Sunteți pe pagina 1din 403

Cuprins

1. Procesul modelării ................................................................................................. 3

2. Clase de modele ..................................................................................................... 10

3. Modelarea în teoria şi practica finanţelor ..................................................... 18

4. Modelarea referinţelor consumatorului .......................................................... 59

5. Modelul de optim al consumatorului ................................................................. 78

6. Funcţia de producţie ............................................................................................ 105

7. Reţeta de fabricaţie şi preţul factorilor de producţie ............................... 125

8. Obiectivele gestiunii economico-financiare a firmei ................................... 134

9. Echilibrul pieţei perfecte ................................................................................... 155

10. Componentele financiar-monetare în modelele de creştere economică 174

11. Politici finaciare (bugetare) în modelul simplificat al lui Keynes ............. 203

12. Politici financiar-monetare în modelul IS – LM ........................................... 252

13. Politici financiar-monetare în modelul ofertă globală-cerere globală ... 324

14. Dezvoltări ale uno funcţii macroeconomice în analiza financiară

modernă .............................................................................................................. 361

Bibliografie ................................................................................................................. 400


CAPITOLUL 1

PROCESUL MODELĂRII

Cercetarea ştiinţifică a evoluat în timp şi se derulează faptic


de la observare, la descriere formală, la identificarea
caracteristicilor măsurabile şi măsurarea lor, la determinarea unor
corelaţii cantitative şi formularea unor noi adevăruri de fond.
Analiza cantitativă poate furniza informaţii asupra stabilităţii
caracteristicilor obiectului studiat, în sensul:
• aprofundării cunoaşterii în limitele de stabilitate şi sesizarea,
eventual, a unor aspecte noi;
• studierii limitelor de stabilitate şi identificarea eventualelor
tendinţe în afara acestora limite;
• confirmării sau infirmării ca esenţiale a unora din
caracteristicile obiectului de studii.
Dificultatea sau imposibilitatea lucrului cu obiecte reale
(sau cel puţin cu unele din ele), a generat necesitatea reprezentării
acestora. Concepută iniţial ca imitare, reproducerea “în mic” a
obiectului real, reprezentarea a devenit treptat simbolică şi apoi “de
esenţă”, proces în care factorul cantitativ şi analiza cantitativă au
3
jucat un rol important. Reprezentarea a devenit model, iar procesul
construirii acestuia a devenit modelare.
Procesul modelării este acceptat însă de alţi mulţi autori ca
un proces de cunoaştere prin care se studiază un obiect cu ajutorul
altui obiect. Obiectul studiat este originalul (O), iar obiectul cu care
se studiază este modelul (M).
Modelarea a fost folosită în procesul gnoseologic atât de
către marii filozofi şi gânditori ai antichităţii (Aristotel, Euclid,
Ptolemeu), cât şi de renumiţii cercetători ai evului de mijloc
(Copernic, Keppler, Descartes), dar conceptul ca atare a fost
introdus recent.
În economie, marile şcoli ale secolelor XVIII – XIX, ca şi
şcolile clasică şi neoclasică, şcoala keynesistă şi multe altele au
elaborat modele ale fenomenelor economico-financiare atât în
macro cât şi în microeconomie.
1) François Quesnay, fondatorul şcolii fiziocrate (sec.
XVIII), formulează, sub forma unui tablou economic, un model al
echilibrului static într-o economie închisă întemeindu-şi
argumentaţia pe existenţa fluxurilor economice între participanţii la
activitatea economică.
2) Wasili Leontieff, elaborează în anii ’30 ai sec. XX,
pornind de la fluxurile economice între diferite activităţi, modelul
4
balanţei legăturilor dintre ramuri (BLR). Acest model conduce la
formularea unor categorii economice noi, dintre care amintim pe
cea a cheltuielilor totale reprezentând cuantumul cu care ar trebuie
să crească produsul global al unei ramuri în cazul în care s-ar
produce creşterea cu o unitate a produsului final al unei alte ramuri.
Caracteristicile proceselor de legătură între ramurile economiei
sunt exprimate prin următorii indicatori:
xij = fluxul economic între ramurile i şi j (i, j = 1,2,…, n)
(valoarea pe care o furnizează ramura i către j);
Xi(j) = produsul global al ramurii i(j);
aij = consumul specific al ramurii j din producţia ramurii i:
x ij
a ij =
Xj
Yi(j) = produsul final al ramurii i(j).
Cu aceste notaţii modelul legăturilor între ramuri devine:
n
X i = ∑ x ij + Yi , (1)
j=1

care poate fi rescris cu ajutorul consumurilor specifice:


n
X i = ∑ a ij X j + Yi , (2)
j=1

sau în formă matricială:


X = A*X + Y, (3)
5
în care X = ║ Xi ║ n*1 A = ║ aij ║ n*n Y = ║ Yi ║ n*1,
de unde avem:
X = (E – A) –1 * Y, (4)
în care (E – A) –1 = ║ Aij ║n*n,
unde Aij este cheltuiala totală a ramurii i în raport cu ramura j aşa
cum a fost definită mai sus.
3) Jean Baptiste Say, reprezentant de seamă al şcolii clasice
(sec. XIX), formulează legea debuşeelor al cărei model îl
reprezintă legătura dintre cerere (C) şi producţie (Q): produsele se
schimbă pe produse, astfel încât o producţie oarecare îşi generează
propria cerere, adică C = f (Q).
4) Irwing Fisher, reprezentant al şcolii neoclasice (finele
sec. XIX – începutul sec. XX), a sintetizat unul din primele modele
ale masei monetare (M) în care ia în consideraţie viteza de
circulaţie a banilor (v), nivelul preţurilor (P) şi volumul
tranzacţiilor (T):
M∗v = P∗T (5.1)
5) Reprezentanţii şcolii de la Cambridge, Alfred Marshal şi
François Pigou, formulează modelul cererii de bani (Md) sub
forma
Md = k∗P∗Y (5.2)

6
unde k = coeficient de lichidităţi,
Y = venitul real.
Ambele modele (4 şi 5) ilustrează legătura dintre bani şi
economia reală, legătură neacceptată până atunci de cercetarea
ştiinţifică economică.
Privit formal, un model este o mulţime de relaţii între o
mulţime de variabile şi parametrii.
Modelarea devine tot mai folosită în cercetarea ştiinţifică,
iar în domeniile ştiinţelor sociale şi în primul rând al celor
economice deschide un nou orizont de investigare –
experimentarea, realizată prin tehnica simulării.
Simularea reprezintă o tehnică de cercetare a dinamicii
unor evoluţii reale, bazată pe similitudinea de proprietăţi sau relaţii
ce există între obiectul (fenomenul, procesul) real şi modelul lui.
Simularea creează posibilitatea de a întrevede tendinţele dinamicii
unui obiect studiat, ale funcţionării unui sistem cercetat, fără a lucra
efectiv în vivo, adică asupra “realului”, ceea ce de multe ori este
imposibil sau, chiar dacă ar fi posibil, devine traumatizant, riscant
sau extrem de costisitor. Rezultatul practic cel mai important este
că pot fi formulate recomandări privind ce decizii ar fi cele mai
bune şi când ar trebui luate.

7
Procesul modelării presupune existenţa, alături de cele două
obiecte O şi M, a cercetătorului, înţeles ca subiect al cercetării (S).
Astfel, procesul modelării face referinţă la trei elemente: O, M şi S.
Subiectul participă la acest proces cu o teorie T(O/S), adică
un summum de cunoştinţe pe care el le acceptă şi pe care se
bazează în studierea obiectului cercetat. Contribuţia subiectului este
esenţială în procesul modelării şi are un accentuat caracter personal
(subiectiv). Ca urmare, rezultatul procesului nu este unic. De
regulă, pornind de la un acelaşi original (O) şi chiar cu o aceiaşi
teorie (T), doi subiecţi diferiţi, (S1 şi S2) pot concepe modele
diferite (M1 şi M2). De aceea modelul este înţeles ca un model
privind originalul (O) în interpretarea subiectului (S), adică M
(O/S), respectiv condiţionat de subiect.
Reprezentarea procesului cunoaşterii pe baza unui model
sugerează mai multe etape ale procesului modelării:
(i) enunţarea de către subiect, pe baza teoriei acceptate de el, a
proprietăţilor originalului. Fie “o” numărul acestor
proprietăţi, adică:
P1(O), P2(O), …, Po(O)
(ii) transpunerea proprietăţilor în model:
P1(O) → P1(M), P2(O) → P2(M), …, Po(O) → Po(M)

8
(iii) formularea altor proprietăţi ale modelului, pe baza
înţelegerii modului său de funcţionare în acelaşi context al
limitelor teoriei pe care subiectul se bazează. Fie “m”
numărul acestor proprietăţi, adică:
Po+1 (M), Po+2(M), …, Po+m(M)
Etapa presupune relaţii de verificare a modelului cu teoria şi
de ajustare a acesteia din urmă în limitele acestuia.
(iv) verificarea noilor proprietăţi ale modelului asupra
originalului:
Po+1(M) → Po+1(O), Po+2(M) → Po+2(O), …, Po+m(M) → Po+m(O)
Este o etapă a “întrebărilor” privind veridicitatea noilor
proprietăţi şi presupune relaţii de verificare model-orginal.
(v) concluzii, o etapă în care se formulează componente noi ale
teoriei, fie argumente care să confirme şi să consolideze
ceea ce deja se ştia, fie argumente pentru ajustări ale celor
deja cunoscute. Una din direcţiile acestor concluzii este de a
motiva de ce noile sau unele din noile proprietăţi ale
modelului nu se potrivesc originalului, de a selecta acele noi
proprietăţi care ar putea fi valabile în cazuri particulare, de
a caracteriza (descrie) aceste cazuri particulare şi de a
formula implicaţiile care survin în raport cu teoria.

9
CAPITOLUL 2

CLASE DE MODELE

Clasificarea modelelor se poate face după mai multe criterii,


din care le prezentăm pe cele mai frecvent întâlnite în literatura de
specialitate.
I Gradul de similitudine între model şi original este un criteriu
care distinge modele iconice, analogice şi simbolice.
1) Modelul iconic este cel ce păstrează cea mai mare similitudine
între model şi original; proprietăţile se păstrează, iar diferenţierile
sunt nesemnificative, ca de exemplu: materialul de construcţie,
dimensiunea, mulţimea coordonatelor de reprezentare (bi în loc de
tridimensional) ş. a m. d. Rolul acestor modele este important în
perceperea şi reprezentarea mentală a unor originale greu sau
imposibil de observat în mod direct, ca de exemplu globul
pământesc, animale dispărute sau din zone îndepărtate sau greu
accesibile etc.
2) Modelul analogic este cel ce păstrează doar o analogie cu
originalul, nemaiexistând nici o similitudine; nu se mai păstrează
nimic din ceea ce reprezintă formele exterioare de identificare sau
10
manifestare a originalului, ci doar esenţa acestuia. Rolul acestor
modele este de a înţelege funcţionarea obiectului studiat în mediul
său de existenţă sau al comportamentului său în relaţiile cu
modelul. De exemplu, reprezentarea printr-o schemă electrică, prin
tensiunea şi intensitatea curentului electric, prin puncte de
acumulare şi condensare etc. a tensiunilor mecanice statice şi
dinamice care apar la o navă în condiţii de încărcare, în condiţii de
marş la diferite regimuri de viteză, în condiţii meteo diferite (vânt,
temperatură, valuri) etc.
3) Modelul simbolic este cel ce nu mai are natură fizică, ci numai
simbolică, adică reprezentarea se face prin simboluri: matematice,
logice, fizice, cartografice etc. De exemplu, modelul legii atracţiei
universale, lege potrivit căreia forţa (f) de atracţie între două
corpuri din univers este direct proporţională cu masa lor (m1 şi m2)
şi invers proporţională cu pătratul distanţei (d):
m1 ∗ m 2
f = (6)
d2

II Aspectul modelului este un criteriu care distinge modele


deterministe şi modele stohastice.
1) Modelul determinist este acela în care variabilele modelului nu
sunt considerate aleatoare; ele pot lua, într-o împrejurare dată şi cu
11
certitudine, o valoare şi numai una. Relaţiile dintre variabile sunt cu
certitudine precizate în împrejurarea dată. Un exemplu de astfel de
model este modelul BLR, în forma prezentată în capitolul
precedent.
2) Modelul stohastic este acela în care variabilele sunt aleatoare
şi/sau relaţiile dintre ele sunt definit probabilistic în raport cu
împrejurarea. Un astfel de model este cel cunoscut sub numele de
modelul jurnalistului (al vânzătorului de ziare).
În acest model se consideră cunoscute, ca parametri, câştigul
realizat prin vinderea unui ziar (b) şi pierderea cauzată de
nevinderea şi respectiv returnarea la redacţie sau la distribuitor a
unui exemplar (p). Variabila aleatoare este cererea zilnică de ziare,
fie z cu valori [0, Z], z considerat cunoscut, ca şi distribuţia de
probabilitate p(z):
⎛ p(0) p(1) Λ p( Z) ⎞
p(z) = ⎜⎜ ⎟
⎝0 1 Λ Z ⎟⎠
Obiectivul jurnalistului este de a obţine zilnic cel mai bun
câştig posibil şi pentru aceasta el trebuie să decidă zilnic numărul
de ziare pe care îl preia de la redacţie sau de la distribuitor şi anume
n, care este definit astfel ca variabilă de decizie.

12
Valoarea zilnică a câştigului (R ) are expresia:
n −1 Z
R (n ) = ∑ p(z)[b ∗ z − p ∗ (n − z)] + ∑ p(z) ∗ b ∗ n (2)
z =0 z =n

Un astfel de model este generalizabil pentru orice activitate


de vânzare de bunuri cu grad ridicat de perisabilitate. Într-o clasă
mai largă, incluzând acest model, pot fi cuprinse şi modelele de
stoc în care nu există perisabilitate la mărfurile stocate, dar
operaţiunea de stocare în sine produce costuri care nu pot fi
neglijate în raport cu valoarea mărfii ca atare sau în raport cu costul
produselor ce se fabrică cu aceste mărfuri.

III Factorul timp este un criteriu care distinge modele statice şi


modele dinamice.
1) Modelul static este acela în care variabilele nu sunt indexate
temporal sau în care variabilele se definesc independent de timp.
Accepţiunea operaţională este că în acest model nu există relaţii
“peste timp” între variabilele sale. De exemplu, relaţia de structură
a venitului naţional:
Y=C+S (3)
în care Y este venitul, C – consumul şi S – economiile, este o
relaţie presupusă a fi adevărată indiferent de momentul de referinţă
t (t = 1,2,…,T).

