Sunteți pe pagina 1din 23

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Facultatea de Finante, Asigurari, Banci si Burse de valori

Datoria Externa

Bucuresti, 2003
1

Imprumuturile externe, una din formele exportului de capital, in oranduirile precapitaliste aveau un nivel scazut. In sec XX acestea au cunoscut o crestere fara precedent, ca urmare a formarii in tarile dezvoltate a unui surplus de capital, care si-au cautat plasament in conditii mai avantajoase mai degraba peste granita decat in interior. Un alt punct de plecare al cresterii datoriei externe l-a constituit globalizarea asupra carei efecte vom discuta mai jos. Procesul globalizarii presupune eliminarea barierelor comerciale dintre state, respectiv renuntarea in plan bilateral si multilateral la taxele vamale si la barierele netarifare (limitari cantitative ale comertului sau conditii legate de continutul fizicochimic al produselor ). Procesul de globalizare trebuie sa se faca astfel incat sa nu se adanceasca diferentele existente intre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare. Daca s-ar tine seama de acest aspect, globalizarea ar duce si la micsorarea decalajelor intre state. Iata inca un efect pozitiv al globalizarii! Sesizand acest aspect, tarile in curs de dezvoltare au militat pentru un nivel al taxelor vamale si al barierelor necomerciale diferentiat in functie de gradul de dezvoltare al fiecarei tari. Acestea considerau ca in acest mod ele ar putea sa depaseasca decalajul competitivitatii si performantei economice fata de tarile mai dezvoltate. Totusi, aplicarea acestor masuri are si un efect negativ: acest tratament favorabil din punct de vedere comercial de care ar beneficia tarile in curs de dezvoltare ar conduce la cresterea importurilor si la inrautatirea balantei de plati comerciale. Aceste tari au nevoie de importul de bunuri si servicii pentru consum si mai ales pentru investitii, dar ele nu detin cantitatea necesara de valuta convertibila pentru plata acestor produse. Pentru rezolvarea acestei situatii exista doua solutii: 1. un regim protectionist, prin care tarile in curs de dezvoltare sa scumpeasca importurile, masura prin care cererea pentru acestea ar scadea; 2. obtinerea resurselor valutare pentru plata unor importuri sporite . Prima solutie este avantajoasa pentru ca tara ramane independenta din punct de vedere financiar, dar este dezavantajoasa, deoarece se inrautateste nivelul investitiilor si al consumului. Daca in privinta consumului, efectul nu ar fi atat de darmatic, mai ales daca ne raportam la principiul international promovat de FMI, conform caruia fiecare tara ar trebui sa se limiteze la propriile mijloace (productia nationala), in ceea ce priveste investitiile, lucrurile stau altfel deoarece tarile in discutie au nevoie de tehnologie imbunatatita, echipamente moderne care nu pot fi satisfacute din productia interna. Or, aceste echipamente sunt absolut necesare pentru dezvoltarea economica. In acest sens, ar trebui aplicat un principiu de baza al globalizarii: performanta. Pe scurt, aceasta ar insemna ca tarile in curs de dezvoltare sa studieze domeniile care pot deveni performante pe plan international. Astfel, s-ar limita importurile si finantarea externa care are costuri relativ mari, creandu-se si disponibilitatea pentru export, cand nivelul de performanta al sectorului respectiv atinge un nivel competitiv cu cel international.

A doua solutie are avantajul ca pe termen scurt ofera o abundenta de bunuri si servicii pentru consum si investitii, dar pe de alta parte, imprumuturile pentru finatarea deficitului comercial se acumuleaza si trebuie rambursate dintr-o productie nationala care creste, intr-un ritm mai lent. Aceste tari trebuie din productia realizata sa ramburseze rate de capital si dobanzi tot mai mari, ceea ce preseaza asupra consumurilor. In acest fel tarile in curs de dezvoltare au acumulat datorii foarte mari, care nu au putut fi rambursate din PIB, acest fenomen transformandu-se intr-o criza a datoriilor externe a tarilor in curs de dezvoltare. Cum s-a ajuns la criza datoriei externe in tarile in curs de dezvoltare? Datoria externa s-a format treptat in perioada postbelica, in anii 70-80 ca urmare a necesitatii statelor putin dezvoltate de a se relansa economic. Aceste state care aveau o economie preponderent agrara, o industrie slaba, au fost nevoite sa solicite asistenta bi si multilaterala, sa atraga capitaluri straine. In anii 50-60, gradul de indatorare a tarilor in curs de dezvoltare crescuse, dar fara ca acest fapt sa duca la o crestere economica. In acest fel exista pericolul ca decalajele care le separau de tarile industrializate sa se adanceasca. De aceea se punea problema intensificarii transferurilor de capitaluri catre tarile sarace. In anii 70, datoria externa a tarilor in curs de dezvoltare a crescut de 7 ori, unul dintre factorii care au condus la aceasta crestere fiind criza energetica. Au existat doua majorari la pretul petrolului in perioada discutata care au dezechilibrat si mai mult balanta de plati externe ale tarilor in curs de dezvoltare importatoare de combustibil, aceasta pe fondul acordarii unor avantaje in plus care au incurajat importurile (taxe vamale reduse, etc.). Astfel, tarile in curs de dezvoltare au fost puse in situatia de a contracta noi imprumuturi la bancile private din tarile industrializate pentru a putea face cheltuieli suplimentare determinate de scumpirea titeiului, deoarece resursele lor proprii si ajutoarele nerambursate primite din strainatate erau insuficiente. Inca o data, desi au sporit foarte mult imprumuturile, tarile in curs de dezvoltare nu au cunoscut o crestere economica (asa cum se dorea prin acordarea de catre tarile dezvoltate a unor imprumuturi nerambursabile), deoarece imprumuturile au fost folosite pentru acoperirea deficitului balantei comerciale, deci nu in mod competitiv, asa cum am specificat ca ar fi fost tinta acestor imprumuturi pentru micsorarea decalajelor. Pe de alta parte, tarile mari exportatoare de petrol foloseau sumele incasate pentru nevoi proprii, pentru investitii in strainatate, pentru crearea unor fonduri de ajutorare a tarilor in curs de dezvoltare , iar alte sume erau depuse spre fructificare si economisire la diverse banci din strainatate. Acestea din urma au acordat imprumuturi solicitantilor din diferite tari, dar si celor din tarile in curs de dezvoltare. Ca urmare, datoria externa in tarile sarace s-a intensificat si mai mult, intreaga economie mondiala devenind un adevarat cerc vicios prin care tarile in curs dezvoltate se indatorau din in ce mai mult.

