Sunteți pe pagina 1din 17

JOHN LOCKE

Psihologia a intrat destul de tarziu in faza stiintifica,


despartindu-se de filozofie si renuntand la speculatii ontologice
asupra sufletului. Abia JOHN LOCKE, in a sa lucrare “Incercare
asupra intelectului uman” (1690) se margineste la observatia si
analiza facultatilor psihice fara a vorbi de vreo substanta spirituala.
In operele materialistilor francezi din secolul al XVIII-lea,
d’Holbach, Lamettrie, Cabanis apare aceeasi tendinta de
desprindere a psihologiei de filozofie, prima urmand sa fie
considerate printre stiintele naturale.
“JOHN LOCKE, spune D’Alembert in discursul
preliminar la Enciclopedie, a redus metafizica la ceea ce trebuie sa
fie ea de fapt, la fizica experimentala a sufletului”.
Pana atunci stiinta sufletului facea parte din metafizica,
asa cum apare in operele lui Descartes, Malebranche, Leibniz,
scrise cu un secol mai devreme. Doar filozofii scotieni, Thomas
Reid si David Hume, intrebuinteaza mai ales expresia de
“filozofie a spiritului” cand e vorba de cercetarea fenomenelor
sufletesti ca si Condillac in al sau tratat despre senzatii.
Termenul despre psihologie, cu toata etimologia sa
greceasca, e modern si apare pentru prima oara in titlul unei lucrari
de morala a lui Rudolf Goclenius tatal, tiparita la Margurg, in
1590. In sensul modern, pentru a desemna stiinta fenomenelor
sufletesti, termenul a fost intrebuintat intiia oara de Chr. Wolff
care publica o “Psychologia empirica”(1732), bazata pe observatie
precum si o “Psychologia rationalis” (1734) care cuprindea
speculatii abstracte asupra spiritului. Wolff le considera pe
amandoua ca fiind deopotriva de valabile.
Mai tarziu, tot in acelasi sens termenul de psihologie a
fost intrebuintat apoi in Franta de Maine de Biran si de scoala
ecletica franceza (Jouffroy, Cousin).
Incepand cu secolul al XX-lea, o data cu progresele
stiintelor naturii – biologia, fiziologia – s-a putut vorbi de o metoda
stiintifica in psihologie si, incepand din a doua jumatate a
secolului, chiar de o psihologie experimentala. Ca lucrarile lui
Helmhotz, Secenov, Wundt, Flourens, J. Muller – se edifica o
psihologie stiintifica strans legata de fiziologie, utilizand metode
precise de laborator, care au fost perfectionate pana in zilele
noastre. Alaturi de metodele experimentale intrebuintate mai ales
in studiul senzatiilor si reactiilor, metoda psihopatologica introdusa
de Th. Ribot a permis investigatii in domeniul fenomenelor de
memorie, vointa, atentie, sentimente.
Daca psihologia are o scurta istorie, apoi observarea si
studiul fenomenelor psihice au un lung trecut. Antichitatea ne-a dat
“De anima”, tratattul despre suflet al lui Aristotel, care poate fi
considerat ca primul psiholog, asa cum a fost si primul naturalist.
Chiar gandirea filozofica inca mai veche cuprindea reflectii si
observatii despre fenomenele sufletesti. Alaturi de filozofie, arta
medicala era inclinata sa se ocupe si de procesele psihice si sa
inregistreze diferite simptome si manifestari datorate psihicului.
Colectia hipocratica cuprindea un bogat tezaur de observatii de
fiziologie si psihologie si noi utilizam si astazi clasificarea antica a
temperamentelor.
Progresele medicinei, constituirea anatomiei si
fiziologiei – au contribuit din antichitate pana in epoca moderna la
dezvoltarea unei psihologii materialiste.
Studiul fenomenelor psihice fiind cuprins in sistemele
de filozofie, dezvoltarea psihologiei era legata intr-o mare masura
de lupta dintre materialism si idealism care se desfasoara in
decursul intregii istorii a filozofiei si reflecta contradictiile din
sanul diferitelor oranduiri sociale. Astfel, vedem doctrine
materialiste care cuprind idei asupra sufletului – la Democrit si
Epicur _ inabusite mai taziu de speculatii idealiste si mistice ale
stoicilor si neoplatonicilor. Materialismul a favorizat intotdeauna
studiul stiintific al fenomenelor naturale, printre care trebuie sa
consideram si procesele psihice.
Acest materialism este naiv in antichitate, mecanicist si
metafizic in secolele XVII si XVIII si a devenit dialectic in
secolele XIX si XX cu K. Marx si F. Engels.
Numai materialismul dialectic care explica toate
fenomenele din natura prin materie si miscare si considera psihicul
ca o manifestare a materiei superior organizate poate fi baza
filozofica a psihologiei stiintifice.
Aceasta psihologie e constituita astazi pe baza doctrinei
lui I.P.Pavlov care da o explicare materialista integrala tuturor
fenomenelor psihice.
Psihologia stiintifica de azi este rezultatul incercarilor si
sfortarilor facute timp de mai bine de doua milenii de toti
