Sunteți pe pagina 1din 141

UNIVERSITATEA ―HYPERION‖ BUCUREŞTI ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

DISTANŢĂ FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC SEMESTRUL I Conf. univ. dr.

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

SEMESTRUL I

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC SEMESTRUL I Conf. univ. dr. ŞTEFAN ŢARCĂ

Conf. univ. dr. ŞTEFAN ŢARCĂ

ŞTEFAN ŢARCĂ

INTRODUCERE

Modulul I intitulat Drept intermaţional public se studiază în anul II, semestrul I, de către studenţii Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică, specializarea Drept, şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului internaţional public. După ce vei studia şi învăţa modulul, vei dobândi o seamă de competenţe generale absolut necesare pentru formarea ta profesională. Cursul îsi propune, ca obiective, cunoasterea de catre studenti a principiilor fundamentale, a normelor si institutiilor juridice de drept international public; analiza principalelor instrumente juridice internationale, în contextul evolutiei reglementarilor si cerintelor internationale în epoca contemporana; dezvoltarea gândirii juridice si

în epoca contemporana; dezvoltarea gândirii juridice si întelege rea institutiilor de drept international în

întelegerea institutiilor de drept international în raport cu institutiile juridice studiate în cadrul celorlalte discipline ale dreptului.

Competen ţele pe care le vei

-

dobândi sunt următoarele:

integrarea disciplinei Drept internaţional public în cadrul sistemului ştiinţelor juridice;

- - cunoaşterea particularităţilor funcţionarea instituţiilor şi - 1. SA ISTORICĂ; 2.
-
-
cunoaşterea
particularităţilor
funcţionarea
instituţiilor
şi
-
1.
SA ISTORICĂ;
2.

cunoaşterea principiilor şi instituţiilor fundamentale de drept internaţional public;

privind

internaţionale

pentru rezolvarea diferendelor internaţionale;

normelor

juridice

organizaţiilor

interpretarea normelor de drept internaţional public în raport cu situaţiile concrete.

DEZVOLTAREA

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

ŞI

DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC;

3. SUBIECTELE IZVOARELE ŞI PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC;

4. POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ;

5. TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL;

6. ZONE

INTERNAŢIONALE

CU

REGIMURI

JURIDICE

SPECIALE;

7. DREPTUL MĂRII;

ŞTEFAN ŢARCĂ

8. DREPTUL SPAŢIAL;

9. PROTECŢIA MEDIULUI MARIN;

10. CANALELE ŞI STRÂMTORILE INTERNAŢIONALE.

Algoritmul de învăţare va fi următorul:

- lecturarea cu maxima concentrare a modulului;

extragerea informaţiilor esenţiale din text utilizând o culoare în spaţiul alb rezervat; - studiul atent al rezumatului care îţi permite o înţelegere a modulului, aprofundată;

-

îţi permite o înţelegere a modulul ui, aprofundată; - - rezolvi exerciţiile propuse; - răspunzi la

- rezolvi exerciţiile propuse;

- răspunzi la întrebări;

- rezolvi o problemă din cuprinsul modulului, fără să apelezi la suportul scris;

compari rezolvarea proprie a segmentului pentru care ai optat cu

-

suportul de curs, analizând autocritic eventualele diferenţe dintre suportul

de curs şi rezolvarea proprie. În caz de nereuşită a autoevaluării vei parcurge din nou algoritmul menţionat.

- - - -
-
-
-
-

Pe măsură ce vei parcurge modulul, îţi vor fi administrate lucrări de verificare pe care le vei regă si în cuprinsul unităţilor de învăţare după cum urmează:

Tema de control nr. 1 pagina nr.13 ;

Tema de control nr 2 pagina nr. 23;

Tema de control nr. 3 pagina nr.44 ;

Tema de control nr. 4 pagina nr.68 .

Vei răspunde în scris la aceste teme de lucr u folosindu- te de suportul de curs şi de resurse bibliografice suplimentare. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să-ţi însuşeşti competenţele. Se va tine cont de acurteţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală, impunându-se, în consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei generale recomandate şi rezolvarea sarcinii de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare. De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenţii pot susţine în cadrul grupei referate şi pot participa activ la dezbaterile

ŞTEFAN ŢARCĂ

teoretice şi aplicative. Atât referatele, cât şi răspunsurile vor fi notate de cadrul didactic. Referatele vor fi prezentate în original la examen de către cadrul didactic care a condus seminarul. Evaluarea finală se realizează prin examen scris, iar notarea se face de la 10 la 1, stabilirea notei finale se realizea ză astfel:

1. Răspuns la examen 60%;

2. Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale (referate, participări la dezbateri) 20 %;

3. Teme de control 20%.

Promovarea examenului presupune obţinerea unei note de la 10 la 5. Examenul cuprinde două subiecte teoretice propr iu- zise care sunt tratate analitic.

teoretice propr iu- zise care sunt tratate analitic. Pentru lămuriri şi informaţii suplimentare vei apela la

Pentru lămuriri şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele

indicat.

propr iu- zise care sunt tratate analitic. Pentru lămuriri şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele

ŞTEFAN ŢARCĂ

CUPRINS

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DEZVOLTAREA SA ISTORICĂ

9

1. Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică

10

2. Dreptul internaţional public modern

12

3. Dreptul

internaţional public

contemporan

13

4. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor

5. Dreptul internaţional şi morala

13

13 15 15 16 17 17 18
13
15
15
16
17
17
18

18

20

20

21

21

21

22

22

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE

Obiectul dreptului internaţional public

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC 1. Noţiunea şi definiţia dreptului internaţional

2.

3.

4.

Acordul de voinţă – fundamentul dreptului internaţional public

Izvoarele dreptului internaţional public 4.1.Tratatul internaţional

4.2. 4.3. 4.4. 4.5. 4.6. 4.7. 4.8. 4.9. 1. Principiile dreptului internaţional public
4.2.
4.3.
4.4.
4.5.
4.6.
4.7.
4.8.
4.9.
1. Principiile dreptului internaţional public

Cutuma internaţională Principiile generale de drept Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale Doctrina dreptului internaţional Hotărârile organizaţiilor internaţionale Actele unilaterale ale statelor Echitatea Legislaţia internă şi hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3 SUBIECTELE ŞI PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE

24

24

25

25

26

27

1.5.Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele însele 27

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

1.1. Principiul egalităţii suverane

1.2.Principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii frontierelor

1.3. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa

1.4. Principiul neamestecului în treburile interne ale statelor

1.6. Principiul cooperării internaţionale

27

1.7. Principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate -

(Pacta sunt servanda)

28

1.8.

Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor

28

ŞTEFAN ŢARCĂ

1.9.Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

28

29

29

2. Subiectele dreptului internaţional public

2.1. Personalitatea juridică internaţională: concept şi caracteristici

2.2. Reguli privind dobândirea şi pierderea personalităţii juridice

internaţionale

30

31

31

31

3. Clasificarea subiectelor dreptului internaţional

3.1.

3.1.1. Suveranitatea statului

3.1.2. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor

3.1.3. Tipuri de state

3.1.3.1. Statul unitar

3.1.3.2. Uniunile de state

3.1.3.3. Statul permanent

3.1.4. Succesiunea statelor în dreptul internaţional

Statul - subiect principal al dreptului internaţional public

- subiect p rincipal al dreptului internaţional public 32 33 33 34 35 36 38 38

32

33

33

34

35

36

38

38

39

39

41

42

43

neutru……………………………………

3.1.5. Recunoaşterea statelor. Natura şi efectele recunoaşterii

3.1.5.1. Tipuri şi forme ale recunoaşterii

3.1.6. Recunoaşterea guvernelor

3.2.

Organizaţiile internaţionale Naţiunile (popoarele) care luptă pentru independenţă Vaticanul şi Ordinul Suveran de Malta Statutul individului în dreptul internaţional

3.3. 3.4. 3.5. 2.1. 2.2. 2.2.2. Sistemul
3.3.
3.4.
3.5.
2.1.
2.2.
2.2.2. Sistemul

2.2.3.

2.2.4. Drepturile omului în spaţiul islamic

2.3. Îndatoriri fundamentale ale omului

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC 1.Noţiunea de populaţie

2. Protecţia internaţională a drepturilor omului

2.2.1.Drepturile omului în sistemul european

interamerican al drepturilor omului

Sistemul african al drepturilor omului şi popoarelor

3. Aspecte privind cetăţenia în dreptul internaţional

46

46

47

48

50

50

55

56

56

57

58

58

59

Sistemul universal de protecţie a drepturilor omului al ONU

Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului

3.1. Dreptul fundamental al omului la o cetăţenie

3.2. Principii şi moduri de dobândire şi pierdere a cetăţeniei

3.3. Aspecte internaţionale ale modului de dobândire şi pierdere a

cetăţeniei

3.4. Protecţia cetăţenilor aflaţi pe teritoriul unui alt stat

61

62

ŞTEFAN ŢARCĂ

4. Regimul juridic

al străinilor

62

4.1.

Noţiunea de străin

62

4.2.

Forme de tratament pentru străini

63

4.3.

Modalitaţi de încetare a prezenţei unor străini pe teritoriul unui stat . 64

4.4.

Dreptul de azil

65

5. Refugiaţii, persoanele strămutate şi persoanele migrante

66

5.1.

Regimul juridic al refugiaţilor în România

67

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

refugiaţilor în România 67 UNITATEA DE ÎNVĂŢ ARE 5 70 .70 .71 72 72 73 74

70

.70

.71

72

72

73

74

.75

TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

1. Consideraţii introductive

2. Definiţia, caracteristicile şi elementele componente ale teritoriului de

stat

2.1. Spaţiul terestru

2.2. Spaţiul acvatic

2.2.1. Jurisdicţia statului riveran

2.3.

Regimul juridic al spaţiului aerian al statelor

3. Frontierele de stat

3.1.

Noţiunea de frontieră de stat Clasificarea frontierelor de stat

75

Stabilirea frontierelor de stat…………………………………………76

75

3.2. 3.3. 1. Zone demilitarizate 2. Zone neutralizate 3. Zone denuclearizate 4. Regimul juridic al
3.2.
3.3.
1. Zone
demilitarizate
2. Zone
neutralizate
3. Zone
denuclearizate
4. Regimul
juridic
al
Arcticii
5. Regimul
juridic
al
Antarcticii

6.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 ZONE CU REGIMURI JURIDICE INTERNAŢIONALE SPECIALE

78.

79

80

80

81

82

Spaţiul aerian şi dreptul internaţional spaţial

6.1. Regimul juridic al spaţiului aerian

6.2. Regimul spaţiului aerian al României

83

83

84

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 DREPTUL MĂRII…………………………………………………………

.87

87

2. Marea teritorială………………………………………………………… …89

89

1. Primele reglementări în dreptul mării ……………………………

2.1. Noţiunea de mare teritorială şi primele încercări de constituire

ŞTEFAN ŢARCĂ

2.2.

Caracterul juridic al mării teritoriale

90

2.3.Drepturile statelor în marea teritorială

90

2.4. Obligaţiile statelor în marea teritorială

91

2.5. Delimitarea mării teritoriale

91

2.5.1.

Delimitarea limitei interioare şi exterioare a mării teritoriale

92

2.6.

Dreptul de trecere inofensivă

93

2.7.

Jurisdicţia statului riveran

95

3. Zone maritime asupra cărora statele îşi exercită drepturi suverane

97

3.1.

3.1.1.

3.2. Zona contiguă

3.2.1.

3.2.2.

3.3. Zona economică exclusivă

3.3.1.

3.3.2.

Platoul continental – noţiune şi delimitare

Regimul juridic al platoului continental

Noţiunea şi limitele zonei

Regimul juridic al zonei contigue

97

97

98

98

99

99

99

100

Regimul juridic al zonei contigue 97 97 98 98 99 99 99 100 102 103 Noţiune

102

103

Noţiune şi delimitare

Natura juridică a zonei economice exclusive

4. Zone maritime nesupuse suveranităţii sau drepturilor suverane ale

statelor

………………………………………………………………102

4.1. Regimul juridic al mării libere

5. Zona internaţională a teritoriilor submarine ………………………

1. Spaţiul cosmic 2. acestuia 3. 4.
1.
Spaţiul cosmic
2.
acestuia
3.
4.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 DREPTUL SPAŢIAL

108

108

109

109

110

113

Definiţia dreptului internaţional spaţial şi izvoarele

Principiile generale ale dreptului spaţial

Demilitarizarea şi neutralizarea cosmosului

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 PROTECŢIA MEDIULUI MARIN

1.

Oceanul Planetar

2.

Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării

3.

Formele de poluare a mediului marin

4.

Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale

113

118

119

125

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

ŞTEFAN ŢARCĂ

CANALELE ŞI STRÂMTORILE INTERNAŢIONALE

129

1. Canalele maritime internaţionale………………………………………

129

1.1. Canalul Suez

 

130

1.2. Canalul Panama

131

1.3. Canalul Kiel (Nord Ostsee - Kanal)

132

2. Regimul juridic al strâmtorilor internaţionale – regimul juridic al

strâmtorilor Mării Negre……………………………………………………

132

2.1. Regimul

juridic

al strâmtorilor

132

2.2. Regimul juridic al strâmtorilor Marii Negre

133

137
137

3.

Regimul juridic al insulelor………………………………………………134

Bibliografie selectivă

137 3. Regimul juridic al insulelor ……………………………………………… 134 Bibliografie selectivă 8

ŞTEFAN ŢARCĂ

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DEZVOLTAREA SA ISTORICĂ

Cuprins:

1. Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică

2. Dreptul internaţional public modern

3. Dreptul internaţional public contemporan

4. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor

5. Dreptul internaţional şi morala

Test de autoevaluare Bibliografie minimală

şi morala Test de autoevaluare Bibliografie minimală Obiectivele unităţii de ȋ nvăţare : - - -

Obiectivele unităţii de ȋ nvăţare :

-

-

-

-

normelor şi instituţiilor de drept

internaţional public;

ȋ nţelegerea procesului de formare a normelor dreptului internaţional;

corelaţia dintre dreptul internaţional public şi alte ramuri de drept;

cunoaşterea principalelor repere ale evoluţiei dreptului internaţional

cunoaşterea evoluţiei istorice a

public.

cunoaşterea evoluţiei istorice a public. O analiză din perspectiva istoriei a dreptului
cunoaşterea evoluţiei istorice a public. O analiză din perspectiva istoriei a dreptului

O analiză din perspectiva istoriei a dreptului internaţional public presupune identificarea primelor reguli de drept internaţional apărute în istoria umanităţii şi a cauzelor care au generat apariţia acestora, demers ştiinţific necesar, care pune în evidenţă însăşi esenţa şi finalitatea dreptului internaţional public.

Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la nivelul entităţilor statale care conţin opţiuni ale statelor referit oare la regulile de purtare ale războiului şi de rezolvare a conflictelor dintre state cu ajutorul unui arbitru.

a evoluţiei dreptului internaţional ridică problema

periodizării acestei evoluţii şi a factorilor de configurare ai dreptului

Analiza

istorică

ŞTEFAN ŢARCĂ

internaţional raportaţi la timpul istoric.

Criteriile

de periodizare ale dreptului internaţional, în literatura de

specialitate, nu sunt identice, autorii cursurilor universitare de drept internaţional

public operând cu diverse criterii de periodizare.

1. Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică

O privire retrospectivă în istoria dreptului internaţional public la

începutul secolului al XX- lea pune în evidenţă existenţa unor criterii pertinente şi convingătoare din punct de vedere ştiinţific a ceea ce înseamnă evoluţia dreptului internaţional public şi diferenţele calitative în etapele evoluţiei acestei ramuri de drept după criterii istorice.

P ână în anul 1933, analiza istoriei dreptului internaţional public pune în evidenţă patru perioade istorice, iar în cadrul acestora mai multe etape, identificând în felul acesta evenimentele istorice cu impact asupra relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional.

relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional. În cadrul demersului de periodizare se pune, şi nu

În

cadrul demersului de periodizare se pune, şi nu întâmplător,

întrebarea dacă dreptul internaţional public este un drept veritabil sau o simplă morală. Viu şi lung timp disputat, dreptul internaţional nu a cunoscut sancţiuni şi nici justiţie, aceasta întâmplându-se abia în momentul în care statele au făcut parte dintr-o comunitate juridic organizată.