Un alt factor care a influentat cresterea datoriei externe l-a constituit nivelul ridicat al dobanzilor la creditele externe. O mare parte din imprumuturile externe erau purtatoare de dobanda variabila si deci, pe masura ce rata acestora crestea, cresteau si sumele datorate de catre tarile debitoare. Cu alte cuvinte, o mare parte din datoria externa a tarilor tarilor respective este consecinta politicii creditelor scumpe promovate de tarile dezvoltate. Politica bugetara expansionista a SUA a fost un alt fact care a contribuit la declansarea crizei datoriei externe. SUA a inregistrat importante deficite bugetare ca urmare a cresterii cheltuielilor publice in comparatie cu obtinerea de venituri publice. Pentru finantarea acestora, statul a contractat importante imprumuturi. Pentru a procura sumele de care avea nevoie, SUA a majorat rata dobanzii, atragand o cantitate mare de capitaluri disponibile. Pe masura cresterii cererii de resurse financiare in SUA, dolarul s-a intarit, deoarece plasamentele pe piata americana erau mai bine remunerate decat in alte tari dezvoltate. Aceasta politica a dus pe de o parte la scumpirea creditelor externe si in tarile in curs de dezvoltare iar pe de alta parte prin aprecierea nejustificata a dolarului, in raport cu alte monede, s-a ajuns la cresterea poverii datoriei externe exprimata in dolari. In aceasta perioada, tarile in curs de dezvoltare si-au vazut majorata de la o zi la alta datoria externa fara a putea lua vreo masura in acest sens. Tarile in curs de dezvoltare au efectuat si o serie de greseli in orientarea politicii lor economice si financiar - valutare. Printre aceste greseli se numara: finantarea unor obiective cu caracter neproductiv, finantarea deficitelor bugetare, achizitionarea de armament din import. S-au efectuat deci, o serie de actiuni ineficiente care nu au putut asigura rambursarea imprumuturilor externe, plata dobanzilor, comisioanelor. Faptul ca bancile private au acordat fara discernaman credite pentru obiective neproductive, a fost o alta greseala care a dus la marirea datoriei externe fara o baza reala. In derularea contractelor de imprumut s-a ajuns la un moment in care debitorii nu mai puteau sa-si indeplineasca obligatiile fata de creditori, ajungandu-se la o criza a datoriei externe din cauza imposibilitatii in care se aflau numeroase tari in curs de dezvoltare de a face fata serviciului datoriei lor externe. Cum s-a incercat solutionarea datoriei externe? Bancile creditoare au stabilit o pozitie comuna cu FMI cu privire la modul de solutionare a acestei probleme. S-au organizat discutii in cadrul Clubuluii de la Paris la care au participat atat reprezentanti ai bancilor creditoare, cat si reprezentanti ai tarilor debitoare, incheindu-se acorduri bilaterale cu fiecare creditor in parte. S-a acceptat reesalonarea partiala, pe termen scurt, si cu majorarea dobanzilor peste nivelul prevazut in contract. Tarile debitoare trebuiau sa intocmeasca planuri de redresare a situatiei si de reluare a platilor catre strainatate in mod normal. S-a urmarit si reducerea cheltuielilor tarilor debitoare cu caracter de investitii si de consum si disponibilizarea pe aceasta cale a resurselor necesare reducerii deficitului in valuta, stimularea exporturilor si limitarea imprumuturilor. Nici aceste masuri nu au avut rezultatele scontate deoarece reducerea cheltuielilor de investitii si limitarea 4

imprumuturilor au generat diminuarea productiei, cresterea somajului, scaderea veniturilor populatiei. Totusi s-a inregistrat o imbunatatire a soldului balantelor comerciale ale tarilor debitoare dar nu pe seama cresterii exporturilor ci datorita reducerii importurilor. Aceasta evolutie a limitat si mai mult posibilitatile de dezvoltare economica a tarilor de analiza. Se pare ca situatia tarilor cu dificultati nu a fost inteleasa intru totul de catre bancile creditoare care au impus conditii stricte, gandind ca situatia se datoreaza unor lipse temporare de lichiditati care va disparea dupa o perioada de amanare a platilor. Probabil ca nu acesta ar fi fost cursul evenimentelor daca se cunostea mai bine situatia deoarece orice creditor ar fi adoptat cea mai adecvata solutie pentru a-si putea recupera macar o parte din datorii. Tarile debitoare nu si-au redresat situatia economico financiara, iar in 1985 s-a trecut la o alta strategie de solutionare a crizei datoriei externe: s-au acordat noi imprumuturi pentru restructurari economice, bancile comerciale au acceptat reesalonarea pe perioade mai lungi, au redus comisioanele. Cu toate acestea, ritmul de crestere a datoriei externe a continuat sa-l devanseze pe cel al cresterii economice. Si asta, deoarece cei cu putere decizionala nu s-au ocupat de cauzele profunde ale crizei, ci au actionat impotriva simptomelor crizei. In perioada de dupa 90, in urma adoptarii unui nou set de solutii printre care cele mai importante ar fi relaxarea conditiilor de restructurare a datoriei externe, incheierea unor acorduri cu bancile creditoare pentru reducerea volumului datoriei externe, rescadentarea datoriei ramase, in unele cazuri obtinerea de noi imprumuturi nerambursabile, s-au obtinut unele rezultate pozitive care s-au tradus in reducerea cuantumului datoriei externe a unor tari. Cum se ajunge la deficitul balantei de plati externe? Sa pornim de la echilibrul macroeconomic general: S =Y + IM = C + I+ G + X = D Unde: S = oferta agregata de bunuri si servicii D = cererea agregata de bunuri si servicii; Y = PIB; IM = importuri; C = consumul gospodariilor populatiei; I = investitiile sectorului neguvernamental (economia reala); G = consumul sectorului guvernamental (institutiile publice), concretizat in consumurile materiale pentru personal aferente acestui sector; X = exporturi SA = economisire Y=C+SA D=C+I