ganditorii – filozofi si oameni de stiinta – care si-au pus intrebari
despre suflet. Cunoasterea acestor conceptii si idei ne poate da o
mai limpede viziune asupra stiintei noastre si asupra scopurilor si
metodelor sale.
S-a urmarit mai ales dezvoltarea unei psihologii
stiintifice materialiste, sau mai bine-zis, a materialismului in
psihologie.
JOHN LOCKE (1632-1704) a fost contemporan, intr-
o parte a vietii lui cu Hobbes, Descartes si Spinoza. El se dezvolta
in acea mare eflorescenta filozofica care corespunde cu
ascensiunea economica si mai tarziu politica a burgheziei engleze.
Viata lui e impletita cu framantarile care au dus la
lovitura de stat din 1688 si la inscaunarea lui Wilhem de Orania pe
tronul Angliei.
Acest eveniment pe care istoricii burghezi l-au numit
“glorioasa revolutie” a fost de fapt rezultatul unui compromis
politic intre “whigs” de partea carora se afla clerul Anglican si o
parte din “tories”.
Dupa expresia lui Marx, lovitura “aduce la putere…pe
mesterii plus-valorii, financiari si capitalisti”. Intre burghezia
engleza si o importanta parte a marilor proprietary de pamant s-a
incheiat acea alianta de lunga durata, prin care Marx si Engels
explicau taria monarhiei in Anglia. Burghezia devine “o parte
constitutive modesta, dar recunoscuta a claselor dominante din
Anglia”. Formula de compromis la care s-a ajuns in 1688 a fost
rezultatul unui secol de lupta intre fortele feudale si monarhice, pe
de o parte, si burghezia, care la un moment dat, reuseste sa
rastoarne monarhia si sa proclame republica sub Oliver Cromwell
si restaurarea Stuartilor, framantarile au continuat si Locke,
angrenat in luptele politice si legat de “whigi” e nevoit sa se
expatrieze de doua ori, mai intai in Franta si apoi in Olanda.
In aceasta epoca, drepturile feudale se desdtrama,
relatiile capitaliste, patrund in agricultura. Ca repercursiuni in
suprastructura societatii, Parlamentul englez voteaza faimoasa
Habeas Corpus Act (1679), care garanteaza (cu ipocrizie, dupa
cum arata Marx) liberatatea individuala, iar in filozofie, gandirea
liberala a lui Hobbes si Locke reflecta noile conditii economice si
sociale si noua definitie a omului.
Locke face parte din burghezia engleza, era fiul unui
avocat. A studiat la Oxford pentru a deveni preot, dar la 26 ani,
paraseste studiile teologicesi imbratiseaza medicina fara a
obtinegradul de doctor, desi scrie cateva opere medicale:
“Anatomia” (1668) si “De arte medica” (1669). In aceasta din
urma lucrare, gasim o afirmatie caracteristica pentru noul spirit de
stiinta: “Nu exista cunostinta (sau adevaruri) demna de acest nume,
decat aceea care duce la vreo inventie noua si utila. Orice alta
speculatie este ocupatia unui netrebnic (e o pierdere de vreme).”
Nevoit sa se expatrieze in cateva randuri din motive
politice, el se intoarce definitive in Anglia abia dupa 1688, cand I
se ofera posturi politice importante, pe care le refuza pentru a se
consacra scrierilor sale.
Opera sa nu este pre considerabila, din punct de vedere
cantitativ, dar cartile lui sunt cruciale in evolutia psihologiei
moderne.
La Locke apar pentru prima oara o serie de probleme
ale unei psihologiii considerate ca stiinta autonoma, cu legile ei
specifice, asa cum se va dezvolta ea mai tarziu pe linia
asociationismului englez. Vom gasi mai tarziu, in secolul al XVIII-
lea, incercarea de a construi o psihologie autonoma, dar dominata
de un spirit filozofic rationalist, pana vom ajunge la empirismul
psihologic stiintific al epocii contemporane.
J. Locke se ocupa relatic tarziu de filozofie si
psihologie. Lucrarile sale sunt, la inceput, de medicina sau de
politica si probleme religioase ca celebra incercare asupra
tolerantei din 1667 sau ca scrierea “Daca statul are dreptul sa
hotarasca lucrurile indiferente in ce priveste cultul religios”, din
1660.
Celebrul sau “An Essay concerning Human
Understanding”, aparut in 1690, a fost precedat de o scriere de
proportii mai mici: “De intellectu humano” (1671), aparuta in
rezumat in limba franceza, cu 17 ani mai tarziu, tiparita de Le
Clerc la Amsterdam, in 1668, si care a contribuit in mare masura la
raspandirea ideilor la Locke pe continent.
Cateva lucrari s-au tiparit postum, dar Locke publica in
1693 “Some Thoughts of the natural Psilosophy”, plina de
observatii fine si de idei noi in ce priveste educatia.
In continoare se vor examina diferite aspecte ale
gandirii lui Locke in legatura cu psihologia: empirismul in
psihologie si inceputurile asociationismului; dualitatea perceptie
externe-perceptie interne; psihologia legata de probleme de limba,
de educatie.
