Sunteți pe pagina 1din 15

Tulburările de voinţă

Voinţa – funcţia psihică ce mijloceşte actualizarea şi realizarea


intenţiilor, prin organizarea acţiunilor şi structurarea deciziilor, fiind
strâns legată de motivaţie (ansamblul impulsurilor interne, cu nivel
energetic şi tensional specific, modelat socio-cultural, cu rol
declanşator al acţiunii).

Tipul de Suport Manifestări Circumstanţe


tulburare motivaţio psihopatologice de apariţie
nal
Anumite tipuri
Hiperbulia Precis Creşterea forţei voinţei, de personalităţi
cu caracter global
Hiperbulia Precis Nivel foarte ridicat Psihoze
delirantă
Hiperbulia Precis Se desfăşoară pe
Toxicomanii
electivă anumite sectoare,
Nevroze obsesiv-
domenii de activitate fobice
Hipobulia Pierdut Diminuarea forţei voinţei, Tulburări
globală scăderea capacităţii de nevrotice
acţiune, motivaţia e
Toxicomanii
slabă sau absentă, deşi Oligofrenii
conştiinţa nu e
Sindroame psiho-
modificată şi operaţiile organice cronice
gândirii sunt intacte Demenţe
Stări maniacale
(secundar
incapacităţii de
concentrare,
excitabilităţii şi
agitaţiei psiho-
motorii)
Hipobulia Pierdut Incapacitatea de a face Nevroza
electivă faţă situaţiilor fobogene obsesiv-fobică
sau obsesiilor
Abulia Pierdut Scădere maximă a forţei Depresii psihotice
voinţei şi pierderea Schizofrenie
aproape totală a Oligofrenii severe
iniţiative şi capacităţii de Demenţe
acţiune avansate
Impulsivitatea Pierdut Motivaţia este modificată Tulburări de
de impulsuri puternice, personalitate
presante care se impun (impulsiv-
conştiinţei şi determină explozivă)

1
trecerea la act, în timp Tulburări
ce forţa voinţei e scăzută nevrotice
Stări reactive
Psihoze (raptus)

Parabulia Destructurat Scăderea forţei voinţei e Schizofrenie


determinată de Nevrozele
dezorganizarea motorii
sistemului voliţional prin (generată de
sentimente ambivalente, afecţiuni
dorinţe bizare, ca şi simultane,
consecinţe ale disocierii parazite)
ideo-afective
Fig. 1. Clasificarea tulburărilor de voinţă

Tulburările de conştiinţă

Conştiinţa – viaţa psihică la un moment dat, modelarea


experienţelor prezente se realizează în raport cu existenţa anterioară,
proiecţiile în viitor, sistemul axiologic, identitatea unică a subiectului.
Se disting două planuri: câmpul conştiinţei care integrează subiectul în
lume, permiţând adaptarea şi raportarea la ceilalţi, şi conştiinţa de sine
ca sentiment al propriei identităţi.

Tulburările câmpului de conştiinţă

Se disting următorii parametrii de clasificare:


• Dezinteresul faţă de lumea exterioară (subiectul înţelege
greu ce se petrece în jurul său, atenţia fluctuează,
acţionează fără să se raporteze la situaţia reală)
• Dezorientarea (ca o consecinţă a dezinteresului)
• Incoerenţa (conduita pacientului devine neinteligibilă)
• Dificultăţi în gândire şi amnezie consecutivă stării
confuzionale
• Tulburări mnezice – afectează capacitatea de fixare şi
conservare.

1. Tulburările clarităţii şi capacităţii de integrare a


câmpului de conştiinţă (tulburări cantitative, tulburări ale
vigilităţii) – nu sunt productive, dar se însoţesc, o dată cu creşterea în
intensitate, de tulburări vegetative.
a. Obtuzia – bradipsihie cu hipoprosexie spontană, procesele gândirii
pierd din supleţe, parafazii, lentoare în înţelegera întrebărilor şi

2
formularea răspunsurilor.
b. Hebetudinea – desprindere de realitate, subiectul o percepe ca
fragmentată, se însoţeşte de perplexitate şi indiferenţă.
c. Torpoarea – bradikinezie (încetinirea mişcărilor), hipobulie,
scăderea afectivităţii, uşoară dezorientare cu stări de somnolenţă.
d. Obnubilarea – hipoprosexie severă, dificultăţi mnezice mixte,
creşterea pragurilor senzoriale, dificultăţi de înţelegere şi sinteză.
Răspunsurile pot fi mai precise dacă stimulii cresc în intensitate.
e. Stuporul – inhibiţie psiho-motorie de intensitate severă (mutism,
akinezie, negativism alimentar). Pacientul reacţionează doar la stimuli
foarte puternici, nu înţelege contextul în care se află sau întrebările
care I se adresează. Mimica sa este inexpresivă sau exprimă anxietate,
atitudinea este inertă, dar opune rezistenţă la mişcările provocate.
f. Soporul – stare de somnolenţă patologică, contactul cu mediul
este dificil, întrerupt de perioade de somn.
g. Suspendarea completă a conştiinţei – suspendare a
funcţiilor relaţionale, cu păstrarea funcţiilor vegetative care sunt alterate în
diverse grade, spre deosebire de somn. Apare în criza epileptică, lipotimie,
sincopă, comă.