13
2) Modelul dinamic este acela în care variabilele sunt definite
dependent de timp şi sunt legate prin relaţia “peste timp”, adică
presupunem dependenţa la un moment a unei variabile de o altă
variabilă considerată la un alt moment de timp.
Unul din cele mai simple modele dinamice este cel al lui
Domar, model ce vizează descrierea creşterii economice în
condiţiile unei economii închise. Modelul cuprinde:
a. ecuaţia structurii venitului: Yt = Ct + St (4)
b. ecuaţia de echilibru macroeconomic: St = It (5)
c. ecuaţia consumului: Ct = α ∗ Yt (6)
unde α – rata consumului
d. ecuaţia investiţiilor: It = β ∗ (Yt – Yt-1) (7)
Dacă sunt substituite toate relaţiile (5) – (7) în relaţia (4)
avem:
β
Yt = Yt −1 (8)
α + β −1
Parametrii modelului sunt rata consumului (α) şi rata
investiţiilor în sporul de venit (β). Cel de-al doilea parametru arată
care este valoarea investiţiei care asigură creşterea cu o unitate a
venitului, deoarece conform (7):
β = It / (Yt – Yt-1) (7.1)
adică este un parametru de eficienţă a investiţiilor.

14
Din relaţia (8) se poate determina indicele de creştere a
venitului IY şi anume:
β
I Y = Yt / Yt −1 = (8.1)
α + β −1
ceea ce arată că parametrul rezultativ β / (α +β - 1) are un conţinut
economic foarte precis. Ritmul de creştere al venitului se poate
determina din relaţia (8.1):
1− α
rY = I Y − 1 = , (8.2)
α + β −1
unde la numărător apare rata economiilor, ceea ce permite
formularea regulii potrivit căreia ritmul de creştere a venitului este
direct proporţional cu rata economisirii.
Pentru ca acest ritm să fie pozitiv este necesar ca:
α + β - 1 > 0 sau β > (1 - α) (8.3)
ceea ce înseamnă că eficienţa investiţiilor aşa cum a fost definită
prin (7.1) să fie superioară ratei economisirii.

IV Scopul este un criteriu care distinge modele explicative,


predictive şi de decizie.
1) Modelul explicativ este cel ce urmăreşte precizarea sau
relevarea esenţei obiectului studiat (fenomen, proces etc.) sau
explicarea mecanismului lor de producere.

15
2) Modelul predictiv este un model care permite anticiparea
modului de desfăşurare a unui fenomen/proces, a tendinţelor sale
de evoluţie.
3) Modelul de decizie este un model care permite determinarea
unor indicatori sau a unor mulţimi de valori ale lor pe care se pot
întemeia deciziile asupra obiectului studiat sau a mecanismului său
de evoluţie. Astfel de modele utilizează parametrii de decizie,
strategii de evoluţie şi consecinţe dorite într-o mulţime de
consecinţe previzibile.

V Nivelul de referinţă este un criteriu ce distinge modele


macroeconomice şi modele microeconomice.
O subclasă distinctă este considerată de unii autori ca fiind
modelele teritoriale, modele referitoare la economia, finanţele,
situaţia socială etc. a unui anumit teritoriu (oraş, regiune, zonă,
judeţ).

VI Gradul de generalitate este un criteriu ce distinge modele


generale – referitoare la ansamblul unui sistem studiat şi
modele parţiale – referitoare la o componentă a unui sistem.
Prin sistem înţelegem un ansamblu ordonat de elemente.
Aceasta înseamnă că sistemul S este cunoscut a fi alcătuit dintr-un
număr n de elemente componente, ei (i =1,2,…,n), pentru care se
cunosc, de asemenea, relaţiile dintre acestea, (ei, ej), 16
cu
i, j = 1,2,…,n. Într-o abordare mai complexă se poate considera că
structura sistemului, adică mulţimea relaţiilor între componente,
presupune nu numai relaţii de tip dublet (pereche) ci şi triplet,
quartet etc.
Pentru a delimita sfera de cuprindere a unui sistem, în
terminologia de specialitate se întâlnesc şi noţiunile de macrosistem
şi de subsistem. În fond şi acestea sunt tot sisteme, fiecare în sine,
numai că au o sferă mai mare, respectiv mai mică de cuprindere în
raport cu sistemul de referinţă. Astfel, macrosistemul este sistemul
în care cel de referinţă se regăseşte ca o componentă, iar
subsistemul este sistemul ce este inclus în cel de referinţă ca una
din componentele acestuia.

17
CAPITOLUL 3

MODELAREA ÎN TEORIA
ŞI PRACTICA FINANŢELOR

Delimitarea finanţelor în corpul ştiinţelor economice este un


proces care a început la finele sec. XIX şi despre care se acceptă, în
general, a fi parcurs trei mari etape:
a) Perioada de până la finele sec. XIX – începutul sec. XX
este o perioadă de acumulări cantitative şi de specializare. Metoda
de lucru şi cercetare se limitează la prelucrarea cantitativă a unor
informaţii numerice, fapt care declanşează un proces de inovaţie şi
precizie terminologică, dar şi unul de adaptări metodologice. Unele
operaţiuni financiar-monetare, cum sunt cele de calcul al dobânzii
şi al primelor de asigurare, legate puternic de prelucrarea
informaţiei numerice, au condus la apariţia şi dezvoltarea unor
capitole în matematici, aşa cum sunt matematicile financiare şi
matematicile actuariale. În planul modelării putem spune că era
formulat doar modelul dobânzii simple şi cel al dobânzii compuse.

18
b) Perioada de până în anii ’50 – ’60 ai sec. XX este o
perioadă de delimitări calitative. Finanţele se dezvoltă ca o ştiinţă
descriptivă a instituţiilor financiare, a tehnicilor şi instrumentelor
de lucru. În ce priveşte metodologia, se produce un anumit gen de
sistematizare prin extinderea utilizării prelucrării cantitative a
informaţiei numerice, adică se extind mult utilizarea tabelelor
numerice, a calculelor tabelate. Menţionăm în acest sens lucrările
„Aritmetica financiară” (1940) şi „Algebra financiară” (1941) ale
profesorului Ion Tutuc de la Academia de Înalte Studii Comerciale
din Bucureşti.
La nivelul vârfului cercetării se produce trecerea de la
identificarea şi abordarea chestiunilor financiare pentru delimitarea
lor în arealul economic la formarea unei teorii distincte integrate în
teoria economică generală. O contribuţie remarcabilă în acest sens
este tratatul larg citat în epocă „Teoria protecţionismului şi a
schimbului comercial” (1929) al profesorului Mihail Manoilescu de
la Politehnica din Bucureşti. Este reprezentativă, cercetarea
întreprinsă de J.M. Keynes: “Tratat despre monedă” (1929 – 1930),
“Tratat despre dobândă şi ocuparea forţei de muncă” (1936).
Ultima lucrare a depăşit cercetarea desciptivistă. Acest gen de
cercetare economică îşi dovedise limitele (mai ales practice, dar şi
teoretice) prin impasul în care s-a găsit teoria economică în legătură
19
cu marea criză (1929 – 1933) declanşată prin crahul financiar din
“miercurea neagră” (25 octombrie 1929) de la Bursa din New
York.
Fondul acestui impas, adevărată criză a teoriei economice, îl
reprezintă, pe de o parte, incapacitatea economiştilor de a prevede
crahul, iar, pe de altă parte, imposibilitatea lor de a formula soluţii.
J.M. Keynes are meritul de a fi conceput un nou mod de
abordare a echilibrului economic, formulând conexiunile
economice şi mecanismul de funcţionare a economiei într-un mod
care s-a fixat în teoria economică sub numele de modelul keynesist
al echilibrului economiei.
c) Perioada de după 1950 – 1960 concentrează o
preocupare susţinută pentru valorificarea tehnicilor de modelare şi
pentru dezvoltarea utilizării lor, care se produc în legătură directă
cu principalele momente ale dezvoltării contemporane a ştiinţei
finanţelor.
c conceptul de risc financiar şi teoria “portofoliului” în
legătură cu care apar modelul de risc financiar, modelul de
optimizare a portofoliului de active ş.a.
Problematica conceptuală (definiţii, cuantificări etc.),
precum şi o tehnică de optimizare a portofoliului de active
(structurat iniţial pe acţiuni şi obligaţiuni, iar mai târziu şi pe
20
opţiuni) sunt abordate de Henry Marcovitz în 1953 şi apoi
fundamanetate în lucrarea “Teoria portofoliului” (1956).
d costul capitalului definit prin legătura între capital şi
venitul sursei sale de provenienţă, modelat ca expresie a
dependenţei funcţionale între cei doi termeni şi care a rămas în
teoria finanţelor ca “teorema Miller – Modigliani”.
Obiectul de studiu este capitalul unei societăţi comerciale
(SC) mai exact costul pe care îl suportă respectiva SC pentru
utilizarea capitalului în raport cu sursa de provenienţă a acestuia:
propriu, împrumut obligatar, împrumut bancar. Punerea problemei,
analiza şi modelarea fenomenului au apărut în două articole
distincte publicate de Franco Modigliani (1958) şi Merton Miller
(1961), recunoscute ulterior (pentru contribuţiile aduse în mod
distinct) sub forma teoremei mai sus menţionate.
e modelul fundamental al pieţei de capital care permite
evaluarea preţului activelor pe această piaţă.
Conceperea modelului şi funcţionarea lui sunt rodul
contribuţiei lui William Sharpe prin lucrarea “Modelul pieţei de
capital” (1965) şi care a rămas cunoscut în teoria finanţelor ca
modelul CAPM (Capital Assets Priceing Model). Modelul CAPM
dezvoltă teoria portofoliului, concepând într-un mod original

21
cuantificarea riscului şi legătura între acesta şi un alt indicator
cantitativ de calitate a titlurilor de valoare – rentabilitatea.
f modelul de evaluare a opţiunilor, care permite estimarea
preţului unei noi forme de active financiare, respectiv opţiunea.
Modelul a fost formulat de economiştii Fisher Black şi
Myron Scholes (1973) şi este cunoscut ca modelul OPM (Options
Priceing Model) pentru care au fost concepute ulterior o formă
simplificată (1979) de către Black şi o formă binomială (1979) de
către John Cox, Sebastian Ross şi Mark Rubinstein.
g modelul de arbitraj financiar, care permite determinarea
sensului în care trebuie modificat un portofoliu de active şi a
dimensiunii acestei modificări astfel încât rentabilitatea medie a
portofoliului să nu se modifice într-o manieră nedorită.
Modelul a fost formulat de Stanley Ross (1976) şi reprezintă
o generalizare a modelului unifactorial al lui W. Sharpe, fiind
cunoscut sub numele de modelul APM (Arbitrage Priceing
Model).
h modelele de management (în terminologia anglo-
saxonă)sau de gestiune (în terminologia franceză) financiară, care
pornesc de la principiile de comportament în domeniul financiar la
nivelul unei firme. Aceste modele se bazează pe definirea unor
indicatori calitativi de tip rată, calculaţi pe baza datelor financiar-
22
contabile de bilanţ sau a altor informaţii având acest conţinut. Unul
sau mai mulţi indicatori califică o anumită caracteristică a stării
economico-financiare a firmei, care poate fi astfel evaluată calitativ
în mod secvenţial şi apoi pe total.
i modelul celor trei poziţii (ipostaze) ale agentului
economic, model care are în vedere criteriul existenţei şi utilizării
propriilor resurse financiare şi care permite explicarea tipului de
eficienţă pe care o obţine un agent economic dat, dar şi contribuţia
şi comportamentul lui (de factură raţională) în condiţiile existenţei
pieţelor financiar-monetare.
Prezentăm în continuare câteva aspecte de modelare privind
unele din modelele mai sus amintite.

3.1 Modelul costului capitalului

Autorii modelului definesc costul capitalului ca un procent,


un număr care exprimă procentual obligaţiile (sarcinile) de plată ale
unui întreprinzător pentru constituirea capitalului necesar începerii
şi derulării unei activităţi lucrative (aducătoare de profit).

23
Să presupunem că o SC şi-a format capitalul din patru surse
4
(se asumă că sursele de capital sunt exclusive adică ∑p
i =1
i = 1 ),

astfel:
Tabelul 1
Nr. Sursa Costul Pondere sursă Cost ponderat
crt. capitalului capital în total capital al capitalului
1. împrumut obligatar d1 p1 d1 * p1
2. acţiuni preferenţiale d2 p2 d2 * p2
3. acţiuni ordinare d3 p3 d3 * p3
4. împrumut bancar d4 p4 d4 * p4
COST MEDIU AL 4

CAPITALULUI (CMC) - - ∑d
i =1
i pi

În general avem:
n n
CMC = ∑ d i ∗ p i cu ∑p i =1 (1)
i =1 i =1

Adiacent, modelul ridică problema determinării costului


fiecărei surse de capital (ne vom referi succint la determinarea
dobânzii reale şi a ratei de dividend) şi a evaluării CMC.
n Rata dobânzii reale (fie dr) se determină pe baza dobânzii
nominale (dn) şi a ratei inflaţiei (ri):
1 + dn
dr = −1 (2)
IGP
24
unde IGP reprezintă indicele general al preţurilor şi se
calculează astfel:
IGP = 1 + ri (2.1)
Pentru calcule mai riguroase, trebuie avuţi în vedere şi alţi
factori generaţi de costuri, cum sunt: primele de rambursare,
comisioanele, spezele bancare ş.a.
o Rata dividendului se determină fie la valoarea nominală,
fie la preţul de achiziţie a acţiunilor, astfel încât mărimea ei este o
problemă de determinare a dividendului şi, eventual, a altor
avantaje conferite cel puţin unora dintre acţionari. Intervin astfel
modelele şi metodele de predicţie a dividendului.
p În ce priveşte evaluarea CMC prin situarea faţă de
preţurile pieţei financiar-monetare este evidentă relaţia:
⎡ ⎤

CMC ∈ min d i ; max d i ⎥ (3)
⎢ i i ⎥
⎣ ⎦
ceea ce ridică problema oportunităţii dinamice a structurii
capitalului (apel la resurse de tip proprii sau apel la resurse de tip
împrumut), ca şi problema “regretului” în constituirea capitalului
pe seama unor surse sau a altora.
q În ce priveşte evaluarea CMC în raport cu eficienţa
utilizării capitalului aceasta se face prin comparare cu rata internă
25
de rentabilitate a investiţiei (utilizarea capitalului) determinată ca
soluţie a ecuaţiei:
−1 t2

∑ I (1 + d)
t = − t1
t
−t
= ∑ FFPt (1 + d ) − t ,
t =1
(4)

unde: t1 = durata realizării investiţiei;


It = cuantumul investiţiei în anul t;
t2 = durata de viaţă a investiţiei;
FFPt = fluxul financiar pozitiv în anul t;
d = rata internă de rentabilitate a investiţiei.
În măsura în care CMC > d, structura capitalului îl face prea
scump în raport cu eficienţa sa (capacitatea de a produce fluxuri
financiare pozitive). În măsura în care CMC < d, structura
capitalului este convenabilă în raport cu eficienţa sa.
În modelul (4) se compară efortul investiţional (membrul
stâng) cu efectele financiare (membrul drept) în termenii valorilor
actualizate la momentul încheierii investiţiei şi dării ei în folosinţă
(t = 0).

