăţi. Astfel de comportament simula, deci, procesul de mutaţie şi evoluţie
din organismele vii.
Economistul Thomas Sehelling a fost unul din primii cercetători care a
încercat să aplice metodele a-life în ştiinţele economice. El a creat o lume
artificială utilizând nu un calculator ci o masă de şah pe care monede de diferite
215
Cibernetica sistemelor economice

dimensiuni se mişcau pe baza unor reguli simple. În acest mod, el a creat o lume
artificială (virtuală) şi a arătat că, pe lângă alte proprietăţi, o are şi pe aceea că chiar
şi preferinţe foarte slabe pentru a locui şi lucra într-o anumită parte a mesei conduc
la diferenţe mari între indivizi (monede).
Pornind de aici, au apărut modelele-bazate-pe-agenţi (MBA). Biologul
Tom Ray a creat programe „agent” pe laptop-ul său. Scopul fiecărui agent era să
facă o copie a lui însuşi în memorie. Ray a presupus un timp de viaţă finit pentru
fiecare program. El a lăsat programele să ruleze toată noaptea şi dimineaţa a
observat că agenţii săi erau angajaţi în activităţi echivalente digital cu competiţia,
colaborarea şi sexul. Când agenţii-programe realizau copii ale lor în calculator,
schimbau aleatoriu codul apărut. Astfel, se poate spune că ei sufereau mutaţii
destructive care duceau la „moartea” programelor, dar unele schimbări făceau un
agent să-şi îndeplinească mai bine sarcina, în sensul că ei aveau nevoie de mai
puţine instrucţiuni şi erau capabili să se autocopieze mai rapid, mai sigur şi să
ruleze mai repede. Versiunile mai scurte se reproduceau şi mai repede şi, foarte
curând, îi înlăturau pe „competitorii” lor mai lenţi.
Metoda a-life a generat „modelarea-bazată-pe-agenţi”, care este denumită
în acest fel pentru a face distincţia cu „modelarea-bazată-pe-ecuaţii”. Putem scrie,
de exemplu, ecuaţii diferenţiale pentru a modela interacţiunile dintr-o populaţie de
indivizi (de exemplu modelul Lotka-Volterra), dar putem la fel de bine să urmărim
evoluţia individuală a fiecărui animal (element, agent) şi să concentrăm această
evoluţie în anumite caracteristici agregate. Aceste două metode sunt esenţial
diferite şi este dificil acum să spunem care este mai bună (Figura 5.1).
Cercetările actuale în MBA sunt orientate către identificarea
comportamentelor individuale ale fiinţelor vii şi apoi către utilizarea acestora
pentru a simula cum „se mişcă, zboară, şi cooperează” fără să încorporeze aceste
caracteristici în mod explicit în tipurile de comportament al acestor elemente.
Multe creaturi a-life constau în nu mai mult decât câteva linii de program şi trăiesc
în medii artificiale compuse din pixeli şi mulţimi de date. Reţeta pentru a realiza o
astfel de creatură este destul de simplă: se pregăteşte un mediu în care
experimentele sintetice vor acţiona, se creează câteva sute de indivizi care vor
popula acest mediu şi se defineşte un set de reguli pe care aceştia le vor urma. Se
încearcă să se simplifice problema cât mai mult posibil pentru a păstra doar
esenţialul. Se scrie un program care simulează regulile simple ale interacţiunilor în
comportamentele elementelor. Se rulează programul de multe ori cu diferite
numere aleatoare aşteptând să înţelegem cum reguli simple dau naştere la
comportamentul observat. Se localizează sursa de comportament şi efectele
diferiţilor parametrii. Se simplifică simularea cât mai mult posibil sau se adaugă
elemente adiţionale dacă este necesar.
De fapt se rezolvă o ecuaţie simplă:

Agenţi (entităţi micro) + Mediu + Dinamică = A-life


5.2 Ce sunt totuşi agenţii?

216
Modelarea bazată pe agenţi

Carl Hewitt, un mare specialist în IA, spunea că a răspunde la întrebarea


„Ce este un agent?” echivalează cu a răspunde la întrebarea „Ce este inteligenţa?”.
Acest lucru nu trebuie să fie, totuşi, o problemă. Sunt rare acele domenii ştiinţifice
în care există o singură definiţie unanim acceptată a unui concept. Totuşi, pentru ca
termenul de „agent” să nu devină subiect de abuz, trebuie date anumite definiţii.
Se pot distinge în literatură două utilizări generale ale conceptului de
„agent”: una în sens larg şi una în sens restrâns.

5.2.1 Noţiunea de „agent” în sens larg

Probabil că cel mai general sens în care un agent este utilizat este cel de
sistem de calcul care are următoarele proprietăţi:
• autonomie: agenţii operează fără intervenţia directă a oamenilor sau a
altor sisteme şi au un anumit tip de control asupra acţiunilor proprii şi
stării interne;
• abilitate socială: agenţii interacţionează cu alţi agenţi (şi posibil
oameni) utilizând un anumit limbaj de comunicare – agent;
• reactivitate: agenţii percep mediul înconjurător (care poate fi realitatea
fizică, un utilizator prin intermediul unei interfeţe grafice, o mulţime de
alţi agenţi, INTERNET sau combinaţii ale acestora) şi răspund într-o
modalitate anumită la schimbările ce au loc în el;
• proactivitate: agenţii nu acţionează simplu doar ca răspuns la mediul
înconjurător; ei sunt capabili să execute comportamente orientate către
realizarea unor scopuri, având iniţiativă proprie.

5.2.2 Noţiunea de „agent” în sens restrâns


Uneori termenul de „agent” are un înţeles mai strict şi mai specific. Acest
sens apare atunci când noţiunea se foloseşte în IA, de exemplu.
Se înţelege prin agent un sistem de calcul care, pe lângă proprietăţile
identificate mai sus, este conceptualizat sau implementat utilizând concepte care
sunt mai obişnuit să fie aplicate oamenilor.
De exemplu, este destul de comun în IA să se caracterizeze un agent
utilizând noţiuni mentale, cum ar fi cunoaşterea, convingerea, intenţia şi obligaţia.
Unii cercetători merg mai departe vorbind de agenţi emoţionali.
Alte atribute cu care pot fi înzestraţi agenţii consideraţi în sens restrâns,
depinzând de domeniul de utilizare, sunt:
• mobilitate: este abilitatea unui agent de a se mişca într-o reţea
electronică;
• veracitate: este ipoteza că agenţii nu comunică informaţii false;
• bunăvoinţa: este ipoteza că agenţii nu au scopuri conflictuale şi că
fiecare agent va face întotdeauna ceea ce i se cere;

217
Cibernetica sistemelor economice

• raţionalitatea: este ipoteza că un agent va acţiona pentru a-şi atinge


scopurile şi nu va întreprinde nimic care să primejduiască atingerea
acestora;
• inteligenţa: este ipoteza că un agent acţionează similar unei fiinţe
inteligente.

5.3 Cum se construieşte un MBA?

Nimeni nu cunoaşte cel mai bun mod de a construi MBA. Diferite


arhitecturi (deci proiecte) au merite depinzând de scopul simulării. Desigur că
fiecare MBA trebuie să includă mecanisme pentru primirea inputurilor din mediu,
pentru stocarea unei istorii privind inputurile şi acţiunile precedente, pentru
determinarea a ceea ce este de făcut, pentru realizarea acţiunilor şi pentru
distribuirea outputurilor. Arhitecturile de agenţi pot fi împărţite în cele care sunt
realizate utilizând paradigma simbolică a AI şi metode non-simbolice, cum ar fi
cele bazate pe reţele neuronale. În plus, există MBA hibride (Kluver, 1998).

5.3.1 Tehnici pentru construirea agenţilor


5.3.1.1 Sisteme de producţie
Una din cele mai simple dar eficiente metode de construire a MBA este
utilizarea unui sistem de producţie. Un sistem de producţie are trei componente:
o o mulţime de reguli;
o o memorie de lucru;
o un interpretator al regulii.
Regulile constau din două părţi: o condiţie care specifică când regula va fi
executată şi o parte de acţiune.
De exemplu, un agent poate fi proiectat să se plimbe într-un mediu simulat
colectând orice mâncare care o întâlneşte în drumul său. Un astfel de agent poate să
includă o regulă care spune: DACĂ eu dau de o anumită mâncare ATUNCI o adun.
Acesta ar fi una din multele reguli, fiecare cu o condiţie diferită. Unele reguli vor
include acţiuni care însumează fapte ce se petrec în memoria de lucru şi alte reguli
vor avea condiţii care testează stări ale memoriei de lucru.
Interpretatorul de reguli consideră fiecare regulă la rând, alege pe cele
pentru care partea de condiţie este îndeplinită, execută acţiunile indicate şi repetă
acest ciclu de un număr nedefinit de ori. Reguli diferite pot fi executate la fiecare
ciclu deoarece mediul imediat s-a schimbat sau deoarece o regulă a modificat
memoria de lucru într-un astfel de mod încât o nouă regulă a devenit eligibilă.
Utilizând un sistem de producţie este relativ uşor să construieşti agenţi reactivi care
răspund la stimuli din mediu prin anumite acţiuni. Este, de asemenea, posibil dar
mai dificil să construieşti agenţi care au capacitatea să reflecte acest mediu prin
decizii şi, deci, să modelezi cunoaşterea. O altă posibilitate este să construieşti
218
Modelarea bazată pe agenţi

agenţi care îşi schimbă propriile reguli utilizând un algoritm adaptiv care
favorizează regulile ce generează acţiuni relativ eficiente şi le penalizează pe
celelalte. Aceasta este baza sistemelor clasificatoare.

5.3.1.2 Învăţarea

Agenţii bazaţi pe sisteme de producţie au potenţialul să înveţe despre


mediul lor şi despre alţi agenţi prin adăugarea unor cunoştinţe în memoria de lucru.
Regulile agenţilor însuşi, totuşi, rămân neschimbate. Pentru anumite probleme, este
de dorit ca să se creeze agenţi care sunt capabili să înveţe: deci structura internă şi
prelucrarea regulilor să se adapteze la circumstanţe schimbătoare. Există două
tehnici care se utilizează în acest sens: reţelele neuronale şi algoritmii evolutivi.
Reţelele neuronale sunt inspirate din analogia cu conexiunile din creier. O reţea
neuronală constă din trei sau mai multe straturi de neuroni cu fiecare neuron
corectat la toţi ceilalţi neuroni de pe straturile adiacente. Primul strat acceptă
inputuri din mediu, le prelucrează şi le trece următorului strat. Semnalul este
transmis prin straturi până când ajunge la stratul de ieşire. Fiecare neuron acceptă
inputuri de la stratul precedent, ajustează inputurile cu ponderi pozitive şi negative,
le însumeză şi transmite semnalul mai departe. Utilizând un algoritm denumit
backpropagare a erorii, reţeaua poate fi reglată astfel încât fiecare model de input
să dea naştere la un model diferit de output. Acest lucru este făcut prin antrenarea
reţelei cu exemple cunoscute şi ajustând ponderile până sunt generate outputurile
dorite, dându-se inputuri particulare. Spre deosebire de sistemul de producţie, o
reţea neuronală poate modifica răspunsurile sale la stimuli în lumina experienţei
anterioare. Un număr de topologii de reţele au fost utilizate pentru a modela agenţi
astfel încât ei să fie capabili să înveţe din acţiunile lor şi din răspunsurile celorlalţi
agenţi.
Un alt mod de a permite unui agent să înveţe este utilizarea unui algoritm
evolutiv. Aceştia sunt bazaţi pe analogia cu biologia, decurgând din teoria evoluţiei
prin selecţie naturală. Cel mai frecvent utilizat algoritm de acest tip este algoritmul
genetic (GA).
Acesta lucrează cu o populaţie de indivizi, fiecare dintre ei având un
anumit nivel măsurabil de „fitness” utilizând o metrică definită de constructorul de
model.
Indivizii cei mai adaptaţi sunt „reproduşi” prin înmulţire cu alţi indivizi
adaptaţi pentru a produce urmaşi care împart caracteristici luate de la fiecare
părinte.
Înmulţirea continuă mai multe generaţii, având drept rezultat că fitnessul
mediu al populaţiei creşte pe măsură ce populaţia se adaptează la mediul său.
Atât în cazul utilizării reţelelor neuronale cât şi a algoritmilor genetici,
constructorul de modele trebuie să ia o decizie privind scala la care vrea ca modelul
să lucreze. De exemplu, în cazul modelelor genetice, este posibil să se considere
întreaga populaţie ca un singur agent. Algoritmul genetic va fi atunci o „cutie
neagră” utilizată pentru a da agentului abilitatea să înveţe şi să se adapteze.

219
Cibernetica sistemelor economice

Alternativ, fiecare individ poate fi un agent având ca rezultat că vom avea o


populaţie de agenţi privită ca un întreg care evoluează. Similar, este posibil ca
fiecare agent individual să fie modelat utilizând o reţea neuronală, sau o întreagă
societate (economie) să fie reprezentată ca o reţea, cu fiecare neuron dândui-se o
interpretare ca agent (deşi, în ultimul caz, este greu să construim toate atributele
agenţilor).

5.3.2 Agenţii şi mediul

Agenţii sunt aproape întotdeauna modelaţi ca funcţionând într-un mediu


social constând dintr-o reţea de interacţiuni cu alţi agenţi.
Uneori este, totuşi, util pentru model să se specifice un mediu fizic care
impune anumite restricţii privind localizarea agenţilor. Ipoteza uzuală este că
agenţii apropiaţi este mult mai probabil că interacţionează sau sunt capabili să se
influenţeze unul pe altul decât cei îndepărtaţi.
Modelele de acest tip se construiesc utilizând, de regulă, automatele
celulare. Am văzut că un automat celular este format dintr-un număr de celule
aşezate într-o arie regulată (latice), fiecare dintre ele având un număr mic de stări.
Starea unei celule este determinată de un set de reguli simple şi depinde doar de
starea celulelor vecine şi de propria sa stare. Automatele celulare au fost studiate
intensiv în ultima vreme din perspectiva utilizării lor în modelele – bazate – pe –
agenţi. Deşi au la bază reguli şi mecanisme simple de determinare a stării celulelor,
aceleaşi principii se regăsesc în mecanismele complexe, astfel că celulele
reprezentând agenţi şi mediul lor ca un întreg pot fi utilizate pentru a reprezenta
diferite sisteme economice sau sociale complexe.
O altă modalitate utilizată în reprezentarea mediului în MBA o reprezintă
crearea de organizaţii ierarhice emergente (agenţii). Acestea sunt grupuri de agenţi
care au proprietăţi emergente. Termenul de „proprietate emergentă” înseamnă că
ele apar spontan din dinamica sistemului mai degrabă, decât impuse de o autoritate
externă. Ordinea observată specifică a unei firme sau a unei specii animale cu
fazele sale iniţiale, de maturitate şi declin, emerge din agregarea unui mare număr
de indivizi acţionând singuri şi independent. În acest sens, trebuie amintită teoria
cooperării, dezvoltată în ultimii ani de Axelrod, a cărei problemă fundamentală
este să studieze cum cooperează un individ (agent) aflat într-un grup (agenţie).
Modelele propuse în cadrul acestei teorii ne ajută să înţelegem mai bine raporturile
între agenţi şi mediu. Utilizarea unor jocuri, cum ar fi Dilema Prizonierului sau
Jocul Minorităţilor în aceste modele le aproprie foarte mult de problematica
decizională din economie.

220
Modelarea bazată pe agenţi

5.4 Aplicaţii ale modelelor – bazate – pe – agenţi

Aplicaţiile agenţilor şi modelelor – bazate – pe – agenţi sunt extraordinar


de diversificate în privinţa domeniilor abordate: economic, industrial, comercial,
financiar, militar, informatic, ş.a.
În economie s-a constituit un domeniu nou ce se ocupă exclusiv cu studiul
aplicării agenţilor în rezolvarea diferitelor tipuri de probleme economice, domeniu
denumit Economia bazată pe agenţi. Scopul acesteia derivă din A-life: crearea de
economii artificiale cu ajutorul unor interacţiuni economice între agenţi care, la
început nu au cunoştinţe despre mediul înconjurător, dar au abilitatea de a învăţa şi
apoi se observă ce tipuri de pieţe, instituţii şi tehnologii dezvoltă agenţii, cum ei îşi
coordonează acţiunile şi se organizează ei înşişi într-o economie.
Economiile de piaţă sunt privite ca sisteme adaptive complexe, constând
dintr-un mare număr de agenţi adaptivi întreţinând interacţiuni paralele locale.
Aceste interacţiuni locale dau naştere anumitor regularităţi macroeconomice cum ar
fi protocoale de împărţire a pieţei şi norme de comportament care, la rândul lor, au
o reacţie inversă asupra determinării interacţiunilor locale. Rezultatul este un
sistem dinamic complicat de lanţuri cauzale recurente, conectând comportamente
individuale, reţele de interacţiuni şi rezultate sociale.
Desigur că acest dublu feed-back între nivelul micro şi cel macroeconomic
este cunoscut în cibernetica economică de mult timp. Ceea ce a lipsit până acum au
fost mijloacele ca acest feed back cantitativ să fie modelat în întreaga sa
complexitate dinamică. Economia bazată pe agenţi ca metodă de studiu a
economiilor modelate ca sisteme evolutive formate din agenţi autonomi interactivi,
aduce sistemul economic în laboratoare, pentru a studia evoluţia economiilor de
piaţă descentralizate în condiţii experimentale controlate. Două aspecte
fundamentale decurg din aceste studii.
Primul aspect este descriptiv, axat pe explicarea constructivă a
comportamentului global emergent. De ce apar regularităţi globale în aceste
economii în ciuda unei planificări şi a unui control de sus în jos? Cum aceste
regularităţi globale sunt generate de jos în sus, prin interacţiunile locale repetate
dintre agenţi interacţionând autonom? Şi cum de apar aceste regularităţi şi nu
altele?
Al doilea aspect este normativ, axat pe proiectarea de mecanisme de
reglare şi control. Dându-se o entitate economică particulară, existentă sau virtuală,
care sunt implicaţiile acestei entităţi pentru performanţele economiei ca un întreg?
De exemplu, cum poate un protocol de piaţă anumit sau o reglementare
guvernamentală afecta eficienţa economică?
În laboratorul experimental se începe cu construirea unei economii virtuale
cu o populaţie iniţială de agenţi. Aceşti agenţi pot include atât agenţi economici (de
exemplu: investitori, bănci, etc.) cât şi agenţi reprezentând diferite fenomene
sociale sau din mediu (de exemplu guvernul, pământul, vremea, etc.). Starea
iniţială a economiei este specificată prin specificarea atributelor iniţiale ale
agenţilor. Atributele iniţiale ale unui agent pot include caracteristici asupra tipului

221
Cibernetica sistemelor economice

de agent, norme comportamentale internalizate, moduri interne de comportament


(inclusiv modul de comunicare şi învăţare) şi informaţia stocată intern despre sine
şi despre ceilalţi agenţi din economie. Economia evoluează apoi în timp, fără alte
intervenţii din afară. Toate evenimentele care apar ulterior trebuie să decurgă din
interacţiunile agent – agent care au loc în timpul simulării. Nici o coordonare
exterioară nu este permisă. Rezultatele obţinute sunt utilizate pentru a modifica
constructiv sistemele economice reale sau a crea, pornind de la sistemele virtuale,
noi sisteme economice care au performanţe superioare.
Se observă similarităţile dintre construirea unei economii bazate pe agenţi
şi metoda a-life. Totuşi există o deosebire fundamentală între cele două domenii.
Dacă a-life consideră modelele sale ca o sinteză a lumii vii pe calculatoare, maşini
sau alte medii alternative, economia bazată pe agenţi priveşte modelele sale ca
reprezentări ale proceselor economice existente sau virtuale realizate în scopul
perfecţionării acestora. Direcţiile principale în care s-au dezvoltat în ultima
perioadă aplicaţiile economiei bazată pe agenţi pot fi considerate următoarele:

(i) Învăţarea;
(ii) Evoluţia normelor de comportament;
(iii) Modelarea „bottom-up” a proceselor economice de piaţă;
(iv) Formarea reţelelor economice;
(v) Modelarea organizaţiilor;
(vi) Proiectarea agenţilor pentru pieţe automatizate;
(vii) Experimente paralele cu agenţi reali şi computaţionali;
(viii) Construirea de laboratoare computaţionale.
Să trecem în revistă câteva dintre realizările obţinute în domeniile amintite.

5.4.1 Învăţarea

Învăţarea este o caracteristică de bază a agenţilor economici. Primele


aplicaţii ale proceselor de învăţare în economie au fost cele ale algoritmilor
genetici, programării genetice şi al altor forme de învăţare evolutivă în modelarea
proceselor sociale.
Mulţi astfel de algoritmi de învăţare s-au dezvoltat iniţial având formulate
obiective de optimizat. Pentru MBA, algoritmii de învăţare sunt motivaţi de
necesitatea utilizării unor scheme de învăţare globală în care strategiile agenţilor
sunt îmbunătăţite continuu pentru a realiza un anumit criteriu exogen de „fitness”
(de exemplu eficienţa pieţei). Pe de altă parte, pentru modelele proceselor
economice cu participanţi umani, algoritmi de învăţare utilizaţi în MBA vor fi
necesari pentru a încorpora caracteristici fundamentale ale comportamentului
decidenţilor umani. În astfel de cazuri, se pot utiliza scheme de învăţare locale în
care diferite „vecinătăţi” de agenţi (cum ar fi firmele în cadrul unei industrii)
evoluează în mod separat conform unor strategii care sunt învăţate pe măsură ce
criteriul de fitness este îndeplinit (de exemplu, profitabilitatea relativă a firmei).

222
Modelarea bazată pe agenţi

Într-un studiu recent, Daniol abordează performanţele algoritmilor de


învăţare în diferite contexte economice. El dovedeşte utilitatea deosebită a
algoritmilor genetici utilizaţi în implementarea strategiilor individuale de evoluţie.
El a arătat că aspectele particulare ale implementării cum ar fi configuraţia precisă
a valorilor date parametrilor pot influenţa puternic rezultatele potenţiale pe termen
lung. Această lucrare a avut un impact substanţial asupra cercetărilor în domeniul
MBA deoarece algoritmii genetici au fost utilizaţi tot mai mult pentru
reprezentarea învăţării la agenţii economici.
De asemenea, un studiu al lui Rust ş.a. a avut o influenţă mare în acest
domeniu. El face o analiză comparativă a algoritmilor utilizaţi în licitaţia dublă
continuă pe pieţele valutare. Licitaţia dublă continuă este o licitaţie pentru unităţi
standardizate de activ real sau financiar în care oferta de cumpărare şi vânzare sunt
efectuate şi ajustate continuu. Astfel de licitaţii duble au loc pe bursele cele mai
mari din lume, Chicago, New York şi Tokio. S-a arătat că eficienţa alocativă a
acestui tip de licitaţie decurge din structura sa, independent de efecte de învăţare.
Mai precis, s-a arătat că, în acest caz, nivele de eficienţă a pieţei apropiate de 100%
sunt atinse chiar dacă agenţii au o „inteligenţă zero”, deci ei acţionează în mod
aleatoriu, având în vedere doar restricţia bugetară.