2. Tulburările structurii câmpului de conştiinţă (tulburări


calitative)
a. Îngustarea câmpului de conştiinţă – focalizarea asupra
unei idei, amintiri, acţiuni etc., de care subiectul nu se poat detaşa.
Conştiinţa nu poate cuprinde întreaga experienţă prezentă, în afară de
cea cu răsunet afectiv (psihotraumatizantă). Prin caracterul său de
neadecvare la situaţia obiectivă, duce la deformarea relaţiei cu
realitatea.
b. Starea crepusculară – modificare a clarităţii câmpului de
conştiinţă în diverse grade, cu îngustarea acestuia, cu menţinerea unei
activităţi automate, dar neobişnuite şi fără legătură cu preocupările
anterioare ale subiectului faţă de care acesta va prezenta amnezie
totală, parţială sau lacunară, în funcţie de modificarea vigilităţii.
Debutează şi se sfârşeşte brusc. Subiectul trăieşte o stare de
derealizare, pe fondul căreia se pot grefa deliruri şi halucinaţii, precum
şi modificări ale afectivităţii (exaltare, anxietate, disforie).
Comportamentul pacientului se poate modifica considerabil (agitaţie,
fugă, agresivitate, potenţial homicidar). Apare în epilepsia de lob
temporal, beţia patologică, stări reactive. Tulburarea disociativă
isterică – pierdere parţială sau completă a integrării situaţiei prezente
între amintiri, afectând conştientizarea identităţii, a senzaţiilor şi
controlul mişcarilor în diverse grade (variind de la o oră/zi la alta).
Starea crepusculară isterică – experienţă semiconştientă de
depersonalizare şi stranietate, centrată pe o idee fixă (un eveniment
marcant, o psihotraumă pe care subiectul nu şi-l aminteşte în starea de
veghe, deoarece memoria îl reprimă). Sindromul Ganser,

3
pseudodemenţa isterică, psihoza isterică – pe fondul unei stări
crepusculare pacientul nu recunoaşte realitatea, dă răspunsuri
alăturea, absurde, în timp ce înţelegerea întrebărilor se păstrează.
c. Starea confuzională – Tulburare globală a funcţionării
cerebrale (encefalopatie), cu slăbire şi disociaţie intelectuală, poate fi
însoţită de delir, agitaţie sau inerţie motorie, cu caracter tranzitoriu.
Debutul este brutal sau lent, caracteristică fiind ruptura
comportamentului actual de comportamentul anterior al bolnavului.
Procesele gândirii pierd în intensitate, activitatea perceptivă este
deficitară, atenţia nu poate fi fixată, orientată, menţinută, memoria
este global tulburată. Diminuarea proceselor de analiză şi sinteză duce
la dezorientare spaţio-temporală şi allopsihică, cu păstrarea identităţii
personale. După episodul confuzional, se produce o lacună importantă
şi durabilă în memoria subiectului. Anxietatea poate creşte în scurtele
perioade de luciditate. Mimica este perplexă, absentă, iar limbajul este
ezitant, incoerent. Gesturile sunt stângace, iar scrierea este
perturbată. Comportamentul poate fi caracterizat prin lentoare, chiar
stupor, sau agitaţie haotică, cu oscilaţii bruşte între aceste extreme.
Apare în: afecţiuni intracraniene, stări febrile, alcoolism, toxicomanii,
intoxicaţii medicamentoase, profesionale şi alimentare, afecţiuni
endocrine, stări de şoc, boli sanguine, psihoze post-partum,
schizofrenie, manie, depresie, demenţe.
c1.Onirismul – stare de vis patologic, ocazional inserat în starea
confuzională, un vis în acţiune care invadează realitatea pacientului,
modificând comportamentul acestuia. Apar halucinaţii vizuale, haotice,
auditive, cenestezice, tactile, cel mai adesea neplăcute. Pacientul
trăieşte aceste halucinaţii cu anxietate, încercând să scape de ele prin
agitaţie, fugă. În funcţie de prezenţa sau absenţa acestui fenomen
patologic, se disting: starea confuzională simplă (perplexitate, pasivitate,
bradipsihie, mai apropiată de obtuzie) şi starea confuzo-
onirică/delirium (agitaţie, fenomene psihotice productive – delir,
halucinaţii).
c2. Oneiroidia – amestec de realitate şi vis, la care pacientul doar
participă. Înlănţuirea halucinaţiilor şi interpretarea realităţii prin vis au
o anumită coerenţă şi sunt mai sistematizate. După episod pot apărea
dismnezii, dar niciodată amnezie completă.
c3. Starea amentivă – stare confuzională de maximă intensitate,
în prim plan este incoerenţa, pacientul este dezorientat, agitat,
limbajul este incoerent, cu caracter paroxistic. Pot apărea stări
catatonice sau stuporoase.
c4. Delirul acut – sindrom confuzional foarte grav, poate fi de mai multe
forme: oniric (halucinaţii vizuale şi auditive, scene terifiante, anxietate
puternică); confuzie (variabilă, conştiinţa se poate modifica de la un
moment la altul); stări de agitaţie (cu agresivitate, excitabilitate psihică,
tentative de suicid sau homicid, insomnii totale); sitiofobia (intensă şi totală,
agravează deshidratarea şi epuizarea organică, poate dura mai multe

