Sunteți pe pagina 1din 164

GHEORGHE CĂTĂLIN

FINANȚELE ÎNTREPRINDERII

2012

1

Introducere

Obiectivul general al lucrării este de a prezenta în mod sistemic elementele fundamentale cu care se operează în finanțele întreprinderii. Prin prezentarea concisă, didactică, poate fi utilizată pentru deprinderea noțiunilor fundamentale de către studenții care studiază fenomenul financiar la nivel microeconomic. În același timp, prin conținut lucrarea contribuie la îmbunătățirea pregătirii specialiștilor din domeniul financiar. Capitolele din structura cursului conțin elemente fundamentale referitoare la analiză financiară, planificare, finanţare pe termen scurt, mediu şi lung a activităţii întreprinderii, problematica investițională, distribuirea profitului, costul și structura capitalurilor precum și riscurile specifice activității întreprinderii.

și riscurile specifice activității întreprinderii. Obiectivele cursului  consolidarea noţiunilor de bază

Obiectivele cursului

consolidarea noţiunilor de bază asimilate la alte discipline economice;

cunoaşterea unor metode de investigare ştiinţifică aparţinând analizei

financiare;

alcătuirea unor instrmente previzionale în domeniul financiar;

asimilarea de cunoștințe privind gestiunea financiară a întreprinderii,

cumpărarea, vânzarea unor active fizice sau financiare, oportunitatea apelării la credite etc.;

fundamentarea deciziilor privind investițiile;

identificarea modului de finanţare al întreprinderilor din mediul economic;

aspecte fundamentale privind distribuirea profitului.

Cerinţe preliminare Cursul presupune parcurgerea unor elemente de bază din cadrul altor discipline fundamentale cum ar fi: Cursul presupune parcurgerea unor elemente de bază din cadrul altor discipline fundamentale cum ar fi: economie, contabilitate sau calculația costurilor. De asemenea, sunt importante cunoştinţele furnizate de alte discipline economice complementare cum ar fi: statistica, managementul resurselor umane și marketing.

Mijloace de lucru Parcurgerea unităţilor de învăţare nu necesită existenţa unor mijloace sau instrumente de lucru. Parcurgerea unităţilor de învăţare nu necesită existenţa unor mijloace sau instrumente de lucru.

2

Structura cursului Cursul este structurat în două module alcătuite în total din 12 unităţi de

Structura cursului Cursul este structurat în două module alcătuite în total din 12 unităţi de învăţare.

Astfel, primul modul conţine 7 unităţi de învăţare, iar al doilea 5. S-a optat pentru

o astfel de delimitare cu scopul menţinerii unui grad de complexitate relativ

constant. Fiecare unitate cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind tematica unităţii de învăţare, exemple, teste de autoevaluare precum şi probleme propuse spre rezolvare. La sfârşitul fiecărui modul sunt indicate teme de control. Rezolvarea acestora este

obligatorie. Temele vor fi încărcate de către studenţi pe platforma e-learning până

la o dată prestabilită.

Durata medie de studiu individual Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului „Finanțele întreprinderii ” (atât Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului „Finanțele întreprinderii” (atât aspectele teoretice cât şi rezolvarea testelor de autoevaluare şi rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2-3 ore pentru fiecare unitate.

Evaluarea La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va cuprinde: un test ce La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va cuprinde: un test ce va conţine întrebări teoretice şi aplicaţii numerice din materia prezentată în cadrul acestui material. Testul va deţine o pondere de 50% în nota finală, iar notele aferente temelor de control, realizate pe parcursul semestrului, vor deţine împreună o pondere de 50%.

3

Modulul 1. Analiza și planificarea financiară

Cuprins Introducere

4

Obiectivele modulului

4

U1. Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii

5

U2. Accesul întreprinderii pe piaţa financiară

16

U3. Analiza financiară pe baza bilanţului

25

U4. Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere

42

U5. Analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii

58

U6. Analiza financiară cu metoda ratelor

69

U7. Bugetele întreprinderii

84

Introducere Analiza reprezintă o metodă de cercetare ştiinţifică bazată pe descompunerea obiectelor şi fenomenelor studiate în Analiza reprezintă o metodă de cercetare ştiinţifică bazată pe descompunerea obiectelor şi fenomenelor studiate în părţi componente. Aplicarea acestei metode în domeniul financiar a condus la apariţia unor indicatori specifici cu care pot fi identificate aspectele fundamentale ale gestiunii întreprinderii. Conţinutul metodei, etapele de aplicare şi alte noţiuni introductive fac obiectul primei unităţi de învăţare. În continuare sunt prezentate aspecte fundamentale privind delimitarea finanțelor, accesul întreprinderii pe piața financiară, echilibrul financiar, renatabilitate și planificare financiară.

financiar, renatabilitate și planificare financiară . Obiectivele modulului La sfârşitul acestui modul

Obiectivele modulului La sfârşitul acestui modul studenţii vor fi capabili să:

înţeleagă rolul analizei în studierea fenomenelor financiare;

rețină noțiuni fundamentate din domeniul financiar;

urmărească structurarea pieței financiare și interacțiunea întreprinderii cu aceasta;

determine echilibrul financiar al oricărei întreprinderi;

analizeze rezultatele întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere;

calculeze capacitatea de autofinanțare;

urmărească în dinamică echilibrul financiar;

aplice metoda ratelor pentru analiza rezultatelor întreprinderii;

alcătuiască și să interpreteze instrumente de previziune financiară.

4

Unitatea

de

învăţare

M1.U1.

Noţiuni

de

întreprinderii

bază

în

finanţele

Cuprins M1.U1.1. Introducere M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare M1.U1.3. Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii M1.U1.4. Rezumat M1.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

M1.U1.3. Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii M1.U1.4. Rezumat M1.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
M1.U1.3. Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii M1.U1.4. Rezumat M1.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
M1.U1.3. Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii M1.U1.4. Rezumat M1.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
M1.U1.3. Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii M1.U1.4. Rezumat M1.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

5

5

6

14

14

M1.U1.1. Introducere Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti ale agenţilor economici privaţi fac obiectul dreptului comercial. Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti ale agenţilor economici privaţi fac obiectul dreptului comercial. Prin lege se stabileşte cadrul legislativ cu privire la principiile, regulile, instrumentele agreate, precum şi aspectele fiscale complementare acestor operaţiuni. Tot pe cale juridică sunt stabilite instituţiile, atribuţiile şi competenţele acestora, menite să poată interveni, prin arbitraj sau judecată, în soluţionarea eventualelor neînţelegeri, deficienţe, conflicte sau tendinţe. În sectorul privat, actul de vânzare-cumpărare este condiţionat de acordul părţilor contractante cu privire la cantitate, preţ, condiţii de livrare şi de plată. În sectorul public, desfăşurarea activităţii producătoare de bunuri (servicii) publice și finanţarea acesteia au la bază decizia instituţiei politice competente, care trebuie să fie acceptată de membrii comunităţii.

care trebuie să fie acceptată de membrii comunităţii. M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare La

M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

înţeleagă modul de delimitare și studiere al finanțelor;

definească analiza în general şi rolul acesteia în studierea fenomenelor financiare;

identifice sursele din care se constituie fondurile publice;

înțeleagă obiectul finanţelor private, asemănările și deosebirile dintre

clasele de finanțe;

înțeleagă conținutul principalelor teorii financiare și evoluția acestora;

definească politica și gestiunea financiară;

stabilească obiectul fundamental al întreprinderii.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore. 3 ore.

5

M1.U1.3 Noţiuni de bază în finanţele întreprinderii

1.1 Conceptul de finanţe În literatura de specialitate pot fi întâlnite diverse opinii cu privire la semnificaţia termenului de finanţe, având conținut diferit de la o etapă istorică la alta, de la un gânditor la altul. Potrivit majorităţii specialiştilor din domeniul financiar, noţiunea de finanţe provine din cuvintele latineşti „finis” sau „fiare” care se traduc prin a termina o acţiune judiciară sau un diferend în legătură cu plata unei sume de bani [27]. De la aceste cuvinte s-au format „financia” sau „financia pecuniaria”, ce desemnează plata în bani. În timp, conceptul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzând bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare, tranzacțiile bursiere, relaţiile cambiale ş.a. [2]. Totuși, există numeroase diferenţe în definirea conceptului de finanţe aparţinând practicienilor, cercetătorilor şi altor utilizatori din domeniul financiar.

1.2 Clase de finanţe Indiferent de nuanța expresiei și modalitatea de definire este necesară delimitarea finanțelor în publice și private. Noțiunea de finanţe publice este asociată cu statul, unitățile sale administrative și urmărește asigurarea echilibrului social. Finanţele private sunt legate de persoanele juridice cu capital privat şi se referă la resursele financiare ale acestora.

1.2.1 Finanțe publice Existenţa finanțelor publice este legată de stat, instituţiile centrale sau locale și instituțiile de drept public. Componenta publică a finanţelor urmărește procurarea și utilizarea resurselor statului. Constituirea veniturilor și efectuarea cheltuielilor publice se bazează pe

norme şi proceduri specifice stabilite prin lege, cu ajutorul cărora se stabilesc responsabilităţi, atribuţii şi competenţe specifice. Sursele din care se constituie fondurile publice sunt:

- impozite;

- taxe și accize;

- contribuţii pentru asigurări sociale ale persoanelor fizice sau juridice;

- amenzi, majorări, penalizări şi confiscări;

- vărsăminte ale regiilor autonome și instituţiilor publice;

- concesiuni, chirii și redevenţe;

- venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat;

- rambursări ale împrumuturilor de stat acordate;

- dividende, dobânzi, despăgubiri, ajutoare și alte sume primite. Resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile și sectoarele economice. După colectarea fondurilor publice urmează distribuirea lor către

6

persoanele fizice şi juridice, activitate aflată în competenţa autorităţilor publice, realizată în raport cu resursele financiare disponibile şi cererea de resurse financiare. Distribuirea fondurilor publice înseamnă stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii cum ar fi:

- sănătate;

- apărare naţională;

- ordine și administraţie publică;

- învăţământ;

- gospodărire comunală şi locuinţe;

- datorie publică;

- asigurare şi protecţie socială;

- cultură;

- acţiuni economice;

- mediu natural.

O importanță deosebită revine funcţiei de control asigurată în cadrul finanţelor

publice, întrucât acestea aparţin întregii societăţi. Sfera de manifestare a funcţiei de control vizează, pe lângă constituirea și repartizarea fondurilor financiare publice, modul de utilizare al acestora.

1.2.2 Finanţe private Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor necesare agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate, în condiţii normale de eficiență economică. Obiectul finanţelor private include:

- constituirea capitalului social;

- repartizarea profitului (remunerarea acţionarilor);

- plasarea excedentelor de lichidități;

- obţinerea sau crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea activităţii de exploatare;

- mobilizarea creanţelor;

- stingerea obligaţiilor de plată ș.a.

În cadrul legal menţionat, operaţiunile financiare ce decurg din obiectul finanţelor

private se derulează potrivit deciziilor consiliului de administraţie sau managerului întreprinderii în cauză, în concordanță cu prevederile contractelor economice sau financiare

încheiate cu terţii [14]. În sectorul privat nu există obligația de a cumpăra (sau vinde) o marfă, în condiţiile propuse de agentul economic, dacă aceasta nu are o anumită valoare de întrebuințare pentru consumator. Prezenta lucrare are ca obiect finanțele private, localizate la nivel de întreprindere.

7

1.2.3

Asemănări și deosebiri între clasele de finanțe

Între finanţele publice și cele private există următoarele aspecte comune:

- din punct de vedere al definirii, ambele reprezintă forme ale constituirii şi administrării

mijloacelor băneşti aflate la dispoziţia unui agent economic pentru îndeplinirea obiectului său de activitate;

- vizează atât veniturile cât și cheltuielile;

- operează cu categorii financiare de bază (monedă, credit etc.);

- se confruntă cu probleme de dezechilibru financiar.

Tabelul 1.1

Criteriul de comparație Scop urmărit Reglementare juridică Instrumente folosite Influență asupra monedei naționale

Criteriul de comparație

Scop urmărit

Reglementare juridică

Instrumente folosite

Influență asupra monedei naționale

Nivel de manifestare

Finanțe

Publice

Satisfacerea nevoilor publice prin intermediul bunurilor publice

Drept public

Prin măsuri de constrângere

Poate influența moneda

Macroeconomic

de constrângere Poate influența moneda Macroeconomic Private Gestionarea fondurilor în vederea maximizării

Private

Gestionarea fondurilor în vederea maximizării valorii

Drept privat

Pe baza de contract voluntar

Nu poate influența moneda

Microeconomic

În acelaşi timp poate fi identificată o serie de deosebiri grupate în funcție de anumite criterii specificate în tabelul 1.1.

1.3 Elemente fundamentale în finanțele private

1.3.1 Teorii în finanţele private Teoriile financiare s-au dezvoltat în a doua jumătate a secolului XX prin cristalizarea

unor probleme de interes general, privind participarea agenților economici pe piaţa financiară. Dintre acestea, în continuare sunt menționate cele mai cunoscute, datorită contribuţiei lor la dezvoltarea finanţelor ca ştiinţă, dar şi prin impactul practic deosebit, în fundamentarea deciziei şi comportamentului agenţilor economici pe piaţa financiară.

a) Teoria portofoliului a fost creată de economistul american Harry M. Markowitz (laureat al

Premiului Nobel pentru economie în 1990) în anii 1952, respectiv 1959 şi publicată în articolul „Portofolio Selection” şi în lucrarea „Portofolio Selection: Efficient Diversification

of Investments” [16][17]. Elementul central al teoriei constă în faptul că decizia financiară ia în considerare în mod sistematic covarianţa preţurilor majorităţii activelor financiare. Un investitor raţional, atunci când constituie un portofoliu de active financiare, trebuie să ţină seama de implicaţiile unui titlu oarecare asupra portofoliului din care face parte.

b) Teoria preţului de echilibru pe piaţa financiară a fost elaborată de economistul american

8

William F. Sharpe (laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1990) şi a fost publicată în articolul „A Simplified Model for Portofolio Analysis” şi în lucrarea „Portofolio Theory and Capital Markets” [28][29]. Modelul celebrului autor este cunoscut sub numele CAPM (Capital Asset Pricing Model) şi are ca obiect determinarea preţului de risc pe care se bazează analiza valorilor mobilare şi evaluarea performanţelor administrării averii. Teoria arată că pe o piaţă concurenţială, riscul este parametrul remunerat, iar acesta nu poate fi eliminat prin diversificarea plasamentelor sau structurarea diferită a portofoliilor de active financiare. Acest risc nediversificabil este măsurabil prin procedee statistice (varianţă, dispersie) şi a intrat în limbajul curent sub numele de coeficient beta. c) Teoria structurii financiare şi a politicii de distribuire a profitului a fost elaborată de Merton H. Miller (laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1990) şi Franco Modigliani (laureat al premiului Nobel pentru economie în 1985) şi a fost publicată în articolele „The Cost of Capital, Corporation Finance and the Theory of Investments” şi „Corporate Income Taxes and the Cost of Capital: a Correction” [18][19]. Până la apariţia acestei teorii, abordările financiare erau bazate pe ipoteze strict empirice privind comportamentul operatorilor pe piaţa financiară, fără nici o încercare fezabilă de a modela interacţiunea operatorilor şi procesul generator al preţului de echilibru. Teoria arată că, pe o piaţă financiară eficientă, nu există rate optime de îndatorare și de distribuire a profitului.

d) Teoria opțiunilor are ca subiect central opțiunea ca formă distinctă de activ financiar. O

contribuție remarcabilă la această teorie au avut economiștii americani Fischer S. Black și Myron S. Scholes (laureați ai Premiului Nobel în 1997) prin elaborarea unui model matematic

bazat pe opțiuni. Modelul construit de autori poartă numele OPM (Options Pricing Model) sau „Modelul Black-Scholes”. Plecând de la acesta, a fost concepută o formă binominală a modelului de către economiștii americani John C. Cox, Stephen A. Ross și Mark E. Rubinstein. Noul model poartă denumirea „Binomial Options Pricing Model” sau “Modelul Cox, Ross și Rubinstein”. Teoria de arbitraj financiar a fost formulată de Stephen A. Ross în 1976 fiind cunoscută sub numele de APM (Arbitrage Pricing Theory). Este o teorie generală a prețurilor

activelor, care susține că prețul de revenire a unui activ financiar poate fi modelat ca o funcție liniară, între diferiți factori de influență.

e) Teoria semnalelor aplicată la problemele financiare are ca element central asimetria

informaţiei între participanţii la piaţă, precum şi formularea teoriei agenţiei care formalizează interacţiunea (conflictul de interese) între acţionari şi manageri. Această abordare ridică noi probleme, întrucât întreprinderea nu mai este privită ca o entitate compactă care ia decizii pentru a-şi maximiza funcţia de utilitate, ci ca un organism complex al cărui comportament este rezultatul unui proces de echilibru şi arbitraj între interese adesea divergente ale diferitelor grupuri și categorii care o formează.