3.2 Modelul fundamental al pieţei de capital

Evaluarea activelor ia în considerare, în principal, două


elemente: rentabilitatea unui activ şi riscul posesiei acestuia.
26
c Rentabilitatea unui activ, în termeni absoluţi, ia forma
câştigului generat de posesia activului, câştig (C) care are două
componente: venitul obţinut (profit de exploatare, chirie, rentă) (fie
B) şi sporul de valoare (∆V) înregistrat pe durata posesiei:
C = B + ∆V (5)
∆V = V – P, (5.1)
unde P este preţul de achiziţie a activului, iar V este valoarea de
„azi” (curentă) a activului. În măsura în care rata dobânzii pe piaţa
bancară este d, valoarea curentă a activului este:
B
V= (5.2)
d
Comparaţia V versus P dă o imagine despre eficienţa
investirii în activul în cauză. Rentabilitatea acestuia, în termeni
relativi, ia forma unei rate de rentabilitate (r) care poate fi
determinată în mai multe feluri, dintre care reţinem:
r = B / P x 100 (5.3)
d Riscul posesiei unui activ este fundamentat pe două
ipoteze:
i. câştigul (mai riguros spus, rezultatul) provenit din posesia
unui activ poate fi diferit în raport cu împrejurările generate
de mediul economic;

27
ii. este posibilă estimarea probabilităţii apariţiei fiecăreia din
împrejurările posibile a fi generate de mediul economic.
Dispunem astfel de un şir de dublete (pj, rj) unde:
j = indice pentru identificarea împrejurărilor generate de mediu,
j = 1,2,…,n, de exemplu: economie staţionară, relansare, creştere
lentă, creştere puternică, boom, depresiune, reducere moderată,
criză, pierdere de viteză etc;
n = numărul de împrejurări pe care le poate genera mediul şi care
sunt luate în considerare;
pj = probabilitatea producerii împrejurării j;
rj = rentabilitatea, în termeni relativi, a activului posedat, în
condiţiile producerii împrejurării j.
Rentabilitatea medie a activului se determină după relaţia:
n n
r = ∑ p j ∗ rj cu ∑p j =1 (6)
j=1 i =1

Într-un portofoliu pot exista i tipuri de active (i = 1,2,…,m)


şi pentru fiecare se poate determina o rentabilitate medie
ri presupunând că pentru fiecare din active s-au luat în considerare
aceleaşi împrejurări j (j = 1,2,…n) generate de mediul economic,
astfel încât probabilităţile pj sunt aceleaşi în calculul rentabilităţii
medii a oricăruia dintre activele i. Dacă ponderea activului i în total

28
portofoliu este πi (i = 1,2,…,m) atunci rentabilitatea medie a
portofoliului ( ) este:
m m n
rp = ∑ ri ∗ π i = ∑ π i ∗ ∑ rij ∗ p j (7)
i =1 i =1 j=1

unde rij este rentabilitatea înregistrată de activul i în cazul


producerii în mediul economic a împrejurării j.
Între valorile posibile ale rentabilităţii activului i, respectiv
rij, şi valoarea lor medie ri există o relaţie caracterizată de
dispersie. Dispersia exprimă împrăştierea valorilor posibile în jurul
mediei: cu cât aceasta este mai mică, cu atât fenomenul (adică
rentabilitatea) este mai stabil, adică el se produce la nivele mai
apropiate de cel mediu, care poate fi astfel definit ca nivel
caracteristic; situaţiile excentrice sunt mai puţin probabile, astfel
încât evoluţia fenomenului (rentabilităţii) nu poate genera
“surprize” decât în mică măsură. Cunoaşterea acestei caracteristici
este importantă pentru un investitor, deoarece el se va arăta sau nu
interesat de respectivul activ în funcţie de comportamentul său, mai
exact de aversiunea sau atracţia sa faţă de risc:
• dacă are aversiune faţă de risc, investitorul se va arăta interesat
de activele cu dispersie mică (în fig. 1 de tipul 2);
• dacă are atracţie faţă de risc, investitorul se va arăta interesat de
activele cu dispersie mare (în fig. 1 de tipul 1).

29
Pentru activul de tip 1 (fig. 1) probabilitatea p1 de a obţine o
rentabilitate mare (rm), mai mare decât cea medie r , este mai mare
decât în cazul activului de tip 2, respectiv p2, astfel:
p1 = p (ACTIV1, rm > r ) (8.1)
p2 = p(ACTIV2, rm > r ) (8.2)
p1 > p2 (8.3)
r
rm 2 σ,p
1

1
r

p2 p1 σ,p 2

r r
Fig. 1 Dependenţa rentabilitate (r) – risc (σ)

Pentru expresia cantitativă a riscului se utilizează abaterea

medie pătratică σ = σ 2 , după relaţia:


n
σ= ∑ p (r − r )
j=1
j j
2
(9)

30
Pentru caracterizarea unui activ oarecare după criteriul
compus rentabilitate-risc se pot introduce indicatori cum sunt:
• rentabilitatea pe unitate de risc r /σ
• riscul ce revine la o unitate de rentabilitate σ / r .
În modelul său W. Sharpe enunţă, de asemenea, o teoremă
de separaţie, care permite delimitarea unor zone de investiţie
(procurări de active), de menţinere a investiţiei sau de dezinvestiţie
(vânzări de active) în funcţie de rentabilitatea şi riscul lor. Pe baza
acestei teoreme se construieşte dreapta de siguranţă a pieţei SML
(security market line), concept modern în analiza pieţei financiare.

3.3 Modelul de evaluare a opţiunilor

Opţiunea este o formă nouă de active financiare, apărută la


Bursa din Chicago în anii 1971 – 1972. În Europa opţiunile au
apărut la Bursa din Londra în 1978, după care s-au răspândit rapid
şi la alte burse. Acest instrument financiar are antecedente în istoria
economiei, fiind semnalat încă din sec. XVII în Olanda, fără însă a
se putea impune deoarece nu a putut fi instituit un mecanism şi o
autoritate care să-i oblige pe contractanţi să respecte termenii de
contract. În acţiunile de comerţ din ţara noastră s-a practicat pe

31
larg, dar nu organizat, acest sistem de vânzare-cumpărare, cunoscut
sub numele de arvună sau acont.
Opţiunea este un contract care oferă dreptul, nefiind
obligatoriu, ca la un termen viitor stabilit (scadenţă), să poată fi
cumpărat/vândut un stoc de acţiuni la un preţ notificat în contract şi
numit preţ de exerciţiu (pe).
Contractul de opţiune este de tip special întrucât are
simultan caracter facultativ şi obligatoriu:
• facultativ pentru beneficiar în caz că nu-i convine finalizarea
contractului deoarece pierde;
• obligatoriu pentru beneficiar în sensul că trebuie să plătească
prima de opţiune;
• obligatoriu pentru contractantul executant în sensul de a accepta
şi executa la scadenţă alegerea beneficiarului, întrucât a fost
remunerat pentru acest serviciu prin prima de opţiune.
Beneficiarul contractului plăteşte pentru opţiune un preţ
numit primă de opţiune (po), reprezentând plata pentru rezervarea
dreptului de opţiune. Acest drept conferă beneficiarului de contract
posibilitatea ca la termen să poată opta între finalizarea sau
nefinalizarea contractului: să cumpere/vândă sau nu stocul de
acţiuni. În cazul în care renunţă la finalizarea contractului,

32
beneficiarul pierde prima de opţiune. Evident că alegerea între cele
două alternative este determinată de:
• nivelul preţului de cotare (pc) al acţiunilor la termen
• nivelul preţului de exerciţiu (pe)
• nivelul primei de opţiune (po).
Beneficiarul opţiunii realizează comparaţia:
pe + po ~ pc (10)
1) Dacă contractul este de cumpărare (numit CALL), atunci
avantajul beneficiarului apare în situaţia în care:
pe + po < pc (11)
şi evident acesta va dori să-l finalizeze, realizând un câştig C de
mărime:
C = pc – (pe + po) (11.1)
De regulă, termenele contractelor de opţiune (t) sunt 1, 3, 6
sau 12 luni. Având în vedere decalajul de timp, mărimea reală a
câştigului se determină prin corelaţia cu factorul timp folosind ca
rată de actualizare (ra) rata dobânzii pe piaţa bancară sau taxa de
scont sau altă mărime caracteristică pentru procedeul actualizării.
Astfel, câştigul real (Cr) are expresia:
Cr = pc – [pe + po (1 + ra ∗ t / 365)] (11.2)
t exprimat în zile

33
În cazul în care pc < pe + po câştigul beneficiarului este
negativ, adică se suportă o pierdere de mărime – C. În acest caz,
comportamentul său vis-à-vis de finalizarea contractului poate fi
nuanţat, pornind de la raportul de mărime între pierdere şi prima de
opţiune:
− dacă − C > po atunci beneficiarul renunţă la contract, iar

pierderea sa rămâne de mărimea primei de opţiune,


− dacă − C < po atunci beneficiarul finalizează contractul, iar

pierderea sa va fi mai mică decât prima de opţiune, respectiv va


fi de mărimea po – C.
2) Dacă contractul este de vânzare (numit PUT), atunci
avantajul beneficiarului apare în situaţia în care
pe - po > pc (12)
şi evident acesta va dori să-l finalizeze, realizând un câştig C de
mărime:
C = (pe – po) – pc (12.1)
În cazul în care pe – po < pc, beneficiarul suportă o pierdere
şi îşi nuanţează comportamentul în aceiaşi manieră ca mai sus.

34
3.4 Modelul de arbitraj financiar

3.4.1 Modelul de arbitraj pe piaţa valutară

Problema de arbitraj pe piaţa valutară presupune fixarea


“teatrului de operaţiuni”, adică a burselor b (b = 1,2,…, B) la care
vor fi efectuate tranzacţii de valute. De asemenea, presupune
fixarea valutelor vi sau vj (vi, vj = 1, 2, ..., V) ce vor fi avute în
vedere pentru posibilitatea de a fi tranzacţionate, precum şi
cunoaşterea cursului lor de schimb la fiecare bursă: cs(vi, vj, b),
unde vi este valuta care se vinde şi vj valuta care se cumpără. Toate
aceste informaţii pot fi organizate sub forma unei matrici
tridimensionale de mărime V ∗ V ∗ B.
Condiţia de activare a modelului este fixarea valutei cu care
se încep tranzacţiile şi bursa unde debutează aceste tranzacţii.
Obiectivul arbitrajului este ca la capătul unui şir de tranzacţii să se
obţină aceiaşi valută cu care s-a început arbitrajul, dar cuantumul
acesteia să fie mai mare decât cel cu care s-a pornit. Soluţia
furnizată de model este “traseul” pe care îl urmează tranzacţiile,
adică succesiunea în care decurg tranzacţiile la diferite burse şi ce
schimb se face la fiecare etapă din această succesiune (ce valută se

35
vinde şi ce valută se cumpără). Soluţionarea este asemănătoare
determinării drumului critic într-un graf.
În afara problemei ce constituie obiectivul (scopul)
arbitrajului, mai pot fi definite unele probleme conexe:
− identificarea sensului şi dimensiunii modificărilor de curs de
schimb care ar face ca arbitrajul să nu mai aibă sens;
− modificarea rentabilităţii arbitrajului în condiţiile în care
agentul economic ce îl efectuează nu dispune de capital propriu,
ci îl împrumută de la o bancă.
Rata de rentabilitate a operaţiunii de arbitraj este:

r=
(SF − SI ) (13)
SI
unde SF = suma finală obţinută în urma operaţiunii de arbitraj;
SI = suma iniţială cu care s-a pornit operaţiunea de arbitraj.
Pentru exemplificare să presupunem că fixăm “teatrul de
operaţiuni” la bursele menţionate în tabelul 2 şi că urmărim să
arbitrăm 10000 de dolari americani (USD), prin intermediul lirei
sterline (GBP), coroanei suedeze (SEK) şi francului elveţian (SUF).
Presupunem, de asemenea, că la bursele menţionate nu se
tranzacţionează alte valute decât cele specificate în acelaşi tabel 2,
cu cotaţiile prezentate pentru fiecare tip de tranzacţie.

36
Tabelul 2
BURSA Cursul de schimb
Amsterdam (A) 1 GBP = 1,60 USD
Stockholm (S) 1 SEK = 0,18 USD
1 SUF = 3,36 FRF
Zürich (Z) 1 GBP = 8,95 FRF
1 SUF = 0,60 USD

Având în vedere condiţiile pieţei şi valuta de pornire, pot fi


identificate mai multe trasee de tranzacţionare (tabelul 3).

Rezultatele obţinute prin acest arbitraj sunt date în tabelul 4:


Tabelul 4
Traseu Rezultat (USD) Rentabilitatea
arbitrajului (r)
a - 68,28 - 0,68 %
b + 68,75 + 0,69 %
c + 80,00 + 0,8 %
d + 11,17 + 0,11 %

37
Tabelul 3

ETAPA
1 2 3 4

Bursa Bursa Bursa Bursa


Traseu
Rezultatul Rezultatul Rezultatul Rezultatul
Tranzacţia Tranzacţia Tranzacţia Tranzacţia
tranzacţiei tranzacţiei tranzacţiei tranzacţiei

S Z A
----------- 10000:0,18 ----------- 55555,5:8,95 = ------------ 6207,33*
a USD-SEK =55555,55 SEK -GBP 6207,33 GBP-USD 1,6 =
9931,72
A Z S
----------- 10000:1,6 ------------ 6250 * 8,95 = ----------- 55937,50
b USD-GBP = 6250 GBP- SEK 55937,50 SEK -USD *0,18 =
10068,75
Z S S
c ----------- 10000: 0,6 ----------- 16666,67*3,36 ----------- 56000* 0,18
USD-SUF = 16666,67 SUF- SEK =56000 SEK -USD = 10080
Z S Z A 6256,98
d ----------- 10000:06 = ------------ 16666,67*3,36 ----------- 56000: 8,95 ----------- *1,6
USD-SUF 16666,67 SUF- SEK =56000 SEK -GBP =6256,98 GBP-USD =10011,17

38
În ceea ce priveşte prima dintre problemele adiacente
menţionate mai sus, se pot identifica schimbări unice de curs sau
schimbări simultane ale mai multor cursuri.
Arbitrajul nu mai are sens, deoarece efectul său este negativ
sau prea mic, în cazul, de exemplu, în care cursul GBP la Zürich s-
ar reduce la sau sub 8,8889 SEK sau la Stokholm cursul SEK ar
creşte la sau sub 0,17877 USD etc.
De asemenea, arbitrajul nu mai are sens în cazul, de exemplu,
în care s-ar produce simultan următoarele modificări de cursuri: la
Amsterdam GBP ar creşte cu 0,3% (curs 1,6048 USD), la Zürich
GBP ar scade cu 0,4939% (curs 8,9058 SEK) şi la Stocholm SEK
ar creşte (curs 0,1802 USD şi 0,300350 SUF echivalent cu 1 SUF =
3,33 SEK). Evident, pot fi identificate şi alte modificări simultane.
În cazul considerat mai sus efectul traseului a ar fi – 0,16 USD, al
traseului b + 0,16 USD, al traseului c + 1,10 USD şi al traseului d
+ 0,945 USD, ceea ce înseamnă că rentabilitatea arbitrajului ar fi
sub 0,01% şi chiar negativă pentru traseul a.
În ceea ce priveşte a doua dintre problemele adiacente
menţionate mai sus, să presupunem că agentul economic ce execută
arbitrajul împrumută suma de 10000 USD de la o bancă.
Presupunem că arbitrajul s-ar putea efectua într-o singură zi, astfel
că scadenţa împrumutului este de o zi. În acest caz pragul de
39
dobândă pe care l-ar putea accepta agentul economic, în cea mai
favorabilă situaţie pentru el (traseul c), ar fi maxim 80 USD (10080
rezultatul arbitrajului – 10000 suma luată cu împrumut). Rata
aferentă de dobândă este de 0,8%, ceea ce înseamnă anualizat
288%. Acest prag foarte ridicat al dobânzii creează o marjă de
manevră foarte mare pentru iniţiatorul arbitrajului făcând interesant
un câştig mic chiar în condiţiile luării cu împrumut a capitalului de
pornire. În realitate marja se restrânge mult datorită unor factori
cum sunt: 1 operaţiunea nu se poate finaliza decât în minim 48 de
ore (ceea ce înjumătăţeşte marja de manevră), iar pe de altă parte
2 fiscalitatea, 3 comisioanele şi 4 alte speze bancare solicitate la
acordarea creditelor, 5 rata de dobândă relativ ridicată pentru
creditele de o zi sau pentru durate foarte mici (sub 7 zile).
Rentabilitatea minimă a unei operaţiuni de arbitraj, în
condiţiile luării cu împrumut a capitalului de pornire şi fără a ţine
seama de factorii cu acţiune negativă menţionaţi, se determină după
relaţia:
d∗n
r= , (14)
360
unde: d = rata anualizată a dobânzii exprimată în procente;
n = durata (în zile) a efectuării operaţiunii de arbitraj.