5.4.2 Evoluţia normelor de comportament

Conceptul de „normă” este foarte important în MBA, deoarece, pornind de


la acestea, definim regulile după care agentul se comportă. Axelrod arată că „o
normă” există într-un context social dat pentru a determina indivizii să acţioneze în
mod obişnuit într-un anumit fel şi a-i pedepsi când nu acţionează în acest fel.
Procesul de apariţie, creştere şi decădere al normelor este un proces
evolutiv. Utilizând MBA, Axelrod a demonstrat că cooperarea reciprocă poate
evolua chiar în cazul unor agenţi egoişti care nu au relaţii stabile de cooperare.
Cartea sa „Teoria cooperării” scrisă în 1997 a avut un impact major asupra
cercetărilor în domeniul agenţilor.
Alte cercetări în acest domeniu, care au influenţat profund pe economişti
sunt cele ale lui Thomas Schilling. Utilizând exemple obişnuite, fără utilizarea unui
aparat matematic sofisticat, el a arătat că comportamentul social poate apare ca o
consecinţă a unor interacţiuni locale repetate între agenţi care urmează reguli de
comportament simple. De exemplu, el a arătat că segregarea rasială poate apărea ca
urmare a unor reacţii în lanţ locale dacă unii agenţi preferă să aibă cel puţin
jumătate dintre agenţii învecinaţi de aceeaşi rasă cu ei.

223
Cibernetica sistemelor economice

5.4.3 Modelarea „bottom-up” a proceselor economice de pe piaţă

Proprietăţile autoorganizatoare ale pieţelor sunt recunoscute. MBA a


studiat diferite tipuri de pieţe: financiară, a electricităţii, a muncii, cu amănuntul, a
resurselor naturale, e- comerţul ş.a. pentru a explica aceste mecanisme de piaţă.
Robert Marks este unul dintre primii cercetători din domeniu care a abordat
aceste probleme. Mai precis, el a considerat o piaţă oligopolistă pentru a studia
cum firmele vânzătoare (care sunt în număr mic pe astfel de pieţe) pot concura cu
succes. Modelul său utilizează un algoritm genetic pentru a reprezenta firma în
procesul de învăţare interactivă. Astfel, operaţii de mutaţii şi recombinări au fost
aplicate în mod repetat strategiilor de determinare a preţurilor utilizate de firme
astfel ca să permită firmelor să experimenteze noi idei (mutaţie) şi să se angajeze în
imitaţia socială (recombinare), obţinând astfel strategii ce pot fi utilizate în mod
profitabil de către firme.
Pieţele financiare au constituit, de asemenea, un domeniu de mare interes
al aplicaţiilor MBA. Modelele pieţelor financiare au oferit explicaţii plauzibile
unor regularităţi observate pe astfel de pieţe. Piaţa bursieră artificială construită de
Arthur ş.a. la Institutul Santa Fe, Ca., USA a permis testarea unor modele cu agenţi
eterogeni care îşi actualizează preţurile individual şi iau decizii pe baza unor
sisteme de clasificare a volatilităţilor observate.
LeBaron a elaborat modele din ce în ce mai perfecţionate ale regularităţilor
observate pe pieţe. El calibrează aceste modele în funcţie de evoluţia datelor
macroeconomice şi a datelor financiare. Toţi investitorii utilizează performanţele
obţinute în trecut pentru a-şi evalua performanţele actuale, dar investitorii
respectivi se presupune că au memorie de diferite lungimi. Un algoritm genetic este
utilizat pentru a reprezenta coevoluţia unei colecţii de reguli disponibile agenţilor.
Pieţele valutare au fost, de asemenea, studiate intens de MBA. Izumi şi
Ueda propun o nouă metodă bazată pe agenţi pentru a modela o astfel de piaţă.
Agenţii din model concurează unii cu alţii pentru a dezvolta metode de previziune
a schimbărilor în ratele de schimb valutar, având drept măsură a fitnessului
profitabilitatea.
Chen şi Yeh arată că învăţarea socială sub forma unor strategii de imitare
este importantă pe pieţele bursiere. Ei construiesc un model de analiză a pieţelor
bursiere care include un mecanism suplimentar de învăţare, numit „şcoală”.
Aceasta constă dintr-un grup de agenţi (de exemplu, membrii unei facultăţi) care
concurează unul cu altul pentru a oferi publicului cel mai bun posibil model de
previziune a evoluţiei cursului acţiunilor. Succesul (fitnessul) membrilor şcolii este
măsurat prin acurateţea programelor elaborate cu ajutorul modelelor propuse de ei,
în timp ce succesul investitorilor de pe piaţa bursieră este măsurat de avuţia
acumulată de aceştia. Fiecare investitor alege între a acţiona pe piaţa bursieră sau a
aştepta ca să testeze un model propus de şcoală şi a alege unul care i se pare mai
bun şi a-l folosi în mod curent.
Membrii şcolii şi investitorii conlucrează în timp într-o buclă feedback
continuă. Testele făcute pe 14000 de perioade au arătat că dacă la început

224
Modelarea bazată pe agenţi

investitorii care au ales modelele şcolii s-au bucurat de succes, ulterior ei nu au mai
avut acelaşi succes pe măsură ce modelele şcolii erau adoptate de tot mai mulţi
investitori.

5.4.4 Formarea reţelelor economice

Un important aspect al pieţelor competitive imperfecte cu agenţi interactivi


este maniera în care agenţii determină metodele de tranzacţionare, ceea ce
influenţează forma reţelelor de tranzacţii ce evoluează în timp. Un tip particular de
reţea este aşa numita „reţea mică”. Ea este o reţea conectată care are două
proprietăţi: (a) fiecare nod este legat de o mulţime relativ bine cunoscută de noduri
învecinate; (b) prezenţa unor conexiuni directe între anumite noduri face ca
lungimea medie a drumului minim dintre noduri să fie mică. Astfel de reţele au atât
conectivitate locală cât şi accesibilitate globală.
Astfel de reţele sunt foarte importante în schimburile comerciale inter-ţări
sau inter-agenţi. Wilhite utilizează un MBA pentru a studia consecinţele unor
bariere comerciale în astfel de reţele. El analizează patru tipuri de reţele: (i) reţele
comerciale complet conectate (fiecare agent poate face schimburi comerciale cu
orice alt agent); (ii) reţele comerciale local deconectate constând din grupuri
disjuncte de agenţi; (iii) reţele comerciale local conectate, constând din grupuri de
agenţi aflaţi în jurul unui cerc cu un agent suprapus fiecărui punct de intersecţie; şi
(iv) reţele comerciale mici construite din reţele comerciale local conectate ce
permit realizarea unor legături directe cu unul până la cinci membrii ai unui grup
comercial separat. Pentru fiecare tip de reţea, agenţii înzestraţi fiecare cu câte două
bunuri, caută metode de schimb, negociază preţuri şi apoi fac comerţ cu acei agenţi
care oferă cel mai bun preţ dar sunt şi accesibili. Rezultatul simulărilor efectuate a
fost că cea mai bună reţea comercială este a patra, cea mică, ce oferă cea mai mare
eficienţă fiecărui agent participant. El a descoperit că există anumite stimulente la
nivel micro pentru formarea reţelelor comerciale mici, deoarece comercianţii care
utilizează acest tip de reţea tind să facă mai bine comerţ decât ceilalţi.
O extensie naturală a acestor lucrări este cea privind modul în care aceste
forme iniţiale evoluează. Albin şi Foley, Kirman şi Tesfatsion ş.a. au demonstrat
emergenţa unei reţele comerciale formată dintr-o mulţime de cumpărători şi
vânzători ce determină partenerii lor comerciali în mod adaptiv, pe baza experienţei
trecute cu aceşti parteneri.
Mai recent, cercetările în domeniu au fost orientate către tipuri de pieţe
specifice. Tesfatsion a abordat piaţa forţei de muncă. Este studiată, în acest context,
relaţia dintre structura de piaţă, interacţiunea angajat-angajator, comportamentul
legat de alegerea locului de muncă şi rezultatele asupra bunăstării. Muncitorii şi
angajatorii formează între ei relaţii de interacţiune modelate cu jocuri de tipul
Dilema Prizonierului şi elaborează strategii de-a lungul timpului pe baza
câştigurilor asigurate de aceste strategii în interacţiunile anterioare. Simularea
acestui model a urmărit două lucruri: concentrarea slujbelor (număr de muncitori
raportaţi la număr de angajatori) şi capacitatea slujbelor (total slujbe potenţiale
225
Cibernetica sistemelor economice

raportate la totalul ofertei de muncă). A rezultat că dacă capacitatea slujbelor este


constantă atunci schimbările în concentrarea slujbelor au efecte semnificative
asupra nivelelor de putere pe piaţă atinse. Un alt rezultat a fost acela că efectele de
interacţiune sunt puternice, ele determinând adaptarea comportamentelor celor doi
agenţi de pe piaţă, muncitori şi angajatori.

5.4.5 Modelarea organizaţiilor

În cadrul unei economii, un grup de oameni este considerat o organizaţie


dacă grupul are un obiectiv sau un criteriu de performanţă care transcede
obiectivelor individuale din cadrul grupului. Pionierul studierii organizaţiilor ca
sisteme, Norbert Simon, laureat al Premiului Nobel, arată că organizaţiile sunt
capabile de o inteligenţă colectivă, deci ele se comportă ca un organism unitar ce se
adaptează la mediu, suferă mutaţii, imită alte organizaţii, etc. pentru a-şi asigura
supravieţuirea. Una dintre cele mai flexibile organizaţii este birocraţia.
Studiile lui Carley şi ale grupului său de la Carnegie Mellon University au
arătat că organizaţiile pot fi modelate ca sisteme multiagent şi au dus chiar apariţia
unui domeniu similar economiei bazate pe agenţi în cadrul teoriei organizaţiei.
Studiul firmelor ca organizaţii s-au orientat în două direcţii principale:
perfecţionarea organizării interne a firmei şi organizaţiile realizate de firme la
nivelul pieţelor.
Dawid ş.a. a considerat o mulţime de firme din cadrul unei industrii. La
începutul fiecărei perioade, fiecare firmă alege dacă să producă un produs existent
pe piaţă sau să introducă un nou produs. Cererea pentru fiecare tip de produs
dispare după o anumită perioadă de timp determinată stohastic, deci fiecare firmă
trebuie să se angajeze într-o activitate inovativă pentru a-şi susţine profitabilitatea.
Firmele diferă între ele în privinţa abilităţii de a imita produse existente şi
în abilitatea de a proiecta un nou produs datorită efectelor aleatoare şi a efectelor
„learning by doing” care schimbă structura organizaţională a fiecărei firme. Fiecare
firmă are o regulă de inovare determinată de decizia de a inova sau nu şi firmele
coevoluează (schimbă) aceste reguli în timp pe baza profitabilităţii anticipate.
Autorii au făcut experimente cu modelul obţinut pentru a vedea modul în
care, pentru a atinge o profitabilitate optimală, regula de inovare a unei firme ar
trebui adaptată atât structurii industriei ca un tot cât şi structurii organizaţionale a
unei firme individuale.

5.4.6 Proiectarea agenţilor computaţionali


pentru pieţe automatizate

Dezvoltarea pieţelor automatizate (bursa automată, e-comerţ, ş.a.) a dus la


creşterea preocupărilor pentru elaborarea unor agenţi specializaţi în această
direcţie.
De exemplu, contractele utilizate pe pieţe automatizate sunt contracte
licitate între agenţi. Aceşti agenţi sunt astfel proiectaţi încât să desfăşoare un proces
226
Modelarea bazată pe agenţi

de negociere conform unei anumite metode de licitare. Agenţii negociatori sunt


penalizaţi în raport cu anumite obiective pe care nu le ating în cursul negocierii şi
au rutine de învăţare astfel încât ei devin tot mai performanţi pe măsură ce participă
la mai multe procese de negociere. Dezvoltarea explozivă a e-comerţului în ultima
perioadă a făcut ca preocuparea pentru agenţi mobili negociatori să devină
prioritară. Agenţii mobili se „mişcă” pe INTERNET căutând produsele dorite şi
negociază “peer-to-peer” sau multiplu pentru obţinerea acestora.
Se prevede că, în curând, tot mai multe gospodării îşi vor face achiziţiile
de produse în acest fel.

5.4.7 Experimente paralele cu agenţi reali şi virtuali

Experimentele economice cu subiecţi umani sunt destul de dificile şi


costisitoare. Totuşi, comportamentul uman este foarte important în anumite situaţii.
Având în vedere posibilul rol sinergetic al experimentelor paralele cu
subiecţi umani şi agenţi virtuali, comportamentul uman poate fi utilizat ca un ghid
pentru procesele încorporate agenţilor virtuali. Invers, comportamentul agenţilor
virtuali poate fi utilizat pentru a formula ipoteze privind cauzele de bază care
determină anumite comportamente observate la subiecţi umani. În cadrul eco-
nomiei, experimente de acest fel au făcut Miller şi Andreoni, Arifovic, Arthur ş.a.
Marimon ş.a. şi Duffy au efectuat, de pildă, un experiment paralel de acest
fel pentru a examina emergenţa posibilă a unui mediu de schimb general acceptat
(de exemplu banii). Agenţii de tip i doresc să consume bunul i dar produc bunul
i+1. În fiecare perioadă, agenţii sunt împerecheaţi în mod aleatoriu şi trebuie să
decidă dacă schimbă bunurile pe care le produc. Un agent poate accepta un bun fie
pentru că îl doreşte, fie pentru a-l stoca şi a-l utiliza mai târziu ca mijloc de schimb.
Bunurile au costuri de stocare diferite. Rezultatul urmărit este dacă agenţii converg
către a accepta un anumit bun ca monedă pe care ei sunt de acord să o folosească în
schimburile viitoare şi nu să o consume.
Regulile comportamentale utilizate în proiectarea agenţilor virtuali din
acest experiment au fost cele pe care le folosesc oamenii în schimburile lor
comerciale. Un agent virtual va selecta adaptiv între regulile sale admisibile
utilizând un algoritm de învăţare. Duffy arată că, treptat, agenţii virtuali capătă
caracteristicile de bază ale agenţilor umani.

5.4.8 Construirea de laboratoare de studiu cu agenţi


computaţionali

Ultima direcţie de aplicare este cea a utilizării agenţilor în laborator pentru


testarea teoriilor economice. Robert Lucas Jr., laureat al Premiului Nobel pentru
economie şi unul dintre cei mai marcanţi economişti ai zilelor noastre scria: „(O
teorie) nu este o colecţie de afirmaţii despre comportamentul economiei actuale ci
mai degrabă o mulţime explicită de instrucţiuni pentru construirea unui sistem
paralel sau analog – o economie mecanică, imitativă. Sarcina noastră este să scriem
227
Cibernetica sistemelor economice

un program care va accepta regulile politicii economice specifice ca „intrare” şi va


genera ca „ieşiri” statistici descriind caracteristicile de funcţionare ale seriilor
dinamice pe care le dorim, care sunt permise de rezultatele obţinute din aceste
politici”.
Realizarea de laboratoare computaţionale cu agenţi permite construirea în
cadrul acestora a unor economii virtuale, pieţe virtuale (artificiale), întreprinderi
virtuale, gospodării virtuale ş.a. pe care se pot testa diferite ipoteze şi situaţii pe
care le întâlnim în economiile reale. În astfel de laboratoare, prin interfeţe grafice
se pot face simulări şi testa senzitivitatea sistemelor la schimbările de parametrii, se
pot elabora şi încerca sisteme care ulterior vor fi puse în practică.
De exemplu, Mc Fadzean ş.a. dezvoltă un astfel de laborator computaţional
numit „Trade Network Game Lab”, care cuprinde cumpărători, vânzători şi dealeri
care încearcă să-şi găsească parteneri comerciali preferaţi, sunt angajaţi în
schimburi comerciale riscante modelate ca jocuri necooperative şi îşi dezvoltă
strategii comerciale în decursul timpului. Evoluţia reţelei comerciale este
vizualizată dinamic cu ajutorul animaţiei şi date privind performanţele fiecărui
agent sunt oferite în timp real.
*
* *
Aplicaţiile economice ale MBA sunt infinite şi ele ne vor ajuta să
cunoaştem şi să reglăm mai bine procesele economice reale. Pe măsura dezvoltării
acestui nou domeniu de cercetare, el va oferi mult mai multe posibilităţi
economiştilor ciberneticieni de a-şi pune în valoare cunoştinţele şi abilităţile de a
construi modele, de a le simula şi a le implementa în diferite contexte pe care le
oferă economia tot mai dinamică şi complexă a viitorului.

228
CAPITOLUL VI
SISTEME CIBERNETICE ŞI MECANISME
DE REGLARE LA NIVEL MACROECONOMIC

La nivelul macroeconomic, economia poate fi privită ca un sistem dinamic


complex compus dintr-o multitudine de subsisteme (gospodării, firme, pieţe,
instituţii publice, bănci, ş.a.) legate între ele prin conexiuni directe şi indirecte de
diferite tipuri (legături materiale, informaţionale, financiare, energetice, umane),
fiecare subsistem având o evoluţie şi obiective proprii care sunt însă condiţionate
de realizarea unui obiectiv general comun, şi anume bunăstarea socială.
În abordarea cibernetică a economiei la nivel macroeconomic trebuie să
pornim, în primul rând, de la cunoaşterea acestor sisteme şi a modului în care ele
interacţionează în procesul de realizare a obiectivelor proprii şi a celui general.
Astfel, gospodăriile, firmele, băncile comerciale, diferitele instituţii publice pe care
le-am analizat ca sisteme separate (individuale) la nivel microeconomic, formează
la nivel macroeconomic sectoare (sisteme) care au proprietăţi şi obiective
emergente, decurgând deci din funcţionarea simultană a multitudinii de sisteme de
acelaşi tip la nivel microeconomic. Putem vorbi, astfel, de următoarele sectoare
(sisteme) pe care le regăsim în structura generală a sistemului cibernetic al
economiei naţionale:
• sectorul gospodăriilor;
• sectorul firmelor (privat, productiv);
• sectorul public (guvernamental);
• sectorul extern;
• sectorul financiar.
Deci fiecare dintre aceste sectoare este alcătuit din mulţimea de sisteme
cibernetice individuale pe care le-am prezentat la nivel microeconomic dar ele nu
reprezintă pur şi simplu o sumă a acestor sisteme microeconomice. Proprietăţile lor
se obţin în primul rând prin agregarea caracteristicilor sistemelor de la nivel
microeconomic şi, în al doilea rând, prin emergenţa comportamentelor acestora
către un comportament general al sectorului (sistemului) corespunzător de la
nivelul macroeconomic.

229
Cibernetica sistemelor economice

6.1 Sectoarele (sistemele) cibernetice

Să prezentăm, mai întâi, sectoarele pe care le întâlnim la nivel


macroeconomic. Vom explicita comportamentul şi rolul fiecărui sector şi vom
evidenţia principalele interdependenţe pe care sectoarele le formează între ele sau
cu alte sisteme din mediu.

6.1.1 Sectorul (sistemul) gospodăriilor

Sectorul gospodăriilor la nivel macroeconomic poate fi privit ca fiind


alcătuit din totalitatea sistemelor cibernetice ale gospodăriilor individuale de la
nivel microeconomic. Dar sectorul gospodăriilor nu reprezintă suma algebrică a
gospodăriilor menţionate. Din comportamentele individuale ale gospodăriilor
rezultă un comportament agregat al sectorului la nivel macroeconomic, rezultat al
funcţionării şi al interdependenţelor dintre milioane de gospodării incluse în
economia naţională.
Într-o economie în care domină proprietatea privată, resursele (inclusiv
munca) sunt, în general, fie în proprietatea directă a indivizilor din cadrul
gospodăriilor, fie indirect prin intermediul acţiunilor pe care aceştia le deţin şi care
la conferă calitatea de proprietari ai firmelor. Deţinând în proprietate aceste
resurse, indivizii (gospodăriile) le oferă spre închiriere celorlalte sectoare, primind
în schimb venituri (salarii şi alte beneficii salariale, dobânzi, rente şi dividende).
Gospodăriile mai pot să primească venituri – numite transferuri sau plăţi
transferabile – ce nu sunt legate direct de calitatea lor (sau a indivizilor care fac
parte din ele) de proprietari ai resurselor din economie. Astfel de venituri sunt
ajutoarele sociale, pensiile, bursele ş.a.
Veniturile sectorului gospodăriilor, primite sub orice formă, împreună cu
eventualele împrumuturi de pe piaţa financiară (credite pentru consum) sunt
cheltuite de sectorul gospodăriilor pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii.
De asemenea, o parte a acestor venituri totale este utilizată de sector pentru
plata impozitelor şi taxelor (globale şi locale).
Acea parte a veniturilor totale ale sectorului gospodăriilor care nu este
utilizată nici pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi nici pentru plata impozitelor
şi taxelor reprezintă economiile. Gospodăriile sunt înclinate să economisească
dintr-o mulţime de motive. De exemplu, din venitul economisit ele îşi pot spori
consumul în perioada (sau perioadele) în care realizează venituri totale mai mici
(de pildă după pensionare), pot oferi copiilor educaţie sau îşi pot spori avuţia
acumulată (pot cumpăra case, maşini, bunuri de folosinţă îndelungată, acţiuni,
depozite ş.a.).
Venitul suplimentar adus gospodăriilor de economii este influenţat de
sectorul financiar prin rata dobânzii. Deoarece gospodăriile preferă, în general, să
consume mai mult acum decât mai târziu, venitul suplimentar adus de economiile
realizate de-a lungul timpului poate fi privit ca o compensaţie (plată) pentru
consumul amânat.
230
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Venitul economisit de sectorul gospodăriilor este canalizat, de regulă, către


sectorul financiar, o mică parte din aceste economii putând merge şi către alte
sectoare în mod nemijlocit. Din aceste venituri, cum vom vedea mai târziu, sectorul
financiar poate acorda împrumuturi (credite), inclusiv sectorului gospodăriilor.
În timp ce economisesc o parte din venitul realizat, gospodăriile adeseori
iau împrumuturi de la sectorul financiar pentru a cumpăra, de regulă, bunuri
şi servicii ale căror valoare poate să depăşească mărimea veniturilor curente
realizate (case, autoturisme, educaţie ş.a.). Desigur că gospodăriile pot împrumuta
bani şi când cumpără, de exemplu, cu cartea de credit, anumite bunuri de folosinţă
îndelungată, dar aceste credite sunt acordate pe termen scurt.
În sfârşit, sectorul gospodăriilor plăteşte către sectorul public taxe şi
impozite, aceasta fiind principala sursă de venituri pentru sectorul public
(guvernamental). Aceste taxe şi impozite se determină fie proporţional cu venitul
global al gospodăriilor, fie reprezintă sume fixe pentru bunurile aflate în
proprietatea gospodăriilor (case, terenuri, maşini). Schimbând rata taxelor
(denumită şi rata fiscalităţii) şi/sau baza la care aceasta este aplicată, sectorul
public poate afecta nivelul venitului disponibil al sectorului gospodăriilor (adică
venitul care rămâne acestui sector după ce se scad impozitele şi taxele).
Venitul disponibil este apoi utilizat de sectorul gospodăriilor pentru a
achiziţiona bunuri şi servicii destinate consumului şi pentru economisire.
Au fost, astfel, evidenţiate o serie de fluxuri materiale şi de fonduri prin
intermediul cărora sectorul gospodăriilor este interconectat cu celelalte sectoare ale
economiei naţionale. Aceste fluxuri pot fi sintetizate astfel (vom nota cu (m )
fluxurile materiale şi cu ( f ) fluxurile de fonduri):
• oferă resurse pentru sectorul firmelor (m) şi primesc în schimb de la
acest sector venituri reprezentând plata serviciilor factorilor (f);
• achiziţionează bunuri şi servicii produs de sectorul firmelor (f);
• primesc bunuri şi servicii produse de sectorul firmelor (m);
• plătesc taxe şi impozite către sectorul public (f) în schimbul unor
bunuri şi servicii publice (m);
• îşi plasează economiile pe piaţa financiară (f) şi primesc în schimb
venituri din dobânzi (f);
• împrumută bani de pe piaţa financiară (f) şi plătesc din venitul
disponibil dobânzi către acesta (f).
Cu excepţia sectorului public (guvernamental), cu care sectorul
gospodăriilor are o conexiune directă, legăturile cu celelalte sectoare se realizează
prin intermediul pieţelor. Astfel, piaţa bunurilor şi serviciilor mijloceşte legătura cu
sectorul firmelor, dar şi cu sectorul public, iar piaţa financiară cu băncile şi
intermediarii financiari care alcătuiesc sectorul financiar al economiei.
Principalele fluxuri materiale şi de fonduri dintre sectorul gospodăriilor şi
celelalte sectoare se reprezintă ca în figura 6.1. Aici fluxurile materiale (de bunuri
şi servicii destinate consumului final, de bunuri şi servicii „publice”, de resurse
materiale şi muncă) sunt reprezentate prin linii continue în timp ce fluxurile

231
Cibernetica sistemelor economice

de fonduri (taxe şi impozite, plăţile bunurilor şi serviciilor, plăţile factorilor) sunt


reprezentate prin linii punctate.

