Sunteți pe pagina 1din 229

Arthur Hailey

Ultima şans ă

Final Diagnosis, 1959

UNU

La jum ă tatea unei dimineţi stră lucitoare de vară , via ţ a spitalului Trei Comitate clocotea precum curen ţii marini în jurul unei insule izolate. În afara spitalului, locuitorii oraşului Burlington, din Pennsylvania, transpirau în aerul dogorâtor. Erau patruzeci de grade la umbră şi umiditatea atingea şaptezeci şi opt la sută . În afara oraşului, în zona industrială , în jurul mastodon ţilor metalici, acolo unde nu era nici un strop de umbră, dac ă cineva s-ar fi deranjat să citească termometrul, ar fi constatat c ă temperatura era de-a dreptul sufocant ă. În spital, îns ă , era mai ră coare decât afară , deşi nu cu mult. Numai cei mai norocoşi dintre pacienţi şi cei mai influen ţi membri ai personalului îşi g ăseau refugiul în camerele dotate cu instala ţii de aer condiţionat. La parter, la secţ ia internă ri, nu era aer condiţ ionat şi Madge Reynolds desfă cu al cincisprezecelea şerveţel de hârtie cu care îşi tampon ă fa ţa transpirată , hotă rând c ă trebuie neapă rat s ă -şi împrosp ăteze deodorantul. La treizeci şi opt de ani, domnişoara Reynolds era asistenta şefă a secţ iei internă ri şi, în plus, o asiduă cititoare a reclamelor pentru produsele de igienă feminină . Îşi respecta cu sfin ţenie igiena trupului şi, în zilele fierbinţi ca aceasta, bă tea cu stoicism drumul între birou şi toalet ă. Mai întâi, gândi ea, trebuie să iau legă tura cu patru pacien ţi programa ţi pentru internare ast ăzi dup ă -amiaz ă . De câteva minute primise din sec ţii fişele de externare şi constatase că fuseseră trimişi acas ă dou ă zeci şi şase de pacienţi, în loc de dou ăzeci şi patru, cum se aşteptase ea. Adă ugând şi cele două decese din timpul nopţii, însemna c ă trebuia s ă anun ţe pentru internare patru persoane de pe lunga listă de aşteptare. Undeva, în Burlington, patru familii aşteptau acest telefon pline de speran ţă sau de team ă, iar în momentul în care îl vor primi, vor împacheta repede câteva obiecte de strictă necesitate şi îşi vor pune soarta în mâinile renumiţilor medici de la acest spital. Luând din pachet al şaisprezecelea şerveţ el de hârtie, domnişoara Reynolds deschise dosarul şi ridic ă receptorul telefonului de pe birou.

*

Mai norocoşi decât cei de la secţ ia internă ri erau cei care lucrau la tratamente cu pacienţii externi, secţ ie aflată tot la parterul spitalului, dar în cealaltă aripă a clă dirii. Ei, cel puţin, se bucurau de aerul

condiţionat, ca şi pacien ţii care stă teau cuminţi în sala de aşteptare. În cele şase cabinete de aici, specialiştii acordau asistenţă medicală gratuit ă pacien ţilor care nu-şi puteau permite, sau nu doreau, s ă plăteasc ă taxele fixate de Societatea Medicilor din oraş. Bătrânul Rudy Hermant, care la via ţa lui muncise din când în când, împins de la spate de familie, stă tea relaxat în fotoliu, în timp ce doctorul McEwan, specialist ORL, încerca să descopere cauza hipoacuziei evolutive de care suferea Rudy. De fapt, pe Rudy nu-l deranja prea mult faptul c ă nu aude, ci dimpotrivă , uneori, când i se cerea s ă facă lucruri pe care nu dorea s ă le facă , sau să lucreze mai repede, îi convenea de minune. Dar fiul lui mai mare hotă râse că bătrânul ar trebui s ă se trateze, şi de aceea se afla acum, aici. Doctorul McEwan pufni iritat când scoase otoscopul din urechea lui Rudy.

— Ne-ar fi la toţi mai uşor dacă ţ i-ai da silinţa s ă te mai speli din când în când, spuse el tă ios. Nu-i stă tea în fire doctorului McEwan s ă fie nervos. Totuşi, în

diminea ţa aceea, la micul dejun, soţia sa gă sise de cuviinţă s ă continue cearta despre cheltuielile casei, pe care o începuse cu o seară înainte. Aşa încât doctorul plecase furios de acas ă . Pentru ca totul s ă fie perfect, în timp ce scotea maşina din garaj, fă cuse o mişcare bruscă înapoi şi spărsese semnalizarea pe spate. De aceea, acum, era iritat. Rudy privi opac spre doctorul moroc ănos.

— Poftim? Ce a ţi spus?

— Am spus c ă nu ar strica

dar nu mai contează .

McEwan era în dilem ă , dac ă surzenia bă trânului putea fi cauzată

de senilitate, sau de o tumoare. Era un caz interesant, şi interesul profesional îl făcea s ă uite starea de nervozitate.

— Nu v-am auzit! repetă bă trânul. McEwan răspunse ridicând glasul:

— Am spus c ă nu mai conteaz ă !

În acel moment se bucură c ă Rudy nu-l auzise şi i se fă cu ruşine de ieşirea lui necontrolată .

*

În sec ţia de medicină generală , doctorul Toynbee, masivul medic internist, îşi aprinse o alt ă ţigară de la cea veche şi studie pacientul din fa ţa sa. În timp ce cumpă nea în gând boala pacientului, se simţ i puţ in balonat şi hot ă rî s ă renun ţe la mâncarea chinezească mă car pentru o s ă pt ă mân ă sau dou ă ; oricum, cu dou ă dineuri planificate s ă ptă mână aceasta şi cina rezervată la Clubul Gurmanzilor pentru marţ ea viitoare, suferin ţa provocat ă de renun ţare nu mai era chiar aşa de mare.

Hot ă rând în sfârşit diagnosticul, îşi fix ă ochii asupra pacientului şi spuse cu severitate:

— Sunte ţi supraponderal şi va trebui s ă ţine ţi regim. Ar fi bine s ă renun ţa ţi şi la fumat.

*

La câ ţiva metri de careul specialiştilor, domnişoara Mildred, secretara şefă a spitalului, transpira abundent şi traversa gră bită

culoarul aglomerat. Ignorând toate senza ţiile neplăcute, grăbi pasul dup ă o siluet ă care tocmai dispărea după un colţ.

— Doctore Pearson! Doctore Pearson!

Când femeia reuşi să -l ajungă din urm ă, bătrânul medic patolog se opri. Mut ă trabucul în celălalt colţ al gurii şi spuse iritat:

— Ce este? Ce s-a întâmplat?

Mărunta domnişoară Mildred, domnişoar ă b ătrân ă la cincizeci şi doi de ani, abia atingând un metru cincizeci cu tot cu tocuri, tres ări

speriată . Dar hârtiile oficiale, registrele, fişele de observa ţie şi dosarele erau via ţa ei. Îşi adună tot curajul.

— Trebuie s ă semna ţi protocolul autopsiilor, domnule doctor. Comisia pentru s ă nă tate ne cere copiile.

— Altă dată . Acum mă gră besc. Joe Pearson era supărat şi avea un ton imperios. Domnişoara Mildred insistă eroic.

— Vă rog, domnule doctor. Nu dureaz ă decât o secund ă. De trei zile încerc să vă găsesc.

Pearson morm ăi nemulţumit, lu ă pixul pe care i-l oferi domnişoara Mildred, se apropie de o mas ă şi mâzgă li semn ătura pe documente.

— Nici m ă car nu ştiu ce semnez. Ce-i asta?

— Cazul Howden, domnule doctor.

— Am atât de multe cazuri, continuă Pearson supă rat. Nu mi-l

amintesc. Domnişoara Mildred i-l aminti răbd ătoare:

— Este muncitorul care a că zut de pe schelă şi a murit. Dacă vă

amintiţi, patronii au spus c ă omul trebuie s ă fi avut un atac de cord,

altfel nu ar fi c ă zut, pentru că mă surile lor de siguranţă sunt bune.

— Mda! morm ă i Pearson.

În timp ce el se pregă tea s ă semneze hârtiile, domnişoara Mildred

continua s ă povesteasc ă . Îi plă cea s ă termine dac ă începea ceva, îi plăcea ca totul s ă fie limpede.

— Totuşi, autopsia a ară tat că inima omului era s ăn ătoas ă, şi nu suferea de nici o altă boală ce i-ar fi putut provoca prăbuşirea.

— Ştiu toate astea, i-o tă ie doctorul Pearson, scurt.

— Scuza ţi-m ă , domnule doctor. Am crezut c ă

— A fost un accident. Compania va trebui s ă acorde o pensie

Pearson o opri cu un gest, mut ă trabucul în celălalt colţ al gurii şi mai mâzgă li o semnă tură şifonând foaia. Are mai mult ou pe cravată decât de obicei, observă în gând domnişoara Mildred, apoi se întreb ă de câte zile nu s-a piept ănat oare. Înfăţişarea lui Joe Pearson era motiv de glume şi de scandal la spitalul Trei Comitate. De când îi murise soţ ia, cu zece ani în urmă , tră ise sin- gur şi hainele i se ponosiseră treptat. Acum, la şaizeci şi şase de ani, ară ta mai degrabă ca un vagabond, decât ca medic şef al unei secţ ii importante din spital. Sub halatul alb de laborator, domnişoara Mildred v ă zu vesta de lână destră mată , ars ă probabil cu acid. Pantalonii gri,

murdari şi şifona ţi, c ădeau neglijent peste pantofii murdari şi scâlcia ţi. Joe Pearson semnă şi ultima hârtie, apoi se ră sti aproape s ă lbatic la micuţa domnişoară Mildred:

— Şi acum s ă fac şi eu o munc ă utilă , nu?