Locke nu abordeaza problemele metafizice, substanta,
material, suflet (probleme de origine aristotelica), pe care le
considera purespeculatii, lipsite de interes, ci cauta sa faca o
adevarata istorie naturala a intelectului omenesc.
Dar “inainte de a ne angaja in acest fel de cercetari –
spune Lock in prefata la “Essay” – este necesarsa ne examinam
propria noastracapacitate, sa vedem care sunt obiectele accesibile
mintii noastre si care sunt deasupra intelegerii noastre”.
Dorinta de certitudine, asa de acuta si la Descartes,
caracteristica spiritului nou, stiintific, in gandirea moderna, il face
sa-si puna problema valorii cunoasterii. “Noi trebuie sa constatam
certitudinea si intinderea cunostintelor omenesti, precum si gradele
credintei, ale opiniei si ale sentimentuluice le putem avea cu
privire la diferitesubiecte ce se prezinta spiritului nostru” (“Essay”,
prefata).
Dar aceasta cercetare nu se face plecand de la logica, ca
la Kant, de la matematica, ca la Spinoza, sau de la metafizica,ca la
Descartes, ci plecand de la psihologie. Cercetarea lui Locke are un
caracter psihologic, mai bine-zis psihogenetic.
Locke isi pune problema initiala:”Cum cunoastem si de
unde vine cunoasterea?” Sau, cu alte cuvinte, prin ce proces psihic
cunoastem lumea exterioara, cum se reflecta ea in noi si cum
intervine procesul perceptiei?
Locke afirma ca toata cunoasterea noastra in legatura
cu natura proine din senzatii. Chiar fenomenele psihice mai
complexe, judecati, rationamente, sunt si ele derivate din senzatii,
nimic nu este in rationament care sa nu fi fost transmis mai inainte
psin simturi.
Elementul primordial, care e la baza cunoasterii, e
asadar, senzatia. Aici Lock recurge la o veche distinctie a lui
Democrit (care se gaseste si la Aristotel) intre calitatile primare si
secundare ale lucrurilor. Ar exista 2 feluri de insusiri, unele
permanente, inerente materiei, inscrise in constitutia ei: soliditate,
duritate, intindere, miscare si altele care sunt legate de felul cum
cunoastem noi material: culoarea, mirosul ale unui obiect.
Calitati primare sunt cele “care sunt cu totul
inseparabile de corp, oricare ar fi forma acestuia, astfel ca in toate
alterarile si schimbarilepe care corpul le sufera si oricare ar fi forta
ce se aplica asupra lui, el pastreaza constant aceasta insusire; iar
simtul o gaseste intotdeauna in orice particular a materiei care are
un volum sufficient de mare pentru a fi perceputa si mintea o
considera inseparabila pe acea particular a materiei…Acestea sunt
calitatile corpurilor pe care le numesc originare sau primare si dupa
cum oricine poate observa, produc in noi ideisimple; ele sunt
anume:soliditatea, intinderea, forma, miscarea sau repausul si
numarul”. Iar in al doilea rand, aceale calitati care in realitatenu
sunt nimic in obiectele insesi, ci sunt doar puteri de a produce in
noi senzatii variate, precum sunt: culorile, sunetele, gusturile, le
numesc calitati secundare.”
Dar si unele si altele, si calitatile psimare si secundare,
se cunosc tot prin senzatii. Toate cunostintele noastre despre lumea
exterioara provin din senzatii, din experienta individului inceputa
in frageda copilarie. Nu exista un alt mod de cunoastere. Senzatiile
vin din experienta si nu exista elemente innascute in noi.
Spre deosebire de Descartes, care admitea trei categorii
de idei – innatae, adventiciae, a me ipso factae – Locke declara ca
nu exista idei innascute si ca toata cunoasterea provine din
experienta, din senzatii. “Asadar, sa presupunem ca mintea este,
dupa cum se spune, ca o hartie alba, pe care nu e scris nimic si care
este lipsita de orice ideecum ajunge ea sa dobandeasca un continut
de idei? Cum ajunge ea la acea mare cantitate a lor, a carei
varietate infinita, imaginatia mereu agitata si neinfranta a omului, o
inchipuire aproapecu o nesfarsita fantezie? De unde are ea tot
materialul ratiunii si al cunoasterii? Din experienta. Pe aceasta se
bazeaza intreaga noastra cunoastere si tot din aceasta deriva ea in
ultima instanta.”
De la Locke vor exista doua tendinte si doua curente cu
privire la perceptie: un current nativist, al ideilor innascute, cu
caracter reactionary, medieval si scolastic, si altul, empirist, care
deriva cunoasterea din experienta si din senzatie.
Daca ar exista idei innascute, spune LOCKE, atunci toti
oamenii ar avea aceleasi idei, toate experientele, toate perceptiile,
toate reprezentarile ar fi uniforme si la toti oamenii ar exista un fel
de simt general uman legat de natura omeneasca, in general;ori,
vedem ca fiecare om are o alta experienta, o alta acumulare de
perceptii.