9

f) Teoriile manageriale privesc întreprinderea ca un grup de indivizi cu obiective individuale specifice. Pentru aceştia se caută o maximizare a funcţiei de utilitate din punct de vedere al conducerii întreprinderii. Funcţia de utilitate se construieşte pe baza a cinci variabile independente: mărimea salariilor managerilor, efectivul de personal, volumul investiţiilor, nivelul costurilor și profiturile. Scopul urmărit prin funcţia de maximizare a utilităţii este creşterea economică a întreprinderii, ce poate fi urmărită sub forma unei majorări a cifrei de afaceri sau a activului total. g) Teoriile comportamentale în cadrul cărora obiectivul era rezultatul negocierilor între indivizi şi grupurile din care aceştia fac parte, fiecare având obiective proprii. Acest rezultat al negocierilor urmărea cinci subobiective de negociat: producţia, stocurile, vânzările, segmentul de piaţă deținut şi profitul. Obiectivul acţionarilor era determinat de mărimea dividendelor primite, comparativ cu alte întreprinderi [25].

1.3.2 Politica financiară Noţiunea de politică îşi are rădăcinile în cuvintele greceşti „politike” care semnifica „arta de a administra” şi „polis” cu înţelesul de oraş - ca formă de organizare politică. Într-o accepţiune largă conceptul exprimă ansamblul de activităţi orientate spre dobândirea puterii şi păstrarea ei în societate, de către grupări politice constituite în baza unor interese şi idei comune. În finanțele publice politica financiară este o parte a politicii generale a statului, având scopul de a crea un cadru de utilizare a mijloacelor financiare, pentru realizarea unor obiective strategice privind dezvoltarea economică și socială. Autoritatea de referinţă în acest

caz este statul, care acţionează prin şi în virtutea legii, iar prerogativele politicii financiare vizează în esenţă finanţele publice. Statul instituie un context de încurajare sau dimpotrivă, de descurajare a dezvoltării anumitor activităţi, ramuri economice, zone geografice în vederea atingerii unor scopuri economice, sociale sau politice. Multitudinea mijloacelor, tehnicilor, instrumentelor și procedeelor utilizate conduce la particularizarea câtorva categorii de politici:

- politica cheltuielilor publice;

- politica fiscală;

- politica monetară;

- politica valutară;

- politica vamală. În finanțele private politica financiară este o componentă fundamentală în politica

generală a întreprinderii, care contribuie în mod decisiv la realizarea obiectivului fundamental al acesteia. Principalele elemente ale politicilor financiare sunt:

- rentabilitatea;

- asigurarea și alocarea surselor de finanțare;

- distribuirea profitului;

10

- structura capitalului;

- durata avansării şi dimensiunea capitalului. Politica financiară determină în mare măsură capacitatea întreprinderii de menţinere, consolidare sau creștere comparativ cu alţi competitori. În alcătuirea și implementarea politicii financiare un rol decisiv revine consiliului de administraţie și managerul general care acţionează ţinând seama de cadrul legal şi de mandatul încredinţat de adunarea generală a acţionarilor. Politica financiară a întreprinderii poate fi modificată numai prin actul de voinţă al proprietarilor și este obligatorie pentru toţi angajaţii [14].

1.3.3 Gestiunea financiară Obiectul gestiunii financiare a întreprinderii este constituit de cunoașterea și utilizarea corectă a mijloacelor şi instrumentelor specifice, pentru atingerea obiectivului fundamental al acesteia. Gestiunea financiară este un ansamblu de acţiuni privind administrarea resurselor financiare ale întreprinderii. În acest scop, gestiunea financiară include toate deciziile legate de realizarea investiţiilor şi finanţarea lor, evidența încasărilor și plăților, repartizarea şi

utilizarea profitului ș.a. Gestionarii financiari ai întreprinderii trebuie să respecte cumulativ cel puţin trei condiţii fundamentale [25]:

- obţinerea unui anumit nivel al rentabilităţii plasamentelor efectuate de acţionari prin investirea capitalului în întreprindere;

- asigurarea permanentă a solvabilităţii întreprinderii;

- asigurarea unei flexibilităţi de acţiune pentru participanții la viața economică a întreprinderii. Într-o economie concurenţială, fiecare participant (acţionar, creditor, salariat,

furnizor, client, stat etc.) îşi stabileşte o strategie individuală pe care urmăreşte să o ducă la îndeplinire. Gestiunea financiară constă în îndeplinirea obiectivului fundamental al întreprinderii, concomitent cu armonizarea intereselor participanţilor. Dintre criteriile de delimitare a gestiunii financiare, în activitatea practică prezintă un interes deosebit orizontul de timp. Criteriul conduce la gruparea și separarea activităților specifice în:

- gestiune financiară pe termen scurt;

- gestiune financiară pe termen mediu și lung. Gestiunea financiară pe termen scurt are rolul de a asigura echilibrul între nevoi şi necesităţi de finanțare pe termen scurt, în timp ce gestiunea financiară pe termen mediu şi lung urmăreşte stabilirea unei strategii financiare de consolidare şi creştere a valorii

întreprinderii. Astfel, gestiunea financiară pe termen scurt cuprinde următoarele activități:

- gestiunea stocurilor;

- gestiunea creanțelor;

- gestiunea creditelor și plasamentelor pe termen scurt;

- gestiunea riscului valutar;

11

- gestiunea trezoreriei. Gestiunea financiară pe termen mediu și lung are în vedere:

- gestiunea capitalurilor proprii;

- gestiunea datoriei financiare;

- gestiunea investiţiilor. Gestiunea financiară nu este posibilă fără o planificare financiară coerentă şi un control de gestiune riguros.

1.3.4 Analiza financiară Analiza, în general, desemnează o metodă de cercetare științifică ce constă în descompunerea unui obiect sau fenomen în părţi componente. Activitatea presupune utilizarea

unor procedee şi tehnici specifice pentru cercetarea părţilor componente ale ansamblului, în vederea determinării relaţiilor de cauzalitate şi a factorilor generatori ai acestora [10]. Scopul final al analizei constă în elaborarea concluziilor ce stau la baza fundamentării unor decizii, care au drept scop îmbunătăţirea obiectului sau fenomenului respectiv. Indiferent de scop, analiza este orientată de la complex la simplu [11]. Aplicată în domeniul financiar, la nivel microeconomic, analiza a condus la formarea unei discipline științifice care are drept scop determinarea performanţelor financiare ale întreprinderii. Determinările se realizează pe baza documentelor contabile de sinteză. Principalele acţiuni ale analizei financiare sunt:

- analiza echilibrului financiar;

- analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere;

- determinarea capacității de autofinanțare;

- analiza dinamică a rezultatelor întreprinderii;

- analiza financiară cu metoda ratelor. Analiştii financiari sunt preocupaţi să aprecieze următoarele aspecte ale activităţii întreprinderii:

1. Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a degaja profit din activitatea desfășurată;

2. Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen mediu

și lung faţă de creditori.

3. Lichiditatea prin care se exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi menţine un cash-flow

pozitiv, în condiţiile onorării obligaţiilor de plată pe termen scurt.

4. Stabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a rămâne în piaţă pe termen lung.

Activităţile specifice din cadrul funcţiei financiare sunt:

- asigurarea din resurse proprii sau atragerea din alte surse a necesarului de capital necesar derulării activităţii de exploatare a întreprinderii;

- distribuirea fondurilor băneşti disponibile corespunzător obiectivelor prestabilite;

12

- efectuarea de studii şi analize economice cu privire la atragerea şi alocarea mijloacelor financiare;

- previziunea indicatorilor financiari;

- organizarea şi executarea controlului financiar intern.

1.3.5 Obiectivul fundamental al întreprinderii Anterior au fost enumerate principalele teorii financiare, un element comun al acestora fiind dat de determinarea obiectivului fundamental al întreprinderii. Găsirea acestui obiectiv constituie identificarea raţiunii întregii activităţi desfăşurate. Potrivit teoriilor financiare, identificarea obiectivul fundamental se face prin alegerea celui mai potrivit concept din următoarele posibile: echilibru financiar, creştere economică, flexibilitate, supravieţuire, minimizarea unor costuri și profit. Sintetizând concluziile desprinse, se poate reține ca obiectiv fundamental al gestiunii financiare maximizarea valorii întreprinderii. Criteriile de măsurare, a gradului de atingere a acestor scopuri şi obiective sunt exprimate prin:

- mărimi absolute cum ar fi: fondul de rulment, trezoreria netă, cifra de afaceri, capacitatea de autofinanţare etc.;

- mărimi relative precum rata îndatorării, rata rentabilităţii etc. Pentru finanţele private se reţine drept obiectiv fundamental maximizarea valorii întreprinderii. Măsurarea acesteia a condus la apariția a două formulări:

- patrimonială potrivit căreia se urmărește maximizarea patrimoniului acumulat în exerciţiile

anterioare. Valoarea patrimoniului se determină pe baza situaţiei patrimoniului reflectată în

bilanţ. Este egală cu situația netă (activul net) determinată ca diferenţă între activul total şi datoriile totale.

- financiară însemnând maximizarea valorii actuale a veniturilor viitoare aşteptate a se realiza, pe durata de viață a întreprinderii, cu ajutorul patrimoniului deținut în prezent. Valoarea financiară se determină pe baza speranţelor de câştig, pe care le va aduce întreprinderea, cu patrimoniul acumulat până în prezent:

n

VF =

t=1

CF t t + VR n

1+r

1+r n ,

în care VF valoare financiară a întreprinderii; CF cash-flow-uri viitoare degajate de întreprindere pe durata de viață; VR n valoarea reziduală estimată, rămasă după n ani de viaţă economică;

r rata de actualizare egală cu rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc ce caracterizează întreprinderea respectivă;

t = 1,

,n

durata de viaţă economică a întreprinderii.

Relația admite ca ipoteze simplificatoare existența unor cash-flow-uri anuale constante și consideră aceeași rata de actualizare pe durata de viață a întreprinderii.

13

Exemple1. Să se determine valoarea financiară a unei întreprinderi ştiind că dispune de un patrimoniu

1. Să se determine valoarea financiară a unei întreprinderi ştiind că dispune de un patrimoniu care îi

va permite încasarea unor sume constante în următorii 5 ani de 6500 mii lei. După aceasta perioadă valoarea estimată de lichidare a patrimoniului este de 870 mii lei. Pentru întreaga perioadă se consideră o rată de actualizare de 5%.

Rezolvare:

Valoarea financiară a întreprinderii se determină cu relaţia:

în care CF cash-flow-uri viitoare;

5

VF =

t=1

CF t t

1+r

+

VR 5 1+r 5 ,

r rata de actualizare considerată constantă; VR 5 valoarea reziduală estimată după 5 ani;

t = 1,

,5

durata de viaţă economică a întreprinderii.

Înlocuind rezultă:

VF=

6500

6500

6500

6500

6500

870

1+0,05 +

1+0,05 2 +

1+0,05 3 +

1+0,05 4 +

1+0,05 5 +

1+0,05 5

Se obţine o valoare de 28823,24 mii lei.

2. Care este valoarea financiară estimată a unei întreprinderi care generează următoarele fluxuri

anuale de trezorerie: CF 1 = 22450 lei, CF 2 = 48140 lei, CF 3 = 68530 lei, CF 4 = 44280 lei, CF 5 = 81170 lei și CF 6 = 27450 lei? Valoarea reziduală estimată este de 9540 lei, iar rata de actualizare are o valoare constantă de 4%.

Rezolvare:

În acest caz relaţia de determinare a valorii financiare este:

6

VF =

t=1

CF t t

1+r

+

VR 6

1+r 6

Înlocuind în relația anterioară rezultă:

VF=

22450

48140

68530

44280

81170

27450

9540

1+0,04 +

1+0,04 2 +

1+0,04 3 +

1+0,04 4 +

1+0,04 5 +

1+0,04 6 +

1+0,04 6

Se obţine o valoare de 258245,87 lei.

Enumerați sursele din care se constituie fondurile publice. din care se constituie fondurile publice.

14

Să ne reamintim

Finanțele sunt delimitate în două clase: publice și private. Cursul este orientat către finanțele private;

Există asemănări și deosebiri între clasele de finanțe;

Teoriile financiare s-au dezvoltat în a doua jumătate a secolului XX prin

cristalizarea unor probleme de interes general și au evoluat până în prezent;

Gestiunea financiară este un ansamblu de acţiuni privind administrarea

resurselor financiare ale întreprinderii;

Obiectivul oricărei întreprinderi este dat de creșterea valorii acesteia.

M1.U1.4. Rezumat

Există numeroase diferenţe în definirea conceptului de finanţe. Finanțele se

împart în: publice (ale statului) și private (ale întreprinderilor). Teoriile financiare s- au dezvoltat în a doua jumătate a secolului XX;

Sunt mai multe polici financiare atât la nivelul finanțelor publice cât și a

celor private;

Gestiunea financiară urmărește administrarea resurselor financiare. În acest

scop folosește un ansamble de tehnici și metode, între care un rol fundamental îl are analiza financiară;

Obiectivul fundamental al oricărei întreprinderi este de maximizare a valorii

sale.

