Sunteți pe pagina 1din 3

1. Noţiuni de anatomie.

Faringele are forma unui tub muscular cu dimensiunea de 12-13 cm la adulţi,


se îngustează progresiv dinspre superior spre inferior şi este divizat în trei etaje
principale: nazofaringele, orofaringele şi hipofaringele (vezi figura 1).Toate cele trei
etaje au o comunicare anterioară cu structuri învecinate. Faringele are o tunică
musculară compusă din două straturi, iar interior este tapetat de mucoasă.
Nazofaringele (numit şi epifaringe, cavum şi rinofaringe) se întinde de la baza
craniului superior până la nivelul unui plan imaginar care trece prin palatul moale.
Elemente anatomice importante de la nivelul acestui compartiment sunt: anterior –
orificiile coanale pe unde comunică cu fosele nazale, superior plaşeul sinusului
sfenoidal. La nivelul peretelui lateral se deschide orificiul faringian al tubei auditive
(trompa lui Eustachio) de formă triunghiulară iar posterior acestui ostium găsim o
depresiune numită fosa lui Rosenmüller cu tonsila tubară. Acest reper anatomic
prezintă importanţă deoarece reprezintă locul de debut al neoplasmului de rinofaringe.
La unirea peretelui superior cu cel posterior se află tonsila faringiană. Mucoasa
rinofaringelui este de tip respirator, cilindric-ciliată.
Orofaringele (bucofaringe sau mezofaringe) se întinde de la nivelul unui plan
orizontal care trece prin platatul moale până la nivelul marginei superioare a epiglotei.
Raporturile anatomice ale bucofaringelui sunt: anterior cu cavitatea bucală,
comunicarea fiind realizată prin istmul bucofaringian, posterior cu fascia
prevertebrală şi corpurile vertebrelor cervicale 2 şi 3; lateral intră în raport cu spaţiul
laterofaringian unde se găsesc arterele carotide, vena jugulară internă, noduri limfatice
şi nervii cranieni IX, X, XI şi XII. La nivelul peretelui lateral al orofaringelui se află
tonsila palatină conţinută în loja tonsilară formată dintr-un pilier anterior şi unul
posterior; superior tonsilei palatine se află fosa supratonsilară cuprinsă între pilierul
anterior şi posterior. Mucoasa orofaringelui este de tip stratificat pavimentos
necheratinizată.
Hipofaringele (sau laringofaringe) se întinde de la nivelul marginei superiore a
epiglotei la nivelul limitei inferioare a cartilajului cricoid şi comunică anterior cu
laringele. Inferior, hipfaringele se continuă cu esofagul, limita fiind reprezentată de
sfincterul esofagian superior. Raporturile hipofaringelui sunt: anterior cu coroana
laringiană şi faţa posterioară a laringelui, lateral cu artera carotidă comună, vena
jugulară internă şi nervul X, posterior cu fascia prevertebrală şi corpurile vertebrelor
cervicale III până la VI. La nivelul peretelui lateral se formeză două şanţuri numite
sinusuri piriforme. Mucoasa hipofaringelui este de tip stratificat pavimentos
necheratinizată.
Vascularizaţia faringelui. Artera carotidă externă prin ramurile ei asigură
aportul sanguin , iar drenajul venos este realizat de vena jugulară internă. Drenajul
limfatic este asigurat de nodurile limfatice ale lanţului jugular – grupurile jugular
superior, mijlociu şi inferior.
Inervaţia faringelui. Motricitatea musculaturii faringiene se află sub controlul
nervilor cranieni glosofaringian (IX) şi vag (X). Inervaţia senzitivă este asigurată de
trigemen pentru nazofaringe, de glosofaringian pentru orofaringe şi vag pentru
hipofaringe.

2. Noţiuni de fiziologie.
Funcţiile principale ale faringelui sunt: deglutiţia, funcţia senzorială, funcţia
imunologică, funcţia respiratorie, funcţia fonatorie.
Deglutiţia este un act reflex, declanşat de bolul alimentar ajuns la nivelul bazei
limbii şi care se desfăşoară în mai multe etape:
• închiderea comunicării cu nazofaringele prin ridicarea vălului moale;
• laringele este deplasat antero-superior sub baza limbii, iar epiglota acooperă
coroana laringiană;
• adducţia corzilor vocale;
• în acest mod bolul alimentar trece prin sinusurile piriforme;
• sfincterul esofagian superior se relaxează iar muşchii constrictori propulsează
bolul în esofag.
Funcţia respiratorie. Faringele constituie o răspântie la nivelul căilor aeriene
şi digestive superioare şi participă alternativ la ambele funcţii: în timpul pasajului
aerului inspirat sau expirat prin rino- şi orofaringe deglutiţia este inhibată.
Funcţia senzorială, perceperea gustului se realizează atât la nivelul papilelor
linguale gustative cât şi prin receptori de la nivelul orofaringelui. Senzaţiile gustative
fundamentale sunt: dulce, sărat, acru (percepute la nivel lingual) şi amar (perceput
faringian). Senzaţiile gustative din cele două treimi anterioare ale limbii sunt culese
de nervul coarda timpanului (ram din facial) care se anostomozează cu lingualul (ram
din trigemen), iar cele din treimea posterioară sunt recepţionate de IX şi X. Aroma
specifică a variatelor alimentelor este însă percepută de către filetele nervului olfactiv.
Funcţia imunologică este asigurată de ţesutul limfoepitelial grupat în aşa-
numitul inel al lui Waldeyer şi care cuprinde: tonsila faringiană, tonsilele palatine,
tonsila tubară, tonsila linguală de la baza limbii. Funcţiile de supraveghere
imunologică specifice tonsilelor sunt următoarele:
• tonsilele produc limfocite;
• la nivelul lor se realizează expunerea limfocitelor de tip B şi T la antigenii
uzuali şi în acest mod se asigură producţia de limfocite mesager şi limfocite cu
memorie;
• plasmocitele de la nivel tonsilar secretă toate tipurile de imunoglobuline;
• limfocitele imunoactive de la nivel tonsilar pătrund în torentul sanguin şi
limfatic.
Funcţia fonatorie. Cavitatea bucală, faringele şi limba sunt importante în
vocea articulată şi în realizarea timbrului specific al vocii prin modularea sunetului
fundamental emis la nivelul corzilor vocale.