In cartea I Locke combate ineismul:


“ Sunt oameni care considera drept adevar incontestabil ca
exista unele principii, unele notiuni primitive numite si actiuni
commune, fixate si gravate, pentru a ne exprima astfel, in sufletul
nostru, pe care acesta le primeste inca din prima clipa a existentei
sale si le aduce pe lume o data cu el. Daca as avea de-a face cu
cititori desprinsi de orice prejudecata, pentru a-I convinge de
caracerul fals al acestei presupuneri, nu ar trebui sa le arat decat ca
oamenii pot dobandi toate cunostintele pe care le au prin simpla
folosinta a facultatilorlor naturale, fara ajutorul nici unei impresii
innascute si ca ei pot ajungela o totala certitudine in privinta unor
lucruri, fara a avea nevoie de nici una dintre acestenotiuni naturale
sau principii innascute”.
Argumentul ineist “cade de la sine, deoarece daca, in
definitive, ar fi adevarat ca exista unele adevaruri asupra carora
orice minte omeneasca este de accord, aceastanu dovedeste ca ele
sunt innascute, din moment ce ar fi o alta calepe care sa se
dovedeasca cum ajungoamenii la acest acordasupra lucrurilor”.
Al doilea argument cu care combate Locke ineismul, il
gaseste in psihologia copilului. E pentru prima oara cand
psihologia,care pana atunci era rationalista si dogmatica, care se
ocupa de om in general, se ocupa de psihologia copilului si chiar si
de psihologia anormalului, cercetand specificul lor. Daca ar exista
idei innascute – spune Locke – atunci ar insemna ca de la primele
saptamani, copilul sa aiba isei formate:
“De la inceput affirm ca este evident ca toti copiii si idiotiinu
au nici cea mai mica banuiala sau notiune despre ele si faptul
acesta este sufficient pentru a distruge acea recunoastere universala
care trebuie sa fie in mod necesar corespunzatoare adevarurilor
innascute…Asadar, daca copiii si idiotii au suflet si constiinta in
care aceste impresii sa fie tiparite, ei ar trebui in mod necesar sa le
inteleaga si sa le recunoasca, si de vreme ce nu fac aceasta, este
evident ca nu exista asemenea impresii. Iar daca nu sunt notiuni in
mod necesar intiparite, cum ar putea ele sa fie innascute?”
Locke face psihologie comparata cand invoca cazul
infirmilor intelectuali, ai idiotilor, pentru a respinge doctrina
ideilor innascute si astfel are si intuitiadezvoltarii ulterioare a unei
psiho-patologii.
Notiunea de spatiu provine din experienta, se invata
treptat, cu incetul. Copiii mici intind mana ca sa apuce luna care le
se pare un obiect apropiat. Tot asa si in ce privestenotiunea de
timp. “Ca notiunea pe care o avem despre durata si succesiune vine
din reflectia pe care o facem asupra acestei succesiuni de idei pe
care le vedem aparand una dupa alta in mintea noastra, este un
lucru care ni se pare ca reiese in chip evident din faptul ca noi nu
avem nici o percepere a duratei decat considerand aceste
succesiuni de idei care se urmeaza unele dupa altele, in intelectul
nostru.”
Ca si notiunea de spatiu sau de timp, toate calitatile
“primare” provin tot din experienta – cauzalitatea, finalitatea,
necesitatea.
Locke nu putea sa cunoasca elementele innascute,
mostenite, de care avea sa vorbeasca mai tarziu I.P. Pavlov, nu
putea deosebi elementele neconditionate de cele conditionate.
Desigur Locke greseste cand afirma ca nu exista elemente
transmise, ca totul se capata prin experienta, ca el combatea atunci
doctrina ideilor innascute care erau considerate ca forme imuabile
ale cunoasterii.
Doctrina ideilor innascute avea un caracter conservator
si reactionary, asa cum va avea mai tarziu si mendelo-
morganismul, afirmand predominanta elementelor dobandite prin
ereditate. Locke se dovedeste un filozof progresist, luptand in
conditiile epocii sale impotriva acestei tendinte reactionare in
psihologie.
Punanad senzatia la baza cunoasterii, Locke ajunge la
concluzii materialiste. Contactul sensorial e contactul direct cu
realitatea, cu realitatea ce exista independent de noi.
“Simturile noastre in contact cu obiectele sensibile
particulare, fac sa patrunda in minte mai multe perceptii distincte