M1.U1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Precizați conținutul finanțelor publice și private.

2. Care sunt formele de manifestare ale finanţelor întreprinderii?

3. Definiţi gestiunea financiară.

4. Cum definiţi conceptul de analiză? Dar analiză financiară?

5. Definiţi valoarea întreprinderii în concepţia patrimonială.

6. Stabiliţi diferenţa dintre concepţia patrimonială şi financiară privind valoarea

întreprinderii.

7. Precizaţi rolul gestiunii financiare.

8. Precizaţi diferenţa dintre gestiune şi analiză financiară.

Temă de control Să se determine valoarea financiară a unei întreprinderi care generează fluxuri anuale constante de 7840 Să se determine valoarea financiară a unei întreprinderi care generează fluxuri anuale constante de 7840 mii lei pe o perioadă de 4 ani. După această perioadă, valoarea estimată de lichidare a patrimoniului este de 1560 mii lei. Pentru întreaga perioadă se consideră o rată de actualizare de 4,5%.

15

Unitatea

de

învăţare

M1.U2.

Accesul

financiară

întreprinderii

pe

piaţa

Cuprins M1.U2.1. Introducere M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare M1.U2.3. Accesul întreprinderii pe piaţa financiară M1.U2.4. Rezumat M1.U2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

M1.U2.3. Accesul întreprinderii pe piaţa financiară M1.U2.4. Rezumat M1.U2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
M1.U2.3. Accesul întreprinderii pe piaţa financiară M1.U2.4. Rezumat M1.U2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
M1.U2.3. Accesul întreprinderii pe piaţa financiară M1.U2.4. Rezumat M1.U2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
M1.U2.3. Accesul întreprinderii pe piaţa financiară M1.U2.4. Rezumat M1.U2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

16

16

16

24

24

M1.U2.1. Introducere Domeniul de manifestare al finanţelor este specific pieţei financiare. Piața financiară reprezintă locul în care Domeniul de manifestare al finanţelor este specific pieţei financiare. Piața financiară reprezintă locul în care se întâlnesc solicitanții de capital cu deținătorii de fonduri disponibile pentru investiţii. Din aceasta întreprinderea colectează capitalurile disponibile.

întreprinderea colectează capitalurile disponibile. M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare La

M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

înţeleagă rolul pieței financiare în economie;

identifice operatorii și produsele din fiecare segment al pieței financiare;

stabilească relații financiare și conținutul acestora;

înțeleagă necesitatea asigurării echilibrului financiar;

identifice modul în care sunt organizate activitățile financiare în întreprinderi;

stabilească sarcinile unui angajat din departamentul financiar.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore. urgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

M1.U2.3 Accesul întreprinderii pe piaţa financiară 2.1 Structura pieţei financiare Domeniul de manifestare al finanţelor este specific pieţei financiare. Din punct de

vedere al sferei de cuprindere, în literatura de specialitate s-au conturat două accepţiuni referitoare la piaţa financiară:

- concepţia anglo-saxonă în care piaţa financiară este formată din piaţa de capital, piaţa

monetară şi piaţa asigurărilor. În acest context, pe piaţa de capital se asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung.

- concepţia continental-europeană, potrivit căreia piaţa de capital are o structură complexă

16

care cuprinde: piaţa monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară. În România potrivit majorității specialiștilor din domeniul financiar a fost adoptată concepţia anglo-saxonă [4][5]. Piața financiară reprezintă locul în care se întâlnesc solicitanții de capital cu deținătorii

de fonduri disponibile pentru investiţii. În scopul lămuririi importanței și conținutului pieței financiare, trebuie reținut faptul că mișcarea capitalurilor în economie se poate realiza prin:

- finanţare indirectă în care disponibilităţile băneşti sunt concentrate la bănci şi utilizate de către acestea pentru creditarea utilizatorilor de fonduri;

- finanţare directă prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa

financiară. În acest caz, se pun în circulaţie titlurile financiare şi odată cu ele se stabileşte un set de relaţii între emitenţii de titluri ce formează cererea de fonduri şi cumpărătorii de titluri, ca purtători ai ofertei.

Pornind de la nevoia de schimb între bunurile acumulate şi capitalurile disponibile se poate sintetiza faptul că economia unui stat cuprinde:

a) Agenți economici care economisesc capitaluri;

b) Agenți economici care investesc capitaluri;

c) Intermediari ai tranzacțiilor de capital între cele două categorii.

Economisirea presupune un excedent de venituri peste cheltuieli. Pentru capitalurile economisite se urmărește păstrarea în siguranță sau fructificarea lor. În cazul plasării economiilor se renunță la capitaluri prezente în favoarea unor câștiguri mai mari, viitoare ce pot îmbrăca diferite forme: dobânzi, dividende ș.a. Fructificarea economiilor trebuie să asigure acestora o protecție față de inflație și să aducă un câștig real în condițiile unui risc acceptabil.

Agenții economici care economisesc capitaluri sunt:

- persoane fizice sau familii care realizează economii din diferite surse de venituri şi

urmăresc ca acestea să fie plasate în diverse investiţii rentabile pe piața financiară;

- întreprinderi rentabile care înregistrează permanent un excedent de trezorerie pe care îl pot pune la dispoziţia altor utilizatori pentru investiţii;

- statul care poate înregistra pe parcursul execuţiei bugetului central sau a bugetelor locale,

excedente temporare rezultate din încasări mai mari decât plăţile curente, pentru care caută un plasament rentabil. Însumând capitalurile disponibile degajate de acești agenți economici, la nivelul economiei naţionale, se degajă un capital bănesc pentru care se caută, posibilități de investire sub diverse forme. În același timp, se manifestă cerere pentru capitalurile astfel formate, din partea celor care au nevoie de finanțare. Cererea provine din partea agenţilor care investesc capitaluri băneşti în procese productive sau comerciale. Aceștia datorită nevoilor de finanţare ridicate prezintă un deficit de resurse băneşti la un moment dat pentru care caută acoperire. Motivaţia investirii în procese productive este dată de marjele de acumulare ce se obţin în raport cu cheltuielile. În general, ratele de rentabilitate obţinute în procese productive sunt mai

17

mari decât pe piaţa financiară. Între cele două categorii de participanţi se interpun intermediarii financiari materializaţi prin:

- instituţii financiare de asigurări, investiţii sau bursiere specializate în transferul capitalului pe termen mediu şi lung; - băncile comerciale care activează, în general, pe termen scurt. Rolul pieţelor financiare este acela de a asigura un cadru neutru şi avantajos tuturor celor trei categorii de participanţi, pentru finanţarea agenţilor deficitari şi plasarea disponibilităţilor aparținând celor excedentari. Produsele specifice acestor instituţii sunt valorile mobiliare sau cele specifice pieței monetare, înscrisuri ce dovedesc posesia unei sume de bani ce poate deveni disponibilă în anumite condiţii.

Piața de capital Piața monetară Piața asigurărilor
Piața de
capital
Piața
monetară
Piața
asigurărilor

Piața financiară

Fig. 2.1 Componentele pieței financiare

2.1.1 Piaţa de capital Piața de capital este componenta pieței financiare specializată în tranzacţii cu active financiare pe termen mediu şi lung. Prin intermediul acestui segment, capitalurile disponibile dispersate în economie sunt concentrate către solicitanții de fonduri. În acest fel se întâlnesc și se reglează în mod liber cererea și oferta de instrumente financiare pe termen mediu și lung. Obiectul tranzacțiilor îl constituie valorile mobiliare (acțiuni, obligațiuni, derivate etc.). Pe piaţa de capital apare o relaţie directă între deținătorul de fonduri şi solicitantul aflat în căutare de resurse financiare. Astfel, solicitantul de capitaluri va emite titluri, urmând să primească în schimb contravaloarea lor. Deși este orientată pe termen mediu și lung, piața de capital permite obținerea unor câștiguri pe termen scurt prin specularea modificărilor de curs ale valorilor mobiliare sau preluarea controlului asupra unor emitenți prin achiziții

18

semnificative de acțiuni. Piaţa de capital este structurată în două segmente diferite și interdependente.

Delimitarea este una teoretică, nu geografică, ce contribuie la înțelegerea mecanismului de funcționare a pieței de capital. Astfel se disting:

- piaţa primară care asigură emisiunea şi vânzarea inițială a titlurilor financiare. Este

organizată prin intermediul băncilor sau al societăţilor specializate pentru operaţiuni cu valori mobiliare. Întrucât astfel de intermediari dispun de ample rețele de distribuție, titlurile emise ajung la investitorii interesaţi. Este piața pe care emisiunile noi de valori mobiliare sunt vândute prima dată.

- piaţa secundară prin care investitorii cumpără şi vând valorile mobiliare emise pe piaţa primară, aflate deja în posesia unor deținători. Odată vândute, titlurile fac obiectul

tranzacțiilor pe piața secundară. Datorită existenţei acestei pieţe, investitorii care îşi plasează capitalurile pe piaţa primară, le pot recupera înainte de scadenţa titlurilor cumpărate. Datorită acestui mecanism se spune despre piaţa secundară că asigură mobilitatea şi lichiditatea capitalurilor și permite funcționarea normală a economiei [3]. Funcționarea efectivă a pieței secundare se realizează prin intermediul piețelor organizate: bursa de valori și piața extrabursieră. Diferenţa dintre cele două forme organizate ale pieţei de capital constă în:

- existența unor condiţii şi criterii de eficienţă economico-financiară pentru admitere;

- condiţii distincte de informare a investitorilor;

- garanţii diferite oferite pentru investitori;

- modul de funcţionare şi organizare al celor două pieţe.

2.1.2 Piaţa monetară Piaţa monetară (creditului) este o altă componentă a pieței financiare având instituții, mecanisme și instrumente specifice. Este specializată în efectuarea de tranzacţii cu active monetare având scadenţe relativ scurte (până la un an). Operatorii care intervin pe acest segment sunt: banca centrală, băncile comerciale, casele de economii, trezoreria publică, întreprinderile și populaţia având calitatea de creditori sau de debitori după caz. Obiectul tranzacţiilor pe această piaţă îl constituie acordarea sau rambursarea de credite pe bază de monedă. Instrumentele negociate sunt: certificate de depozit (titluri negociabile ce atestă existenţa unui depozit în cont), bilete de trezorerie (emise de societăţi comerciale, cu excepţia instituţiilor de credit), bonuri de tezaur (emise de trezoreria publică), titluri pe termen scurt emise de instituţii financiare. Piaţa monetară este organizată ca:

- piaţă primară având rol de finanţare pe termen scurt;

- piaţă secundară cu rolul de negociere a activelor financiare pe termen scurt.

19

2.1.3

Piaţa asigurărilor Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă agenţii

economici în activitatea lor. Asigurările au apărut şi se dezvoltă datorită existenţei unor riscuri comune, a căror manifestare antrenează producerea de pagube economiei şi populaţiei. Prezența acestora conduce la formarea comunităţii de risc, însemnând un număr mare de persoane fizice sau juridice aflate sub incidenţa riscurilor, având aversiune faţă de acestea, interesate în acoperirea pagubelor și care consimt să se apere în comun, participând la formarea fondului de asigurare, prin intermediul unei organizaţii specializate. Asigurarea poate fi privită ca necesitate având ca element distinctiv siguranţa pe care o oferă pentru un viitor nesigur sau daună. Reprezintă o operaţiune financiară între două părţi:

- asigurător însemnând partea care despăgubeşte în cazul producerii unui eveniment;

- asigurat care, în schimbul unei prime sau cotizaţii, este despăgubit în cazul producerii riscului asigurat. Fondul comun de asigurare se constituie din primele subscrise de membrii comunităţii de risc. Totodată este utilizat prin intermediul unor structuri organizatorice pentru activități specifice de asigurare: plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate, constituirea fondurilor de rezervă ale asigurătorului, acoperirea cheltuielilor, constituirea la nivel naţional a unor fonduri de protecţie a asiguraţilor și profitul societății de asigurare. Asigurările de persoane, bunuri şi răspundere civilă constituie un element important al economiei de piaţă, deoarece corespund unor cerinţe concrete ale societăţii, acoperind nevoi reale ale cetăţenilor şi agenţilor economici.

2.2 Relaţia financiară

2.2.1 Conţinutul relaţiei financiare

Relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare în cadrul lor ca autoritate publică sau nu. Piaţa economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în care aceasta funcţionează şi evoluează. Din acest mediu întreprinderea îşi colectează resursele şi tot în cadrul lui efectuează plăţile curente şi restituirile de fonduri. Fenomenul financiar se naşte din relaţiile pe care întreprinderea le deţine cu toţi agenţii economici şi financiari. Schimbul de active dintre agenţii economici reprezintă o condiţie de existenţă a întreprinderii într-un univers economic în care resursele sunt limitate [5]. Aceste schimburi se realizează prin intermediul factorului monetar. Orice schimb economic implică 2 fluxuri:

- un flux real de bunuri;

- un flux monetar, însemnând un capital care se transferă în sens invers fluxului real, cu rol de stingere a obligației de plată. Aceste fluxuri presupun în mod aprioric o acumulare de bunuri pe de o parte şi de capital pe de altă parte. Acumularea se realizează în urma unui proces de

20

producţie ce presupune existenţa unor stocuri și a unui capital realizat prin atragerea disponibilităţilor băneşti de la asociaţi, acționari sau creditori. Ca agent economic întreprinderea intră în relaţie cu alţi agenţi economici pe care îi întâlneşte pe diferite pieţe în care schimbă bunuri şi servicii pe bază de monedă. Aceste schimburi dau naştere universului financiar care apare ca o contraparte a universului economic, dar şi ca univers autonom organizat pe propriile sale pieţe pe care schimbă active financiare şi monedă. Fenomenul financiar reflectă un transfer de bogăţie exprimat în termeni monetari.

2.2.2 Tipuri de relaţii financiare

Relaţii de creditare În unele situații întreprinderea are nevoie de resurse financiare suplimentare pentru derularea unor programe investiționale, acoperirea deficitelor de trezorerie etc. Pentru procurarea lor intră în legătură cu alți agenți economici, cel mai adesea specializaţi, care au

posibilitatea de a împrumuta resurse financiare. Astfel de legături între agenţii economici intră în sfera relaţiilor de credit, componentă a relaţiilor financiare, în sensul cel mai larg de cuprindere a lor. Caracteristicile relaţiilor de creditare sunt:

a) Au caracter rambursabil în sensul că transferul bănesc este temporar. Partea către care este

direcţionat transferul numită debitor, poate utiliza mijloacele numai un timp dat, după care trebuie să le returneze celui de la care le-a procurat. Partea care împrumută se numește creditor și este proprietarul de fapt şi de drept al mijloacelor respective.

b) Sunt purtătoare de dobândă. Dobânda apare ca o remunerare a creditorului și reprezintă o

cheltuială pentru debitor, de aceea este considerată un cost al capitalului bănesc.