În aceasta, în opinia autorului, cuprinde:
În
aceasta, în opinia autorului, cuprinde:

ceea ce priveşte periodizarea evoluţiei dreptului internaţional public

1. Antichitatea cu trimiteri la China antică, la antichitatea greco- latină, Asiria, Babilon, Egipt şi mai târz iu Roma.

Regulile de drept internaţional îşi au locul de naştere în Orientul Antic, unde au apărut primele state, cum ar fi China, India, Egipt, etc. Astfel, în secolul al VI- lea î.e.n., statele Chinei antice au încheiat tratate referitoare la renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dint re ele cu ajutorul unui arbitru. În India, Legile lui Manu (elaborate în secolul al V- lea î.e.n.) consemnează existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios. Cât priveşte Egiptul, putem menţiona atât corespondenţa sa diplomatică din secolele XVI- XV î.e.n. cu Babilonul şi alte state din Orient, cuprinsă în cele 360 de tăbliţe de Lutars descoperite la Tell- Amarna, cât mai ales tratatul încheiat în anul 1296 î.e.n. între Ramses al ll- Iea, faraonul Egiptului şi Hatuşil al III- lea regele Hitiţilor considerat a fi „cel mai vechi tratat internaţional‖. Acest tratat denumit şi „tratatul sublim‖, instituia o alianţă între cele două state care se obligau să trăiască în pace, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor împotriva unui atac din partea altui stat. O contribuţie mai substanţială la dezvoltarea regulilor şi instituţiilor de drept internaţional au adus Grecia şi Roma Antică. Astfel

ŞTEFAN ŢARCĂ

în seco lele VI-IV î.e.n. în relaţiile externe ale cetăţilor-state greceşti au apărut şi s-au dezvoltat reguli referitoare la soli (care erau inviolabili), iar pentru rezolvarea paşnică a diferendelor erau folosite în mod frecvent mediaţiunea şi arbitrajul. Ca şi la grecii antici, tratatele la romani trebuiau respectate cu bună credinţă (pacta sunt servanda), persoana solilor era inviolabilă, străinilor li se acorda protecţie, iar odată cu extinderea relaţiilor statului roman dincolo de graniţele sale, se formează „jus gentium‖, care reglementa atât unele probleme de drept internaţional, cât mai ales raporturi de drept privat între cetăţenii romani şi străini.

de drept privat între cetăţenii romani şi străini. 2. Perioada de la căderea Romei (475) şi

2. Perioada de la căderea Romei (475) şi până la descoperirea Americii (1492) când se nasc şi evoluează două principii fundamentale de drept internaţional care vor deveni esenţiale pentru creştinism şi civilizaţia occidentală: libertatea individuală şi egalitatea raselor, un impact deosebit avându-l asupra acestor valori morala creştină care a fost proclamată ca morală superioară a omului. 3. Perioada cuprinsă între tratatele de la Westfalia 1648 şi apariţia marilor state moderne şi până la Revoluţia franceză (1789). 4. Începând cu revoluţia de la 1789 şi până la primul război mondial. În această perioadă evenimentele cu impact semnificativ asupra dreptului internaţional au fost: Revoluţia franceză de la 1830, dispariţia Poloniei, conflictele din Orient, Revoluţ ia de la 1848. Este de notat dub la repercusiune internaţională a Revoluţiei din 1848 pentru afirmarea principiului non- intervenţiei ca reacţie contra politicii Sfintei Alianţe şi pentru dreptul popoarelor de a-şi hotărî destinele, legitimând mişcările insurecţionale în favoarea stabilirii unor regimuri republicane. În ordine cronologică, un moment cu o semnificaţie deosebită pentru dezvoltarea dreptului internaţional clasic, îl reprezintă Tratatele de Pace de la Westfalia din 1648, prin care s -a pus capăt Războiului de 30 de ani. Pacea de la Westfalia contribuie la afirmarea suveranităţii şi egalităţii în d repturi a statelor, constituind „piatra unghiulară a dreptului internaţional‖. În această perioadă are loc şi formarea şi dezvoltarea ştiinţei dreptului internaţional ca o ştiinţă juridică de sine stătătoare. Premergător tratatului de pace de la Westfalia, juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional, prin operele sale şi îndeosebi Mare Liberum (Marea Liberă) şi De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi păcii), realizează prima expunere de ansamblu a dreptului internaţional. El dădea astfel, un fundament juridic puternic independenţei şi suveranităţii statelor, care creau reguli de conduită între ele. A dat, de asemenea, dovadă de toleranţă, respingând discriminările în relaţiile dintre statele creştine şi cele „infidele‖ şi admiţând încheierea de tratate cu acestea. Dezvoltând ideea războiului just, a formulat reguli de purtare a acestuia, inspirate din considerente umanitare. Nu întâmplător literatura consacrată evoluţiei dreptului internaţional public precizează că „adevăratul fondator al dreptului internaţional rămâne însă

dreptului internaţio nal public precizează că „ a devăratul fondator al dreptului internaţional rămâne însă 11

ŞTEFAN ŢARCĂ

olandezul Hugo Grotius, creatorul unei teorii intermediare între concepţia tradiţională, bazată pe religie, şi concepţia pozitivistă, potrivit căreia dreptul nu se întemeiază pe voinţa divinităţii, ci pe conştiinţa şi raţiunea umanităţii. Deasupra pasiunilor religioase, a ambiţiilor dinastice sau naţionale stă dreptul natural (dreptul raţional, în conformitate cu legile gândirii), care prin esenţa sa este un drept laic‖. Ideea centrală a operei lui Grotius constă în găsirea, într - o epocă zguduită de violente lupte religioase, a unei modalităţi de înţelegere între popoare în scopul scutirii omenirii de atâtea nenorociri. Pacea Westfaliană rămâne ca un moment de referinţă în viaţa internaţională, deoarece a consfinţit – într-un tratat convenit după negocieri dificile şi complicate – încetarea Războiului de 30 de ani. Tratatele Westfalice inaugurează în istoria Europei începutul congreselor europene şi reaşezarea raporturilor între statele continentului. În perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care culminează cu Revoluţia franceză de la 1789, şi până la primul război mondial, dreptul internaţional clasic cunoaşte noi evoluţii în care problematica principală se concentrează pe problemele suveranităţii şi formarea normelor internaţionale asupra dreptului războiului, perioadă care generează şi contribuţia istorică a filozofilor vremii care militau pentru „pacea eternă‖ şi pentru înlocuirea dreptului războiului cu un drept al păcii. O primă manifestare a voinţei de independenţă a popoarelor a constituit- o eliberarea coloniilor din America de Nord şi formarea Statelor Unite ale Americii. Declaraţia de Independenţă a S.U.A. din 1776 reprezintă prima afirmare a dreptului popoarelor de a-şi decide singure soarta şi a caracterului ilicit al dominaţiei coloniale. La scurt interval de timp izbucneşte Revoluţia franceză din 1789, care a exercitat o mare înrâurire asupra dreptului internaţional , atât în mod direct prin proclamarea de principii şi instituţii noi, cât şi indirect prin modificări aduse în organizarea statului. Astfel, printre altele, Revoluţia franceză a afirmat suveranitatea naţională ca expresie a formării naţiunii. Caracteristica generală a dreptului internaţional clasic constă în reluarea relaţiilor dintre state, norme şi instituţii de drept internaţional cunoscute încă din perioada Antichităţii (tratate, negocieri, relaţii diplomatice, mijloace de soluţionare a diferendelor etc.), acesta cunoscând o etapă nouă a formării sale ca un drept interstatal, care îşi amplifică sfera de aplicare, cu tendinţe de generalitate şi de transformare într- un adevărat sistem de reguli generale.

într - un adevărat sistem de reguli generale. 2 . Dreptul internaţional public modern Debutul dreptului
într - un adevărat sistem de reguli generale. 2 . Dreptul internaţional public modern Debutul dreptului

2. Dreptul internaţional public modern

Debutul dreptului internaţional modern este marcat de Tratatele de pace de la Paris din 1919 şi 1920, alcătuind „Sistemul de la Versailles‖, care au avut ca urmare nu numai apariţia unor noi state independente în Europa dar mai ales

ŞTEFAN ŢARCĂ

înfiinţarea „Ligii Naţiunilor‖ prin Pactul Ligii, care face parte integrantă din Tratatele de la Paris. Aceasta reprezenta prima organizaţie internaţională cu caracter general având ca scop menţinerea păcii internaţionale şi îngrădirea recurgerii la război, garantând statu- quo-ul instaurat prin sistemul de la Versailles, ca şi respectarea dreptului internaţional.

3. Dreptul internaţional public contemporan

Impactul devastator al celui de-al doilea război mondial asupra întregii umanităţi, inclusiv asupra relaţiilor internaţionale, a readus în atenţia statelor lumii necesitatea instaurării unei noi ordini internaţionale. Debutul acestei acţiuni universale este marcat de actele premergătoare Conferinţei de la San Francisco din 1945. Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin adoptarea Cartei, la 26 iunie 1945 şi intrarea acesteia în v igoare, la 24 octombrie 1945, a deschis largi posibilităţi de afirmare şi dezvoltare a dreptului internaţional, de întărire a rolului său de promovare a cooperării între naţiuni pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, speranţe neconfirmate de evoluţiile internaţionale ulterioare marcate de noi vicisitudini şi crize politice majore la originea cărora s - a aflat pericolul unui război nuclear , în contextul existenţei efective a războiului rece.

, în contextul existenţei efective a războiului rece. 4 . Dreptul internaţional şi politica externă a
, în contextul existenţei efective a războiului rece. 4 . Dreptul internaţional şi politica externă a

4. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor

Dreptul internaţional se formează în cadrul raporturilor dintre state şi alte subiecte ale sale; în acelaşi timp, normele dreptului internaţional au scopul de a reglementa relaţiile dintre ele. Aceasta decurge în mod obiectiv din faptul că statele sunt principalul factor al formării normelor dreptului internaţional public substanţial, şi, totodată, cele care trebuie să respecte aceste norme în raporturile dintre ele, formând domeniul diplomaţiei normative. Nu orice politică externă poate fi justificată pe baza normelor dreptului internaţional. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, politica externă a unui stat, ori o acţiune a politicii sale externe, poate fi licită, deci conformă cu dreptul internaţional, sau poate fi ilicită, contrară dreptului internaţional. În acelaşi timp, politica externă a statelor tinde să aducă modificări acelor norme de drept care nu mai corespund preocupărilor sau intereselor unor state.

5. Dreptul internaţional şi morala

În relaţiile internaţionale, morala, concepută ca sistem de valori despre bine şi rău, acţionează în relaţiile dintre state în sensul pozitiv al promovării colaborării paşnice dintre state. Principiile şi valorile moralei fundamentează conduita statelor în domeniile în care relaţiile dintre acestea nu sunt reglementate prin norme

ŞTEFAN ŢARCĂ

juridice. Astfel, de exemplu, normele moralei funcţionează în domeniul relaţiilor de curtuoazie internaţională cărora le corespund anumite reguli de politeţe, fără caracter juridic, ele formându-se pe baza practicilor îndelungate ale statelor. În general, morala , în relaţiile internaţionale, se manifestă prin respectarea de către state, de bună voie, a unor reguli elementare, general - umane, apărate prin forţa opiniei publice internaţionale.

Timp de lucru: 2 ore

opiniei publice internaţionale . Timp de lucru: 2 ore Test de autoevaluare 1. Fondatorul dreptului internaţional
opiniei publice internaţionale . Timp de lucru: 2 ore Test de autoevaluare 1. Fondatorul dreptului internaţional

Test de autoevaluare

1.

Fondatorul dreptului internaţional public este considerat:

a) Hugo Grotius;

b) Jeremy Bentham;

c) Nicolae Titulescu.

Răspunsuri: 1. a),

Temă control nr. 1 Apariţia primelor reglementări ale dreptului internaţional.
Temă control nr. 1
Apariţia primelor reglementări ale dreptului internaţional.
primelor reglementări ale dreptului internaţional. Bibliografie: 1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel,
Bibliografie: 1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH, Craiova, 2010.
Bibliografie:
1. Ştefan
Ţarcă,
Velişcu
Viorel,
Drept
internaţional
public,
editura
SITECH, Craiova, 2010.
2. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept
internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.
3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005.
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură
şi Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.

ŞTEFAN ŢARCĂ

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Cuprins:

1. Obiectul dreptului internaţional public

2. Noţiunea şi definiţia dreptului internaţional

3.

4.

Test de autoevaluare Bibliografie minimală

Acordul de voinţă – fundamentul dreptului internaţional public

Izvoarele dreptului internaţional public

public Izvoarele dreptului internaţional public Obiectivele unităţii de ȋ nvăţare : cunoaşterea

Obiectivele unităţii de ȋ nvăţare :

cunoaşterea obiectului de reglementare ȋ n dreptul internaţional public;

studierea deosebirilor dintre dreptul internaţional şi dreptul intern;

ȋ nţelegerea procesului de formare a normelor dreptului internaţional;

corelaţia dintre dreptul internaţional public şi alte ramuri de drept;

studierea şi cunoaşterea izvoarelor dreptului internaţional public ;

corelaţia dintre diferitele izvoare ale dreptului internaţional public.

- - - - - -
-
-
-
-
-
-

1. Noţiunea şi definiţia dreptului internaţional

Noţiunile şi conceptele specifice dreptului internaţional se definesc în toate documentele internaţionale pentru ca acestea să dobândească sensul comun acceptat de toate părţile care semnează un act juridic de drept internaţional. Sensul noţiunilor, conceptelor şi principiilor dreptului internaţional public nu este lăsat la aprecierea părţilor. În mod practic, cu prilejul negocierii tratatelor bi sau multilaterale, se desfăşoară o activitate specifică de stabilire a conţinutului şi sensului noţiunilor, conceptelor şi principiilor care urmează să fie încorporate în tratate, acurateţea şi exactitatea acestora fiind urmărită cu rigurozitate.

diplomaţiei

normative, ci este produsul evoluţiei istorice a relaţiilor internaţionale.

Conceptul

de

drept

internaţional

nu

este

rezultatul

este produsul evoluţiei istorice a relaţiilor internaţionale. Conceptul de drept internaţional nu este rezultatul 15

ŞTEFAN ŢARCĂ

Meritul elaborării conceptului de drept internaţional revine juristului şi filozofului englez Jeremy Bentham, în lucrarea „An introduction to the principles of moral and legislation‖ (1789). Până la consacrarea termenului de drept internaţional pentru conceptul ce îi corespunde şi conţinutul acestuia, a fost uzitată expresia jus gentium (dreptul ginţilor), inclusiv de Hugo Gr otius, fondatorul dreptului internaţional în sensul pe care îl are şi astăzi. La romani însă, jus gentium avea un conţinut mai larg decât al dreptului internaţional, deoarece pe lângă norme privind relaţiile dintre state, cuprindea şi norme care reglementa u raporturile dintre cetăţeni romani şi străini (peregrini), ca şi raporturile dintre aceştia din urmă. Noţiunea de „drept al ginţilor‖ a fost menţinută, în paralel cu cea de drept internaţional, în lucrările multor autori, sub forma de „droit de gens‖ în franceză, „Volkerrechf‖ în germană sau „law of nations‖ în engleză. În literatura de specialitate pornindu-se de la cerinţa ca o definiţie să cuprindă elementele esenţiale cele mai generale, dreptul internaţional public ar putea fi definit ca: totalitatea normelor juridice create de state şi alte subiecte de drept internaţional pe baza acordului lor de voinţă exprimat în tratate şi alte izvoare de drept internaţional – cu scopul de a reglementa raporturile dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea lor de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual sau colectiv.

aplicate de către state în mod individual sau colectiv . Dreptul internaţional public 2. Obiectul dreptului
Dreptul internaţional public
Dreptul internaţional public

2. Obiectul dreptului internaţional public

nu poate

în toată

complexitatea sa decât în strânsă corelaţie cu societatea internaţională şi evoluţia istorică a acesteia, conform periodizării sale istorice, concepută ca totalitatea relaţiilor internaţionale în care rolul esenţial îl ocupă dubla voinţă manifestată ca expresie a voinţei statelor fondatoare a Organizaţiei Naţiunilor Unite pe de -o parte, şi afirmarea solidarităţii statelor şi a popoarelor Naţiunilor Unite fundamentate pe ideologia coexistenţei în care pacea şi justiţia internaţională sunt esenţiale, pe de altă parte.

fi studiat şi

înţeles

O caracteristică a societăţii internaţionale şi anume organizarea şi funcţionarea ei, este în aşa fel încât statul să ocupe locul principal, în raport cu toate celelalte entităţi care o compun la un moment dat. Evoluţia vieţii internaţionale actuale relevă o serie de acţiuni în vederea regrupării unor forţe, interese şi poziţii pentru asigurarea unor sisteme de securitate colectivă. Relaţiile care pot fi identificate în societatea internaţională se reduc la următoarele combinaţii care pleacă de la tipurile de actori internaţionali:

1. relaţii interstatale (care reprezintă nivelul primar, nivelul de bază);

2. relaţii între state şi organizaţii internaţionale;

3. relaţii între organizaţii internaţionale;

4. relaţii între state şi or ganizaţii non-guvernamentale;

ŞTEFAN ŢARCĂ

5.relaţii între organizaţiile internaţionale şi organizaţiile non- guvernamentale;

6. relaţii între state şi companiile transnaţionale;

7. relaţii între companiile transnaţionale, organizaţiile internaţionale şi

organizaţiile non-guvernamentale;

8. relaţii între toţi aceşti actori internaţionali şi persoanele fizice.

Nucleul obiectului dreptului internaţional este reprezentat de relaţiile dintre state, ca subiecte primare. Relaţiile reglementate de dreptul internaţional pot fi relaţii de colaborare (ceea ce este de dorit), dar şi relaţiile de confruntare paşnică, iar uneori, din nefericire, violentă.

toate statele, indiferent
toate
statele,
indiferent

de

Dreptul internaţional contemporan, având un caracter universal,

constituie

relaţiile

obiectul său îl

mărimea lor sau de regiunea unde sunt situate.

dintre

3. Acordul de voinţă – fundamentul dreptului internaţional public

Acordul de voinţă în sistemul dreptului internaţional public funcţionează sub două aspecte:

1. acordul de voinţă exprimat în procesul de elaborare a normelor dreptului internaţional public;

acordul de voinţă exprimat cu prilejul încheierii tratatelor de drept

2.
2.

internaţional public în concordanţă cu normele dreptului internaţional public, care constituie conţinutul tratatelor, format d in drepturi şi obligaţii corelative ale

părţilor. În abordarea fundamentului dreptului internaţional public se au în vedere ambele sensuri ale acordului de voinţă. Normele dreptului internaţional sunt create prin consens de statele suverane, fiind norme de coordonare pentru relaţiile internaţionale ce urmează a fi supuse normelor respective.

În mod practic, elaborarea normelor de drept internaţional are loc în cadrul negocierilor după metodologia prevăzută de dreptul tratatelor, care este obligatorie pentru toate părţile prezente la tratative, în afara celor care au statut de observator.

4. Izvoarele dreptului internaţional public

Doctrina, clasificând izvoarele dreptului internaţional public, acceptă criteriul importanţei lor în apariţia şi consacrarea normelor juridice internaţionale , în izvoare principale şi izvoare subsidiare (auxiliare). În prima categorie sunt cuprinse tratatele internaţionale şi cutuma internaţională, iar în cea de-a doua categorie, hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale, doctrina dreptului internaţional, legislaţia internă şi hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale, hotărârile organizaţiilor internaţionale, actele unilaterale ale statelor etc.

ŞTEFAN ŢARCĂ

După

criteriul formei concrete

de

exprimare, întâlnim şi „izvoare

exprese‖- tratatele internaţionale şi „izvoare tacite‖- cutumele internaţionale.

4.1.Tratatul internaţional

Tratatul este principalul izvor de drept internaţional, creând norme noi de drept sau modificând pe cele existente. Tratatul este un act juridic încheiat de state cu alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice internaţionale. Pentru a fi un izvor de drept internaţional, tratatul trebuie să fi intrat în vigoare, să îndeplinească cerinţele de validitate stabilite de normele dreptului internaţional şi să nu-şi fi încetat existenţa. Cele două convenţii, Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986), definesc tratatul ca fiind un acord internaţional încheiat în scris, între state, respectiv state şi organizaţii internaţionale sau organizaţii între ele, guvernat de dreptul internaţional fie că sunt consemnate într-un instrument unic ori în mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea lor. Tratatul conferă stabilitate, continuitate şi preciziunea necesară desfăşurării normale, paşnice a acestor raporturi în toate domeniile vieţii internaţionale. Convenţia de la Viena din 1986 extinde dreptul de a încheia tratate şi la organizaţiile internaţionale. Această extindere reflectă creşterea anvergurii şi forţei dreptului internaţional public într - o perioadă de aproape două decenii cuprinsă între anii 1969-1986, prin aportul societăţii internaţionale devenită foarte activă în eforturile de instituire a unei noi ordini juridice internaţionale şi de cuprindere în sfera de reglementare a dreptului internaţional public a noi domenii ce interesează societatea internaţională, ceea ce a condus la crearea unor noi sectoare a dreptului internaţional public.

unor noi sectoare a dreptului internaţional public. 4.2. Cutuma internaţională Spre deosebire de dreptul
4.2. Cutuma internaţională
4.2. Cutuma internaţională

Spre deosebire de dreptul intern, al cărui izvor principal este legea, ca act al unui singur stat, izvoarele dreptului internaţio nal exteriorizează acordul de voinţă dintre state, cu privire la crearea unor norme juridice obligatorii la relaţiile dintre ele. Principalele mijloace de exprimare a normelor juridice, ca urmare a acordului de voinţa dintre state sunt tratatul internaţional si cutuma internaţională. Evoluţia continuă a dreptului internaţional contemporan cunoaşte ş i alte mijloace de exprimare în formă scrisă a acordului dintre state, care nu se încadrează în mod strict în categoria tratatelor.