4
zile).
În toate aceste tulburări este prezentă deshidratarea masivă,
ochii sunt afundaţi în orbite, limba uscată, există tulburări de control
sfincterian, tulburări vegetative grave, febra fiind întotdeauna
prezentă.

Tulburările conştiinţei de sine


1. Tulburările conştiinţei propriului corp (somatognozia)
a. Tulburări de schemă corporală neurologice (sindromul
Gerstmann – agnozie digitală, agrafie, acalculie, dezorientare spaţială;
sindromul Babinski – hemisomatoagnozie, cu lipsa conştientizării
tulburării/anosognozie)
b. Tulburări de schemă corporală psihice
b1. Cenestopatiile – apariţia unor senzaţii corporale neplăcute, în
absenţa unor leziuni organice. Apar în nevroze, schizofrenii, depresii.
b2. Sindromul hipocondriac – idei de intensitate variabilă (până la idei
delirante) legate de starea de sănătate a pacientului, pe care acesta o
consideră mult mai precară decât în realitate sau ameninţată vital. Se
însoţesc de anxietate marcantă şi cenestopatii. Apare în tablouri
psihopatologice diferite: asteno-hipocondriac (astenie, debutul
schizofreniei, neurastenie), obsesiv-hipocondriac (reacţii obsesiv-
fobice, personalităţi psihastenice), paranoiac-hipocondriac (tulburări de
personalitate paranoide, paranoia).
b3. Sindromul Cottard – delir de negaţie corporală (a organelor),
delir de enormitate, delir de imortalitate. Apare în depresiile de
involuţie, melancolie.
b4. Desomatizarea – alterarea sentimentului de corporalitate,
impresia de a avea corpul deformat, straniu, ireal, cu limite imprecise,
devitalizat, această trăire fiind însoţită de anxietate.
• Dismorfofobia – formă “localizată” a depersonalizării
somatice, subiectul are sentimente negative (neplăcere
până la dezgust) faţă de anumite părţi corporale,
exagerându-le sau modificându-le aspectul real. Apare
uneori în normalitate (în perioada adolescenţei) şi în
patologie (nevroza obsesiv-fobică, personalitatea
psihastenică, debutul schizofreniei).
• Heautoscopia – perceperea deformată a imaginii propriului
corp ca o imagine în oglindă, imagine dedublată care
poate fi totală sau localizată (segment corporal sau organ intern),
pacientul având convingerea că imaginea îi este proprie.
Apare în modificări cantitative ale conştiinţei, stări de
epuizare (cu caracter de halucinoză hipnagogică),
psihastenie, epilepsie de lob temporal, schizofrenie.

2. Tulburările conştiinţei realităţii obiectuale

5
Derealizarea – sentiment de stranietate a lumii exterioare, în absenţa
tulburărilor perceptive. Subiectul pierde senzaţia de familiaritate cu
obiectele lumii înconjurătoare, raporturile spaţiale dintre obiecte fiind
alterate. Se poate însoţi de tulburări ale percepţiei timpului
(sentimentul de a nu trăi “în ritmul lumii”), de fenomene de tip “déjà
vu” sau false recunoaşteri. În formă gravă se manifestă ca o fugă din
realitate, izolare, detaşare.