Relaţii de asigurare şi reasigurare Relaţiile de asigurare-reasigurare reprezintă un ansamblu de legături ce se stabilesc între asigurători şi asiguraţi. Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare- reasigurare) care preia riscurile asiguraţilor, iar în cazul producerii acestora acoperă pagubele produse sau achită sumele asigurate. Asiguratul este persoana fizică sau juridică care în schimbul primei de asigurare îşi asigură bunurile sau se asigură împotriva unor evenimente. Prin contract, asiguratul se obligă să plătească o primă societăţii de asigurare, iar în cazul producerii riscului asigurat aceasta se obligă să achite asiguratului sau unei terţe persoane, denumită beneficiar, o despăgubire sau suma asigurată. Fluxurile băneşti ce se stabilesc între asiguraţi şi asigurători se desfăşoară în dublu sens astfel:

- de la asiguraţi la asigurători sub forma primelor de asigurare; - de la asigurători la asiguraţi, fluxul ia naştere în momentul producerii riscurilor sau

21

evenimentelor asigurate, când societăţile de asigurare sunt obligate să achite despăgubirile sau sumele asigurate.

2.3 Echilibrul financiar Noțiune frecvent întâlnită în teoria și practica financiară, echilibrul financiar apare în legătură cu finanţele publice sau private. Presupune armonizarea fluxurilor băneşti de intrare cu cele de ieşire în timp, dimensiune și volum. Această stare, cum este definită de unii autori, are caracter dinamic, în sensul că se modifică în timp, în funcţie de evoluţia necesarului de finanțare și a surselor de finanțare. Necesarul de finanțare este determinat de ciclul de exploatare pe de o parte și dividende, respectiv achizițiile de imobilizări pe de altă parte. Sursele pentru acoperirea acestor nevoi financiare pot fi proprii, împrumutate sau închiriate din piața financiară. Atât nevoile cât și sursele de capitaluri pentru acoperirea lor, fac obiectul unor capitole distincte din prezenta lucrare. Întrucât echilibrul financiar este condiție premergătoare pentru obținerea profitului este necesară studierea condițiilor de formare și menținere. Studierea în dinamică a echilibrului financiar presupune alcătuirea unor instrumente care compară nevoile și resursele financiare pe mai multe perioade consecutive. În acest fel se determină variaţia stării de echilibru financiar, obţinându-se informaţii privind condițiile concrete care au condus la consolidarea, menținerea sau deteriorarea lui.

2.4 Organizarea activităţilor financiare în întreprindere În numeroase întreprinderi mici şi mijlocii, organigramele prezintă un serviciu contabil inserat în organigrama întreprinderii. Acesta primește datele contabile şi furnizează

informaţii managerului, care exercită funcţia financiară a întreprinderii. În general, contabilul asigură funcţiile unui trezorier în cadrul acestor societăţi. Atunci când întreprinderea se dezvoltă, conducerea deleagă o parte din atribuţiile sale financiare. Activitățile financiare sunt asociate adesea unui compartiment. În cazul întreprinderilor de talie mare, sistemul financiar este complex deoarece:

- numărul de servicii specializate este sporit;

- sfera lor se lărgeşte odată cu extinderea întreprinderii. Fluxurile financiare decurg nu numai din activităţi industriale şi comerciale, ci şi din participaţii la formarea sau majorarea capitalului altor societăţi. Se stabilesc direcții care grupează servicii specifice cum ar fi:

- contabil, juridic şi fiscal;

- trezorerie, planificare, investiţii;

- control de gestiune. Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare sunt distribuite pe faze cum ar

fi:

22

- analiza financiară având ca obiectiv descompunerea indicatorilor financiari cu scopul

identificării cauzelor care au stat la baza apariției sau modificării lor față de o bază de comparație. Identificarea cauzelor permite adoptarea unor soluții concrete care conduc la rezolvarea problemelor sau valorificarea avantajelor.

- aplicarea soluțiilor desprinse din analiza financiară. De regulă sunt urmărite acțiunile pe termen scurt din domeniul gestiunii trezoreriei, proiectele de finanțare și de investiții pe termen lung sau protejarea întreprinderii împotriva riscurilor;

- urmărirea şi controlul proiectelor a căror aplicare a fost hotărâtă de conducerea

întreprinderii. Această fază permite măsurarea diferenţelor dintre realizări şi proiectele iniţiale. Oferă totodată posibilitatea declanșării unor soluții de corecţie a rezultatelor, astfel încât acestea să se apropie de mărimile planificare sau chiar a previziunilor, atunci când se

dovedesc a fi greșite. Întrucât condiționarea financiară a oricărei activități economice sau sociale este realitate obiectivă în economia de piață, se impune atenție în selectarea, recrutarea, pregătirea și valorificarea personalului cu atribuții financiare. Totodată, trebuie subliniată răspunderea deosebită a acestor salariați sau colaboratori, datorită consecințelor pe care le au deciziile adoptate asupra viitorului întreprinderii.

le au deciziile adoptate asupra viitorului întreprinderii. Exemple 1. Angajaților cu contract permanent sau temporar

Exemple 1. Angajaților cu contract permanent sau temporar la activitatea financiară a întreprinderii le sunt asociate atribuții ca:

- asigurarea echilibrului financiar;

- menținerea solvabilității întreprinderii;

- asigurarea lichidităților necesare desfășurării activității de exploatare;

- managementul riscurilor financiare;

- supravegherea gradului de îndatorare;

- alcătuirea strategiei financiare a întreprinderii;

- identificarea surselor de finanțare a investițiilor și selectarea acestora;

- adecvarea structurii capitalului;

- folosirea instrumentelor de planificare;

- analiza financiară;

- controlul financiar.

2. În întreprinderi pot fi întâlnite compartimente care grupează activitățile financiare cu diverse denumiri:

- administrativ şi financiar;

- economic şi financiar;

- informatic şi financiar;

23

- financiar şi juridic.

Enumerați operatorii c are apar pe piața de capital. Identificați un produs la termen oferit de o care apar pe piața de capital. Identificați un produs la termen oferit de o bancă comercială. Realizați o scurtă descriere a aestuia.

Să ne reamintim

În România a fost adoptată concepţia anglo-saxonă în care piaţa financiară

este formată din piaţa de capital, piaţa monetară şi piaţa asigurărilor. Fiecare segment are operatori și instrumente specifice. Piața asigurărilor are rolul de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă agenţii economici în activitatea lor;

Echilibrul financiar est o noțiune fundamentală care presupune armonizarea

fluxurilor băneşti de intrare cu cele de ieşire în timp, dimensiune și volum;

Organizarea activităților financiare este diferită în funcție de obiectul de

activitate, talia întreprinderii și complexitatea activităților desfîșurate.

M1.U1.4. Rezumat

Piața financiară reprezintă locul în care se întâlnesc solicitanții de capital cu deținătorii de fonduri disponibile pentru investiţii;

Piața de capital este componenta pieței financiare specializată în tranzacţii cu active financiare pe termen mediu şi lung;

Piața monetară este specializată în efectuarea de tranzacţii cu active monetare având scadenţe relativ scurte (până la un an).

M1.U2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1.

Definiți echilibrul financiar.

 

2.

Enumerați principalele caracteristici ale relației de creditare.

 

3.

Precizați

modalitățile

de

organizare

a

activităților

financiare

într-o

întreprindere.

4. Care sunt diferențele dintre piața primară și secundară de capital?

5. Enumerați operatorii și instrumentele din piața monetară.

6. Explicaţi modul de formare a fenomenului financiar la nivel microeconomic.

7. Care sunt caracteristicile relației de asigurare?

Temă de control Să se identifice o societate comercială pe acțiuni din domeniul economic. Cum sunt organizate activitățile Să se identifice o societate comercială pe acțiuni din domeniul economic. Cum sunt organizate activitățile financiare în organigrama întreprinderii?

24

Unitatea de învăţare M1.U3. Analiza financiară pe baza bilanţului

Cuprins M1.U3.1. Introducere M1.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare M1.U3.3. Analiza financiară pe baza bilanţului M1.U3.4. Rezumat M1.U3.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

M1.U3.3. Analiza financiară pe baza bilanţului M1.U3.4. Rezumat M1.U3.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
M1.U3.3. Analiza financiară pe baza bilanţului M1.U3.4. Rezumat M1.U3.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
M1.U3.3. Analiza financiară pe baza bilanţului M1.U3.4. Rezumat M1.U3.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
M1.U3.3. Analiza financiară pe baza bilanţului M1.U3.4. Rezumat M1.U3.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

25

25

25

41

41

M1.U3.1. Introducere În prima uni tate de învățare s - a menționat importanța și rolul analizei ca În prima unitate de învățare s-a menționat importanța și rolul analizei ca metodă de cercetare știintifică, utilizată în diverse domenii ale cunoașterii. Aplicată în domeniul financiar, analiza a condus la apariția unei discipline științifice care cuprinde instrumente și proceduri cu care sunt evaluate performanțele financiare. În acest scop, analiza financiară împrumută tehnici și informaţii, dar în acelaşi timp, se constituie ca furnizor de instrumente şi rezultate pentru alte discipline științifice.

şi rezultate pentru alte discipline științifice. M1.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare La

M1.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

identifice sursele de culegere a indicatorilor utilizaţi în analiza financiară;

înțeleagă rolul principalelor posturi bilanțiere;

alcătuiască un bilanț financiar;

calculeze și interpreteze indicatorii de echilibru financiar;

stabilească unele corelații care apar între indicatorii de achilibru financiar;

rețină prinpiciile de finanțare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore. 3 ore.

M1.U3.3 Analiza financiară pe baza bilanţului

3.1 Importanţa analizei financiare pe baza bilanţului Sursele de informaţii frecvent utilizate în analiza financiară aplicată la nivel microeconomic sunt situaţiile financiare anuale, prin intermediul cărora este prezentată situaţia economică și financiară a unei întreprinderi într-un exercițiu financiar. Întocmirea situaţiilor financiare se face în conformitate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi Standardele Internaţionale de Contabilitate [21]. Potrivit acestor normative

25

situaţiile financiare care trebuie întocmite de către întreprinderi sunt:

- bilanţul;

- contul de profit şi pierdere;

- situaţia modificărilor capitalului propriu;

- situaţia fluxurilor de trezorerie;

- politici contabile;

- note explicative. Analiza financiară pe baza bilanţului constituie un aspect esenţial al analizei financiare ce se bazează pe examinarea situaţiei rezultată la încheierea exercițiului financiar. În acest scop, posturile bilanţiere sunt grupate în funcție de anumite criterii, astfel încât forma obținută să permită stabilirea indicatorilor de echilibru financiar. Echilibrul financiar a fost definit în capitolul precedent când a fost subliniată importanța asigurării acestuia. În acest capitol sunt stabilite modalități de determinare a acestui obiectiv financiar. Realizarea echilibrului financiar presupune existenţa permanentă a unei relaţii de egalitate între sumele totale înscrise în activul şi pasivul bilanţului. Analiza echilibrului financiar pe bază de bilanţ este subordonată asigurării solvabilității și echilibrului financiar.

3.2 Modele de bilanț folosite în analiza financiară Analiza financiară a determinat reflectarea structurii patrimoniului în funcție de criterii diferite de cele aflate la baza bilanţului contabil. Cu ajutorul acestora sunt alcătuite alte două forme de bilanț: funcţional şi financiar. Ambele forme se obțin din bilanţul contabil. Dacă acesta nu este structurat pe criterii de lichiditate și exigibilitate, astfel încât să exprime acoperirea financiară a activităţilor potrivit naturii acestora, analiza financiară nu poate

conduce la concluzii şi decizii pertinente privind echilibrul financiar al întreprinderii. De aici rezultă necesitatea unor corecții sau redistribuiri care pot conduce la schimbări semnificative ale structurii bilanțului contabil. Presupunând că bilanţul este structurat după criterii de lichiditate și exigibilitate, activele şi pasivele acestuia se grupează în două părţi:

- partea superioară grupează nevoile și sursele permanente de acoperire a acestora pe termen

mediu și lung; - partea inferioară cuprinde activităţile pe termen scurt și sursele temporare, curente de finanţare. În mod corespunzător, activităţile permanente se finanţează din surse disponibile pe termen lung, în timp ce activităţile temporare se finanţează din surse disponibile pe termen scurt.

3.2.1 Bilanţul funcţional Bilanţul funcțional are rolul de a oferi o imagine asupra modului de funcţionare

26

economică a întreprinderii, punând în evidenţă utilizările şi resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare. Astfel, apar următoarele funcții:

a) Funcţia de investire grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare pe două

categorii, exploatare şi în afara exploatării, indiferent de durata lor de viaţă. Imobilizările din exploatare însumează activele pe termen lung utilizate în activitatea de bază, acestea fiind:

construcţii, maşini, utilaje, instalații etc. Imobilizările în afara exploatării includ: terenuri, clădiri anexe, participaţii, alte active şi plasamente financiare etc.

b) Funcţia de finanţare este subordonată îndeplinirii obiectivului fundamental al întreprinderii

și contribuie la alcătuirea strategiei de finanţare a întreprinderii. În cadrul acesteia sunt regrupate posturile privind capitalurile proprii, datoriile financiare indiferent de scadenţa lor (împrumuturi obligatare sau bancare, mai puţin creditele de trezorerie, exclusiv dobânzile

aferente lor) şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli. Întrucât activele imobilizate sunt reţinute la valoarea lor brută, amortismentele şi provizioanele sunt asimilate resurselor proprii

[25].

c) Funcţia de exploatare cuprinde fluxurile de aprovizionare, producţie şi vânzare, generatoare

de stocuri reale şi financiare, care se reînnoiesc cu o anumită regularitate. Posturile de activ legate direct de operaţiile ciclului de exploatare (stocuri, creanţe, clienţi, cheltuieli de exploatare constatate în avans) constituie active circulante de exploatare, care în mod normal, trebuie finanţate din datoriile de exploatare (datorii furnizori şi asimilate, venituri din exploatare constatate în avans etc.). Atât activele circulante, cât şi resursele pentru finanţarea lor au caracter ciclic, recuperarea capitalurilor alocate şi reînnoirea surselor făcându-se după încheierea fiecărui ciclu de exploatare. Operaţiuni cum ar fi: creanţe diverse, operaţiuni legate de funcţia de repartiţie a veniturilor, capital social subscris şi nevărsat, datorii fiscale şi sociale, datorii diverse) sunt regrupate în categoria activ circulant în afara exploatării, iar cele privind disponibilităţile băneşti (casa, banca, valorile mobiliare de plasament şi creditele bancare curente) formează activul şi pasivul de trezorerie [24].

Tabelul 3.1

 

ACTIV=NEVOI

PASIV=CAPITALURI

 

FUNCŢIA

DE

Activ imobilizat brut

Capitaluri proprii Amortizări şi provizioane Datorii financiare

FUNCŢIA

DE

INVESTIRE

FINANŢARE

 

Active circulante de exploatare Active circulante în afara exploatării Active de trezorerie

 

FUNCŢIA

DE

Datorii de exploatare Datorii în afara exploatării Pasive de trezorerie

FUNCŢIA

DE

EXPLOATARE

EXPLOATARE

27

Structurat ca în tabelul 3.1, bilanţul funcțional evidenţiază următoarele:

- în activ se poate distinge o categorie legată de ciclul de exploatare, iar alta independentă de

acesta;

- în pasiv o grupă de resurse este destinată exploatării și alta fără incidență asupra acesteia;

- elementele de trezorerie apar în mod distinct, atât în activul cât şi în pasivul bilanţului. Se

poate concluziona că bilanţul funcţional este alcătuit în funcţie de modalitatea de alocare a unui mijloc respectiv sursă, iar analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii realizate de întreprindere în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor.