ale lucrurilor, care corespund cailor diferite pe care le-au urmat
aceste obiecte spre a atinge simturile; si astfel ajungem la acele
idei ce avem despre tot ce numim calitati sensibile. Iar acest
insemnat izvor…eu il numesc senzatie.”
Locke nu are nici o indoiala asupra existentei lumii
exterioare – ca Descartes – si nu are nevoie de un alt garant al
acestei certitudini in afara de intellect, ca acesta. Facultatile noastre
nu sunt create pentru o cunoastere perfecta (Locke afirma ca
substanta, material in general e incognoscibila, de aici abateri
agnostice) dar el ne ajuta in conduita practica, la satisfacerea
trebuintelor noastre.
Locke nu vorbeste numai de senzatie, desi senzatia sta
la baza cunoasterii, ci si de perceptie, gandire, vointa, sentimente.
Dupa Locke, avem doua izvoare de cunoastere:
cunoasterea prin senzatii, prin simtul extern si alaturi de acest simt
externavem si simtul intern sau reflexia.
“ Al doilea izvor din care experienta procura
intelectului idei, este perceptia operatiunilor propriei noastre minti,
inauntrul nostru, aplicata ideilor pe care ea le-a primit; cand
sufletul incepe sa reflecteze asupra lor si sa le considere, atunci
aceste operatiuni ii aduc intelectului o alta serie de idei care nu-I
puteau veni de la lumea din afara. Astfel sunt: perceptia, gandirea,
indoiala, credinta, ratiunea, cunoasterea, vointa. Fiecare poseda in
el intreg acest izvor al ideilor; cu toate ca aceasta facultate nu este
un simt intrucat nu are nici o legatura cu obiectele externe, totusi
este foarte asemanatoare simturilor si poate fi numita provizoriu
“simt intern”.
Notiunea de simt intern e destul de putin clara in
gandirea lui Locke. Desigur, e vorba de constiinta propriei noastre
functii psihice, reflexia fiind insusirea de a reflecta propriile
noastre procese sufletesti, un simt al subiectivitatii noastre
generale. Alta data ea pare a se confunda cu logica pura, fara
contact cu realitatea. In acelasi timp, simtul intern al lui Locke
constituie un procedeu de analiza, o metoda psihologica care duce
la procedeul introspectiunii atat de intrebuintata in tot secolul al
XIX-lea si pana azi, cu toate devierile puse in slujba unei
psihologii idealiste si nestiintifice. “Simtul extern” a dus la
inflorirea psihologiei materialiste al sec al XVIII-leasi mai tarziu la
dezvoltarea unei psihologii stiintifice.
Cu 12 secole mai inainte, Sf. Augustin in Confesiunile
sale, a practicat autoanaliza, introspectia cum se spune azi,
urmarind mai ales problemele morale, pe cand Lock este un analist
pentru care primeaza cunoasterea si care intrebuinteaza in
cercetarea sa o metoda apropiata de analiza intrebuintata in chimie
de contemporanii sai, Boyle si Sydenham.
Daca ideile au doua izvoare – “lucrurile materiale
exterioare care sunt obiecte ale senzatiei, si operatiunile propiei
noastre minti inauntrul careia ele sunt obiecte ale reflexiei,
singurele origini de la care pornesc ideile noastre” – apoi in ce
priveste complexitatea lor, ideile sunt de doua categorii.
Locke distinge idei simple si idei complexe. Ideile
simple provin din simturi (unul sau mai multe), ideile complexe
sunt compuse din ideile simple prin activitatea spiritului nostru,
prin combinare, compunere si abstractie.
Ideea simpla este elementul ireductibil al vietii
sufletesti, din care, prin combinatii, rezulta toate celelalte
fenomene psihice. Acest atomism psihic a fost insusit de toata
scoala empirista engleza asociationista pana la Stuart Mill,
Spencer, Bain.
Exista idei simple provenite dintr-un singur simt
(culorile, gusturile, sunetele, etc.) si idei provenite din mai multe
simturi, cum sunt ideile de spatiu (senzatii vizuale unite cu senzatii
tactile), figura, miscare, repaus si mobilitate, precum exista si idei
simple proveite din senzatie si reflexie in acelasi timp, cum e ideea
de existenta, durata, numar.
Ideile complexe sunt combinate ale ideilor simple. Ele
cuprind doua grupe: una in care ideile simple se imbina in ideea
unui lucru unic (ideea de om de exemplu) si alta in care ideile
combinate continua a reprezenta obiecte distincte, desi unite (ideea
de relatie)