3. Tulburările conştiinţei propriei persoane


a. Personalitatea multiplă (multiple identity disorder – MID)
– tulburare a conştiinţei de sine, de model disociativ-isteric, în care
câmpul de conştiinţă se îngustează, prin alterarea bruscă a imaginii de
sine, rezultatul fiind o aparentă independenţă în funcţionarea
proceselor psihice. Trăsătura esenţială este coexistenţa mai multor
personalităţi la un singur individ, cu evidenţierea clară a uneia dintre
ele la un anumit moment dat. Personalităţile se succed în prim planul
conştiinţei, par să nu conştientizeze existenţa celorlalte personalităţi şi
pot fi în contrast cu personalitatea premorbidă a subiectului.
Modificarea esenţială este disocierea (aflată la baza oricărei
manifestări isterice), atingând profunzimea maximă. Tranziţia de la o
personalitate la alta este bruscă, însoţită în general de amnezie faţă de
personalitatea secundară.
b. Depersonalizarea – tulburare a sentimentului identităţii personale,
cu disoluţia existenţei şi percepţiei lumii ca loc de desfăşurare a vieţii
personale. Apare în normalitate (surmenaj, stări hipnagogice şi
hipnopompice) şi în psihopatologie (reacţii afective, neurastenie, stări
depresive, bufeuri delirante, nevroza obsesiv-fobică, personalitatea
psihastenă, debutul psihotic). Are următoarele caracteristici:
• modificarea sentimentului propriului Eu este trăită ca
nesiguranţă anxiogenă faţă de propria persoană, ca şi cum
aceasta ar fi în pericol iminent de dispariţie. Apar
sentimentul de vid interior, neliniştea, nesiguranţa în
acţiune, hipobulia, inautenticitatea trăirilor, devalorizarea
personalităţii, aplatizarea afectivă, impresia de a fi
spectatorul propriei existenţe.
• Alterarea sentimentului de corporalitate (desomatizarea)
• Derealizarea
• Desprinderea de realitatea obiectuală în vederea
introspecţiei, cu scopul regăsirii personale, putând ajunge
până la heautoscopie.
c. Sindromul de automatism mintal Kandinski-Clerambault (sindromul
de transparenţă-influenţă) – halucinaţii psihosenzoriale şi psihice
asociate cu fenomene psihice caracterizate prin exogenitate (subiectul are
impresia că îi sunt impuse din afară) şi incoercibilitate (scapă controlului
voluntar). Este reprezentat de triplul ecou (al gândirii, lecturii,

6
acţiunilor), triplul automatism (motor, ideativ, ideo-verbal) şi
numeroase halucinaţii psihice fără temă precisă (anideice). Producţia
vieţii psihice este spontană, mecanică, involuntară, subiectul având
impresia că îi este impusă din exterior, pierzându-şi astfel intimitatea
(transparenţă psihică), simţindu-se dirijat din exterior (prin fenomene
xenopatice). Apare ca sindrom central în schizofrenie, parafrenie, unele
sindroame organice (alcoolism, epilepsie, stări involutive). Are
următoarele caracteristici:
• Senzaţii parazite (halucinaţii psihosenzoriale vizuale,
tactile, gustative, cenestezice)
• Triplul automatism: motor (gesturi şi acte impuse), ideativ
(gânduri şi idei impuse) şi ideo-verbal (cuvinte, formulări
impuse), cu alterări ale limbajului, mentism
• Dedublarea mecanică a gândirii (triplul ecou), cu enunţarea
gândurilor, intenţiilor, comentariul acţiunilor
• Micul automatism mintal – anticiparea gândurilor, depănarea de
amintiri, preocupări abstracte.

Tulburările de motricitate

Activitatea (conduita) motorie – succesiune de acte care urmăresc


realizarea unui scop definit. La realizarea acţiunilor contribuie
motivaţia, capacitatea de anticipare şi decizie, claritatea câmpului de
conştiinţă.

Tipul de Descriere psihopatologică Circumstanţe de


dezorganizare apariţie
Dezorganizarea globală a
Agitaţia conduitei motorii, cu Stări confuzionale
dezorganizarea funcţionării Stări reziduale
psihice, rezultând acte motorii Tulburări de
necoordonate, aleatorii personalitate
Stări maniacale
Schizofrenie
Epilepsie
Inhibiţia Încetinirea până la dispariţie a Stări reziduale
motorie activităţii motorii, cu tulburări în Depresie
gândire şi comunicare Schizofrenie
nonverbală catatonică
Post-tratament neuroleptic
Catatonia Dezintegrare globală a conduitei Stări toxico-septice
motorii, prin lipsă de iniţiativă Encefalite
(catalepsie), inadecvare a Sifilis
mişcărilor, automatisme şi Paralizii

7
stereotipii motorii Intoxicaţii
Sindromul cataton: catalepsie, Tumori cerebrale
flexibilitate ceroasă, parakinezii, Schizofrenie
negativism, sugestibilitate, Depresie majoră
tulburări neurovegetative
Impulsurile Acţiuni bruşte, iraţionale, brutale Tulburări (organice) de
sau periculoase, apar spontan personalitate
sau ca reacţie exagerată la un Schizofrenie
stimul extern, nu pot fi controlate Epilepsie
voluntar. Pot fi auto- sau
heteroagresive sau pot apărea ca
note comportamentale afectiv-
instinctuale
Impulsivitatea Predispoziţia la impulsuri Tulburări (organice)
de personalitate
Oligofrenii
Patologie cerebrală
Demenţe
Raptusul Manifestare paroxistică motorie Depresia inhibată
cu debut exploziv, apare după o Schizofrenie
tensiune afectivă extremă sau în catatonică
automatismul motor, poate fi Epilepsie
urmată de amnezie lacunară Alcoolism
Fuga Părăsirea bruscă a domiciliului, Reacţii
datorită nevoii irezistibile a posttraumatice
subiectului de a pleca, este Tulburări de
imprevizibilă, iraţională, limitată personalitate
în timp Boli infecţioase
Epilepsie
Schizofrenie
Deliruri sistematizate
Demenţe
Alcoolism (dipsomanie)
Fig. 1. Clasificarea tulburărilor motorii