Piaţa bunurilor şi
serviciilor

(1)

(2) Sectorul
(4) Sectorul (3) public
gospodăriilor
(8)
(6)

Piaţa factorilor (5)


de producţie

Piaţa financiară
(7)

Figura nr. 6.1

(1) – cheltuieli pentru bunuri şi servicii;


(2) – bunuri şi servicii destinate consumului final;
(3) – impozite şi taxe;
(4) – bunuri şi servicii „publice” (apărare, educaţie, sănătate, ş.a.);
(5) – resurse oferite (inclusiv muncă);
(6) – plata serviciilor, factorilor de producţie;
(7) – economii (sau dobânzi plătite);
(8) – venituri din dobânzi (sau credite plătite).

232
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

6.1.2 Sectorul firmelor (privat, productiv)

Sectorul firmelor, denumit şi sectorul privat sau sectorul productiv al


economiei, este alcătuit din mulţimea firmelor din economie care aparţin
indivizilor (gospodăriilor) fie direct (le au în proprietate), fie indirect (deţin acţiuni
la firmele respective). Activitatea economică principală a sectorului firmelor o
constituie producţia de bunuri şi servicii, realizată prin consumul de bunuri capitale
şi de muncă. Bunurile şi serviciile destinate consumului sunt cele pe care firmele le
trimit pe piaţa bunurilor şi serviciilor pentru a putea fi achiziţionate şi apoi
consumate de sectorul gospodăriilor. Bunurile capitale includ maşini, instalaţii,
echipamente, mijloace de transport, ş.a., care nu sunt complet consumate în
producţie ci sunt utilizate în mai multe cicluri de fabricaţie pentru a realiza bunuri
şi servicii destinate consumului.
Firmele pot produce, pe lângă bunuri şi servicii destinate consumului
individual (distructiv), şi bunuri capitale destinate consumului productiv,
contribuind astfel la creşterea stocului total de resurse capitale din economie.
Ca producători, firmele din sectorul privat concurează unele cu altele şi cu
firmele din cadrul sectorului public pentru a obţine resurse (inclusiv muncă) de pe
piaţa factorilor de producţie. Pe această piaţă, sectorul firmelor achiziţionează (în
primul rând de la sectorul gospodăriilor) o cantitate limitată economic de resurse.
Costul achiziţionării acestor resurse reprezintă principala sursă de venituri pentru
oferta de resurse de producţie (inclusiv de muncă).
Utilizând resursele achiziţionate, sectorul firmelor le combină în anumite
proporţii (tehnologii) obţinând o anumită cantitate de bunuri şi/sau servicii. Astfel,
un teren arendat de la anumite gospodării, poate fi arat şi semănat, combinat cu
apă, îngrăşăminte, tractoare şi muncă după o anumită tehnologie şi, după o anumită
perioadă de timp, se obţine o cantitate de grâu. Similar, amestecând în anumite
proporţii minereu de fier, cocs, electricitate, furnale, mori de măcinat minereu şi
muncă se obţine o anumită producţie de oţel.
Serviciile pot fi privite, de asemenea, ca fiind activităţi similare producţiei
desfăşurate de firme. Repararea unui autoturism pe o linie de service auto necesită
piese de schimb, unelte şi scule specifice, un elevator, electricitate şi muncă.
În sectorul firmelor, perspectiva de a obţine un profit sau de a nu înregistra
pierderi reprezintă principalele stimulente ale activităţii de producţie desfăşurate.
Acesta este, în esenţă, procesul de achiziţionare a unor resurse relativ rare şi
costisitoare şi a le combina cu cea mai bună tehnologie (înţelegând aici atât maşini,
unelte, instalaţii etc. cât şi informaţii) pentru a produce la costurile cele mai scăzute
posibile produse şi servicii pentru a le vinde la preţuri competitive. Competiţia de
piaţă a firmelor pentru resurse şi a consumatorilor pentru produse şi servicii
asigură, în general, profitabilitatea sectorului firmelor.
Firmele se pot organiza în diferite structuri prevăzute de lege. Ele pot
forma corporaţii, parteneriate, holdinguri sau pot acţiona individual. Organizarea
firmelor este stimulată tot de nevoia de a obţine un profit cât mai mare sau de a
deveni profitabile.

233
Cibernetica sistemelor economice

Venitul net al firmelor (sau profitul după plata taxelor) este diferenţa
dintre veniturile obţinute prin vânzarea produselor şi serviciilor şi costurile
(cheltuielile) asociate cu producerea acestora. Venitul net este distribuit de firmă
sub formă de dividende către acţionari (proprietari) sau reţinut ca profit redistribuit,
acesta putând fi considerat ca un venit economisit de firme.
Profitul redistribuit constituie o sursă importantă de fonduri, firmele
utilizându-le pentru a finanţa cheltuielile pentru noi resurse capitale (investiţii) sau
pentru a le orienta către piaţa financiară, de unde obţin venituri reprezentând
dobânzi încasate.
Pe lângă profiturile reţinute, sectorul firmelor poate împrumuta de pe piaţa
financiară fonduri care să finanţeze cheltuielile firmelor.
Creditele luate de pe piaţa financiară reprezintă o sursă externă de finanţare
pentru sectorul firmelor.
Când sectorul firmelor se împrumută de pe piaţa financiară, firmele
concurează unele cu altele, ca şi cu alte sectoare din economie, pentru o cantitate
relativ limitată de fonduri ce a fost economisită de sectorul gospodăriilor, de alte
firme sau chiar de sectorul public şi îndreptată către piaţa financiară. Ca şi celelalte
sectoare, şi sectorul producţiei plăteşte din venitul său net o anumită parte pentru
cei care au economisit aceste fonduri şi pentru intermediarii financiari.
De asemenea, sectorul firmelor poate obţine venituri din dobânzile plătite
la fondurile economisite şi plasate pe piaţa financiară.
Sectorul firmelor poate obţine fonduri şi prin vânzarea de acţiuni (care
sunt de fapt certificate de proprietate) sau obligaţiuni către public.
Sectorul productiv poate să împrumute fonduri de la sectorul financiar
pentru perioade scurte de timp, atunci când fluxul de venituri obţinute din vânzarea
produselor şi serviciilor lor este, temporar, mai mic decât costurile de producţie sau
alte cheltuieli.
Aceste împrumuturi pe termen scurt sunt, de regulă, returnate atunci când
se obţine suficient venit din vânzarea outputului realizat către consumatori (din
sectorul gospodăriilor sau sectorul public).
Pe lângă aceste împrumuturi pe termen scurt, sectorul firmelor poate să
împrumute fonduri din sectorul financiar pentru o perioadă lungă de timp,
finanţând astfel programele de investiţii. Investiţiile din sectorul firmelor sunt
făcute pentru a creşte capacitatea de producţie deci şi pentru a realiza output în
cantităţi sporite. Creşterea outputului va produce un flux de venituri viitoare mai
mare, provenit din vânzarea produselor şi serviciilor. Acest venit aşteptat în viitor
mai mare reprezintă principala motivaţie pentru care sectorul firmelor face
investiţii.
Schimbările determinate de investiţii în sectorul firmelor reprezintă o
cauză importantă a expansiunii şi reducerii ciclice a nivelului general al activităţii
economice observate în producţie, venituri, utilizarea forţei de muncă şi preţuri.
Investiţiile din sectorul firmelor sunt afectate, la rândul lor, de o varietate de factori
incluzând starea curentă şi aşteptată a economiei, ratele dobânzilor, taxele şi
impozitele, etc. O recesiune economică despre care se aşteaptă să continue

234
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

o perioadă de timp poate determina sectorul firmelor să-şi reducă planurile de


investiţii în capital fizic. Împrumuturile pentru achiziţionarea de maşini şi utilaje
necesare în producţia de bunuri şi servicii se reduc. Sectorul firmelor va avea nu
numai o capacitate de producţie neutilizată sau în exces, dar îi va fi din ce în ce mai
dificil să suporte costurile împrumuturilor anterioare dintr-un flux de venituri din
ce în ce mai redus.
Similar, creşterea ratelor dobânzii poate conduce sectorul către
reconsiderarea planurilor lor de investiţii, în special atunci când costurile
împrumuturilor depăşesc veniturile pe care se aşteptă să le obţină din propriile
investiţii.
O economie în recesiune, taxe şi impozite mari şi rate ale dobânzilor
crescătoare, în mod normal, reduc volumul investiţiilor realizate şi, în consecinţă,
şi capacitatea economiei de a creşte producţia de bunuri şi servicii. Fluxurile de
venituri care merg la proprietarii resurselor, economiile şi taxele plătite de sectorul
firmelor, de asemenea, se reduc.
Din contră, o economie în expansiune, împreună cu taxe şi impozite
moderate şi rate ale dobânzilor descrescătoare vor determina creşterea sectorului
firmelor, sporirea economiilor precum şi a taxelor şi impozitelor plătite de firme
către sectorul public.
Se pot, acum, sintetiza principalele fluxuri materiale (m) şi de fonduri (f)
care se formează între sectorul firmelor şi celelalte sectoare ale economiei
naţionale:
¾ în schimbul unor fluxuri de resurse rare şi costisitoare primite de la sectorul
gospodăriilor (m), sectorul firmelor plăteşte un flux de fonduri (f);
¾ utilizând resursele închiriate, sectorul firmelor produce un flux de output
(m) care este trimis, prin intermediul pieţei bunurilor şi serviciilor, către
sectorul gospodăriilor, sectorul public şi sectorul extern;
¾ prin vânzarea outputului realizat, sectorul firmelor primeşte un flux de
venituri (f) reprezentând venitul total din vânzarea produselor şi serviciilor
realizate;
¾ sectorul firmelor plăteşte impozite şi taxe sectorului public (f), primind în
schimb bunuri şi servicii “publice” (m) (apărare, administrare, acces la
infrastructură, ş.a.);
¾ sectorul firmelor economiseşte o parte din venitul net şi îl trimite către
piaţa financiară (f) de unde primeşte, în schimb, venituri provenind din
dobânzi (f);
¾ sectorul firmelor împrumută fonduri de pe piaţa financiară (f) pe care le
utilizează pentru investiţii, iar o parte din venitul net este utilizată pentru
plata costurilor împrumuturilor (f) către piaţa financiară;
¾ sectorul firmelor primeşte de la sectorul extern un flux de venituri (f)
reprezentând plata bunurilor şi serviciilor exportate (m);
¾ sectorul firmelor plăteşte către sectorul extern un flux de venituri (f)
reprezentând plata pentru bunurile şi serviciile importate (m).

235
Cibernetica sistemelor economice

În figura 6.2 sunt reprezentate principalele fluxuri materiale şi financiare


care se formează între sectorul firmelor şi celelalte sectoare (sisteme) ale
economiei naţionale.

Piaţa bunurilor şi
serviciilor

(2) Sectorul
(4) Sectorul (3)
(6) public
firmelor
(10)
(8)

Piaţa factorilor (7)


de producţie

Sectorul
extern
(5)

Piaţa financiară
(9)

Figura nr. 6.2


(1) – flux de bunuri şi servicii;
(2) – flux de venituri totale din vânzarea outputului;
(3) – impozite şi taxe plătite;
(4) – bunuri şi servicii “publice”;
(5) – export net (bunuri exportate – bunuri importate);
(6) – flux de venituri (plăţi) din activitatea de export – import;
(7) – flux de plăţi ale serviciilor factorilor (inclusiv muncă);
(8) – factori de producţie închiriaţi;
(9) – flux de economii (plăţi ale dobânzilor);
(10) – flux de împrumuturi (venituri din dobânzi la economiile realizate).

236
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

6.1.3 Sectorul public (guvernamental)

Sectorul public (guvernamental, Stat) este format din totalitatea instituţiilor


centrale şi locale precum şi din întreprinderile (regii, societăţi naţionale ş.a.) aflate
în proprietatea statului care realizează bunuri şi servicii publice (apărare, educaţie,
sănătate, administraţie ş.a.) dar şi bunuri şi servicii destinate consumului celorlalte
sectoare ale economiei (autostrăzi, reţele de comunicaţii, şcoli ş.a.) şi care sunt
prea costisitoare pentru a putea fi realizate de sectorul firmelor.
Sectorul public cumpără de la sectorul productiv (privat) bunuri şi servicii
pe care le utilizează apoi pentru realizarea de bunuri publice. De exemplu, sectorul
public poate cumpăra de la firme articole de papetărie pentru administraţie, tancuri
şi maşini blindate pentru apărare, calculatoare pentru educaţie ş.a. Totuşi aceste
bunuri şi servicii, provenind din sectorul firmelor, sunt considerate, la nivelul
sectorului public, resurse ce sunt utilizate pentru a produce bunuri şi servicii
“publice”. Alteori, sectorul public poate el însuşi realiza bunuri şi servicii prin
intermediul întreprinderilor aflate în proprietatea statului, utilizând pentru acesta
resurse închiriate de pe piaţa factorilor de producţie (inclusiv muncă).
De exemplu, educaţia oferită de universităţile de stat, licee şi şcoli este un
bun public produs direct de sectorul public.
Pentru a produce şi achiziţiona bunuri şi servicii publice, sectorul public
utilizează veniturile provenite din impozite şi taxe plătite de către sectorul
gospodăriilor, sectorul firmelor şi sectorul financiar. De asemenea, o parte din
venituri provin de la sectorul extern din taxele vamale.
Totalitatea cheltuielilor realizate de sectorul guvernamental (public) pentru
producerea şi achiziţia de bunuri şi servicii publice reprezintă cheltuielile
guvernamentale. O schimbare în cheltuielile guvernamentale afectează toate
fluxurile din economie. Dacă, de exemplu, sectorul public va creşte cererea sa de
bunuri şi servicii realizate de sectorul firmelor, va creşte volumul resurselor
utilizate, deci şi nivelul veniturilor obţinute de gospodării şi firme, cheltuielile
acestora şi economiile. Veniturile din taxe ale sectorului public pot să crească chiar
şi fără o schimbare în rata fiscalităţii, deci în rata impozitelor şi taxelor plătite de
sectorul gospodăriilor şi sectorul firmelor, şi aceasta datorită creşterii bazei de
taxare.
Ca şi reducerea taxelor, creşterea în cheltuielile guvernamentale va
stimula, în general, ritmul activităţii economice şi intensitatea fluxurilor asociate
acesteia. Similar, o încetinire sau o reducere a cheltuielilor guvernamentale (sau o
creştere a taxelor) va tinde să reducă sau să încetinească fluxurile economice.
O importantă funcţie fiscală a sectorului guvernamental este să stabilizeze
cheltuielile sectorului privat şi fluxurile de producţie care scad prea rapid sau cresc
prea lent, determinând o instabilitate a preţurilor şi şomaj. Sectorul public
contribuie la stabilitatea economiei iar nivelul cheltuielilor sale creşte. De exemplu,
dacă în economie se constată o încetinire a fluxurilor de producţie şi consum, o
creştere deliberată a cheltuielilor guvernamentale şi/sau o descreştere a ratei
fiscalităţii va tinde să stimuleze intensificarea fluxurilor economice.

237
Cibernetica sistemelor economice

Totuşi, când economia se extinde prea rapid, riscând să se creeze


dezechilibre între sectoare, o reducere deliberată sau o încetinire a creşterii
cheltuielilor guvernamentale şi/sau o creştere a taxelor va determina o încetinire a
fluxurilor economice.
Nu toate cheltuielile guvernamentale îndeplinesc rolul menţionat mai sus.
O parte a acestora, cum sunt cheltuielile de apărare, asigurările sociale şi plăţile
transferabile, dobânzile plătite de sectorul guvernamental la datoria publică ş.a.
tind să crească indiferent de ciclicitatea economiei. Acestor cheltuieli le revin o
parte importantă din bugetul de stat şi cel al asigurărilor sociale.
Cum am arătat deja, principala sursă de venituri a sectorului public este cea
a impozitelor şi taxelor plătite pe venit şi pe profit de sectorul gospodăriilor,
respectiv sectorul firmelor. Atât la nivel central, dar mai ales la nivel local, există
însă o mare varietate de alte impozite şi taxe care nu depind de venit şi profit. Ele
sunt denumite taxe în sumă fixă pentru a le deosebi de primele care sunt variabile
în raport cu mărimea venitului sau profitului din care se calculează (baza de
impozitare).
O taxă pusă pe un flux de venituri afectează mărimea economiilor realizate
în cadrul sectorului gospodăriilor şi sectorului firmelor. În consecinţă, ea va afecta
şi mărimea cheltuielilor de consum ale sectorului gospodăriilor, respectiv
cheltuielilor de investiţii ale sectorului firmelor.
De exemplu, o creştere a impozitului pe venitul personal (la nivelul
sectorului gospodăriilor) va tinde să reducă venitul disponibil şi, în consecinţă,
mărimea venitului alocat de sectorul gospodăriilor pentru consum şi pentru
economii.
Deoarece taxe mai mari descurajează cheltuielile de consum, pe piaţa
bunurilor şi serviciilor vor fi achiziţionate mai puţine bunuri şi servicii, iar sectorul
firmelor îşi va reduce producţia în mod corespunzător deoarece va rămâne cu
produsele neachiziţionate în stoc. O încetinire a producţiei în sectorul firmelor va
duce la descreşterea cererii de factori de producţie pe piaţa factorilor (inclusiv
pentru muncă). Va creşte şomajul şi va descreşte venitul provenit din plata utilizării
factorilor, reducând şi mai mult cererea totală de bunuri şi servicii.
Sectorul guvernamental funcţionează, de regulă, în condiţiile unui deficit
bugetar. În general, în cursul unei expansiuni economice, cheltuielile
guvernamentale tind să-şi încetinească ritmul de creştere, în timp ce veniturile
guvernamentale provenind din taxe cresc. Drept urmare, deficitul bugetar devine
mai mic sau surplusul bugetar (dacă economia ar fi avut un buget excedentar)
devine mai mare. Similar, în cursul unei recesiuni economice, deficitul bugetar
tinde să crească în timp ce taxele se reduc iar cheltuielile guvernamentale, inclusiv
cele pentru programele de combatere a recesiunii, cresc.
Pentru a acoperi deficitul bugetar, sectorul guvernamental utilizează
împrumuturile publice (pe piaţa financiară internă sau internaţională). Datoria
publică creşte când deficitul bugetar devine mare şi scade când acesta se reduce.
Sectorul guvernamental plăteşte dobânzi la datoria publică către sectoarele de la
care a făcut împrumutul public (sectorul gospodăriilor şi sectorul financiar).

238
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Împrumuturile publice pe pieţele financiare externe sunt, de regulă, mai


costisitoare, sectorul public trebuind să plătească dobânzi şi rate ale împrumuturilor
externe care împovărează şi mai mult bugetul de stat.
Chiar şi în cazul existenţei deficitelor bugetare, sectorul guvernamental
poate economisi, formând o rezervă de stat. Această rezervă este compusă din
bunuri materiale de strictă necesitate (zahăr, ulei, petrol etc.), din aur şi din fonduri
în valute străine.
Conexiunile sectorului public pot fi deci sintetizate astfel:
• există două fluxuri similare de bunuri publice între sectorul
guvernamental şi sectorul gospodăriilor, respectiv cel al firmelor (m)
prin care bunuri şi servicii care nu sunt asigurate, de regulă, de către
sectorul privat sunt furnizate celor două sectoare;
• în schimbul acestor bunuri publice, sectorul gospodăriilor şi sectorul
firmelor trimit către sectorul public două fluxuri de impozite şi taxe
(f);
• un al treilea flux material este cel prin care sectorul public cumpără de
la sectorul firmelor bunuri şi servicii (f) în schimbul căruia primeşte un
flux de bunuri şi servicii (m);
• al patrulea flux este cel prin care sectorul public închiriază resurse de
la sectorul gospodăriilor (m) în schimbul plăţii serviciilor acestora (f);
• al cincilea flux este cel prin care sectorul public împrumută de pe piaţa
financiară bani pentru a acoperi deficitul bugetar (f) plătind , în
schimb, dobândă la datoria publică (f);
• un ultim flux este cel al economiilor realizate de sectorul public care
sunt plasate pe piaţa financiară (f) primind în schimb venituri din
dobânzi (f).
În figura 6.3 sunt prezentate conexiunile principale dintre sectorul public şi
celelalte sectoare ale economiei naţionale.

6.1.4 Sectorul extern

Fluxurile comerciale (importuri şi exporturi) şi fluxurile financiare dintre


economia naţională şi restul lumii se efectuează prin intermediul sectorului extern.
Dacă într-o economie neglijăm acest sector, spunem că avem o economie
închisă, în caz contrar vorbim despre o economie deschisă.