Prima grupa cuprinde doua clase:


1. ideile de moduri care sunt acelea ale lucrurilor ce nu pot
subzita prin ele insele (un triunghi, un numar)
2. ideile de substanta care sunt acelea ale lucrurilor sau fiintelor
care pot subzita prin ele insele (ideea de om)
Dintre ideile complexe fac parte si cele rationale. Toate
lucrurile se pot infatisa in aproape o infinitate de relatii. Locke
deosebeste ideile ce contin relatii intre lucruri de acelea ce contin
relatii intre idei.
Ideile abstracte fac si ele parte dintre ideile complexe (ideea
de infinit, de putere).
Prin explicarea proceselor mai complexe cu ajutorul altora
simple, Locke deschide drumul scolii asociationiste. Ignorand
aspectul dynamic al proceselor psihice, asociationismul admite o
completa pasivitate a spiritului omenesc, limitat numai la primirea
impresiilor din afara. Conceptia ca spiritul omenesc incepe prin a fi
“tabula rasa”, virgin, ca o hartie nescrisa pe care in urma se inscrie
experienta, pasivitatea aceasta a psihicului, lipsit de orice
reactivitate proprie, e contrara atat conceptiei reflexive a lui
Descartes, cat si psihologiei stiintifice de mai tarziu. Pasivitatea
aceasta a spiritului se vede si in comparatiile utilizate de Locke:
constiinta e comparata cu o oglinda, memoria cu ceara (pe care se
intiparesc impresiile), ideile si amintirile cu picturi, formarea
asociatiilor cu batatorirea unui drum.
In filozofia limbajului, Locke are aceeasi metoda analitica –
intelesul frazei rezulta din intelesul ideilor care sunt legate
impreuna. Limbajul e in stransa legatura cu gandirea si e pus in
serviciul relatiilor sociale, de aceea limbajul oglindeste viata si
obiceiurile popoarelor. Erorile se datoreaza, in mare parte,
limbajului. De multe ori sub acelasi cuvant se ascund intelesuri
diferite, de aceea e nevoie a deosebi elementul logic al limbajului
de cel psihologic si intr-un fel, istoric.
Analiza ideilor da un raspuns si la faimoasa problema a
universalelor. Locke e nominalist. Ideea generala e o colectie de
idei simple, legate de un nume. Dar ideile generale au totusi, ca si
ideile simple, o valoare reprezentativa. Combinarea mai multor
idei simple nu se facew in mod arbitrar si la intamplare, ci se tine
seama de anumite conditii si de anumite legi sau obiceiuri care ne
fac sa alegem o anumita combinatie, dintre mai multe posibile.
Locke distinge ideile generale care au o valoare de cunoastere si
cele care rezulta dintr-o fantezie individuala.
In ce priveste celelalte fenomene psihice, Locke recurge la
clasificarea aristotelica: sunt doua mari si principale actiuni ale
sufletului, puterea de a gandi si vointa sau puterea de a voi, adica
inteligenta si vointa.
Sentimentul nu e o facultate independenta, ci fiind perceput
prin senzatii si reflectii in acelasi timp, tine de amandoua.
Sentimentul joaca un rol importantin stabilirea asociatiilor.
Legaturile dintre idei pot fi favorizate sau stanjenite datorita
sentimentului care a insotit cunoasterea. Acestui fapt se datoreaza
simpatiile si antipatiil;e inexplicabile.
Locke admite doua calitati afective fundamentale: placerea si
durerea, celelalte sentimente si pasiuni sunt combinatii de aceste
doua. Astfel sunt: iubirea, ura, dorinta, bucuria. Sentimentele se