Intr-o economie inchisa , pentru echilibru este necesar ca: SA=I O parte din PIB (Y) se cedeaza prin impozite si taxe (T) la buget pentru finantarea cheltuielilor guvernamentale. In aceste conditii, echilibrul macroeconomic se poate exprima sintetic de maniera: (SA - I) + (T - G) = (X - IM) Soldul X-IM, respectiv al utilizarii celor doua sectoare interne ale unei tari (public, guvernamental) trebuie sa fie pozitiv pentru a evita efectele negative pentru tara (deficit al balantei de plati). Pot aparea doua situatii: (a) SA-I>0 ; T-G>0, sold extern > 0 (b) SA-I<0 ; T-G<0 , sold extern < 0 Un stat care se afla in situatia (a), excedent atat in cadrul sectorului neguvernamental, SA>I,cat s i in cadrul sectorului guvernamental, T>G) va avea si un excedent valutar, generat de X>IM.Tara in cauza absoarbe (consuma si investeste) mai putin decat produce, fiind in masura sa exporte mai mult decat importa, situanduse in portura de exportator net. Acesta inseamna ca surplusul de resurse valutare poate fi folosit fie pentru a credita alte state (export de capital), fie pentru a-si plati intr-un ritm accelerat eventuala datorie externa. In situatia (a) se gasesc tarile dezvoltate si s-au mai aflat in aceasta ipostaza fostele tari socialiste in unele perioade de timp. Romania, in perioada de pana in 1981, s-a gasit in ipostaza (b), iar apoi, pana in 1989, ca efect al unei optiuni gresite de politica economica, in ipostaza (a). Aceasta a echivalat cu o absorbtie mai mare decat productia proprie pana in 1981, perioada in care s-au construit obiective economice si sociale, unele insa fara a se lua in calcul cerintele pietei. Dupa 1981 s-a inregistrat o absorbtie interna mai mica decat productia interna, cu consecinte in excedente valutare importante. Acestea au fost realizate cu substantiale sacrificii pentru populatie, care a beneficiat de venituri mai reduse, de servicii publice mai putine si mai slabe calitativ, precum si pentru sectorul intreprinderilor care, in conditiile unor investitii de modernizare reduse, s-au vazut in situatia de a ramane la nivelul tehnologic al anilor 75-80. Din ratiuni ale unei politici autarhice si izolatoniste, Ceausescu a optat pentru plata in avans a datoriei externe contractate pana in 1981, ceea ce i-a creat o anumita independenta politica , dar in plan general a creat aversiuni fata de Romania, resimtite suplimentar de populatie, care fusese deja supusa unei austeritati maxime pentru a se realiza surplusuri in cele doua sectoare In situatia (b) se ajunge ca efect al lipsei de competitivitate a unor ramuri si sectoare economice ale unei tari in comparatie cu restul statelor, in cadrul competitiei libere generate de procesul globalizarii prin deschiderea reciproc a a pietelor, precum si prin cheltuieli guvernamentale mai mari decat veniturile acestui sector (deficit bugetar). Cele doua deficite, al sectorului guvernamental (economia reala, I>SA) si al 6

sectorului neguvernamental (G>T) sunt acoperite de IM>X, ceea ce creeaza un deficit extern finantabil prin apelul la institutiile bancare internationale Corectarea acestui deficit se poate face: - prin masuri administrative, practicate inainte de 1989, ceea ce politic si realist nu mai este posibil; - prin programe de reforma economica, care sa conduca la cresterea competitivitatii economiei reale, la eficientizarea cheltuielilor guvernamentale, obiective realizabile in cadrul programelor de ajustare microeconomica (sectoriale) incheiate cu BIRD In conditiile in care absorbtia interna (A) este mai ridicata decat PIB (Y), avem de-a face cu un deficit extern. Surplusul de absorbtie este acoperit prin importuri ce depasesc exporturile, finantate pe plan extern din: a) surse ale investitorilor straini (modalitatea cea mai convenabila de acoperire a acestui deficit valutar, asa-numitele fluxuri autonome externe). Aceste investitii straine se grupeaza in: - investitii straine directe investitori care construiesc sau achizitioneaza cu valuta intreprinderile existente; se ocupa de productia anumitor marfuri si servicii; - investitii de portofoliu plasamente in actiuni si obligatiuni ale intreprinderilor pe piata de capital sau obligatiuni ale statului (titluri de stat), dezavantajul lor fata de investitiile straine directe fiind acela al volatilitatii sau al nesigurantei lor, in sensul ca in functie de anumiti factori (economici, psihologici, geo-politici) acestea migreaza pe alte piete, creand un gol valutar greu de suportat pentru economie in perioadele cand se produc asemenea fenomene. b) imprumuturi de la institutiile bancare international e, respectiv FMI si BIRD. Imprumuturile respective sunt bazate pe negocierea intre statul in cauza si institutiile respective ale unor programe de reforma economica ce vizeaza in general ajustarea la nivel macroeconomic s I microeconomic. Ajustarea macroeconomica se realizeaza prin proiectarea unui program economic in perioada de functionare a unui acord cu FMI institutie care se ocupa de echilibrele macroeconomice in statele membre, cu durata de 1-3 ani. Aceste programe se bazeaza pe fundamentarea unor indicatori macroeconomici, pe corelatii intre ei, ai caror piloni de baza ii reprezinta parametrii din pentagonul macrostabilizarii (Maximizarea ariei poligonului-obiectiv poate fi considerata sinteza scopului urmarit de politicile economice. De remarcat, insa, ca pe de o parte, aria maxima poate rezulta din combinatii diferite ale performantelor (la obiectivele avute in vedere), iar pe de alta parte, factorul politic poate considera un obiectiv ca fiind de maxima importanta, amplificand valoarea ariei sale - de exemplu, combaterea somajului poate fi considerata ca fiind de importanta primordiala)

Pentagonul obiectiv al macrostabilizarii

Unde:

r - rata de crestere economica u - rata somajului I - rata inflatiei G - soldul bugetului general consolidat CA - soldul contului curent al balantei de platI

Situatia optima, ideala, a pentagonului stabilizarii macroeconomice este aceea cand suprafata acestuia este cat mai ampla , parametrii fiecarui obiectiv fiind cat mai departe de punctul de origine.

Tabelul 1:Evolutia principalilor indicatori in cateva tari in tranzitie din Europa Centrala si de Est Programele de ajustare sectoriala vizeaza mediul microeconomic si se incheie cu BIRD, vizand imbunatatirea mediului de afaceri, privatizarea, restructurarea unor companii de stat, atat in sectorul intreprinderilor, cat si in sectorul bancar si al asigurarilor. Atat FMI cat si Banca Mondiala promoveaza in relatiile cu statele membre care inregistreaza deficite externe, posibilitatea sugerarii, propunerii de catre acestea a unor programe de ajustare macroeconomica si microeconomica in vederea asigurarii incadrarii absorbtiei in resursele interne generate de PIB, la care se adauga o anumita cota de importuri mai mare decat exporturile, pentru care trebuie sa existe, insa, finantare externa proiectata anticipat (pentru a nu se ajunge ca, din decalajul