ŞTEFAN ŢARCĂ

Cutuma internaţionala este cel mai vechi izvor de drept internaţional, format printr-o practică generală, constatată, relativ îndelungată şi repetată a statelor si considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art. 38, defineşt e cutuma internaţională ca "dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept". Elementul esenţial în formarea cutumei internaţionale îl constituie recunoaşterea obligativităţii ei, de către state, ca normă juridică. Există cutuma universală, cu aplicaţ ie generală în relaţiile internaţionale, şi cutuma generală sau bilaterală. Prima face parte din dreptul internaţional general, a doua se naşte din practica unui număr restrâns de state, chiar din practica a doua state. Cutuma internaţională este un izvor principal al dreptului internaţional, ca şi al dreptului în general. În majoritatea lor normele dreptului internaţional clasic s-au format, au existat şi s-au îmbogăţit pe cale cutumiară (dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile războiului), ele cunoscând ulterior o încorporare în tratate sau o codificare generală, cu excepţia celor noi din perioada contemporană, care au cunoscut într-o măsură mai mare sau mai redusă influenţa cutumei. Într-un timp relativ scurt s -au format o serie de norme cutumiare în dreptul aerian si dreptul spaţial, cum ar fi libertatea de trecere a obiectelor

spaţial, cum ar fi libertatea de trecere a obiectelor spaţiale prin spaţiul aerian al altor state,

spaţiale prin spaţiul aerian al altor state, admiterea sateliţilor de recunoaştere; în dreptul mării cât priveşte platoul continental, zona economică exclusivă, libertatea cercetării ştiinţifice, care în dreptul mării, ulterior, au fost codificate prin Convenţia din 1982. Pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare, deci atât un element de ordin obiectiv (faptic) - un anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate şi relativ îndelungat şi uniform, cât şi unul subiectiv (psihologic) - convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei obligaţii juridice. Elementul timp are, de asemenea, un caracter definitoriu pentru cutuma internaţională, care e o practică repetată şi constantă a statelor şi nu una întâmplătoare, o practică ce durează o anumită perioadă de timp, mai îndelungată sau mai scurtă în raport de împrejurări şi care se manifestă cu o anumită frecventă. Pentru ca un obicei sa devină juridic, se cer instituite o serie de condiţii:

a.
a.

b.

existenţa unui uz îndelungat al unei practici vechi şi incontestabile;

conţinutul sau (regula de conduita prescrisă) să poată fi determinat, să

fie previzibil;

c. să prezinte interes pentru legiuitor, ca fiind o necesitate.

Recunoaşterea valorii juridice a unei practici de natură cutumiară ridică o problemă importantă şi anume aceea a modului în care se face dovada cutumei. Sarcina probaţiunii în dovedirea cutumei e o problemă deosebit de complexă şi de dificilă datorită caracterului adesea imperfect al normei în cauză,

cu multiple variante şi forme de exprimare diverse ce necesită studii comparative complexe pentru dovedirea existenţei înseşi a normei, precum şi a tuturor

ŞTEFAN ŢARCĂ

laturilor caracteristice ale acesteia. În fata organelor judiciare internaţionale sau în raporturile concrete dintre state, sarcina probei revine totdeauna statului care o invoca, fie pentru a revendica un drept, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenţii considerate de el ca nefondată. Nerespectarea unor astfel de reguli nu atrage răspunderea internaţională a statelor, ci de obicei, un comportament similar din partea statului afectat.

4.3. Principiile generale de drept

Principiile generale de drept figurează în poziţia a treia, după tratate şi cutumă, în art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie . Semnificaţia şi conţinutul „principiilor generale de drept‖ au făcut obiectul unor controverse. Principala problemă disputată fiind aceea a autonomiei acestora ca izvoare de drept. În doctrină, s-a susţinut că principiile generale de drept ar constituii un izvor distinct al dreptului internaţional sau cel puţin un izvor subsidiar. Unii autori au susţinut că acestea ar include numai principii de drept intern, comune principalelor sisteme juridice. Alţi autori au adăugat şi principiile dreptului internaţional. Este un fapt cert, că nici o decizie a Curţii Permanente şi apoi a Curţii Internaţionale de Justiţie, nu a fost întemeiată pe un principiu sau normă de drept deduse din „principiile generale de drept recunoscute naţiunilor civilizate‖. Statele însele nu şi-au întemeiat pretenţiile pe baza unor asemenea principii. Într-o analiză a jurisprudenţei judiciare şi arbitrale, s-a reţinut faptul că principiile generale la care se referă doctrina, chiar fără referire la art.38, par. 1, lit.c, au vizat norme privind administrarea justiţiei cum sunt cele conform cărora nimeni nu poate fi judecător în propria cauză, egalitatea părţilor în diferend, obligaţia reclamantu lui de a face proba, recurgerea la prezumţii şi probe indirecte, desprinse desigur din dreptul intern, pe baza dreptului roman sau a common law.

dreptul intern, pe baza dreptului roman sau a common law. 4.4 . Hotărârile instanţelor judiciare şi
dreptul intern, pe baza dreptului roman sau a common law. 4.4 . Hotărârile instanţelor judiciare şi

4.4. Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale

Acestea sunt enu nţate în art. 38, par. 1, lit.d, din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, ca mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept. Statutul, adaugă însă imediat referirea la art.59, conform căruia deciziile Curţii nu constituie precedente, neavând valoare obligatorie decât pe ntru părţi şi cu privire la cauza respectivă. Este recunoaşterea efectului relativ al hotărârilor judecătoreşti ca şi al celor arbitrare. Hotărârile Curţii, ca şi sentinţele arbitrare şi cele ale tribunalelor interne servesc ca mijloc de constatare şi interpretare a normelor de drept internaţional, deci ca element constitutiv al procesului cutumiar. Totodată, însă ele exercită o influenţă certă asupra evoluţiei dreptului internaţional. Mai ales unele dintre hotărârile Curţii Internaţiona le de Justiţie au un rol important în a degaja existenţa, sensul şi întinderea unor norme generale ale dreptului internaţional.

ŞTEFAN ŢARCĂ

De asemenea, hotărârile unor arbitri au formulat principii importante, care au determinat evoluţii ulterioare în formarea unor norme cutumiare. Cât priveşte deciziile Curţii Internaţionale de Justiţie, trebuie să ţinem seamă de faptul că orice caz judecat de Curte implică o serie de decizii. Este esenţial faptul că hotărârile Curţii Internaţionale nu stabilesc ele norme de drept, ci le pot constata , formula chiar cristaliza, dar normele respective se formulează prin procedeul cutumei. Hotărârile judecătoreşti, oricât de importante ar fi, prin contribuţia lor la formarea dreptului internaţional, nu constituie, deci, izvoare ale acestuia, ci mijloace auxiliare complementare, de identificare şi interpretare a normelor juridice.

4.5. Doctrina dreptului internaţional

normelor juridice. 4.5 . Doctrina dreptului internaţional Este un alt mijloc auxiliar de determinare a normelor

Este un alt mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie , referindu-se în acest sens la „doctrina‖ specialiştilor cei mai calificaţi din diferite state. În această categorie se includ însă nu numai lucrările specialiştilor în drept internaţional, ci şi ale institutelor ştiinţifice internaţionale, organisme ca Asociaţia de Drept Internaţional şi Institutul de Drept Internaţional, care au elaborat concepţii cu mare ecou în dreptul internaţional şi chiar proiecte de codificare a dreptului internaţional.

4.6. 4.7. Actele unilaterale ale statelor
4.6.
4.7. Actele unilaterale ale statelor

Hotărârile organizaţiilor internaţionale

Datorită creşterii rolului or ganizaţiilor internaţionale interguvernamentale în viaţa internaţională, inclusiv în elaborarea dreptului internaţional, se pune problema dacă hotărârile lor constituie izvor al dreptului internaţional. Termenul „hotărâri ale organizaţiilor internaţionaleeste folosit din raţiuni practice, deoarece în realitate, actele adoptate de aceste organizaţii sunt eterogene şi multe dintre ele nu pot fi luate în considerare în contextul problemelor analizate.

Sunt considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional şi anumite acte unilaterale ale statelor. În practica internaţională există o serie de acte la care statul recurge în mod individual şi care, fără a avea nici o legătură cu un tratat sau cutumă, exprimă voinţa statului respectiv, producând anumite efecte în dreptul internaţional. De exemplu, declaraţia de neutralitate a unui stat în raport cu un conflict armat duce la raporturi juridice între acel stat şi beligeranţi, precum şi între

ŞTEFAN ŢARCĂ

acesta

conforme cu dreptul internaţional cutumiar al conflictelor armate.

şi întreaga

comunitate

internaţională, raporturi

care

4.8. Echitatea

trebuie

fie

Potrivit art. 38, par. 2 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, Curtea poate să decidă într-un caz „ex aequo et bono‖, adică pe bază de echitate, dacă părţile sunt de acord cu aceasta. Deci, de fiecare dată părţile sunt cele care decid dacă Curtea se pronunţă potrivit dreptului sau justiţiei. Doctrina dominantă prezintă echitatea ca un mod de realizare a justiţiei prin integrarea echităţii în normele de drept, ca un „concept ideologic‖ necesar dreptului. În evoluţia dreptului internaţional întâlnim tot mai multe referiri „la aplicarea echitabilă a unor norme de drept‖.

„la aplicarea echitabilă a unor norme de drept‖. 4.9 . Legislaţia internă şi hotărârile instanţelor

4.9. Legislaţia internă şi hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale

Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional public numai în măsura în care ele contribuie la formarea unor norme de drept internaţional, prin practica legislativă uniformă a mai multor state. De exemplu, când mai multe state adoptă legi similare în domenii care interesează dreptul internaţional (cetăţenia, dreptul de azil, extrădarea, etc) se pot crea reguli internaţionale mai întâi pe cale cutumiară (practica legislativă naţională a statelor) şi apoi pe cale convenţională.

Timp de lucru: 2 ore Test de autoevaluare 1. Raportul dintre tratat şi internaţional presupune:
Timp de lucru: 2 ore
Test de autoevaluare
1.
Raportul
dintre
tratat
şi
internaţional presupune:
a) prioritatea cutumei
b) prioritatea tratatului

cutumă

ca

izvoare

ale

dreptului

b) prioritatea tratatului cutumă ca izvoare ale dreptului c) egalitatea între acestea 2. Obiectul de reglementare

c) egalitatea între acestea

2. Obiectul de reglementare în dreptul internaţional public constă în:

a) reglementarea relaţiilor sociale în cadrul statelor;

b) reglementarea relaţiilor internaţionale dintre state şi alte subiecte de drept internaţional;

ŞTEFAN ŢARCĂ

c) reglementarea relaţiilor sociale dintre state şi persoane fizice sau juridice.

3. Acordul de voinţă în sistemul dreptului internaţional public funcţionează sub următoarele aspecte:

a) acordul de voinţă exprimat în procesul de elaborare a normelor dreptului internaţional public;

b) acordul de voinţă exprimat cu prilejul încheierii tratatelor de drept

internaţional public în concordanţă cu normele dreptului internaţional public;

c)

cu normele dreptului internaţional public; c) acordul de voinţă exprimat cu ocazia întâlnirilor

acordul de voinţă exprimat cu ocazia întâlnirilor private.

Răspunsuri: 1. b); 2. b), c); 3. a), b).

Temă control nr. 2 Acordul de vo inţă – fundament al dreptului internaţional. Bibliografie:
Temă control nr. 2
Acordul de vo inţă – fundament al dreptului internaţional.
Bibliografie:
1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH, Craiova, 2010. 2. Nicolae Purdă,
1.
Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH,
Craiova, 2010.
2.
Nicolae
Purdă,
Ştefan
Ţarcă,
Viorel
Velişcu,
Loredana
Pârvu,
Drept
internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.
3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005.
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură şi
Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.
Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură şi Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.
Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură şi Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.

ŞTEFAN ŢARCĂ

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

SUBIECTELE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Cuprins:

 

1.

Principiile dreptului internaţional public

2.

Subiectele dreptului internaţional

3.

Clasificarea subiectelor dreptului internaţional

Nu uita! Test de autoevaluare Bibliografie minimală

Nu uita! Test de autoevaluare Bibliografie minimală Obiectivele temei: - - - cunoaşterea principiilor

Obiectivele temei:

-

-

-

cunoaşterea principiilor fundamentale şi respectarea lor de către subiectele dreptului internaţional public;

ȋ nsuşirea şi identificarea elementelor caracteristice necesare unei entităţi statale pentru a fi calificată ca subiect de drept internaţional;

studierea şi cunoaşterea subiectelor de drept internaţional public.

şi cunoaşterea subiectelor de drept internaţional public. 1. Principiile dreptului internaţional public Referindu-

1. Principiile dreptului internaţional public

Referindu-ne la consacrarea principiilor dreptului internaţional public menţionăm, în primul r ând, că sediul acestora se află în Carta Naţiunilor Unite, ca şi în alte documente cu vocaţie de universalitate . Conceptul de principiu înseamnă, în primul rând, izvor primordial; cauză primară; adevăr fundamental; regulă de acţiune ce se bazează pe o judecată de valoare şi care constituie un model, o regulă sau un scop; un drept pe

ŞTEFAN ŢARCĂ

care se bazează alte drepturi sau din care derivă alte drepturi; regulă generală de orientare.

Declaraţia privind principiile de drept internaţional referitoare la relaţiile pr ieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei Naţiunilor Unite (adoptată în 1970), dezvoltă conţinutul a şapte principii, anume: nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa; reglementarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice; neintervenţia în treburile interne ale altui stat; cooperarea internaţională; egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul de a dispune de ele însele; egalitatea suverană a statelor; îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.

Principiile dreptului internaţional public, în esenţa lor, fac parte din dreptul păcii conceput ca instrument al facilitării colaborării între state.

ca instrument al facilitării colaborării între state. 1.1. Principiul egalităţii suverane Egalitatea suverană

1.1. Principiul egalităţii suverane

Egalitatea suverană este consacrată ca principiu al dreptului internaţional în numeroase documente, în primul rând în Carta ONU. Ea poate fi definită ca ansamblu al drepturilor statului legate de soluţionarea problemelor sale interne şi ale relaţiilor sale externe, cu respectarea principiilor şi normelor dreptului internaţional. Elemente ale acestui principiu privesc suveranitatea internă sau suveranitatea asupra teritoriului , în sensul că asupra teritoriului unui stat, cuprinzând toate elementele sale, nu se exercită nici o altă autoritate (suveranitatea teritorială). Aceasta include dreptul exclusiv de a adopta legile şi reglementările aplicabile pe teritoriul său, de a asigura organizarea de stat sub toate aspectele acesteia, de a decide liber asupra diferitelor probleme ale vieţii politice, economice, sociale şi culturale. Suveranitatea se exercită asupra tuturor persoanelor şi bunurilor aflate, ca şi asupra activităţilor exercitate, pe teritoriul statului. În ce priveşte cetăţenii aflaţi în străinătate, suveranitatea include relaţia unică şi exclusivă ce există între un stat şi cetăţenii să i aflaţi pe teritoriul altor ţări, cuprinzând drepturi şi obligaţii reciproce (suveranitatea personală), inclusiv dreptul de protecţie diplomatică. Un element important al principiului egalităţii suverane se referă la independenţa statului ca participant la viaţa internaţională , în raporturile cu alte state, ceea ce înseamnă dreptul fiecărui stat de a stabili şi conduce în mod liber relaţiile sale cu celelalte state.

conduce în mod liber relaţiile sale cu celelalte state . 1.2. Principiul integrităţii teritoriale şi al

1.2.Principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii frontierelor

Integritatea teritorială este consecinţa firească a suveranităţii statelor şi implică puterea deplină asupra unui spaţiu geografic determinat. În dreptul internaţional public principiul integrităţii teritoriale a statelor semnifică, pe de -o parte, dreptul statului la inviolabilitatea şi intangibilitatea teritoriului asupra

ŞTEFAN ŢARCĂ

căruia îşi exercită suveranitatea, iar pe de altă parte, obligaţia celorlalte state de a se abţine de la orice încălcare a acestui drept. Principiul integrităţii teritoriale nu a putut fi consacrat în dreptul internaţional, atâta timp cât războiul de agresiune, cuceririle şi anexiunile, orice dobândire de teritorii prin forţă erau considerate licite, şi cât au predominat concepţii patrimoniale asupra teritoriului. Integritatea teritorială este strâns legată de alte principii fundamentale şi îndeosebi de principiul suveranităţii şi nerecurgerii la forţă. Integritatea teritorială este un corolar al suveranităţii teritoriale a statelor. Această suveranitate trebuie să fie respectată de celelalte state, de unde rezultă inviolabilitatea şi integritatea teritoriului acestora.

inviolabilitatea şi integritatea teritoriului acestora. 1 .3. Principiul nerecurgerii la forţă şi la

1 .3. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa

De la sfârşitul secolului XIX, dreptul internaţional a cunoscut tendinţa de a reduce şi de a interzice recurgerea la război în relaţiile dintre state. Tratatele internaţionale încheiate la Conferinţele păcii de la Haga din 1899 şi 1907 dezvoltau mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor, cu obiectivul proclamat de a „preveni cât mai mult posibil folosirea forţei în relaţiile dintre state‖.