40
Dacă se introduc cota de impunere a veniturilor t şi
comisioanele şi spezele bancare exprimate procentual (fie c), atunci
expresia rentabilităţii minime a operaţiunii de arbitraj este:
(d + c) ∗ n
r= (14.1)
365(1 − t )
Mondializarea pieţei valutare în condiţiile informatizării
(accesul rapid, facil şi quasiuniversal la informaţie plus diminuarea
timpilor de operare) şi ale existenţei operaţiilor de arbitraj au avut
ca efect accentuarea intercolerării cursurilor diferitelor valute la
principalele burse valutare, dar şi la marea majoritate a băncilor, ca
şi iniţierea operaţiunilor conjugate ale băncilor centrale, ale
autorităţilor statale ca şi ale organismelor financiar-monetare
internaţionale pentru stabilizarea cursurilor de schimb şi cu
predilecţie pentru acele valute cu impact major pe plan mondial.

3.4.2 Modelul de arbitraj pe piaţa monetară

Problema de arbitraj pe piaţa monetară constă în


exploatarea necorelării cursurilor de schimb la termen ale
diferitelor valute cu ratele de dobândă pentru depozite la termen
practicate, pentru moneda naţională sau pentru diverse monede
străine, de diferite bănci sau în diferite ţări. Un agent economic
41
poate astfel să preia un credit într-o valută oarecare, îl converteşte
la vedere într-o altă valută pentru care este negociat un curs la
termen şi creează un depozit bancar în această a doua valută.
Termenul pe care a preluat creditul iniţial trebuie să concorde cu
termenul pe care este negociată valuta mijlocitoare şi cu cel pe care
creează depozitul în această valută. La termen agentul economic
reface în sens invers “traseul” iniţial şi câştigă diferenţa peste
valoarea creditului iniţial şi a dobânzii aferente acestuia.
În legătură cu această problemă iniţială pot fi definite mai
mult probleme conexe, adiacente privind sensul şi măsura în care
este influenţat arbitrajul dacă:
− valuta mijlocitoare se scumpeşte/se ieftineşte în raport cu cea
de pornire;
− se scumpeşte/se ieftineşte creditul pe piaţa valutei de pornire;
− se scumpeşte/se ieftineşte creditul pe piaţa valutei mijlocitoare.
Să presupunem următoarea situaţie:
− pe piaţa americană rata dobânzii la creditele în USD pe 3 luni
este d1 = 4%;
− pe piaţa elveţiană rata dobânzii la depozitele în SUF pe 3 luni
este d2 = 8%;
− cursul de schimb la vedere al francului elveţian cv este 1 USD
= 1, 50 SUF, iar la termen pe 3 luni ct este 1 USD = 1,51 SUF.
42
În acest caz USD este valuta de pornire şi piaţa monetară
americană este piaţa ei, iar SUF este valuta mijlocitoare şi piaţa
monetară elveţiană este piaţa ei. Arbitrajul presupune operaţiuni pe
ambele pieţe, iar rezultatul său se determină astfel:
a) pe piaţa americană
a1. se calculează valoarea de rambursare CUSDt după t luni
(t=3) a împrumutului de 1.000.000 USD preluat azi (fie
CUSD):
CUSDt = CUSD (1 + d1 * t / 12) = 1.010.000 USD
b) pe piaţa elveţiană
b.1. se calculează valoarea în SUF (CSUF) a creditului preluat
pe piaţa americană şi convertit în valută elveţiană:
CSUF = CUSD * cv = 1.500.000 SUF
b.2. se calculează suma încasată (CSUFt) la lichidarea după t
luni a depozitului în franci elveţieni:
CSUF t = CSUF (1 + d2 * 3 / 12) = 1.530.000 SUF
b.3. se angajează cumpărarea de USD la termen de 3 luni, contra
SUF, conform cursului ct
b.4. după 3 luni se lichidează depozitul în SUF şi se finalizează
operaţiunea b.3., obţinându-se o sumă în dolari CAUSD ca
rezultat al arbitrajului
CAUSD = CSUF t : ct = 1.013.245 USD
43
c) pe piaţa americană
c.1. se rambursează creditul iniţial în dolari şi dobânda aferentă
c.2. se determină rezultatul arbitrajului: beneficiul B şi
rentabilitatea r:
B = CAUSD – CUSD = + 3.245 USD
r = B/CUSD = 0,325%
De observat că mărimea în termeni anualizaţi a rentabilităţii
este de 1,298%.
În ce priveşte problemele adiacente avem următoarele
rezultate:
− SUF are la vedere un curs (cv’) mai mic/mai mare decât cel
presupus în problemă:
cv’ < cv → B’ < B şi r’ < r
cv’ > cv → B’ > B şi r’ > r
unde cu B’ am notat beneficiarul şi cu r’ rentabilitatea în cazul
noului curs la vedere, dacă celelalte condiţii rămân nemodificate
(premiză pe care o utilizăm şi în cazul celorlalte probleme conexe);
− pe piaţa americană creditul se scumpeşte/se ieftineşte:
d’1 > d1 → B’ < B şi r’ < r
d’1 < d1 → B’ > B şi r’ > r
− pe piaţa elveţiană creditul se scumpeşte/se ieftineşte:
d’2 > d1 → B’ > B şi r’ > r
d’2 < d1 → B’ < B şi r’ < r 44
Pornind de la relaţia care dă mărimea beneficiului într-o
operaţiune de arbitraj pe piaţa monetară (c.2.) şi de la relaţiile de
calcul implicate în determinarea lui CAUSD se poate formula un
model al arbitrajului pe piaţa monetară, respectiv expresia
câştigului monetar (b):
cv d ∗t d ∗t
b= (1 + 2 ) − (1 + 1 ) > 0 (15)
ct 12 12
astfel încât:
B = b * CI, (15.1)
în care notaţiile îşi păstrează conţinutul precizat mai sus, dar în
termeni generali. De pildă: d1 = rata dobânzii pe termen de t luni pe
piaţa valutei de pornire, iar CI = creditul iniţial, cu care se porneşte
operaţiunea.
Se observă că în acest model volumul creditului de pornire
nu are nici o influenţă de fond, ci doar una de dimensiune a
cuantumului câştigului. De asemenea, exprimarea scadenţei se
poate face în orice altă fracţiune de an (zi, săptămână), în care caz
constanta din fracţie va fi 365, respectiv 52. Am păstrat exprimarea
în luni deoarece este cea mai uzuală în definirea operaţiunilor pe
termen. Din expresia câştigului unitar (15) poate fi dedusă o

45
condiţie care asigură un rezultat pozitiv al arbitrajului şi anume:
cv 12 + d 1 ∗ t
> (15.2)
ct 12 + d 2 ∗ t
În cazul numeric presupus avem 0,99 33 77 4 > 0,98 36 60
1. Pe baza acestei condiţii pot fi formulate probleme de “prag”, de
tipul: care este cursul la termen maxim care ar face ca operaţiunea
de arbitraj să aibă rezultat favorabil în condiţiile în care ceilalţi
parametrii sunt cunoscuţi; sau: care este rata minimă a dobânzii pe
piaţa la termen a valutei mijlocitoare care face ca operaţiunea de
arbitraj să aibă rezultat favorabil în condiţiile în care ceilalţi
parametrii sunt cunoscuţi s.a. Astfel, de pildă, privind cursul la
termen, în problema considerată, s-ar putea ca acesta să fie maxim
1.51485 SUF = 1 USD, iar rata de dobândă pe piaţa la termen a
SUF să fie de minim 6,693%.

3.5 Model de management financiar

În domeniul managementului financiar modelele construite


răspund obiectivelor acestuia: 1 echilibrul financiar dinamic şi
static, 2 analiza rezultatelor, 3 evaluarea calităţii activităţii
financiare, (gestiunea operativă, strategia financiară a dezvoltării.)

46
1 Echilibrul financiar reflectă corelarea resurselor cu
nevoile, fie la un moment dat (echilibru static), fie ca variaţie a
acestora pe intervale de timp (echilibru dinamic). Abordarea
problemei se face pornind de la forma financiară a bilanţului SC şi
prin definirea unor indicatori specifici cum sunt resursele
temporare şi permanente, nevoile temporare şi permanente,
soldurile intermediare de gestiune, fondul de rulment, capitalul
propriu şi permanent etc. Firma este abordată ca un sistem în cadrul
macrosistemului economiei naţionale, iar în structura ei sunt
identificate trei subsisteme relevante pentru abordarea aspectelor
financiare:
− subsistemul producţie, determinat de obiectivul întreprinderii
de a-şi perpetua activitatea şi de a se dezvolta, subsistem al
cărui rezultat este soldul economic (E);
− subsistemul financiar, determinat de obiectivul întreprinderii de
a-şi procura resursele de finanţare şi al cărui rezultat este soldul
financiar (F);
− subsistemul extraordinar ce cuprinde componentele neincluse în
celelalte două subsisteme (reziduale).
Ca rezultat al activităţii curente a SC rezultă soldul curent
G=E+F
pe seama căruia este elaborat un model (în principiu normativ)
privind comportamentul financiar (fig. 2).
47
Sold financiar Lipsa capacităţii de STABILIZARE Existenţa capacităţii de finanţare
finanţare FORŢĂ
→ FRÂNARE F=0
F>0
Sold economic ↓ F<0
Subregim de G≈0 G>0 G >> 0
creştere Echilibru Excedent Excedent
E>0 “cert” (“rentă”) (“holding”)
Regim optim de G<0 G≈0 G>0
creştere Deficit Echilibru Excedent
E=0 “accidental” “fundamental” (“forţă”)
Creştere în G << 0 G<0 G≈0
suprasarcină Deficit Deficit Echilibru
E<0 “criză” “dilemă” “precar”
ET

Notă: conform Georgeta Vintilă “Gestiunea financiară a întreprinderii”; EDP, Bucureşti, 1997
DT
Fig. 2 Model normativ privind comportamentul financiar al SC

48
2 În domeniul analizei rezultatelor se utilizează modelul
pragului de rentabilitate, ca rezultat al definirii funcţionale a
dependenţei cifrei de afaceri – factori de influenţă, costuri – factori
de influenţă. Pragul de rentabilitate este înţeles ca acel volum
(nivel) de producţie, fie Q, pentru care profitul este nul. În model
sunt incluse:
− funcţia de venit: CA = CA (p (D/S), Q) (16.1)
− funcţia de cost: CT = CT (Q) (16.2)
− funcţia de structură a costului:
CF = CT (0) (16.3)
CV = CT (Q) – CT (0) (16.4)
CVM = CV / Q (16.5)
− relaţia de expresie a profitului: PT = CA – CT, (16.6)
unde: CA = cifra de afaceri; p = preţul unitar de vânzare a
producţiei; D = cererea pieţei; S = oferta de piaţă; Q = volumul
producţiei fabricate; CF = costuri fixe totale; CT = costuri totale;
CV = costuri variabile totale; CVM = costuri variabile medii.
Dacă în relaţia (16.6) ţinem seama de (16.1) – (16.2) şi de
modul de definire a pragului de rentabilitate putem să scriem:
PT = PT (p (D / S), Q) = 0, (16.7)
de unde expresia pragului de rentabilitate este:
Q = [PT]-1 (p (D / S), 0) (17)

49
Deoarece, de regulă, funcţia CT nu este o funcţie liniară şi
acest lucru este foarte probabil şi pentru funcţia CA, este posibil ca
valoarea lui Q din (17) să nu fie unică, astfel încât se poate vorbi
de mai multe praguri de rentabilitate.
În cazul dependenţelor lineare avem:
CA = p ∗ Q (18.1)
CT = CF + CVM ∗ Q, (18.2)
astfel încât pentru PT = 0 avem:
Q = CF / (p – CVM) (19)
iar dacă PT ≠ 0 vorbim de nivelul de producţie ce permite obţinerea
unui profit dat (dorit):
Q = (CF + PT) / (p – CVM) (20)
3 Evaluarea calităţii activităţii financiare a condus la
aprecierea mai bună şi totodată sintetică a riscului de faliment. În
acest sens, valorificând analiza financiară a lichidităţii-exigibilităţii,
metodele de analiză prin rate, modelele de analiză dinamică ş.a., au
fost elaborate modele de evaluare a riscului de faliment cum sunt
modelul Altman (cunoscut şi ca modelul Z), modelul Conan-
Holder, modelul BCF (Banca Centrală Franceză) ş.a.