unesc atat cu ideile care vin din senzatii, cat si cu cele care provin
din reflectie.
Sentimentul e una din acuzale erorii. Adeziunea noastra la o
afirmatie este inraurita adesea nu numai de prejudecati si de
autoritate, dar si de sentimente si pasiuni. Gandirea noastra se
abate in directia pasiunilor.
Aceeasi impresie, la grade diferite, poate provoca uneori
placerea, alteori durerea. Durerea e sentimentul de alarma biologic
pentru un organ sau pentru intreg corpul care ne face sa ne
indepartam de un obiect vatamator inainte ca sa ne primejduiasca
viata.Sentimentul mai are o caracteristica. “El umple capacitatea
ingusta a sufletului nostru in asa fel, incat cu greu lasa sa patrunda
in el vreo gandire a lucrurilor absente.” Nu putem simti decat un
singur sentiment se placere sau de durere, intr-un moment dat.
Asociatiile de sentimente joaca un rol important in educatie.
Ideile despre educatie ale lui Locke sunt cuprinse intr-o serie de
scrisori, trimise din Olanda, unde se refugiase din cause politice
prietenul sau Edward Clark of Chipley, care avand copii si
nefiind multumit de metodele pedagogice ale vremii, ii ceruse lui
Locke sfaturi in aceasta privinta.
Locke combate formalismul sec si pedant al invatamantului
de la acea vreme si cere sa I se arate tanarului “lumea asa cum este,
inainte de a iesi in lume.”
Educatia trebuie sa se faca in spirit realist, tanarul trebuie sa
fie pregatit pentru viata: “e cu mult mai de folos a sti sa judeci
exact oamenii… decat a vorbi latineste si greceste.”
Copilul trebuie sa capete “cunostinte practice pentru viata si
o putere potrivita rangului sau, apoi sa fie om de valoare, apoi sa
fie om de valoare conform pozitiei pe care o are si sa fie folositor
tarii sale.”
Locke cere sa I se dea copilului educatie, nu cum facea
scoala de atunci, o instructie artificiala. Invatatura trebuie sa fie pe
planul al doilea fata de educatie si educatia trebuie sa tinda la
stimularea virtutiilor, la formarea omului independent, capabil sa
se conduca singur.
Caracterul practice si individualist al burgheziei in
ascensiune se vede usor si in ideile pedagogice ale lui
Locke.Educatia trebuie sa socializeze individul potrivit valorilor
clasei sale, si Locke e filozoful burheziei engleze din secolul al
XVII-lea. De aceea Locke e contra educatiei care se da fiilor de
nobili, constand mai ales in lucruri inutile d.p.d.v. practice (scrima,
calarie, muzica, etc.).
“Puterea cea mare a unui educator este de a pune in buna
randuiala puterea elevului, a-I forma spiritul, a sadi in el obisnuinte
bune si principiile virtutii si ale intelepciunii, a-I deschide incetul
cu incetul, o privire asupra omenirii, a-l atrage spre iubirea si
imitarea a tot ce este deosebit si vrednic de lauda si, in urmarirea
acestui ideal, sa-I dea putere, sarguinta si zel.”
Locke e pentru invatarea limbilor moderne si contra invatarii
limbilor moarte. “Noi invatam limbi pentru zilnicul contact cu
societatea si pentru impartasirea gandurilor in viata obisnuita.” Si
“poate sa fie ceva mai ridicol decat sa vezi cum un tata isi
cheltuieste banii proprii si timpul fiului sau ca sa-l ocupe cu
invatatrea limbii latine, pe cand el tot in acea vreme il creste pentru
o cariera practica, in care tanarul nu va avea nevoie de latineasca?”