Tulburări motorii induse de tratamentul cu


neuroleptice – efecte extrapiramidale
1. Distonia acută – mişcări lente, prelungite, contorsionate ale
musculaturii feţei, limbii, axiale etc., rezultând acte motorii
contorsionate sau contracturi involuntare ale diferitelor grupe
musculare: torticolis, protruzia limbii, crize oculogire cu plafonarea
privirii, distonii cu aspect convulsiv ale braţelor, trismus. Creează o
stare de nelinişte, anxietate, datorată spasmelor musculare. Poate apărea la
orice tip de neuroleptic, în special la antipsihotice, se remite la
administrarea de Diazepam sau medicaţie anticolinergică.
2. Akatisia – senzaţie subiectivă de nelinişte ce asociază o

8
componentă psihică cu una motorie. Pacientul simte mereu nevoia de a
se foi, de a-şi mişca picioarele, pentru a ameliora senzaţia de nelinişte,
fiindu-I aproape imposibil să rămână în poziţie şezândă. Se remite la
administrarea unui antiparkinsonian (ex. Romparkin) concomitent cu neurolepticul.
3. Diskineziile – mişcări involuntare, anormale care pot apărea în
regiunea periorală (în jurul gurii), la nivelul musculaturii axiale şi la
extremităţi (degete). Pot apărea după tratamentul îndelungat cu
neuroleptice, dar şi ca şi o componentă a statusului defectual din
schizofrenia cronică (diskinezie tardivă), când au caracter intenţional,
dispar în somn şi sunt ireversibile.
4. Sindromul parkinsonian – bradikinezie, bradilalie, bradipsihie,
bradipsihie, hipertonie plastică (încordarea musculaturii axiale), tremor
la repaus, simptome neurovegetative (hipersudoraţie, sialoree,
seboree). La debut se constată o încetinire a mişcărilor, până la
dispariţia mişcărilor automate şi voluntare. Ulterior se instalează
rigiditatea şi apare tremorul fin, intenţional la nivelul membrelor
superioare care dispare în somn şi se accentuează la emoţii.
Rigiditatea se evidenţiază prin semnul “roţii dinţate”. Faciesul
pacientului este inexpresiv, subiectul nu clipeşte. Discursul este
monoton, cu puţine cuvinte. Mişcările pacientului sunt anevoioase, are
dificultăţi în a iniţia chiar şi cele mai simple mişcări voluntare. Mersul
este cu paşi mici, târâiţi, cu braţele pe lângă corp (aspect de “robot”).
Se tratează prin scăderea dozei de neuroleptic, concomitent cu
administrarea unui anticolinergic.

Tulburările de afectivitate

Afectivitatea – ansamblul proceselor psihice care asigură


reflectarea continuă şi dinamică a concordanţei dintre realitatea
exterioară şi cea interioară.
Se diferenţiază două nivele ale afectivităţii, în funcţie de
complexitate şi motivaţie, ce sunt corelate pentru a rezulta organizarea
afectivă globală:
• Afectivitatea bazală (holotimică) – cuprinde emoţiile
primare şi dispoziţia; motivaţia este înnăscută, instinctivă,
controlul lor poate fi voluntar, dar generarea lor necesită
participarea conştiinţei.
• Afectivitatea elaborată (catatimică) – cuprinde emoţiile
secundare (pasiuni, sentimente) care se formează socio-
cultural şi sunt în strânsă legătură cu procesele gândirii şi
memoriei.
Stările de afect (afectele) – manifestări explozive cu efect
dezorganizator asupra comportamentului, caracterizate prin
inadecvarea răspunsurilor şi activităţii psiho-motorii, cu modificări

9
mimico-pantomimice şi tulburări vegetative, câmpul de conştiinţă fiind
centrat pe evenimentul conflictual (ex. furia şi frica).