Trabucul care atârna neglijent în colţul gurii se scutura pe halatul alb şi pe linoleumul lustruit. Pearson se afla la acest spital de mult

timp, de aceea îşi permitea lucruri care nu ar fi fost niciodată permise unui tân ăr. Din acelaşi motiv ignora cu bun ă ştiin ţă cartoanele cu „Fumatul interzis" de pe culoarele spitalului.

— Mulţumesc, domnule doctor. Mul ţumesc foarte mult.

Doctorul salut ă scurt şi porni spre lifturi pentru a coborî la sec ţia sa. Dar ambele lifturi erau ocupate. Cu o exclama ţ ie de nemulţ umire, doctorul începu s ă coboare scara care ducea la secţia lui.

*

La sec ţia chirurgie, ce se afla la etajul trei, atmosfera era mult mai relaxată . Aici temperatura şi umiditatea erau atent controlate, iar personalul, asistente şi chirurgi, îmbrăca ţi doar cu halatele bine apretate, se bucurau de mai mult confort. Unii dintre chirurgi terminaseră opera ţiile programate pentru diminea ţă şi stă teau la o

cafea înainte de a intra pentru alte opera ţ ii. Asistentele aduceau în cele dou ă saloane de reanimare pacienţ ii opera ţ i, afla ţ i încă sub anestezie. Aici urmau să ră mână sub observa ţie până când se simţ eau destul de bine ca să se întoarcă în saloanele lor. Sorbind din cafea, Lucy Grainger, chirurg ortoped, argumenta de ce cumpă rase un Volkswagen cu o zi înainte.

— Iartă -m ă, Lucy, o tachină doctorul Bartlett, cred că am trecut

peste ea azi diminea ţă când am parcat maşina.

— Nu-i nimic, Gil, ră spunse ea. Ai nevoie de exerciţiu ca să- ţi poţi

manevra monstrul din Detroit. Gil Bartlett, chirurg şi el, avea un Cadillac crem, care era întotdeauna bine lustruit. De fapt, maşina reflecta tră s ă tura caracteristic ă a stă pânului, unul dintre cei mai eleganţ i medici ai spitalului. Bartlett era singurul din spital care avea barbă , gen Van Dyke, mereu tuns ă şi bine îngrijită . Când Bartlett vorbea, barba se

scutura ritmic, iar Lucy o privea fascinată . Kent O'Donnell travers ă camera şi li se ală tură . O'Donnell era şeful

sec ţiei chirurgie şi Preşedinte al Consiliului de conducere al spitalului. Bartlett îl salută , bucuros c ă îl vede.

— Kent, te-am c ă utat. Să ptă mâna viitoare am programat pentru

asistente un curs despre tonsilectomie la adulţi. Ai vreun diapozitiv cu c ă ile respiratorii şi pneumonia? O'Donnell rev ă zu în minte filmele color din colecţ ia sa. Ştia la ce se referă Bartlett — era unul din efectele secundare mai puţ in cunoscute dup ă operarea amigdalelor la adulţi. Ca toţi chirurgii,

O'Donnell ştia foarte bine c ă oricât ar fi fost de atent un medic, uneori putea sc ă pa din forceps o buc ăţic ă de amigdală care era absorbit ă de plămân, unde se forma un abces. Acum îşi amintea c ă are câteva imagini ale traseului trahee-plămân, arătând exact această situa ţie. Le fă cuse în timpul unei autopsii.

— Cred c ă am, îi spuse lui Bartlett. Le caut diseară .

— Dac ă nu ai o fotografie a traheii, adu-i una a rectului, interveni Lucy Grainger. Tot nu ştie diferen ţa. Un hohot de râs umplu careul medicilor. O'Donnell zâmbi şi el. El şi Lucy erau vechi prieteni; de fapt se întreba uneori dacă în alte

condiţii, dac ă ar fi avut mai mult timp, legă tura lor nu ar fi putut deveni mai serioas ă. O îndrăgea pe Lucy din multe motive, dar cel mai mult o îndrăgea pentru faptul c ă era bă rbă toas ă şi ţinea piept lumii masculine în care tră ia. Şi totuşi, nu-şi pierdea feminitatea. Halatul bine apretat, în care pă rea lipsită de forme, aproape anonimă , ascundea de fapt o siluetă suplă , bine fă cută , de obicei îmbră cată în costume clasice, dar elegante. Gândurile bărbatului au fost întrerupte de o asistent ă care i s-a adresat discret.

— Domnule doctor O'Donnell, familia pacientului dumneavoastră aşteaptă afară .

— Spune-le c ă vin imediat.

Plec ă în vestiar şi se îmbră că în hainele de stradă . Pentru astă zi avusese o singură opera ţie programată . O terminase şi acum se adres ă membrilor familiei care aşteptau îngrijora ţi, asigurându-i c ă opera ţia a fost reuşită şi pacientul se simte bine. Mai trebuia să treacă doar pe la administratorul spitalului.

*

La etajul de deasupra sec ţiei chirurgie, în rezerva num ă rul 48, George Andrew Dunton nu mai sim ţea nici c ă ldura, nici răceala. Se afla la cincisprezece secunde de moarte. În timp ce doctorul MacMahon lua pulsul pacientului, aşteptând ca inima s ă se oprească din moment în moment, sora Penfield regla aparatul de aer condi ţionat pe „maxim" pentru c ă prezenţa familiei fă ces aerul de nerespirat. Era o familie

bun ă, gândi asistenta soţia, fiul mai mare şi fetiţ a mai mică . Soţ ia plângea încet, fetiţa era tă cută , dar lacrimi mari îi bră zdau obrajii, bă - iatul stă tea cu spatele la ele, dar îi tremurau umerii. Sper s ă plângă şi pentru mine cineva când voi muri, gândi Elaine Penfield. Este cea mai mare dovadă de dragoste. Doctorul MacMahon lă s ă mâna pacientului şi privi spre membrii familiei. Cuvintele nu-şi aveau rostul. Metodic, sora Penfield notă ora decesului — 10,52 am.

*

În celelalte secţ ii ale spitalului, mai ales în zona rezervelor plă tite de pacienţii boga ţi, acesta era momentul cel mai liniştit al zilei. Se terminase de administrat medica ţia de diminea ţă, medicii terminaseră vizita şi până la ora prânzului totul era liniştit. Câteva asistente coborâseră la cofetă rie la o cafea; celelalte îşi completau fişele de observa ţii. „Se plânge de dureri abdominale", scrise pe foaia de observa ţie a unei paciente sora Wilding. Trebuia să mai adauge câteva cuvinte, dar se opri. Pentru a doua oară în diminea ţa aceea, asistenta Wilding, cu pă rul alb şi, la cei cincizeci şi şase de ani ai să i, cea mai bă trână din personalul spitalului, scoase din buzunarul uniformei scrisoarea pe care o citise deja de două ori până acum. Din foaia împă turită alunecă şi c ă zu pe duşumea fotografia unui tân ăr locotenent de marin ă îmbrăţişând o fată dră guţă . Bă trâna ridic ă poza şi o privi îndelung, apoi reciti scrisoarea. „Dragă mamă , o s ă fii surprins ă , dar am întâlnit aici, la San Francisco, o fată , cu care m-am c ăs ă torit ieri. Ştiu că vei fi foarte dezam ă git ă , pentru c ă mi-ai spus de multe ori c ă vrei să fii prezentă la "

nunta mea, dar sunt sigur c ă vei înţelege când îţ i voi povesti Sora Wilding ridic ă ochii de pe scrisoare şi se lă s ă în voia gândurilor, amintindu-şi de bă iatul pe care-l v ă zuse atât de puţin în ultima vreme. După divorţ avusese grijă de Adam pân ă la colegiu; apoi se mutase la şcoală la Annapolis, se vă zuseră în câteva weekend-uri şi, dup ă aceea, bă iatul plecase la Şcoala de marină . Acum era bă rbat şi aparţinea altei femei. Astă zi trebuia neapărat s ă le trimită o telegramă , s ă îi asigure c ă îi iubeşte şi să le ureze fericire. Cu ani în urmă spusese c ă imediat ce Adam va fi în stare s ă se întreţ ină singur ea îşi va pă ră si munca, dar nu o fă cuse, şi acum, când se apropia pensionarea, sim ţea c ă va fi foarte singură. Puse fotografia şi scrisoarea înapoi în buzunarul uniformei, lu ă stiloul şi continu ă s ă scrie pe fişa de observa ţie: „sen- za ţie uşoară de vom ă şi diaree. A fost anunţat doctorul Reubens". La etajul al patrulea, la secţ ia obstretică , practic în nici un moment al zilei nu era linişte. Copiii, gândi doctorul Charles Dornberger, mâzgălind câteva foi de observa ţie, au obiceiul obositor de a veni pe lume toţi odat ă . Uneori, treceau ore, zile chiar şi în sec ţie era linişte, copiii se n ăşteau ordonat, unul dup ă altul. Apoi, deodată , parc ă era iadul pe pământ, aşteptau cu zecile să vină pe lume toţ i odată . Acum

era unul din acele momente. Pacienta lui, o negres ă plinu ţă, mereu veselă , era pe punctul de a naşte al zecelea copil. Pentru că venise la spital în ultimul moment fusese dus ă direct la sala de urgenţe. În timp ce scria, Dornberger auzea discu ţia dintre ea şi internul care o adusese în secţie. Aşa cum era normal în cazurile de urgen ţă, internul rugase politicos pacien ţii din lift s ă coboare şi o transportase numai pe negres ă. — Ce oameni dră gu ţi! Să plece ei din lift numai pentru mine, spunea femeia. Pă i eu nu m-am sim ţit aşa de importantă niciodată pân ă acum. În acel moment Dornberger îi auzi pe intern spunându-i pacientei s ă se relaxeze. Ră spunsul femeii veni instantaneu:

— Să m ă relaxez, mă i bă iete? Pă i, eu sunt relaxată . Eu mă relaxez întotdeauna când fac un copil. Este singura perioad ă din via ţa mea când nu spăl vase şi rufe şi nu fac mâncare. Of, of, abia aştept s ă ajung aici. Pentru mine-i ca o vacanţă . Se opri un moment din cauza durerii. Murmură printre din ţi: Am nou ă copii şi ă sta e al zecelea. Cel mare este de vârsta ta. Ştii ce, să mă aştepţ i şi la anu' pe vremea asta. Îţ i spun eu, m ă întorc. Dornberger o auzi chicotind, apoi femeia t ăcu pentru c ă era preluat ă de asistente şi dus ă în sala de naşteri. Doctorul, foarte apretat, foarte dezinfectat şi foarte transpirat din cauza c ă ldurii, îşi urm ă pacienta.

*

În buc ăt ăria spitalului, unde c ăldura nu era o problem ă pentru c ă oamenii care lucrau aici erau obişnuiţi cu ea, Hilda Straughan, asistenta care se ocupa de dieta pacienţ ilor, muşcă dintr-o plăcint ă cu struguri şi d ădu din cap aprobator spre buc ătarul şef. Caloriile se vor ară ta cu siguran ţă peste o să ptă mână , pe cântarul din baie, dar ea îşi liniştea conştiinţa scuzându-se c ă era de datoria ei să guste pe cât se poate din toate reţetele spitalului. Pe urm ă; era cam târziu pentru doamna Straughan s ă -şi fac ă probleme în privinţa caloriilor şi a greut ăţii. Rezultatul acumulat al multelor degustă ri anterioare era un trup de vreo sută de kilograme, cu doi sâni imenşi, ca stâncile gemene ale Gibraltarului, renumiţi în tot spitalul şi care, când mergea, îi dă deau înfăţişarea unui portavion maiestuos, precedat de două nave mai mici de escortă . Dar, pe cât era de îndră gostită de mâncare, doamna Straughan era îndrăgostit ă şi de munca ei. Privi în jurul să u şi îşi admiră cu satisfac ţie imperiul: oalele stră lucitoare de inox, toate ustensilele de buc ăt ărie, fără pată , şorţurile albe şi apretate ale bucă tarilor. Inima i se umplu de c ă ldură la vederea acestora. La buc ă t ă rie, în perioada aceasta a zilei era foarte mult de lucru.

Prânzul era cea mai dificilă mas ă a zilei, pentru că în afară de pacienţ i trebuiau să fie hră niţi şi doctorii şi asistentele şi tot personalul care lucra în spital. Peste dou ăzeci de minute vor începe s ă fie duse tă vile cu mâncare în rezerve şi camerele de gardă , activitate care nu se va termina mai devreme de două ore. După aceea, în timp ce ajutoarele vor spă la vasele, bucă tarii se vor ocupa de masa de seară . Gândul la farfurii o fă cu pe doamna Straughan s ă se încrunte şi s ă se îndrepte mecanic spre locul din buc ăt ă rie unde erau instalate cele dou ă maşini automate de spă lat vase. Era locul cel mai puţ in stră lucitor din regatul ei şi mai puţin modern decât alte sectoare, şi se gândi c ă va fi mai fericită când şi acest sector va fi modernizat ca restul buc ăt ăriei. În ţelegea c ă nu se putea face totul deodată şi recunoştea cu onestitate că de doi ani de când de ţinea această funcţie la spital, obligase administra ţia s ă facă multe cheltuieli. Totuşi, în timp ce se îndrepta s ă controleze sala de mese se hotă rî s ă discute din nou cu administratorul despre cele doua maşini de sp ălat vase ce trebuiau s ă fie cumpă rate.

***

Şefa secţiei de nutriţie nu era singura persoană din spital ale că rei gânduri se concentrau în mod preponderent asupra mânc ării. La sec ţia radiologie de la etajul al doilea, un pacient extern, domnul James Bladwick, vicepreşedinte al uneia dintre cele trei mari companii care se ocupau cu vânzarea de automobile în Burlington, era, după cum spunea singur, „flămând ca un lup". Avea şi motive. La recomandarea medicului, James Bladwick nu mâncase de ieri, iar acum se afla în cabinet, pregătit pentru o analiz ă gastric ă. Analiza radiologic ă urma să confirme sau s ă infirme ulcerul duodenal de care era suspectat. James Bladwick spera s ă nu fie confirmat. De fapt, dorea cu disperare ca nici ulcerul şi nici altă boală s ă nu fie confirmate, pentru că se afla după o perioadă de trei ani de sacrificii, în care dăduse dovadă de mai multă voinţă ca niciodată , trei ani după care, în sfârşit, afacerile începuseră s ă meargă , iar pentru asta primea bani. Sigur, era îngrijorat. Cum s ă nu fi fost îngrijorat, când în fiecare lun ă trebuia respectat un grafic de vânză ri? Nu era posibil să aibă ulcer, trebuia să fie altceva, ceva uşor, care se putea vindeca imediat. Era vicepreşedinte al companiei doar de şase să ptă mâni şi ştia bine că men ţinerea în această func ţie depindea de capacitatea continu ă de a produce. Iar pentru asta, trebuia s ă fie să n ătos şi apt pentru munc ă. Nici un certificat medical nu putea compensa scă derea vânz ă rilor. James Bladwick amânase multă vreme acest moment. De vreo dou ă luni devenise conştient de durerea permanentă din stomac. O vreme încercase să se mintă că nu era nimic neobişnuit, în cele din urm ă îns ă, trebuise să apeleze la medic. Spera totuşi că nu va dura

prea mult. Afacerea cu Fowler, pentru şase camionete era grozavă şi trebuia finalizată imediat. Dumnezeule, cât îi era de foame! Pentru doctorul Ralph Bell, bă trânul radiolog, „Ding-Dong" cum era numit de personalul spitalului, era doar o analiz ă de rutină . Îşi permise un joc în gând şi hotă rî c ă în cazul acesta răspunsul trebuia s ă fie „da". Pacientul era genul predispus la ulcer. Îl privise pe bă rbatul

din fa ţa sa, îl studiase prin lentilele groase şi realizase că era tipul de om alarmist; uite, şi acum se fră mânta. Îl aşeză pe Bladwick în faţ a aparatului şi îi întinse paharul cu bariu.

— Când îţi spun eu, îl bei tot. Îşi pregă ti aparatul, apoi comandă :

Acum! Urm ări traseul bariului prin esofag, apoi prin stomac, spre duoden. Scoase în evidenţă de lichidul opac, organele erau delimitate limpede, şi din când în când Bell apă sa pe un buton pentru a înregistra rezultatele pe film. Se apropie de pacient şi-i mas ă abdomenul pentru a împră ştia bariul. Atunci v ă zu o urm ă pe duoden. Ulcer, limpede, fără

nici o urm ă de îndoială. Câştigase pariul pe care-l fă cuse cu sine însuşi.

— Asta este tot, domnule Bladwick, mulţumesc.

— Ei bine, doctore, care este verdictul? Mai tră iesc?

— Vei supravie ţui.

Toţi doreau să ştie ce vedea el pe ecran. Oglind ă, oglinjoară,

cine- i cel mai să nă tos dintre noi toţi? Nu era treaba lui să le spună .

— Medicul dumneavoastră curant va primi filmele mâine. Cred că

va vorbi el cu dumneavoastră . „Ghinion, prietene, gândi doctorul. Sper să - ţi plac ă regimul cu lapte şi ouă fierte." La dou ă sute de metri de clă direa centrală a spitalului, într-o

clă dire veche, ce fusese odată fabric ă de mobilă , iar acum servea de adă post pentru asistentele care nu aveau unde locui, eleva asistentă Vivian Loburton se chinuia cu un fermoar care refuza să se închidă .