3.2.2 Bilanţul financiar Bilanţul financiar este alcătuit pe principiile lichidităţii, exigibilităţii şi solvabilităţii.

Utilizarea acestuia are ca scop aprecierea solvabilităţii întreprinderii și a echilibrului financiar. Elementele de activ sunt structurate în funcție de lichiditate astfel:

- active imobilizate;

- active circulante. Activele imobilizate reprezintă bunurile și valorile utilizate pe o perioadă îndelungată în activitatea întreprinderii și care nu se consumă după prima lor utilizare. În funcție de structura lor materială, activele imobilizate se grupează în:

- imobilizări necorporale sunt active identificabile, nemonetare, fără conținut material, deținute pentru a fi utilizate în procesul de producție, prestări de servicii, sau pentru a fi închiriate terților;

- imobilizări corporale sunt elemente tangibile deținute de o întreprindere pentru a fi utilizate

pe parcursul mai multor perioade de gestiune în producția de bunuri și servicii sau pentru a fi închiriate terților;

- imobilizări financiare denumite și investiții financiare sau de portofoliu, sunt active deținute de o întreprindere în vederea creșterii valorii sale prin încasarea unor sume (dobânzi, redevențe, dividende) rezultate din creșterea valorii capitalizate sau în scop speculativ. Nevoile de finanţare determinate de ciclul de exploatare corespund fondurilor pe care întreprinderea le alocă pentru constituirea stocurilor (materii prime şi materiale, producţie în curs de fabricaţie, produse finite etc.) şi acordarea de credite comerciale clienţilor. Elementele de pasiv sunt structurate în funcție de gradul de exigibilitate astfel:

- capitalurile proprii provenite de la acționari sau rezultate din reinvestiri ale acumulărilor

anterioare (rezerve, profit nerepartizat);

- capitalurile din alte surse (subvenţii, provizioane reglementate, alte fonduri).

- datorii pe termen mediu și lung, categorie în care sunt cuprinse împrumuturile cu scadenţă mai mare de un an;

- datorii pe termen scurt însemnând ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de un an, numite şi resurse temporare.

28

Întreprinderea dispune de mijloace financiare legate de ciclul de exploatare, cu caracter temporar atunci când primește credite comerciale de la diferiți furnizori. Deși constituie angajamente pentru întreprindere, permit finanțarea activității fără a face plăţi imediate şi apar ca fonduri sau surse de finanţare pe termen scurt. Tot în categoria resurselor temporare se încadrează și datoriile faţă de creditorii bancari, stat sau salariaţi. Construcţia bilanţului financiar presupune efectuarea următoarelor corecții asupra posturilor din bilanțul contabil [27]:

- se regrupează posturile de activ şi de pasiv în funcţie de lichiditatea, respectiv exigibilitatea lor, mai mare sau mai mică de un an;

- posturile considerate active fictive sunt grupate într-o structură financiară prudentă.

Cheltuielile de constituire şi primele privind rambursarea obligaţiunilor considerate fără valoare (nule) pentru partea rămasă neamortizată, sunt incluse în postul imobilizări necorporale, diminuându-se în contrapartidă şi capitalurile proprii;

- se prelucrează posturile din structura capitalurilor proprii, în special subvenţiile pentru

investiţii şi provizioanele reglementate, precum şi provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli care includ datorii mai mici sau mai mari de un an, îndeosebi datoriile fiscale (în măsura în care provizioanele sunt deductibile fiscal). Din grupa provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli se include în capitalurile proprii doar valoarea reprezentând provizioanele fără obiect real, aceasta putând fi asimilată unei rezerve. Cealaltă parte reprezentând provizioane pentru riscuri reale, va fi asimilată datoriilor cu scadenţă mai mare sau mai mică de un an. În analiza financiară patrimonială se recomandă utilizarea unui bilanţ după repartizarea profitului prezentat în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2

ACTIV=NEVOI

PASIV=CAPITALURI

 

Active imobilizate:

Capital social

 

NEVOI

- necorporale;

Rezerve

PERMANENTE

- corporale;

Profit nerepartizat

CAPITALURI

- financiare.

Provizioane Datorii pe termen mediu

PERMANENTE

 

Active circulante:

- stocuri;

şi lung

NEVOI

- creanţe;

Datorii pe termen scurt:

 

TEMPORARE

- titluri de plasament;

- furnizori;

CAPITALURI

- disponibilităţi.

- creditori;

TEMPORARE

- salariaţi;

- stat.

Activele sunt grupate în imobilizate, lichide pe o perioadă mai mare de un an şi circulante, susceptibile de a fi transformate în monedă, în mai puţin de un an. Elementele de

29

pasiv sunt împărţite în capitaluri permanente şi datorii pe termen scurt. Capitalurile permanente regrupează capitalurile proprii, datoriile şi alte resurse exigibile pe o perioadă mai mare de un an şi prezintă un caracter de stabilitate pentru întreprindere. Datoriile pe termen scurt corespund resurselor instabile, pentru că sunt exigibile în mai puţin de un an şi impun o rambursare (sau o reînnoire) a lor la scadenţă. Cele două părţi ale bilanţului financiar permit stabilirea echilibrului financiar. Prin compararea maselor bilanțiere din etajele bianțului financiar rezultă echilibrul financiar al întreprinderii. Astfel, etajul superior reflectă echilibrul financiar pe termen lung, în timp ce partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.

3.3 Indicatori de echilibru financiar Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilanţul financiar. Pornind de la aceasta formă a bilanţului sunt construiți indicatori de echilibru financiar având un anumit conținut informațional. Numai prin stabilirea și interpretarea corelată a acestora se poate exprima echilibrul financiar global al întreprinderii.

3.3.1 Situaţia netă Situația netă sau activul net (SN) se determină ca diferenţă între activul total (exclusiv elementele de activ fictiv) şi datoriile totale contractate. În această formă este expresia valorii patrimoniale a unei întreprinderi la data încheierii exerciţiului. SN = Activ total - Datorii totale În lipsa acestui indicator se poate opta pentru capitalurile proprii evidențiate distinct în bilanț. Însă, spre deosebire de acestea, situaţia netă este mai restrictivă întrucât exclude subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate, elemente susceptibile de a fi grevate de datorii sau de a angaja creanţe fiscale. SN = Capitaluri proprii - Subvenţii pentru investiţii - Provizioane reglementate Relația nu ia în considerare subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate întrucât nu sunt asimilate capitalurilor proprii. Includerea provizioanelor în categoria capitalurilor proprii pare justificată, potrivit unor autori, întrucât stabilitatea lor permite să se considere că au un caracter de rezervă şi pot fi asimilate capitalurilor proprii. Situaţia netă evidenţiază sumele ce vor reveni proprietarilor întreprinderii în caz de lichidare, respectiv măsura în care cesiunea ipotetică a elementelor de activ, în momentul stabilirii indicatorului, asigură lichidităţi la un nivel corespunzător valorii nete bilanţiere a acestora. De valoarea acestui indicator sunt interesaţi acţionarii întreprinderii, care vor să cunoască valoarea pe care ei o posedă și creditorii pentru care activul net constituie gajul creanţelor lor. În interpretarea situației nete pot fi întâlnite următoarele situații:

a) SN > 0 => Activ total > Datorii totale

30

Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică corectă a întreprinderii. Sursele de creștere a indicatorului sunt profitul net și alte elemente de

acumulări din exerciţiile precedente. Creşterea situaţiei nete indică atingerea obiectivului fundamental al gestiunii financiare de maximizare a valorii întreprinderii:

SN T > SN T-1 , în care T perioada curentă; T-1 perioada precedentă.

b) SN = 0 => Activ total = Datorii totale

Cazul presupune existența unui volum al datoriilor la nivelul sumei activelor imobilizate şi circulante aflate în patrimoniul întreprinderii.

c) SN 0 => Activ total Datorii totale

Este consecinţa încheierii cu pierdere a exerciţiului curent sau a unor exerciţii anterioare. În această situaţie, datoriile totale contractate de întreprindere au depăşit valoarea activului real. Partea neacoperită a datoriilor rămâne în sarcina creditorilor ca rezultat al asumării riscului de insolvabilitate al întreprinderii. Valoarea negativă a situaţiei nete evidenţiază o situaţie prefalimentară, dar care nu se poate instala într-o perioada foarte scurtă de timp. Există semnale care nu trebuie neglijate de gestionarul financiar, aferente perioadei premergătoare, cele mai importante fiind [9]:

- reducerea profitului;

- scăderea altor indicatori valorici;

- intensificarea deficitelor de trezorerie;

- trecerea de la profit la pierdere;

- consumarea treptată a capitalurilor proprii s.a.

3.3.2 Fondul de rulment În literatura de specialitate este întâlnită noțiunea de fond de rulment (FR) având semnificația echilibrului financiar pe termen mediu și lung. Pornind de la această noțiune centrală pot fi calculate și interpretate, mai multe forme ale fondului de rulment, dintre care prezintă un interes deosebit: fondul de rulment net (permanent) și fondul de rulment propriu.

Fondul de rulment net (permanent) Dacă sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de alocare a fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment net (FRN). Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate fi utilizat pentru reînnoirea activelor circulante, aceasta fiind o decizie internă a întreprinderii. Ca urmare, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii să facă faţă fără dificultate, diverselor riscuri pe termen scurt. Indicatorul poate fi definit prin două formulări echivalente exprimând, fie o abordare a

31

părţii de sus a bilanţului, fie o abordare a părţii de jos a acestuia. Indiferent de modalitatea de calcul, în logica financiară există un singur fond de rulment [24]. Utilizând datele din etajul superior al bilanţului financiar, fondul de rulment net se determină astfel:

FRN = Capitaluri permanente - Nevoi permanente Comparaţia între cele două mase din bilanț conduce la următoarele situații:

a) FRN > 0 => Capitaluri permanente > Nevoi permanente

Un FRN pozitiv arată faptul că întreprinderea are capitaluri permanente suficiente pentru a finanţa integral nevoile permanente şi dispune de lichidităţi excedentare care permit acoperirea riscurilor pe termen scurt. Această situaţie pune în evidenţă existența echilibrului financiar pe termen lung şi contribuţia acestuia la formarea echilibrului financiar pe termen scurt.

b) FRN = 0 => Capitaluri permanente = Nevoi permanente

Această situaţie, puţin probabilă în practică, exprimă o armonizare totală a structurii resurselor cu utilizarea acestora (se asigură echilibrul maselor bilanţiere de aceeaşi durată).

c) FRN < 0 => Capitaluri permanente < Nevoi permanente

În acest caz capitalurile permanente nu sunt suficiente pentru a finanţa integral imobilizările. Ca urmare, apare necesitatea finanțării lor prin majorarea unor resurse permanente. În practică, FRN negativ apare în mod frecvent când întreprinderea finanţează o parte a imobilizărilor din datorii pe termen scurt. Echilibrul financiar poate fi totuşi menţinut, cu condiţia ca activele circulante să fie foarte lichide şi/sau datoriile pe termen scurt să fie puţin exigibile. Valoarea negativă a FRN reflectă absorbirea unei părţi din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare potrivit căruia

nevoilor permanente le sunt alocate resurse permanente. După a doua formulare, relația de determinare a FRN este următoarea:

FRN = Nevoi temporare - Capitaluri temporare Formula care utilizează partea de jos a bilanţului pentru calculul fondului de rulment prezintă interes pentru că pune problema solvabilităţii viitoare a întreprinderii, întrucât ea

permite confruntarea directă a lichidităţilor previzibile pe termen scurt (activele circulante) cu rambursările având scadenţă apropiată (datorii pe termen scurt). Comparaţiile dintre masele bilanțiere din partea de jos a bilanțului financiar conduc la următoarele situaţii:

a) FRN > 0 => Nevoi temporare > Capitaluri temporare => Capitaluri permanente > Nevoi

permanente Sensul inegalității arată că activele circulante, transformabile în lichidităţi într-un

termen scurt (sub un an), permit rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt (exigibile într-un interval de timp sub un an) și degajarea unor excedente de trezorerie. Sugerează că întreprinderea își asigură în perspectivă capacitatea de rambursare a datoriilor și solvabilitatea.

b) FRN = 0 => Nevoi temporare = Capitaluri temporare => Capitaluri permanente = Nevoi

32

permanente Este un caz rar întâlnit în practică, întrucât corespunde situației în care activele

circulante acoperă datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unor diferențe de lichiditate.

c) FRN < 0 => Nevoi temporare < Capitaluri temporare => Capitaluri permanente < Nevoi

permanente În acest caz, activele circulante sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt. La prima vedere este o stare de dezechilibru cu incidență asupra solvabilităţii întrucât, în ipoteza transformării activelor circulante în monedă, sumele rezultate nu sunt suficiente pentru stingerea datoriilor pe termen scurt. Dacă scadenţa medie a activelor circulante este mai apropiată ca a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui fond de rulment net negativ. Este cazul întreprinderilor cu activitate comercială, în care, prin încasările zilnice, se creează posibilitatea de stingere a obligaţiilor faţă de furnizori.

Fondul de rulment propriu Fondul de rulment propriu (FRP) prezintă o utilitate mai limitată comparativ cu fondul

de rulment net. Se calculează pentru aprecierea autonomiei financiare a unei întreprinderi. Foloseşte același tip de bilanț și se poate stabili prin relația:

FRP = Capitaluri proprii - Nevoi permanente În interpretarea indicatorului pot fi întâlnite situațiile:

a) FRP > 0 => Capitaluri proprii > Nevoi permanente Un fond de rulment propriu, pozitiv semnifică faptul că nevoile permanente sunt

finanţate integral din resurse proprii și există o anumită autonomie financiară.

b) FRP = 0 => Capitaluri proprii = Nevoi permanente

Este o situaţie rar întâlnită în practică ce reflectă faptul că nevoile permanente sunt egale cu capitalurile proprii.

c) FRP < 0 => Capitaluri proprii < Nevoi permanente

Un fond de rulment propriu negativ semnifică faptul că imobilizările sunt finanţate parţial din resurse proprii, restul fiind acoperit din datorii.

Fondul de rulment împrumutat Se calculează ca diferenţă între fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu. FRÎ = FRN - FRP În această formă fondul de rulment împrumutat (FRÎ) exprimă mărimea resurselor împrumutate pe termen lung, destinate să finanţeze activele pe termen scurt (circulante). În concluzie, fondul de rulment reprezintă un indicator important al echilibrului financiar, fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen scurt, mediu și lung.

33

3.3.3 Necesarul de fond de rulment Necesarul de fond de rulment (NFR) se calculează pe baza bilanţului funcţional și este format din două componente:

- necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE), legat strict de activităţile de exploatare; - necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE).