absorbtie mai mare decat PIB, fara sustinere in finantare externa corespunzatoare, sa apara incapacitatea de plata externa a tarii). Aceste programe urmaresc corectarea dezechilibrelor din anul anterior si incadrarea consumurilor curente in limitele productiei proprii si a unor importuri rationale finantabile din surse externe. c) piata privata de capital , reprezentata de fonduri de pensii, investitii, asigurari, toate din tari cu excedente din rapotul absorbtie < PIB, in general piata americana (yankee bonds), piata europeana (eurobonds), piata japoneza (samurai bonds). Accesul la aceste fonduri de pe piaaa privata de capital nu este posibil practic (sau este posibil la niste dobanzi prohibitive) fara existenta unui acord cu FMI care sa garanteze stabilitatea macroeconomica si implicit posibiltatea creditorilor externi de asi recupera banii imprumutati statului in cauza . Delimitarea statistica a datoriei externe Existenta datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare face necesara , atat pentru fiecare tara in curs de dezvoltare, cat si la nivelul comunitatii internationale, cunoasterea si crearea conditiilor pentru administrarea corespunzatoare a acesteia, pentru restituirea esalonata a creditelor si imprumuturilor externe astfel incat aceasta sa nu impiedice cresterea economica a tarilor ramase in urma si sa nu creeze noi dependente fata de tarile dezvoltate. Pentru o corecta apreciere a datoriei externe este necesara mai intai prezentarea unor aspecte teoretice privind contractarea si rambursarea imprumuturilor externe. In sens larg, datoria externa este reversul creditului, orice operatie de creditare generand in mod obligatoriu, din punct de vedere contabil, o operatiune de debitare. Este de asemenea acceptata afirmatia ca o economie moderna nu poate fi conceputa fara o dezvoltare corespunzatoare a creditului. Practica a dat insa datoriei un sens mai restrans. Pornind de la faptul ca orice subiect de drept poate fi, pe o anumita perioada , atat debitor, cat s i creditor, datoriile si imprumuturile acestuia se compenseaza reciproc; in acest sens restrans numai anumite operatii de credit semnifica existenta unei datorii nete. Datoria externa cuprinde totalitatea angajamentelor in valuta asumate de administratia publica centrala, de unitatile administrativ-teritoriale, de alte entitati publice, precum si de alte persoane fizice si juridice, si ramase de rambursat la un moment dat. Datoria externa bruta in sens larg cuprinde sumele de bani si alte venituri pe care rezidentii unei tari, persoane fizice si juridice, le datoreaza strainatatii la un moment dat. Se includ aici sumele datorate de: - stat, unitati administrativ-teritoriale si alte unitati de drept public; - intreprinderi private, cooperative si alte organizatii; - persoane fizice. In calitate de creditori apar: - organisme internationale, guverne, banci si alte institutii publice straine; - banci private, firme si alti creditori; - persoane fizice rezidente in strainatate. 10

Aceste datorii provin din diverse imprumuturi, prestari de servicii pe credit, investitii directe de capital, indeplinirea altor obligatii derivand din contracte sau alte reglementari. Astfel, sunt luate in considerare toate obligatiile banesti fata de strainatate, indiferent de caracterul lor public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenta sau inexistenta unei garantii. Datoria externa sub aceasta forma nu are aplicabilitate practica , fiind imposibil de cuantificat toate obligatiile fata de strainatate, in conditiile in care acestea nu sunt exprimate valoric sau nu au termene precise de rambursare Datoria externa bruta in sens restrans cuprinde obligatiile banesti fata de strainatate, cu urmatoarele exceptii: credite pe termen scurt (sub un an), considerate operatii financiare curente, indispensabile desfasurarii activitatii economice externe; ajutoare cu caracter nerambursabil, primite in cadrul programelor de asistenta publica bi si multilaterala; imprumuturile externe cu o perioada de gratie de 10 15 ani sau mai mare; imprumuturile externe acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau altor reprezentante ale acestora in conditii mai avantajoase decat cele practicate pe piata mondiala ; credite contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autoritatile competente. Datoria externa in interpretarea Bancii Mondiale si a celorlalte institutii din sistemul sau cuprinde: sumele datorate unor creditori publici sau privati, in valuta straina, bunuri sau servicii, cu o perioada de rambursare mai mare de un an; sumele datorate de persoanele private, dar garantate de o autoritate publica . In aceasta interpretare, datoria externa nu cuprinde: o datoria persoanelor private catre strainatate negarantata de autoritatile publice; o datoria din tranzactiile cu Fondul Monetar International; o datoria care, la optiunea debitorului, poate fi achitata in moneda tarii sale; o sumele datorate unor creditori rezidenti in strainatate si pentru care nu au fost stabilite termene de achitare. Datoria externa neta reprezinta diferenta dintre: activele publice si cele private ale rezidentilor unei tari in strainatate (disponibilitati valutare, imprumuturi acordate, investitii directe, titluri, diverse alte creante si valori); si activele detinute de rezidentii straini in tara considerata (imprumuturi primite de la guvern, agentii guvernamentale si alte entitati publice, credite primite de la banci private, organisme financiare si alti creditori, in investitii de capital, titluri, disponibilitati valutare si alte valori apartinand unor persoane publice sau private straine). Adesea, se

11

exclud din calculul datoriei externe nete acele creante care nu pot fi usor mobilizate, luandu-se in calcul numai creantele lichide.Acest indicator este utilizat in analiza situatiei tarilor care actioneaza atat in calitate de debitor, cat si in calitate de creditor in relatiile cu strainatatea. Exista situatii in care, datorita datorita evolutiei creantelor si datoriilor externe, o tara debitoare sa devina creditoare si invers. Indicatorii de analiza a indatorarii externe O apreciere corecta a gradului de indatorare al unei tari este rezultatul analizei mai multor indicatori. Sistemul de indicatori statistici utilizati in analiza indatorarii externe a tarilor lumii cuprinde trei grupe diferite, in functie de aspectele pe care le releva: - indicatori ai cuantumului indatorarii externe; - indicatori de structura a datoriei externe; - indicatori ai efectelor economice s i financiare ale datoriei externe. Pe fondul acutizarii problemelor datoriei externe pentru tarile in curs de dezvoltare, Fondul Monetar International prezinta aspectele indatorarii externe pe total si pe diverse grupari analitice de tari. Asa cum se poate observa din Tabelul 2, datoria externa si plata serviciului datoriei au inregistrat o continua crestere in perioada 1992-2001. In valoare absoluta, datoria externa a tarilor in curs de dezvoltare depaseste de cel putin 5 ori datoria tarilor in tranzitie, iar in cazul serviciului datoriei se ajunge la o depasire chiar de aproape 10 ori (in anul 1997). In schimb, ritmul mediu de crestere a datoriei externe este mai mare in cazul tarilor in tranzitie, ca urmare a faptului ca imprumuturile primite au fost folosite in scopuri productive, ceea ce creeaza premisele unei mai bune capacitati de plata . Dintre tarile in tranzitie, datoria externa cea mai mare apartine Rusiei (mai mult de jumatate din datoria externa a acestui grup de tari). Cresterea in cifre absolute a volumului datoriei externe si a serviciului datoriei externe nu inseamna mereu si neaparat dificultati mai mari pentru tara respectiva . In acelasi timp, volumul datoriei externe a unei tari nu are sens determinat decat daca se raporteaza la potentialul economic al tarii, la potentialul de a obtine venituri din export in valuta convertibila, etc. Cuantumul indatorarii externe este, de obicei, analizat cu ajutorul unor indicatori derivati care evidentiaza gravitatea indatorarii in raport cu resursele interne ale tarii exprimate prin produsul intern (national) brut sau numai prin numarul populatiei sau in raport cu exportul de marfuri unica sursa de mijloace de plata internationala pentru majoritatea covarsitoare a tarilor lumii