239
Cibernetica sistemelor economice

Piaţa bunurilor şi
serviciilor
(1) Sectorul
firmelor

(4)
(2) Sectorul (3)
(8) public
(6)

Piaţa factorilor (5)


de producţie

Sectorul
Gospodăriilor

Piaţa financiară
(7)

Figura nr. 6.3

(1) – flux de bunuri şi servicii “publice”;


(2) – impozite şi taxe;
(3) – plata bunurilor şi serviciilor achiziţionate pe piaţa bunurilor şi
serviciilor;
(4) – bunuri şi servicii furnizate de sectorul firme;
(5) – plata serviciilor factorilor închiriaţi de la sectorul gospodăriilor;
(6) – factori de producţie închiriaţi de către sectorul public;
(7) – economii nete (diferenţa dintre fondurile economisite şi împrumuturile
făcute de sectorul public);
(8) – venituri provenite din dobânzi la economiile nete (dacă sunt negative
reprezintă plata dobânzilor la împrumuturile făcute).

240
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Orice economie are nevoie de anumite bunuri şi servicii pe care sectorul


productiv intern nu le realizează sau le realizează în cantităţi insuficiente, deci
aceste bunuri şi servicii vor fi importate; în acelaşi timp, orice economie produce
un surplus de bunuri şi servicii pe care le vinde pe pieţe externe, deci le exportă. Se
observă că fluxurile respective intră şi ies în principal din sectorul firmelor, dar
import şi export poate face şi sectorul public.
Pentru importuri, cele două sectoare trebuie să plătească o parte din
veniturile lor în timp ce pentru export ele primesc venituri din exterior.
O dificultate o reprezintă însă moneda în care se fac aceste plăţi reciproce.
Diferitele economii au încă valute diferite, acest lucru îngreunând schimburile
comerciale (de exemplu, unul dintre motivele principale ale introducerii Euro în
ţările din Uniunea Europeană, cu excepţia a două dintre ele, este dat de facilităţile
pe care le creează la plata fluxurilor de export şi import).
Pentru a rezolva transformarea valutelor străine în valuta internă şi invers,
în cadrul sectorului financiar există intermediari valutari (bănci sau case de
schimb) care, pe piaţa financiară (mai precis pe componenta acesteia numită piaţa
valutară) realizează schimburi între diferitele valute.
Deci sectorul extern utilizează piaţa valutară doar pentru a realiza
transformările valutare necesare bunei desfăşurări a fluxurilor de exporturi şi
importuri.
În afară de aceste fluxuri comerciale, orice economie are intrări şi ieşiri de
fluxuri de capital. Acestea sunt formate, de regulă, de investiţiile străine făcute de
rezidenţii altor state în economia internă, respectiv investiţii ale cetăţenilor
rezidenţi ai statului respectiv în alte economii sau pe pieţe financiare internaţionale.
Şi aceste fluxuri de capital sunt transformate; cele de intrare în valuta internă iar
cele de ieşire într-o valută recunoscută internaţional sau valuta ţării în care el va
merge.
Valoarea unei valute interne în raport cu o valută străină reprezintă rata de
schimb, care constituie deci preţul pieţei valutare. Rata de schimb reflectă
intensitatea fluxurilor internaţionale de fonduri. De exemplu, oferta de valută
internă pe piaţa valutară va creşte în mod normal, dacă nivelul importurilor sau
intrările internaţionale de fonduri în ţara respectivă cresc. Invers, cererea de valută
va creşte în mod normal când nivelul exporturilor sau ieşirilor de fonduri către alte
ţări cresc.
Schimbările suferite de rata de schimb de pe piaţa valutară afectează
fluxurile materiale şi financiare din economia respectivă. Creşterea ratei de schimb
a unei valute străine va accelera exporturile şi va încetini importurile. Crescând
exporturile, cererea de factori de producţie a sectorului firmelor va creşte,
veniturile din plăţile factorilor vor spori în sectorul gospodăriilor, deci şi cererea
acestora de bunuri şi servicii.

241
Cibernetica sistemelor economice

Rezultă, deci, că principalele fluxuri dintre sectorul extern şi celelalte


sectoare ale economiei pot fi sintetizate astfel:
• două fluxuri materiale de export şi de import (m), dublate de două
fluxuri de fonduri în sens invers (f), reprezentând plăţile pentru export
şi, respectiv, import;
• două fluxuri de fonduri (f) reprezentând intrări şi ieşiri de capital
financiar.
Aceste patru fluxuri se formează între sectorul extern, aparţinând
economiei naţionale şi celelalte economii, pe care la vom denumi generic “restul
lumii”.
În figura 6.4 se reprezintă principalele conexiuni ale sectorului extern:

(4) Restul
lumii (6’)
(1)

SECTORUL
EXTERN
(5’)

Piaţa financiară (6)

(5) (2)

Figura nr. 6.4


(1) – export;
(2) – venituri din export;
(3) – import;
(4) – plăţile importurilor;
(5) şi (5’) – intrări de capital internaţional în valută străină) şi transformarea
lor în valută internă;
(6) şi (6’) – ieşiri de capitale financiar (în valută internă) şi transformarea lor
în valută străină.

242
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

6.1.5 Sectorul financiar

În general, toate sectoarele analizate până acum împrumută şi economisesc


fonduri. Important este, totuşi, faptul că aceste procese determină un echilibru:
dacă unele sectoare economisesc mai mult decât cheltuiesc se creează un excedent
de fonduri; acest excedent este utilizat pentru a acoperi deficitul de fonduri al altor
sectoare. Alte sectoare, care cheltuiesc mai mult decât economisesc, deci au un
deficit de fonduri, împrumută aceste fonduri de la cele care au excedent.
Sectorul financiar este cel care realizează transferul de fonduri de la
sectoarele care au un excedent de fonduri către cele care au deficit.
În acelaşi timp, sectorul financiar asigură plata dobânzilor cuvenite celor
care dau cu împrumut fonduri din veniturile primite de la cei care iau cu împrumut
fonduri.
Sectorul financiar este constituit din mulţimea băncilor de diferite tipuri şi
a celorlalţi intermediari financiari (societăţi de asigurări, fonduri de investiţii,
fonduri de pensii ş.a.) care există într-o economie. Acumularea anuală a
economiilor sectoarelor care au excedent de fonduri permite constituirea fondurilor
de investiţii utilizate de sectoarele care au deficit de fonduri pentru a dezvolta
activităţile productive.
De regulă, sectoarele care economisesc cel mai mult sunt cel al
gospodăriilor şi sectorul public. Sectorul gospodăriilor constituie cel mai important
sector ce creează un surplus de fonduri. Economiile realizate de acest sector merg
către celelalte sectoare şi aduc gospodăriilor un venit suplimentar datorită dobânzii
plătite de aceste sectoare. Formele de economisire cel mai frecvent utilizate sunt:
constituirea depozitelor bancare, cumpărarea de obligaţiuni ale firmelor şi
corporaţiilor , cumpărarea de poliţe de asigurare, contribuţii la fondul de pensii ş.a.
Sectoarele care iau cu împrumut fondurile cele mai mari sunt sectorul
public şi sectorul privat (al firmelor).
Transferul de fonduri între sectoare se face, de regulă, pe piaţa financiară.
Pe această piaţă, oferta de fonduri a celor care economisesc este egală cu cererea de
fonduri a celor care împrumută pentru un nivel dat al ratei dobânzilor. Dacă cererea
de fonduri este temporar mai mare decât oferta de fonduri, competiţia dintre
sectoare pentru a obţine fonduri dintr-o ofertă oarecum limitată va ridica preţul
fondurilor, deci ratele dobânzilor. Rate ale dobânzilor mai mari vor încuraja, în
general, noi economii, în timp ce va descuraja pe împrumutaţi până când cererea şi
oferta vor fi din nou echilibrate pentru un nou nivel al ratelor dobânzilor.
De exemplu, când economia este într-o expansiune rapidă, sectorul
gospodăriilor şi sectorul firmelor îşi extind cererile de credite deoarece cheltuielile
lor pentru bunuri şi servicii destinate consumului individual, respectiv de investiţii
vor creşte. Creşterea competiţiei pentru credite tinde să împingă în sus ratele
dobânzilor. Dacă sectorul public împrumută şi el fonduri pentru a-şi finanţa
deficitul bugetar, acest lucru va face şi el să crească presiunea asupra ratelor
dobânzilor pe piaţa financiară. După creşterea acestora, fluxul de cheltuieli şi
producţia vor tinde să scadă.

243
Cibernetica sistemelor economice

Un rol special în sectorul financiar îl au instituţiile financiare care acordă


credite, în particular băncile comerciale. Ele deţin fondurile celorlalte sectoare sub
formă de depozite bancare la vedere sau la termen, care sunt utilizate pentru a face
plăţi în achiziţiile de bunuri şi servicii, inclusiv pentru investiţii. Aceste depozite,
numite şi conturi de lichidităţi, includ aproape ¾ din oferta totală de bani din
economie. Nici o altă instituţie financiară nu formează un volum aşa de mare de
fonduri ca băncile comerciale. De asemenea, băncile creează noi depozite bancare
când dau credite pentru a finanţa cumpărările de bunuri şi servicii (credite pentru
consum) şi lucrările pentru investiţii (credite de investiţii). Posibilitatea băncilor de
a crea bani este limitată de volumul rezervelor pe care ele le constituie la o bancă
cu rol special în economie, denumită Banca Centrală. Aceasta are anumite funcţii
care îi permit să exercite controlul asupra fluxurilor financiare şi a pieţei monetare,
componentă a pieţei financiare. Acest lucru se realizează, în principal, prin
controlul asupra ofertei de bani şi a rezervelor băncilor comerciale. Modalităţile
prin care Banca Centrală influenţează aceste două elemente se numesc politici
monetare.

Rezerve

Sectorul Sectorul (5)


(6) (9)
firmelor gospodăriilor

(2) (1)
SECTORUL
(3) FINANCIAR (4)

Sectorul Sectorul
public extern
(10)

(7) Piaţa financiară (8)

Figura nr. 6.5


(1)-(4) – depozite;
(5)-(8) – credite;
(9) – rezerve ale băncilor la Banca Centrală;
(10) – oferta de credite.

244
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Rezultă că sectorul financiar are, cu celelalte sectoare din cadrul economiei


naţionale, următoarele interdependenţe principale:
• trei fluxuri financiare reprezentând economiile realizate în sectorul
gospodăriilor, sectorul firmelor şi sectorul public;
• alte trei fluxuri financiare reprezentând creditele acordate acestor trei
sectoare;
• două fluxuri reprezintă legătura financiară cu sectorul extern;
• un flux financiar de formare a rezervelor băncilor la Banca Centrală;
• un flux financiar de la sectorul financiar la piaţa financiară, constituind
oferta de credite.
În figura 6.5 se reprezintă principalele conexiuni dintre sectorul financiar şi
celelalte sectoare economice.

6.2 Pieţe la nivel macroeconomic

La nivelul economiei naţionale există trei tipuri de pieţe agregate:


i) Piaţa bunurilor şi serviciilor;
ii) Piaţa factorilor de producţie;
iii) Piaţa financiară.
Aceste pieţe se numesc agregate deoarece existenţa lor este doar generică,
obţinută doar prin agregarea mulţimilor de pieţe individuale care există în realitate
la nivel microeconomic. Prin agregarea pieţelor respective – deci a pieţelor
diferitelor bunuri şi servicii individuale, a pieţelor factorilor (inputurilor) de
producţie, respectiv a pieţelor financiare pentru diferitele active (credite, depozite,
acţiuni, obligaţiuni ş.a.) – se obţin pieţele de la nivelul macroeconomic care au o
structură şi comportament specifice, urmăresc obiective bine definite şi pot fi
interdependente între ele şi în conexiune cu procesele şi sistemele macroeconomice
prezentate anterior. Deci aceste pieţe pot fi considerate ele însele sisteme complexe
(cibernetice), acest lucru având avantajul că permit evidenţierea şi studiul anumitor
mecanisme de reglare şi ajustare a pieţelor respective. Cunoaşterea mecanismelor
respective, a efectelor acestora la nivelul fiecărei pieţe agregate dar şi asupra
celorlalte sisteme şi sectoare macroeconomice este în măsură să faciliteze
elaborarea unor modele de funcţionare a sectoarelor respective sau chiar a unor
scheme de funcţionare a întregii economii, prin combinarea sectoarelor şi pieţelor
aferente.
Pe oricare piaţă, inclusiv pe aceste pieţe agregate, se formează cererea şi
oferta. Raportul dintre cerere şi ofertă determină punerea în funcţiune a unui
mecanism, numit mecanismul de piaţă, care constituie un mijloc de reconciliere
între milioanele de decizii individuale ale agenţilor economici, atunci când aceste
decizii se confruntă cu o raritate a resurselor. Mecanismul de piaţă constituie
modalitatea cea mai eficientă de alocare a resurselor dintr-o economie. Indiferent
de natura acestor resurse – care în marea lor majoritate nu sunt suficiente pentru a
acoperi nevoile agenţilor economici – mecanismul de piaţă este cel care le alocă
245
Cibernetica sistemelor economice

acelor agenţi care au nevoie de ele şi, în acelaşi timp, le vor folosi cel mai eficient.
Vom prezenta, mai întâi, mecanismul de piaţă în mod generic, fără să specificăm
despre ce piaţă este vorba deoarece, de regulă, între mecanismele de piaţă există
similitudine, după care vom introduce principalele pieţe agregate şi vom arăta
anumite caracteristici particulare ale acestor mecanisme.

6.2.1 Mecanisme de piaţă (fundamentale)

• Noţiuni de bază

Înainte de a introduce principalele pieţe care funcţionează la nivel


macroeconomic, să explicităm mecanismele fundamentale de funcţionare ale
pieţelor, mecanisme care sunt în esenţă, asemănătoare, indiferent de natura pieţei.
Evident că, cu toate diferenţele care se mai pot pune în evidenţă între aceste
mecanisme de piaţă, ele constituie, împreună cu sectoarele prezentate anterior,
structura de bază cu ajutorul căreia se asigură reglarea intensităţii fluxurilor
materiale şi de fonduri dintre diferitele sectoare şi subsisteme ale economiei.
Deoarece scopul acestor structuri de reglare este alocarea de către agenţii
economici a resurselor rare, alocare ce se face în mod raţional, şi mecanismele
respective trebuie să aibă un caracter raţional. Importanţa lor constă în faptul că,
până la urmă, comportamentul raţional al tuturor agenţilor şi a sectoarelor în care
sunt aceştia concentraţi se raportează la funcţionarea mecanismelor alocative
respective, inducând în economie caracteristici generale cum ar fi: competiţia,
decizia pe baza liberei alegeri, profitabilitatea ş.a.
Elementul esenţial al oricărui mecanism de piaţă îl constituie preţul, sau,
mai precis, voinţa de a plăti. Resursele economice sunt alocate celor care sunt
dispuşi (şi capabili) să plătească un preţ mai mare. Într-o economie de piaţă,
competiţia ia, în general, forma unei intenţii de a achiziţiona avuţie, deoarece
avuţia creşte abilitatea unei persoane de a achiziţiona bunuri şi servicii pe baza
voinţei de a plăti. Avuţia şi venitul devin, astfel, măsuri importante a propriei
puteri şi poziţii pe piaţă.
Diferitele mecanisme de piaţă produc diferite tipuri de comportament
competitiv. Unul dintre cele mai simple astfel de mecanisme, utilizat de piaţă este
“aşteptarea la coadă”. Indivizii se aliniază într-o coadă pentru a cumpăra bunuri şi
servicii. Competiţia ia o formă diferită atunci când bunurile sunt distribuite pe baza
acestui mecanism. Indivizii care sunt cei mai capabili sau mai răbdători să stea la
coadă oricât de mult timp, vor obţine cele mai multe bunuri, în detrimentul celor
care nu sunt dispuşi să “plătească” cu un timp mai mare de stat la coadă.
Există, de asemenea, mecanisme de piaţă care au la bază criterii politice.
Liderii politici pot să accepte o distribuire a resurselor corectă, efectuată în
întregime de piaţă sau să impună pieţei să urmărească alte scopuri, de exemplu ca
aceasta să le aducă voturi.
O mulţime de reguli, unele dintre ele chiar arbitrare, sunt utilizate pentru a
crea aceste mecanisme de piaţă. Regulile reflectă întotdeauna puterea unui individ
246
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

sau unui grup sau anumite valori sociale (de la piaţa de monopol şi până la piaţa
concurenţială perfectă).
Deseori, combinaţii de mecanisme de alocare sunt utilizate în aceeaşi
economie. Accesul la educaţia superioară este bazat, în parte, pe voinţa de a plăti
dar şi pe performanţe şcolare anterioare obţinute de cei care concurează pe această
piaţă. Deci am putea avea un mecanism de aşteptare la coadă în care “preţul” plătit
este performanţa obţinută în liceu combinat cu un mecanism al cărui preţ este
voinţa (şi posibilitatea) de a plăti preţul studiilor universitare. Astfel de combinaţii
de mecanisme se întâlnesc frecvent pe toate tipurile de pieţe. Indivizii caută slujbe
noi pe baza performanţelor trecute (diploma de studii), a cunoştinţelor pe care le au
într-un domeniu şi chiar a înfăţişării, aspectului fizic. Angajatorii concurează pe
piaţa forţei de muncă între ei, plătind “preţul” acestei pieţe, adică salariul, în
funcţie de aceste criterii.
Acordarea de credite de către bănci se face pe baza unui mecanism care
combină preţul de piaţă (rata dobânzii, în acest caz) cu securitatea financiară
(prezentarea de garanţii). Potenţialii clienţi ai băncilor concurează pentru credite,
care sunt limitate ca volum total în orice economie, acceptând să plătească o
dobândă, prezentând garanţii colaterale cu ajutorul cărora creditele sunt asigurate
dar şi un flux de venituri care le permit să returneze creditele dorite.
Când analizăm o piaţă este important să ştim că, în spatele ei, se află
întotdeauna un mecanism de alocare de un anumit tip sau o combinaţie de astfel de
mecanisme. Faptul că piaţa nu funcţionează bine nu înseamnă înlocuirea
mecanismului respectiv cu altul, până când nu ne convingem că există un
mecanism capabil să producă rezultate mai bune.
Dar care ar fi criteriile care ne ajută să stabilim dacă un mecanism de piaţă
este mai bun decât altul? La nivel microeconomic, unde fiecare agent ia propria
decizie, acest lucru se rezolvă simplu prin intrarea sau ieşirea individului de pe
piaţă. Oamenii sunt liberi să efectueze tranzacţii, iar pentru a le efectua acestea
trebuie să fie profitabile.
Dar la nivelul macroeconomic, unde pe o piaţă sunt prezenţi milioane de
agenţi economici, acest lucru nu se mai rezolvă atât de simplu. La acest nivel,
sectorul public (guvernul) poate să stabilească anumite “reguli ale jocului” şi să-i
oblige pe agenţi să se comporte pe piaţă conform acestor reguli. Se ajunge, astfel,
la anumite caracteristici specifice ale pieţei care pot fi considerate mai bune sau
mai puţin bune sau raportându-le la un mecanism de piaţă ideal, care face alocarea
resurselor numai în funcţie de criterii economice. Acest mecanism îl vom denumi,
mecanismul cererii şi ofertei (evident că, la nivel macroeconomic, cererea şi
oferta sunt agregate). Să descriem cum funcţionează acest mecanism care, încă
odată trebuie spus, nu există în economie în stare pură dar, în funcţie de el, putem
să apreciem dacă o piaţă funcţionează mai bine sau mai puţin bine.

247
Cibernetica sistemelor economice

• Deciziile de consum: Cererea

Ca orice mecanism de piaţă, şi acesta are ca una dintre principalele sale


componente cererea. Pentru simplitate să ne raportăm la piaţa bunurilor şi
serviciilor, deşi lucrurile rămân, în esenţă, aceleaşi indiferent de tipul de piaţă. Pe
această piaţă, agenţii îşi satisfac cererile cumpărând bunuri şi servicii. Deciziile
acestora sunt agregate la nivelul sectoarelor (sistemelor) prezentate în paragraful
anterior, formând cererea agregată.
Venitul limitat de care dispune fiecare agent consumator şi, prin agregare,
întregul sector din care acesta face parte, îl obligă să facă alegeri. Alegând un bun
sau serviciu, un agent trebuie să dea în schimb un alt bun sau serviciu. Prin aceste
tranzacţii, agenţii consumatori încearcă să achiziţioneze bunuri şi servicii care le
aduc beneficii maxime. Acest lucru constituie premisa fundamentală a deciziilor
consumatorilor. Beneficiile aduse fiecărui agent consumator sunt măsurate prin
costurile de oportunitate ale bunurilor respective (utilitatea asociată consumului
acestora).
Deci un consumator nu acordă atenţie numai beneficiilor unui bun dar şi
utilităţii (satisfacţiei) pe care i-o aduce posesia (consumul) acestuia.
Evident că schimbările în preţul de piaţă al bunului respectiv schimbă
costul de oportunitate al consumului bunului de către agentul consumator. Când
preţul creşte, consumatorul trebuie să sacrifice alte bunuri pentru a obţine bunul
respectiv. Creşterea preţului face un bun mai puţin atractiv pentru consumator şi el
renunţă la unele bunuri pentru a cumpăra altele care îi aduc o utilitate mai mare.
Este de presupus că aşa se întâmplă cu toţi consumatorii, deci şi la nivelul pieţei
agregate. Se poate formula atunci următoarea lege (Walras): “Cantitatea totală de
bunuri cerută pe o piaţă este dependentă negativ de preţul de piaţă”.
Presupunând acum că agregăm curbele cererilor individuale de bunuri şi
servicii, se obţine pentru piaţa de la nivelul economiei naţionale o curbă a cererii
agregate (AD) care este descendentă datorită faptului că marea majoritate a
curbelor individuale de cerere sunt şi ele descendente. Curba cererii agregate AD
arată deci cantitatea maximă de bunuri pe care agenţii consumatori doresc să le
achiziţioneze pentru preţuri diferite la un moment de timp dat.
Curba cererii agregate poate fi reprezentată ca în figura 6.6. Se observă că
fiecare punct de pe această curbă corespunde unei perechi (cantitate, preţ) arătând,
deci, ce cantitate de produse şi servicii ar fi dispuşi să achiziţioneze toţi agenţii
consumatori din economie dacă pe piaţă ar fi preţul respectiv.

248
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Preţ

AD

Cantitate
Figura nr. 6.6

Această curbă se modifică permanent sub acţiunea unor factori care


intervin pe piaţă, şi anume:
¾ venitul consumatorilor;
¾ preţurile de pe alte pieţe;
¾ gusturile şi preferinţele consumatorilor;
¾ aşteptările consumatorilor.
În legătură cu influenţele exercitate de aceşti factori se poate formula
următorul rezultat general:
Dacă toţi factorii care afectează cererea agregată cu excepţia preţului de
piaţă sunt menţinuţi constanţi, o schimbare în preţ schimbă cantitatea cerută,
determinând o deplasare de-a lungul curbei AD. O schimbare în oricare alt factor
afectând cererea agregată, cu excepţia preţului de piaţă, determină o deplasare a
curbei cererii agregate AD.