Necesarul de fond de rulment din exploatare Prin ciclu de exploatare se înţelege timpul necesar pentru ca întreprinderea să parcurgă fazele activităţii sale economice. Necesarul de fond de rulment de exploatare se calculează ca diferenţă între activele şi pasivele de exploatare. Noţiunea de fond de rulment își pierde din importanță în sistemele de management care presupun stocuri nule (Just in Time ș.a.). Pentru toate celelalte, în care nu se asigură aprovizionarea și desfacerea în timp foarte scurt, indicatorul este consistent, întrucât este variabil în funcţie de duratele de rotaţie ale elementelor care îl compun. NFRE = Nevoi din exploatare - Resurse din exploatare Exprimă nevoile de finanţare datorate activității de exploatare și este generat de decalajul de plată dintre creanţe şi obligații pe termen scurt, precum şi de durata rotaţiei stocurilor.

a) NFRE > 0 => Nevoi din exploatare > Resurse din exploatare

În acest caz are semnificaţia unui surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele financiare corespunzătoare. Situaţia este apreciată ca fiind normală, dacă este rezultatul unei

politici de investiţii care a antrenat creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare.

b) NFRE = 0 => Nevoi din exploatare = Resurse din exploatare Este o situație întâlnită rar în practică, întrucât presupune egalitate între nevoile din

exploatare și sursele temporare localizate la nivelul acestei activități. Presupune o sincronizare perfectă între încasări și plăți din exploatare.

c) NFRE < 0 => Nevoi din exploatare < Resurse din exploatare

Inegalitatea indică faptul că nevoile de finanţare ale activității de exploatare sunt mai mici decât sursele de finanţare aferente. Situația este apreciată ca fiind normală dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante sau al angajării de datorii cu scadenţe mai mari (s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile). Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate comercială în care creditele-furnizor sunt mai mari decât creditele- client. Necesarul de fond de rulment negativ evidenţiază, în general, o situaţie nefavorabilă datorată unor întreruperi temporare în aprovizionare sau producţie.

Necesarul de fond de rulment din afara exploatării Necesarul de fond de rulment din afara exploatării se stabilește ca

34

diferenţă între

activele şi pasivele legate de ciclurile de investiţii, finanţare şi repartizare a rezultatului întreprinderii. Spre deosebire de necesarul de fond de rulment din exploatare în cea mai mare parte recurent, elementele care îl compun sunt, în general, punctuale şi nu neapărat recurente. Relația de determinare a indicatorului este:

NFRAE = Nevoi din afara exploatării - Resurse din afara exploatării NFRE evidenţiază nevoia de finanţare determinată de ciclul de exploatare şi reprezintă suma pe care activitatea întreprinderii o solicită ca o nevoie de finanţare permanentă. Noţiunea de NFRAE este legată de operaţiuni diverse ale întreprinderii, altele decât cele care constituie activitatea de bază. Pentru a desprinde concluzii corecte privind echilibrul financiar în etajul inferior al bilanțului financiar este necesară analiza NFR pe cele două componente:

NFR = NFRE + NFRAE Prin separarea activității de bază de alte activități (financiară și extraordinară) se pot observa ponderile deținute. Astfel, se apreciază că ponderea activității de exploatare trebuie să fie minim 95%. În acest caz echilibrul financiar poate fi apreciat ca solid, fundamental, iar în situația opusă are caracter conjunctural [25].

3.3.4 Trezoreria netă Stabilirea unui nou indicator de echilibru financiar derivă din necesitatea asamblării informațiilor desprinse din calculul fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment. Noul indicator, numit trezorerie netă (TN), asamblează informațiile precedente și sintetizează echilibrul financiar pe totalul activității întreprinderii. Trezoreria netă se stabilește sintetic ca diferenţă între fondul de rulment net şi necesarul de fond de rulment (de exploatare şi din afara acesteia).

TN = Fond de rulment net - Necesar de fond de rulment

Indiferent de modalitatea de calcul pot apărea următoarele situații în interpretarea corectă a indicatorului:

a) TN > 0 => FRN > NFR

Dacă trezoreria netă este pozitivă, rezultă un excedent de finanţare sub forma disponibilităţilor băneşti în conturile bancare. Această situaţie favorabilă se concretizează

printr-o îmbogăţire a trezoreriei, întrucât întreprinderea dispune de lichidităţi care îi permit rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt.

b) TN = 0 => FRN = NFR

Situația presupune egalitate între fondul de rulment net și necesarul de fond de rulment, ceea ce conduce la un echilibru al trezoreriei, fără excedent sau deficit. Aceasta

înseamnă că fondul de rulment net permite finanţarea integrală a necesarului de fond de rulment, caz în care, întreprinderea poate evita dependenţa faţă de resursele de trezorerie.

c) TN < 0 => FRN < NFR Trezoreria netă negativă are semnificaţia un dezechilibru financiar, la încheierea

35

perioadei de gestiune. Întrucât deficitul de lichidități trebuie acoperit, întreprinderea va apela la resurse financiare împrumutate pe termen scurt. În acest caz, se urmăreşte obţinerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse disponibile.

3.3.5 Cash-flow Modificarea trezoreriei nete în perioada analizată reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat cu relația:

CF = TN 1 - TN 0 , în care TN 1 trezoreria netă la sfârşitul exerciţiului; TN 0 trezoreria netă la începutul exerciţiului. Pot fi identificate următoarele situații:

a) CF > 0 => TN 1 > TN 0

Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, semnifică creşterea capacităţii reale de finanţare a investiţiilor și o confirmare a majorării valorii întreprinderii.

b) CF = 0 => TN 1 = TN 0

În cazul în care fluxurile de numerar sunt egale la începutul și sfârșitul perioadei de gestiune rezultă o conservare a valorii întreprinderii.

c)

CF < 0 => TN 1 < TN 0 O valoare negativă sugerează o reducere a valorii întreprinderii. Fluxurile de numerar

la

sfârșitul perioadei sunt mai mici comparativ cu începutul acesteia.

3.4 Corelaţii între indicatorii de echilibru financiar Sunt definite în funcție de valorile indicatorilor de echilibru financiar pentru o

întreprindere industrială (tabelul 3.3).

3.5 Reguli ale finanțării și echilibrului financiar Pornind de la echilibrul stabilit între resursele financiare și nevoile de finanțare

corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă două reguli principale ale finanţării:

a)

Nevoile permanente sunt finanțate din capitaluri permanente;

b)

Nevoile temporare sunt acoperite din resurse temporare.

Nerespectarea regulilor de finanţare determină, în general, o situaţie de dezechilibru financiar. Echilibrul financiar patrimonial se fundamentează pe două reguli principale:

a)

Regula echilibrului financiar minim;

b)

Regula îndatorării maxime;

a)

Regula echilibrului financiar minim presupune ca sursele pentru finanţarea activelor să

rămână la dispoziţia întreprinderii pe o durată care să corespundă celei de imobilizare. Pentru

a preveni dezechilibrele generate de eventualele abateri de la această regulă, îndeosebi în

partea de jos a bilanţului, este nevoie ca întreprinderea să prezinte o structură financiară cu

36

fond de rulment net pozitiv. b) Regula îndatorării maxime urmărește îndatorarea pe termen lung şi mediu. Pentru analiza patrimonială, datoriile pe termen scurt joacă doar rolul de acoperire a unui decalaj momentan, datorat unui fenomen sezonier sau conjunctural. Îndatorarea vizează două limite:

- suma datoriilor financiare nu trebuie să depăşească valoarea capitalurilor proprii:

Datorii pe termen lung şi mediu ≤ Capitaluri proprii - suma datoriilor pe termen mediu şi lung nu trebuie să depăşească autofinanţarea medie, calculată pe o perioadă de trei ani:

Datorii pe termen mediu şi lung ≤ Capacitate de autofinanțare medie anuală x 3

Tabelul 3.3

Indicator

 

Situație financiară

 
 

- normală, pozitivă (dacă este structurală);

 

FRN > NFR > 0 TN > 0

- permite efectuarea de investiții pe termen lung;

 

- permite efectuarea de plasamente pe termen scurt.

 

- negativă, frecvent întâlnită (dacă este structurală);

 

NFR > FRN > 0 TN < 0

- impune găsirea de soluții pentru creșterea FRN;

- în unele situații se impune reducerea NFR.

FRN < 0 NFR > 0 TN < 0

apare ca urmare a efectuării de investiții ce mobilizează resurse financiare importante;

-

-

este considerată riscantă;

 

-

impune

găsirea

de

soluții

pentru

restabilirea

echilibrului

 

financiar.

 

FRN > 0 NFR < 0 TN > 0

- rar întâlnită;

 

- riscantă dacă raportul NFRE/NFRAE este sub 95/5% [25].

 

- rar întâlnită;

 

FRN < NFR < 0 TN > 0

- este considerată riscantă;

 

- caracterizată de lipsa resurselor permanente şi dependenţa de credite comerciale acordate de furnizori sau clienţi.

 

- rar întâlnită;

 

NFR < FRN < 0 TN < 0

- este considerată riscantă;

 

- lipsa de resurse permanente crează dependență de credite

 

comerciale și bancare.

 
de credite   comerciale și bancare.   Exemple 1. Pe baza bilanţului prezentat în tabelul 3.4

Exemple

1. Pe baza bilanţului prezentat în tabelul 3.4 să se determine indicatorii de echilibru financiar.

37

Tabelul 3.4

Activ

Suma (lei)

 

Pasiv

Suma (lei)

Active imobilizate

13242

Capitaluri proprii

 

7452

Stocuri

8481

Provizioane

pentru

riscuri

şi

1963

cheltuieli

Clienţi

2214

Împrumuturi pe termen lung

 

5647

Creanţe diverse

872

Datorii furnizori

 

7873

Investiţii pe termen scurt

665

Alte datorii pe termen scurt

 

2210

Disponibilităţi

1228

Credite bancare curente

 

1557

TOTAL ACTIV

26702

TOTAL PASIV

 

26702

Rezolvare:

Aprecierea echilibrului financiar se va face prin calculul și interpretarea indicatorilor:

a)

Situație netă:

SN = Activ total - Datorii totale SN = 26702 - (5647+7873+2210+1557) = 9415 lei

b)

Fond de rulment net:

FRN = Capitaluri permanente - Nevoi permanente FRN = (7452+1963+5647) - 13242 = 1820 lei FRN = Nevoi temporare - Capitaluri temporare FRN = (8481+2214+872+665+1228) - (7873+2210+1557) = 1820 lei

c)

Necesar de fond de rulment:

NFR = (Nevoi temporare - Active de trezorerie) - (Capitaluri temporare - Pasive de trezorerie) NFR = (8481+2214+872) - (7873+2210) = 1484 lei

d) Trezorerie netă:

TN = FRN - NFR

TN = 1820 - 1484 = 336 lei Se constată că situația netă a întreprinderii este pozitivă în valoare de 9415 lei. Are semnificația sumei ce va reveni acționarilor în ipoteza rambursării tuturor datoriilor contractate, din elementele de activ aflate în patrimoniu. Fondul de rulment net pozitiv de 1820 lei este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la finanţarea stocurilor şi creanţelor întreprinderii. Această marjă de securitate financiară constituie o garanţie a solvabilităţii întreprinderii. Activitatea pe termen scurt este caracterizată de un volum mai mare de active circulante comparativ cu datoriile pe termen scurt, ceea ce a condus la apariția unui necesar de fond de rulment pozitiv în valoare de 1484 lei. Această sumă este echivalentă cu o nevoie ce trebuie finanțată, nu cu o sursă de finanțare. Pe ansamblu, echilibrul financiar al întreprinderii s-a finalizat cu o trezorerie netă pozitivă de 336 lei.

38

2. Să se calculeze indicatorii de echilibru financiar și să se interpreteze rezultatele obținute cunoscând datele din tabelul 3.5.

Tabelul 3.5

Activ

 

Pasiv

 

Element (lei)

N-1

N

Element (lei)

 

N-1

N

Imobilizări necorporale

493

665

Capital social

 

1250

1250

Imobilizări corporale

16594

20309

Rezerve din reevaluare

 

9038

9887

Imobilizări financiare

2646

1224

Rezerve

6257

7452

Stocuri

4622

3066

Profit reportat

 

1916

2039

Creanţe

1272

1877

Datorii financiare

 

4149

2425

Investiţii pe termen scurt

984

1978

Datorii furnizori

 

3691

3342

Casa şi conturi la bănci

3845

543

Credite

la

bănci

pe

4155

3267

termen scurt

 

TOTAL ACTIV

30456

29662

TOTAL PASIV

 

30456

29662

Rezolvare:

Se vor calcula indicatorii de echilibru financiar pe perioadele N-1 și N. a) Situație netă:

SN = Activ total - Datorii totale SN N-1 = 30456 - (4149+3691+4155) = 18461 lei SN N = 29662 - (2425+3342+3267) = 20628 lei ∆SN = SN N - SN N-1 = 20628-18461 = 2167 lei

b) Fond de rulment net:

FRN = Capitaluri permanente - Nevoi permanente FRN N-1 = (1250+9038+6257+1916+4149) - (493+16594+2646) = 22610 -19733 = 2877 lei FRN N = (1250+9887+7452+2039+2425) - (665+20309+1224) = 23053 -22198 = 855 lei ∆FRN = 855 - 2877 = - 2022 lei FRN = Nevoi temporare - Capitaluri temporare FRN N-1 = (4622+1272+984+3845) - (3691+4155) = 10723 - 7846 = 2877 lei FRN N = (3066+1877+1978+543) - (3342+3267) = 7464 - 6609 = 855 lei ∆FRN = 855 - 2877 = - 2022 lei

c) Necesar de fond de rulment:

NFR = (Nevoi temporare - Active de trezorerie) - (Capitaluri temporare - Pasive de trezorerie) NFR N-1 = (4622+1272) - 3691 = 2203 lei NFR N = (3066+1877) - 3342 = 1601 lei ∆NFR = 1601 - 2203 = - 602 lei

39

d) Trezorerie netă:

TN=FRN-NFR

TN N-1 = 2877 - 2203 = 674 lei TN N = 855 - 1601 = -746 lei e) Cash-flow:

CF = TN N - TN N-1 ,

CF = - 746 - 674= - 1420 lei Din calculele efectuate se constată că situația netă a întreprinderii a avut în ambele perioade valori pozitive, înregistrând o creștere cu 2167 lei. Se poate aprecia că a fost rezultatul unei gestiuni financiare corecte, finalizată cu creșterea averii acționarilor. Fondul de rulment net a fost pozitiv în ambele perioade, înregistrându-se o scădere a acestuia cu 2022 lei în perioada curentă, comparativ cu perioada precedentă. Se constată pentru ambele perioade asigurarea echilibrului financiar pe termen mai mare de un an. Necesarul de fond de rulment are în ambele perioade valori pozitive. O astfel de situație este caracterizată de un volum mai mare de active circulante comparativ cu resursele financiare pe termen scurt (în condițiile neglijării activelor și pasivelor de trezorerie). Înseamnă că necesarul de fond de rulment îmbracă forma unei nevoi ce trebuie finanțată, nu a unei surse de finanțare aspect evidențiat și de trezoreria netă. Trezoreria netă a înregistrat o valoare pozitivă în perioada N-1 și trece la o valoare negativă în perioada N. Cash-flow-ul perioadei arată că fluxurile de trezorerie se reduc de la o perioadă la alta cu 1420 lei.