12

Tabelul 1.2: Datoria externa si serviciul datoriei externepentru tarile in curs de dezvoltare si in tranzitie in perioada 1992-2001

13

Raportul datorie externa produs intern brut (DE/PIB) este o marime relativa care arata cota parte din valoarea adaugata realizata de tara analizata care ar trebui vanduta peste hotare pentru plata integrala si imediata a datoriei fata de restul lumii. Pentru majoritatea tarilor, raportul este subunitar, dar tarile cele mai indatorate au depasit in ultimul deceniu pragul critic 1 (unitatea), ceea ce inseamna ca volumul datoriei externe angajate a intrecut valoarea adaugata creata in tara intrun an intreg. Indicatorul cel mai frecvent citat in publicatii, alaturi de datoria externa totala, este raportul datorie externa populatie (DE/P) sau datoria externa per capita. Acesta serveste la comparatii in timp pe plan national si international. Mult mai expresiv pentru scopuri analitice pare sa fie raportul datorie externa export (DE/X), intrucat el arata de cate exporturi anuale ar fi nevoie, pentru a achita prompt intrega datorie cumulata de-a lungul anilor. Intrucat o datorie externa angajata presupune si restituirea ei, raportul DE/X exprima indirect efectul financiar al indatorarii fata de creditorii straini, respectiv alocarea unei parti din incasari pentru rambursarea datoriei contractate si achitarea dobanzilor aferente imprumuturilor inca nerestituite. Asa cum se poate observa din Tabelul 3., pentru aproape toate tarile in tranzitie datoria externa si datoria externa per capita s-au aflat intr-o continua crestere in perioada 1990-1999. Raportand valorile inregistrate in 1999 la cele din 1990, in Cehia s-a inregistrat o crestere de peste 5 ori a datoriei externe, in Croatia de 3,33 ori, in Romania de 36,76 ori, in statele apartinand fostei Federatii Ruse de 2,51 ori, in Slovacia de 5,24 ori, in Slovenia de 2,89 ori, in Ungaria de 1,28 ori. Bulgaria a inregistrat o crestere a datoriei in perioada 1990-1993, de la 10.890 mil. USD la 13.889,4 mil USD, pentru ca in perioada 1994-1999 sa asistam la o scadere a acesteia, sub nivelul initial din 1990 (ajungand la o datorie de 9.984,4 mil USD).Polonia s-a situat si ea pe o panta descrescatoare, ajungand de la o datorie de 48.900 mil USD in 1990 la 44.000 mil USD in 1999. In cazul raportului datorie externa/export, evolutii pozitive au cunocsut doar Bulgaria, Polonia si Ungaria, pentru celelalte tari raportul aratand o scadere a capacitatii de rambursare a datoriei externe pe baza incasa rilor din exporturi.

14

Tabelul 3: Indicatori ai indatorarii externe a unor tari cu economie in tranzitie in perioada 1990-1999

15

De asemenea, se mai analizeaza : indicatorul capacitatii de indatorar e, respectiv raportul dintre rezervele internationale si datoria externa, care arata procentul din datoria externa ce poate fi acoperit din rezervele internationale ale tarii; indicatorul capacitatii de rambursare a tarii , respectiv raportul dintre rezervele internationale si importuri; raportul dintre datoria publica externa angajata si importuri , care evidentiaza gradul de dependenta al tarilor fata de imprumuturile externe brute in vederea finantarii importurilor; raportul dintre deficitul balantei comerciale si PIB, care trebuie sa fie sub 5%; raportul dintre rezerva valutara a BNR si datoria publica externa, care, in conditii optime, trebuie sa fie de cel putin 25%. In functie de scopul cercetarii se stabilesc si criteriile de structurare a datoriei externe. Astfel, diversele angajamente externe ale unei tari pot fi structurate in functie de: moneda efectiva in care s-a contractat fiecare datorie in relatiile tarii cu nerezidentii; esalonarea datoriei externe pe ani calendaristici potrivit transelor scadente in fiecare an; termenul rambursarii, datoriile fiind pe termen scurt, mediu sau lung; perioada de gratie negociata ; modalitatea de rambursare, care poate fi sub forma de transa unica sau acceptarea de transe esalonate pe mai multi ani; marimea ratei dobanzii negociate la diferite imprumuturi; sursa creditelor angajate: sector public (guvernamental, autoritate monetara), sector privat (societati bancare, societati comerciale), institutii financiare internationale; utilizarea creditelor externe de catre sectoarele institutionale ale tarii beneficiare: administratia publica , autoritatea monetara , banci comerciale si firme. O economie de piata este considerata a fi dinamica in masura in care sectorul privat angajeaza in mod preponderent el imprumuturile externe, iar sectorul public are o pondere redusa in totalul datoriei externe; destinatia banilor imprumutati: investitii in dezvoltarea activitat ii economice, acoperirea unor nevoi de consum (dezechilibru pe piata autohtona intre cerere si oferta), echilibrarea balantei de plati externe curente. Pot fi luate in considerare si alte criterii de structurare a datoriei externe In vederea recuperarii acestor creante sau a valorificarii lor pe piata international a (prin vanzare la preturi bune comparativ cu valoarea lor internationala majorata cu dobanzile neachitate), o detaliere pe tari debitoare este absolut necesara . Tabelul 4. arata structura datoriei externe pe termen mediu si lung a Romaniei, pe tipuri de debitori, in perioada 1992-1999, in timp ce Anexa 2 prezinta structura datoriei externe a Romaniei in perioada 1992-1999, pe tipuri de creditori.