50
3.6 Modelul ipostazelor agentului economic

Agentul economic îşi valorifică factorii de producţie pe care


îi deţine şi prin aceasta el este producător. El obţine un venit din
care consumă şi prin aceasta devine consumator. Din diferite
motive un agent economic nu-şi consumă, în general, întregul
venit, ci o parte o economiseşte (de regulă ceea ce îi prisoseşte
peste consumul cu care s-a obişnuit) cu scopul de a o valorifica prin
plasamente, astfel încât devine investitor. Rezultă că investitorul
nu este o categorie aparte de agenţi economici, ci doar poziţia pe
care se situează la un moment dat consumatorul.
Din punct de vedere al existenţei şi utilizării resurselor
sale financiare, a veniturilor sale, agentul economic se poate
manifesta în una din următoarele poziţii (ipostaze):
1) unitate de consum deficitară (UCD);
2) unitate de consum excedentară, în surplus (UCS);
3) unitate de consum care economiseşte (UCE).
Între aceste unităţi de consum (UC) se produc procese de
intermediere financiară, în care un rol important revin hârtiilor de
valoare emise sau lichidate de diferitele UC, posibilitate ce le este
conferită prin existenţa unor pieţe specifice pentru astfel de
tranzacţii – pieţele financiar-bancare, fapt ce conturează
însemnătatea lor ca segmente ale pieţei naţionale sau mondiale
globale. 51
1) UCD sunt UC care se împrumută, operaţiune
realizată prin:
• emiterea de hârtii de valoare (acţiuni sau obligaţiuni) pe
care le pot plasa pe piaţa capitalurilor (parte a celei
financiar-monetare). Pentru satisfacerea nevoii de resurse
financiare noi pot fi utilizate şi alte căi. Astfel, UCD îşi pot
procura aceste resurse prin:
• reducerea soldurilor lor monetare (casa, conturi în bancă);
• dezeconomisire, adică vânzarea de hârtii de valoare emise
de alţii, pe care le are în posesie şi pe care le-a dobândit la
un moment anterior când se afla în ipostaza de UCS;
• vânzarea de hârtii de valoare emise de ea însăşi.
2) UCS este ipostaza primară a UCE, caracterizată prin
acoperirea din propriile venituri a nevoilor sale de consum şi de
resurse financiare. UCS se poate angaja ca parte în oricare din
posibilităţile de acţiune ale UCD şi ca iniţiator în oricare din
posibilităţile de acţiune ale UCE devenind astfel plasator.
3) UCE sunt UC care pot acorda împrumuturi, forma
principală a acestei operaţiuni fiind cumpărarea de hârtii de
valoare. Pentru realizarea acestui scop, UCE au posibilitatea
utilizării a trei procedee:
• creşterea soldurilor lor monetare;

52
• reducerea debitelor proprii prin răscumpărarea hârtiilor de
valoare pe care le-au emis cândva înainte, în timp ce se
aflau în poziţia UCD;
• cumpărarea de hârtii de valoare emise de alte UC.
În lipsa pieţei financiar-bancare posibilităţile UCD şi UCE
se limitează la mişcarea propriilor solduri monetare. În acelaşi
timp, consumul s-ar limita la posibilitatea de a fi efectuat numai în
măsura în care consumatorul are disponibilităţi băneşti. În cazul
existenţei acestor pieţe posibilităţile UCD se extind la posibilitatea
angajării unor resurse suplimentare, iar ale UCE la participarea lor
la alte activităţi. Astfel, consumul se poate extinde azi pe seama
angajării veniturilor viitoare.
Avantajele create de existenţa şi funcţionarea corectă a
unei pieţe fnanciar-bancare sunt interesante atât pentru agenţii
economici, cât şi pentru starea generală a mediului în care ei
funcţionează. Cu cât sistemul financiar-bancar este mai eficient, cu
atât:
(i) titlurile financiare “corecte” create şi transferate de UCD-
urile “potrivite” la UCS-urile “potrivite” la preţurile
“corecte” vor fi mai eficiente, adică dublu productive: şi
pentru emiţător şi pentru cumpărător
(ii) fluxul total de fonduri de la cei ce economisesc spre cei ce
investesc va fi mai mare.
53
Eficienţa consecutivă acestor două procese este denumită
alocativă şi respectiv operaţională.
Eficienţa alocativă ia în considerare distribuţia de resurse
conform abilităţii participanţilor de a le utiliza pe piaţă. Ea
cuprinde şi preţurile titlurilor, cu scopul de a evalua dacă ele
reflectă toate informaţiile disponibile privind valoarea “reală”,
astfel încât să nu emită semnale false nici despre emiţător, nici
despre cumpărător. Caracteristica alocativă rezultă din ajustarea
fluxurilor pe seama comparaţiei intersectoriale privind valoarea
output-urilor.
Eficienţa operaţională se referă la valoarea output-ului
obţinut la o unitate de input şi este o eficienţă zisă tehnică.
Comportamentul agenţilor economici, producători sau
consumatori, în poziţia de UCD, UCS sau UCE, se supune
principiului raţionalităţii, care presupune (în economie în general şi
în finanţe în particular):
− precizarea scopurilor materiale ale acţiunii economice
− luarea deciziilor în concordanţă cu aceste scopuri şi în vederea
realizării lor.
Aceste scopuri pot fi formulate în raport cu aspectul vizat,
dar şi în raport cu categoria agentului economic.

54
Din punct de vedere al aspectului vizat se disting:
− scopul general al societăţii (SGS), adică satisfacerea nevoilor
de consum şi care la nivelul agentului economic nu este
conştientizat, în sensul că agentul economic îşi organizează
activitatea pentru a realiza el însuşi un avantaj şi nu pentru a
asigura satisfacerea unor nevoi ale unor alţi agenţi economici;
− scopul intermitent (SI), adică maximizarea averii, un scop cu
caracter permanent dar cel mai adesea “de fundal” şi care
devine operaţional din timp în timp;
− scopul nemijlocit (SN), adică maximizarea profitului sau a
utilităţii consumului, un scop permanent şi vizibil.
Din punctul de vedere al categoriei agentului economic se
disting:
− scopul agentului producător (SAP), maximizarea profitului, şi
treptat a averii;
− scopul agentului consumator (SAC), maximizarea utilităţii
consumului.
Pentru agentul producător (AP) mărimea averii
(patrimoniului) angajată în activitatea economică determină
dimensiunea acestei activităţi, a rezultatelor obţinute şi, în final, a
rezultatului net (profitul). În această dependenţă este esenţial
factorul calitativ, adică eficienţa utilizării mijloacelor angajate.
Dependenţa este reflexivă (conexiune feed-back) în sensul că,
pornind de la dimensiunea profitului, se determină posibilităţile 55
de
economisire şi investire ca surse ale creşterii averii (fig. 3, care prin
însemnări de tipul 2b sau 3.1 etc. au marcat posibilitatea utilizării
modelelor introduse în cap. 2 şi 3 prin respectiva notare).
La producător se poate distinge un anumit dualism de scop
şi chiar o opoziţie între manager şi acţionar ca urmare a atribuirii
unor priorităţi diferite intereselor imediate şi de perspectivă. Astfel,
managerul acordă prioritate maximizării averii, ca bază a
dezvoltării viitoare, a consolidării în timp a firmei şi deci a
motivaţiei înnoirii mandatului său. El nu poate neglija satisfacerea
interesului curent al acţionariatului pentru dividende mari, motiv
pentru care va acţiona şi pentru maximizarea profitului prin care,
cu o cotă mai mică a profitului distribuit, ar putea asigura acest
interes. De aici rezultă o problemă de echilibru dinamic între
interesul prezent pentru dividende ridicate şi interesul viitor pentru
o firmă consolidată cu o poziţie bună pe piaţă şi cu profituri
(dividende) interesante şi în viitor. Pe de altă parte, acţionariatul
doreşte dividende mari pe termen scurt pentru a-şi putea recupera
rapid investiţia. Posibilitatea câştigului din sporul de valoare al
acţiunilor rămâne o perspectivă în special pentru momentul când
valoarea investită se va fi amortizat sau când apare alternativa unui
plasament şi mai interesant. În legătură cu o astfel de problemă,
teoria finanţelor a selectat şi formulat “teoria agenţiei” care are ca
obiect corelarea dinamică a intereselor prezente şi viitoare ale
managerului şi acţionarilor.
56
3.3,3.4 P= vânzare → UCD E > 0 → UCD

Financiar Plasamente (P) Economii (E)


monetare 3.2
P= cumpărare → UCD

2c
Investiţii
2b, 3.1
AP
2f,3.5
Factori de Activitate
Avere economică
producţie SAP SAC
SI
Profit Consum AC
Piaţă SN SGS
Mediu social economic

Fig. 3 Conexiuni în mediul social-economic pentru realizarea


scopurilor agenţilor economici şi ipostazele lor
proces decizional

57
Pentru agentul consumator (AC) scopul nemijlocit este
maximizarea utilităţii consumului, dar “pe fundal” se păstrează şi la
el maximizarea averii ca premiză a unor venituri viitoare
suplimentare cu care să-şi poată ameliora standardul de viaţă.
Scopul său nemijlocit are ca efect conex economiile prin care el îşi
poate nuanţa poziţia de consumator-investitor şi poate aspira la
realizarea scopului intermitent (fig. 3).
Problema de decizie a consumatorului are o dublă
conotaţie în raport cu utilizarea venitului său: pe de o parte
structura pe produse a consumului său şi pe de altă parte structura
temporală a consumului său. În ambele cazuri se întâlneşte
problema economiilor:
− a dimensiunii lor ca diferenţă între venit şi consum;
− a plasamentului lor ca sursă de venituri viitoare şi implicit
pentru un consum viitor; în acest sens economiile pot fi înţelese
ca un consum viitor.
Alternativa plasamentului este posibilă ca urmare a
existenţei pieţei monetare şi a pieţei de capital. În lipsa acestor
pieţe alegerea consumatorului (decizia sa) se limitează la structura
pe produse a consumului său, deoarece el trebuie să-şi consume
integral venitul. Nu există, în afară de prudenţă, nici-un alt motiv
pentru care el nu ar trebuie să consume; iar dacă există perspectiva
diminuării puterii de cumpărare a venitului său, atunci prudenţa va
fi pusă în discuţie: laisser faire, laisser-passer.

58
CAPITOLUL 4

MODELAREA PREFERINŢELOR
CONSUMATORULUI

Studiul deciziilor agenţilor economici, consumatori sau


producători, se bazează pe ipoteza că ei se comportă raţional, adică
încearcă să-şi atingă obiectivele la cel mai înalt nivel posibil, ţinând
cont de restricţiile la care sunt supuşi, ei şi deciziile lor. În ceea ce îl
priveşte pe consumator, se presupune că el cunoaşte preţurile unitare
ale produselor care îl interesează, s-a hotărât asupra bugetului de
consum (suma pe care s-a decis să o cheltuiască pentru a-şi procura
bunurile necesare) şi este în măsură să formuleze preferinţe (să
opteze în raport cu gusturile sale şi cu satisfacţia pe care aşteaptă să o
obţină prin consum). Preocuparea sa este de a putea să opteze pentru
o soluţie care să-i asigure un maxim de satisfacţie în condiţiile
bugetului şi ale preţurilor date. În acest fel se poate formula în
continuare o problemă conexă, care excede într-o măsură consumul,
adică îl interesează totuşi şi pe producător, şi anume: cum se

59
formează cererea pentru diferite produse, cerere căreia
producătorul trebuie să-i răspundă pe piaţă cu oferta lui.

4.1 Utilitatea. Analiză cardinală şi ordinală

Cele două abordări dau răspunsuri diferite în ceea ce


priveşte posibilitatea măsurării utilităţii: da, este răspunsul analizei
cardinale; nu, este cel al analizei ordinale.
Abordarea cardinală presupune că măsura utilităţii este
dată de valorile pe care le ia funcţia de utilitate totală pentru
consumul cantităţilor Qx din bunul x:
UTx = UT( Q x ) (1)

Utilitatea este acceptată strict în sens economic, sub forma


gradului de satisfacţie pe care un consumator se aşteaptă să-l obţină
prin consumul unei cantităţi date dintr-un bun.
Definirea utilităţii presupune implicit realizarea
următoarelor condiţii:
• raportarea conştientă între bun şi o nevoie a lui;
• inexistenţa bunului în proprietatea consumatorului;
• accesul la bun se face prin piaţă;

60
• formarea unei corelaţii între intensitatea nevoii, respectiv
gradul de satisfacţie aşteptat (pe de o parte) şi preţul de
achiziţie al bunului (pe de altă parte).
Funcţia de utilitate (1) prezintă următoarele proprietăţi:
(i) creşte odată cu cantitatea consumată:
UTx′ > 0 (2)
(ii) gradul de satisfacţie creşte foarte mult atunci când consumul
este foarte mic, adică atunci când nevoia este practic total
neacoperită:
lim UTx′ = +∞ (3)
Q x →0

(iii) gradul de satisfacţie nu mai creşte atunci când consumul este


foarte mare, adică atunci când se instalează saturaţia:
lim UTx′ = 0 (4)
Q x →∞

(iv) creşterea de utilitate totală obţinută pe seama consumului


unitar suplimentar se numeşte utilitate marginală

UM Q x = UTx′ ( Q x ) (5)

astfel încât dacă nivelul consumului Qx este 1,2,…,n avem:


n

∑ UM
i =1
i = UTx (i) (5.1)

61
(v) utilitatea marginală creşte cu o cotă negativă, semnificând
sporul tot mai mic de utilitate pe măsură ce gradul de saţietate
creşte:
UTx′′ < 0 (6)
(vi) utilitatea marginală este pozitivă, deoarece este neraţional să se
continue consumul dacă acest lucru nu mai produce nici un
efect favorabil privind satisfacţia; şi acest lucru cu atât mai
mult cu cât, pentru fiecare unitate consumată în plus, trebuie
plătit preţul de achiziţie.
(vii) utilitatea este nulă dacă nivelul consumului este zero.
UT UM
UM(Q) UT(Q)

Qmax Q

Fig. 4 Graficul utilităţii totale şi al utilităţii marginale


62
Abordarea cardinală este rezultatul studiilor efectuate de
mai mulţi economişti, printre care Leon Warlas, întemeietorul
şcolii matematice în economie, în timp ce abordarea ordinală este
rezultatul studiilor lui V. Pareto şi J. Hicks, economişti ai anilor
'30-'40, care au contribuit la consolidarea modelării în economie.
Abordarea ordinală înlocuieşte măsura utilităţii cu
capacitatea de ordonare a preferinţelor. Pentru aceasta se definesc:
mulţimea bunurilor de consum, B ={1,2,…,n}; vectorii de consum
sau panerele (coşurile) de produse, vj = { vij / i∈ B ; j = 1, 2, …m ;
vij = cantitatea de bun i intrată în componenţa vectorului de consum
j}, precum şi mulţimea V ⊆ Rn a vectorilor de consum vj.
Mulţimea V este spaţiul de consum, n-dimensional şi total
ordonat. Această ultimă caracteristică exprimă capacitatea
consumatorului de a-şi ordona preferinţele şi presupune:
(i) consumatorul poate alege între doi vectori, vp şi vq ∈ V , pe cel
preferat, adică:
(∀)vp şi vq ∈ V ⇔ fie v p π v q , vp mai puţin preferat decât vq

v p ≈ v q , vp şi vq sunt indiferenţi

v p φ v q , vp preferat lui vq

63
(ii) (reciproca lui (i)) în mulţimea definită a panerelor de produse
nu există două panere asupra cărora consumatorul să nu-şi
poată exprima ordinea de preferinţă.
(iii) relaţia de preferinţă este reflexivă, adică un coş de produse este
preferat sau indiferent faţă de el însuşi: (∀) vp ∈ V ⇒ v p ≈ v p .

(iv) relaţia de preferinţă este tranzitivă, adică, între trei vectori de


consum, dacă primul este preferat celui de-al doilea, iar acesta
din urmă celui de-al treilea, atunci primul este preferat celui
de-al treilea:
(∀)vp, vq şi vr ∈ V , dacă v p φ v q şi v q φ v r ⇒ v p φ v r .