— Luate-ar naiba! se ră sti ea la fermoar cu o expresie mult

îndrăgit ă de tat ă l să u, om care-şi agonisise averea confortabilă din tă ierea copacilor şi care nu vedea nici un motiv de a folosi în pă dure un limbaj şi acas ă cu totul altul. La nou ăsprezece ani, Vivian era combina ţia izbitoare între robuste ţea tată lui s ă u şi delicate ţea înnă scută a mamei sale, pe care via ţa din Oregon nu o influen ţase niciodată . Acum, în cea de-a patra lun ă de şcoală , Vivian descoperise unele tră s ă turi ale pă rinţilor s ă i în propriile sale reac ţii fa ţă de spital şi munca de aici. Era şi speriată şi fascinată , şi în acelaşi timp era dezgustată . Contactul nemijlocit cu boala era întotdeauna un şoc pentru noii sosiţi. Chiar dac ă ştiai acest lucru, nu îţi servea la nimic, când stomacul ţi se întorcea pe dos şi aveai nevoie de multă voinţă pentru a nu fugi din acest loc. După asemenea momente Vivian simţea nevoia s ă schimbe atmosfera, s ă se dezinfecteze; în mare mă sură îşi gă sise antidotul în muzic ă, dragostea ei dintotdeauna. Surprinz ător pentru m ă rimea lui,

oraşul Burlington avea o excelent ă orchestră simfonic ă şi, după ce descoperise acest lucru, Vivian devenise o ferventă admiratoare a ei.

Balsamul muzicii o ajuta s ă -şi pă streze echilibrul. I-a pă rut rău când s-a terminat stagiunea, şi în ultima vreme sim ţise nevoia s ă pună altceva în locul muzicii. Totuşi, acum nu avea timp pentru asemenea gânduri, pauza dintre orele de diminea ţă şi raportul de gardă era scurtă . Şi fermoarul

ă sta!

Trase mai tare de el şi reuşi s ă-l închidă. Uşurat ă, ieşi în fugă pe

ă. Dumnezeule, ce cald e! Din cauza efortului era transpirată toată .

*

Aşa era în diminea ţa aceea, ca în fiecare diminea ţă . La Neurologie, Psihiatrie, Pediatrie, Dermatologie, Ortopedie, Oftalmologie, Ginecologie, Urologie, în s ălile de opera ţie, în pavilioanele cu plată , în toate departamentele, la toate cele cinci etaje şi la subsolul spitalului Trei Comitate, forfota oamenilor şi medicilor creştea şi descreştea, întocmai ca fluxul şi refluxul mă rii. Era ora unsprezece, în ziua de cincisprezece iulie.

DOI

La dou ă blocuri depărtare de spitalul Trei Comitate, ceasul din turnul bisericii Redeemer bă tea ora, în timp ce Kent O'Donnell pleca de la Chirurgie spre Administra ţie. Bătaia clopotului, ca întotdeauna fals ă , inunda spitalul prin ferestrele deschise. O'Donnell îşi verific ă ceasul de mân ă cu un gest mecanic. Trecu pe lângă un grup de interni care îl salutară respectuos. La etajul al doilea O'Donnell se opri şi fă cu loc unei asistente care împingea un scaun cu rotile. În scaun era o fetiţă de zece ani cu un ochi bandajat. O femeie, evident mama copilului, se agita protector în jurul ei. Asistenta, că reia îi zâmbi, îl recunoscu şi ră spunse la salut. Împlinise patruzeci de ani dar era încă admirat de femei. Avea o statură masiv ă care îl fă cuse renumit şi în tinere ţe — înalt, drept, lat în umeri, cu bra ţe musculoase. În ciuda acestei siluete impună toare O'Donnell se mişca agil, iar tenisul şi schiul îl ajutaseră s ă-şi pă streze robuste ţea. Nu fusese niciodată frumos în sensul propriu al cuvântului, dar avea un chip cu trăs ături neregulate (nasul s ă u înc ă mai purta urma unei înc ăierări de la fotbal) pe care femeile îl gă seau atră gă tor. Numai părul îi trăda vârsta; nu cu mult timp în urm ă fusese negru ca pana corbului, acum îns ă înc ărun ţea cu iu ţeală . Se auzi strigat de cineva, din spate se opri şi îl vă zu pe Bill Rufus, un medic chirurg.

— Ce mai faci Bill?

Îi plă cea Rufus. Era conştiincios, devotat şi un bun chirurg, cu mult ă experien ţă . Pacienţii aveau încredere în el pentru că şi el emana încredere atunci când le vorbea. Era respectat de personalul auxiliar

pentru c ă se purta frumos, îi trata ca pe nişte egali, tră s ă tură pe care nu o aveau întotdeauna ceilalţi chirurgi. Singura lui ciud ăţenie, dac ă i se putea spune aşa, era obiceiul de a purta cravate îngrozitoare. O'Donnell se cutremură când v ă zu noua achiziţie a colegului să u, o cravat ă mov cu pic ăţele galbene ca lă mâia peste care era un desen cu cercuri turcoaz şi zigzaguri verzi. Bill Rufus îşi consuma mult timp c ăutându-şi cravatele. Unul dintre medicii psihiatri sugerase, recent, c ă aceste cravate reprezentau "craterul de puroi de pe suprafa ţa conservatoare a omului". Dar Rufus râsese doar, încântat la culme de glumă . Dar astă zi pă rea tulburat.

— Kent, vreau să stă m de vorbă .

— Mergem la mine în birou? O'Donnell era curios. Rufus nu era

genul de om care s ă se agite dacă nu era vorba de o problem ă important ă.

— Nu, putem vorbi şi aici. Este vorba despre rapoartele chirurgicale care vin de la Patologie.

Se apropiară de o fereastră pentru a evita aglomera ţia de pe culoar. „Mi-a fost team ă de asta, gândi O'Donnell".

— La ce te gândeşti, Bill? îl întrebă pe Rufus.

— Dureaz ă prea mult. Mult prea mult.

O'Donnell cunoştea foarte bine problema. Ca şi alţi chirurgi, Rufus opera foarte des pacienţi cu tumori. După ce se scotea, tumoarea era trimis ă la laboratorul patologic al doctorului Joseph Pearson. Patologul fă cea dou ă analize de ţesut. Prima, într-un mic laborator de lângă sala de opera ţie. În timp ce pacientul era sub anestezie, el examina ţesutul la microscop. Procedura putea duce doar la dou ă verdicte: ,,malign", ceea ce însemna prezenţa cancerului şi necesitatea unei intervenţ ii chirurgicale pe pacient, sau „benign", ceea ce însemna c ă totul va fi

bine imediat ce va fi extirpată tumoarea. Dacă era vorba de o tumoare malign ă, opera ţia se fă cea imediat. Pe de altă parte, verdictul benign, venit de la patolog, era pentru chirurg semnalul c ă trebuie s ă-şi termine munca şi să -şi trimită pacientul la recuperare.

— La sala de opera ţii nu sunt întârzieri, nu? O'Donnell nu auzise c ă

ar fi, dar trebuia să se convingă .

— Nu, ră spunse Rufus. Ai fi primit plângeri dac ă ar fi fost. Dar este

vorba despre raportul complet al analizei de ţesut, acesta dureaz ă prea mult.

— În ţeleg. O'Donnell încerca s ă câştige timp ca s ă-şi limpezească

gândurile. Mintea lui trecea febril în revistă toate procedurile. După ce se îndepă rta ţesutul orice tumoare era trimis ă la laboratorul patologic, unde tehnicienii preparau mai multe lame cu mai multă atenţ ie şi lucrând în condiţii mai bune. Mai târziu, patologul le studia şi dădea

concluzia finală. Uneori, o tumoare care pă rea benign ă la prima analiz ă se dovedea malignă la examinarea mai atentă , şi nim ă nui nu i se pă rea

normal c ă patologul îşi schimba părerea. În aceste situa ţ ii se fă cea din nou opera ţia chirurgical ă. Evident îns ă, era foarte important ca al doilea raport al patologului s ă fie prompt. O'Donnell în ţelesese imediat c ă acesta era miezul problemei care îl fră mânta pe Rufus.

— Dac ă s-ar fi întâmplat doar o dată , continuă Rufus, mu m-aş

plânge acum. Ştiu c ă Patologia este aglomerată şi nu încerc să -i fac necazuri lui Joe Pearson. Dar s-a întâmplat de mai multe ori, Kent. Se întâmplă mereu.

— Fii mai concret, Bill, îl întrerupe O'Donnell. Era foarte convins c ă Rufus avea dovezi care să -i sprijine argumentele.

— Bine. Să pt ămâna trecută am avut o pacientă , doamna Mason,

cu tumoare la sân. Am extirpat tumoarea şi la prima analiză Joe Pearson a spus benign. După aceea, totuşi, pe raportul final a scris

malign. Rufus ridic ă din umeri. Nu reclam acest lucru, nu le poţi găsi pe toate de prima dată .

— Dar? Acum c ă ştia despre ce este vorba, O'Donnell dorea să termine discu ţia.

— Lui Pearson i-au trebuit opt zile să facă raportul final. Când l-am primit, pacienta era externată .

— În ţeleg.

Nu era bine. „Nu este bine deloc, gândi O'Donnell".

— Nu este uşor, continu ă Rufus calm, s ă chemi o femeie înapoi şi

s ă -i spui c ă ai greşit, c ă la urma urmei are cancer şi trebuie s ă o operezi din nou. Nu, nu era uşor şi O'Donnell ştia prea bine asta. Înainte de a veni la Trei Comitate trecuse şi el prin asemenea situa ţii. Spera să nu mai treac ă niciodată .