Potrivit acestui principiu, statele sunt obligate să se abţină de la folosirea forţei, atât directă cât şi indirectă, fiind interzisă orice ocupaţie militară a teritoriului unui stat, ca şi dobândirea unui teritoriu prin folosirea forţei sau ameninţării cu forţa. Folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa pentru soluţionarea diferendelor teritoriale şi a problemelor de frontieră, ca şi a oricăror alte probleme internaţionale este formal interzisă, iar statele trebuie să se abţină de la represalii care implică folosirea forţei. Cazurile în care este legitimă folosirea forţei în raporturile internaţionale sunt stabilite în mod restrictiv de dreptul internaţional. Astfel, potrivit Cartei ONU, statele au dreptul de a recurge la forţa ar mată în exercitarea dreptului lor la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat, recurgerea la forţa armată în exercitarea dreptului la autoapărare trebuind să fie proporţională cu atacul şi să fie necesară pentru respingerea agresorului. Recurgerea la dreptul la autoapărare rămâne subordonată deciziei Consiliului de Securitate, căruia trebuie să - i fie adusă la cunoştinţă imediat şi care poate să acţioneze oricând cum consideră necesar pentru restabilirea sau menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. În caz de agresiune, de încălcare a păcii sau ameninţare a păcii, recurgerea la forţe armate ale ONU, Consiliul de Securitate poate să decidă autorizarea unui stat sau grup de state să recurgă la forţă contra agresorului, ori recurgere a la măsuri de constrângere precum întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice, a comunicaţiilor pe cale ferată, pe mare, în aer, ca şi a celor poştale, telegrafice şi radio ca şi ruperea relaţiilor diplomatice.

ferată, pe mare, în aer, ca şi a celor poştale, telegrafice şi radio ca şi ru

ŞTEFAN ŢARCĂ

O problemă mult discutată este dacă se justifica folosirea forţei în cazul încălcărilor masive şi grave ale drepturilor omului . Aceasta pune în discuţie examinarea concepţiei denumită „intervenţia umanitară‖, care a constat de cele mai multe ori în trecut în acte de forţă împotriva alt or state, acte comise de marile puteri sub pretextul protecţiei drepturilor omului. Ca şi alte principii şi norme, principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa nu a fost întotdeauna respectat, însă trebuie menţionat că nici un stat nu a pre tins în mod direct că are dreptul de a recurge la forţă, ci a încercat să justifice acţiunile sale invocând pretinse excepţii. Totuşi, dacă un stat acţionează cu încălcarea unei norme de drept dar încearcă, aşa cum am arătat, să - şi justifice acţiunea prin excepţii sau aspecte ale normei respective, aceasta duce la confirmarea normei iar nu la slăbirea ei, indiferent dacă justificarea este corectă sau nu.

ei, indiferent dacă justificarea este corectă sau nu. 1.4. Principiul neamestecului în treburile interne ale

1.4. Principiul neamestecului în treburile interne ale statelor

Neintervenţia în treburile interne es te consacrată ca principiu al dreptului internaţional prin numeroase documente, între care şi Carta O.N.U. care se referă la obligaţia Organizaţiei de a nu interveni în treburile interne ale statelor membre, de unde rezultă implicit faptul că şi statele au această obligaţie; Declaraţia privind principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state conform Cartei, din 1970, Declaraţia 2131 (XX) din 21 decembrie 1965 asupra inadmisibilităţii intervenţiei în treburi le interne ale statelor şi protecţiei independenţei şi suveranităţii lor, Declaraţia 36/103 din 9 decembrie 1981 asupra inadmisibilităţii intervenţiei şi ingerinţei în treburile interne ale statelor ş.a. reafirmă această idee. Conform acestor documente, nici un stat sau grup de state nu are dreptul de a interveni în mod direct sau indirect, indiferent de motiv, în treburile interne sau externe ale oricărui alt stat. În temeiul acestui principiu, care decurge din caracterul exclusiv al suveranităţii teritoriale, sunt interzise intervenţia directă sau indirectă ca şi ameninţări sub diferite forme contra personalităţii unui stat, ori contra elementelor sale politice, economice şi culturale.

contra elementelor sale politice, economice şi culturale. 1.5. Principiul respectării dreptului popoarelor de a

1.5.Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele însele Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele a fost consacrat ca principiu al dreptului internaţional îndeosebi după adoptarea Cartei ONU. Principiul acesta a fost promovat şi reafirmat tot mai mult, evoluţia sa culminând cu adoptarea Declaraţiei asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, prin rezoluţia 1514 (XV) din 1960. Dreptul popoarelor la autodeterminare este, un drept permanent şi imprescriptibil, cuprinzând atât aspectele externe, stabilirea statutului politic faţă de alte popoare şi alte state, cât şi cele interne, referitoare la dezvoltarea societăţii sub toate aspectele.

ŞTEFAN ŢARCĂ

1.6. Principiul cooperării internaţionale

Principiul cooperării între state a fost formulat şi dezvoltat ca principiu de sine stătător după adoptarea Cartei ONU, potrivit căreia statele membre ale ONU s-au angajat „să acţioneze atât împreună, cât şi separat, în cooperare cu Organizaţia, pentru a asigura între naţiuni relaţii paşnice şi prieteneşti…‖. Acest principiu a fost consacrat în principal în Decla raţia asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei ONU.

1.7.

(Pacta sunt servanda)

Principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate

respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate Acesta reprezintă unul dintre cele mai vechi şi mai

Acesta reprezintă unul dintre cele mai vechi şi mai importante principii de drept internaţional, care vizează dezvoltarea unor relaţii trainice şi ordonate între state. Esenţa acestui principiu constă în respectarea şi executarea cu bună credinţă a tratatelor în vigoare, în scopul menţinerii ordinei de drept pe care el o consacră, a păcii şi securităţii internaţionale. În dreptul internaţional, este recunoscută norma pacta sunt servanda, care se referă la îndatorirea de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile decurgând din tratatele interna ţionale. Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor prevede că „Orice tratat în vigoare obligă părţile şi trebuie să fie îndeplinit de ele cu bună credinţă‖ (art.26). De asemenea, Convenţia mai prevede că un stat nu poate să invoce preveder ile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. Această prevedere trebuie corelată cu raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, pe care multe sisteme de drept îl soluţionează în sensul priorităţii reglementărilor internaţionale.

în sensul priorităţii reglementărilor internaţionale. 1 .8. Principiul reglementării pe cale paşnică a

1.8. Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor

Corolarul principiului nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa îl reprezintă reglementarea paşnică a diferendelor. Renunţând la folosirea forţei şi la ameninţarea cu forţa, s tatele s-au angajat prin Carta ONU să reglementeze diferendele dintre ele prin mijloace paşnice. Ambele principii constituie pentru toate statele obligaţii fundamentale în conducerea relaţiilor lor internaţionale, decurgând din obiectivul garantării menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Acest principiu s -a conturat ca atare în urma prevederilor înscrise în Pactul Ligii Naţiunilor din 1919, în Pactul Briand Kellogg din 1928, în Actul general asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţiona le semnat la Geneva în 1928, dar în deosebi în Carta ONU din 1945. În 1928, Pactul Briand Kellogg enunţa în termeni categorici obligaţia statelor „de a soluţiona orice diferende sau conflicte, indiferent de natura sau originea lor, numai prin mijloace paşnice‖.

ŞTEFAN ŢARCĂ

1.9.Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului Evoluţia dreptului internaţional a condus, în a doua jumătate a secolului XX, la elaborarea unui ansamblu de reglementări coerente, unele cu caracter universal, altele pe plan regional, unele cu conţinut global, altele specifice, referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Carta ONU a stabilit ca obiectiv al Organizaţiei, în acelaşi timp cu menţinerea păcii şi securităţii şi dezvoltarea de relaţii paş nice între naţiuni, înfăptuirea colaborării în soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului faţă de toate persoanele, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Între atribuţiile Adunării Generale s -a prevăzut iniţierea de studii şi adresarea de recomandări cu scopul de a sprijini înfăptuirea drepturilor şi libertăţilor omului pentru toţi. Primul document internaţ ional de ansamblu în acest domeniu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, a enunţat un standard minim, o concepţie comună despre drepturile şi libertăţile omului, un set de cuprinzător de drepturi politice, civile, economice, sociale şi culturale. Deşi a fost adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU şi nu printr- un tratat internaţional, multe din normele înscrise în Declaraţie au devenit norme cutumiare, cu aplicare universală, au fost reluate în numeroase tratate internaţionale universale şi regionale, precum şi în constituţiile unor ţări. În literatura de specialitate s-a arătat că reprezentând un principiu de drept internaţional cu valoare imperativă, de jus cogens, principiul respectării universale a drepturilor omului obligă toate statele, în aceeaşi măsură . În concluzie, se poate aprecia că principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie un ansamblu, un adevărat sistem, fiind strâns corelate, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi procesul aplicării lor. Aşa, de pildă, unele elemente ale unui principiu sunt reluate de un alt principiu, însă dintr -un alt unghi (cum ar fi relaţia dintre suveranitate, integritate teritorială, neamestec etc.). De cele mai multe ori ele se completează şi se întregesc reciproc; nici un principiu nu poate fi aplicat făcându-se abstracţie de conţinutul celorlalte. Nu este posibil nici a invoca un principiu, încălcând alte principii. Tocmai de aceea documentele internaţionale prevăd că toate aceste principii reprezintă un tot unitar, că fiecare dintre ele se interpretează şi se aplică în contextul celorlalte, în scopul favorizării şi garantării legalităţii internaţionale.

favorizării şi garantării legalităţii internaţionale. 2. Subiectele dreptului internaţional 2 .1. Personalitatea
favorizării şi garantării legalităţii internaţionale. 2. Subiectele dreptului internaţional 2 .1. Personalitatea

2. Subiectele dreptului internaţional

2.1. Personalitatea juridică internaţională: concept şi caracteristici

Ordinea juridică internă sau internaţională desemnează entităţile care au calitatea de a participa la raporturile juridice guvernate de normele specifice

ŞTEFAN ŢARCĂ

respectivei ordini juridice şi a fi titulare de drepturi şi obligaţii. Orice entitate care posedă personalitate juridică internaţională se constituie în persoană juridică internaţională. Noţiunea „personalitate juridică internaţională‖ desemnează aptitudinea ce o posedă o persoană juridică internaţională, pe când noţiunea de „drepturi şi obligaţii recunoscute de dreptul internaţional‖ desemnează doar drepturile şi îndatoririle juridice cârmuite de regulile dreptului internaţional şi al căror titular este subiectul respectiv. Conceptul de personalitate juridică, respectiv de persoană juridică internaţională este sinonim cu calitatea de subiect de drept internaţional. Totuşi

în

drept internaţional şi cea de persoană juridică internaţională. Distincţia dintre aceste două noţiuni ar reflecta evoluţia de la dreptul relaţiilor interstatale, în perioada când statul era principalul şi chiar unicul subiect de drept internaţional,

la

internaţionale. Personalitatea juridică internaţională poate fi nelimitată în sensul că aceasta conferă titularului capacitatea ei de a dobândi orice fel de drepturi şi asuma orice fel de obligaţii (cazul statelor independente) sau limitată (în cazul

(cazul statelor independente) sau limitată (în cazul literatura de drept interna ţional se face deosebirea

literatura de drept internaţional se face deosebirea între noţiunea de subiect de

dreptul internaţional public care a devenit în mod progresiv dreptul relaţiilor

statelor dependente ori al instituţiilor internaţionale).

2.2. Reguli privind dobândirea şi internaţionale a
2.2.
Reguli
privind
dobândirea
şi
internaţionale
a

pierderea

personalităţii

juridice

Privitor la dobândirea şi pierderea personalităţii juridice internaţionale, s-au cristalizat, în decursul evoluţiei dreptului internaţional, un anumit număr de reguli. Un stat există, în principiu, începând din momentul când sunt întrunite elementele constitutive, sub rezerva că cele mai multe din consecinţele existenţei personalităţii sale sunt subordonate recunoaşterii pentru a avea efect de la data fixată de aceasta. Existenţa sa ca stat nu poate fi pusă, desigur, în discuţie, deoarece ţine de domeniul realităţilor care nu au nevoie de confirmări sau alte aprobări cu toate acestea, calitatea de subiect a unui stat nou nu decurge, în mod automat şi obligatoriu, din această simplă existenţă, fiind necesară în plus

exprimarea unei atitudini pozitive din partea altor state, atâta timp cât vocaţia de

stabili raporturi internaţionale, de a se manifesta ca subiect de drept nu se

poate produce fără participarea acestora. Un stat încetează să mai existe de la data când unul dintre elementele sale constitutive dispare şi, ca urmare, caracterul lui de persoană juridică internaţională este afectat. De principiu un stat rămâne unul şi acelaşi în dreptul internaţional, în ciuda schimbărilor care au loc în conducerea lui, a dinastiei lui, în ceea ce priveşte rangurile şi titlul, modul de organizare a statului sau a teritoriului său.

Oricât de importante ar fi asemenea schimbări, ele nu afectează ca litatea unui stat de persoană internaţională şi nici identitatea personală a statului respectiv.

ŞTEFAN ŢARCĂ

Printre schimbările care afectează statele ca persoane juridice internaţionale se pot menţiona: fuziunea dintre două state, ori schimbări care implică o pierdere parţială a independenţei pentru statul respectiv; unele restricţii impuse unui stat pot avea drept consecinţă pierderi parţiale ale independenţei. Problema continuităţii şi discontinuităţii personalităţii juridice

în t rei situaţii tipice: revoluţia, schimbări

internaţionale a statului se pune teritoriale şi război.

3. Clasificarea subiectelor dreptului internaţional

3 . Clasificarea subiectelor dreptului internaţional Subiectele de drept internaţional sunt titulare de drepturi

Subiectele de drept internaţional sunt titulare de drepturi şi obligaţii pe plan internaţional, titulare ale dreptului de a intenta o acţ iune la un tribunal internaţional, dar şi titularele unor interese în privinţa cărora există prevederi de drept internaţional. Subiectele de drept internaţional sunt acele entităţi care participă la elaborarea normelor de drept internaţional, dar şi la des făşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale. Din punctul de vedere al modului în care au fost constituite ş i al drepturilor pe care le au, subiectele dreptului internaţional public pot fi grupate astfel:

a)

b) c)
b)
c)

statele - subiecte tipice şi primare; organizaţiile internaţionale guvernamentale - subiecte derivate; naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea independenţei;

d) alte entităţi, a căror calitate de subiect de drept internaţional este contestată în practica internaţională şi doctrină. În funcţie de structura acestora distingem categoria subiectelor primare şi cea a subiectelor secundare. În categoria subiectelor primare sunt cuprinse toate statele, deoarece acestea au un element natural propriu, şi anume teritoriul, în timp ce în cea de -a doua categorie sunt cuprinse organizaţiile internaţionale, Sfântul Scaun şi Ordinul Militar de Malta, subiecte care nu au o bază teritorială în mod natural proprie. Astfel cum se precizează în doctrină, între subiectele primare şi cele secundare (insurgenţii, mişcările de eliberare şi organizaţiile internaţionale) există deosebiri care se exprimă şi în planul calităţilor de subiecte ale dr eptului tratatelor. Subiectele dreptu lui internaţional public sunt entităţi participante la viaţa internaţională, cu drepturi şi obligaţii directe. Cu alte cuvinte, subiectele

dreptului internaţional public reprezintă acele entităţi care participă la rapor turi

juridice,

internaţional înseamnă a beneficia de personalitate juridică internaţională, ceea

ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional.

reglementate

de

normele

acestui

drept.

A

fi

subiect

de

drept

ŞTEFAN ŢARCĂ

3.1. Statul - subiect principal al dreptului internaţional public

3.1.1. Suveranitatea statului

Statul suveran ocupă o poziţie dominantă între subiectele de drept internaţional public şi aceasta, pentru că, mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept şi este singurul care posedă capacitate deplină, asumându-şi totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa, independent de faptul că, celelalte state le recunosc sau nu această calitate. Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate juridică internaţională, adică aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii internaţionale, prin exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii. În virtutea atributului de suveranitate, statul îşi exercită autoritatea pe două planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetăţenilor săi, precum şi asupra tuturor

puterea asupra cetăţenilor săi, precum şi asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa,

persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa, adoptând legi şi aplicând sancţiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta şi a o angaja în raporturi cu alte naţiuni. În doctrina internaţională prevalează punctul de vedere potrivit căruia pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal este necesară întrunirea a patru elemente:

a.existenţa unui teritoriu determinat; b. o populaţie permanentă (organizată şi cu un număr considerabil de membri); c. un guvern, relativ stabil; d. capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Principiul efectiv ităţii presupune existenţa primelor trei elemente în următoarea corelaţie: orice subiect al comunităţii internaţionale având personalitate juridică de tip statal trebuie să aibă o autoritate guvernamentală independentă care să dispună de atributele puterii pe un anumit teritoriu şi

3.1.2.
3.1.2.

asupra unei populaţii stabilite, permanentă şi organizată

în acest teritoriu,

exercitând un control de facto în cadrul limitelor jurisdicţiei sale.

Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor

Sub raport conceptual există o strânsă corelaţie între teoria drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale statelor şi aceea a drepturilor omului, doctrina drepturilor şi îndatoririlor constituind, într-un anumit sens, o transpunere pe plan internaţional a marilor idei teor etice cu privire la drepturile omului. Inerente oricărui stat, drepturile fundamentale considerate ca fiind sacre, inalienabile, intangibile şi indivizibile, nu sunt susceptibile de nici o alienare sau alterare. Nici un stat nu poate renunţa la aceste dre pturi, după cum nu poate abdica de la datoriile ce -i revin. Toate statele beneficiază în egală măsură de aceste drepturi, ceea ce pe plan teoretic exclude prin definiţie situaţiile privilegiate pentru unele din ele în dauna celorlalte.

ŞTEFAN ŢARCĂ

La rândul lor, obligaţiile fundamentale, norme imperative ale dreptului internaţional, alcătuiesc temelia indispensabilă desfăşurării normale a relaţiilor dintre ţări. Ele se impun în egală măsură tuturor statelor, atât în raporturile lor bilaterale cât şi în cele cu caracter multilateral. Promovarea drepturilor nu este posibilă fără îndeplinirea obligaţiilor, în timp ce orice abatere de la obligaţii afectează în mod nemijlocit însăşi realizarea drepturilor. Dintre drepturile statelor se reţin: dreptul la existenţă, dreptul la suveranitate şi independenţă, dreptul de a -şi decide propriile destine, dreptul la pace şi securitate, dreptul la dezvoltare, dreptul la integritate teritorială şi inviolabilitatea frontierelor, dreptul la autoapărare, dreptul asupra resurselor naturale, dreptul la egalitate, dreptul de a participa la rezolvarea problemelor internaţionale, dreptul la cooperare, dreptul de a face comerţ, dreptul de acces la realizările ştiinţei şi tehnicii, dreptul de a face parte din organizaţiile internaţionale, dreptul de a participa la tratatele internaţionale şi dreptul la un tratament nediscriminatoriu. Ca obligaţii ale statelor au fost enunţate respectarea personalităţii statelor, respectarea suveranităţii şi independenţei statelor, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, respectarea suveranităţii permanente asupra resurselor naturale, promovarea progresului economic şi social, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dezarmarea, nerecurgerea la propaganda în favoarea războiului, lichidarea colonialismului şi neocolonialismului, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, eliminarea discriminării rasiale, dezvoltarea colaborării internaţionale, nediscriminarea, conservarea şi protejarea mediului înconjurător, respectarea drepturilor şi intereselor celorlalte state şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.

îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate . 3.1.3. Tipuri de state a) b) c) În
3.1.3. Tipuri de state a) b) c)
3.1.3. Tipuri de state
a)
b)
c)

În societatea internaţională există mai multe timpuri de state:

state unitare , cele care au un sistem unic de organe supreme ale

puterii ş i administraţiei de stat şi reprezintă subiecte unice de drept;

uniuni de state , reprezentând forme de asociere a două sau mai multe

state independente, cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederaţiile şi federaţiile.

statul permanent neutru, care are un statut propriu.

3.1.3.1. Statul unitar

Se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe ale puterii, justiţiei şi administraţiei. Chiar dacă este împărţit în unităţi teritoriale, pentru nevoile de administraţie, statul unitar se prezintă ca un tot, pe plan intern şi extern, nici una din unităţile sale neavând atribuţii paralele sau concurente cu cele ale organelor centrale. Puterea politică în statele unitare poate fi delegată prin descentralizarea administraţiei publice loca le, însă tot guvernul rămâne piesa

ŞTEFAN ŢARCĂ

centrală supremă. Populaţia unui stat unitar are o singură cetăţenie, iar statul şi doar ele este subiect de drept internaţional public.

3.1.3.2. Uniunile de state

În ce priveşte tipurile şi categoriile de state, trebuie arătat că statele sunt susceptibile a fi clasificate, din punctul de vedere al dreptului internaţional, în raport cu structura lor şi atribuţiile pe care le au organele ce le reprezintă pe planul relaţiilor internaţionale. Din acest punct de vedere, pe lângă statele propriu zise există şi uniunile de state , în care statele îşi păstrează identitatea, fiind legate numai prin anumite elemente ce exprimă anumite interese comune. Din categoria uniunilor de state fac parte uniunea personală, uniunea reală, confederaţia şi federaţia. A. Uniunea personală. În cazul uniunii personale – formă ce aparţine, desigur, trecutului – statele erau unite prin persoana monarhului, menţinându-şi calitatea distinctă de subiecte de drept internaţional. În primii ani de existenţă a statului român, o uniune personală a fost creată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859, până la crearea unor organisme comune Munteniei şi Moldovei, în 1862.

Uniunea reală. Spre deosebire de uniunea personală, uniunea reală

. Spre deosebire de uniunea personală, uniunea reală B . implică anumite sincronizări ale politicii statelor

B.

implică anumite sincronizări ale politicii statelor care se unesc, dar elementele

C.
C.

comune nu sunt de natură să elimine în esenţă calitatea distinctă de subiect a statelor componente. Existenţa uniunii reale are, fără îndoială, repercusiuni asupra politicii externe a statelor în cauză, deoarece acestea având anumite

instituţii comune (parlamente, comisii de apărare etc.) nu mai pot acţiona, practic, în mod divergent pe plan internaţional, unul în raport de celălalt. Ele continuă, totuşi, să-şi păstreze individualitatea distinctă, ca o consecinţă a faptului că numai unele activităţi urmează să se desfăşoare în comun, în timp ce altele rămân de competenţa exclusivă a entităţilor suverane.

Confederaţia de state. În cazul confederaţiei de state ne aflăm de fapt

în faţa unei asociaţii a unor subiecte de drept internaţional, care îşi creează organe comune, având atribuţii în domeniul apărării, financiar, al politicii externe. Dar statele componente continuă să deţină şi să-şi exercite capacitatea de subiect de drept internaţional. Raporturile dintre statele care alcătuiesc o confederaţie sunt raporturi de drept internaţional stabilite de tratatul de constituire. Pe de altă parte, deşi nu constituie un stat în accepţiunea uzuală a termenului, confederaţia are şi ea calitatea de subiect distinct de drept

internaţional, organul central comun fiind în general abilitate să încheie tratate, să primească şi să trimită reprezentanţi diplomatici.

D. Statul federal. Spre deosebire de confederaţie, statele federale

reprezintă colectivităţi complexe în care numai statul federal apare ca subiect de drept internaţional, constituţia fiind actul care stabileşte competenţele organelor federale. Statele ce fac parte dintr- un stat federal devin de fapt simple provincii, prerogativele lor referin du-se mai mult la autoadministrarea locală, pe care

ŞTEFAN ŢARCĂ

continuă să o păstreze şi care se reflectă în diversitatea legislaţiei, a unor reglementări administrative sau poliţieneşti. O formă nouă de uniune a statelor o reprezintă Uniunea Europeană, a cărei structură instituţională a fost redefinită prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Doctrina s-a pronunţat în general în favoarea ideii de a considera Uniunea Europeană ca o formă sui generis de asociere, ce se apropie de confederaţia de state, dar nu întruneşte condiţiile unui stat federal. În cadrul Uniunii Europene există competenţe care au fost transferate Uniunii, fiecare stat membru participând la exercitarea acestora, împreună cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, competenţe partajate între Uniune şi statele membre şi competenţe naţionale, care aparţin exclusiv statelor.

3.1.3.3. Statul permanent neutru

exclusiv statelor. 3.1.3.3. Statul permanent neutru Instituţia neutralităţii este una dintre cele mai vechi

Instituţia neutralităţii este una dintre cele mai vechi instituţii ale dreptului internaţional contemporan, ea implicând poziţia unui stat de neamestec în conflictele militare. Neutralitatea permanentă reprezintă o instituţie modernă, de care beneficiază o serie de state, în baza unei opţiuni suverane şi a recunoaşterii internaţionale. După cum s -a arătat în lucrări de specialitate, „ neutralitatea permanentă este o opţiune de durată a diferitelor state, nelegată de împrejurări conjuncturale de politică externă, care presupune obligaţii suplimentare de comportament, altele decât cele rezultând din abţinere, prevenire şi imparţialitate‖. Neutralitatea permanentă, ca statut juridic cu trăsături proprii, s-a afirmat încă din secolul al XIX-lea. Elveţiei i-a fost recunoscut statutul de neutralitate permanentă din 1815; Belgia a avut acest statut din 1839 până în 1919; Luxemburgul a avut statut de neutralitate permanentă începând cu anul 1867 (garantat prin tratatul încheiat între Austria, Franţa, Marea Britanie, Italia, Olanda, Prusia), până în anul 1948, când noua Constituţie a statului nu se mai referă la acest statut. În ti mp ce neutralitatea Elveţiei a fost respectată în timpul celor două războaie mondiale, neutralitatea Belgiei în primul război mondial şi a Luxemburgului, în ambele războaie mondiale, a fost nesocotită de Germania. Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din acte interne ale statului ce îşi asumă acest statut. Acestea pot fi dispoziţii constituţionale, declaraţii sau legi interne speciale, care sunt urmate de acte internaţionale de recunoaştere şi „garantare‖ a acestui statut din partea altor state, mai ales a marilor puteri, exprimate individual ori colectiv. Un stat este considerat ca bucurându-se de neutralitate permanentă dacă el se angajează să rămână neutru în orice războaie ce ar putea interveni între alte state. El nu are dreptul să aparţină vreunei alianţe militare. Principalul drept al statului cu regim de neutralitate permanentă constă în dreptul la autoapărare individuală şi colectivă, în care scop el poate utiliza

permanentă constă în dreptul la autoapărare individuală şi colectivă, în care scop el poate utiliza 35

ŞTEFAN ŢARCĂ

propriile sale forţe armate şi poate cere ajutorul altor state, în cazul în care statutul său de neutralitate ar fi nesocotit. Dintre exemplele recente de state care beneficiază de statut de neutralitate poate fi menţionată Austria, Laos şi Malta, care şi-a declarat unilateral neutralitatea. Regimul juridic actual al neutralităţii în caz de conflicte armate dobândeşte o serie de elemente noi, ţinând seama şi de progresele înregistrate în tehnicile de luptă şi mijloacele de purtare a războiului, în special de pericolul pe care îl reprezintă armele nucleare. Toate acestea impun statului neutru următoarele obligaţii:

să nu participe la alianţe militare, politice sau economice care au ca scop pregătirea războiului;

să nu permită folosirea teritoriului lor pentru pregătiri militare, inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite, ma nevre militare sau alte asemenea utilizări;

depozite, ma nevre militare sau alte asemenea utilizări;  să nu deţină, să nu producă şi

să nu deţină, să nu producă şi să nu experimenteze armament nuclear;

să ducă o politică de colaborare activă cu toate statele.

În ceea ce priveşte compatibilitatea între statutul de neutralitate permanentă şi ca litatea de membru al ONU au fost exprimate puncte de vedere diferite, iar practica nu a fost unitară. Aşa, de pildă, considerând că statutul lor de neutralitate permanentă este compatibil cu calitatea de membru al ONU, Elveţia şi Austria au devenit membre ale ONU întemeindu-se pe dispoziţiile art.48 alin.1 din Capitolul VII al Cartei, care dau dreptul Consiliului de Securitate să aleagă doar unele dintre statele membre cărora să le solicite participarea directă la măsuri de constrângere cu forţa armată.

directă la măsuri de constrângere cu forţa armată. 3.1.4. Succesiunea statelor în dreptul internaţional

3.1.4. Succesiunea statelor în dreptul internaţional

Definirea succesiunii statelor, a aspectelor sale esenţiale, ca instituţie a dreptului internaţional, face şi a făcut obiectul unor controverse în doctrina juridică de specialitate. Statele succesoare au, în general, interesul să li se garanteze posibilitatea de a adopta o atitudine critică faţă de vechile angajamente, de a înlătura anumite tratate inegale sau inechitabile care le -ar putea afecta independenţa şi suveranitatea naţională, dreptul de decizie în probleme interne şi internaţionale. Cât priveşte statul predecesor, în măsura în care continuă să existe, succesiunea nereprezentând şi o dispariţie a sa ca subiect de drept internaţional, este interesat, în general, în continuitatea obligaţiilor intern aţionale, deoarece ―o atitudine critică a statului succesor faţă de tratatele anterior aplicabile ar putea afecta într-o oarecare măsură bunele relaţii ale statului predecesor cu statele terţe‖.

ŞTEFAN ŢARCĂ

Succesiunea din dreptul internaţional nu se soluţionează în temeiul legii, ca în dreptul intern, ci în virtutea exercitării de către statul succesor a suveranităţii sale, a dreptului său de a decide în mod liber dacă şi în ce măsură, va menţine raporturile juridice ale predecesorului său. Respingerea raporturilor juridice, a drepturilor şi obligaţiilor internaţionale anterioare, incompatibile cu politica internă şi externă, cu interesele legitime ale statului succesor semnifică manifestarea suveranităţii sale. Statul succesor îşi organizează sistemul raporturilor sale juridice cu alte state, prin confirmarea, preluarea de la statul predecesor, a acelor drepturi şi obligaţii decurgând din tratate sau din alte domenii, în conformitate cu interesele sale, cu dreptul poporului (naţiunii) de a-şi hotărî singur soarta, în condiţii de egalitate deplină şi neamestec în treburile sale interne. Suveranitatea statului succesor se manifestă astfel prin dreptul său de a respinge raporturile juridice, drepturile şi obligaţiile internaţionale anterioare incompatibile cu politica sa internă şi externă, cu interesele sale fundamentale. Sub aspectul suveranităţii, succesiunea reprezintă un domeniu de exercitare a suveranităţii naţionale, a dreptului poporului de a -şi hotărî singur soarta. Această caracteristică a succesiunii se reflectă şi în Convenţiile din 1978 şi 1983 de la Viena asupra succesiunii statelor la tratate, respectiv, la bunuri, arhive şi datoria de stat. Comisia de drept internaţional a abordat problemele succesiunii statelor sub trei aspecte:

a abordat problemele succesiunii statelor sub trei aspecte:    succesiunea statelor la trat atele
  

succesiunea statelor la tratatele internaţionale, codificată prin Convenţia de la Viena din anul 1978;

succesiunea statelor în domeniul bunurilor de stat, arhivelor şi datoriilor de stat, codificată prin Convenţia de la Viena din anul 1983;

succesiunea statelor în ce priveşte calitat ea lor de membri în

organizaţiile internaţionale, încă nedefinitivată. Succesiunea statelor nu implică astăzi o preluare automată de către statul succesor a drepturilor şi obligaţiilor internaţionale anterioare, neexistând în acest caz o prezumţie de "transmisiune cu titlu universal"; poziţia sa este determinată prin libera sa opţiune suverană. Practica diferitelor cazuri de succesiune arată, însă că nu are loc, de

regulă, nici o negare totală de către statul succesor a raporturilor de drept internaţional ale predecesorului, teoria tabula rasa neconfirmându-se în realitate. Poziţia statului succesor se situează, în general, în practică, între afirmarea, prin consimţământul său, a suveranităţii naţionale, a dreptului la autodeterminare a

poporului de pe un teritoriu determinat şi necesitatea de a evita un vacuum juridic în situaţia sa, în raporturile de cooperare cu celelalte state, de a se afirma ca entitate independentă, egală în drepturi în contextul general al comunităţii internaţionale.

dreptul internaţional contemporan,

acea instituţie juridică cu ajutorul căreia, în condiţiile unor schimbări radicale sociale şi politice, un stat îşi manifestă dreptul său suveran, contribuind prin

Succesiunea repre zintă, aşadar, în

ŞTEFAN ŢARCĂ

reconsiderarea unui grup de raporturi j uridice preexistente, la promovarea de noi relaţii între state. Aceasta constituie, totodată, un domeniu de convergenţă a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, de dezvoltare a cooperării cu participarea egală a tuturor statelor lumii.

3.1.5. Recunoaşterea statelor. Natura şi efectele recunoaşterii

Recunoaşterea este actul unilateral prin care un stat constată existenţa unor fapte care pot avea consecinţe asupra drepturilor şi obligaţiilor sale şi declară expres sau acceptă im plicit că relaţiile sale internaţionale viitoare vor fi edificate ţinând seama de aceste fapte. Fireşte, cel mai important caz este recunoaşterea statelor nou formate. Întrucât normele dreptului internaţional presupun existenţa unui ansamblu de drepturi şi obligaţii reciproce, în principal ale statelor, acestea trebuie să se recunoască reciproc ca atare, pentru a putea pune în valoare drepturile şi obligaţiile respective. Recunoaşterea unui stat nou poate fi definită ca actul unilateral prin care unul sau mai multe state acceptă, explicit sau implicit, să considere ca stat o nouă entitate politică şi, în consecinţă, admit că acesta este subiect de drept internaţional, deci dispune de capacitatea de a dobândi drepturi şi a -şi asuma obligaţii internaţionale. Aşadar, recunoaşterea este un act juridic opozabil statului care îl efectuează şi creează drepturi şi obligaţii juridice între acest stat şi statul recunoscut. O primă concluzie este aceea că recunoaşterea este un act unilateral care decurge din suveranitatea de stat; este o decizie care depinde în mod exclusiv de statul care-şi propune să o adopte. Totodată, recunoaşterea este un act facultativ, în sensul că fiecare stat decide, în ceea ce-l priveşte, dacă şi în ce moment face recunoaşterea. Nu există obligaţia de a recunoaşte noile state; recunoaşterea este un act liber, cu caracter politic.

recunoaşterea este un act liber, cu caracter politic. Recunoaşterea poate emana numai de la state sau
recunoaşterea este un act liber, cu caracter politic. Recunoaşterea poate emana numai de la state sau

Recunoaşterea poate emana numai de la state sau grupuri de state . Un prim efect al recunoaşterii este constituirea de relaţii normale între state, ea fiind condiţia prealabilă pentru stabilirea relaţiilor diplomatice cu noul stat (acest lucru nu este automat), dar nu pot exista relaţii diplomatice fără recunoaşterea noului stat. Stabilirea de relaţii diplomatice este o formă de recunoaştere tacită a noului stat. În unele cazuri, norme ale dreptului internaţional prevăd în mod expres obligaţia de a nu recunoaşte fapte rezultând din încălcarea obligaţiilor asumate. Potrivit unei norme care fac parte din principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, nici o achiziţie teritorială care rezultă din folosirea forţei sau ameninţării cu forţa nu va fi recunoscută ca legală.

3.1.5.1. Tipuri şi forme ale recunoaşterii

ŞTEFAN ŢARCĂ

Practica internaţională a consacrat mai multe tipuri şi forme ale recunoaşterii statelor. Recunoaşterea de jure este recunoaşterea deplină şi definitivă a unui stat, este irevocabilă, efectele ei stingându-se numai odată cu încetarea calităţi de subiect de drept a statului recunoscut. Ea are ca efect recunoaşterea deplină a personalităţii juridice a noului stat, cu tot ceea ce rezultă din exercitarea suveranităţii acestuia, inclusiv posibilitatea stabilirii de relaţii în diferite domenii, în primul rând a relaţiilor diplomatice şi consulare complete, a încheierii de tratate şi altele. Recunoaşterea de facto, la care se recurge în mod excepţional are caracter limitat şi provizoriu, putând fi oricând revocată. Ea are ca raţiune consideraţia că statul respectiv nu ar fi încă suficient de stabil şi ca formă de manifestare, fiind preferabilă stabilirea unor relaţii cu câmp limitat, de obicei relaţii comerciale şi a unor relaţii politice şi diplomatice limitate. În general, este o fază premergătoare recunoaşterii de jure. Între recunoaştere de jure şi cea de facto există o deosebire de grad, nu de esenţă, ambele fiind manifestări de voinţă a statelor, cu efecte juridice asemănătoare, prima completă, a doua parţială.