Tulburările dispoziţiei (distimiile)


Dispoziţia – tonus afectiv fundamental care dă fiecărei trăiri
sufleteşti o tonalitate agreabilă sau dezagreabilă, oscilând între plăcere
şi durere; polaritatea stărilor afective bazale la un moment dat.
1. Hipotimiile – scăderi în diferite grade ale tensiunii afective,
manifestate prin expresivitate mimică redusă, reacţie
comportamentală săracă, rezonanţă afectivă redusă.
a. Indiferenţa – dezinteres pentru lumea exterioară şi modulare
slabă a paletei emoţionale.
b. Apatia – lipsa de tonalitate afectivă şi dezinteres auto- şi
allopsihic.
c. Atimia – scădere accentuată a tonusului, rezonanţă afectivă
aproape nulă la evenimentele exterioare, inexpresivitate mimică.
2. Hipertimiile – creşteri ale încărcăturii afective, cu variaţii
importante ale eutimiei, activităţii şi comportamentului.
a. Anxietatea – teamă fără obiect, manifestată prin nelinişte
psihomotorie, modificări vegetative şi disfuncţii comportamentale,
deformează trăirea prezentului în raport cu viitorul presimţit ca ostil
(caracter de potenţialitate). În condiţii de normalitate, anxietatea are
funcţie adaptativă, activând mecanismele de alertă ale organismului şi
orientând comportamentul subiectului într-o situaţie de pericol
(comportament de tip luptă sau fugă). În condiţii psihopatologice
anxietatea este aproape permanentă, independentă de contextul
situaţional şi împiedică funcţionalitatea subiectului. Are următoarele
caracteristici:
• Este nemotivată
• Se referă la un pericol iminent şi nedeterminat faţă de care
subiectul are o atitudine de expectanţă (stare de alertă)
• Este însoţită de convingerea subiectului că este
neputincios în faţă pericolului
• Se asociază cu o simptomatologie vegetativă care
generază disconfort somatic (tensiune musculară,
sudoraţie etc), declanşând cercul vicios prin care
anxietatea se autoîntreţine.
Apare în următoarele circumstanţe psihopatologice: reacţii de
intensitate nevrotică şi psihotică, neurastenii, nevroze, stări depresive,
psihoze, sevrajul în toxicomanii, debutul psihotic, demenţe.
a1. Anxietatea nevrotică – apare ca element comun în toate
condiţiile nevrotice, în care ocupă un loc simptomatologic important.
a2. Anxietatea psihotică – ca însoţitor al depresiei sau
independent de aceasta (în schizofrenie şi psihozele organice).
Determină tulburări vegetative majore, ale instinctului alimentar şi

10
somnului.
a3. Raptusul anxios – apare în reacţii acute de şoc sau psihoze, ca
izbucnire impulsivă manifestată printr-o bruscă şi intensă accentuare a
anxietăţii, pacientul fiind susceptibil la tentative suicidare sau, mai rar,
homicidare.
Anxietatea poate fi recunoscută prin anumite echivalenţe
somatice (semne): paloarea feţei, mimică tensionată, midriază,
uscăciunea gurii, valuri de transpiraţie, tremor fin al extremităţilor,
tahicardie, extrasistole, inhibiţia apetitului alimentar, crampe
abdominale, diaree, tahipnee, senzaţie de constricţie toracică, micţiuni
imperioase şi frecvente, insomnii de adormire, creşteri tensionale,
hiperglicemie.

Tipul simptomelor Manifestări clinice

Psihice Iritabilitate
Anxietate anticipatorie
Concentrare insuficientă
Somatice Gastro-intestinale Gură uscată
Dificultate de înghiţire
respiratorii Inspir dificil
Senzaţie de constricţie
toracică
cardiovasculare Palpitaţii
Genito-urinare Insuficienţa erecţiei
Disconfort menstrual
Neuro-musculare Tremurături
Dureri musculare
Tulburări de somn Insomnie de adormire
Altele Depresie
Idei obsesive
Fig. 1. Simptomele anxietăţii

Tulburările anxioase (conform clasificării din DSM-IV):


• tulburări anxioase fobice (fobia specifică, fobia socială,
agorafobia)
• atacul de panică
• tulburarea de anxietate generalizată
• tulburarea obsesiv-compulsivă
• reacţia acută la stres
• tulburarea de stres posttraumatică.
b. Depresia (sindromul depresiv) – colaps al dispoziţiei bazale, cu
actualizarea trăirilor neplăcute, triste, ameninţătoare. Componente
definitorii: dispoziţia depresivă (tristeţe vitală, pierderea sentimentelor,
golire şi nelinişte interioară, conţinut perceptual nebulos), încetinirea