— Bill, las ă -m ă te rog s ă rezolv în felul meu această problem ă,

vrei? Lui O'Donnell îi părea bine c ă cel care-i ridicase problema era Rufus. Alţi chirurgi ar fi putut îngreuna situa ţia.

— Bineîn ţeles, atâta timp cât vei face ceva concret. Rufus avea

dreptate s ă fie vehement. Ştii, acesta nu este un caz izolat. Din

întâmplare este unul grav. Din nou O'Donnell îşi d ădu seama c ă acest fapt era adevă rat.

Problema cu Rufus era îns ă c ă acesta nu-şi dă dea seama de urm ă rile acestei situa ţii.

— Voi vorbi cu Joe Pearson ast ăzi dup ă -amiaz ă . După conferinţa

privind mortalitatea chirurgicală . Vii şi tu?

— Vin şi eu.

— Bine, Bill, ne vedem atunci. Îţi mulţumesc c ă m-ai informat. Îţi

promit c ă voi rezolva problema. Voi rezolva, reflectă O'Donnell îndep ărtându-se. Ce anume? Încă se mai gândea la asta când ajunse în aripa administrativă şi deschise uşa biroului lui Harry Tomaselli.

La început nu-l v ă zu pe Tomaselli, apoi administratorul îl strig ă:

— Aici, Kent. În capă tul îndepă rtat al camerei, Tomaselli stă tea

aplecat deasupra unei mese la care-şi petrecea cea mai mare parte din

timpul de lucru. Studia nişte schiţe. O'Donnell travers ă camera şi le privi.

— Visezi cu ochii deschişi, Harry? Arăt ă spre una din schiţe: Ştii ce, sunt sigur c ă poţi s ă faci o seră acolo, în aripa estică . Tomaselli zâmbi.

— De acord, cu condiţia ca tu să convingi consiliul c ă este

necesară . Îşi scoase ochelarii fă ră rame şi începu să -i şteargă mecanic. Uite-l, este aici, Noul Ierusalim. O'Donnell studie profilul spitalului Trei Comitate aşa cum ară ta în planul de extindere şi renovare. Noua clă dire includea o aripă nou ă şi locuin ţe noi pentru asistente.

— Nout ăţi?

Administratorul îşi puse la loc ochelarii pe nas.

— Astă zi am vorbit din nou cu Orden.

Orden Brown, preşedintele celei de-a doua mari oţelă rii din

Burlington era preşedintele consiliului de administra ţie al spitalului.

— Şi?

— El este convins că putem conta pe jumă tate de milion de dolari

pân ă în ianuarie. Asta înseamnă că putem începe funda ţia în martie.

— Şi cealaltă jumă tate de milion? Să ptă mâna trecută Orden mi-a spus c ă o va strânge pân ă în decembrie. Atunci O'Donnell îl considerase cam naiv pe preşedinte, prea optimist.

— Ştiu, spuse Tomaselli. Dar mi-a spus s ă -ţi comunic c ă s-a

răzgândit. Ieri s-a întâlnit din nou cu primarul. Sunt convinşi c ă pot

obţine a doua jum ătate de milion pân ă în vara viitoare şi că pot încheia campania până în toamnă .

— Asta este o veste bună . O'Donnell hotă rî s ă -şi alunge temerile. Dac ă Orden Brown spusese asta, însemna că se va ţine de cuvânt.

— Oh, apropo, continu ă Tomaselli cu un gest studiat. Orden şi

primarul au întâlnire cu guvernatorul miercurea viitoare. Se pare că pân ă la urm ă vom obţine suplimentul din partea statului.

— Şi altceva? O'Donnell se ră sti ironic la administrator.

— Credeam c ă o s ă fii încântat.

Mai mult decât încântat, reflectă O'Donnell. Într-un fel ai putea spune c ă este primul pas spre realizarea unui vis. Era un vis care îşi avea originea din primele zile de când sosise la Trei Comitate, acum trei ani şi jum ă tate. Ciudat, cât de repede te obişnuieşti cu un loc, gândi O'Donnell. Dac ă i-ar fi spus cineva când se afla la Facultatea de medicin ă din Harvard, sau mai târziu, când era chirurg şef la Columbia Presbyterian, c ă va sfârşi prin a ajunge într-un spital prăpădit ca acesta, ar fi refuzat ideea, plin de dispreţ . Chiar şi când fusese la Londra pentru a-şi perfec ţiona experienţa în chirugie, fusese convins c ă se va ală tura personalului unora dintre cele mai mari clinici, Johns

Hopkins sau Massachusetts General. Cu pregătirea pe care o avea, ar fi putut alege. Dar înainte de a se hotă rî, Orden Brown venise la New York şi-l convinsese să viziteze spitalul din Burlington. Ceea ce a vă zut l-a îngrozit. Spitalul era aproape demolat, organizarea lipsea cu des ăvârşire, standardele medicale, cu câteva excepţii, erau la pă mânt. Şefii de la sec ţiile de chirurgie şi medicin ă internă ţinuseră de posturi ani de zile. O'Donnell sim ţise c ă obiectivul lor în via ţă fusese de a pă stra un status quo prietenos. Administratorul, omul cheie în legă tura dintre consiliul de conducere şi personalul medical, era un incompetent. Programul internilor era inexistent. Nu existau fonduri pentru cercetare. Condiţiile în care tră iau asistentele şi condiţiile de munc ă erau aproape medievale. Orden Brown îi ară tase totul, nu-i ascunsese nimic. Apoi, merseseră împreună acas ă la preşedintele consiliului. O'Donnell acceptase s ă rămân ă la cin ă, dar dup ă aceea dorise s ă prind ă primul avion spre New York. Dezgustat, nu mai vroia s ă vadă niciodată oraşul Burlington şi spitalul Trei Comitate. La cină , care fusese servită în linişte, într-o sufragerie ce ară ta plăcut, i s-a spus istoria. Nu era ceva nou. Spitalul Trei Comitate, altă dată modern şi bine apreciat, că zuse pradă delă s ă rii şi neglijenţei. Preşedintele consiliului fusese un industriaş b ătrân, care de cele mai multe ori pasa responsabilit ăţ ile lui unei alte persoane şi venea la spital numai pentru a face fa ţă unor obliga ţii sociale deosebite. Lipsa de autoritate provocase decă derea. Şefii de secţ ii ţ ineau cu dinţ ii de posturi şi erau refractari la orice schimbă ri. Tinerii fuseseră la început revolta ţi, apoi se sim ţiseră frustra ţi, apoi se mutaseră în alte pă rţ i. În cele din urm ă , reputa ţia spitalului devenise atât de proastă încât nici un tân ăr cu studii superioare nu îşi mai dorea s ă se alăture acestui personal. Din această cauz ă , fuseseră primiţi alţ ii, cu calificare mai slabă . Aceasta era situa ţ ia când venise O'Donnell în vizită . Singura schimbare fusese numirea lui Orden Brown în func ţia de preşedinte. Bă trânul industriaş care ocupase aceast ă func ţie, murise cu trei luni în urm ă. Un grup de cet ăţeni influen ţ i îl convinseseră pe Brown să accepte. Alegerea sa nu fusese unanim ă . O parte din vechea gardă a conducerii spitalului dorea scaunul pentru unul din ei, ce fusese mult timp membru al consiliului de administra ţie, pe nume Eustace Swayne. Dar Brown fusese ales de majoritate şi acum încerca s ă -i convingă pe membrii consiliului s ă accepte ideea moderniz ării spitalului. Era o luptă aproape inutilă . Elementele conservatoare din consiliu se aliaseră cu o parte dintre medici şi îl desemnaseră pe Eustace Swayne drept purt ă torul lor de cuvânt. Rezistau tuturor schimbărilor. Brown trebuia s ă fie foarte diplomat şi foarte precaut. Îşi dorea să obţină autoritatea de a spori numă rul membrilor din consiliul de conducere, pentru a coopta alţi membri mai activi. Dar, pentru moment, pă rerile nu erau unanime şi, temporar, planul fusese

amânat. Dac ă el ar fi vrut, îi explicase Orden Brown, le-ar fi putut forţa mâna ca s ă -şi impun ă punctul de vedere. Ar fi putut, dac ă ar fi dorit,

s ă -şi foloseasc ă influenţa ca să -i determine pe unii membri mai inactivi din consiliu s ă se retragă , dar asta ar fi însemnat lips ă de prevedere, pentru c ă cea mai mare parte dintre ei erau oameni boga ţi, iar spitalul avea nevoie de moştenirile pe care aceştia i le lă sau de obicei prin testament. Dacă îi dă dea afară acum, unii dintre ei puteau foarte bine s ă -şi modifice testamentul şi s ă scoată spitalul din el. Eustace Swayne, care era proprietarul unei reţ ele de magazine, dăduse de în ţeles c ă lucrurile se puteau petrece astfel. De aceea avea nevoie de foarte mult tact şi diploma ţie. Fă cuse ceva progrese totuşi, şi un pas înainte fusese că obţinuse majoritatea pentru a numi un nou şef la chirurgie. De aceea dorise să -l întâlnească neapărat pe O'Donnell.

— M ă tem că nu este de mine, spusese O'Donnell după cină , clă tinând din cap.

— Poate că nu, dar aş dori să mă asculţ i până la capă t.