16

Tabelul 4.: Structura datoriei externe pe termen mediu si lung a Romaniei, pe tipuri de debitori, in perioada 1992-1999 In cazul Romaniei, toti acesti indicatori au inregistrat cresteri semnificative. Acesta evolutie poate fi interpretata ca un aspect pozitiv, reflectand capacitatea tarii de a obtine imprumuturi externe, dar trebuie avute in vedere si destinatiile acestor resurse. In conditiile in care aceste fonduri sunt folosite pentru consum si nu pentru investitii productive, nu va exista posibilitatea obtinerii unor fluxuri care sa asigure plata datoriei externe, in ultima instanta ajungandu-se la o criza a datoriei externe. Efectele economice ale datoriei externe se caracterizeaza statistic prin compararea ratei profitului in obiectivele economice finantate din imprumuturi externe cu rata dobanzii negociate cu creditorul nerezident. In masura in care fondurile investite pentru dezvoltarea unor activitati profitabile, iar rata profitului (Rp) este cel putin egala cu rata dobanzii (Rd), indatorarea externa are efecte economice salutare asupra dezvoltarii economice, exploatarii resurselor locale, folosirii mainii de lucru etc., fiind si un simptom al avantajului competitiv al firmei care atrage un asemenea imprumut Daca insa creditele externe sunt angajate de sectorul public pentru a acoperi nevoile de consum neacoperite de oferta autohtona sau pentru a echilibra contul curent al balantei de plati externe, indatorarea externa rezolva un dezechilibru momentan, dar aceasta rezolvare echivaleaza cu amanarea notei de plata pentru viitor, ceea ce nu poate fi decat un efect negativ. Efectele financiare ale datoriei externe s e deduc din faptul ca restituirea imprumuturilor inseamna un efort valutar acoperit din incasarile tarii pe seama exportului de bunuri materiale si servicii. Indicatorii de analiza statistica a acestor efecte sunt: - rata medie anuala a dobanzii pentru imprumuturile contractate, calculata ca medie aritmetica ponderata a dobanzilor negociate, ponderarea facandu-se cu suma inca neachitata din fiecare credit angajat;

17

- masa anuala a dobanzii (D) reprezinta suma rezultata din aplicarea ratelor de dobanda negociate la imprumuturile inca nerambursate; - transa anuala scadenta (T) se obtine prin cumularea ratelor scadente intrun an calendaristic din toate imprumuturile angajate; - anuitatea sau serviciul datoriei externe (SDE) este intreaga suma datorata creditorilor straini intr-un an: SDE = D + T Pentru a aprecia amploarea efortului financiar de restituire a datoriei externe se comparas DE cu incasarile din exportul de marfuri si servicii (X) ale tarii indatorate (rata serviciului datoriei externe)

Unde: CpSDE cota parte a serviciului datoriei externe in totalul intrarilor de valuta din export Presa de specialitate apreciaza ca povara datoriei externe tinde sa afecteze puterea de cumparare a exporturilor tarii daca acesta cota parte depaseste 15%. O alta dimensiune a efortului de rambursare a datoriei externe de catre tarile in curs de dezvoltarese evidentiaza prin raportulstabilit, de regula , pe o perioada de 5-10 ani consecutivi intre achitarea anuitatilor si suma noilor intrari de capital sub forma asistentei publicesi/sau private pentru dezvoltare ( APPD) (fluxul net de resurse) : FNR =APPD SDE Daca rezultatul este negativ, afluxul de capital nou este mai mare decat efortul de achitare aserviciului datoriei externe, diferenta contribuind la cresterea economica. In ultimul deceniu, insa , grupul tarilor in curs de dezvoltarese caracterizeaza prin transfer invers de resurse, deoarece serviciul datoriei externe depaseste in modsistematic intra rile de capital nou, diminuandu-se astfel resursele financiaresi asa modeste ale acestor tari. Indicele de vulnerabilitate financiara (Iv) evidentiaza dimensiunile indatorarii externe in conditiile in care in ultimii ani, pe fondul crizei structurale a economiei mondiale asistenta internationala publica si privata pentru dezvoltares-a redus semnificativ, pe cand serviciul datoriei externe reflecta excesul de indatorare a tarilor in curs de dezvoltare. In aceste conditii, fluxul net de resurse (FNR) catre aceste tari este un flux negativ, ceea ce poate fi inteles ca o retragere de capital, retragere care afecteaza , mai devreme sau mai tarziu, rezervele oficiale in valuta (ROV) ale acestor tari. In masura in care FNR<0, vulnerabilitatea financiara a tarii este cu atat mai mare cu cat indicele se indeparteaza mai mult de 0, care inseamna ca miscarile de capital pe termen mediu si lung nu afecteaza resursele. Daca insa FNR>0, calculul Iv nu mai are rost, cel putin aparent si imediat rezervele oficiale nefiind afectate. Acesti indicatori descriu situatia trecuta si prezenta a indatorarii externe, sunt folositi pentru estimarea capacitatii de indatorare si pentru elaborarea previziunilor referitoare la evolutiile viitoare ale datoriei externe si ale serviciului datoriei externe. Reflectand 18

evolutia conditiilor, a structuriisi a amplorii imprumuturilor efectuate anterior, ei pot fi utilizati in analizele efectuate pentru comparatii in timp si spatiu. Comparatiile intre tari trebuie astfel facute incat sa se ia in calcul perioada de timp in care a avut loc acumularea datoriilor externe, deoarece ratele debitorilor difera conform fazelor procesului in care ele se gasesc. Strategii moderne de reducere a datoriei externe Planul Baker In primele luni de la suspendarea platilor de catre Mexic, de la mijlocul anului 1982, teama de propagare a crizei a cuprins sistemul bancar si financiar international. Programele de acordare a creditelor in caz de urgenta au evitat dezastrul, iar in 1984 refacerea economica globala si ratele dobanzilor in scadere constituiau semnele redresarii. Dar in 1985 autoritatile din America Latina isi manifestau nemultumirea in crestere fata de ajustarile pe care criza le impusese, in special reducerile drastice de import si disparitia imprumuturilor bancare voluntare. Pe fondul acestor probleme, Baker a luat masuri. Acest plan viza o strategie de solutionare a datoriei cu accent pe cresterea pe termen lung, in contrast cu programele de stabilizare pe termen scurt aplicate in primii 2 ani ai crizei datoriei. Bancile private urmau sa acorde noi imprumuturi de cca 7 mld $ unui numar de 15 mari debitori, echivaland cu o crestere anuala de 2,5%. Tarile debitoare trebuiau sa recurga la reforme structurale: liberalizarea comertului, reducerea ponderii sectorului de stat si liberalizarea investitiilor straine. Toate partile implicate erau constiente de necesitatea existentei unei economii globale sanatoase pentru ca acest plan sa functioneze. O revenire la ratele inalte de dobanzi sau la recesiune generalizata ar fi distrus orice sansa de redresare chiar si pentru economiile debitoare efficient administrate. Din fericire, nu sa intamplat asa. Cresterea economica din tarile industrializate a atins 3,3% anual din 1986 pana in 1988, iar rata de dobanda LIBOR a inregistrat o valoare medie de 7,3%. Una din cele mai mari lovituri pentru Planul Baker a fost scaderea pretului petrolului la mai mult de jumatate in 1986, in conditiiile in care petrolul era mai important pentru tarile exportatoare (Mexic, Venezuela) decat pentru cele importatoare (Brazilia, Chile). Au existat si temeri ca planul va fi un esec. Oprirea brusca a noilor imprumuturi a insemnat o oscilatie de cca 40 mld. $ in transferurile anuale catre tarile debitoare. Pragul Brady de 10 mld. $ anual reducea numai un sfert din pierdere. O limita mai adecvata acestei situatii se situa insa in jurul valorii de 20 mld. $ anual. Progresul in cazul datoriei. Din punctul de vedere al managementului datoriei externe, Perioada Baker a cunoscut un progres mai insemnat decat se recunoaste in general. Cel mai bun indicator al presiunii datoriei externe il constituie raportul intre dobanda si exportul de bunuri si servicii, care reflecta cele mai importante realizari ale principalilor debitori din America Latina, inregistrand scaderi semnificative in perioada 1982(1983) 1988.