• Deciziile de producţie: Oferta

Sectoarele care au activitate de producţie, şi anume sectorul firmelor şi


sectorul public dar şi sectorul extern, prin componenta acestuia, import constituie,
la nivelul întregii economii, oferta agregată.
Agenţii producători acţionează în activitatea lor pe piaţă ca maximizatori ai
profiturilor, determinate prin diferenţa dintre venitul total obţinut din vânzarea
bunurilor şi serviciilor pe piaţă şi costurile totale de obţinere a acestor produse.
Producătorii încearcă să obţină aceste profituri cumpărând factori de producţie
(inputuri) şi utilizându-i pentru a produce, pe baza unei tehnologii, bunuri şi
servicii destinate vânzării pe piaţă. Costul de oportunitate al producătorilor este
compus din două elemente: (1) costul total al inputurilor utilizate în producţie; şi
(2) profiturile pierdute când producătorii aleg să nu producă alte produse şi servicii.
Agregând producţia obţinută de diferiţii producători din cadrul economiei
se obţine oferta agregată AS. Ea arată cantitatea de bunuri şi servicii pe care

249
Cibernetica sistemelor economice

producătorii dintr-o economie doresc să o ofere pe piaţă pentru diferite preţuri la un


moment de timp dat. Curba ofertei agregate AS este reprezentată în figura 6.7.
Preţ
AS

Cantitate
Figura nr. 6.7
Se observă că această curbă este ascendentă deoarece, în general,
producătorii din economie doresc să ofere mai multe produse dacă preţul acestora
este mai mare. De notat, totuşi, aceasta este o ipoteză pe termen scurt. Pe termen
lung, diferite teorii macroeconomice propun curbe ale ofertei verticale, frânte sau
crescătoare, în funcţie de potenţialul (capacitatea) maxim de producţie a
economiei.
Curba ofertei agregate, ca şi curba AD, nu rămâne mult timp nemodificată.
Factorii principali ce determină deplasarea curbei AS sunt:
¾ preţurile factorilor de producţie;
¾ tehnologia;
¾ preţul resurselor financiare.
În legătură cu influenţa acestora, putem da următorul rezultat general:
Dacă toţi factorii afectând oferta agregată, cu excepţia preţului de piaţă,
sunt menţinuţi constanţi, atunci o schimbare în preţul de piaţă schimbă cantitatea
oferită, determinând o deplasare de-a lungul curbei AS. O schimbare în oricare alt
factor, cu excepţia preţului de piaţă, determină o deplasare a curbei ofertei agregate
AS.

• Funcţionarea mecanismului de piaţă

Dacă punem, acum, împreună cererea agregată AD şi oferta agregată AS,


obţinem piaţa pe care cele două componente esenţiale se confruntă şi determină un
preţ de echilibru sau „de golire” a pieţei. Totuşi, atingerea unui preţ de echilibru
depinde de mecanismele de ajustare a pieţei (la echilibru). În figura 6.8 este
prezentată interacţiunea dintre piaţă şi mecanismul de piaţă.
Pe pieţele normale, deci pe acele pieţe pe care cererea şi oferta satisfac
Legea lui Walras, există un singur preţ de echilibru, căreia îi corespunde o cantitate
de echilibru (adică acea cantitate pentru care AD=AS). Orice altă combinaţie preţ
250
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

cantitate determină dezechilibrul pieţei. Mecanismul de ajustare a pieţei


la echilibru are rolul de a reface acest echilibru, deci să determine piaţa să revină la
echilibrul ei iniţial sau să ajungă la un nou echilibru.
Dezechilibrele pe piaţă apar datorită deplasărilor pe care le suferă curbele
AD şi AS sub influenţa diferiţilor factori care le afectează. În urma deplasării
oricărei curbe, apare un nou preţ de echilibru şi, corespunzător, o cantitate de
echilibru pe piaţa care ar trebui să o atingă într-un anumit timp, numit timp de
ajustare. Aici intervine mecanismul de piaţă care, prin anumite ajustări
(reglementări, legi, măsuri ş.a.) creează condiţiile ca piaţa să ajungă cât mai repede
la noul echilibru sau, în unele cazuri, să revină la echilibrul iniţial.

Sectorul C Piaţa O
gospodărie E Sectorul
F
R AD AS AS firmelor
E
E R
Sectorul R AD T
firmelor Sectorul
E A public
A
Sectorul Preţ Ajustare Sectorul
public A Cantitate A
financiar
G G
R R
Sectorul
E Mecanism E
financiar de ajustare
G G
A a pieţei A
Sectorul T T Sector
extern A A extern
(exporturi) (importuri)
Informaţii Informaţii
despre cererea despre oferta
agregată agregată
Figura nr. 6.8

Pot să apară în funcţionarea unei pieţe patru cazuri principale:


i) o creştere (descreştere) a cererii agregate care modifică echilibrul de
piaţă;
ii) o descreştere (creştere) a ofertei agregate care modifică echilibrul de
piaţă;
iii) o creştere (descreştere) simultană a cererii agregate şi ofertei agregate;
iv) o descreştere a ofertei agregate şi o creştere a cererii agregate.
Vom face în continuare, o analiză grafică a acestor cazuri, arătând modul
în care mecanismul de piaţă funcţionează pentru a ajusta din nou piaţa respectivă la
echilibru.

251
Cibernetica sistemelor economice

i) O creştere a cererii agregate AD care modifică echilibrul de piaţă


Preţ a) Echilibrul de piaţă iniţial.
AS0 Înainte de schimbarea cererii,
E0 piaţa este la echilibru la un
Pe0 preţ Pe0 şi o cantitate Qe0

AD0

Qe0 cantitate
Preţ b) Creşterea cererii.
AS0 Când unul dintre factorii care
influenţează cererea se
schimbă, determinând
E0 creşterea cererii AD se
P e0
deplasează spre dreapta la
AD1. Oricare ar fi preţul,
AD1 cantitatea cerută pe AD1 este
mai mare decât cantitatea
AD0 cerută pe AD0.

Qe0 cantitate
c) Dezechilibrul pieţei.
Creşterea cererii generează
AS0 un dezechilibru pentru preţul
Preţ
E1 iniţial Pe0.
Cantitatea cerută Qd
depăşeşte cantitatea oferită
E0 Qe0. Excesul de cerere îi va
face pe consumatori să ridice
AD1 preţul. Cantitatea oferită
creşte de-a lungul lui AS iar
AD0 cantitatea cerută creşte de-a
lungul curbei AD1.
Qe0 Qe1 cantitate

252
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Preţ d) Noul echilibru de piaţă.


AS0Preţul creşte la Pe1, noul
E0 preţ de echilibru.
P e1 Cantitatea de echilibru
ii) O descreştere în ofertă care modifică echilibrul de piaţă este Qe1.
AD1 tranzacţionată
Creşterea cererii determi-
P e0 nată atât creşterea preţului
AD0 de echilibru cât şi a
cantităţii de echilibru.

Q e0 Qe1 cantitate

ii) O descreştere în ofertă care modifică echilibrul de piaţă


Preţ AS0 a)
AS1 b) Echilibrul
Descreştereade piaţă iniţial.
în ofertă.
AS0 Înainte de schimbarea
Când unul dintre factorii care
ofertei, piaţa este
influenţează la echilibru
oferta se
e
P e0 E 0 E 0
la un
schimbă, preţ P 0 şi o cantitate
determinând
Pe0 Qe0
descreşterea ofertei, curba
ofertei AS se deplasează către
AD stânga la AS1 este mai mică
AD00 decât cantitatea oferită de-a
lungul lui AS0.
Qe0Qe cantitate
cantitate
0

Preţ AS1 b) Descreşterea în ofertă.


AS0 Când unul dintre factorii
care influenţează oferta
se schimbă, determinând
E0 descreşterea ofertei,
P e0 curba ofertei AS se
AD0 deplasează către stânga la
AS1 este mai mică decât
cantitatea oferită de-a
Qe0 cantitate lungul lui AS0.

253
Cibernetica sistemelor economice

Preţ AS1 c) Dezechilibru de piaţă.


AS0 Descreşterea în oferta
determină un dezechilibru la
preţul iniţial Pe0. Cantitatea
cerută depăşeşte cantitatea
Pe0 oferită Qs. Deficitul de ofertă
E
îi face pe consumatori să urce
preţul. Cantitatea oferită
creşte de-a lungul lui AS1 şi
cantitatea cerută descreşte
de-a lungul lui AD.
Qs Qe0 cantitate

Preţ AS1 AS0 d) Noul echilibru de piaţă.


iii) Efectul unei creşteri
E simultane a cererii şi Preţul creşte
a ofertei la noul său nivel
agregate
P e1 de echilibru Pe1. Cantitatea de
echilibru tranzacţionată scade
P0e la Qe1. Descreşterea ofertei
creşte preţul de echilibru şi
AD0 descreşte cantitatea de
ES echilibru.
Qe1 Qe0 cantitate

iii) Efectul unei creşteri simultane a cererii şi a ofertei agregate

Preţ AS0 a) Creşterea în ofertă.


AS1 Curba ofertei se deplasează
e E0 de la AS0 la AS1, reducând
P0
preţul de echilibru de la Pe la
Ps şi crescând cantitatea de
echilibru de la Qe la Qs
Ps

AD0

cantitate
Qe0 Qs

254
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Preţ b) Creşterea în cerere.


AS0
d Ed Curba cererii se deplasează
P
de la AD0 la AD1, crescând
P e0 preţul de echilibru de la Pe la
AD1
E0 Pd şi cantitatea de echilibru
de la Qe la Qd.
AD0

Qe0 Qs cantitate

Preţ AS0 c) Creşterea simultană a ce-


AS1 rerii şi ofertei.
Curba ofertei se deplasează
P e2 E2
E0 de la AS0 la AS1 şi curba
e
P0 E1 cererii de la AD0 la AD1.
Deoarece ambele curbe se
P e1 deplasează către dreapta,
cantitatea de echilibru va
AD1 creşte în mod cert
AD0

Qe0 Qe1 cantitate

iv) Efectul unei descreşteri în oferta agregată şi al unei creşteri în


cererea agregată
Preţ AS1 AS0 a) Descreşterea în ofertă.
Curba ofertei se deplasează
de la AS0 la AS1, crescând
PS preţul de echilibru de la Pe0
la Ps şi descrescând
P e0 cantitatea de echilibru de la
AD1 Qe0 la Qs

cantitate
cantitate QS Qe0

255
Cibernetica sistemelor economice

Preţ AS b) Creşterea în cerere.


Curba cererii se deplasează
Pd Ed de la AD0 la AD1, crescând
preţul de echilibru de la Pe0
P e0 AD1
E0 la Pd şi cantitatea de
echilibru de la Qe0 la Qd.
AD0

d
Qe0 Q cantitate

Preţ AS1 AS0 c) Descreşterea ofertei şi


creşterea cererii.
Curba ofertei se depla-
P e1 E1
sează de la AS0 la AS1 şi
curba cererii de la AD0
AD1
la AD1. Fiecare dintre
e
P0 E0 aceste schimbări împing
AD0 preţul mai sus.
s e
Q1 Q0 cantitate

Deci, preţul de echilibru creşte în mod cert de la P0e la P1e . Direcţia de


schimbare în cantitatea de echilibru depinde de cantitatea cu care oferta şi cererea
se modifică. Dacă oferta scade cu o cantitate mai mare decât creşterea cererii,
cantitatea de echilibru scade (cum se arată în figură). Dacă oferta scade cu o
cantitate mai mică decât creşterea cererii, cantitatea de echilibru va creşte (nu este
reprezentat).

6.2.2 Piaţa bunurilor şi serviciilor

La nivel microeconomic, după cum am văzut, există o mulţime de pieţe pe


care sunt tranzacţionate (schimbate) bunuri şi servicii de către agenţii consumatori
şi agenţii producători. Numărul unor astfel de pieţe este cu atât mai mare cu cât
economia este mai dezvoltată.
Pieţele individuale ale bunurilor şi serviciilor formează, la nivel
macroeconomic, o piaţă unică, cu un înalt nivel de agregare, a cărei existenţă este
totuşi virtuală, denumită piaţa bunurilor şi serviciilor. Aceasta este deci o piaţă
generică pe care se tranzacţionează un singur bun omogen, realizat de către
sectorul firmelor (şi, în unele cazuri, de sectorul public) şi care este achiziţionat de
celelalte sectoare, în primul rând sectorul gospodăriilor (bunuri şi servicii destinate

256
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

consumului final), sectorul public, sectorul extern (bunuri destinate exporturilor) şi


chiar sectorul firmelor (bunuri capitale).
Bineînţeles că bunul omogen de pe piaţă este exprimat valoric, iar această
valoare este dată de suma valorilor tuturor bunurilor şi serviciilor tranzacţionate din
cadrul economiei la un moment de timp dat.
Ca orice piaţă din economie, şi piaţa bunurilor şi serviciilor este definită de
două componente: cererea agregată şi oferta agregată. Cererea agregată reprezintă
valoarea totală a bunurilor şi serviciilor pe care diferitele sectoare din economie au
intenţia să le achiziţioneze pentru diferite preţuri de piaţă de la un moment de timp
dat.
Cererea agregată este deci o mărime ipotetică, intenţională, care nu are un
corespondent real în produse şi servicii decât după materializarea ei prin achiziţiile
de bunuri şi servicii pe piaţă. Trebuie spus că cererea agregată este formată anterior
desfăşurării tranzacţiilor comerciale şi diferă de cumpărările efective de bunuri şi
servicii.
Cererea agregată mai poate fi structurată în cererea de bunuri finale ( care
este compusă din bunuri şi servicii destinate consumului final) şi cererea de bunuri
intermediare (bunuri şi servicii destinate consumului intermediar, productiv).
Cea de-a doua componentă esenţială a pieţei, oferta agregată, corespunde
bunurilor şi serviciilor produse de sectorul firmelor şi sectorul public, la care se
adaugă bunuri importate, care sunt oferite spre achiziţie pe piaţă pentru diferite
preţuri la un moment de timp dat. Oferta agregată se mai numeşte şi output, dacă
este exprimată valoric, venit total.
La un moment de timp dat, cererea agregată şi oferta agregată se întâlnesc pe
piaţa bunurilor şi serviciilor. Această ipoteză discretizează momentul de timp, deşi
cele două componente esenţiale se confruntă pe piaţă în mod continuu.
Confruntarea respectivă, la nivelul pieţei, determină o mărime relativă care
exprimă valoarea unei unităţi de produs achiziţionată de pe piaţă în condiţiile în
care cererea agregată şi oferta agregată sunt egale. Această mărime se mai numeşte
preţul pieţei (sau, prin extensie, preţul bunurilor şi serviciilor).
Cea mai favorabilă situaţie de pe piaţă este cea în care cererea agregată este
egală cu oferta agregată, deci preţul pieţei este exact preţul de echilibru.
Spunem că, pentru acest preţ piaţa se goleşte în sensul că toate bunurile
produse şi oferite pe piaţă sunt cele cerute şi achiziţionate de pe piaţă. În acest fel
sectoarele care formează cererea agregată îşi satisfac nevoile de consum la
momentul respectiv, iar sectoarele care îşi desfac producţia pe piaţă o văd
achiziţionată, neexistând pierderi datorită nevânzării acestora, stocării lor sau
deprecierii fizice şi morale.

257
Cibernetica sistemelor economice

6.2.3 Piaţa factorilor de producţie

Am văzut că diferitele sectoare producătoare au nevoie permanent de


factori de producţie (muncă, capital fizic, materii prime şi materiale, pământ
tehnologii ş.a.). Aceşti factori de producţie sunt deţinuţi în proprietate de sectorul
gospodăriilor şi sunt utilizaţi de sectorul firmelor şi sectorul public. Piaţa generică
pe care se oferă spre închiriere (vânzare) factorii se mai numeşte piaţa factorilor de
producţie sau a inputurilor.
Piaţa factorilor de producţie conţine mai multe componente (pieţe
specializate) printre care:
¾ piaţa forţei de muncă;
¾ piaţa capitalului fizic;
¾ piaţa materiilor prime şi materialelor;
¾ piaţa energiei;
¾ piaţa pământului ş.a.
Condiţia de bază este ca inputul tranzacţionat pe aceste pieţe să fie utilizat
direct în procesele de realizare a altor produse. Vom analiza separat piaţa pe care se
închiriază forţa de muncă şi celelalte pieţe pe care se tranzacţionează inputuri
materiale sau energetice.

A) Piaţa forţei de muncă

Pe piaţa forţei de muncă se tranzacţionează muncă (timp de muncă)


necesară în procesele de producţie (munca fiind, alături de capitalul fizic,
principalul ingredient al proceselor de producţie) care au loc în sectoarele
economiei naţionale. De muncă au nevoie toate sectoarele fără excepţie.
Cererea de muncă se obţine, deci, prin însumarea cerinţelor de muncă ale
sectoarelor: cererea de muncă pentru activitatea de producţie din sectoarele
firmelor şi public, cererea de muncă a sectorului financiar, cererea de muncă pentru
realizarea produselor destinate exportului şi, într-o mai mică măsură, cererea de
muncă în sectorul gospodăriilor.
Oferta de muncă, în schimb, vine doar de la sectorul gospodăriilor. Ea
poate fi dată sub forma numărului total al orelor de muncă per an pe care acest
sector este dispus să le presteze în celelalte sectoare economice. Volumul de om-
ore poate fi transformat în număr disponibil de angajaţi (forţă de muncă disponibilă
pentru angajare) pe o perioadă de timp, de regulă un an. Oferta de muncă depinde
de decizia de alocare a timpului total disponibil al gospodăriilor între timp de
muncă şi timp de odihnă. Ea este influenţată şi de rata de creştere a populaţiei care
determină intrarea şi ieşirea indivizilor pe şi de pe piaţă.
Cele două componente, cererea de muncă şi oferta de muncă formează un
preţ al pieţei muncii, numit rata salariului. Acest preţ este definit ca venitul ce
trebuie plătit de sectoarele care cer forţă de muncă sectorului gospodăriilor pentru
ca un individ din acest sector să accepte să presteze un număr standard de ore
de muncă. Rata salariului se poate exprima ca venitul câştigat de individul

258
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

respectiv pe o oră, pe lună sau pe an, în funcţie de perioada pe care o avem în


vedere.
Spre deosebire de alte pieţe din economie, pe care preţul creşte sau scade
liber în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta agregată, pe piaţa forţei de
muncă rata salariului poate avea o rigiditate în ceea ce priveşte scăderea sub un
anumit nivel, stabilit, de regulă, de guvern. Acest nivel minim este salariul minim
pe economie a cărui modificare se face periodic şi în urma unor negocieri dintre
guvern, patronat şi sindicat.
Stabilirea unui salariu minim pe economie are avantaje dar şi dezavantaje.
Angajaţii au, astfel, asigurat un nivel de viaţă minim acceptabil; dar dacă el este
stabilit la o valoare prea mare duce la apariţia în economie a unui şomaj
suplimentar, deoarece angajatorii vor concedia o parte din angajaţi dacă nu vor
putea să le asigure la toţi salariul minim pe economie.
Datorită acestei anomalii, piaţa forţei de muncă generează anumite
distorsiuni.

B) Pieţele inputurilor materiale

Celelalte inputuri din procesele de producţie sunt tranzacţionate pe pieţele


inputurilor respective. În funcţie de natura inputurilor putem vorbi, la nivelul
economiei, de piaţa materiilor prime şi materialelor, piaţa energiei, piaţa
pământului etc.
Produsele tranzacţionate sunt oarecum similare bunurilor şi serviciilor
destinate consumului, numai că, de data aceasta, consumul este productiv, aceste
inputuri intrând în componenţa altor produse care se consumă.
Cererea de inputuri este dată, atunci de sectoarele care au activitate de
producţie (sectorul firmelor, sectorul public, sectorul extern pentru inputurile care
se exportă) în timp ce oferta este formată, în principal, de sectorul gospodăriilor
(deoarece acesta se presupune că deţine în proprietate factorii de producţie), dar şi
de sectorul public (pentru resursele deţinute în proprietate publică) şi sectorul
extern (pentru importurile de factori de producţie).
Preţul pe piaţa inputurilor se formează în aceleaşi condiţii ca pe piaţa
bunurilor şi serviciilor.
Totuşi, acest preţ depinde, pe lângă cererea şi oferta de pe piaţă, şi de
raritatea resurselor tranzacţionate. Acest lucru poate duce, în unele perioade, la
creşteri de preţuri ale factorilor de producţie care au efecte multiple şi complexe
asupra celorlalte pieţe agregate (de exemplu creşterea preţului produselor petroliere
din anii 70).

259
Cibernetica sistemelor economice

6.2.4 Piaţa financiară

A treia piaţă importantă la nivelul economiei naţionale este piaţa


financiară. Ea asigură tranzacţionarea şi alocarea între sectoare a resurselor
financiare de care dispune o economie. Fluxurile financiare însoţesc întotdeauna
fluxurile materiale, fiind orientate însă în sens invers. Orice tranzacţie pe o piaţă,
alta decât cea financiară, presupune o plată între agenţi (sectoare). De exemplu,
cumpărarea unui bun de către sectorul gospodăriilor implică efectuarea unei plăţi
de la acest sector către sectorul firmelor.
Pentru ca aceste fluxuri financiare să se constituie şi să circule nestânjenit
în economie în economie este necesară o cantitate suficientă de bani (bancnote şi
monede) care să permită efectuarea plăţilor de diferite feluri care au loc în
economie într-o perioadă dată. Pe piaţa monetară, prima componentă a pieţei
financiare, se asigură banii necesari efectuării tranzacţiilor pe termen scurt.
Termenul scurt se referă aici la faptul că fluxurile monetare respective se întorc în
economie într-un termen relativ redus, adică după efectuarea plăţilor respective.
Cererea totală de bani pe piaţa monetară este constituită din cererile de
bani ale tuturor sectoarelor din cadrul economiei. Sectorul gospodăriilor are nevoie
de bani pentru cumpărarea de produse şi servicii destinate consumului final şi plăţii
taxelor şi impozitelor, sectorul firmelor are nevoie de bani pentru cumpărarea de
inputuri, plata salariilor şi a impozitelor şi taxelor; sectorul public are nevoie de
bani pentru producţia bunurilor publice şi plata salariilor bugetarilor precum şi
pentru transferurile către populaţie (pensii, ajutoare sociale, burse etc.).
Oferta de bani pe piaţa monetară este constituită exogen, în sensul că ea nu
rezultă prin agregarea ofertei de bani a diferitelor sectoare, ci se constituie prin
deciziile de politică economică ale Băncii Centrale care are funcţia principală de
reglare şi control a pieţei monetare.
Banca Centrală controlează, deci, masa monetară din economie, care
constituie, în ansamblu, oferta de bani pe piaţa monetară. Creşterea sau scăderea
ofertei de bani se realizează prin expansiunea sau restrângerea masei monetare din
economie. Pentru aceasta, Banca Centrală are la dispoziţie anumite instrumente de
politică monetară (vânzări pe piaţa deschisă, controlul creditului prin dobânda de
refinanţare ş.a.) prin intermediul cărora acţionează asupra bazei monetare şi asupra
masei monetare.
În urma confruntării dintre cererea de bani şi oferta de bani pe piaţa
monetară, rezultă un preţ de echilibru al acestei pieţe, numit rata dobânzii. Procesul
de formare a ratei dobânzii este deosebit de complex şi va fi abordat mai în detaliu
în capitolul 8.
Sectoarele producţiei din economie au nevoie, pe lângă fonduri pe termen
scurt pentru cheltuielile curente de producţie, şi de fonduri pe termen lung care le
permit să se dezvolte în raport cu criteriile de profitabilitate din economie. Aceste
fonduri pe termen lung sunt alocate de către cea de-a doua componentă a pieţei
financiare, denumită piaţa de capital.