Era conving ător acest bă trân industriaş, urmaş al unei familii bogate, care-şi alesese singur drumul în via ţă şi, din muncitor la oţelă rie, ajunsese în birourile conducerii, urmând s ă obţin ă, poate, scaunul de preşedinte. Îi şi simţea pe oameni, din anii când lucrase

um ăr la um ă r cu muncitorii din oţelă rie. Poate că de aceea acceptase povara de a scoate spitalul din mocirlă . Dintr-un motiv pe care nici el nu şi-l putea explica, în scurtul timp pe care-l petrecuseră împreun ă, O'Donnell sim ţise dă ruirea b ătrânului.

— Dac ă vii aici, i-a spus lui O'Donnell la sfârşitul mesei, nu-ţi pot

promite nimic. Mi-ar place să- ţi pot spune c ă vei avea mână liberă , dar mai degrabă cred c ă va trebui s ă lupţi pentru fiecare lucru pe care îl doreşti. Vei întâlni opoziţie, resentimente şi piedici în orice vei face. Vor fi situa ţii în care nu te voi putea ajuta şi momente pe care va trebui s ă le depă şeşti singur. După un moment de tă cere Brown adă ugase şoptit: Cred că singurul lucru bun pe care îl poţi spune despre aceast ă situa ţie, din punctul t ău de vedere, este că ea reprezintă cea mai mare confruntare din via ţa unui b ărbat. Acestea fuseseră ultimele cuvinte pe care le spusese în seara aceea despre spital, Orden Brown. După aceea vorbiseră despre cu totul alte lucruri: despre Europa, despre alegeri, despre agravarea

na ţionalismului în Orientul Mijlociu. Brown c ăl ătorise mult şi era un om bine informat. Mai târziu, îl condusese pe O'Donnell la aeroport.

— Mi-a fă cut plă cere că te-am întâlnit, i-a spus Orden,

strângându-i mâna. După aceea, O'Donnell se îmbarcase cu gândul sincer de a-şi şterge din minte experienţ a tră ită la Burlington. În timpul zborului încercase s ă citeasc ă o revistă . Era un articol care-l interesa, despre campionatul de tenis, dar nu re ţinea cuvintele.

Se tot gândea la spitalul Trei Comitate, la ceea ce vă zuse acolo şi la ceea ce trebuia fă cut acolo. Apoi, brusc, pentru prima dat ă, începuse

s ă -şi analizeze propriile concepte despre medicin ă. „Ce înseamn ă toate astea?" se întrebase atunci. „Ce vreau eu pentru mine? Ce fel de realizare îmi doresc? Ce am de oferit? Ce voi lăsa în urma mea, la sfârşit?" Nu era că să torit; probabil c ă n-o va face niciodată . Avusese aventuri, dar nimic serios. Unde ducea acest drum, început la Harvard,

Presbyterian Bart

ducea la Burlington şi la Trei Comitate. Hotă rârea fusese fermă şi irevocabilă . Când a aterizat pe La Guardia, i-a trimis o telegramă lui Orden Brown. Dou ă cuvinte: „Am acceptat". Acum, privind planurile clădirii pe care administratorul o numea în glum ă „Noul Ierusalim", O'Donnell se gândi la cei trei ani şi jum ă tate de când era aici. Orden Brown avusese dreptate când îi spuse că nu-i va fi uşor. Toate obstacolele pe care i le-a prezis, existaseră . Totuşi, treptat, ce fusese mai greu se rezolvase. După sosirea lui O'Donnell, fostul chirurg şef s-a retras în tă cere. O'Donnell şi-a atras de partea sa chirurgii care doreau ridicarea nivelului activităţii profesionale. Au stabilit între ei un regulament foarte sever şi au format o comisie puternic ă pentru a impune respectarea lui. Comisia pentru analizarea ţesuturilor, aproape de- funct ă, a fost reactivată . Sarcina ei era de a ajuta la evitarea greşelilor chirurgicale. Chirurgii mai pu ţin competenţi fuseseră avertiza ţ i politicos, dar ferm, s ă lucreze în limitele competenţ ei lor. Câtorva cârpaci, dintre cei care abia erau în stare să facă opera ţ ii de apendice, nişte incompeten ţi, li se dă duse şansa de a alege între a pleca singuri şi a fi da ţi afară în mod oficial. Întrucât pentru unii aceasta ar fi însemnat pierderea mijloacelor de existenţă , majoritatea aleseseră s ă plece fă ră scandal. Printre ei fusese şi un chirurg care extirpase un rinichi unui pacient, fă ră să se asigure dac ă pacientul nu mai fusese supus unei astfel de opera ţii. Greşeala fatală fusese observată la autopsie. Îndepărtarea acestui chirurg de la spital se fă cuse uşor. A altora îns ă , decursese mult mai dificil. Fuseseră şi certuri, la comisia disciplinară , şi doi dintre foştii chirurgi intentaseră proces spitalului. O'Donnell ştia c ă va fi o dispută urâtă , în public, şi ura publicitatea ce avea s ă se facă . În ciuda acestor probleme, O'Donnell şi cei care îl sus ţineau îşi realizaseră planurile şi umpluseră golurile cu oameni califica ţi, ce fuseseră convinşi cu mare greutate să accepte spitalul din Burlington. Între timp, se schimbase şi şeful Comisiei de disciplină medicală , în locul c ăruia fusese numit doctorul Chandler, specialist în medicin ă intern ă. Deşi fă cuse parte din echipa veche de conducere, luase adesea atitudine împotriva ei. Nu era întotdeauna de acord cu O'Donnell, dar era unul dintre oamenii care nu acceptau compromisuri când era vorba de activitatea profesională . În cei trei ani şi jum ătate se schimbaseră şi metodele de

?

Şi, deodată , ştiuse ră spunsul, ştiuse c ă destinul îl

administrare a spitalului. La câteva luni după sosire, O'Donnell îi povestise lui Orden Brown despre un tân ăr administrator, unul dintre cei mai buni pe care-i cunoscuse. Preşedintele luase avionul şi după dou ă zile se întorsese cu un contract semnat. După încă o lună , bătrânul administrator fusese pensionat şi Harry Tomaselli instalat în locul său. Acum, latura administrativ ă reflecta în întregime eficienţa metodic ă a lui Tomaselli. Cu un an în urm ă O'Donnell fusese ales preşedinte al corpului medical. De atunci, el, Tomaselli şi doctorul Chandler lă rgiseră considerabil programul de preg ătire pentru interni şi num ărul asistentelor. Mai aveau înc ă multe de fă cut, O'Donnell ştia că erau abia la începutul unui program îndelungat, care se baza pe trei componente:

serviciul medical, instruirea, cercetarea. El avea acum patruzeci şi doi de ani şi peste câteva luni urma s ă împlinească patruzeci şi trei. Se îndoia c ă în cei câ ţiva ani de activitate care îi mai ră mâneau va reuşi s ă termine ceea ce-şi planificase. Dar începutul era bun; mă car atâta mulţumire avea, şi mai ştia că hotă rârea luată în avion acum trei ani şi jum ătate fusese corectă . Mai existau puncte slabe, sigur, era foarte conştient de asta. Era normal. Nici un plan de o asemenea anvergură nu se putea rezolva uşor, sau repede. Unii medici bătrâni se opuneau schimbă rilor şi aveau o puternic ă influen ţă asupra membrilor mai b ătrâni ai consiliului de conducere, în frunte cu Eustace Swayne, mai încă păţ ânat ca niciodată . Poate c ă era un lucru bun, reflectă O'Donnell şi poate că exista un adev ă r uneori în afirma ţia „tinerii fac prea multe schimbă ri, prea repede". Dar, din pricina acestui grup şi a influen ţei pe care o avea, trebuia destul de des s ă -şi tempereze planurile, să fie prudent. El, O'Donnell, accepta faptul în sine, dar avea greutăţi în a tempera cei mai tineri dintre colegii s ă i. Printr-o asemenea situa ţie trecea acum, după discuţia cu Bill Rufus. Sec ţia Patologie din spitalul Trei Comitate era încă plină de prejudec ăţile vechiului sistem de conducere. Doctorul Joseph Pearson, care conducea sec ţia ca pe un domeniu personal, era în spital de treizeci şi doi de ani. Era intim cu cei mai mulţ i dintre membrii con- siliului de conducere, era prieten apropiat şi juca des şah cu Eustace Swayne. Mai mult decât atât, Joe Pearson nu era un incompetent; dosarul lui era perfect. În tinere ţe fusese recunoscut ca unul dintre cei mai activi cercetă tori în domeniu şi fusese numit preşedinte al Asocia ţiei medicilor patologi. Adev ă rata problem ă consta în faptul c ă munca la sec ţia Patologie devenise prea complexă pentru a fi dirijată de un singur om. O'Donnell intuia c ă unele laboratoare din sec ţie trebuiau modernizate. Dar, era necesar, ca la toate schimbă rile, s ă se mai gândeasc ă. Trebuia luat ă în considerare strângerea de fonduri pentru extinderea spitalului. Dac ă se iscau discuţii între O'Donnell şi Joe Pearson, cum va

afecta influen ţa lui Pearson asupra lui Eustace Swayne strângerea de fonduri pentru reconstruc ţia spitalului? Dona ţia pe care urma s-o fac ă Swayne era probabil substan ţială , deci pierderea ei era de luat în seam ă . La fel de serioas ă era influenţa lui Swayne asupra unora dintre

locuitorii oraşului; într-un fel sau altul, bă trânul avea puterea de a le realiza, sau distruge planurile. Cu o asemenea miz ă în joc, O'Donnell spera că problema secţiei Patologie putea fi lă sată o vreme în suspans. Totuşi, trebuia s ă facă ceva în legă tură cu plângerea lui Bill Rufus, şi repede. Ridic ă privirea de pe proiecte şi îi spuse administratorului:

— Harry, cred c ă s-ar putea s ă intră m în ră zboi cu Joe Pearson.