Pe langa limbile moderne, Locke recomanda si invatarea
contabilitatii. In ce priveste metodele de educatie, Locke e contra
pedepselor corporale. Educatia engleza intrebuinta bataia in sec. al
XIX-lea.
Locke se ridica cu indignare impotriva bataii. El vorbeste de
Barbara “educatie a nuielii” si afirma ca “o atare dosciplina de
sclav naste un caracter de sclav”. Pe timpul lui, bataia era in mod
obisnuit intrebuintata “obisnuitul drum, comod si scurt, al
corectiunii si al nuielii – unicul mijloc de disciplinare pe care il
cunosc de obicei educatorii, sau care le vine mai curand in minte –
este cel mai impropriu pentru scopurile educatiei.”
Locke pune psihologia la baza educatiei. Actiunea
educatorului se va conduce de cunoasterea sufletului copilului.
Stimularea anumitor stari afective e parghia educatiei.
“Stima si dispretul sunt cele mai puternice imbolduri pentru
cel ce a invatat o data sa le pretuiasca. Daca am adus copiii pana
intr-atata ca pot pretui numele bun, ca se tem de rusine si cauta
onoarea, atunci am asezat in ei adevarate temelii.”
Educatia trebuie sa nu fie teoretica si sa procedeze prin
exemple. Educatia trebuie sa fie placuta pentru copil si trebuie sa-I
dezvolte si trupul si sufletul. Din acest punct de vedere, Locke e
unul din initiatorii educatiei fizice: “Trebuie sa fim siguri ca ei
(copiii) sunt pe adevarata cale, atunci cand afla placere in
infaptuirea de lucruri vrednice de lauda si cand exercitiile
folositoare ale corpului si ale spiritului fac, prin variatia lor;
cultivarea lor e o continua serie de distractii care sa le
improspateze mereu partea cea ostenita a sufletului.”
Aceasta pedagogie se bazeaza pe o ascutita observatie a
copilului care face din acest ganditor unul din marii precursori in
psihologia infantila.
Conceptia lui Locke in psihologie are aspecte materialiste
prin senzorialismul lui, prin importanta care o da analizatorilor,
prin afirmatia ca toata cunoasterea prvine din lumea materiala si
prin lupta impotriva nativismului, unde isi gaseau refugiu toate
ideile teologice (Dumnezeu, miracolul). De altfel, orice clasa in
ascensiune preconizeaza o filozofie materialista, dizolvand astfel
vechile raporturi sociale impotriva carora lupta, si Locke e
exponentul ideologic al burgheziei engleze care lupta impotriva
feudalitatii. Studiile de medicina facutein tinerete si interesul
pentru stiinta pozitiva, prietenia cu Boyle si Sydenham, chimisti si
fizicieni, il influenteaza in aceasta directie. Metoda analitica in
cercetarea cunoasterii omenesti si explicarea compusului prin
simplu erau procedee intrebuintate in stiintele naturii. De aici
caracterul mecanicist al asociationismului la Locke, care e un fel
de combinatie de atomi mintali, ignorandu-se spontaneitatea
psihicului.
Conceptia sa despre educatie e prima incercare de a construi
pe o baza psihologica o noua disciplina, care va deveni mai tarziu
pedagogia si psihologia stiintifica a educatiei.”

CUPRINS:
• Introducere – prezentarea psihologiei
ca stiinta

• John Locke si viata politica

• Senzatia – legatura dintre om si


natura

• Simtul – procedeu de introspectie


intern

• Filozofia limbajului

• Utilizarea clasificarii aristotelice


privind calitatile afective
fundamentale

• Metode de educatie

• Concluzii

• Bibliografie