260
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Cererea agregată de capital este formată, în principal, de necesarul de


fonduri pentru investiţii al sectorului firmelor. De asemenea, cererea de fonduri
este compusă şi din investiţiile de dezvoltare din sectorul public, necesarul de
fonduri pentru investiţii ale sectorului firmelor ş.a.
Oferta de fonduri se constituie prin agregarea fondurilor disponibile
(economiilor) ale diferitelor sectoare. În primul rând, sunt cuprinse aici economiile
sectorului gospodăriilor şi, în mai mică măsură, economiile sectorului firmelor şi
ale sectorului public. Sectorul financiar contribuie şi el la constituirea ofertei de
fonduri în măsura în care intermediarii financiari (băncile, societăţile de investiţii
financiare, societăţile de asigurări ş.a.) acordă credite pentru investiţii din surse
proprii şi nu din cele atrase.
O intrare principală pe piaţa de capital o constituie fondurile de investiţii
externe, plasate de rezidenţii altor ţări sau de instituţiile financiare internaţionale pe
piaţa internă de capital.
Mecanismele alocative ale capitalului pe această piaţă sunt foarte diverse
astfel încât ea să fie cât mai atractivă pentru sectoarele care economisesc. Pot fi,
astfel, puse în evidenţă pieţe primare de capital, pieţe secundare de capital şi pieţe
ale instrumentelor derivate (derivativelor). Pe toate aceste pieţe se formează preţuri
de piaţă care, în general, reprezintă randamentul (profitul) adus de activul financiar
(produsul) vândut pe piaţă într-o perioadă dată de timp. Acest randament rezultă
din diferenţa dintre venitul total adus de posesia activului financiar (prin dividende,
dobânzi sau vânzare directă) şi preţul plătit iniţial de posesorul activului financiar
la cumpărarea lui pe piaţa de capital.
Deoarece veniturile totale se obţin într-o perioadă lungă de timp (peste un
an până la 30 de ani) sau chiar în perpetuitate, ele sunt actualizate cu o rată de
actualizare care transformă valoarea fondurilor ce se vor obţine în viitor în valoarea
lor actuală ţinând cont de rata inflaţiei. Când ia o decizie pe piaţa de capital, un
agent economic ţine seama de întregul venit actualizat pe care activul ce îl cumpără
sau vinde i-l va aduce în perioada de posesie. În capitolul 8 vom prezenta mai în
amănunt procesul de formare a preţului pe piaţa de capital.
Tot în cadrul pieţei financiare se include şi piaţa valutară care are funcţia
principală de a asigura transformarea valutei interne în valută străină şi invers.
Cererea totală pe piaţa valutară (cererea de valută internă) este formată de sectorul
extern care, pentru exporturile realizate, a încasat valută străină şi doreşte să o
transforme în valută internă. De asemenea, o altă componentă o constituie cererea
de valută internă a investitorilor străini care doresc să transforme fondurile lor de
investiţii, care sunt exprimate în valuta altor ţări, în valuta ţării în care realizează
investiţiile.
Oferta de valută internă este constituită, în primul rând, de sectorul extern
care, pentru a efectua plăţile externe, în schimbul importurilor realizate, are nevoie
de valuta străină pe care o obţine transformând fonduri în valută internă. O altă
componentă a ofertei de valută internă o constituie fondurile de investiţii ale
investitorilor interni pe care aceştia doresc să le plaseze pe pieţele de capital ale
altor ţări sau pe piaţa internaţională de capital. Pentru acesta este necesar ca aceste

261
Cibernetica sistemelor economice

fonduri de investiţii, exprimate în valută internă, să fie transformate în valutele


ţărilor respective sau în valute recunoscute pe pieţele internaţionale de capital.
În urma confruntării dintre cererea totală de valută şi oferta totală de valută
se formează preţul acestei pieţe, numit rata de schimb. Acest preţ este definit ca
numărul de unităţi de valută străină ce revin la o unitate de valută internă.
Rata de schimb are o influenţă determinantă asupra interdependenţelor
dintre economia naţională şi restul lumii. Ea influenţează, însă, şi o serie de
procese şi fenomene care se petrec în cadrul economiei naţionale, pe piaţa
monetară sau pe piaţa de capital. Vom analiza aceste procese în capitolul 9.
Sectoarele economiei naţionale şi pieţele descrise mai sus formează, prin
conexiunile ce se realizează între ele, adevărate mecanisme prin intermediul cărora
economia alocă resursele materiale şi financiare de care dispune.

6.3 Economii virtuale şi modele ale fluxurilor circulare

Am introdus mai sus diferite sectoare ale economiei naţionale precum şi


pieţe agregate care fac legătura dintre aceste sectoare. Conexiunile dintre sectoare
cu excepţia celor referitoare la impozite şi taxe nete, sunt mijlocite de pieţe, şi pot
fi două mari tipuri:
¾ conexiuni materiale;
¾ conexiuni financiare.
Conexiunile materiale sunt formate din fluxuri de produse, servicii,
resurse materiale, energie, forţă de muncă ş.a. care circulă între sectoarele
economiei naţionale. Ele au, deci, un conţinut material, se materializează în
schimbul de produse dintre sectoare şi sunt mijlocite, în principal, de către piaţa
bunurilor şi serviciilor şi piaţa factorilor de producţie.
Conexiunile financiare sunt fluxuri de încasări şi plăţi între sectoare în
schimbul produselor vândute, respectiv cumpărate. Ele sunt formate, în principal,
de fonduri în valută internă sau străină şi se formează între aceleaşi sectoare ca şi
conexiunile (fluxurile) materiale, dar cu o direcţie opusă acestora.
Rezultă, deci, că întreaga economie poate fi privită ca un sistem compus
din sectoare (subsisteme), pieţe şi fluxuri materiale şi financiare dintre acestea. O
astfel de viziune permite elaborarea unor modele macroeconomice care descriu o
astfel de structură a economiei. Aceste modele se numesc modele ale fluxurilor
circulare din economie şi constituie o categorie importantă de modele utilizate în
analiza şi reglarea economiei naţionale.
Modelele fluxurilor circulare se construiesc, în general, prin metoda “de la
simplu la complex”, deci mai întâi se consideră economiile simple care conţin
elementele esenţiale, după care se adaugă, succesiv, noi componente până când se
atinge o structură suficient de reprezentativă pentru interdependenţele şi procesele
care au loc în economie.
Economiile astfel construite, evident, nu există ca atare în realitate.
Formele mai simple obţinute permit, însă, evidenţierea unor proprietăţi
262
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

care ar fi greu de observat în cazul abordării economiei în toată complexitatea ei.


Aceste economii mai simple se mai numesc şi economii virtuale, iar modelele
asociate lor sunt tot modele ale fluxurilor circulare.
În funcţie de numărul de sectoare luate în considerare în realizarea
economiilor virtuale respective putem avea:
¾ economii cu două sectoare;
¾ economii cu trei sectoare;
¾ economii cu patru sectoare (deschise);
După adăugarea tuturor sectoarelor, pieţelor şi conexiunilor materiale şi
financiare din economie se poate obţine modelul general al fluxurilor circulare din
economie.

6.3.1 Economia cu două sectoare

Cea mai simplă economie ce se poate realiza şi care are sens economic este
economia cu două sectoare. Aceasta este constituită, cum îi arată şi numele, din
două sectoare de bază (sectorul firmelor şi sectorul gospodăriilor) care sunt
interconectate prin intermediul a două pieţe agregate: piaţa bunurilor şi serviciilor
şi piaţa factorilor de producţie. Între aceste subsisteme (sectoare şi pieţe) se creează
două feluri de fluxuri circulare: un flux de bunuri şi de factori (fluxuri materiale) şi
un flux de fonduri (fluxuri financiare) care are acelaşi circuit ca şi fluxul material
dar direcţie contrară. În figura 6.9 se reprezintă economia cu două sectoare în
forma sa cea mai simplă.
Să descriem, în continuare, cum funcţionează o astfel de economie.
Sectorul gospodăriilor oferă spre închiriere, pe piaţa factorilor de producţie, factorii
de producţie pe care îi deţine în proprietate (munca, materii prime şi materiale,
capital fizic etc.). Această ofertă este reprezentată de conexiunea notată în figură cu
(1). Factorii sunt închiriaţi de către sectorul firmelor, care îi utilizează apoi în
procesele de producţie pentru a obţine outputul / producţia final(ă). Această
producţie este oferită pe piaţa bunurilor şi serviciilor (3). De pe această piaţă,
sectorul gospodăriilor le cumpără pentru a le consuma (4). Astfel, s-a închis fluxul
(circuitul) material.

263
Cibernetica sistemelor economice

Piaţa bunurilor
şi serviciilor
(3)

(6)

(7) (4)
Sectorul Sectorul
firmelor gospodăriilor

Piaţa factorilor
(2) de producţie (5)

(8) (1)

Figura nr. 6.9

În schimbul serviciilor factorilor pe care îi oferă pe piaţa factorilor de


producţie, sectorul gospodăriilor primeşte un venit (5) (venitul total sau venitul
naţional). Acest venit este utilizat de gospodării pentru a achiziţiona (plăti)
bunurile şi serviciile destinate consumului (6). Veniturile totale obţinute prin
vânzarea produselor şi serviciilor (produsul naţional brut) merg la sectorul
firmelor (7) care le utilizează mai departe pentru plata serviciilor factorilor de
producţie achiziţionaţi (închiriaţi) de pe piaţa factorilor de producţie (8). În acest
mod s-a închis şi fluxul (circuitul) financiar.
O astfel de reprezentare poate fi făcută, însă, în condiţii foarte restrictive.
Astfel de condiţii sunt:
(i) sectorul gospodăriilor cheltuieşte tot venitul obţinut prin închirierea
serviciilor factorilor pe care îi deţine în proprietate pentru bunuri şi servicii
destinate consumului (nu există economisire);
(ii) firmele vând tot outputul realizat direct consumatorilor, imediat ce îl produc
(nu există bunuri intermediare şi nici stocuri);
(iii) profitul firmelor este considerat ca o plată către gospodăriile care deţin în
proprietate firmele.
În economia cu două sectoare se poate pune în evidenţă o relaţie
fundamentală de echilibru, pe care o vom regăsi în continuare în orice economie
mai evoluată, şi anume:
Cheltuielile pentru produsul naţional = Venitul naţional

264
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

În reprezentarea grafică din figura 6.9 acest lucru implică egalitatea dintre
fondurile care circulă pe conexiunile (7) şi (5). Acest lucru înseamnă, în esenţă, că
veniturile totale realizate de firme prin vânzarea produselor şi serviciilor realizate
de ele pe piaţă sunt utilizate în întregime pentru plata serviciilor factorilor de
producţie închiriaţi de la sectorul gospodăriilor.
Relaţia de echilibru fundamental de mai sus implică, imediat, şi o a doua
relaţia de echilibru, şi anume:
Veniturile totale din închirierea factorilor = Cheltuielile de
consum ale gospodăriilor
Această relaţie de echilibru, care în figură corespunde egalităţii dintre
fluxurile financiare care circulă pe conexiunile (8) şi (6), arată că sectorul
gospodăriilor utilizează întreg venitul primit de la firme pentru plata bunurilor şi
serviciilor achiziţionate de pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
O astfel de economie nu este, totuşi, viabilă mult timp deoarece, pe măsură
ce sectorul firmelor produce bunuri şi servicii, consumă factori de producţie care,
în cea mai mare parte nu sunt factori regenerabili, cu excepţia timpului de muncă.
Diminuarea continuă a cantităţii de factori duce la reducerea treptată a cantităţii de
bunuri şi servicii care poate fi realizată, deci şi la diminuarea consumului
gospodăriilor, acestea ne mai având de unde obţine venit, deoarece dispun de
cantităţi de factori de producţie care pot fi închiriaţi în cantităţi tot mai mici.
Rezultă din cele de mai sus că economia trebuie să conţină un mecanism
care să-i permită , dacă nu creşterea producţiei şi cantităţii disponibile de factori de
producţie, cel puţin menţinerea acestora la valori relativ constante. Acest lucru se
realizează prin intermediul pieţei financiare şi a fluxurilor pe care aceasta le atrage
de la cei care economisesc (în principal sectorul gospodăriilor) şi le direcţionează
către cei care au nevoie de fonduri de investiţii (sectorul firmelor).
În figura 6.10 se reprezintă economia cu două sectoare şi cu piaţă
financiară.
Am reprezentat în această figură, pentru simplitate, doar fluxurile
financiare. În plus faţă de reprezentarea anterioară, observăm că apare un flux de
economii de la sectorul gospodăriilor la piaţa financiară (9), apoi un flux de credite
pentru investiţii de la piaţa financiară la sectorul firmelor (10) şi, în sfârşit, un flux
de plăţi pentru bunurile şi serviciile destinate investiţiilor (11).
Rezultă deci că venitul total obţinut de gospodării prin închirierea
serviciilor factorilor este împărţit de către acestea în două părţi: fonduri destinate
cheltuielilor de consum şi fonduri economisite. Economiile sunt plasate pe piaţa
financiară (depozite, acţiuni, obligaţiuni ş.a.).

265
Cibernetica sistemelor economice

Piaţa bunurilor
şi serviciilor

(11)

Piaţa
(10) financiară (9)
Sectorul Sectorul
firmelor gospodăriilor

Piaţa factorilor
de producţie

Figura nr. 6.10

Piaţa financiară alocă, prin mecanismul său propriu, aceste fonduri către
sectorul firmelor care le folosesc pentru a cumpăra bunuri de investiţii produse de
alte firme (maşini, instalaţii, materiale de construcţii ş.a.). Aceste noi capacităţi de
producţie, care sunt încorporate sectorului firmelor, sporesc volumul şi structura
produselor şi serviciilor pe care le pot realiza firmele, deci şi cererea de factori de
producţie pe piaţa factorilor.
În consecinţă, venitul total al sectorului gospodăriilor creşte şi acesta îşi va
spori, în continuare, cererea de bunuri de consum şi fondurile economisite. Oferta
de fonduri destinate creditelor de investiţii pe piaţa financiară creşte, deci
mecanismul de regenerare sau chiar de creştere a capacităţii de producţie a fost
parcurs complet.
Acestui mecanism de funcţionare a economiei cu două sectoare şi cu piaţă
financiară îi putem asocia un model simplu cu ajutorul căruia putem studia
procesele economice de bază care se desfăşoară la acest nivel.
Înainte de a introduce acest model, să facem o ipoteză asupra pieţei
bunurilor şi serviciilor, mai precis asupra ofertei agregate de pe această piaţă. Deşi
cererea agregată de pe această piaţă se comportă normal, respectând legea Walras,
oferta agregată AS are o formă mai complicată (de curbă frântă) ca în figura 6.11.

266
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Observăm că, pentru un anumit preţ (numit şi preţ de piaţă minim), oferta este
orizontală ca, după aceea, curba ofertei să fie ascendentă până când, pentru o
anumită cantitate (numită output potenţial / maxim) ea să devină verticală.
Explicaţia acestui fapt ar fi aceea că producătorii nu sunt dispuşi să vândă
sub un anumit preţ (Pmin) şi nu pot produce peste o anumită cantitate (Qmax)
corespunzătoare utilizării la maximum a capacităţilor de producţie de care dispun.
Pentru segmentul orizontal al curbei AS, oferta agregată este perfect elastică. Pe
segmentul următor, creşterea ofertei este determinată de o creştere de preţuri. În
sfârşit, pe segmentul vertical, oferta agregată este perfect inelastică; orice creştere
de preţ nu va mai determina o creştere a ofertei agregate.

P
AS

Pmin

Qmax Q

Figura nr. 6.11

În modelul pe care îl vom introduce în continuare vom presupune, totuşi,


că oferta agregată este perfect elastică, acest nivel al ofertei agregate din economie
corespunzând producţiei pe care o realizează sectorul firmelor pentru cel mai mic
preţ pe care acest sector este dispus să îl accepte.
Modelul de bază este următorul:
D = C + I (6.1)
C = + cY ;
 C0 C0 > 0 ; 0 < c < 1 (6.2)
Y = D (6.3)

 • = α (D − Y ) ; α > 0 (6.4)
Y
unde D este cererea agregată, C – cheltuielile de consum ale gospodăriilor,
I – cheltuielile pentru investiţii, Y – outputul (PNB) sau venitul gospodăriilor.
Modelul permite determinarea valorilor de echilibru ale variabilelor D,C şi
Y, numite variabile endogene, în funcţie de variabila I, numită şi variabilă exogenă.
Modelul, deşi foarte simplu, permite reprezentarea modalităţilor de formare
267
Cibernetica sistemelor economice

a valorii de echilibru a venitului / outputului. Astfel, pentru o valoare dată a


investiţiei I, se determină venitul / outputul de echilibru Y astfel încât, pe piaţa
bunurilor şi serviciilor, cererea agregată D să fie egală cu oferta agregată Y.
Deoarece cererea agregată depinde, la rândul ei, de cheltuielile de consum C şi de
investiţii I, care depind, la rândul lor, de venit şi cea de-a doua este exogenă
sistemului, se spune, în acest caz că oferta este determinată de cerere. În acest
caz, tot ceea ce este cerut pe piaţă este imediat oferit (ofertă perfect elastică).
Această teorie asupra formării echilibrului pe piaţă defineşte un prim
mecanism de reglare a pieţelor, în sensul atingerii de către acestea a cantităţii /
outputului şi preţurilor de echilibru. Având introdus acest mecanism, putem explica
acum rolul relaţiei de dinamică (6.4) din model. Acesta descrie procesul de ajustare
a pieţei către echilibru. Ea arată că sectorul firmelor răspunde prin creşterea

outputului (deci Y > 0 ) ori de câte ori cererea agregată D depăşeşte oferta
agregată Y cu o rată care este proporţională cu cererea în exces. Similar, când
oferta agregată depăşeşte cererea agregată, firmele din economie răspund printr-o

creştere neanticipată în stocuri, reducând outputul şi deci venitul ( Y < 0 ) cu o rată
proporţională cu oferta în exces.
Parametrul α este pozitiv şi arată măsura în care outputul este ajustat
pentru o schimbare dată în cererea în exces. Cu cât α este mai mare cu atât mai
rapid este răspunsul outputului la o schimbare dată în cererea în exces.
Se observă că condiţia de echilibru (6.3) se obţine din (6.4), presupunând
staţionaritatea, deci la echilibru Y=0. Când cererea este egală cu oferta, ne există
stimulente pentru firme pentru a schimba producţia (deci Y=0) şi se obţine
echilibrul în economia cu două sectoare. Deci, în timp ce relaţiile (6.1) - (6.3)
descriu sistemul în starea sa de echilibru staţionar, ecuaţia (6.4) descrie ajustarea
sistemului către echilibru plecând dintr-o stare de dezechilibru.
Nivelul de echilibru al outputului / venitului Y se obţine uşor observând că:
D = C 0 + cY + I
şi, ţinând cont de condiţia D = Y, obţinem:
1
Y= (C 0 + I )
1− c
Pentru valori date ale parametrilor c şi C0, nivelul de echilibru al venitului
Y se obţine ca o funcţie de valorile date exogen ale funcţiei de investiţii I. Dacă
presupunem, de exemplu, că investiţia I urmează un proces stohastic şi Y va urma
un proces stohastic.
Acest model corespunde teoriei conform căreia fluctuaţiile în cerere sunt
determinate de schimbări în investiţii. Dacă investiţia se schimbă, se schimbă, de
asemenea, nivelul de echilibru al venitului. Notând schimbarea în investiţii cu ∆I,
avem imediat că:
1
∆Y = ∆I
1− c

268
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Derivata:
∆Y 1
=
∆I 1 − c
este multiplicatorul keynesian binecunoscut, arătând cât de mult se schimbă venitul
la o schimbare mică în investiţii.
Multiplicatorul poate fi scris şi ca o funcţie care depinde de parametrul c:
k = k (c )
Ştiind că Y este k(c)I putem apoi determina uşor
C = C 0 + ck (c) I
care, după cum se observă, este complet determinată de valorile funcţiei exogene
de investiţii I, de parametrii C0 şi c şi de valoarea multiplicatorului k(c).
Relaţiile dintre variabilele şi parametrii modelului (6.1) – (6.4) pot fi
sintetizate în următorul tabel care permite evidenţierea legăturilor dintre variabile
şi parametri în starea de echilibru:
Tabelul 6.1
Variabile
Variabilele Parametri
exogene
endogene
I C0
Y k(c) k(c)
C ck(c) 1+ck(c)
Pornind de la acest tabel putem reprezenta grafic sistemul economiei cu
două sectoare ca în figura 6.12.

I
+ k(c) Y

C0
c

+ C

Figura nr. 6.12

269
Cibernetica sistemelor economice

Procesul de ajustare la echilibru, descris de ecuaţia (6.4) are, însă, un


caracter dinamic deoarece, după cum observăm, această relaţie se mai scrie:
dY
= α (C 0 + cY + I − Y ) = −α (1 − c )Y + α (C 0 + I ) .
dt
De aici obţinem:
dY
= −α (1 − c )Y + α (C 0 + I ) (6.5)
dt
care este o ecuaţie diferenţială neomogenă de ordinul întâi. Soluţia ecuaţiei
omogene
dY
+ α (1 − c )Y = 0
dt
este de forma:
Y = X 0 e−α (1−c )t
unde X0 este o constantă arbitrară ce depinde de condiţiile iniţiale. Pentru ca
această soluţie să fie stabilă observăm că este necesar ca:
− α (1 − c ) < 0
deci c<1, care este îndeplinită deoarece c este propensitatea marginală pentru
consum. Deoarece k (c ) = 1 (1 − c ) , condiţia de stabilitate poate fi formulată şi
raportându-ne şi la multiplicator care trebuie să fie pozitiv şi finit. Se observă
faptul că parametrul de ajustare α trebuie să fie pozitiv, aşa cum a fost specificat în
model, acest lucru însemnând că sectorul firmelor răspunde la o cerere în exces
crescând outputul şi la o ofertă în exces scăzând outputul.
O soluţie particulară a ecuaţiei de dinamică a procesului de ajustare se
obţine făcând Y = Y = ct . De aici, înlocuind în relaţia (6.5) avem:
Y (1 − c ) = C 0 + I
deci:
1
Y= (C 0 + I )
1− c
care, după cum se observă, este valoarea staţionară a outputului / venitului Y.
Să notăm această valoare cu Y*.
Atunci:
Y (t ) = X o e−α (1−c )t + Y *
şi, făcând t=0, avem:
X 0 = Y (0 ) − Y = Y 0 − Y
* *

astfel că soluţia ecuaţiei dinamice de ajustare la echilibru a economiei cu două


sectoare este:
( )
Y (t ) = Y 0 − Y * e−α (1−c )t + Y * (6.6)

270
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Utilizând modelul şi această soluţie se poate face o analiză grafică a


comportamentului economiei cu două sectoare în jurul punctului de echilibru. În
figura 6.13 în partea de sus se reprezintă ecuaţiile de echilibru, iar în partea de jos
ecuaţia de ajustare la echilibru.
Pe axa verticală sunt măsurate cererea agregată şi componentele sale,
consumul şi investiţia (D, C şi I); pe axa orizontală este măsurat outputul/venitul Y,
deci oferta agregată. Linia de 45o, fiind locul punctelor care sunt echidistante faţă
de cele două axe, este o reprezentare a ecuaţiei de echilibru D = Y .
Funcţia de consum (6.2) este reprezentată prin dreapta X=X0+cY, având
panta c şi ordonata faţă de origine X0. Faptul că X0 > 0 şi că propensitatea pentru
consum este mai mică decât unitatea, implică faptul că, pentru nivele ale venitului
mai mici decât Y 1 , consumul depăşeşte venitul (consum în exces) şi deci
gospodăriile vor dezeconomi, în timp ce nivele ale venitului mai mari decât Y 1 în
care venitul depăşeşte consumul implică faptul că gospodăriile vor economisi.