3.1.6. Recunoaşterea guvernelor

a doua parţială . 3.1.6. Recunoaşterea guvernelor Practica recunoaşterii guvernelor a luat naştere în

Practica recunoaşterii guvernelor a luat naştere în legătură cu viaţa

a

făcut

dezaprobarea

faţă

politică agitată din statele instituţie, deoarece alte state au dorit
politică
agitată
din statele
instituţie, deoarece alte
state
au dorit

necesară această

de

schimbările intervenite. Dacă de regulă recunoaşterea unui stat înseamnă şi recunoaşterea guvernului, schimbările succesive de guverne efectuate pe cale constituţională nu necesită recunoaştere. Au existat şi situaţii când menţinându-se recunoaşterea unui stat să nu fie recunoscut guvernul aflat la conducerea lui. Problema recunoaşterii guvernelor intervine atunci când într- un stat existent puterea este preluată de un nou guvern prin alte mijloace decât cele constituţionale, precum revoluţie, lovitură de stat etc., ori se schimbă forma de guvernământ a unui stat (din monarhie în republică sau invers). Recunoaşterea guvernelor poate avea consecinţe juridice importante. De pildă, în cazul dezmembrării unui stat, recunoaşterea guvernului stabilit pe o parte a teritoriului statului implică recunoaşterea noului stat, nerecunoaşterea noului guvern împiedică menţinerea sau stabilirea de relaţii normale între state. Cât priveşte guvernele venite la putere pe căi neconstituţionale, unele state recurg la acte exprese de recunoaştere a acestora iar altele se limitează să declare că îşi vor menţine sau nu reprezentanţii diplomatici în noile state. Însăşi menţinerea sau stabilirea de relaţii diplomatice echivalează cu o recunoaştere tacită.

latino-americane, care

-şi exprime

3.2. Organizaţiile internaţionale

ŞTEFAN ŢARCĂ

Un fenomen de amploare al epocii contemporane l-a reprezentat înfiinţarea, extinderea şi sporirea competenţelor organizaţiilor internaţionale, odată cu începutul secolului al XX- lea. Odată cu acceptarea lor şi includerea în categoria subiectelor de drept internaţional s-au înmulţit şi tratatele încheiate de organizaţiile internaţionale. Organizaţiile internaţionale reprezintă unul dintre subiectele dreptului tratatelor cu o evoluţie ce caracterizează dreptul internaţional contemporan. Acestea în prezent contribuie în mod esenţial la dezvoltarea relaţiilor internaţionale prin încheierea de tratate, ceea ce presupune şi calitatea sa de parte a acestora. După al doilea război mondial organizaţiile interguvernamentale devin titulare de drepturi şi obligaţii distincte de cele aparţinând fiecăruia dintre statele membre fondatoare, ceea ce le măreşte importanţa în planul relaţiilor internaţionale. Deş i cu o capacitate funcţională specifică, în limitele competenţei stabilite, organizaţiile interguvernamentale ajung să deţină o poziţie egală cu cea a statelor la încheierea acelor tratate făcute în scopul atingerii obiectivelor lor. Convenţia de la Viena (1986) , privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale , consacră capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate şi prevede:

internaţionale de a încheia tratate şi prevede: „capacitatea unei organizaţii internaţionale de a

„capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizaţii”. Această capacitate manifestată şi în planul dreptului tratatelor nu este universală, ci specifică, în funcţie de scopurile şi funcţiunile ei. Pe de altă parte, spre deosebire de state, capacitatea organizaţiilor internaţionale este determinată precis de către grupurile de state ce le -au fondat. Printre drepturile importante de care beneficiază organizaţiile

1. acestora. 2.
1.
acestora.
2.

internaţionale se numără dreptul de a încheia acorduri internaţionale cu statele membre, drepturi rezultând din imunitatea de jurisdicţie pentru actele şi activităţile efectuate de organizaţii, dreptul de protecţie al agenţilor organizaţiei, dreptul de a prezenta o reclamaţie internaţională pentru a obţine despăgubiri. Pentru ca o asociere să poată fi considerată organizaţie internaţională, trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

La respectiva asociere să participe, în calitate de părţi contractante,

statele , în înţelesul dat prin art. 2 al Convenţiei de la Viena din 1969, organizaţiile internaţionale sunt fondate de către state şi funcţionează prin voinţa

Actul constitutiv al organizaţiei să reflecte acordul de voinţă al

statelor membre fondatoare. Tratatul de constituire conţine angajamente mutuale

şi impune statelor o anumită cooperare în cadrul organizaţiei şi cu organizaţia

însăşi. Prin tratatele constitutive se creează drepturi şi obligaţii reciproce, opozabile tuturor membrilor.

3. Asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea

unor obiective şi scopuri comune.

4. Organizaţia internaţională trebuie să aibă o structură instituţională

proprie. Ea trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică sau permanentă, prin intermediul cărora să îşi poată desfăşura activitatea,

ŞTEFAN ŢARCĂ

conform statutului. Între aceste organe, să figureze cel puţin un organ format din reprezentanţii tuturor statelor membre, organ autonom care nu depinde de un anume stat. 5. Pentru a fi considerată organizaţie internaţională, asocierea dintre statele membre trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de drept internaţional. 6. Să aibă personalitate juridică proprie de drept intern şi de drept internaţional, în temeiul căreia organizaţia beneficiază de drepturi şi îşi asumă obligaţii pe teritoriul oricăr uia dintre statele membre sau în raporturile cu acestea ori cu alte subiecte de drept internaţional În ceea ce priveşte structura organizaţiilor internaţionale, schema clasică a sistemului de organe al acestor organizaţii cuprinde:

a sistemului de organe al acestor organizaţii cuprinde: a) un organ plenar sau o adunare plenară,

a) un organ plenar sau o adunare plenară, ca organ suprem al organizaţiei, în care sunt reprezentate toate statele membre. De regulă, acestea sunt reprezentate prin reprezentanţii guvernelor care, acţionând în baza instrucţiunilor guvernelor, reprezintă în mod direct statele membre, acestea din urmă fiind unele faţă de altele în raport de egalitate juridică. b) un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă. De exemplu, din Consiliul de Securitate al ONU, fac parte 15 membri, între care 5 membri permanenţi Franţa, Anglia, Rusia, China şi SUA iar 10 membri sunt desemnaţi, prin sistemul rotaţiei, de către Adunarea Generală a ONU. c) un secretariat având sarcini executorii.

a ONU. c) un secretariat având sarcini executorii. 3.3. Naţiunile (popoarele) care luptă pentru

3.3. Naţiunile (popoarele) care luptă pentru independenţă

Dreptul internaţional consacră personalitatea juridică internaţională a popoarelor şi naţiunilor care luptă pentru eliberarea de sub dominaţia străină sau colonială şi formarea unui stat independent. În virtutea dreptului de a -şi hotărî singur soarta, temeiul juridic al personalităţii sale internaţionale, fiecare popor, având mişcarea sa de eliberare naţională, este titularul unor drept uri şi obligaţii internaţionale şi se bucură de protecţia nemijlocită a normelor juridice internaţionale. Această calitate aparţine poporului care, dispunând de o organizare determinată a mişcării sale pentru independenţă (organe de conducere, armată de rezistenţă etc.), exercită o serie de atribute în interesul deplinei sale eliberări. În dreptul internaţional se recunoaşte în prezent dreptul fiecărui popor subjugat de a recurge la rezistenţa prin orice mijloc, inclusiv la folosirea forţei armate, împotriva dominaţiei străine, sub orice formă s-ar exercita asupra sa. Calitatea de subiect de drept internaţional a poporului luptător se manifestă şi prin exercitarea unor drepturi, cum sunt: reprezentarea diplomatică şi relaţiile cu statele în condiţii şi limite convenite; dreptul de participare cu statut de observator la ONU şi la alte organizaţii internaţionale care decid în acest sens; membru asociat la acele organizaţi i internaţionale al căror statut are dispoziţii în acest sens (UNESCO, OMS ş.a.); protecţia normelor dreptului

ŞTEFAN ŢARCĂ

umanitar privind prizonierii, populaţia civilă ş.a. în caz de conflict armat şi obligaţia de a respecta aceste norme; capacitatea de a încheia cu statele, prin reprezentanţi legitimi, tratate internaţionale şi participarea la negocieri în problemele de interes reciproc. Prin conţinutul şi sfera sa de exercitare, acest statut al mişcărilor de eliberare este însă limitat şi tranzitoriu, o etapă către dobândirea deplinei independenţe şi pe această bază, a unei personalităţi internaţionale depline.

3.4. Vaticanul şi Ordinul Suveran de Malta

depline. 3.4. Vaticanul şi Ordinul Suveran de Malta În dreptul internaţional, printre subiectele sale,

În dreptul internaţional, printre subiectele sale, întâlnim şi anumite colectivităţi nestatale cum este cazul Sfântului Scaun, şi a Ordinului Suveran de Malta. În literatura de specialitate se apreciază că instituţia Sfântului Scaun este reprezentativă în procesul de reconceptualizarea dreptului internaţional, în sensul acceptării în sfera subiectelor dreptului int ernaţional şi a altor entităţi decât cele tipic statale, marcând astfel trecerea de la categoria subiectelor de drept cu o organizare esenţialmente teritorială, la cele care au un caracter totalmente diferit. Astfel, se apreciază că statutul de subiect de drept internaţional al Sfântului Scaun nu se bazează pe caracterul său teritorial, acesta fiind doar un rezultat necesar, ci mai degrabă rolul primordial în această calificare rezultă din poziţia Papei ca şef al unei organizaţii mondiale, Biserica Romano - Catolică. Astfel, la anexarea Statelor Papale aflate până în 1870 sub suveranitatea Sfântului Scaun, suveranitatea Papei nu a fost contestată. Urmare încheierii Tratatului de la Laterano (1929) între Italia şi Sfântul Scaun, acesta din urmă era recunoscut ca subiect statal suveran cu numele de Vatican. În doctrină mai există dispute în privinţa acceptării Vaticanului ca subiect de drept internaţional de tip statal, într-o opinie argumentându-se că acestuia îi lipsesc elementele faptice şi juridice specifice statului (suveranitatea şi independenţa), teritoriul său este foarte restrâns şi nu beneficiază de o autonomie a serviciilor sale publice. Cu toate acestea Vaticanul se comportă în viaţa internaţională ca un subiect de drept internaţional, fiind membru în numeroase organizaţii internaţionale, are calitatea de observator în cadrul ONU, participă la realizarea de tratate şi convenţii cu caracter umanitar, iar uneori suveranul pontif mediază şi acordă bune oficii în soluţionarea unor diferende internaţionale. De asemenea, Vaticanul are capacitatea de a încheia tratate internaţionale. În prezent, Vaticanul este acceptat ca subiect de drept internaţional sui generis, particularizându-se prin organizarea sa şi funcţia pe care o îndeplineşte. Statutul de subiect de drept internaţional se fundamentează pe ideea tradiţională că Papa este „suveran secular‖ din perioada de formare a dreptului internaţional, pe de o parte, precum şi că este şeful unei organizaţii mondiale, Biserica Romano - Catolică, pe de altă parte. Doctrina italiană consideră că Vaticanul este un stat autentic din 1929. Totuşi, Vaticanului îi lipsesc elementele de fapt indispensabile unui stat:1)

este un stat autentic din 1929. Totuşi, Vaticanului îi lipsesc elementele de fapt indispensabile unui stat:1)

ŞTEFAN ŢARCĂ

teritoriul este restrâns şi supus unor regimuri juridice multiple; 2) populaţia este foarte mică, iar 3) naţionalitatea are caracter temporar şi supletiv si 4) nu posedă autonomia serviciilor sale publice. Caracterul statal al Vaticanului este recunoscut de statele din comunitatea internaţională cu care acesta întreţine relaţii diplomatice. Vaticanul întreţine relaţii speciale cu Italia şi are relaţii cu alte state. Vaticanul are capacitatea de a încheia tratate internaţionale în interesul Bisericii şi în scopuri spirituale sau în domeniul temporal. Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta, a cărui denumire completă este Suveranul Ordin Militar şi Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim este unul dintre subiectele cu recunoaştere a personalităţii internaţionale. A fost înfiin ţat în jurul anului 1050, la Ierusalim , cu scopul de a administra un spital pentru pelerinii din Ţara Sfântă. În 1113, Papa Pascal al II-lea a recunoscut Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta ca ordin religios. Ulterior, Ordinul a devenit militar pentru a- i apăra pe bolnavi, pelerini ş i teritoriile creştine din Ţara Sfântă. A avut iniţial ca bază teritorială insula Rhodos, apoi Malta, iar din 1834 stabilindu-şi sediul la Roma, pe lângă Suveranul Pontif. Ordinul este condus de un Mare Maestru căruia i se recunosc drepturi suverane, cum sunt cel de legaţie activă şi pasivă. Ordinul îşi desfăşoară activităţile caritabile pentru bolnavi, nevoiaşi şi refugiaţi de mai mult de nouă secole. S-a consacrat acestei obligaţii de-a lungul secolelor cu mijloace conforme spiritului timpului. Ordinul nu este parte la nici un tratat internaţional, motiv pentru care este considerabil contestată calitatea sa de subiect de drept internaţional. Marele Maestru întreţine relaţii diplomatice cu Vaticanul, San Marino, Spania, Haiti. Ordinul se bucură de dreptul de suveranitate şi întreţine relaţii diplomatice cu peste 90 de ţări. Pentru a-şi putea duce la îndeplinire îndatoririle instituţ ionale poate constitui organiza ţii dependente, a semenea organiza ţii îş i desfă şoară activitatea în peste 120 ţări.

ţii îş i desfă şoară activitatea în peste 120 ţări. În Rom ânia Ordinul Maltez şi
ţii îş i desfă şoară activitatea în peste 120 ţări. În Rom ânia Ordinul Maltez şi

În România Ordinul Maltez şi-a început activitatea în 1932 şi şi-a reluat- o din decembrie 1989. În anul 1991 Serviciul de Ajutor Maltez în România a fost constituit şi înregistrat ca persoană juridică.

3.5. Statutul individului în dreptul internaţional

În doctrina juridică s-au exprimat opinii diferite în această problemă. Evoluţia postbelică a dreptului internaţional, îndeosebi sub aspectul extinderii sferei sale generale de reglementare şi la statutul persoanei fizice luate individual, a readus în discuţie această problemă. În prezent, pentru argumentarea tezei „individu l, subiect de drept internaţional‖ se folosesc următoarele susţineri:

1. individul este subiect al răspunderii penale în dreptul internaţional pentru: fapte considerate infracţiuni în convenţiile internaţionale (se argumentează în sens contrar că, de fapt, în acest caz persoanele sunt pedepsite în temeiul legilor interne şi rămân sub jurisdicţia internă a statului).

ŞTEFAN ŢARCĂ

2. individul este destinatar direct al unor norme din comunităţile

internaţionale;

3. individului i se recunoaşte calitatea de parte în faţa un or instanţe

internaţionale, putând chiar declanşa acţiuni (în cadrul sistemului european şi intraamerican de protecţie a drepturilor omului, în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene). În cazurile mai sus menţionate se argumentează în sens opus că , de fapt, valorificarea acestor drepturi se face prin intermediul statelor, ca urmare şi subsecvent exercitării voinţei suverane a statului. Reglementări interstatale privind promovarea şi protecţia internaţională a drepturilor omului sau răspunderea persoanelor particulare pentru fapte ilicite cu caracter internaţional (piraterie maritimă sau aeriană, falsificarea de monedă, trafic de stupefiante ş.a.) oferă argumente de drept pozitiv multor autori, pentru a conferi şi individului un statut determinat de drept internaţional. Unii autori conferă individului personalitate internaţională similară statelor. O asemenea opinie rămâne însă şi astăzi minoritară, marea majoritate a autorilor recunoscând persoanelor fizice aspecte ale unui statut internaţional limitat şi derivat, în raport cu statele care sunt şi rămân subiecte primordiale ale dreptului internaţional. Individul rămâne, prin natura situaţiei sale juridice, subiect al dreptului intern, fără ca aceasta să excludă, sub aspecte prevăzute expres în acte interstatale, incidenţa asupra sa a dreptului internaţional cu privire la drepturi le şi obligaţiile internaţionale. Suveranitatea naţională încetează să mai păstreze un caracter rigid, de izolare a individului faţă de dreptul internaţional, căpătând transparenţa care permite, prin acordul statelor, legătura între persoana fizică şi normele juridice internaţionale. Sunt create astfel de drepturi şi obligaţii internaţionale nu numai pentru state, dar şi pentru indivizi, privind mai ales drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi răspunderea internaţională a persoanelor particulare.

şi răspunderea internaţională a persoanelor particulare. Timp de lucru: 2 ore Test de autoevaluare 1. Referitor
Timp de lucru: 2 ore Test de autoevaluare
Timp de lucru: 2 ore
Test de autoevaluare
particulare. Timp de lucru: 2 ore Test de autoevaluare 1. Referitor la situaţia statelor şi organizaţiilor

1. Referitor la situaţia statelor şi organizaţiilor internaţionale interguvernamentale ca subiecte ale dreptului internaţio nal public, aceasta poate fi :

a) de egalitate între state şi organizaţii internaţionale

b) de statut privilegiat al statelor

c) de statut privilegiat al organizaţiilor internaţionale

ŞTEFAN ŢARCĂ

2. Subiecte principale ale dreptului internaţional public sunt:

a) organizaţiile internaţionale guvernamentale şi

naţiunile care luptă pentru eliberare ;

b) persoanele fizice şi juridice;

c) statul.

eliberare ; b) p ersoanele fizice şi juridice ; c) statul. Răspunsuri: 1. – a); 2.
eliberare ; b) p ersoanele fizice şi juridice ; c) statul. Răspunsuri: 1. – a); 2.

Răspunsuri: 1. a); 2. c).

; c) statul. Răspunsuri: 1. – a); 2. – c). Nu uita! Principiile fun damentale ale

Nu uita!

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt:

1. Pricipiul egalităţii suverane;

2. Principiul integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii frontierelor;

3. Principiul nerecurgerii la forţă şi ameninţarea cu forţa;

4. Principiul neamestecului ȋ n treburile interne ale statelor;

5. Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele ȋ nsele;

6. Principiul cooperării international;

7. Principiul respectării cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate (Pacta sunt servanda);

8. Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor;

9. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;

Temă de control nr. 3 Succesiunea statelor ȋ n dreptul internaţional public.
Temă de control nr. 3
Succesiunea statelor ȋ n dreptul internaţional public.

Bibliografie:

1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH,

Craiova, 2010. 2. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008. 3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

45

ŞTEFAN ŢARCĂ

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

DE ÎNVĂŢ ARE 4 POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL Cuprins: 1. Noţiunea de populaţie 2. Protecţia

Cuprins:

1. Noţiunea de populaţie

2. Protecţia internaţională a drepturilor omului

3. Aspecte privind cetăţenia în dreptul internaţional

4. Regimul juridic al străinilor

5.

Nu uita! Test de autoevaluare Bibliografie minimală

Refugiaţii, persoanele strămutate şi persoanele migrante

Refugiaţii, persoanele strămutate şi persoanele migrante Obiectivele temei: - - - - studierea şi

Obiectivele temei:

-

-

-

-

studierea şi cunoaşterea modurilor şi principiilor de dobândire şi pierdere a cetăţeniei ȋ n dreptul internaţional;

cunoaşterea regimului juridic de protecţie a persoanelor ȋ n plan internaţional;

studierea şi cunoaşterea regimului de protecţie a refugiaţilor şi a străinilor ȋ n dreptul internaţional public;

ȋ nţelegerea şi ȋ nsuşirea noţiunilor şi instituţiilor privind dreptul de azil, expulzarea şi extrădarea.