(v) spaţiul de consum este un spaţiu superior nemărginit:


(∀) vp ∈ V şi un scalar a > 1 ⇒ a ∗ vp ∈ V ,
adică, multiplicând cantităţile din bunurile i (i=1,2,…,n) care
intră în structura panerului de produse, se obţine un nou paner
de produse, în aceeaşi mulţime în care este inclus şi cel dintâi.
Proprietatea (v) stă la baza reprezentării printr-o funcţie a
utilităţii astfel definite. Se acceptă că utilitatea este într-o
legătură directă cu volumul, respectiv cantitatea consumată,
astfel încât, dacă există doi vectori vp şi vq ∈ V pentru care
cel puţin componenta i a lor este în relaţia v ip > v iq (oricare ar

fi această componentă i=1,2,…,n), atunci v p φ v q .


64
Presupunând UT funcţia de utilitate, putem scrie:
• dacă v p φ v q ⇒UT(vp)≥ UT(vq) (7.1)

• dacă v p ≈ v q ⇒UT(vp)= UT(vq) (7.2)

4.2 Curbe de indiferenţă

Curba de indiferenţă este mulţimea vectorilor de consum vj


care au aceeaşi utilitate pentru consumator, adică
UT( v j ) =constant.

Denumirea provine de la imaginea rezultată din


reprezentarea grafică a acestor vectori vj. Pentru aceasta se acceptă
completarea fiecărui vector vj cu o componentă suplimentară
reprezentând utilitatea, adică:
v ′j ={vij / i∈ B ; j=1,2,…m; UT(vj)} ∈ V ′ ⊆ Rn+1,

adică vectorul vj era n-dimensional, v j = v 1 j , v 2 j ,..., v nj , în timp

ce vectorul v ′j este (n+1)-dimensional:

( )
v ′j = v 1 j , v 2 j ,..., v nj , UT v j .

Într-un spaţiu (n+1)-dimensional, toţi vectorii v ′j sunt

65
reprezentaţi ca puncte în hiperplanul UT. Dacă, pentru
simplificarea prezentării, vom considera i = 2, atunci toţi vectorii
v ′j sunt reprezentaţi într-un plan din spaţiul tridimensional. Fie

planul bazei cel pentru care UT = 0. Oricare dintre planele paralele


cu baza este planul unei anumite mărimi a utilităţii, adică, pentru
oricare dintre aceste plane, avem UT = constant.
UT

ct
V2
2

1 C
V2
B

V1 A

V1

Fig. 5 Reprezentarea vectorilor v ′j = v ij , UT ( v )


j i=1, 2
V1•= axa pentru reprezentarea cantităţilor din bunul i=1
V2•= axa pentru reprezentarea cantităţilor din bunul i=2
UT= axa pentru reprezentarea mărimii utilităţii
ct = o valoare oarecare, constantă, a utilităţii

66
În figura 5, A, B şi C reprezintă vectori de consum cu
aceeaşi utilitate, astfel încât reprezentarea lor se face în acelaşi
plan.
Potrivit proprietăţii (v) de la utilitatea ordinală şi
consecinţelor acesteia (7.1) şi (7.2), pentru ca utilitatea să rămână
constantă între doi vectori de consum v ′p şi v q′ ∈ V ′ , este necesar

ca modificarea cantităţilor bunurilor i să se schimbe conjugat.


Astfel, pentru a avea:

v ′p = v 1p , v 2 p , ct

v q′ = v 1q , v 2q , ct ,

este necesar ca, de exemplu, v1p > v1q şi v2p < v2q. Dacă dorim să
modificăm în v ′p cantitatea din bunul 1 în sensul creşterii, păstrând

pentru noul vector, v ′r , aceeaşi utilitate ca mai înainte, este necesar


să micşorăm cantitatea din bunul 2, astfel încât:
v ′r = v 1r , v 2 r , ct , cu v1r > v1p şi v2r < v2p.

La limită, aplicând această procedură de modificare, vom


obţine doi vectori de forma:
v ′s = v 1s → ∞, v 2s → 0, ct

v ′t = v 1t → 0, v 2 t → ∞, ct ,
67
care păstrează aceeaşi valoare (ct) a utilităţii ca şi vectorul v ′p , v q′ şi

v ′r .
Într-un plan, imaginea acestei mulţimi de vectori este o
curbă asimptotică la cele două axe ce delimitează planul.
În figura 6 se observă rapoartele de mărime între
componentele celor doi vectori de consum A(x1,y1) şi B(x2,y2).

y(v2)

y1

2
y2

x1 x2 x(v1)
Fig. 6 Curba de indiferenţă

Pentru simplificarea prezentării, cantităţile consumate din


bunul i =1 au fost reprezentate pe abscisă şi notate tradiţional cu x,
iar, pentru bunul i=2, au fost reprezentate pe ordonată şi notate 68
cu
y. Cei doi vectori de consum includ cantităţi diferite din cele două
bunuri, dar au aceeaşi utilitate. Orice vector de consum ar alege un
consumator de-a lungul acestei curbe, el va obţine aceeaşi
satisfacţie prin consum, dar va consuma cantităţi diferite din cele
două bunuri.
În cazul descris mai sus (i = 2), expresia utilităţii este:
UT = f(x,y). (8.1)
Presupunând că funcţia este explicitată în raport cu y, se
obţine pentru UT = ct expresia curbei de utilitate:
y = [f ] (x, ct ) .
−1
(8.2)

De pildă, dacă UT = 3 x ∗y2, iar UT = U0, avem:

y = U0 3
x . (8.3)

Curba de indiferenţă prezintă patru proprietăţi definite pe


mulţimea tuturor curbelor de indiferenţă, adică pentru toate curbele
rezultate, din considerentul că utilităţii i se poate atribui succesiv
un şir de valori ct1, ct2, …etc:
(i) curbele de indiferenţă sunt descrescătoare, adică deplasarea fie
spre dreapta, fie spre stânga, de-a lungul unei curbe de
indiferenţă determină diminuarea cantităţii cel puţin a unuia din
bunurile ce formează vectorul de consum (fig. 6): deplasarea

69
din A în B presupune reducerea lui y (y2 < y1), după cum
deplasarea din B în A presupune reducerea lui x (x1 < x2).
(ii) o curbă de indiferenţă este superioară alteia dacă valoarea
utilităţii primea (fie ct2) este mai mare decât a celei de-a doua
(fie ct1). Astfel, într-o proiecţie în planul bazei a unei mulţimi
de curbe de indiferenţă, cea cu o valoare mai mare a utilităţii se
va găsi deplasată mai spre dreapta. Asimptotismul la axe se
conservă (fig. 7).

y2 B
y1
A

C u4
y3
u2 u3
u1
x1x2 x3 x
Fig. 7 Amplasarea în planul bazei a unei mulţimi de curbe de indiferenţă

70
Dacă notăm Uk (k=1,2,…) curbele de indiferenţă, atunci
relaţia de ordine între utilităţile caracteristice Uk = ctk este:
ct1 < ct2 < ct3 < ct4 <…
Această proprietate se poate proba prin faptul că pe oricare
două curbe de indiferenţă, fie U1 şi U2, se poate găsi câte un
punct (vector de consum), fie A pe U1 şi B pe U2, pentru care
se poate arăta, în baza proprietăţii (v) şi a consecinţelor ei (7.1)
şi (7.2), că vectorul B este preferat lui A.
Din figura 7 se observă relaţia de ordine între componentele lui
A şi B, respectiv x1 < x2 şi y1 < y2, astfel încât B φ A şi, de
aceea, ct1 < ct2. Întrucât oricare alt punct C de pe U2 este
echivalent cu B din punct de vedere al utilităţii, rezultă că
proprietatea rămâne adevărată, chiar dacă în cazul acestui
punct C una din coordonate nu mai respectă relaţia de ordine
de care se bucură punctul B; astfel y1 > y3.
(iii) curbele de indiferenţă ale unei mulţimi (familii) date nu sunt
secante. În cazul în care ar fi (figura 8), ar însemna că vectorul
A, corespunzând intersecţiei celor două curbe, U1 şi U2, are
aceeaşi utilitate şi cu vectorul B (respectiv ct1), şi cu vectorul
C (respectiv ct2), ceea ce este imposibil atâta vreme cât U2 este
superioară lui U1 (ct2 > ct1).

71
y

y1 A
C
y3
y2 U2
x1xB
2x3
U
x 1
Fig. 8 Curbele de indiferenţă nu se intersectează

(iv) orice curbă de indiferenţă este convexă (fig. 9) ceea ce, din
punct de vedere grafic, înseamnă că, oricare ar fi arcul AB, el
se va situa sub coarda lui, cu excepţia celor două puncte
extreme, A şi B. Adică un punct C de pe coarda AB se va afla
pe altă curbă de indiferenţă decât cea pe care se află A şi B,
superioară acesteia.
Din punct de vedere economic, aceasta înseamnă că o
combinaţie liniară a consumurilor caracteristice vectorilor de
consum A şi B conduce la un alt vector de consum C, pentru
care utilitatea este mai mare, deoarece U2 este deplasat în
dreapta lui U1. Altfel spus, consumatorii preferă panere de
produse ″echilibrate″: cantităţile de bunuri i cuprinse în C sunt
mai apropiate decât în cazul lui A şi B, adică raportul dintre
cele două cantităţi este mai apropiat de 1 în cazul C, decât în
cazul A şi B.
72
y

y1
A

y3 C

B U2
y2
U1
x1 x3 x2 x

Fig. 9 Convexitatea curbei de indiferenţă

Pornind de la aceste rapoarte, vectorul de consum poate fi


interpretat ca o reţetă sau ca un vector de consumuri specifice.
De pildă, pentru a pregăti o prăjitură este nevoie de 500 g
făină, 200 g zahăr, 3 ouă, 3 linguri de ulei etc.
Vp = (500, 200, 3, 3 etc)
este o reţetă din care nu rezultă direct consumul specific,
deoarece nu se precizează (şi de multe ori nici nu este nevoie
să se precizeze) câte bucăţi de prăjituri vor ieşi. Presupunând
cazul confecţionării unui costum de haine bărbăteşti (haină,
73
vestă, pantaloni), sunt necesari 3 m de stofă de lăţime 1,5 m,
2 nasturi mari, 10 nasturi mici, 1 fermoar, 3 m căptuşeală etc.
Astfel, Vn:
Vh = (3, 2, 10, 1, 3 etc.)
este un vector de consumuri specifice, deoarece fiecare
consum se referă la o unitate de produs finit.

4.3 Rata marginală de substituire

Ca o consecinţă a proprietăţii (i) a curbelor de indiferenţă


(fig. 6), se observă că raportul y/x se micşorează pe măsură ce ne
deplasăm de la punctul A la punctul B şi creşte dacă deplasarea se
face în sens invers, de la B către A.
Variaţia acestui raport, atunci când variaţia lui x este ∆x ,
exprimă mărimea ratei marginale de substituire RMSy/x, adică
variaţia lui y atunci când x variază cu o unitate, astfel încât
utilitatea rămâne aceeaşi. Deoarece variaţiile lui x şi y au sensuri
diferite (de exemplu ∆x <0 şi ∆y >0), mărimea RMS va fi
întotdeauna negativă:
∆y
RMS y x = − (9.1)
∆x

74
În acest sens, RMSy/x arată cu câte unităţi ar trebui mărit
consumul din y pentru a putea micşora cu o unitate consumul din x,
astfel încât satisfacţia consumatorului să rămână nemodificată.
Considerând expresia curbei de indiferenţă conform (8.2),
adică, într-o formă mai simplificată, y=f(x), şi acceptând că
∆x → 0 , expresia RMSy/x devine:
RMS y x = f ′( x) , (9.2)

ceea ce, din punct de vedere grafic, revine la faptul că RMS este de
valoarea tangentei la curba de indiferenţă în punctul în care se face
variaţia de consum pentru x. Pentru o variaţie în sens invers, avem:
RMS x y = 1 RMS y x (9.3)

Rata marginală de substituire are două proprietăţi


importante:
(i) pe măsură ce un bun este succesiv şi continuu înlocuit din
consum, rata marginală de substituire a acestuia creşte. În
figura 10 se poate urmări variaţia RMSy/x făcând pe rând
comparaţia între două perechi de puncte succesive. De
exemplu, variaţia între A şi B comparată cu variaţia între B
şi C etc.

75
y
y6 F
y5 E

y4 D
y3 C
y2 B
y1 A

x6x5x4 x3 x2 x1 x
Fig. 10 Creşterea ratei marginale de substituire

Sensul economic al proprietăţii rezidă în faptul că, pentru


bunul scos în mod repetat din consum, apare sentimentul de
″fruct oprit″, ceea ce îl determină pe consumator să-l
compenseze pe primul cu o cantitate tot mai mare din cel de-al
doilea.
(ii) rata marginală de substituire este egală cu raportul invers al
utilităţilor marginale. Pentru aceasta să considerăm funcţia de
utilitate:
UT=UT(x,y), (10.1)

76
pentru care calculăm utilitatea marginală totală, adică sporul
de utilitate generat de creşterea simultană a consumului lui x şi
y. Expresia acesteia este dată de derivata totală a funcţiei UT,
şi anume:
∂UT ∂UT
dUT = ⋅ dx + ⋅ dy = 0 (10.2)
∂x ∂y
Deoarece ne situăm pe o curbă de indiferenţă, adică UT=ct,
şi implicit dUT=0, putem selecta raportul dy/dx, care este de
fapt o formă a lui RMSy/x. Astfel avem:
dy ∂UT ∂x UM x
RMS y x = − = = , (10.3)
dx ∂UT ∂y UM y

unde numărătorul şi numitorul reprezintă derivatele parţiale ale


funcţiei UT în raport cu x şi respectiv y, adică utilităţile
marginale în raport cu x şi respectiv y (conform proprietăţii
(iv) a utilităţii cardinale, relaţia (5)).

77
CAPITOLUL 5

MODELUL DE OPTIM AL CONSUMATORULUI

Consumatorul urmăreşte să-şi satisfacă nevoile de consum


în condiţiile în care demersul său este influenţat de mai mulţi
factori:
- mulţimea bunurilor pe care le are în vedere pentru consum
i ∈ B (i = 1,2,…,n) şi care determină structura calitativă a
vectorului de consum vj = ||vij||;
- cantităţile consumate din fiecare bun şi care dau structura
cantitativă a vectorului de consum prin rapoartele cantitative
vpj / vqj p şi q ∈ B;
- preţurile unitare pi la care se procură bunurile i;
- suma de bani disponibilă pentru consum R şi care îi defineşte
bugetul de consum;
- utilitatea pe care el o conferă fiecărei unităţi (doze)
consumate dintr-un anumit bun i şi pe care şi-o doreşte
maximă.

78
Modelul de optim al consumatorului este:
max UT ( v 1 , v 2 ,..., v i ,..., v n ) (1.1)
n

∑p
i =1
i ∗ vi = R (1.2)

Necunoscutele acestui model sunt cantităţile vi ce trebuie


achiziţionate de consumator, fie vi*, astfel încât el să-şi consume
întregul buget şi să-şi asigure maximum de satisfacţie. Valorile vi*
formează unul din vectorii de consum vj în spaţiul de consum V .
Problema este de tip optim cu legături (optim cu restricţii) şi
se soluţionează prin construirea funcţiei lagrangean L:

max L = ⎡ UT( v1 , v 2 ,..., v i ,..., v n ) + λ (R − ∑ p i ∗ v i )⎤ ,


n
(1.3)
⎢⎣ i =1 ⎥⎦

unde λ este parametrul lui Lagrange λ ∈ R+.