11
proceselor gândirii, lentoare psihomotorie, simptome somatice auxiliare.
• Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin
monoideism (centrarea pe o singură idee/tip de idei,
incapacitate decizională, conţinut depresiv, ruminaţii pe
teme existenţiale. Ideaţia poate fi de intensitate delirantă,
cu idei de autoacuzare, inutilitate, vinovăţie, ruină (în
depresia cu simptome psihotice). Pacientul depresiv are
senzaţia de oprire a timpului trăit, prezentând o
incapacitate de acţiune autentică.
• Lentoarea psihomotorie se caracterizează prin mişcări
lente, scăderea expresiei si mobilităţii mimice (hipo- sau
amimie), dificultăţi de verbalizare, inerţie psihomotorie
(activităţi fără scop).
• Simptomele somatice se traduc prin tulburarea vitalităţii
(astenie, insomnii, scăderea apetitului şi scăderea în
greutate, tulburări de dinamică sexuală). Alte tulburări
somatice: hiposalivaţie, dureri gastrice, meteorism,
constipaţie sau diaree, dificultăţi respiratorii, disconfort
precordial, tulburări de ritm cardiac, ameţeli, cefalee,
dureri difuze.
În funcţie de criteriul nosologic (de încadrare în patologie) şi cel
etiologic (de provenienţă a tulburării) se descriu mai multe forme ale
depresiei:
• Depresii somatogene: organice, simptomatice
• Depresii endogene: schizoafective, bipolare, unipolare, de
involuţie
• Depresii psihogene: nevrotice, depresia de epuizare, reactive.
În funcţie de gradul de intensitate a depresiei se descriu depresia
nevrotică şi depresia psihotică.
b1. Depresia nevrotică – declanşată psihogen, se manifestă
prin stări de tristeţe prelungită, lipsă de iniţiativă, scăderea toleranţei
la frustrare, scăderea apetitului alimentar, tulburări de somn, tulburări
de dinamică sexuală, iritabilitate, anxietate. Apare în reacţiile de
intensitate nevrotică, neurastenie, nevroza depresivă, decompensările
personalităţilor psihastenice, isterice, afective, stări de epuizare şi
depresii simptomatice.
b2. Depresia psihotică – elementele sindromului depresiv ating
intensitatea maximă, modificând personalitatea şi comportamentul în
sens psihotic. Se poate însoţi de componente delirante (delir congruent
– idei de inutilitate, culpă, incapacitate de intensitate delirantă – sau
delir incongruent – idei de persecuţie de model paranoid). Dispoziţia
depresivă este trăită ca vid interior, ca lipsă totală a contactului cu
mediul, rezonanţa afectivă se aplatizează, pacientul pierzându-şi
interesul pentru locuri şi oameni. Apar bradipsihia şi sărăcirea conţinutului
gândirii, tulburări mnezico-prosexice (hipermnezie selectivă cu

12
ruminaţii pe teme existenţiale), imaginaţie redusă, verbiaj încetinit
până la mutism, inhibiţie psihomotorie profundă până la imposibilitatea
de deplasare. Scăderea performanţelor intelectuale şi anestezia psihică
esenţială duc pacientul la sentimente de depreciere şi durere morală,
acestea generând idei de autoacuzare, inutilitate, putând duce la actul
suicidar. Proiecţia în viitor este abolită, pacientul pierde dimensiunile
realităţii, apar stări de derealizare şi depersonalizare. Când depresia se
însoţeşte de anxietate, tensiunea psihică se poate manifesta prin
nelinişte psihomotorie, agitaţie, atingând paroxismul în raptusul depresiv
(acte impulsive cel mai adesea autoagresive).
b3. Depresia mascată – boală depresivă în care simptomele
somatice ocupă primul plan, iar simptomele psihice sunt în planul
secund.
c. Disforiile – stări dispoziţionale de tip depresiv asociate cu
disconfort somatic şi excitabilitate crescută. Agresivitatea şi
impulsivitatea sunt crescute, putând determina un comportament
coleric, cu logoree şi anxietate. Apar în stările psihopatoide
(posttraumatice, postencefalice, toxice), crize comiţiale, stări mixte din
psihozele afective.
d. Euforia (hipertimia pozitivă) – creştere a dispoziţiei,
tonalitate afectivă pozitivă, expansivă. Se distinge de euforia normală
prin intensitatea trăirilor şi impietarea funcţionalităţii subiectului. Apare
în cadrul sindromului maniacal (dispoziţie euforică, accelerarea proceselor
gândirii, excitaţie psihomotorie, dezinhibiţie instinctuală, simptome
somatice).
• Dispoziţia euforică – bucuria de a trăi, optimism debordant,
sentimente de omnipotenţă, încredere nelimitată în forţele
proprii, cu o mare labilitate, pacientul trecând rapid de la
veselie la stări de plâns, furie, agresivitate.
• Accelerarea proceselor gândirii – accelerarea ritmului
gândirii (tahipsihie), rapiditatea reprezentărilor, fugă de
idei cu asociaţii de idei superficiale, hipoprosexie cu
aparentă hiperprosexie spontană. Pot apărea producţii
pseudodelirante (idei de invenţie, grandoare, mistice) în
care pacientul nu crede într-adevăr. Limbajul este
dezorganizat, apar jocuri de cuvinte, onomatopee, ironii,
înlănţuite la întâmplare într-un flux continuu.
• Dezinhibiţie instinctuală – creşterea apetitului alimentar,
scăderea necesarului de somn, excitaţie erotică.