TREI

În contrast cu c ăldura şi activitatea febrilă de la etajele superioare

ale spitalului, în subsolul îmbră cat în faianţă albă era linişte şi ră coare. Liniştea fusese tulburat ă de mica procesiune care venea pe culoar — sora Penfield şi o ordonan ţă care împingea o mas ă cu rotile. De câte ori fă cuse oare acest drum? se întreabă sora Penfield privind trupul acoperit de pe mas ă. Probabil c ă de vreo cincizeci de ori în ultimii unsprezece ani. Poate de mai multe ori, pentru că unor asemenea situa ţii nu le re ţii exact num ărul; acest ultim drum între salon şi morga spitalului, graniţa dintre via ţă şi moarte.

O lege nescris ă era respectată cu sfinţenie; acest ultim drum al

pacientului care murise era trasat cu discre ţie, erau alese coridoarele nepopulate, liftul de marfă pentru a coborî la subsol aşa încât cei vii să

nu fie zguduiţi sau deprima ţi de spectrul morţii ce li se înfăţişa atât de aproape. Era ultima sarcină pe care trebuia s ă o îndeplinească sora Penfield, pentru c ă, deşi în aceste cazuri medicina eşuase, fostul pacient nu era tratat cu dispre ţ; grija, ultimele servicii care i se acordau, erau semne c ă se depăşea graniţ a dintre via ţă şi moarte. Ultimul semn de respect. Coridorul alb se bifurca. Dinspre dreapta se auzea un zumzet de motor. Acolo era departamentul mecanic al spitalului — centrala termic ă , sistemul de apă caldă , generatoarele electrice. În direcţ ia opus ă era o plăcu ţă pe care scria: „SEC Ţ IA PATOLOGIE. MORG Ă ".

În timp ce Weidman, ordonan ţa, îndrept ă m ăsu ţa cu rotile spre

stânga, portarul lu ă o atitudine respectuoas ă, încercând s ă ascundă sticla de Coca-Cola cu care îşi trecuse timpul. Se şterse la gură cu dosul mânecii, după care întrebă :

— Nu a reuşit s ă tră iasc ă , nu?

Remarca îi era adresată lui Weidman; era un fel de glumă , un joc pe care îl jucaseră de multe ori. Ordonan ţa nu era la primul drum în subsol.

— I-au tras clapa, Jack.

Portarul d ădu din cap şi mai luă o gură din sticla de Cola. Ce scurt este timpul între via ţă şi sala de autopsie, gândi sora Penfield. Cu mai pu ţin de o oră în urm ă, trupul de sub cearşaf era George Andrew Dunton trăind, în vârst ă de cincizeci şi trei de ani, inginer. Îşi amintea detaliile din fişa pacientului, pe care o avea în dosarul de sub bra ţ. Familia lui se purtase la fel de frumos şi înainte de a muri şi după

ce murise, uniţi, distruşi emoţional, dar fără reac ţii isterice. Pentru doctorul MacMahon fusese mai uşor să le ceară permisiunea de autopsie.

— Doamnă Dunton, începuse el blând, ştiu c ă vă este greu să vă

gândiţi la asta acum, dar trebuie să vă rog ceva. Vă rog s ă-mi da ţi permisiunea de autopsie pentru soţul dumneavoastră. Continuase cu frazele de rutină — cum încearc ă spitalul s ă men ţin ă standardele medicale pentru binele tuturor, cum se poate

verifica diagnosticul medicului şi câte se pot înv ăţa, cât bine le pot face altor familii cercetând o anumită boală . Nimic din toate acestea nu se poate realiza fă ră permisiunea Fiul lui Dunton l-a întrerupt cu blânde ţe:

— În ţelegem. Dacă veţi completa actele, mama le va semna.

Şi aşa a ajuns sora Penfield să completeze formalităţile de autopsiere, aşa ajunsese George Andrew Dunton, de cincizeci şi trei de ani, mort, la dispoziţia patologului. Uşile să lii de autopsie se dă dură la perete. George Rinne, administratorul sec ţiei, urm ă ri cu privirea masa cu

rotile care intra în sală . Privi apoi spre masa de autopsie. Stră lucea de curăţenie. Weidman îl salută cu una din glumele de rutină .

— Am un pacient pentru tine.

Politicos, de parc ă nu auzise aceste cuvinte de sute de ori, Rinne îi zâmbi şi-i fă cu semn s ă se apropie de mas ă .

— Du-l acolo.

Weidman împinse masa cu rotile iar Rinne luă cearşaful care acoperea trupul neînsufle ţit al lui George Andrew Dunton. Îl împachet ă

şi i-l întinse lui Weidman — fă cea parte din inventar. Folosind cearşaful de dedesubt, cei doi bărba ţi rostogolir ă cadavrul pe masa de autopsie. George Rinne icni când ridic ă corpul.

— A fost un om solid, s-a îngrăşat pân ă în ultima secundă a vie ţii. Weidman zâmbi.

— Îmbătrâneşti, George. Parc ă v ă d c ă îţi vine şi ţie rândul. Rinne clă tin ă din cap.

— O să fiu aici s ă te aşez pe tine pe masa asta.

Scena se desfăşura fă ră grabă . O jucaseră de multe ori. Poate că , în timp, cei doi acceptaseră jocul glumelor macabre din instinctul de a crea o barieră între ei şi atmosfera morţ ii în care tră iau zilnic. De fapt totul era acum o formalitate. Se obişnuiseră cu moartea şi nu mai

sim ţeau team ă sau tulburare în fa ţa ei.

În celă lalt capă t al s ă lii de autopsie era patologul practicant,

doctorul McNeil. Se îmbră case în halatul alb, apretat impecabil, şi acum ră sfoia dosarul cazului primit de la sora Penfield, deplin conştient de apropierea şi c ă ldura femeii. Îi simţea halatul apretat, parfumul dis-

cret, şuviţa de pă r alunecată de sub bonetă ; i-ar fi plă cut s ă o mângâie. F ă cu un efort s ă se concentreze asupra hârtiilor.

— Se pare c ă totul e în ordine.

Să încerce oare cu sora Penfield? Trecuseră deja şase s ă ptă mâni, şi la vârsta de două zeci şi şapte de ani şase să ptă mâni de celibat erau greu de suportat. Sora Penfield era atră gă toare, avea probabil treizeci şi doi de ani, destul de tân ără pentru a fi interesantă , destul de bă trână pentru a mai fi inocentă . Era inteligentă , prietenoas ă şi ară ta şi bine. Încerc ă s ă vadă dincolo de uniforma albă ; pe că ldura asta probabil c ă nu avea prea multe dedesubt. Roger McNeil calculă . Probabil c ă va trebui s ă o invite la mas ă de câteva ori. Da, e clar; asta ar însemna ceva bani, şi luna asta nu i-ar ajunge. Pă streaz ă-te pentru mine, Penfield. Ai s ă mai vii pe aici; vor mai muri pacienţ i, şi tu îi vei aduce aici.

— Mulţumesc, doctore. Femeia îi zâmbi şi se întoarse să plece. Da, cu ea se putea aranja, era convins de asta. Îi strigă :

Poţi s ă mai aduci! Avem nevoie de practică .

O

glum ă prăfuit ă în încercarea de a te apă ra în fa ţa morţii. Elaine

Penfield ieşi. Sarcina ei fusese îndeplinită , tradiţia fusese onorată ,

legea nescris ă fusese respectată . Datoria ei era acum s ă se întoarcă la cei bolnavi, dar vii. Şi totuşi avea sentimentul că doctorul McNeil îi sugerase ceva. Dar mai avea ocazii ca să afle.

În timp ce George Rinne strecura o bucată de lemn sub gâtul

cadavrului, McNeil aranja instrumentele necesare pentru autopsie.

Cu ţite, freze, un fieră stră u pentru oase

un om conştiincios, dar nici un instrument nu era steril aşa cum trebuia

s ă fie în s ă lile de opera ţie. Aici nu- ţi făceai griji de infec ţii pentru pacientul de pe mas ă , aici numai patologii trebuiau s ă fie atenţi cu propria lor persoan ă. George Rinne îl privi întreb ător pe McNeil care îi ghici gândul.

— Poţi s ă suni la asistente, George. Spune-le c ă elevele asistente pot coborî, şi anun ţă-l pe doctorul Pearson c ă suntem gata.

toate foarte curate. Rinne era

— Da doctore.