Pentru optim sunt necesare:
∂L
a) condiţii de ordinul I =0 i = 1,2,..,n
∂ vi

∂2 L
b) condiţii de ordinul II 2
<0 i = 1,2,…n
∂ vi
În ce priveşte condiţiile de ordinul II acestea sunt
îndeplinite, deoarece derivatele parţiale de ordinul doi ale
lagrangeanului se reduc la derivatele de ordinul doi ale funcţiei de

79
utilitate, adică negative conform capitolului 4, proprietatea (v),
relaţia (6).
În ce priveşte condiţia de ordinul I avem:
∂L
= UTv' i − λp i = 0 (1.4)
∂ vi
sau
UM Vi
UM Vi − λp i = 0 ⇒ λ = (1.5)
pi
Relaţia (1.5) ne permite să formulăm condiţia de optim şi
anume că rapoartele între utilitatea marginală a fiecărui bun şi
preţul unitar al acestuia trebuie să fie egale. Totodată, ne permite să
dăm interpretarea economică a parametrului λ şi anume sporul de
utilitate obţinut prin cheltuirea unei unităţi monetare în cazul
suplimentării cu o unitate a consumului de produsul i. Inversul
parametrului λ este un preţ şi anume preţul plătit de consumator
pentru a-şi suplimenta utilitatea pe seama creşterii consumului din
bunul i.

5.1 Dreapta bugetului

Dreapta bugetului este rezultatul restricţiei de buget de


consum R. Pentru simplificarea prezentării vom considera i = 2 şi

80
vom reveni la notarea cantităţilor consumate cu x pentru i = 1 şi cu
y pentru i = 2. În aceste condiţii relaţia (1.2) devine:
px · x + py · y = R (2.1)
px R
y=− ⋅x + , (2.2)
py py

care poate fi scrisă ca ecuaţia oricărei drepte y = mx + n, în care


coeficientul unghiular al dreptei (panta) este m = -px / py, iar
ordonata la origine n = R / py. Interpretarea economică a lui n este
cantitatea de produs 2 care se poate procura dacă bugetul R se
cheltuieşte integral pentru acest produs. Dacă facem y=0 → x=R / px
aşa încât într-un plan (x, y) dispunem de două puncte (R/px , 0) şi
(0, R/py) prin care se poate trasă dreapta bugetului (fig. 11).

y
R/py
A
y1 ·1

·2 B
y2

x1 x2 R/px x
Fig. 11 Dreapta bugetului de consum

Orice punct de pe această dreaptă se caracterizează prin


faptul că valoarea consumului este aceiaşi şi anume R:
R = px · x1 + py · y2 = px · x2 + py · y2
81
De asemenea, se caracterizează prin faptul că prezintă
aceiaşi valoare a pantei şi anume – px / py.
Dreapta determină în planul (x, y) trei zone, din punct de
vedere al consumului în raport cu R:
- zona de deasupra dreptei cu consumuri prea scumpe în raport
cu bugetul R, aşa cum este consumul reprezentat prin punctul
1 (fig. 11);
- zona de dedesubtul dreptei cu consumuri prea ieftine în raport
cu bugetul R, aşa cum este consumul reprezentat prin punctul
2 (fig. 11);
- zona dreptei propriu-zise cu consumuri “izobugetare”, adică
cu acelaşi buget R.
În cazul în care valoarea lui R se modifică, în planul (x, y)
vor apare mai multe drepte de buget, paralele (fig. 12) caracterizate
prin relaţia de ordine R1 < R2 <…..
y

R1 R 2 R3 R4

x
Fig. 12 Familia dreptelor bugetului 82
5.2 Punctul de consum optim

Pentru determinarea punctului de consum optim este


suficient să suprapunem graficele 6 şi 11 şi să depistăm punctul de
pe dreapta de buget care asigură accesul la cea mai “înaltă” curbă
de indiferenţă (fig. 13).

R/py
2

3 U5
U4
1 U3
U2
U1
R/px x

Fig. 13 Determinarea punctului de consum optim

Bugetul R asigură vectori de consum ce conferă utilităţi


diferite: consumurile reprezentate prin punctele 1 şi 2 conferă o
utilitate U2, cele reprezentate prin punctele 3 şi 4 o utilitate U3, iar
83
cel reprezentat prin punctul 5 o utilitate U4. Există evident şi puncte
de consum cu utilitatea U1, în timp ce nivelul de utilitate U5 este
inaccesibil pentru un buget de mărimea R.
Deoarece U4 >U3 > U2 > U1 consumatorul alege pentru
consum punctul 5, care este punct de consum optim. Acesta se
caracterizează prin faptul că are o pantă – px/py pe dreapta de
consum (conform 2.2) şi o rată marginală de substituţie de mărime
–UMx/UMy (conform capitolului 4, 10.3), astfel încât rezultă:
px UM x
RMS y / x = - =- , (3)
py UM y

din care rezultă (pentru cazul particular i = 2) relaţia (1.5).


Pentru punctul de consum optim rata marginală de
substituire este egală cu raportul preţurilor unitare şi cu raportul
utilităţilor marginale.

5.3 Variaţia punctului optim de consum în raport


cu variaţia bugetului de consum

Dacă bugetul de consum variază, atunci avem o familie de


bugete de consum (fig. 12) care permit accesul la diferite nivele de
utilitate, mai mari pe măsură ce bugetul este mai mare (fig. 14).

84
y

Curba consum-venit

B
U4
A
R3 R4 U3
R2 U2
R1 U1
x
Fig. 14 Curba consum-venit

Mulţimea punctelor de consum optim A, B, C, D, …. pentru


fiecare buget de consum R1 < R2 < R3 < R4 < … determină curba de
variaţie a consumului optim în raport cu bugetul de consum, numită
curba consum-venit.
Punctele de consum optim se caracterizează prin creşterea
cantităţilor consumate atât din bunul 1, cât şi din bunul 2:
xA < xB < xC < xD şi simultan y A< yB < yC < yD lucru firesc dacă
ţinem seama de faptul că bugetul de consum a crescut. Astfel de
bunuri se zic normale. Este posibil însă ca pentru un consumator
creşterea venitului să modifice raportul de “normalitate” între
bunuri, astfel încât pe măsură ce bugetul său de consum creşte unul
din bunuri este apreciat ca inferior în raport cu celălalt. 85
y
Curba consum-venit
x = bun inferior

B
A R3 R4
U4
R1 U3
R2 U2
U1
xAxDxCxB
x
y U3
U4

U2

U1

R4
C
yC
Curba consum-venit
yB B R3
yD D y = bun inferior
yA A
R2
R1

x
Fig. 15 Curba consum-venit în cazul unor bunuri inferioare
86
În acest caz curba consum-venit este deviată mai puternic spre
stânga (în cazul când bunul 1 este considerat inferior şi consumul
său x va scade odată cu creşterea bugetului de consum) sau spre
dreapta (în cazul când bunul 2 este considerat inferior şi consumul
său y va scade odată cu creşterea bugetului de consum) (fig. 15).

5.4 Variaţia punctului optim de consum în raport cu


variaţia preţurilor unitare ale bunurilor consumate

Vom considera un buget de consum dat R şi i = 2, iar preţul


px al bunului 1 se modifică: px1 > px2 > px3 > …
În acest fel cantitatea ce se va achiziţiona din bunul 2, în
cazul când se achiziţionează numai acest bun, va rămâne constantă
la valoarea R/py, în timp ce (în cazul când se achiziţionează numai
din bunul 1) cantitatea cumpărată va creşte: R/px1 < R/px2 <
<R/px3…, astfel încât în planul (x, y) va apare un fascicul de drepte
de buget toate având ca punct comun punctul (0, R/py) (fig. 16).
În cazul reducerii preţului unitar al bunului 1 cantităţile
consumate din el cresc (raportul preţ-cantitate consumată este
invers) astfel încât consumatorul accede la nivele de utilitate tot
mai mari. Mulţimea punctelor de consum optim A, B, C, D etc.
formează curba consum-preţ.
87
U1 U2 U3 U4
y
Curba consum-preţ

R/py

yD D

yC A C
yA B
yB

xA R/px1 xB xC R/px2 xD R/px3 x


Fig. 16 Curba consum-preţ

Pentru această mulţime de puncte avem xA < xB < xC < xD


ceea ce este firesc din cauza reducerii preţului px, în schimb pentru
cel de-al doilea bun evoluţia este oscilantă: scade de la A la B, apoi
creşte. Reducerea preţului bunului 1, în timp ce preţul bunului 2
rămâne neschimbat, modifică aprecierea pe care consumatorul o dă
acestuia din urmă făcându-l “mai scump” în raport cu primul şi
modificând astfel raportul de substituire dintre ele.
Pe de altă parte, ieftinirea bunului 1 determină o creştere a
puterii de cumpărare a consumatorului în raport cu acest bun, ceea
88
ce înseamnă o creştere în termeni reali (ai puterii de cumpărare) a
bugetului de consum.
Rezultă că modificarea preţului la un bun induce pentru
consumator două efecte: un efect de venit (creşterea în termeni reali
a bugetului) şi un efect de substituţie (modificarea raportului de
înlocuire a unui bun prin altul).

5.5 Efectul de substituire şi efectul de venit

Efectul de substituire măsoară variaţia cantităţii consumate


din fiecare bun ca rezultat exclusiv al modificării raportului între
preţurile unitare a două bunuri, presupunând că agentul consumator
nu-şi modifică opţiunea privind utilitatea totală maximă pe care el o
poate obţine în situaţia cea mai favorabilă rezultată pentru el în
această împrejurare.
Efectul de venit exprimă influenţa modificării venitului real
al consumatorului şi este evidenţiată prin modificările intervenite
ca rezultat al accesării unui alt nivel de utilitate (unei alte curbe de
indiferenţă).

89
5.5.1 Cazul bunurilor normale

Sunt bunuri pentru care modificarea consumului lor se


produce strict în sens invers decât modificarea preţului (fig. 17).

U1 U2
y

R/py

yB B

yA
A
C
yC
3

2
1
xA xB xC R/px1 R/px2 x
Fig. 17 Efectul de substituire şi venit pentru un bun “normal”

Considerăm situaţia în care preţul bunului 1 scade px1 > px2


astfel încât acest bun devine mai atractiv pentru consumator.
Dreapta bugetului se schimbă din 1 în 2 şi face posibil accesul la o
utilitate superioară U2 > U1. Deoarece puterea de cumpărare a
consumatorului a crescut prin această reducere de preţ, el are un
90
buget real de consum mai mare, adică este ca şi cum el ar avea un
buget nominal mai mare în condiţiile în care preţurile nu s-ar fi
modificat. Dreapta acestui buget este 3, paralelă cu 2 datorită
ipotezei că raportul între preţuri ar fi rămas nemodificat. Prin acest
buget mai mare consumatorul poate accesa utilitatea superioară U2;
această utilitate şi nu alta mai mare, deoarece ea reprezintă
maximum de utilitate la care poate spera cumpărătorul în
împrejurarea favorabilă că preţul bunului 1 s-a redus.
Modificarea optimului consumului în această situaţie are loc
prin trecerea din punctul A în B şi apoi în C:
− trecerea din A în B înseamnă efect de venit (pentru bunul 1 şi
respectiv 2) a căror mărime este:
EV1 = xB – xA > 0 EV2 = yB – yA > 0
− trecerea din B în C înseamnă efect de substituire (pentru bunul
1 şi respectiv 2), a căror mărime este:
ES1 = xC – xB > 0 ES2 = yC – yB < 0
− efectul total rezultat din modificarea de preţ pentru bunul 1
este:
ET1 = EV1 + ES1 > 0 ET2 = EV2 + ES2 < 0
Efectul de substituire pentru bunul 1 este pozitiv, în mod
firesc deoarece preţul unitar al acestui produs a scăzut; tot aşa se
explică valoarea negativă pentru efectul de substituire la bunul 2:
s-a produs înlocuirea în consum a bunului 2 cu bunul 1 deoarece
91
preţul acestuia din urmă s-a micşorat. Efectul total de substituire în
exemplul luat este negativ, fără însă ca aceasta să fie o regulă.
Totul depinde de raportul de ordine între valorile absolute ale lui
EV şi ES:
− dacă |EV| > |ES| → ET > 0 (4.1)
− dacă |EV| < |ES| → ET < 0 (4.2)
− dacă |EV| = |ES| → ET = 0 (4.3)
Merită menţionat că în cazul diminuării preţului unui bun,
cele două efecte EV şi ES pentru cel de-al doilea bun vor fi
întotdeauna de semne contrare; după cum în cazul majorării
preţului unui bun, cele două efecte EV şi ES pentru respectivul bun
vor fi, de asemenea, de semne contrare. Referitor la efectele
modificării preţului unitar pot fi formulate următoarele reguli
generale:
(i) efectul de substituire este întotdeauna negativ pentru
bunul al cărui preţ creşte şi pozitiv pentru celălalt bun;
(ii) efectul de substituire este întotdeauna pozitiv pentru bunul
al cărui preţ scade şi negativ pentru celălalt bun;
(iii) efectul de venit este întotdeauna negativ când preţul unui
bun creşte, deoarece (în cazul unor bunuri normale)
consumul scade dacă bugetul real de consum se
diminuează;
92
(iv) efectul de venit este întotdeauna pozitiv când preţul unui
bun scade, deoarece (în cazul unor bunuri normale)
consumul creşte dacă bugetul real de consum creşte;
(v) efectul total este negativ pentru bunul al cărui preţ a
crescut, dar poate avea orice semn pentru celălalt bun (4.1 -
4.3);
(vi) efectul total este pozitiv pentru bunul al cărui preţ scade,
dar poate avea orice semn pentru celălalt bun (4.1 – 4.3).
Relaţia dintre cele două bunuri poate fi calificată în funcţie
de sensul de variaţie a efectului total al lor:
− în cazul creşterii de preţ la un bun, efectul total asupra
consumului său este negativ; dacă efectul total pentru cel de-al
doilea bun este tot negativ atunci se zice despre acesta că
prezintă o complementaritate largă în raport cu primul; acelaşi
lucru şi în cazul reducerii de preţ la un bun, dacă efectul total
pentru cel de-al doilea este pozitiv;
− în cazul creşterii de preţ la un bun, efectul total asupra
consumului său este negativ; dacă efectul total pentru cel de-al
doilea bun este pozitiv atunci se zice despre acesta că prezintă o
substituibilitate largă în raport cu primul; acelaşi lucru în cazul
reducerii de preţ la un bun, dacă efectul total pentru cel de-al
doilea bun este negativ – se zice că primul bun este larg
substituibil în raport cu al doilea. 93
5.5.2 Cazul bunurilor inferioare