19

In ansamblu, pentru America Latina acest raport a inregistrat o scadere de la 41% in 1982 la 28% in 1988, revenind la nivelul sau din 1981 dinaintea crizei datoriei externe. Cresterea economica si inflatia. S-au inregistrat unele imbunatatiri ale indicatorilor de credibilitate pentru principalii debitori sud-americani, dar, asa cum declarau autoritatile si cum simtea si publicul, s-a inregistrat o deteriorare a punctelor cheie: cresterea economica si inflatia. Pe aceste criterii, anul 1988 a fost unul dintre cei mai slabi ani, cresterea economica inregistrand in America Latina doar 0,7% , iar inflatia, 473%. Nici creditorii nu au fost prea incurajati si si-au concentrat atentia asupra unui alt indicator: pretul creantelor bancare pe piata secundara, care, pentru 24 de tari debitoare , a scazut de la 70 de centi pe dolar la inceputul perioadei de aplicare a Planului Baker pana la 35 de centi pe dolar la sfarsitul acesteia. Imprumuturile bancare. In mod traditional, principalul esec al Planului Baker a fost acela ca bancile nu si-au atins plafoanele de credit impuse, cresterea economica lenta adin America Latina a fost pusa pe seama unor fluxuri de capital neadecvate, de care se faceau vinovate bancile.Datele furnizate de Banca Reglementelor Internationale arata ca in perioada 1985-1988 creantele bancilor din tarile industrializate asupra a 15 tari cuprinse in Planul Baker21 s-au redus cu 9,7 mld. $, in contradictie cu o crestere previzionata a Planului Baker de 20 mld. $. Un alt indicator al performantelor creditului bancar il constutuie totalul rambursarilor din aceasta perioada, de numai 12,8 mld. USD. Pe acest criteriu, bancile si-au realizat planul de acordare a creditelor doar in proportie de 60%, ceea ce denota ca erau departe de atingerea tintelor prevazute de Planul Baker. Performantele trilor. Unele dintre tarile debitoare au fost consecvente in aplicarea reformelor structurale impuse de Planul Brady. Mexicul a avut cele mai bune rezultate. In 1986 Mexic a aderat la GATT. Pana la inceputul anului 1988, tariful maxim era de 20%, cel mediu ajunsese la 10% si mai putin de un sfert din import facea obiectul licentelor. Ajustarea fiscala din Mexic a condus la o reducere a cheltuielilor nepurtatoare de dobanzi pana la 10% din PNB. Guvernul a privatizat o importanta companie miniera si o linie aeriana principala, iar din 1989 noul regim Salinas a liberalizat proprietatea straina. Cu toate acestea, managementul la nivel macroeconomic a lasat de dorit in multe tari, in special in Argentina si in Brazilia (si chiar mai rau in Peru). Esecul in incheierea unui acord standby cu FMI a fost unul din motivele limitarii creditelor acordate de bancile si de institutiile financiare internationale. Performantele macroeconomice si povara datoriei . Pana la sfarsitul perioadei de aplicare a Planului Baker, datoria externa era considerata principala cauza pentru incetinirea cresterii economice si pentru inflatia galopanta. Cu toate acestea, statisticile arata ca tarile care au aplicat politici interne adecvate au reusit sa obtina o crestere economica si sa mentina inflatia la un nivel moderat, iar povara datoriei externe nu a constituit nicaieri in regiune cauza principala a inflatiei galopante si a diminuarii ritmului de crestere economica. In perioada 1986 - 1988, cele mai mari 6 tari debitoare din America Latina erau impartie in doua grupuri divergente. Pe de o parte, Chile, Columbia si Venezuela au inregistrat o crestere anuala medie de 5,2% si o rata medie a inflatiei de 23% pe an, 20