3. Tulburări ale dinamicii dispoziţionale – fluctuaţiile


dispoziţiei afective, schimbările de tonalitate de la un moment la altul.
a. Rigiditatea afectivă – conservarea în timp, contradictorie cu
schimbările din realitatea obiectivă, a unei structuri afective. Apare ca
şi componentă disfuncţională în personalitatea subiectului, rigidizând

13
sistemul de credinţe şi valori, cu funcţie dezadaptativă la solicitările din
mediu (la unele tulburări de personalitate).
b. Labilitatea emoţională – variaţii dispoziţionale frecvente, în
dezacord cu contextul sau legate doar de starea afectivă a celor din jur
(poikilotimie). Apare în stările maniacale, oligofrenii, debutul
demenţelor, tulburări de personalitate (isterice, afective).

Tulburările emoţiilor elaborate


1. Paratimiile – modificări predominant calitative ale emoţiilor
elaborate, caracterizate prin neadecvarea la contextul situaţional al
dispoziţiilor, sentimentelor, trăirilor afective. Apar în stări reactive,
schizofrenie, tulburări de involuţie, parafrenie.
a. Inversiunea afectivă – schimbare a sentimentelor pozitive,
fireşti pe care subiectul le avea pentru o persoană apropiată din familie
înainte de îmbolnăvire. Apare în schizofrenie, parafrenie, delirul de
gelozie, paranoia (mai rar).
b. Ambivalenţa afectivă – trăirea simultană a două sentimente
opuse (dragoste-ură, dorinţă-teamă). Apare în schizofrenie şi
tulburările involutive (mai rar).
2. Fobiile – reacţii somatice şi psihologice faţă de obiecte/situaţii
care provoacă frica, antrenând un comportament de evitare. Prezintă
următoarele simptome:
• Subiectul simte brusc o panică persistentă şi fără cauză,
teroare, oroare într-o situaţie care în mod obiectiv, real nu
prezintă pericol;
• Persoana recunoaşte că teama depăşeşte limitele normale;
• Reacţia fobică este automată, incontrolabilă şi persistentă,
gândurile subiectului sunt blocate de ameninţări, pericole
imaginare;
• Reacţii fizice (vegetative) secundare: palpitaţii, respiraţie
superficială, tremor etc.;
• Subiectul fuge de teama unor obiecte/situaţii, iar precauţia
de a le evita poate altera funcţionarea socio-profesională a
subiectului;
• Teama are un caracter specific (formă, nume, localizare),
spre deosebire de anxietate.
Există fobii de spaţiu, de locuri, de contacte interumane, de
animale, de boli. Fobia se poate dezvolta după un atac de panică, dar
există şi pacienţi fobici care nu au avut niciodată un atac de panica.
a. Claustrofobia – teama de a fi singur într-un loc îngust, închis din care

14
subiectul crede că îi este greu să evadeze sau în care este greu să fie
ajutat, în caz de pericol.
b. Agorafobia – teama de locuri sau spaţii deschise, largi,
aglomerate (pieţe, stadioane, bulevarde). Pacientul evită străzile
circulate, spaţiile foarte populate, putând ajunge să nu-şi mai
părăsească casa. Majoritatea pacienţilor sunt femei, iar debutul se
situează între 18 şi 35 de ani. Majoritatea agorafobiilor apar în urma unui atac de
panică, pacienţii putând să dezvolte depresie, oboseală, tensiune,
alcoolism, obsesii (ca simptome auxiliare).
c. Fobia socială – teama iraţională şi evitarea situaţiilor în care
activitatea subiectului ar putea fi urmărite de alte persoane, de teama
de a nu fi umilit. Cea mai frecventă este teama de a vorbi în public.
d. Fobii specifice – cea mai întâlnită este teama de animale, în
special de câini, insecte, rozătoare, şerpi. O altă fobie specifică este
acrofobia (teama de înălţimi). Aceste fobii sunt mai frecvente la femei
şi se pot remite fără tratament
e. Pantofobia – teama difuză provocată de orice obiect sau
eveniment. Apare în nevroza anxioasă şi în delirurile alcoolice acute şi
subacute.
Fobiile se întâlnesc în condiţii normale (la copii dacă rămân
discrete, la oligofreni pentru că nu au aceeaşi semnificaţie) şi în
condiţii psihopatologice: nevroza fobică, personalitate psihastenică
decompensată, depresia de intensitate psihotică, debutul schizofreniei,
tulburări de involuţie.
3. Extazul – stare paroxistică de bucurie intensă, în timpul căreia
subiectul rupe comunicarea cu mediul, se însoţeşte de o mimică care
exprimă această trăire care este inaccesibilă celorlalţi. Apare în isterie,
oligofrenie, deliruri cronice cu tematică mistică, schizofrenie, epilepsie.

15