O întreprindere dispune de următoarele informaţii (mii lei): imobilizări 1250, stocuri 410, creanţe 220, lichidităţi 80, capitaluri proprii 1120, datorii pe termen lung 480, datorii de exploatare 120, credite bancare curente 240. Care sunt indicatorii de echilibru lung 480, datorii de exploatare 120, credite bancare curente 240. Care sunt indicatorii de echilibru financiar şi ce valoare au? Interpretaţi rezultatele obţinute.

şi ce valoare au? Interpretaţi rezultatele obţinute. Să ne reamintim  Sursele de informaţii frecvent

Să ne reamintim

Sursele de informaţii frecvent utilizate în analiza financiară aplicată la nivel

microeconomic sunt situaţiile financiare anuale, prin intermediul cărora este prezentată situaţia economică și financiară a unei întreprinderi într-un exercițiu financiar;

Indicatorii de echilibru financiar sunt: situația netă, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă și cash-flow-ul;

Între indicatorii de echilibru financiar se stabilesc anumite corelații;

Regulile de finanțare urmăresc menținerea echilibrului financiar al întreprinderii.

40

M1.U3.4. Rezumat  Obținerea profitului este condiționată de asigurarea unor condiții. Una dintre acestea este

M1.U3.4. Rezumat

Obținerea profitului este condiționată de asigurarea unor condiții. Una dintre

acestea este asigurarea echilibrului financiar. Pentru stabilirea acestuia literatura trebuie să fie alcătuit bilanțul financiar;

Pornind de la acesta se stabiliesc și se interpretează corelat indicatorii de echilibru financiar.

M1.U3.5. Test de evaluare a cunoştinţelor . Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiţi conceptele: lichiditate, solvabilitate și exigibilitate.

2. Precizaţi modul de calcul şi semnificaţia factorilor pentru fondul de rulment net.

3. Cum apreciaţi o valoare negativă a fondului de rulment net la sfârşitul perioadei de

gestiune? Argumentaţi răspunsul.

4. Diferenţa dintre activul total al unei întreprinderi şi datoriile totale este negativă la încheierea exerciţiului financiar. Cum apreciaţi situaţia?

5. Cum poate fi interpretat un necesar de fond de rulment negativ la sfârşitul perioadei de

gestiune?

6. Pe baza bilanţului prezentat în tabelul 3.6 să se determine indicatorii de echilibru financiar.

Tabelul 3.6

Activ

Suma (lei)

Pasiv

Suma (lei)

Imobilizări corporale

14646

Capital social

200

Imobilizări financiare

1624

Rezerve

1844

Stocuri

14312

Provizioane

2424

Creanţe

11324

Datorii pe termen lung

25334

Casa şi conturi la bănci

2753

Datorii pe termen scurt

14857

TOTAL ACTIV

44659

TOTAL PASIV

44659

Temă de control Pe baza bilanţului prezentat în tabelul 3.7 să se determine indicatorii de echilibru financiar şi Pe baza bilanţului prezentat în tabelul 3.7 să se determine indicatorii de echilibru financiar şi să se interpreteze rezultatele obţinute.

Tabelul 3.7

Activ

Suma (lei)

Pasiv

Suma (lei)

Active imobilizate

2172

Capital propriu

200

Stocuri

51460

Împrumuturi pe termen lung

20482

Creanţe

25331

Datorii furnizori

62208

Investiții pe termen scurt

39028

Alte datorii pe termen scurt

15478

Casa şi conturi la bănci

688

Credite bancare curente

17458

   

Dividende datorate

2853

41

Unitatea de învăţare M1.U4. Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere

Cuprins M1.U4.1. Introducere M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare M1.U4.3. Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere M1.U4.4. Rezumat M1.U4.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

întreprinderii pe baz a contului de profit şi pierdere M1.U4.4. Rezumat M1.U4.5 . Test de evaluare
întreprinderii pe baz a contului de profit şi pierdere M1.U4.4. Rezumat M1.U4.5 . Test de evaluare
întreprinderii pe baz a contului de profit şi pierdere M1.U4.4. Rezumat M1.U4.5 . Test de evaluare
întreprinderii pe baz a contului de profit şi pierdere M1.U4.4. Rezumat M1.U4.5 . Test de evaluare

42

42

42

56

56

M1.U4.1. Introducere Analiza pe baza bilanțului prezentată în capitolul precedent permite determinarea calității echilibrului financiar la Analiza pe baza bilanțului prezentată în capitolul precedent permite determinarea calității echilibrului financiar la sfârșitul exercițiului cu ajutorul unor indicatori specifici. Deși sunt bogați în conținut, indicatorii stabiliți anterior reflectă echilibrul financiar la momentul încheierii bilanțului, având în acest fel caracter static. De aici apare necesitatea construcției altor indicatori care să completeze imaginea de ansamblu a performanțelor întreprinderii. Demersul presupune construcția unor indicatori cu conținut informațional specific. Pentru aceasta se pleacă de la un alt document contabil de sinteză - contul de profit și pierdere.

contabil de sinteză - contul de profit și pierdere . M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare La

M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să:

Înțeleagă conținutul contului de profit și pierdere;

Calculeze și caracterizeze soldurile intermediare de gestiune;

Determine capacitatea de autofinanțare;

Identifice cauzele care au determinat rezultatele nesatisfăcătoare din contul de profit și pierdere;

Stabilească avantajele oferite de autofinanțare.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore. 3 ore.

M1.U4.3. Analiza rezultatelor întreprinderii pe baza contului de profit şi pierdere

4.1 Structura şi conţinutul contului de profit şi pierdere Spre deosebire de bilanţ care înregistrează cantităţile acumulate de bunuri, creanţe și datorii, contul de profit și pierdere înregistrează cheltuielile și veniturile care au determinat o stare finală a patrimoniului. La final, contul de profit şi pierdere pune în evidenţă profitul net, ca potenţial de finanţare al activității viitoare.

42

Cheltuielile cuprind totalitatea elementelor de costuri, suportate de întreprindere în cursul exerciţiului sub forma sumelor, valorilor plătite sau rămase de plătit pentru:

- consumurile, lucrările executate şi serviciile prestate de care beneficiază întreprinderea;

- cheltuielile cu personalul (salarii, asigurări şi protecţie socială);

- executarea unor obligaţii contractuale sau legale de către întreprindere;

- cheltuieli extraordinare. Pentru determinarea rezultatului exerciţiului, în cadrul cheltuielilor sunt cuprinse amortizările şi provizioanele constituite (calculate), grupate în funcţie de natura cheltuielilor. Veniturile întreprinderii reprezintă sumele, valorile încasate sau rămase de încasat rezultate din:

- vânzări de bunuri, executări de lucrări și prestări de servicii;

- executarea unor obligaţii legale sau contractuale de către terţi;

- venituri extraordinare. În contabilitatea financiară, cheltuielile și veniturile întreprinderii sunt structurate după natura lor pe trei activități:

- exploatare (operaţională) reprezentând activitatea de bază, determinantă pentru obținerea profitului întreprinderii;

- financiară legată de atragerea și alocarea resurselor financiare;

- extraordinară însumând acțiuni care nu sunt legate de activitatea curentă a întreprinderii. Fiecare activitate degajă un anumit rezultat (profit sau pierdere), calculat ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune şi reflectat ca atare în contul de rezultate. Profitul net al exerciţiului urmează să fie repartizat conform reglementărilor în vigoare. Cu ajutorul datelor din contul de rezultate, performanțele întreprinderii pot fi apreciate prin soldurile intermediare de gestiune și capacitatea de autofinanţare.

4.2 Soldurile intermediare de gestiune Structurarea datelor din contul de profit și pierdere pe cele trei activități permite stabilirea unor indicatori de performanţă cunoscuţi sub titlul generic de solduri intermediare de gestiune (SIG). Reprezintă indicatori calculaţi în stadii succesive de formare a rezultatului net al exerciţiului. Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă performanţa, parţială sau de ansamblu după caz, obţinută în administrarea resurselor întreprinderii. Importanţa construcţiei soldurilor rezultă şi din faptul că permit identificarea şi izolarea locului în care apare o problemă de gestiune, indiferent de natura acesteia. Din punctul de vedere al autorului, pe lângă conţinutul şi valoarea indicatorilor, este importantă variaţia lor de la o treaptă la alta sau de la o perioadă la alta. În acest fel pot fi puse în evidență locurile în care s-au produs greșeli în gestiunea perioadelor precedente. Din punct de vedere constructiv, toate soldurile intermediare de gestiune pornesc de la acumularea ce se realizează din încasarea mărfurilor și a producţiei vândute din care se scad

43

sau se adună succesiv diferite categorii de cheltuieli respectiv venituri, până la evidenţierea profitului net ca ultim sold de gestiune. Principalele marje de acumulare bănească sau solduri intermediare de gestiune utilizate în analiza rezultatelor unei întreprinderi sunt prezentate în tabelul 4.1.

4.2.1 Marja comercială (M c ) (adaosul comercial) este principalul indicator de apreciere a

performanţelor unei activităţi comerciale. Aceasta presupune cumpărarea şi revânzarea mărfurilor, fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeaşi stare. Costul de cumpărare al mărfurilor include preţul de cumpărare (fără TVA) majorat cu cheltuielile accesorii de cumpărare şi corectat cu variaţia stocurilor de mărfuri. Marja comercială = Venituri din vânzarea mărfurilor - Cheltuieli privind mărfurile Mărimea marjei comerciale este influențată de politicile comerciale utilizate de întreprindere. Primul sold intermediar de gestiune este insuficient pentru a analiza activitatea unei întreprinderi cu activitate comercială. De aici necesitatea analizei indicatorului pe clienți, produse, piețe de desfacere, zone geografice de desfacere, etape ale ciclului de viață etc. Instrumentele folosite în acest scop sunt:

- indicii cu bază fixă, în lanț sau medii stabiliți pe total sau elemente componente; - abaterile absolute sau relative stabilite pe total sau elemente componente. Variaţia marjei trebuie explicată în funcţie de rotaţia stocurilor, ştiut fiind faptul că reducerea marjei ar trebui să fie compensată de o creştere a vânzărilor.

4.2.2 Producţia exerciţiului (Q e ) include valoarea bunurilor şi serviciilor realizate de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Principalul avantaj al indicatorului este dat de faptul că sintetizează producţia obţinută de întreprindere într-o perioadă de gestiune, indiferent de stadiul acesteia. De aceea este folosit în stabilirea soldurilor intermediare de gestiune și a altor indicatori. Producţia exerciţiului = Producţia vândută + Variaţia stocurilor de produse finite și a producției în curs de execuție + Venituri din producţia de imobilizări Indicatorul prezintă anumite dezavantaje provenite, în principal, din faptul că însumează elemente exprimate diferit. Astfel, producţia vândută şi prestările de servicii sunt evaluate la preţul de vânzare, în timp ce producţia stocată şi producţia imobilizată sunt evaluate în costuri unitare de producţie. În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în funcţie de metoda reţinută pentru evaluarea stocurilor. Ca urmare, unii specialişti apreciază că acest indicator nu exprimă o realitate financiară [22].

4.2.3 Valoarea adăugată (VA) reflectă o măsură a valorii create de întreprindere. Se

utilizează atât la nivel microeconomic, cât și pentru aprecierea performanțelor economiei naționale și subdiviziunilor acesteia, având conţinut similar.

44

Tabelul 4.1

Nr.

 

Exerciţiul financiar

crt.

 

Indicatori

Precedent

Curent

1

Venituri din vânzarea mărfurilor (ct. 707)

     

2

Cheltuieli privind mărfurile (ct. 607)

     

3

Marjă comercială (1-2)

     

4

Producţia vândută (ct. 701 la 708 fără 707)

     

5

Variația stocurilor de produse finite și a producției în curs de execuție (ct. 711+712)

   

6

Venituri din producţia de imobilizări (ct. 721+722)

     

7

Producţia exerciţiului (4+5+6)

     

8

Consumuri de la terţi (gr. 60 fără 607, gr. 61 şi gr. 62)

     

9

Valoare adăugată (3+7-8)

     

10

Venituri din subvenţii de exploatare (ct. 7411)

     

11

Cheltuieli cu personalul (gr. 64)

     
 

Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (ct.

   

12

635)

13

Excedent brut de exploatare (9+10-11-12)

     

14

Alte venituri de exploatare (ct. 7417+758+7815)

     

15

Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și necorporale (ct. 6811+6813-7813)

   
 

Ajustări

de

valoare

privind

activele

circulante

(ct.

   

16

654+6814-754-7814)

 

17

Ajustări privind provizioanele (ct. 6812-7812)

     

18

Alte cheltuieli de exploatare (ct.652+658)

     

19

Rezultat din exploatare (13+14-15-16-17-18)

     

20

Venituri financiare monetare (gr. 76)

     

21

Cheltuieli financiare monetare (gr. 66)

     

22

Ajustări de valoare privind imobilizările financiare și investițiile deținute ca active circulante (ct. 686-786)

   

23

Rezultat curent al exerciţiului (19+20-21-22)

     

24

Venituri extraordinare (ct. 771)

     

25

Cheltuieli extraordinare (ct. 671)

     

26

Rezultat brut al exerciţiului (23+24-25)

     

27

Impozit pe profit (ct. 691)

     
 

Rezultat net al exerciţiului (profit net sau pierdere) (26-

   

28

27)

45

Poate fi definită sintetic sub forma unui surplus de valoare pe care, întreprinderea în ansamblul său, reuşeşte să o realizeze peste valoarea consumurilor materiale provenind de la terţi în cadrul activităţii curente a întreprinderii. Valoarea adăugată nu este evidenţiată distinct în contul de profit şi pierdere și ca urmare trebuie calculată. Astfel, se stabilește pornind de la producţia exerciţiului majorată cu marja comercială şi diminuată cu consumurile de bunuri şi servicii furnizate de terţi. Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului + Marja comercială - Consumuri de la terţi Consumurile de la terţi (consumurile externe sau intermediare după alți autori) sunt alcătuite din sumele sau valorile care trebuie plătite către terții care au contribuit la obținerea unei producții (sau a unui produs). În această categorie sunt însumate cheltuielile cu materiile prime și materialele, alte cheltuieli materiale, alte cheltuieli externe și cheltuieli privind prestațiile externe. Valoarea astfel stabilită are caracterul unui indicator brut, care nu ţine cont de deprecierea activului imobilizat sub forma amortizărilor şi provizioanelor calculate. Valoarea adăugată prezintă o deosebită semnificaţie în perspectiva distribuirii veniturilor întreprinderii între participanții la viața economică a acesteia, prezentați în figura 4.1. Astfel, exprimă sursa de acumulări băneşti din care se face remunerarea participanţilor direcţi la viaţa economică a întreprinderii, întrucât asigură plata următorilor factori:

- acţionarii prin plata dividendelor;

- creditorii cu dobânzi şi comisioane;

- personalul cu salarii și indemnizaţii;

- statul prin impozite şi taxe;

- întreprinderea prin autofinanţare.