Rinne ieşi ascult ător. McNeil ca patolog practicant, avea autoritate, chiar dacă salariul pe care-l primea era puţin mai mare decât al portarului. Nu va trece mult şi distanţ a dintre ei se va mă ri. Cu trei ani şi jum ă tate de practică în spate mai avea acum doar şase luni pân ă va putea ocupa un post permanent de patolog. Atunci se va putea gândi la o slujbă plă tită cu două zeci de mii de dolari pe an, pentru c ă din fericire, cererea de medici patologi era foarte mare, iar specialişti erau puţini. Atunci nu-şi va mai face griji în privinţ a banilor,

îşi va putea permite să -i fac ă avansuri asistentei Penfield, sau altora. Roger McNeil zâmbi încântat, deşi nu tră dă nimic în exterior. Oamenii care avuseseră de-a face cu McNeil îl credeau un dur, şi era uneori, îl credeau lipsit de sim ţul umorului, dar nu era. De fapt, cu bărba ţii el nu se împrietenea uşor, în schimb femeile îl gă seau atră - gător, lucru pe care-l descoperise devreme şi-l folosise în avantajul s ă u. Când era stagiar, colegii lui erau uimiţi. McNeil, mohorâtul, moroc ănosul, avea un succes nebun printre elevele asistente, reuşind acolo unde unii dintre ei nu aveau succes, adic ă în pat. Uşa să lii de autopsie se deschise şi Mike Seddons îşi fă cu apariţia, ca de obicei, plin de vervă . Seddons era chirurg practicant, temporar trimis la patologie. Întotdeauna aducea cu el bun ă dispozi ţie. Avea părul roşu, mereu ciufulit, şi nu putuse fi niciodat ă disciplinat de un pieptene. Chipul deschis şi copilă resc era întotdeauna luminat de un

zâmbet plă cut. McNeil îl considera pe Seddons un m ă sc ă rici, deşi, spre lauda lui, tână rul se adaptase la patologie mult mai repede decât alţ i chirurgi. Seddons privi cadavrul de pe mas ă.

— Aha, iar avem treabă !

McNeil îi arăt ă dosarul de pe mas ă şi Seddons îl deschise.

— De ce a murit? apoi citind în dosar comentă : stop cardiac, hm?

— Aşa scrie acolo, spuse McNeil.

— Te ocupi tu de el? Practicantul clă tină din cap.

— Vine Pearson.

Seddons îl privi ciudat.

— Marele boss în persoană? Ce are atât de deosebit cazul acesta?

— Nimic deosebit. McNeil prinse formularul de autopsie într-un

dosar. Vor asista elevele asistente. Cred că vrea să le impresioneze.

— Spectacol la comandă! râse Seddons. Trebuie s ă v ăd şi eu.

— În cazul ăsta, poţi s ă şi faci ceva. McNeil îi întinse formularele. Completeaz ă -le, vrei?

— Sigur c ă da.

Seddons începu s ă noteze informa ţiile despre starea cadavrului. În timp ce scria comenta ca pentru sine.

— O cicatrice curată de la opera ţia de apendicită . Aluniţă pe bra ţul

stâng. Scuz ă -m ă , bă trâne, spuse şi ră suci mâna. Uşor rigor mortis. Ridicând o pleoapă , notă pe hârtie „pupila de 0,3 cm în diametru". Încerc ă s ă deschidă gura în ţepenită . Ia să vedem puţin din ţii! De pe culoar se auziră zgomote de paşi. Uşa s ă lii se deschise şi o asistentă pe care McNeil o recunoscu intră însoţ ită de câteva eleve asistente.

— Bun ă diminea ţa, doctore McNeil.

— Buna diminea ţa. Intra ţi.

Erau şase eleve, şi pe măsură ce intrau în sală aruncau priviri neliniştite spre cadavrul de pe mas ă . Mike Seddons zâmbi ironic.

— Gră biţi-v ă , fetelor. Dacă vreţ i locuri în fa ţă , pute ţi alege.

Seddons cercet ă admirativ grupul de fete. Erau câteva noi, pe

care nu le mai vă zuse, inclusiv bruneta. O mai privi o dată . Da, chiar dac ă erau ascunse de uniforma spartan ă de elevă , formele acesteia aveau ceva deosebit. Cu gesturi voit neglijente, travers ă sala de au- topsie şi se aşeză lângă fata pe care tocmai o remarcase. Îi zâmbi larg şi-i spuse cu blânde ţe:

— Nu-mi amintesc s ă te fi vă zut.

— Sunt aici de când au venit şi celelalte. Îl privi cu un amestec de

naivitate şi curiozitate, apoi adă ugă ironic: Mi s-a spus c ă doctorii nu iau în seamă elevele asistente din anul întâi.

— Pă i, este o regulă generală , dar uneori facem excepţii. Depinde de eleve, desigur. Apropo, eu sunt Mike Seddons.

— Eu sunt Vivian Loburton.

Fata începu să râdă , dar se opri brusc când vă zu privirea severă a

asistentei şefe. Lui Vivian îi plă cea tână rul doctor roşcat, dar pă rea necuviincios s ă glumeşti în această atmosferă . La urma urmei, omul de pe mas ă era mort. Murise de puţin timp, aşa i se spusese, de aceea grupul lor fusese chemat să priveasc ă autopsia. „Autopsia". Cuvântul o aduse la realitate. Se întrebă cum va reacţ iona, că ci deja era neliniştită . Ca asistentă bă nuia că se va obişnui cu moartea, dar acum totul i se pă rea nou şi înspăimânt ător. Se auziră paşi pe coridor. Seddons îi întinse mâna şi îi şopti la ureche:

— Mai vorbim, cât de curând.

Uşa se deschise şi elevele îi fă cură loc, cu respect, doctorului Joseph Pearson. Bă trânul le salută scurt, apoi, fă ră s ă aştepte răspunsul la salut se îndrept ă spre un dulap, dezbrăc ă halatul alb şi îmbrăc ă halatul pentru autopsie. Fă cu un gest spre Seddons, care se

grăbi să -i încheie şireturile la spate. Apoi, ca o echipa bine antrenată , cei doi se îndreptară spre chiuvetă , unde Seddons îi pudră mâinile şi apoi îl ajută s ă îmbrace mă nuşile de cauciuc. Au fă cut totul în tă cere. Când terminară , Pearson îşi scoase ţigara din gură şi morm ă i un „Mulţumesc" indiferent. Se apropie de masa de autopsie şi lu ă fişele întinse de McNeil. Pân ă în acest moment Pearson nu aruncase nici o privire spre cadavrul de pe mas ă . Privind spectacolul, Seddons avu impresia că bă trânul se comport ă ca un dirijor în fa ţa unei orchestre simfonice. Lipseau doar aplauzele. După ce se familiariză cu istoria cazului, Pearson cercetă cadavrul, comparând constat ările personale cu notele din fişe. Apoi lă s ă ţigara şi se întoarse spre eleve:

— Cred c ă aceasta este prima autopsie la care asista ţ i.

Fetele murmurară în cor:

— Da, domnule.

— Atunci să v ă explic. Eu sunt doctorul Pearson, patologul acestui

spital. Domnii de lângă mine sunt doctorul McNeil, patolog practicant şi

doctorul Seddons, chirurg practicant în anul al treilea spre Seddons: Am dreptate?

Se întoarse

— Da, doctore Pearson. Pearson continu ă:

— în

anul al treilea de specialitate şi care ne face onoarea să

lucreze temporar la Patologie. Doctorul Seddons va termina în curând perioada de specializare după care va practica chirurgia pe oameni nevinova ţi. Dou ă fete chicotiră , celelalte zâmbiră . Seddons zâmbea deschis, gusta glumele. Pearson nu pierdea niciodată ocazia să -i în ţepe pe chirurgi şi probabil avea motive. În patruzeci de ani de patologie

bătrânul v ăzuse probabil mulţi nechema ţi. Acum îl privi pe McNeil. Acesta era încruntat. Nu este de acord, gândi Seddons.

— Patologul este medicul pe oare pacientul nu îl vede. Şi totuşi,

munca lui are o influen ţa enorm ă asupra s ăn ăt ăţii pacientului. Începe spectacolul, gândi Seddons şi cuvintele lui Pearson demonstrară c ă avea dreptate.

— Patologia face testele de sânge ale pacientului, îi studiază

excrementele, îi depistează bolile, hotă ră şte dacă are o tumoare

malign ă sau benignă . Patologia îl sfă tuieşte pe medicul pacientului şi ajută acolo unde medicina generală nu poate pă trunde. Pearson se opri şi privi semnificativ spre trupul lui George Andrew Dunton. Patologul este omul care pune diagnosticul final. Pearson se opri din nou. Ce actor superb este bă trinul, gândi Seddons. Cât ă naturale ţe!

— Vă atrag atenţia, continuă Pearson, asupra acelor cuvinte scrise pe peretele să lilor de autopsie.

Ochii fetelor urm ă riră degetul doctorului. Mortul vivos docent. Pearson citi maxima în latină apoi o traduse:

— Cei morţi îi înva ţă pe cei vii. Aşa se va întâmpla şi acum.

Bărbatul acesta, aparent — sublinie cuvântul aparent — a murit de tromboz ă coronarian ă. Prin autopsie vom descoperi dac ă este adev ă rat. Seddons, care ştia ce se va întâmpla mai departe, se apropie de mas ă. Era un actor m ă runt în aceast ă scen ă dar nu dorea să o piard ă. Pearson împrăştie în jurul s ău un nor de fum dup ă care îi întinse ţigara lui Seddons. Studie instrumentele de pe mas ă şi alese un cuţit. Calcul