dar si o povara mai mare a datoriei externe, ceea ce a atras dupa sine si transferuri externe mai mari. In contrast, Argentina, Brazilia si Mexic au atins un nivel de doar 1,9% pentru cresterea medie anuala si de 735% pe an in cazul inflatiei. Explicatia acestei situatii a fost aceea ca, mai mult decat datoria externa, destabilizarea macroeconomica interna a fost responsabila in cea mai mare parte de slabele performante in domeniu cresterii economice din aceste tari in perioada de aplicare a cestui program. Transferul intern. Datoria externa a condus la incetinirea cresterii economice nu prin necesitatea unor plati la extern mai mari, ci pentru ca trebuia stimulat transferul intern de la sectorul privat catre cel public, in situatia in care guvernul insusi era in pragul falimentului. Pentru cele mai mari 6 tari debitoare din America Latina, sumele platite in contul serviciului datoriei externe au crescut de la 1,5% din PNB in 1980, la 2,5% din PNB in 1982-1984 si la 4% din PNB in 1986 - 1987. Mai mult decat atat, limitarea accesului la piata externa de capital a fortat guvernele sa se imprumute mai mult la intern, in conditiile unor rate de dobanda de obicei mult mai ridicate. Cu toate acestea, adevarata solutie a problemei fiscale se gasea mai mult in aplicarea unor politici economice interne coerente decat in stergerea unoi parti din datoria externa. Pana la sfarsitul perioadei de actiune a Planului Baker s-a creat a devenit o certitudine faptul ca trebuia revizuita strategia gestionarii datoriei, implicit problema stergerii unei parti din aceasta. Planul Brady Schimbarea acestei strategii devine prioritara. In cursul anului 1988, ideea de a reduce datoriatarilor celor mai indatorate castiga teren. Piata secundara a creantelor asupra tarilor in curs dedezvoltare se contureaza, deoarece bancile comerciale incep sa vanda creante la o valoare de piatasensibil inferioara valorii nominale. In martie 1989, cu ocazia unui Comitet interimar al FMI-ului, la Washington, Secretarul Trezoreriei administratiei Bush, Nicholas Brady, reia o idee avansata de presedintele Mitterand si propune sustinerea de catre comunitatea internationala a unui program de reducere a datoriei celor mai indatorate tari.Aceasta noua abordare recunoaste ca anumite tari in curs de dezvoltare sunt insolvabile si canu serveste la nimc amanarea calendarului rambursarilor. De asemena admite ca o datorie externaexcesiva poate fi nefasta economiei unei tari, chiar daca nu a fost rambursata, caci e este o amenintare permanenta pentru stabilitatea pe termen mediu a balantei de plati, a finantelor publicesi a inflatiei si face sa scada increderea investitorilor internationali. Pentru a reduce aceasta datorieapasatoare, Planul Brady recomanda sustinere publica a operatiunilor de abandon de creante.FMI intervine in strategia inaugurata de Planul Brady in mai multe feluri.Pe de o parte, tarile in cauza nu pot beneficia de o reducere a datoriei decat daca aplica un program de ajustare economica sustinut de un acord de confirmare, de un acord largit sau, pentru tarile cu venituri mici, de o facilitate de ajustare structurala. Cu aceasta ocazie, Fondul decide, pentru accelerarea aprobarii programelor, sa abandoneze politica sa privind asigurarile de finantare, adica sa acorde credite fara sa aiba asigurare din partea bancilor comerciale. Pe de alta parte, FMI si Banca Mondiala ofera facilitati financiare pentru incurajarea reducerilor de datorie. Fondul poate astfel sa tina in rezerva 25% 21

din tragerile obtinute in cadrul unui acord de confirmare sau al unei facilitati largite pentru a finanta rascumparari sau schimburi de creante. Mai mult, decide sa creasca tragerile la limita a 40% din cota-parte pentru a garanta plata dobanzilor la titlurile emise in schimbul vechilor creante bancare. Banca Mondiala stabileste instrumente echivalente. Noua strategie anuntata de Brady este aplicata cu succes: ea permite o reducere din datoria tarilor implicate, provoaca un efect spontan de recastigare a increderii in viitorul tarilor in curs de dezvoltare, suscita o revenire a fluxurilor de capital privat si este acompaniata de o brusca accelerare a cresterii economice. In 1989, Mexicul este prima tara care a incheiat un acord cu bancile pentru a restructure datoria sa in baza Planului Brady. Bancile creditoare au permis tarilor sa aleaga intre diferite variante: fie sa-si schimbe creditele pe obligatiuni pentru un total echivalnet cu 65% din valoarea acestor credite, fie sa le schimbe pe obligatiuni avand aceeasi valoare nominala, dar cu o rata a dobanzii redusa, fie, in sfarsit, sa acorde noi credite. Acordul prevede ca noile obligatiuni, denumite Brady, sa fie garantate de bonuri emise de Tezaurul american, iar creditele restructurate sa fie garantate de imprumuturi ale FMI-ului de la Banca Mondiala si din Japonia. Acest acord permite reducerea datoriei Mexicului cu 13 mld. $, mai putin cele 7 mld. $ de noi imprumuturi. Ca urmare a semnarii acestui acord, valoarea datoriei mexicane creste imediat pe piata sa secundara. Costa Rica si Filipinele semneaza acorduri similare in 1989, Marocul, Venezuele si Uruguay in 1990, Nigeria, Argentina, Mozambic in 1992. Toate aceste acorduri sunt semnate in cadrul programelor de ajustare structurala aprobate de FMI. In cazul Filipinelor, nu a mai existat posibilitatea unei optiuni pentru creditori. Totul a constat in semnarea mai multor acorduri de reesalonare, independente unul de celalalt. Cea mai importanta operatiune de reducere a datoriei externe a fost in ian.-feb. 1990. Acelasi lucru s-a intamplat si in Costa Rica. Dar succesul inregistrat in cazul Mexic nu trebuie generalizat, din cauza diversitatii acordurilor semnate. Aplicarea acestui plan a condus la reduceri substantiale ale datoriei numai pentru Costa Rica si Mexic. Pentru celelalte tari considerate, reducerea a fost nesemnificativa. In termenii distribuirii costurilor si beneficiilor, singurele care au avut ceva de castigat din aplicarea acestui plan au fost bancile. Efectele pe termen scurt ale acordurilor Brady asupra cresterii economice sunt foarte reduse, exceptand efectele aditionale de repatriere a capitalului exportat si de accesul viitor la pietele internationale de capital. Planul Brady a putut functiona numai in cadrul numai in cadrul unui climat economic international propice. Politicile economice din tarile industriale erau, asadar, cruciale. Esecul Statelor Unite in a ataca in mod convingator deficitul fiscal mare a condus la o crestere a dobanzii LIBOR la peste 10,5%. Dar tarile debitoare, bancile si autoritatile din tarile industriale au dat dovada de pragmatism in abordarea problemei batoriei internationale si au evitat prabusirea. Planul Brady a fost considerat un pas important in evolutia politicii datoriei internationale, el oferind o posibilitate de redresare economica si politica pentru tarile debitoare. Crizele mexicane au pus in evidenta pericolele care decurg pentru tarile debitoare dintr-o pozitie internationala neadecvata, caracterizata prin maturitati scurte ale datoriei externe, reserve internationale insuficiente si devalorizarea cursului de schimb. Pentru creditori, au atras atentia asupra importantei unei bune evaluari a 22

riscului de tara si a unui portofoliu diversificat. De atunci a devenit clar ca deficitele balantei de plati pot fi finantate cu succes din imprumuturi externe numai pe termen scurt, pentru perioade indelungate fiind necesare programe de restructurare macroeconomica. In acelasi timp, ele au pus in evidenta importanta FMI, atat pentru renegocierea datoriilor, cat si pentru succesul programelor aplicate de tarile in curs de dezvoltare. Din pacate, din punct de vedere politic, aceste programe nu vor fi niciodata binevenite, iar pericolul declansarii unei noi crize nu poate fi eliminat.

23