1.Noţiunea de populaţie
1.Noţiunea de populaţie

Problemele populaţiei în dreptul internaţional au căpătat o importanţă deosebită în ultimele decenii, ca urmare a dezvoltăr ii colaborării internaţionale, extinderii schimburilor economice şi amplificării comerciale. Dacă la începutul sec olului al XX- lea, populaţia Globului însuma 1 ,6 miliarde de locuitori, în prezent a ajuns la peste 7 miliarde . După cum s-a arătat, populaţia constituie alături de teritoriu şi guvern, unul din cele trei elemente materiale ale existenţei statului. Statul e ste, înainte de orice, o colectivitate umană; el nu poate exista fără populaţie, aşa cum nu poate exista fără teritoriu sau guvern. În termeni lingvistici, populaţia unui stat este definită ca totalitatea persoanelor aflate pe teritoriul acestui stat. Dacă acceptăm sensul larg al acestei definiţii, se înţelege că populaţia unui stat cuprinde toate persoanele fizice care

ŞTEFAN ŢARCĂ

se găsesc la un moment dat pe teritoriul său. Din punct de vedere juridic, această definire prezintă însă un dublu inconvenient Pe de o parte, este prea largă pentru că include şi străinii domiciliaţi într- un stat, care n-au renunţat la cetăţenia de origine şi care nu pot fi consideraţi ca „elemente constitutive‖ ale statului iar, pe de altă parte, exclude cetăţenii proprii, instalaţi în alte ţări, dar care continuă să participe la viaţa politică a statului de origine. Populaţia, ca element constitutiv al statului, cuprinde deci „comunitatea naţională‖ a acelui stat, reprezentată de persoanele fizice legate de stat prin cetăţenie, indiferent dacă locuiesc pe teritoriul acelui stat ori se află în alte state. Alături de cetăţenii proprii, pe teritoriul unui stat se pot afla şi străini, fie permanenţii (cetăţeni ai altor state dar cu domiciliu de bază în statul de reşedinţă, indivizi fără cetăţe nie şi refugiaţi), fie în mod temporar (turişti, oameni de afaceri etc.). Populaţia unui stat cuprinde totalitatea persoanelor – cetăţeni străini, persoane fără cetăţenie ori cu dublă cetăţenie, refugiaţi sau persoane strămutate – care trăiesc pe teritoriul statului respectiv şi sunt supuse jurisdicţiei sale.

statului respectiv şi sunt supuse jurisdicţiei sale. 2. Protecţia internaţională a drepturilor omului Dacă

2. Protecţia internaţională a drepturilor omului

Dacă istoria concepţiilor referitoare la drepturile omului poate fi considerată ca începând în secolul al XVII - lea, istoria propriu- zisă a instrumente lor internaţionale în domeniul drepturilor omului începe după cel de - al doilea război mondial, când preocupările în acest domeniu capătă un caracter guvernamental şi generalizat – vizând ansamblul drepturilor omului. După cel de-al doilea război mondial au loc numeroase dezvoltări normative în ceea ce privesc drepturile omului. Astfel, se trece de la preocuparea asigurării şi protecţiei unor anumite categorii de persoane (străini, minorităţi), ori a unor drepturi considerate în mod individual şi raportate la anumite domenii prioritare în perioada postbelică (dreptul la muncă, protecţia minorităţilor ) , la asigurarea şi protecţia drepturilor într-o viziune de ansamblu, globală. Sub aspectul caracterului lor, pot fi distinse convenţii internaţionale – care au valoare obligatorie pentru s tatele care devin părţi la ele, dar şi alte instrumente internaţionale (rezoluţii etc.), ce cuprind declaraţii sau recomandări având o semnificaţie moral-politică. Convenţiile internaţionale ale drepturilor omului au fost clasificate în patru categorii:

1) convenţii generale – care interesează ansamblul drepturilor omului sau un grup larg al acestora şi care au fost adoptate într- un cadru universal sau regional.

2) convenţii specifice – care vizează garantarea anumitor drepturi ale omului şi care privesc: genocidul, crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, sclavia, comerţul cu fiinţele umane, munca forţată, azilul, libertatea de informare, viaţa particulară, securitatea socială etc.;

cu fiinţele umane, munca forţată, azilul, libertatea de informare, viaţa particulară, securitatea socială etc.; 47

ŞTEFAN ŢARCĂ

3) convenţii referitoare la protecţia anumitor categorii care corespund necesităţii de a proteja în mod special anumite categorii de fiinţe umane:

refugiaţii, apatrizii, emigranţii, muncitorii, femeile, copiii, combatanţii, prizonierii şi persoanele civile, în timp de conflict armat; 4) convenţii de interzicere a discriminării care au ca obiect lupta împotriva discriminării bazată pe sex, rasă, origine etnică etc., a discriminării în învăţământ, a discriminării în folosirea forţei de muncă şi în profesie. Alături de convenţiile internaţiona le, pot fi menţionate rezoluţiile unor organe ale organizaţiilor internaţionale cuprinzând declaraţii, planuri de acţiune etc.

Dreptul internaţional al drepturilor omului, ramură relativ tânără a dreptului internaţional public, reprezintă, ansamblul regulilor adoptate de comun acord de către state şi care vizează protecţia fiinţei umane împotriva abuzurilor şi pericolelor de orice natură, prin efortul conjugat al statelor şi organizaţiilor internaţionale.

Declaraţiei

prin adoptarea
prin
adoptarea

Datorită

preocupărilor

în

domeniu,

Universale a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1948, s -a declanşat procesul de formare a dreptului internaţional modern al drepturilor omului. Această declaraţie va deveni modelul şi sursa de inspiraţie pentru sutele de instrumente care alcătuiesc în prezent edificiul juridic al protecţiei fiinţe umane. În prezent există un sistem al drepturilor omului cu vocaţie de universalitate sistemul creat în cadrul şi din iniţiativa ONU, denumit de majoritatea autorilor „Sistemul drepturilor omului al ONU - şi mai multe sisteme regionale, de exemplu Sistemul european al drepturilor omului. Sistemul interamerican al drepturilor omului şi Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor.

Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor. 2.1. Sistemul universal de protecţie a drepturilor omului

2.1. Sistemul universal de protecţie a drepturilor omului al ONU

Larga deschidere spre reglementarea relaţiilor internaţionale, oferită de crearea în 1945 a ONU, a permis ca unul din scopurile Naţiunilor Unite să fie „promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Chiar dacă, iniţial, s-a dorit ca în Carta ONU să fie incluse reglementări ale drepturilor omului, interesul politic al momentului respectiv a făcut ca doar o mică parte din acestea să fie preluate în Cartă. Pasul a fost totuşi important pentru că astfel s-au pus bazele juridice ale dezvoltării ulterioare a drepturilor omului în sistemul ONU. Şi în actele constitutive ale unor organizaţii cu vocaţie de universalitate (OIM, UNESCO, OMS, FAO), care sunt organizaţii specializate ale ONU, întâlnim reglementări ale drepturilor omului. Dar, documentele fundamentale în materia drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite sunt cele reunite sub denumirea „Carta internaţională a drepturilor omului”. Acestea sunt:

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;

ŞTEFAN ŢARCĂ

2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale;

3. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;

4. Protocol facultativ referitor la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;

5. Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional referitor la

drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este apreciată ca marcând începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului. Este primul docu ment internaţional cu vocaţie universală în acest domeniu, urmărind deci, stabilirea unei concepţii unitare a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile omului. Conţine un ansamblu de standarde internaţionale în domeniul drepturilor omului şi a devenit, cu trecerea timpului, unul dintre cele mai importante documente la care fac trimitere aproape toate documen tele juridice în acest domeniu. Declaraţia universală a drepturilor omului, este proclamată printr-o rezoluţie ( Rezoluţia 217/A/III ) a Adunării Generale a O.N.U., la 10 decembrie 1948, şi considerată „idealul comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile ‖ în ceea ce priveşte drepturile omului. Declaraţia, care a avut o importanţă deosebită pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional, şi înscrie în primul său alineat ideea că ,,recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi ina lienabile constituie fundamentul libertăţii dreptăţii şi păcii în lume ‖. Drepturile pe care le consacră sunt grupate în două categorii:

pe care le consacră sunt grupate în două categorii: 1. Drepturi civile şi politice : dreptul
pe care le consacră sunt grupate în două categorii: 1. Drepturi civile şi politice : dreptul

1.Drepturi civile şi politice : dreptul la viaţă; dreptul la libertate; dreptul la demnitate; dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi robie; dreptul de a nu fi supus la tortură sau la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice; dreptul la egalitate în faţa legii; dreptul de a se adresa instanţelor judiciare; dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar; dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală; dreptul la prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea sentinţei în public; dreptul la respectarea vieţii private; dreptul la respectarea proprietăţii; dreptul la liberă circulaţie; dreptul la azil în caz de persecuţie; dreptul la o cetăţenie; dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie; libertatea gândirii, a conştiinţei şi religiei; libertatea de opinie şi exprimare; libertatea de întrunire; libertatea de asociere paşnică; dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la conducerea treburilor publice; dreptul de acces la funcţiile publice ale ţării sale. 2.Drepturi economice, sociale şi culturale : dreptul la securitate socială ; dreptul la muncă şi la libera alegere a muncii; dreptul la salariu egal pentru o muncă egală; dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate; dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a fa miliei; dreptul mamei şi al copilului la ajutor şi ocrotire speciale; dreptul la învăţământ; dreptul de a participa liber la viaţa culturală a colectivităţii.

ŞTEFAN ŢARCĂ

2.2. Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului

În preocuparea lor pentru crearea unor instrumente de protecţie a omului cât mai performante, statele au construit, pe lângă sistemul universal al drepturilor omului al ONU, şi sisteme regionale care, în funcţie de particularităţile anumitor zone, să garanteze valoarea supremă pe care o reprezintă demnitatea omului. În prezent sunt consacrate trei sisteme regionale, fiecare dintre ele

funcţionând în baza unor instrumente juridice complexe, care stabilesc mecanisme pentru valorificarea drepturilor omului, unele chiar mai eficiente decât cele din plan universal. Acestea sunt:

eficiente decât cele din plan universal. Acestea sunt: 1. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului.

1. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului.

2. Sistemul interamerican al drepturilor omului;

3. Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor.

Inspirate din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aceste sisteme s-au perfecţionat mai cu seamă în ultimele decenii, prin efortul concertat al

statelor şi al organizaţiilor regionale.

2.2.1. Drepturile omului în sistemul european

Sistemul a fost iniţiat de Consiliul Europei, - constituit la 5 mai 1949 prin tratatu l de la Londra, iniţial avea 10 state membre, dar în prezent are 47 de state membre, România fiind membră din 30 septembrie 1993. Până la intra rea în vigoare a Protocolului 11 adiţional la CEDO, mecanismul jurisdicţional creat în cadrul Consiliului Europe i era format din:

creat în cadrul Consiliului Europe i era format din: Comitetul de miniştri, Comisia drepturilor omului, Curtea

Comitetul de miniştri, Comisia drepturilor omului, Curtea europeană pentru drepturile omului. Inovaţia constă în crearea unei C urţi permanente a drepturilor omului, care înlocuieşte Comisia şi Curtea existente până atunci. Consiliul Europei este o organizaţie interguvernamentală în cadrul căreia s-au adoptat, începând cu 1950, mai multe instrumente juridice, şi a fost dezvoltat şi de dimensiunea umană promovată în cadrul comunităţilor europene, Uniunii Europene şi al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Instrumentele cele mai importante care dezvoltă sistemul creat de Consiliul Europei şi care reprezintă veritabili piloni ai sistemului, sunt Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adopt ată la Roma, la 4 noiembrie 1950, şi Carta socială europeană revizuită, adoptată la 18 octombrie 1961 dar supusă mai multor revizuiri, ultima în anul 1996.

Convenţia de la Roma a fost completată şi modificată succesiv prin protocoale adiţionale. Cel de-al 11- lea Protocol, extrem de important, consacră un mecanism de control deosebit de eficient – Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg, mecanism care permite sesizarea Curţii de către persoanele particulare, iar aceasta poate pronunţa hotărâri obligatorii pe ntru statele părţi la Convenţie .

ŞTEFAN ŢARCĂ

Convenţia europeană a drepturilor omului - (CEDO) A fost adoptată sub egida Consiliului Europei. Prima parte a Convenţiei se referă la drepturile civile şi politice, iar cea de -a doua la mecanismul internaţional de punere în aplicare a standardelor prevăzute în prima parte a Convenţiei. La data de 28 septembrie 1993 România a devenit cel de -al 32- lea stat membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, ratificând ,,Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale‖ şi Protocoalele adiţionale la această Convenţie Astfel: Protocolul 1 – ( intrat în vigoare la 18 mai 1954) a adăugat Convenţiei alte drepturi, precum cel la proprietate, la instrucţie, organizarea de alegeri libere . Protocolul 2 - ( intrate în vigoare la 21 septembrie 1970) prevede competenţa CEDO de a da avize consultative la cererea Comitetului de Miniştri. Protocolul 4 se completează convenţia cu prevederi noi referitoare la libera circulaţie. Protocolul 6 vizează abolirea pedepsei cu moartea în timp de pace , Protocolul 9 – recunoaşte accesul persoanelor fizice, organizaţiilor neguvernamentale şi grupurilor de particulari la Curtea Europeană, Protocolul 11 – în vigoare din noiembrie 1998, se referă la crearea unei Curţi Europene unice şi permanente, Protocolul 12 - adoptat în 2000, interzicerea generală a discriminării, Protocolul 13-adoptat în 2002, abolea pedeapsa cu moartea în

la 13 mai 2004, se
la
13
mai 2004, se

referea la

toate împrejurările , Protocolul 14 - semnat amendarea sistemului de control al CEDO.

14 - semnat amendarea sistemului de control al CEDO. Protocolul nr. 14 la CEDO a intrat

Protocolul nr. 14 la CEDO a intrat in vigoare la 1 iunie 2010. Acesta a fost ratificat de către toate statele membre ale Consiliului Europei. Federaţia Rusă a fost ultima ţară care a depus instrumentele de ratificare, respectiv la 18 februarie 2010, înainte de deschiderea Conferinţei Ministeriale de la Interlaken. Protocolul în cauză a fost elaborat pentru a garanta eficienţa sistemului european de protec ţie a

drepturilor omului garantat prin Convenţie . Ministeriala de la Interlaken cu scopul de a stimula reformarea CEDO.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului creată pe baza Convenţiei europene a drepturilor omului, elaborată sub auspiciile Consiliului Europei, fiind de fapt Curtea de Justiţie a celor 4 7 de state membre ale Consiliului Europei Sediul Curţii Europene este la Strasbourg. Conform Convenţiei din 1950, statele contractante şi solicitanţii individuali puteau adresa Comisiei plângeri contra statelor contractante pe considerentul violării drepturilor prevăzute de lege. Cererile făceau mai întâi obiectul unei examinări prealabile din partea comisiei, iar cererile admise se rezolvau pe cale amiabilă. Era necesar ca statul acuzat să accepte jurisdicţia obligatorie a Curţii pentru ca un stat interesat sau Comisia să poată aduce cauza în faţa Curţii. Persoanele individuale nu aveau dreptul să se adreseze direct Curţii. Dacă un caz nu ajungea în faţa Curţii, Comitetul Miniştrilor era cel care se

ŞTEFAN ŢARCĂ

pronunţa asupra existenţei sau nu a unei încălcări a Convenţiei şi tot el acorda dacă era necesar o satisfacţie echitabilă. Tot acestui comitet îi revenea rolul de a supraveghea respectarea de către state a hotărârilor Curţii. Curtea are un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei, aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de pe o listă prezentată de statele părţi, pe o perioadă de 6 ani. Ei îşi exercită mandatul cu titlu individual, servesc Curtea în nume pr opriu şi fără să reprezinte vreun stat şi nu pot desfăşura nici o activitate incompatibilă cu independenţa, imparţialitatea sau disponibilitatea necesară exercitării în timp util a funcţiei lor. La împlinirea vârstei de 70 de ani mandatul judecătorilor expiră, cel mai înalt rang ocupându- l preşedintele, care are funcţii de reprezentare şi control şi care este ajutat de doi vicepreşedinţi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului funcţionează în plen, pe secţii, în camere, comitete şi în Marea Cameră, adică Adunarea Plenară a Curţii, reunindu-se în plen în următoarele situaţii: când e ales preşedintele Curţii, pe o perioadă de 3 ani, putând fi reales, când se aleg vicepreşedinţii şi preşedinţii secţiilor – în aceleaşi condiţii, când e votat regulamentul Curţii , când se constituie secţiile pentru o perioadă determinată de 3 ani, când sunt aleşi grefierul şi grefierii adjuncţi. Curtea se divide în 4 secţii, compunerea acestora fiind fixată e o perioadă de 3 ani şi trebuie să fie echilibrată din punct de vedere geografic al repartiţiei pe sexe, ţinându-se seama şi de diferenţele între sistemele de drept existente în statele părţi. În competenţa CEDO intră:

existente în statele părţi. În competenţa CEDO intră :  Cererile interstatale: conform art. 33 din
existente în statele părţi. În competenţa CEDO intră :  Cererile interstatale: conform art. 33 din

Cererile interstatale: conform art. 33 din Convenţie, orice parte contractantă poate sesiza Curtea cu privire la orice pretinsă încălcare a prevederilor Convenţiei şi a Protocoalelor sale de către o altă parte contractantă. Cererile individuale: conform art. 34 din Convenţie, orice persoană fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de persoane care se conside ră victimă a unei încălcări a prevederilor Convenţiei cu privire la aceasta. Avizele consultative: conform art. 47 al Convenţiei, Curtea poate să dea avizele consultative la solicitarea Comitetului Miniştrilor cu privire la problemele juridice pe care le r idică interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale. În baza Convenţiei şi a protocoalelor sale, orice stat parte şi orice persoană fizică pot sesiza Curtea în mod direct. Reclamanţii individuali pot înainta ei înşişi cererile, dar se recomandă să fie reprezentaţi de către un avocat, acest lucru fiind necesar la audieri după ce cauza a fost declarată admisibilă. În acest sens, Consiliul Europei a înfiinţat un sistem de asistenţă juridică pentru persoanele fără posibilităţi materiale. Procedura de examinare a admisibilităţii cererilor , presupune f iecare cerere individuală este repartizată unei secţii al cărei preşedinte desemnează un

ŞTEFAN ŢARCĂ

judecător raportor care după o examinare prealabilă a cererii va stabili dacă aceasta va fi examinată de către un comitet sau de către o cameră. Pentru a fi admisă plângerea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: cererea trebuie făcută după epuizarea tuturor căilor de atac interne, să nu fi trecut un termen mai mare de 6 luni de la data când hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă în plan intern, cererea să nu fie identică, cu o altă cerere examinată anterior de către Curte sau de altă instanţă internaţională , cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile C onvenţiei şi protocoalelor sale, cererea să nu fie vădit nefondată sau abuzivă, iar în cazul plângerilor individuale este necesar ca acestea să nu fie anonime. Procedura de fond în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este contradictorie şi publică. În vederea unei soluţionări pe cale amiabilă a cauzei, este posibil ca prin intermediul grefierului să se poarte negocieri, acestea fiind confidenţiale. Admisibilitatea unor astfel de cereri este verificată , iar dacă se acceptă cererea de rejudecare de către colegiu, se pronunţă hotărârea cu majoritate de voturi. Hotărârea este definitivă din momentul pronunţării. În general, prin aceeaşi hotărâre, Curtea acordă şi reparaţii echitabile în cazul în care dreptul intern nu permite o reparare a prejudiciului din diferite motive şi restituirea nu este posibilă. Regulamentul Curţii prevede trei căi de atac sub forma cererilor: de interpretare, revizuire şi rectificare a erorilor.

de interpretare, revizuire şi rectificare a erorilor. - - - Cererea de interpretare , poate fi
- - -
-
-
-

Cererea de interpretare , poate fi formulată de oricare dintre părţi în

termen de 1 an de la data pronunţării şi trebuie să conţină toate elem entele din

hotărâre care sunt supuse interpretării. Cererea se soluţionează prin pronunţarea unei hotărâri referitoare la interpretare.