271
Cibernetica sistemelor economice

D = C0 + cY + I2
E’
D
E
C
D = C0 + cY + I1
I

C = C0 + cY

I=I2

I = I1

450 Y
Ye Ye


Y+

Ye Y
0 ’

Ye Y = −α(1−c)Y +α(C0 + I2)


Y = − α (1− c )Y + α ( C 0 + I 1)

-
Figura nr. 6.13
272
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Deoarece investiţia I este dată exogen, deci nu depinde de venitul Y,


funcţia sa poate fi reprezentată ca o dreaptă paralelă cu axa absciselor, I = I1.
Pentru a obţine funcţia de cerere agregată D se adună, pentru fiecare nivel
al venitului, consumul X cu investiţia I. Se obţine, astfel, o dreaptă cu ordonate la
origine (C 0 + I 1 ) şi de pantă c.
Ecuaţia de ajustare dinamică la echilibru este reprezentată în partea de jos
a figurii ca o dreaptă cu panta negativă − α (1 − c ) şi cu ordonata la origine
α + (C 0 + I 1 ) . Cu cât valorile lui α sunt mai mari cu atât mai rapid descendentă
este Y& şi, deci, mai rapid procesul de ajustare la echilibru.
Echilibrul este atins în punctul E în care cererea agregată este egală cu
oferta agregată. Acest punct corespunde pe axele absciselor venitului de echilibru
Y . Dacă Y 2 > Y se observă că oferta agregată este mai mare decât cererea
e e

agregată; deci apare un exces de ofertă.


Firmele nu pot să vândă întreaga producţie realizată şi există o creştere
anticipată a stocurilor. Firmele răspund prin reducerea outputului cu o rată iniţială
egală cu Y& 2 . Pe măsură ce outputul/venitul se reduce, atât cererea de consum cât şi
oferta vor descreşte. Totuşi, oferta va scădea mai rapid decât cererea şi deci
diferenţa dintre cerere şi ofertă se va reduce. Atât timp cât venitul rămâne mai mare
decât Y e , oferta depăşeşte cererea şi firmele continuă să-şi reducă outputul, dar cu
o rată din ce în ce mai mică, până când se ajunge la punctul E, în care cererea
agregată D este egală cu oferta agregată Y.
Similar se petrec lucrurile când cererea agregată depăşeşte oferta agregată,
de exemplu pentru nivelul venitului Y 1 < Y e . Firmele observă că are loc o
descreştere neanticipată a stocurilor de produse şi ,deci, răspund crescând outputul
cu o rată iniţială egală cu Y&1 pentru a-şi reface stocurile. Pe măsură ce outputul, şi
deci venitul, creşte, atât cererea de consum a gospodăriilor cât şi oferta firmelor
cresc. Totuşi, oferta creşte mai rapid decât cererea şi deci nivelul cererii în exces se
reduce. Atât timp cât venitul rămâne mai mic decât Y e , va exista cerere în exces şi
firmele răspund crescând outputul , desigur cu o rată din ce în ce mai redusă, până
când se atinge punctul de echilibru E.
În cazul unui şoc exogen, de exemplu creşterea investiţiilor de la I1 la I2,
curba cererii agregate D se deplasează în sus, ducând la apariţia unui nou punct de
echilibru E’, căruia îi corespunde un nivel al venitului Y e ' mai mare decât Y e .
Creşterea lui I determină, deci, creşterea cererii agregate D. Firmele vor răspunde
imediat crescând outputul Y şi, deci, venitul. Gospodăriile îşi vor spori şi ele
consumul, determinând o nouă creştere a cererii agregate. Acest proces se repetă
până când sistemul atinge noul punct de echilibru E’.

273
Cibernetica sistemelor economice

Reprezentarea acestui proces ca un efect de transmisie între variabilele


modelului explicitează procesul de multiplicare determinat de o creştere în
investiţii:
I ↑⇒ D ↑⇒Y ↑⇒C ↑
k(c)
Faptul că c < 1 asigură convergenţa procesului. La fiecare iteraţie, cererea
agregată D creşte doar cu o fracţie egală cu k(c) din creşterea lui X, ceea ce
determină, în timp, atenuarea creşterii până la dispariţia ei completă, deci
convergenţa.

6.3.2 Economia cu trei sectoare (cu sector guvernamental)

Următorul tip de economie pe care o vom introduce este economia cu trei


sectoare. La cele două sectoare care alcătuiau economia introdusă în paragraful
anterior, vom adăuga sectorul public (guvernamental). Acest sector, pentru a
funcţiona, are nevoie de venituri pe care le realizează colectând taxe şi impozite de
la celelalte sectoare. Deoarece s-a presupus că firmele aparţin sectorului
gospodăriilor, deşi fluxurile de impozite şi taxe se formează de la ambele sectoare
către sectorul guvernamental, pentru simplitate vom presupune că taxele merg doar
de la sectorul gospodăriilor la sectorul public. Evident că acest flux include şi
taxele plătite de firme, care se scad din veniturile pe care ele le aduc proprietarilor
lor, deci gospodăriile vor avea diminuate veniturile din închirierea factorilor exact
cu aceste taxe.
Sectorul public contribuie, totuşi, la creşterea veniturilor din sectorul
gospodăriilor prin transferuri (ajutoare sociale, ajutoare de şomaj, burse etc.), ce se
constituie din veniturile obţinute de guvern din taxe. Pe lângă aceste plăţi
transferabile pe care le face sectorul public, el face şi cheltuieli destinate producţiei
sau procurării de bunuri şi servicii. Aceste cheltuieli se numesc şi cheltuieli
guvernamentale.
Dacă cheltuielile totale efectuate de sectorul public (cheltuieli
guvernamentale plus plăţi transferabile) depăşesc veniturile obţinute de guvern din
taxe apare un deficit bugetar (necesarul de împrumut al sectorului public) pe care
acesta îl poate acoperi prin împrumuturi de fonduri de la sectorul gospodăriilor
afectate prin intermediul pieţei financiare.
Deficitele bugetare anuale acumulate determină mărimea datoriei publice
pentru care sectorul guvernamental plăteşte anual o dobândă care se distribuie, prin
intermediul pieţei financiară, către sectorul gospodăriilor, contribuind astfel la
creşterea veniturilor acestuia.
În figura 6.14 se reprezintă schema structurală de principiu a economiei cu
trei sectoare. Am reprezentat, aici, numai fluxurile financiare, presupunând că
acestea măsoară alocarea fluxurilor materiale cărora le corespund.

274
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Conexiunile (5) – (11) sunt identice cu cele de la economia cu două


sectoare. Apar noi conexiuni:
Piaţa bunurilor
şi serviciilor

(11) (6)

(7) (14)
(12)
Sectorul Sectorul Sectorul
firmelor public gospodăriilor
(13)
(10) (15) (5)
(16)

Piaţa
financiară

(9)

Piaţa factorilor
de producţie

(8)

Figura nr. 6.14

(12) – taxele plătite de sectorul gospodăriilor către sectorul public;


(13) – plăţile transferabile;
(14) – cheltuielile guvernamentale;
(15) – necesarul de împrumut al sectorului public;
(16) – dobânda plătită de guvern pentru datoria publică.

275
Cibernetica sistemelor economice

Putem reprezenta funcţionarea sistemului economiei cu trei sectoare cu


ajutorul următorului model matematic:
D =C + I +G (6.7)
C = C0 + cy Y D ; C0 > 0 ; 0 < c y < 1 (6.8)
Y = Y + TR − T (6.9)
D

T = T 0 + t y ⋅Y ; T 0 ≥ 0 ; 0 ≤ t y ≤ 1 (6.10)
psbr = G + TR-T (6.11)
D =Y (6.12)
Y& = αα (D − Y ) ; α > 0 (6.13)
I, G - date
Aici G reprezintă cererea guvernamentală de bunuri şi servicii, Y D -
venitul disponibil; T - taxele plătite de gospodării către guvern; TR - plăţile
transferabile de la guvern la gospodării; psbr - necesarul de împrumut al
sectorului public.
Toate celelalte variabile sunt cele întâlnite la modelul economiei cu două
sectoare.
În modelul (6.7) – (6.13), sectorul guvernamental colectează taxe, plăteşte
transferuri către gospodării şi cheltuieşte o parte din produsul omogen realizat de
sectorul firmelor. Oferta agregată este, de asemenea, perfect elastică, deci cererea
agregată va fi satisfăcută, indiferent de mărimea acesteia.
Ecuaţia (6.7) arată modul de constituire a cererii agregate D prin
însumarea cererii de consum C , cererii de investiţii I şi cererii pentru consumul
guvernamental G . Ecuaţia (6.8) diferă faţă de modelul cu două sectoare prin faptul
că nivelul cererii de consum C este determinat de mărimea venitului disponibil
D D
Y şi nu de Y . Venitul disponibil Y se obţine, conform relaţiei (6.9) prin
scăderea din veniturile totale Y la care se adaugă transferurile TR a taxelor plătite
de sectorul gospodăriilor, T .
Ecuaţia (6.10) arată modul în care se determină taxele T ca sumă între
taxele autonome T 0 şi o proporţie t y din venitul total. Aici t y se mai numeşte şi
rata fiscalităţii.
Ecuaţia (6.11) determină necesarul de împrumut al sectorului public,
psbr , ca diferenţă între cheltuielile guvernamentale totale ( G − TR ) şi veniturile
din taxe, T .
Ecuaţia (6.12) reprezintă condiţia de echilibru de pe piaţa bunurilor şi
serviciilor (cererea agregată să fie egală cu oferta agregată) iar relaţia de dinamică
(6.13) descrie evoluţia procesului de ajustare a venitului total Y către valoarea sa
de echilibru, determinată de echilibrul de piaţă amintit anterior.
Modelul descris mai sus are şase variabile endogene
( D, C, Y D , T, psbr şi Y ) şi trei variabile exogene ( G, I şi TR ). De asemenea,
constantele modelului sunt C 0 şi T 0 iar parametrii c y , t y şi α .
276
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Rezolvarea modelului presupune determinarea nivelului de echilibru al


venitului Y e urmată de ajustarea dinamică a sistemului către echilibru.
Cele două etape întâlnite în realizarea modelului corespunde acţiunii unui
mecanism de reglare care, în esenţă, constă în următoarele: Firmele închiriază
servicii de muncă de la gospodării pentru a realiza outputul. Acest output este cerut
în vederea consumului de către gospodării, sectorul guvernamental şi pentru
investiţii de către sectorul firmelor. Singura componentă endogenă a cererii
agregate este consumul privat, care depinde de venitul real disponibil, deci venitul
după taxare la care se adaugă transferurile guvernamentale. Firmele produc
indiferent de mărimea cererii pentru preţurile date. Echilibrul are loc atunci când
cererea agregată este egală cu oferta agregată. Guvernul nu produce nimic. Acesta
taxează gospodăriile şi utilizează venitul astfel obţinut pentru a cumpăra outputul
produs de firme. Guvernul transferă, de asemenea, fonduri către sectorul privat
(gospodării) sub formă de ajutoare de şomaj, ajutoare sociale ş.a. Dacă economia
nu este la echilibru, firmele răspund crescând outputul când există o cerere în exces
şi reducând outputul când există o ofertă în exces.
Să rezolvăm, în continuare, modelul economiei cu trei sectoare. Pentru
aceasta, observăm că primele trei relaţii dau:
D = A + c y (1 − t y )Y (6.14)
unde
A = C 0 + I + G + c y ⋅ TR − c y ⋅T 0
reprezintă cererea autonomă. Înlocuind D în relaţia de echilibru (6.12), obţinem:
1
Y =
e
A, (6.15)
1 − c y (1 − t y )
relaţie care exprimă venitul de echilibru Y e ca funcţie de parametrii c y şi t y şi de
cererea autonomă A .
Dacă oricare dintre componentele lui A , cum ar fi G sau I sau T 0 se
modifică, atunci se modifică şi nivelul de echilibru al venitului. Schimbarea
respectivă este măsurată de multiplicatorul:
∂Y 1
k= = >0 (6.16)
∂A 1 − c y (1 − t y )
numit şi multiplicatorul cheltuielilor autonome. Valoarea acestuia este funcţie
crescătoare de c y şi funcţie descrescătoare de t y :
k = k (c y ; t y ) ; k c > 0 > k t (6.17)
unde k c şi k t sunt derivatele parţiale ale multiplicatorului k în raport cu c y şi
t y , respectiv. Deci, cu cât propensitatea marginală pentru consum este mai mare şi
rata fiscalităţii este mai mică, cu atât mai mare este valoarea multiplicatorului k .
Efectul asupra psbr este obţinut din relaţiile (6.10) şi (6.11):
psbr = G + TR − T 0 − t y Y (6.18)

277
Cibernetica sistemelor economice

Deci o creştere a lui G sau TR determină creşterea psbr , în timp ce o


creştere a taxelor autonome T 0 sau a ratei fiscalităţii t y reducere valoarea psbr .
A doua etapă în rezolvarea modelului, după determinarea valorilor de
echilibru ale variabilelor endogene, constă în determinarea traiectoriei de ajustare
către echilibru. Pentru aceasta, înlocuind D , dat de (6.14), în (6.13) obţinem:
[ ]
Y + α 1 − c y (1 − t y ) Y = αA (6.19)
care este o ecuaţie diferenţială neomogenă de ordinul întâi, a cărei soluţie este:
Y = Y − Y e e−α [1−c y (1−t y )]t + Y e
( 0 ) (6.20)
e
unde Y este valoarea de echilibru staţionar dată de (6.15).
Se observă imediat faptul că soluţia este stabilă dacă:
− α [1 − c y (1 − t y )] < 0
sau, echivalent:
1 − c y (1 − t y ) > 0 (6.21)
1
Cum 1 − c y (1 − t y ) = , sistemul este stabil dacă multiplicatorul k este pozitiv.
k
Soluţia (6.20) implică şi faptul că, dacă sistemul nu este la echilibru, el va reveni la
starea de echilibru cu o viteză proporţională cu valoarea inversei multiplicatorului.
Cu cât propensitatea pentru consum c y este mai mică şi rata fiscalităţii este mai
mare, cu atât viteza de ajustare la echilibru va fi mai mare. Această viteză poate fi
influenţată şi de alegerea parametrului α (numit şi timp de ajustare).
Soluţia modelului economiei cu trei sectoare poate fi reprezentată ca în
figura 6.15. În partea de sus a figurii avem ilustrat modelul de determinare a valorii
de echilibru Y e , iar în partea de jos procesul de ajustare a sistemului la echilibru.
Cererea agregată AD este reprezentată printr-o dreaptă având panta
( )
c y 1 − t y şi ordonata la origine A. Deoarece cy şi ty sunt subunitari, curba AD este
mai puţin înclinată decât linia de 45o care reprezintă relaţia de echilibru D=Y.
Curba AD arată nivelul cererii agregate în funcţie de venit. Când venitul
creşte, cererea agregată, de asemenea, va creşte. Aceasta deoarece gospodăriile
cheltuiesc mai mult pentru consum pe măsură ce venitul creşte. Faptul că curba AD
este mai puţin înclinată decât linia de 45o este o consecinţă directă a faptului că
pentru orice creştere dată a venitului factorilor, consumatorii cheltuiesc pentru
consum doar o fracţie din acel venit, restul de venit este alocat pentru taxe şi
economisire. Avem deci identitatea:
Y =C+S
D

unde S este economisirea. Această identitate spune că gospodăriile fie consumă, fie
economisesc venitul lor disponibil. Problema decizională a gospodăriilor ştim că
este alocarea venitului disponibil între consum şi economisire. Relaţia de mai sus
este rezultatul a milioane de decizii ale gospodăriilor din cadrul economiei.

278
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

D =Y AD

D1 = A1 + c y (1 − t y )Y

AD

∆G D = A + c y (1 − t y )Y

Y
Ye Y1
e

Y&

PSBR
∆G
psbr1 = − T 0 + G1 + TR − t y ⋅ Y
0 Y
Ye Y
e
1

psbr = − T 0 + G + TR − t y ⋅ Y
-
Figura nr. 6.15

Intersecţia dintre curba AD şi linia de 45o determină nivelul de echilibru al


venitului. În punctul E, cererea agregată D este egală cu oferta agregată Y. Dacă
venitul este mai mare ca Y e , deci avem exces de ofertă, firmele constată că ele nu
pot vinde tot outputul produs şi deci vor răspunde prin reducerea producţiei. Deci
economia se va deplasa către punctul de echilibru E. Cu cât curba AD este mai
puţin înclinată, cu atât mai mică va fi descreşterea cererii pentru o schimbare dată
în venit.
În figura 6.15, în partea de jos se reprezintă venitul Y pe axa absciselor şi
psbr pe axa ordonatelor. O valoare pozitivă a psbr presupune că bugetul este
deficitar şi invers. Ordonata la origine a curbei psbr este
− T 0 + G + TR şi panta este − t y . La nivelul de echilibru al venitului, este
echilibrat şi deci psbr=0.
279
Cibernetica sistemelor economice

Legăturile dintre variabilele endogene, variabilele exogene şi parametrii


modelului economiei cu trei sectoare sunt date în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2
Variabile Variabile exogene Parametri
endogene G TR I C0 T0
D ( ) ( ) ( )
1 + k c y 1 − t y k c 2y 1 − t y 1 + k c y 1 − t y 1 + k c y 1 − t y − c y (1 + k (1 + c y t y ))
( )
k (1 − t y ) k c y (1 − t y ) k (1 − t y ) k (1 − t y ) − (1 + k c y (1 − t y ))
D
Y
C k (c y − t y ) c y k (c y − t y ) k (c y − t y ) 1 + k (c y − t y ) − (1 + c y k (c y − t y ))

T k ty k cy t y k ty k ty 1− cy k
psbr 1− k ty 1 − cy t y k − k ty − k ty − (1 − c y t y k )
Y k cy k k k − (c y k )

În tabel sunt date relaţiile cu ajutorul cărora putem determina, în starea de


echilibru, cu cât se modifică o variabilă endogenă la o modificare de o unitate a
unei variabile exogene sau a unui parametru.
Acest lucru ne permite să studiem, mai departe, efectele pe care guvernul
(sectorul public) le poate introduce în sistemul economiei cu trei sectoare. Se
observă că acesta are patru modalităţi prin care poate să afecteze nivelul de
echilibru al venitului: prin schimbarea nivelului cheltuielilor guvernamentale, G,
prin modificarea taxelor autonome, T0, prin schimbarea plăţilor transferabile, TR, şi
prin modificarea ratei fiscalităţii, ty.
Aceste patru modalităţi mai sunt numite şi instrumente ale politicii fiscale.
Politica fiscală reprezintă principala cale prin care sectorul guvernamental poate să
influenţeze o economie.
În tabel mai apar ca variabile exogene, I şi ca parametri, C0 iar în cadrul
expresiilor făcând legătura dintre variabilele endogene şi cele exogene, c y . Totuşi,
aceste mărimi nu pot fi influenţate direct de către guvern deoarece investiţiile
depind de deciziile din sectorul privat iar C0 şi c y depind de comportamentul
gospodăriilor.
Guvernul poate însă să modifice direct variabilele instrumentale G, TR, T0
şi t y amintite mai sus.
El poate acţiona asupra unei singure variabile sau, simultan, asupra mai
multor variabile, alcătuind, în acest ultim caz, un mix politic. Modalitatea de
acţiune aleasă depinde de obiectivele guvernului. De exemplu, dacă acesta doreşte
să maximizeze efectul asupra venitului, cel mai eficient instrument îl reprezintă
cheltuielile guvernamentale, G. Dar dacă obiectivul guvernului este să stimuleze
economia în acelaşi timp cu reducerea ponderii sectorului public în cadrul acesteia
(măsurată de raportul G/Y), cea mai eficientă politică este reducerea ratei
fiscalităţii, t y . Eficienţa fiecărui instrument de politică fiscală este măsurată

280
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

de valoarea multiplicatorului corespunzător acestuia; cu cât această valoare este


mai mare cu atât eficienţa instrumentului respectiv este mai mare.
O politică fiscală aplicată de guvern poate fi expansionistă (uşoară) dacă
are loc o creştere a lui G sau TR, respectiv o descreştere a lui T0 sau t y , sau
contractivă (tare) dacă variabilele de mai sus au evoluţii inverse celor considerate
la politica expansionistă. Când mai multe instrumente politice sunt modificate în
acelaşi timp, efectul final se amplifică dacă ele determină modificări în aceeaşi
direcţie a venitului şi este incert dacă aceste modificări sunt de direcţii contrare.
În fiecare an, valoarea psbr se modifică ciclic. Schimbarea în psbr
măsoară, de fapt, importanţa schimbării ce are loc în cadrul instrumentelor politicii
fiscale. Valoarea psbr reprezintă, de fapt, una dintre mărimile de bază pe care le are
în vedere orice politică macroeconomică (alături de rata şomajului, rata inflaţiei,
rata de creştere a PIB şi balanţa de plăţi externe).
Să analizăm, în continuare, efectele induse în economia cu trei sectoare de
câteva dintre instrumentele politicii fiscale.

• Creşterea cheltuielilor guvernamentale, G

Evoluţia cheltuielilor guvernamentale G influenţează nivelul venitului de


echilibru, Y e . Acestea, când cresc, deplasează curba AD în sus iar curba psbr către
dreapta cu o mărime egală cu creşterea cheltuielilor guvernamentale, ∆G (vezi
figura 6.15).
Creşterea lui G determină, deci, creşterea cererii agregate D. Apare, astfel,
un dezechilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor, exprimat printr-o cerere în exces.
Firmele recunosc acest lucru prin diminuarea stocurilor lor de produse şi, în
consecinţă, cresc outputul. Creşterea outputului determină creşterea venitului
disponibil al gospodăriilor, Y D care provine din venituri suplimentare obţinute de
gospodării prin închirierea serviciilor factorilor utilizaţi în producţie de către firme.
Gospodăriile, având un venit disponibil mai mare, cresc cererea de consum C şi
aceasta determină o nouă creştere a cererii agregate D. Astfel, ciclul efectelor de
transmisie se închide. Putem reprezenta aceste efecte determinate în economie de o
creştere a cheltuielilor guvernamentale în modul următor:
G ↑ ⇒ D ↑ ⇒ Y ↑ ⇒ YD ↑ ⇒ C ↑

Deci, o creştere a cheltuielilor guvernamentale, G determină creşterea


cererii agregate, D care, printr-o creştere a venitului, Y, conduce la o creştere a
venitului disponibil, Y D care duce la creşterea consumului gospodăriilor C şi
acestea determină o nouă creştere a lui D. Acesta este efectul multiplicator.
Procesul multiplicator se repetă ciclic până când creşterea în cererea agregată
devine prea mică pentru a mai determina o creştere a venitului real disponibil.