Acţionari Dividende Dobânzi și Creditori comisioane Salarii și Valoare Salariaţi adăugată indemnizaţii
Acţionari
Dividende
Dobânzi și
Creditori
comisioane
Salarii și
Valoare
Salariaţi
adăugată
indemnizaţii
Taxe și
Stat
impozite
Capacitate de
Întreprindere
autofinanţare

Fig. 4.1 Repartiţia valorii adăugate între partenerii întreprinderii

46

La nivel de stat, întreprindere sau chiar persoană fizică adăugarea de valoare are un loc central. Luând în calcul întreprinderea, mecanismul prin care se adaugă valoare este diferit şi supus unui cumul de factori, între care cei mai importanţi sunt: nivelul de dotare cu echipamente performante, gradul de pregătire al salariaţilor, tehnologiile utilizate, calitatea materiilor prime şi a materialelor, organizarea proceselor de producţie. Se poate concluziona faptul ca, o valoare adăugată mare este posibilă cu ajutorul unor tehnologii moderne, aplicate cu ajutorul unor mijloace fixe performante și a unui personal cu înaltă calificare. În cele mai multe cazuri, factorii enumerați sunt condiționați de existența resurselor financiare.

4.2.4 Excedentul brut de exploatare (EBE) reprezintă acumularea brută din activitatea de

exploatare considerând că amortizările şi provizioanele sunt cheltuieli calculate. De aceea, amortizările şi provizioanele până la solicitarea lor pentru investiţii, riscuri sau cheltuieli se regăsesc în acumulările băneşti ale întreprinderii. Excedentul brut al exploatării se stabileşte ca diferenţă între valoarea adăugată (majorată cu subvenţiile pentru exploatare) şi cheltuielile cu personalul inclusiv alte impozite, taxe şi vărsămintele asimilate. Excedentul brut de exploatare = Valoarea adăugată + Venituri din subvenţii de exploatare - Cheltuieli cu personalul - Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate Este un indicator important în determinarea capacităţii de autofinanţare întrucât reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere, utilizată pentru menţinerea sau creşterea capacităţilor de producţie, rambursarea împrumuturilor angajate anterior, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit și a dividendelor.

4.2.5 Rezultatul din exploatare (RE) (profit sau pierdere) exprimă mărimea absolută a

rentabilităţii activităţii de exploatare. Rezultat din exploatare = Venituri de exploatare - Cheltuieli de exploatare Rezultatul exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de bază prin considerarea tuturor fluxurilor de venituri și cheltuieli de exploatare. Se calculează din excedentul brut din exploatare, prin adăugarea veniturilor calculate și deducerea cheltuielilor calculate aferente acestei activități. Alt aspect al utilității indicatorului este dat de faptul că participă la stabilirea mai multor rate de rentabilitate. Rezultat din exploatare = Excedent brut de exploatare + Alte venituri de exploatare - Ajustări

de valoare privind imobilizările corporale și necorporale - Ajustări de valoare privind activele circulante - Ajustări privind provizioanele - Alte cheltuieli de exploatare Diferenţa dintre excedentul brut de exploatare şi rezultatul exploatării este dată de considerarea fluxurilor de venituri și cheltuieli efective sau calculate în relațiile de calcul.

4.2.6 Rezultatul curent (RC) (profit sau pierdere) este suma obţinută de-a lungul exerciţiului

47

financiar din activitatea curentă a întreprinderii (exploatare și financiară). Rezultat curent = Rezultat din exploatare + Venituri financiare - Cheltuieli financiare Nefiind perturbat de elemente excepţionale, acest sold permite analiza rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive.

4.2.7 Rezultatul brut al exercițiului (R b ) (profit sau pierdere) este compus din rezultatul curent şi al activităţii extraordinare. Rezultatul brut al exerciţiului = Rezultatul curent + Venituri extraordinare -Cheltuieli extraordinare Exprimă rentabilitatea totală a activității desfășurată de întreprindere în perioada de gestiune.

4.2.8 Profitul net al exerciţiului (P n ) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare a capitalurilor investite de acţionari. Profitul net al exerciţiului este egal cu rezultatul brut al exerciţiului (pozitiv) din care se deduce impozitul pe profit. Profit net = Rezultat brut al exerciţiului - Impozit pe profit Profitul net urmează să se distribuie sub forma dividendelor sau să se reinvestească în întreprindere după cum se va vedea în capitolul 12. Profitul net nerepartizat, constituie sursă de finanţare proprie sau element de autofinanţare generat de activitatea întreprinderii. Profitul net trebuie să fie susţinut de existenţa unor disponibilităţi monetare reale, în caz contrar, va rămâne doar un potenţial de finanţare.

4.3 Capacitatea de autofinanţare Capacitatea de autofinanţare (CAF) se calculează pornind de la veniturile şi

cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, în fluxuri de trezorerie. Întrucât nu toate fluxurile au incidenţă asupra trezoreriei pot fi delimitate în două categorii:

a) Cheltuieli:

- plătibile la o anumită scadenţă;

- calculate, rămase sub forma unor rezerve financiare până la decizia de consumare a lor pentru finanţarea investiţiilor (amortizări şi provizioane).

b) Venituri:

- încasabile la o anumită dată;

- calculate sub forma reluărilor asupra provizioanelor. Dacă fiecare element de cheltuială s-ar plăti imediat sau fiecare element de venit s-ar încasa pe loc, atunci fluxurile de numerar ar fi identice cu cele de venituri şi cheltuieli. În mediul economic plăţile nu se fac în totalitate odată cu consumul resurselor, iar încasările nu se fac toate odată cu vânzarea bunurilor. Întreprinderile se aprovizionează cu

48

materii prime pe care le consumă imediat şi le plătesc mai târziu, achiziţionează echipamente pe care le plătesc în prezent şi le utilizează ulterior, vând produse zilnic şi încasează contravaloarea lor peste o perioadă de timp sau primesc avansuri în bani pentru produse sau servicii viitoare. Fluxurile de plăţi şi cele de încasări, deşi corelate, au o mişcare defazată, adesea contradictorie şi aceasta cu atât mai accentuat, cu cât activitatea întreprinderii este mai complexă. Din aceste motive situaţia cash-flow-lui diferă semnificativ de contul de rezultate al perioadei de raportare [6].

4.3.1 Metoda deductivă Prin metoda deductivă capacitatea de autofinanţare este calculată ca diferenţă între veniturile încasabile (corespunzătoare unor încasări efective sau viitoare) şi cheltuieli plătibile (corespunzătoare unor plăţi efective sau viitoare). CAF = Venituri încasabile - Venituri din cesiuni - Cheltuieli plătibile Până la nivelul excedentului brut de exploatare, toate veniturile şi cheltuielile sunt încasabile respectiv plătibile și ca urmare, se constituie în punct de plecare pentru determinarea capacității de autofinanțare. La acesta se adaugă veniturile încasabile (de exploatare rămase, financiare și extraordinare) şi se scad cheltuielile plătibile (de exploatare rămase, financiare şi extraordinare). CAF = EBE + Alte venituri încasabile - Alte cheltuieli plătibile Relația de calcul arată faptul că cele două mărimi CAF și EBE sunt complementare. În timp ce excedentul brut al exploatării reprezintă un cash-flow potenţial brut de exploatare, capacitatea de autofinanţare este echivalentă unui cash-flow potenţial net la nivelul întregii activități. Prezintă avantajul de a cuprinde în calcul toate elementele care generează cash- flow-ul întreprinderii [24]. Relația detaliată de determinare a capacității de autofinanțare cuprinde elementele din tabelul 4.2.

Tabelul 4.2

Excedent brut de exploatare

+

Alte venituri de exploatare (cu excepția ct. 7583 „Venituri din vânzarea activelor și alte operații de capital” și ct. 7584 „Venituri din subvenții pentru investiții”)

-

Alte cheltuieli de exploatare (cu excepția ct. 6583 „Cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital”)

+

Venituri financiare

-

Cheltuieli financiare (cu excepția ct. 686 - ct. 786 „Ajustări de valoare privind imobilizările financiare și investițiile deținute ca active circulante”)

+

Venituri extraordinare

-

Cheltuieli extraordinare

-

Impozit pe profit

=

Capacitate de autofinanțare

49

Metoda deductivă a exclus fluxurile de venituri şi cheltuieli calculate. Ca urmare, a fost necesară fundamentarea unei metode care să le aibă ca obiect şi în acelaşi timp, să se constituie într-un instrument de verificare.

4.3.2 Metoda aditivă Pune în evidenţă fluxurile calculate de venituri și cheltuieli. Astfel, se porneşte de la rezultatul net al exerciţiului, la care se adaugă cheltuielile calculate, neplătibile la o anumită scadenţă şi se scad veniturile calculate. CAF = Rezultatul net al exerciţiului + Cheltuieli calculate - Venituri calculate Relația detaliată cuprinde elementele care nu au fost luate în calcul de metoda deductivă (tabelul 4.3). Capacitatea de autofinanțare va avea un caracter potenţial dacă nu este susţinută de mijloace financiare efective. Acest aspect este confirmat sau infirmat de variaţia trezoreriei nete (cash-flow) rezultată din analiza echilibrului financiar pe baza bilanţului sau a fluxurilor financiare.

Tabelul 4.3

Rezultat net al exercițiului

+

Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și necorporale

+

Ajustări de valoare privind activele circulante

+

Ajustări privind provizioanele

+

Ajustări de valoare privind imobilizări financiare și investițiile deținute ca active circulante

+

Cheltuieli privind activele cedate și alte operații de capital

-

Venituri din vânzarea activelor și alte operații de capital

-

Venituri din subvenții pentru investiții

=

Capacitate de autofinanțare

Importanţa autofinanţării se poate argumenta prin avantajele pe care le oferă întreprinderii, principalele fiind:

- constituie un mijloc sigur şi stabil de finanţare pe termen mediu și lung;

- este o sursă independentă având în vedere că în anumite situaţii conjuncturale, întreprinderea întâmpină dificultăți în atragerea de capitaluri pe piaţa financiară;

- permite finanţarea investițiilor viitoare integral din capitaluri proprii. O astfel de soluție de finanțare presupune dimensionarea efortului investiţional în funcţie de capitalurile proprii;

- creează o autonomie financiară faţă de creditori;

- conferă întreprinderii un grad mare de libertate privind alegerea investiţiilor;

- permite controlul cheltuielilor financiare prin reducerea cheltuielilor cu dobânzile;

- condiţionează atragerea de capitaluri împrumutate.

50

Exemple 1. În tabelul 4.4 este prezentat contul de profit şi pierdere al unei întreprinderi.

Exemple

1. În tabelul 4.4 este prezentat contul de profit şi pierdere al unei întreprinderi. Să se determine:

a) Rezultatul din exploatare, financiar şi extraordinar;

b) Soldurile intermediare de gestiune;

c) Capacitatea de autofinanţare.

Rezolvare:

a) Rezultatele celor trei activități se determină ca diferență între veniturile și cheltuielile corespunzătoare. Rezultat din exploatare = Venituri din exploatare - Cheltuieli din exploatare Rezultat din exploatare = (40287+1496) - (24555+1354+6580+330+2510+420) = 41783 - 35749 = 6034 lei Rezultat financiar = Venituri financiare - Cheltuieli financiare Rezultat financiar = 570 - (2030+820) = - 2280 lei Rezultat din activitatea extraordinară = Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare Rezultat din activitatea extraordinară = 568 - 1952 = - 1384 lei

Tabelul 4.4

Cheltuieli (lei)

 

Suma

 

Venituri (lei)

 

Suma

Cheltuieli cu materiile prime

24555

Producţia vândută

 

40287

Alte

cumpărări

şi

cheltuieli

1354

Variația

stocurilor

de

produse

1496

externe

finite

Cheltuieli cu personalul

 

6580

Venituri din dobânzi

 

570

Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

330

Venituri extraordinare

 

568

Ajustări

de

valoare

privind

2510

   

imobilizările corporale

Ajustări

de

valoare

privind

420

   

provizioanele

 

Cheltuieli privind dobânzile

2030

   

Cheltuieli din diferenţe de curs valutar

820

   

Cheltuieli extraordinare

 

1952

   

Impozit pe profit

 

380

   

Total cheltuieli

 

40551

Total venituri

 

42921

Rezultat brut al exercițiului

2370

   

51

b)

Soldurile intermediare de gestiune au fost determinate în tabelul 4.5.

Tabelul 4.5

Nr. crt.

Indicatori

Suma (lei)

1

Venituri din vânzarea mărfurilor

0

2

Cheltuieli privind mărfurile

0

3

Marjă comercială (1-2)

0

4

Producţia vândută

40287

5

Variația stocurilor de produse finite

1496

6

Venituri din producţia de imobilizări

0

7

Producţia exerciţiului (4+5+6)

41783

8

Consumuri de la terţi (24555+1354)

25909

9

Valoare adăugată (3+7-8)

15874

10

Venituri din subvenţii de exploatare

0

11

Cheltuieli cu personalul

6580

12

Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

330

13

Excedent brut de exploatare (9+10-11-12)

8964

14

Alte venituri de exploatare

0

15

Ajustări de valoare privind imobilizările

2510

16

Ajustări de valoare privind activele circulante

0

17

Ajustări privind provizioanele

420

18

Alte cheltuieli de exploatare

0

19

Rezultat din exploatare (13+14-15-16-17-18)

6034

20

Venituri financiare monetare

570

21

Cheltuieli financiare monetare (2030+820)

2850

22

Ajustări de valoare privind imobilizările financiare

0

23

Rezultat curent al exerciţiului (19+20-21-22)

3754

24

Venituri extraordinare

568

25

Cheltuieli extraordinare

1952

26

Rezultat brut al exerciţiului (23+24-25)

2370

27

Impozit pe profit

380

28

Rezultat net al exerciţiului (profit net sau pierdere) (26-27)

1990

c) Determinarea capacităţii de finanţare prin metoda deductivă este prezentată în tabelul 4.6:

Tabelul 4.6

Excedent brut din exploatare

8964

+Alte venituri din exploatare

0

-Alte cheltuieli din exploatare (cu excepția ct. 6583 „Cheltuieli privind

0

52

activele cedate și alte operații de capital”)

 

+Venituri financiare

570

-Cheltuieli financiare (cu excepția ct. 686 - ct. 786 „Ajustări de valoare privind imobilizările financiare și investițiile deținute ca active circulante”)

2850

+Venituri extraordinare

0

-Cheltuieli extraordinare

0

-Impozit pe profit

380

=Capacitate de autofinanțare

6304

Determinarea capacităţii de autofinanţare prin metoda aditivă (tabelul 4.7):

Tabelul 4.7

Rezultat net al exercițiului

1990

+Ajustări de valoare privind imobilizările corporale și necorporale

2930