Cererea de revizuire , este deschisă cazurilor în care se descoperă un

fapt, necunoscut la data pronunţării hotărârii, care prin natura sa ar fi putut

influenţa rezultatul cauzei. Termenul de exercitare a acestei căi de atac este de 6 luni şi curge de la data când partea care îl invocă a luat la cunoştinţă faptul respectiv. Cererea se soluţionează printr-o hotărâre.

Cererea de rectificare a erorilor, poate fi formulată pentru toate

greşelile de scriere, de calcul, etc., care se pot strecura în conţinutul unei decizii

sau hotărâri. Aceste cereri pot fi introduse în termen de 1 lună de la data pronunţării deciziei sau hotărârii respective. Modificările aduse de Protocolul XIV Supraîncărcarea activităţii Curţii a avut ca efect imediat prelungirea

perioadei de filtrare a plângerilor individuale şi imposibilitatea soluţionării în timp util a acestora. Noul protocol aduce modificări asupra eficienţei operativităţii Curţii şi a punerii în aplicare a hotărârilor acesteia. Astfel:

- în cazurile clar inadmisibile, deciziile de inadmisibilitate se vor lua de către un singur judecător asistat de raportor.

ŞTEFAN ŢARCĂ

- cazurile repetitive pot fi declarate inadmisibile şi vor fi judecate de

către un colegiu de 3 judecători şi nu de către o cameră formată din 7 judecători.

- un nou criteriu de admisibilitate-plângerile vor fi declarate inadmisibile

dacă reclamantul nu a suferit un prejudiciu semnificativ. Comitetul miniştrilor va putea aduce în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului statele părţi care nu respectă hotărârile Curţii, iar durata mandatului judecătorilor va fi de 3 ani, fără posibilitatea reînnoirii. Carta socială europeană revizuită, adoptată la 18 octombrie 1961 tot sub auspiciile Consiliului Europei, stabileşte mai multe drepturi şi principii economice şi sociale şi a fost revizuită în mai multe rânduri – 1988, 1991 şi 1996, în ultima formă intrând în vigoare în anul 1999. Activitatea de dezvoltare de către Consiliul Europei a mecanismelor de protecţie a fiinţei umane a cunoscut o amploare deosebită în ultimul deceniu, prin adoptarea unor instrumente juridice care vizează diferite domenii ale drepturilor omului. Curtea de Justiţie a jucat un rol important în evoluţia preocupărilor din acest domeniu. Începând cu anul 1974, când a decis că apărarea drepturilor fundamentale reprezintă un principiu al dreptului comunitar, Curtea a recunoscut în practica sa numeroase drepturi fundamentale a le omului cu privire la demnitatea umană, egalitatea în drepturi, nediscriminarea, libertatea de asociere, libertatea religiei, protecţia vieţii private, secretul medical, dreptul de proprietate, libertatea profesională, libertatea comerţului şi a concuren ţei, respectarea vieţii familiale, dreptul la justiţie şi la o procedură echitabilă, inviolabilitatea domiciliului, libertatea de opinie şi altele. Poziţia Curţii în privinţa avizului consultativ privind aderarea comunităţii europene la CEDO a fost tranşantă în sensul că: nici o dispoziţie din tratatele constitutive nu conferă comunităţii europene posibilitatea de a edicta reguli în materia respectării drepturilor omului şi nici competenţa de a încheia convenţii internaţionale în acest domeniu. La sfârşitul anilor ’90, când s-a conturat ideea unei veritabile codificări şi crearea unui sistem propriu al Uniunii Europene pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului, alături de preocupările similare în domeniul cetăţeniei europene. Prima concretizare a acestor noi abordări este reprezentată de acţiunea Summit- ului european din anul 1999, la care s -au formulat câteva principii directoare pentru redactarea unui document prin care să se garanteze drepturile omului în cadrul Uniunii Europene – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Carta a fost adoptată de Parlamentul european, Consiliul european şi Comisie, la 9 decembrie 2000, la Nisa şi, pentru că astfel nu dobândesc forţă juridică, a fost încorporată în Proiectul de Constituţiei europenă . Proiectul Constituţiei, redactat de Convenţia europeană, a fost prezentat Consiliului European la Thesalonic, în iunie 2003, şi aprobat de şefii de state şi de guverne, la Roma, în decembrie 2004. Datorită respingerii prin referendum de către

aprobat de şefii de state şi de guverne, la Roma, în decembrie 2004. Datorită respingerii prin
aprobat de şefii de state şi de guverne, la Roma, în decembrie 2004. Datorită respingerii prin

ŞTEFAN ŢARCĂ

Franţa şi Olanda, Proiectul de Constituţie nu a intrat în vigoare. Prin urmare, şi Carta drepturilor fundamentale a rămas în stadiul de proiect. Menţionăm totuşi că reuniunea şefilor de state şi de guverne ale statelor membre ale UE din iunie 2007, destinată relansării dezbaterii pentru viitorul Uniunii, a luat decizia politică de a conferi Cartei drepturilor fundamentale forţă juridică ega lă cu a tratatelor fundamentale. Carta drepturilor fundamentale a UE porneşte de la generoasa idee că Uniunea Europeană plasează persoa na în centrul acţiunii sale instituind cetăţenia Uniunii şi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Uniunea contribuie astfel la apărarea şi dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversităţii culturale şi a tradiţiilor popoarelor Europe i, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor lor publice la nivel naţional, regional şi local.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa include toate ţările europene, SUA, Canada şi câteva state asiatice. Nu este deci o organizaţie strict europeană, dar colaborează îndeaproape cu Consiliul Europei în domeniul promovării drepturilor omului. Actul Final de la Helsinki din 1975 realizează o legătură interesantă între drepturile omului şi preocuparea pentru securitate. Acest document, care nu are valoare de tratat internaţional, conţine un catalog de drepturi ale omului şi garanţii corespunzătoare, dezvoltat de -a lungul timpului prin mai multe conferinţe interguvernamentale care au fost încheiate prin „documente finale”. Cele mai importante sunt Documentul final al Conferinţei de la Madrid (1983),cel al Conferinţei de la Viena (1989), al Conferinţei de la Copenhaga (1990), precum şi Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990), care a preluat principalele prevede ri ale documentului de la Copenhaga. Ceea ce diferenţiază catalogul OSCE al drepturilor omului de cel consacrat prin tratatele din acest domeniu este abordarea unor drepturi ale minorităţilor, a unor aspecte legate de preeminenţa dreptului, valorile democraţiei, alegeri libere etc.

dreptului, valorile democr aţiei, alegeri libere etc. 2.2.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului Acest
dreptului, valorile democr aţiei, alegeri libere etc. 2.2.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului Acest

2.2.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului

Acest sistem, creat în cadrul Organizaţiei Statelor Americane (OSA), se bazează pe Carta OSA, Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului şi Convenţia americană a drepturilor omului. Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului stabileşte 27 de drepturi civile, politice, economice, sociale şi culturale şi 10 îndatoriri ale omului, sugerând că drepturile exprimă libertatea individuală iar îndatoririle exprimă demnitatea acestei libertăţi. Convenţia americană a drepturilor omului este ratificată de 27 de state membre ale OSA. Convenţia garantează 20 de categorii de drepturi civile şi politice şi stabileşte angajamentele statelor părţi de a lua măsuri în domeniul economico-social, al educaţiei, ştiinţei şi culturii, în conformitate cu Carta. Ea a

ŞTEFAN ŢARCĂ

fost dezvăluită prin două protocoale adiţionale (unul referitor la drepturile economice, sociale şi culturale şi unul referitor la abolirea pedepsei cu moartea), dar care nu au intrat încă în vigoare. Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului este concretizat de Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului (cu sediul la Washington DC) şi a Curţii Interamericane a Drepturilor Omului (cu sediul la San Jose) şi a fost inspirat de modelul european).

2.2.3. Sistemul african al drepturilor omului şi popoarelor

2.2.3. Sistemul african al drepturilor omului şi popoarelor Acest sistem este bazat pe Carta africană a

Acest sistem este bazat pe Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată de Organizaţia Uniunii Africane (OUA) în anul 1981 şi intrată în vigoare la 21 octombrie 1986. În anul 2002, OUA a fost înlocuită cu Uniunea Africană, o nouă organizaţie panafricană care a preluat şi sarcinile din domeniul protecţiei drepturilor omului.Carta se deosebeşte de Convenţia europeană şi de cea americană prin faptul că nu proclamă numai drepturi, ci şi îndatoriri. De asemenea, codifică atât drepturi ale individului cât şi ale popoarelor, garantând drepturile civile şi politice şi protejând drepturile economice, sociale şi culturale. Prin Cartă s-a creat Comisia Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, în scopul promovării şi protecţiei drepturilor omului şi popoarelor în Africa. La 9 iunie 1998, s -a adoptat un Protocol la Cartă prin care s -a creat Curtea Africană a Drepturilor Omului şi ale Popoare lor. Acesta este un document extrem de important prin care statele membre îşi propun eliminarea discriminării împotriva femeilor.

propun eliminarea d iscriminării împotriva femeilor. 2.2.4. Drepturile omului în spaţiul islamic D repturile

2.2.4. Drepturile omului în spaţiul islamic

Drepturile omului în lumea musulmană reprezintă un subiect greu de abordat datorită particularităţilor juridice care diferenţiază această lume de ceea ce este bine cunoscut în spaţiul civilizaţiei occidentale. Din punct de vedere juridic, religia musulmană este implicată în toate aspectele vieţii adepţilor ei; statutul persoanei, familia, viaţa socială, culturală, instituţiile sunt supuse preceptelor cuprinse în izvoarele religioase proprii dreptului musulman. Marile deosebiri dintre dreptul musulman şi sistemele de drept de sorginte occidentală – romano-germanice şi common law – sisteme care domină concepţia, structura, tehnica şi chiar filosofia dreptului internaţional public fac destul de dificilă pătrunderea drepturilor omului aşa cum sunt consacrat în occident într- o lume în care, chiar dacă Islamul nu este religie de stat, comunită ţile religioase musulmane se raportează strict la legea musulmană, mai cu seamă în ceea ce priveşte statutul persoanei şi relaţiile de familie. Din momentul adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, o parte a ţărilor de relig ie islamică au manifestat interes pentru ceea ce avea să se

ŞTEFAN ŢARCĂ

nască sub egida ONU – un sistem cu vocaţie universală de protecţie a drepturilor omului. Mai mult, la sfârşitul deceniului şapte al secolului trecut, au apărut primele semne de conturare a unui sistem arab al drept urilor omului. Sunt exemple de state cu populaţie majoritar musulmană din Europa – Albania, Azerbaidjan şi Turcia – care sunt membre ale Consiliului Europei, şi care au ratificat Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, din anul 1950, şi recunosc competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În ultimele două decenii, dezbaterile pe tema drepturilor omului au căpătat noi nuanţări în spaţiul islamic şi, chiar dacă nu putem discuta astăzi de un sistem arab al drepturilor omului, de o Declaraţie a drepturilor omului în Islam şi chiar de o Cartă arabă a drepturilor omului. În 1994 Consiliul Ligii Statelor Arabe, adoptă Carta arabă a drepturilor omului, cu valoare de tratat internaţional.

drepturilor omului , cu valoare de tratat internaţional . 2.3. Îndatoriri fund amentale ale omului Atât

2.3. Îndatoriri fundamentale ale omului

Atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi instrumentele juridice adoptate ulterior şi pe baza acesteia conţin şi îndatoriri fundamentale ale

omului faţă de semenii săi şi faţă de colectivitate. Individul nu trebuie doar protejat contra abuzurilor de orice fel, mai ales din partea statului; el trebuie să aibă şi unele îndatoriri, pentru că nu poate trăi liber decât respectând libertatea celorlalţi. Primele interesate în consacrarea juridică a îndatoririlor omului, ale cetăţ eanului în special, sunt statele, prin chiar dreptul intern. În ultimii ani s-au înregistrat mai multe preocupări de a se adopta un instrument distinct care să consacre îndatoriri ale omului. Trei asemenea proiecte sunt mai interesante, atât prin mobilul lor cât şi prin noutatea abordărilor:

  

Declaraţia universală a îndatoririlor omului elaborată de grupul „Inter Action Council‖;

Declaraţia a îndatoririlor omului elaborată de Consiliul Internaţional al Îndatoririlor Omului din Trieste;

Declaraţia responsabilităţilor şi îndatoririlor omului adoptată la

Conferinţa „Etici globale pentru o lume umană‖, organizată sub auspiciile Fundaţiei Valencia Mileniul Trei şi UNESCO. Prevederi din aceste documente sunt formulate în termenii unui cod moral şi, din această pers pectivă, şi poate fi acceptat ca un impuls pozitiv în conştientizarea nevoii de acceptare deplină a demnităţii tuturor oamenilor, reprezentând astfel un câştig. De altfel, cei cărora le aparţine acest demers vizează chiar un codex etic minim, cu mesajul că „ciocnirea între civilizaţii prognozată de unii analişti nu poate fi îndepărtată doar prin potenţial militar şi economic, ci mai e nevoie şi de o armătură morală recunoscută de toţi membrii

umanităţii‖.

ŞTEFAN ŢARCĂ

Adunarea Generală a ONU nu priveşte îndatoririle omului ca pe un scop în sine, ci ca pe un instrument complementar drepturilor omului, al cărui rost este tocmai finalitatea întregii construcţii juridice internaţionale în domeniul drepturilor omului afirmarea şi dezvoltarea plenară a personalităţii fiinţei umane. Adoptarea unei declaraţii destinată numai îndatoririlor omului ar putea „oficializa‖ într-o măsură îngrijorătoare abuzurile la care este supusă încă fiinţa umană şi nu credem că acest tulburător început de mileniu este pregătit pentru un asemenea document.

3. Aspecte privind cetăţenia în dreptul internaţional

3. Aspecte privind cetăţenia în dreptul internaţional 3.1. Dreptul fundamental al omului la o cetăţenie

3.1. Dreptul fundamental al omului la o cetăţenie

Deseori, în dreptul internaţional public, se utilizează noţiunea de naţionalitate, respectiv naţional sau resortisant, pentru a desemna această situaţie juridică. Cetăţeanul este un membru al statului, considerat din punct de vedere al obligaţiilor şi drepturilor sale civile şi politice. În decizia Curţii Internaţionale de Justiţie, în cazul Nottebohm, dată în anul 19550, întâlnim o încercare de definire a cetăţeniei cu valoare doctrinară de drept internaţional, astfel „cetăţenia este legătură juridică între o persoană şi statul ei, pe baza unui fapt social de ataşare, de solidaritate efectivă de interese şi sentimente care presupun drepturi şi obligaţii reciproce” Cetăţenia, ca statut juridic, este de competenţa exclusivă a statului, care stabileşte prin legea sa internă modalităţile de dobândire, pierdere, drepturile şi obligaţiile cetăţeanului. De asemenea, statul este îndreptăţit să acorde protecţie propriilor cetăţeni atunci când aceştia se află în străinătate. Dreptul internaţional public priveşte cetăţenia doar din perspectiva raporturilor internaţionale sub incidenţa cărora ar fi persoana în cauză. Astfel, instrumentele juridice internaţionale actuale pornesc de la regula potrivit căreia fiecare om are dreptul la o cetăţenie, ca un drept fundamental al său, fără de care persoana ar fi lipsită de protecţia statului şi de exerciţiul unor drepturi şi libertăţi proprii numai cetăţeanului. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului consacră acest drept în termenii următori: „Orice om are dreptul la o cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a -şi schimba cetăţenia”. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat în anul 1966, stabileşte că orice om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea sa juridică şi că „orice copil are dreptul de a dobândi o cetăţenie ‖, nerecunoscând practic dreptul fundamental al omului la o cetăţenie, ca un prim eşec în acest domeniu. Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite stabileşte reguli potrivit cărora încheierea şi desfacerea căsătoriei între resortisanţi şi străini, sau schimbarea cetăţeniei soţului nu poate avea ipso facto asupra cetăţeniei soţiei,

şi străini, sau schimbarea cetăţeniei soţului nu poate avea ipso facto asupra cetăţeniei soţiei, 58

ŞTEFAN ŢARCĂ

dar nici dobândirea sau renunţarea la cetăţenie de către soţ nu poate împiedica soţia să-şi păstreze cetăţenia sa. Cetăţenia este obiect al reglementărilor internaţionale şi atunci când o persoană se află în străinătate, ori în s paţii care nu sunt supuse jurisdicţiei statelor, sau atunci când au loc transferuri de populaţii sau teritorii dintr -un stat în altul.

Dreptul internaţional public este interesat şi de situaţiile mai delicate care apar în legătură cu cetăţenia. Este vorba de împrejurările în care o persoană, fie are două sau mai multe cetăţenii (bipatridie sau pluricetăţenie), fie este lipsită de cetăţenie (apatridie). Ambele situaţii presupun un statut juridic al persoanei care duce la complicaţii în raporturile dintre st ate şi acea persoană, motiv pentru care în dreptul internaţional public s -au adoptat o serie de reglementări pentru evitarea acestora.