281
Cibernetica sistemelor economice

Treptat, venitul real Y converge către o nouă valoare de echilibru, Y 1e , convergenţă


garantată de condiţia de stabilitate (6.21).
La noul nivel de echilibru, Y 1e , psbr va fi pozitiv, deci bugetul încă este
deficitar. Totuşi, creşterea în psbr, corespunzătoare noului nivel de echilibru al
venitului, nu este aşa de mare ca ∆G . Aceasta implică faptul că o creştere a
cheltuielilor guvernamentale este parţial autofinanţată. La nivelul de echilibru
iniţial, Y e , psbr creşte cu ∆G . Totuşi, pe măsură ce venitul creşte, veniturile din
taxe, T cresc şi ele, ceea ce duce la micşorarea mărimii lui psbr. Are loc astfel o
deplasare de la A la B de-a lungul curbei psbr1 . Gradul de autofinanţare a
deficitului bugetar depinde de rata fiscalităţii ty. Cu cât rata fiscalităţii este mai
mare, cu atât mai mari vor fi veniturile obţinute din taxe şi, deci, mai mic psbr în
punctul de echilibru. Din figura 6.15 se observă că un ty mare înseamnă o curba
psbr mai înclinată şi deci, pentru un anumit nivel al venitului, un psbr mai mic.
Cheltuielile guvernamentale G constituie un mijloc important de stimulare
a activităţii economice, impulsionând cererea agregată D. Aceasta va determina, ca
răspuns, o creştere a producţiei şi a outputului. Creşterea producţiei reduce
şomajul, deoarece un factor de producţie important este forţa de muncă. Firmele
vor angaja mai mulţi lucrători care vor realiza venituri mai mari, deci şi consumul
va creşte. Creşterea consumului stimulează din nou cererea agregată ş.a.m.d.
Utilizând coeficienţii multiplicator din tabelul 6.2 se pot face determinări
exacte privind influenţele pe care le exercită creşterea lui G. Astfel, presupunând
că are loc o creştere de o unitate a lui G, obţinem succesiv:
G Creşterea variabilei
1

D 1 + k (c y − k t y )

Y k [1 + k (c y − k t y )]


D
(1 − t )k [1 + k (c
y y − k t y )]
Y
↓ c y (1 − t y )k [1 + k (c y − k t y )]
C

Evident că pentru o creştere mai mare de o unitate a lui G, creşterile


succesive ale variabilelor se multiplică cu mărimea creşterii respective.
De asemenea, fiecare unitate cu care creşte G determină o creştere a psbr
( )
cu 1 − kt y unităţi.

282
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

• Scăderea taxelor

O scădere a taxelor poate să fie determinată de reducerea taxelor


autonome, T0 şi/sau scăderea ratei fiscalităţii, ty. eficienţa fiecăruia dintre aceste
instrumente fiind determinată de valoarea multiplicatorului corespunzător:
(− c y ⋅ k ) în primul caz şi (− c y ⋅ kY ) în al doilea caz.
În figura 6.16 se reprezintă grafic efectul reducerii ratei fiscalităţii ty asupra
stării de echilibru.
Echilibrul iniţial se află în punctul E cu venitul corespunzător Y e şi
bugetul echilibrat ( psbr = 0 ).
Dacă guvernul decide reducerea ratei fiscalităţii de la t y la t 'y , acest lucru
are ca efect rotaţia curbei AD şi a curbei psbr în jurul punctelor ordonate la origine
ale fiecăreia, ele devenind AD1 şi, respectiv, psbr1. Noul echilibru se va restabili la
AD1 cu venitul de echilibru corespunzător Y1e > Y e .
D =Y
D
D1 = A + c y (1 − t y )Y
'

E’
D = A + c y (1 − t y )Y
E

e e
Y Y1
PSBR
+

A
B
e e
Y1 Y1 psbr1 = −T0 + G + TR − t 'y

psbr = −T0 + G + TR − t y

Figura nr. 6.16


283
Cibernetica sistemelor economice

Mecanismul care determină creşterea de venit în această situaţie este


următorul: reducerea taxelor implică o creştere a venitului disponibil Y D , care
duce la creşterea consumului C al gospodăriilor. Acest lucru duce la creşterea
cererii agregate D cu aceeaşi cantitate. Apare pe piaţă o cerere în exces la care
firmele răspund printr-o creştere a producţiei, deci a outputului. Ca urmare a
creşterii outputului şi veniturile gospodăriilor vor creşte, acest lucru ducând la o
nouă creştere a venitului real disponibil, Y D şi astfel ciclul determinat de
reducerea taxelor se reia. El continuă până când cererea în exces se reduce atât de
mult încât nu mai influenţează oferta agregată, deci economia ajunge la un nou
echilibru. Convergenţa este garantată deoarece guvernul reduce doar o fracţie din
t y , iar consumatorii cheltuiesc doar o fracţie c y din venitul disponibil suplimentar
pentru consum, restul fiind economisit.
Efectul de transmisie al reducerii taxelor poate fi reprezentat ca mai jos.
{T 0 ↓ sau t y ↓} ⇒ Y D ↑ ⇒ C ↑ ⇒ D ↑ ⇒ Y ↑

Se observă faptul că reducerea taxelor autonome ca şi reducerea ratei


fiscalităţii au aceleaşi implicaţii asupra variabilelor, dar efectele cantitative sunt
diferite.

6.3.3 Economia cu patru sectoare (economia deschisă)

Un ultim tip de economie pe care îl vom analiza este economia cu patru


sectoare. Aceasta încorporează, pe lângă cele trei sectoare anterior prezentate, şi
sectorul extern, deci acel sector al economiei care realizează “interfaţa” cu restul
economiilor naţionale. Fluxurile din cadrul acestui sector sunt materiale (importul
şi exportul de bunuri ) şi financiare (importul şi exportul de capital). Reprezentând
fluxurile materiale prin echivalentul lor valoric, deci în cazul importului, plăţile
importului şi în cazul exportului, venituri provenind din export , observăm că avem
două tipuri mari de fluxuri de fonduri.
¾ fluxuri de intrare, constituite din veniturile realizate prin export la care se
adaugă fluxurile reprezentând intrări de capital (investiţii străine, împrumuturi
externe, transferuri din străinătate ş.a.);
¾ fluxuri de ieşire, constituite din plăţile importurilor realizate, la care se
adaugă ieşirile de capital (investiţii în străinătate, returnarea datoriei externe,
transferuri în străinătate ş.a.).
Fluxurile de intrare merg o parte la firmele care au realizat exporturi iar
altă parte pe piaţa financiară, ele constituind deci fonduri care sunt alocate prin
mecanismul acestei pieţe agenţilor din economie. Fluxurile de ieşire se constituie la
nivelul firmelor, reprezentând plăţile bunurilor importate şi la nivelul pieţei
financiare care, prin mecanismele sale, returnează fondurile investite şi dobânzile
aferente investitorilor străini.
284
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Economia cu patru sectoare se poate reprezenta, atunci, ca în figura 6.17.


Conexiunile (5) - (16) sunt identice cu cele de la economia cu trei sectoare. În plus,
apar conexiunile: (17) – venituri din exporturi; (18) – plata importurilor;
(19) – investiţii străine de capital şi (20) – investiţii de capital în străinătate.
Conexiunile (21), (22) şi (23) fac legătura dintre sistemul economiei
deschise şi restul lumii. Astfel, (21) reprezintă fluxul de venituri care intră în
economie ca urmare a exporturilor, pe care le vom nota cu EX. Conexiunea
(22) reprezintă fluxul de venituri care ies din economie ca urmare a exporturilor
realizate, ce vor fi notate în continuare cu IM. În sfârşit, conexiunea (23) reprezintă
fluxul net de fonduri străine pentru investiţii în economie, notat FFI. Acesta va
reprezenta diferenţa dintre fluxul de fonduri de intrare şi fluxul de fonduri de ieşire,
fondurile respective nefiind legate de fluxuri materiale de export sau import, deci
sunt intrări şi ieşiri de capital.
Piaţa bunurilor
şi serviciilor
(6)

(11)
(7)
(14)

Sectorul (10) Sectorul


Sectorul
firmelor public
gospodăriilor
(16)
(17) (15)
Piaţa financiară (5)
(18) (9)
(19)
(23) Sectorul
extern
(20)
(21)
Piaţa factorilor
de producţie

(8)

(22)

Restul lumii

Figura nr. 6.17

285
Cibernetica sistemelor economice

Vom asocia acestei scheme de reprezentare a sistemului economiei


deschise următorul model matematic:
D = C + I + G + EX – IM (6.22)
C = C0 + cyYD ; C0 > 0 ; 0 < cy < 1 (6.23)
YD = Y + TR – T (6.24)
T = T0 + ty⋅Y ; T0 > 0 ; 0 < ty < 1 (6.25)
I = I0 + iy⋅Y + ir⋅r ; iy > 0 > ir (6.26)
EX = EX0+exe⋅e ; exe > 0 (6.27)
IM = IM0 + imy⋅Y + ime⋅e ; imy > 0 > ime (6.28)
FFI = FFI0 + fir⋅r (6.29)
M = M0 + my⋅Y + mr⋅r ; my > 0 > mr
D
(6.30)
M =M
S (6.31)
Y=D (6.32)
M =M
D (6.33)
EX + FFI – IM = 0 (6.34)
Y& = α (D − Y ) ; 0 < α < 1 (6.35)
r& = β (M D − M S ) ; 0 < β < 1 (6.36)
e& = γ (EX + FFI − IM ) ; 0 < γ < 1 (6.37)
Modelul obţinut este, după cum se observă, mai complex decât cele
anterioare. Să explicăm, mai întâi, semnificaţia acestor ecuaţii.
Relaţia (6.22) arată structura cererii agregate D în condiţiile economiei
deschise. Aceasta este compusă, pe lângă condiţiile C, I şi G, ca şi până acum, din
diferenţa dintre EX (exporturi) şi IM (importuri) care poate fi pozitivă sau negativă.
Dacă, de exemplu EX > IM acest lucru implică o cerere suplimentară care se
adaugă la D pentru a acoperi produsele ce se exportă.
Relaţiile (6.23), (6.24) şi (6.25) sunt similare celor de la modelul
economiei cu trei sectoare. În schimb, relaţia (6.26) care descrie comportamentul
investiţiilor interne, diferă de modelele anterioare în care investiţia era considerată
exogenă. Acum, I depinde pozitiv de nivelul venitului Y (prin intermediul
coeficientului senzitivităţii investiţiei la mărimea venitului, iy) şi negativ de
mărimea ratei dobânzii r (prin intermediul coeficientului senzitivităţii investiţiei la
mărimea ratei dobânzii, i r ). la aceşti termeni se adaugă I0 care reprezintă investiţia
autonomă.
Relaţia (6.27) arată modul de formare a fluxului de venituri din export.
Acesta este dependent pozitiv de rata de schimb reală e care este definită ca rata
nominală de schimb, E, înmulţită cu raportul dintre preţurile mondiale P* şi
preţurile interne P. Dacă presupunem că rata nominală de schimb E rămâne
constantă, atunci o creştere a ratei reale de schimb e se datorează creşterii relative a
preţurilor externe în raport cu preţurile interne. În aceste condiţii, produsele
exportate vor aduce un venit mai mare şi fluxul de export, EX va creşte. EX0
reprezintă exportul autonom.

286
Sisteme cibernetice şi mecanisme de reglare la nivel macroeconomic

Relaţia (6.28) descrie formarea fluxului de import, IM. Acesta depinde


pozitiv de nivelul venitului, Y (prin coeficientul de senzitivitate al importurilor la
mărimea venitului, imy) şi negativ rata de schimb reală, e (prin coeficientul de
senzitivitate al importurilor la mărimea ratei de schimb, ime). Acest aspect se
explică prin faptul că, pe de o parte, o creştere de venit Y în economie înseamnă
materii prime din import mai multe iar, pe de alta parte, o creştere a ratei de schimb
reale, e presupune, în condiţiile unei rate de schimb nominale fixate, E, o creştere a
preţurilor mondiale P* în raport cu preţurile interne P. Dar acest lucru presupune
plăţi mai mari pentru produsele importate. IM0 reprezintă importul autonom.
Relaţia (6.29) exprimă dependenţa fluxului de fonduri străine pentru
investiţii de rata internă a dobânzii, r.
Relaţiile (6.30) şi (6.31) descriu piaţa monetară. MD este cererea de bani
care se compun din cererea de bani autonomă, M0, cererea de bani pentru tranzacţii,
m y ⋅ Y şi cererea de bani speculativă, mr ⋅ r . Se observă faptul că o creştere a
venitului Y determină o creştere a cererii de bani MD (deoarece coeficientul de
senzitivitate mr > 0 ) în timp ce o creştere a ratei dobânzii r determină o scădere a
cererii de bani MD (datorită coeficientului de senzitivitate mr < 0 ).
Relaţiile (6.32), (6.33) şi (6.34) definesc echilibrul pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, pe piaţa banilor şi respectiv, a fluxurilor de intrare şi ieşire din
economie.
Relaţia (6.35) descrie procesul de ajustare la echilibru a pieţei bunurilor şi
serviciilor iar relaţia (6.36) procesul de ajustare la echilibru a pieţei monetare. În
sfârşit, relaţia (6.37) descrie procesul de ajustare a ratei de schimb reale e care, de
data aceasta, se realizează prin schimbarea mărimii ratei de schimb nominale, E.
Acest lucru are loc dacă avem o economie cu rată de schimb flexibilă deci putem
modifica, de la un moment de timp la altul, rata de schimb nominală. În condiţiile
economiilor deschise cu rată de schimb fixată (rigidă), E se menţine constant şi
relaţiile (6.30) şi (6.37) nu sunt introduse în model, economia funcţionând în aceste
condiţii, cu deficit sau excedent al balanţei de plăţi externe.
Vom analiza mai detaliat aceste aspecte în capitolul 9 al cursului.
Rezolvarea modelului presupune determinarea, mai întâi, a soluţiei de
echilibru staţionar prin utilizarea relaţiilor (6.22) – (6.37), după care se studiază
procesul de tranziţie între două stări staţionare utilizând relaţiile (6.35) – (6.37), ce
descriu dinamica variabilelor Y, r şi e. Pentru simplitate, vom introduce o variabilă
X, numită şi export net, dată de diferenţa dintre fluxurile de intrare şi cele de ieşire
din economie (EX − IM ) .
Atunci modelul în stare staţionară se scrie:
D=C+I+G+X
C = C0 + c y ⋅ Y D
Y D = Y + TR − T
T = T0 + t y ⋅ Y

287
Cibernetica sistemelor economice

&I = I0 + i y Y + i r ⋅ r
X = X0 + x e ⋅ e − i m y ⋅ Y
MD = M0 + m y Y − mr ⋅ r
MD = M
Y=D
M D = MS
X + FFI = 0
Mai sus X 0 = (EX 0 − IM0 ) este exportul net autonom iar x e = (e x e − i m e )
reprezintă senzitivitatea ratei de schimb reale la modificarea exportului net.
Se poate determina, acum, multiplicatorul modelului utilizând condiţia de
echilibru Y = D . Obţinem:
1
k=
1 − (1 − t y )c y + im y − i y (6.38)
deci putem scrie:
Y = k ⋅ A − k ⋅ ir ⋅ r + k xe ⋅ e (6.39)
unde A = C0 − c y ⋅ T 0 + G + X 0 + I 0 + c y ⋅ TR reprezintă cheltuielile autonome.
Din relaţiile referitoare la piaţa monetară deducem:
şi rezultă imediat:
M − M0 m y
r= − ⋅Y (6.40)
mr mr
Utilizând relaţia lui X şi condiţia de echilibru X + FFI = 0 , presupunând că
FFI este dat, obţinem:
− FFI = X 0 + x e ⋅ e − im y ⋅ Y
de unde avem:
im y FFI + X 0
e= ⋅Y − (6.41)
xe xe
Rezolvând relaţiile (6.39) – (6.41) determinăm Y, r şi e în starea staţionară.
Folosind valorile astfel determinate, calculăm în continuare variabilele endogene.
C, Y D , T, I . X şi M D sunt determinate de condiţiile de echilibru, deci
X = − FFI şi M D = M .
Aceste valori sunt, după cum am arătat, cele care definesc sistemul în
starea de echilibru staţionar.
Pentru a modifica starea staţionară putem schimba, în continuare, variabilele
instrumentale ale politicii fiscale (G , TR , T 0 sau t y ) . Apare acum şi posibilitatea
modificării stării staţionare printr-o politică monetară (de exemplu, modificarea
ofertei de bani MS) sau printr-o politică valutară (modificarea fluxului de fonduri
reprezentând investiţiile străine în economie, deci, FFI). Aceste două tipuri de
politici vor fi abordate mai amănunţit în capitolul 8, şi respectiv, capitolul 9.

288
CAPITOLUL VII

SISTEMUL CIBERNETIC AL ECONOMIEI REALE


(SCER)

Economia naţională are toate caracteristicile unui sistem cibernetic


deosebit de complex, sistem care a fost reprezentat până acum punând în evidenţă
principalele interdependenţe dintre sectoarele economice (sectorul firmelor,
sectorul gospodăriilor, sectorul public, sectorul financiar şi sectorul extern) şi
pieţele de diferite tipuri (piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa factorilor de producţie
şi piaţa financiară). Dar o deficienţă a acestei modalităţi de reprezentare este aceea
că nu permite evidenţierea principalelor procese dinamice care au loc în cadrul
economiei: creşterea economică, ciclurile şi fluctuaţiile economice, procesele
monetare cum ar fi inflaţia sau stagflaţia, precum şi a influenţelor pe care factorii
endogeni şi exogeni le au asupra economiei sau a unor părţi ale acesteia.
De aceea, în continuare, vom aborda sistemul cibernetic al economiei
naţionale în raport cu principalele procese pe care le încorporează, şi anume:
procesele care determină şi sunt determinate de fluxurile materiale, cum ar fi
procesele de producţie, schimbul de produse şi de forţă de muncă, formarea
preţurilor acestor produse şi repartizarea veniturilor obţinute prin valorificarea
producţiei pe piaţă ş.a.., procese care determină ceea ce se numeşte economia
reală; procesele care determină şi sunt determinate de fluxurile de fonduri, cum ar
fi formarea masei monetare şi a ofertei de bani, constituirea resurselor financiare
necesare investiţiilor, procesele de schimb între valute de diferite tipuri ş.a., care
determină ceea ce se numeşte economia monetară.
Abordarea cibernetică a acestor două mari tipuri de sisteme economice
presupune structurarea lor mai întâi în subsisteme componente, având anumite
funcţii şi comportamente specifice, interconectarea acestor sisteme pentru a forma
sistemul economic respectiv care, apoi, este modelat şi analizat din perspectiva
mecanismelor de reglare pe care le formează pentru a controla anumite procese
endogene pe care le generează (echilibrul de piaţă, şomajul, creşterea economică
etc.) şi pentru a răspunde în mod adecvat la anumite şocuri şi perturbaţii externe.
Deci, în cazul ambelor sisteme cibernetice, cel al economiei reale şi cel al
economiei monetare, vom descrie mai întâi structura şi funcţionarea
subsistemelor componente, vom introduce apoi modelele principale cu ajutorul
cărora descriem procesele şi fenomenele care au loc la nivelul acestora, după
care vom prezenta mecanisme feedback de reglare şi control al acestor procese.

289
Cibernetica sistemelor economice

7.1 Structura şi funcţionarea SCER

Sistemul cibernetic al economiei reale (SCER) include totalitatea


subsistemelor din economie împreună cu interdependenţele dintre acestea care au
drept obiectiv principal realizarea produselor şi serviciilor destinate consumului
productiv şi neproductiv, deci acea parte materială (reală) a economiei constituită
din firme, ramuri, sectoare, pieţe ale bunurilor şi serviciilor, pieţe ale forţei de
muncă ş.a., împreună cu fluxurile materiale care se stabilesc între acestea. Evident
că o astfel de separare a economiei reale din contextul general al economiei este
destul de greu de realizat întrucât multe dintre activităţile economice reale şi
fluxurile dintre acestea sunt exprimate şi valoric pentru a permite agregarea şi
compararea lor.
Dar economia reală este întotdeauna dominantă, intensitatea cu care se
desfăşoară procesele şi fenomenele materiale determinând mai departe o anumită
intensitate şi dinamică a fluxurilor financiare şi monetare, deci se poate spune că
economia reală determină, în acest sens, economia monetară.
Pornind de aici, se poate stabili destul de uşor elementele care alcătuiesc
economia reală, se poate descrie structura şi funcţionarea acesteia, se poate analiza
comportamentul acestei părţi a economiei ca sistem cibernetic.
Structura SCER include cinci subsisteme cibernetice care realizează fiecare
o serie de funcţii în ansamblul economiei reale. Aceste subsisteme sunt
următoarele:
S1 – subsistemul de producţie (tehnologic);
S2 – subsistemul raporturilor dintre cererea şi oferta agregată de produse;
S3 – subsistemul pieţei forţei de muncă;
S4 – subsistemul profitabilităţii;
S5 – subsistemul formării şi repartizării venitului.
În figura 7.1 se prezintă aceste subsisteme şi principalele conexiuni dintre
ele. În continuare vom prezenta aceste subsisteme, insistând pe acele elemente ce le
conferă proprietăţi care explică trăsăturile esenţiale ale proceselor şi fenomenelor
care se petrece la nivelul SCER: creşterea economică, ciclicitatea şi fluctuaţiile,
şomajul şi utilizarea forţei de muncă etc.

290
SISTEMUL CIBERNETIC AL ECONOMIEI MONETARE

Cerere Oferta de Datoria Investiţii


de bani bani publică în active
financiare
Preţuri SUBSISTEMUL
FORMĂRII ŞI
REPARTIZĂRII
Cerere de bunuri de VENITULUI
consum şi investiţii Randamentul
Cererea Produs activităţii
naţional total financiare
Profitabilitatea
SUBSISTEMUL Oferta SUBSISTEMUL
DE PRODUCŢIE SUBSISTEMUL
RAPORTULUI DINTRE Costuri mat.
(TEHNOLOGIC) PROFITABILITĂŢII
CEREREA ŞI OFERTA de producţie
(S1) (S4)
AGREGATĂ
Cererea Oferta
Stocuri în de muncă Stocuri
de muncă
exces în exces
(deficit) SUBSISTEMUL
PIEŢEI FORŢEI Costuri totale cu (deficit)
DE MUNCĂ forţa de muncă
(S3) Salarii nominale 291

Preţuri
Figura nr. 7.1
Cibernetica si