Bunurile inferioare sunt cele al căror consum este afectat de


un efect de venit pozitiv în cazul când puterea de cumpărare a
consumatorului se diminuează. În cazul acestor bunuri, creşterea
preţului lor antrenează un efect de substituire negativ. Se disting
două categorii de bunuri inferioare:
− simple, când creşterea preţului lor determină o reducere a
consumului acestora (fig. 18)
y U2
R/py
U1
yB B

A
yA

yC
C

xB xC R/px2 xA R/px1 x

Fig. 18 Efectul de substituire şi de venit pentru


un bun inferior simplu
− de tip GIFFEN, când preţul şi cantitatea evoluează în acelaşi
sens (fig. 19). 94
y
U2

R/py

B
yB

A
yA

yC C
U1
xB xA xC R/px2 R/px1 x
Fig. 19 Efectul de substituire şi de venit pentru un bun
inferior GIFFEN

Pentru un bun inferior simplu creşterea preţului de la px1 la


px2 determină o modificare a punctului de optim din A în C
(trecând prin B). Creşterea preţului determină o reducere a
consumului. Efectul total asupra consumatorului este similar ca
pentru un bun normal, ca rezultat al unui efect de substituire
negativ şi a unui efect de venit pozitiv, dar mai mic în valoare
absolută decât cel de substituire. Pentru cele două bunuri avem:
ES1 = xB – xA < 0 ES2 = yB – yA > 0
EV1 = xC – xB > 0 EV2 = yC – yB < 0
ET1 = xC – xA > 0 ET2 = yC– yA < 0

95
Bunul 2 prezintă complementaritate largă în raport cu bunul
1, deoarece ca efect al creşterii preţului la bunul 1, modificarea
totală de consum este negativă pentru ambele bunuri.
Bunurile inferioare GIFFEN au fost definite de economistul
englez Sir R. GIFFEN în a doua jumătate a sec. XIX pe baza
studiului consumului în familiile irlandeze la mijlocul sec. XIX.
Sunt bunuri de strictă necesitate (mai ales alimentare) a căror
pondere în cheltuielile de consum este mare mai cu seamă când
venitul consumatorului este mic. Creşterea preţurilor la astfel de
bunuri îl face pe consumator să afecteze consumului lor
quasitotalitatea veniturilor sale. Ca rezultat, este posibilă creşterea
consumului atunci când preţul lor se măreşte. Pentru bunul inferior
de tip GIFFEN creşterea preţului de la px1 la px2 determină o
modificare a punctului de consum optim din A în C (trecând prin
B). Efectele pentru cele două bunuri sunt:
ES1 = xB – xA < 0 ES2 = yB – yA > 0
EV1 = xC – xB > 0 EV2 = yC – yB < 0
ET1 = xC – xA > 0 ET2 = yC– yA < 0

96
5.6 Modelul dinamic al consumatorului

Modelul dinamic presupune luarea în considerare a


factorului timp şi definirea utilităţii intertemporale (asupra căreia
revenim în cap. 6). Utilitatea intertemporală presupune
determinarea preferinţelor consumatorului între consumul prezent
şi cel viitor. Astfel, vom considera două momente distincte în timp
t = 0 şi t = 1, pentru care se cunosc veniturile consumatorului,
respectiv V0 şi V1, precum şi nivelul general al preţurilor pentru
bunurile consumate p0 şi p1. Volumul consumului, necunoscut, este
C0 şi respectiv C1, iar funcţia de utilitate intertemporală U(C0, C1).
Factorul de actualizare între cele două momente este 1 + d, unde d
este o rată de actualizare ce ar putea fi, de exemplu, rata dobânzii
compuse pentru intervalul [0,1].
Comportamentul consumatorului se schimbă de la un
moment la altul, astfel:
− la momentul t = 0 consumatorul realizează o economie E0 din
venitul încasat, cu gândul de a-şi completa consumul în
momentul 1;
− la momentul t = 1 consumatorul nu mai economiseşte, ci îşi
consumă întregul venit ca şi economiile şi surplusul de valoare
obţinut în timp pe seama acestora.
97
Un astfel de comportament poate fi întâlnit la un
consumator ce doreşte să efectueze la un moment dat o achiziţie
importantă (mobilă, un teren pentru o casă de vacanţă, un imobil
care s-ar vinde cash etc.) sau la un consumator care îşi pregăteşte
un surplus pentru consumul de după pensionare.
Modelul dinamic al consumatorului poate fi conceput, din
punct de vedere al impactului pe care îl au pieţele financiare, fie în
varianta utilizării numai a posibilităţilor oferite de piaţa monetară,
fie în varianta utilizării simultane (cumulative) a posibilităţilor
oferite şi de piaţa monetară şi de piaţa capitalurilor.

5.6.1 Modelul dinamic al consumatorului cu piaţă


monetară
În acest caz, structura modelului este:
− funcţia de utilitate: maxUT = maxU(C0, C1) (5.1)
− ecuaţia venitului la t = 0: V0 = p0C0 + E0 (5.2)
− ecuaţia consumului la t = 1: p1C1 = V1 + (1 + d)E0 (5.3)
Soluţia optimă se obţine în câţiva paşi:
− eliminăm pe E între (5.2) şi (5.3):
E0 = V0 – p0C0
p1C1 = V1 + (1 + d)(V0 – p0C0) (5.4)

98
− construim lagrangeanul din (5.1) şi (5.4):
max L = max {U(C0,C1) + λ[-p1C1 – (1+d)p0C0 + V1 + (1+d)V0]}
− din condiţiile de ordinul I pentru extremul funcţiei lagrangean
rezultă:
λ = U 'c0 / p0(1+d) = U 'c1 /p1 (5.5)

condiţie similară lui (1.5) care caracterizează modelul static al


consumatorului (1.1 – 1.2), model ce-şi propune o soluţie optimă
privind structura pe produse a consumului la un moment dat. Este
de observat că în cazul modelului dinamic preţurile sunt
considerate la momentul 1. Astfel, p0(1+d) din (5.5) reprezintă
valoarea actualizată la momentul 1 a preţului din perioada t = 0.
Un rezultat interesant se obţine în cazul în care funcţia de
utilitate intertemporală este de forma Cobb-Douglas:
max UT = max a ∗ C α0 ∗ C1β (5.6)

unde a, α şi β sunt parametrii pozitivi, semnificaţia economică a


exponenţilor fiind de elasticităţi (vezi cap. 6). Urmând procedura
prezentată mai sus se obţine:
α ⎡V V (1 + d ) −1 ⎤
C0 = ∗⎢ 0 + 1 ⎥ (5.7)
α + β ⎣ po p0 ⎦

β ⎡ V (1 + d ) V1 ⎤
C1 = ∗⎢ 0 + ⎥ (5.8)
α + β ⎣ p1 p1 ⎦
99
Parantezele drepte din (5.7) şi (5.8) au sensul venitului real
al consumatorului pe ansamblul timpului considerat. În (5.7) este
un venit real exprimat prin actualizarea la t = 0, deoarece V1(1+d)-1
este valoarea prezentă a venitului viitor V1; în (5.8) este un venit
real exprimat la t = 1, deoarece V0(1+d) este valoarea viitoare a
venitului prezent V0.
Consumul fiecărei perioade este o cotă din venitul real total,
cotă reprezentând ponderea pe care o are elasticitatea utilităţii în
raport cu consumul perioadei (α sau β) faţă de elasticitatea totală a
utilităţii α + β.
Consumul fiecărei perioade se observă că este direct
proporţional şi cu cota menţionată anterior şi cu venitul real total.

5.6.2 Modelul dinamic al consumatorului cu piaţă


monetară şi de capital

În acest caz, structura modelului este :


− funcţia de utilitate: maxUT = maxU(C0, C1) (6.1)
− ecuaţia venitului la t = 0: V0 = p0C0 + E0 + I0 (6.2)
− ecuaţia consumului la t = 1: p1C1 = V1 + (1 + d)E0+ F1 (6.3)
− funcţia fluxurilor pozitive de venit la t = 1: F1 = f(I0), (6.4)
unde I0 = investiţiile efectuate la t = 0 şi care vor asigura fluxuri
pozitive la t = 1.
100
Soluţia o obţinem după aceeaşi procedură în paşi (vezi cap.
5.6.1) considerând însă ca variabilă şi pe Io:
λ = U ' C1 / p1 = U 'C0 / p 0 ∗ (1 + d ) , (6.5)

relaţie în care se observă că preţurile sunt considerate la t = 1,


deoarece po * (1+d) este valoarea viitoare a lui po.
Condiţia de extrem legată de variabila investiţie este:
f ’(I0) – (1+d) = 0 ⇒ f ’(I0) = (1+d), (6.6)
din care rezultă că investiţia este optimă, în sensul că fluxul
financiar pozitiv adus de ea este maxim, atunci când eficienţa ei
marginală (adică venitul marginal total al investiţiei) coincide ca
mărime cu factorul de fructificare definit de piaţa monetară.
Să considerăm în modelul (6.1 – 6.4) o funcţie de utilitate
aditivă de forma:
1
UT = U(C0) + U (C 1 ) , (7.1)
1+ t
în care t este rata de preferinţă prin factorul timp. Cu cât t este mai
mare cu atât preferinţa pentru prezent este mai mică. De pildă,
pentru t = 4 rezultă că o unitate de utilitate disponibilă în viitor este
echivalent cu 0,2 unităţi de utilitate în prezent; dacă t = 7, atunci
preferinţa pentru prezent este 0,125. În mod obişnuit:
(1/(1 – t)) ∈ (0,05;0,25).

101
Condiţia de optim devine:
1+ t
U 'C1 / p1 = ( U 'Co / p 0 ) ∗ (7.2)
1+ d
În (7.2) rapoartele de forma UM/p reprezintă inversul
costului marginal al utilităţii astfel încât rapoartele p/UM sunt chiar
costurile marginale (CUM). Raportul între două astfel de costuri
este indicele acestui cost, din care se poate determina rata lui de
creştere. Avem:
1+ d
(p1 / U 'C1 ) /(p 0 / U 'C0 ) = (7.3)
1+ t
d−t
rata CUM = (7.4)
1+ t
astfel încât:
− dacă d > t → creşterea costului utilităţii marginale;
− dacă d < t → reducerea costului utilităţii marginale;
− cu cât rata de preferinţă temporală (t) este mai mică, adică
preferinţa pentru prezent creşte, cu atât costul utilităţii
marginale creşte mai repede;
− cu cât rata de preferinţă temporală este mai mare, adică
preferinţa pentru prezent scade, cu atât costul utilităţii
marginale scade mai repede.

102
Din relaţia (7.3) poate fi separat C1:
C1 = [U’]-1 (g(C0)), (7.5)
unde:[.]-1 = este funcţia inversă
p1 1 + t
g (C 0 ) = U 'C0 ⋅ ⋅
p0 1 + d
Înlocuind C1 în (6.3) în care s-a înlocuit şi Eo conform (6.2)
se obţine o ecuaţie în Co :

[U']−1 (g(C0 )) + p 0 (1 + d) C0 =
p1
(7.6)
V V0 1
= 1+ −1
+ [f (I 0 ) − I 0 (1 + d)]
p1 p 0 (1 + d ) p1

din care se obţine nivelul de optim de consum pentru t = 0, fie Co*,


cu care se obţine din (7.5) C1*. Nivelele de optim de consum sunt
dependente de toţi parametrii modelului.
Să presupunem pentru utilitate funcţia cea mai uzuală:
logaritmul natural, adică:
1
UT = ln C 0 + ln C1 (8.1)
1+ t
corelaţia de optim devine:
1 1 1+ t
= ∗
p 1 C1 p 0 C 0 1 + d

103
Rata de creştere a costului marginal este de forma IC ∗ Ip unde IC
este indicele consumului fizic, iar Ip indicele preţurilor. Rezultă că
indicele consumului fizic este:
1+ d 1
IC = ∗ (8.2)
1 + t Ip

Dacă exprimăm indicele preţurilor prin rata inflaţiei


Ip= 1+ ri, atunci
1+ d
IC = , (8.3)
(1 + t )(1 + ri)
din care rezultă că raportul între consumurile celor două momente
t = 0 şi t = 1 depinde de rata de actualizare (d), de rata preferinţei
intertemporale (t) şi de rata inflaţiei (ri):
− dacă rata dobânzii creşte, consumul prezent se diminuează în
favoarea celui viitor, deoarece există tentaţia economisirii;
− dacă rata preferinţei intertemporale creşte, consumul prezent
creşte;
− dacă rata inflaţiei creşte, consumul prezent creşte în favoarea
celui viitor, deoarece agentul consumator doreşte să folosească
banii la cea mai mare putere de cumpărare a lor.

104
CAPITOLUL 6

FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

Producătorul este agentul economic (persoană sau grup de


persoane) care ia decizii în domeniul producţiei. El se identifică cu
întreprinderea (firma, unitatea economică) privită, astfel, ca un
centru de decizii. Din acest punct de vedere toate întreprinderile
sunt la fel, fapt ce se constituie ca o primă ipoteză în abordarea
studiului economic al producţiei. În acelaşi timp, lucru ce defineşte
o a doua ipoteză de studiu, producătorul are un comportament
raţional în sensul că urmăreşte să-şi amelioreze propria situaţie în
raport cu oportunităţile pe care i le oferă mediu economic, adică îşi
propune un principiu de optim, principiu care constă în
maximizarea profitului. Studiul economic al comportamentului
producătorului presupune mai multe etape de analiză (fig. 20).
Funcţia de producţie este formalizarea relaţiei între
producţie şi ansamblul mijloacelor (elementelor) utilizate pentru
obţinerea acesteia. Funcţia de producţie desemnează legătura
exprimată funcţional dintre rezultatul unei activităţi de producţie şi
elementele (materiale, informaţii, energie etc.) care concură la
realizarea acestuia.
105
Volumul de producţie ce
maximizează profitul
------------------------------
(funcţia de profit) ETAPA 4

preţul de piaţă al produsului


Volumul producţiei şi
costurile de producţie
minime
------------------------------ ETAPA 3
(funcţia de cost)

preţul de piaţă al factorilor de


Consumul de factori ce producţie
minimizează costul total
pentru un volum dat al
producţiei ETAPA 2
------------------------------
indicatorii de eficienţă a
producţiei

progresul tehnic
Metode (procedee,
tehnici, reţete,
tehnologii) de producţie
-----------------------------
funcţia de producţie ETAPA 1
(volumul producţiei şi
cantitatea de factori)

Producătorul

Mediul social economic

Fig. 20 Etapele studiului comportamentului producătorului


106
Aceste elemente pot fi considerate agregat sau nu după cum
o cer condiţiile şi obiectivele studiului. În termenii cei mai sintetici,
funcţia de producţie este o legătură de tip intrări (mijloace,
elemente pentru producţie) – ieşiri (producţie) (fig. 21). Atât
intrările, cât şi ieşirile sunt referitoare la un proces – procesul de
fabricaţie (de producţie), al cărui conţinut (mecanism) nu trebuie
neapărat investigat şi nici nu este necesar la un anumit nivel de
decizie, să fie investigat.
I E
Mecanism de
producţie
intrări ieşiri

Fig. 21 Expresia sintetică a dependenţei


ce caracterizează producţia

Formalizând, această legătură se exprimă prin relaţia:


E = f(I), (1.1)
unde f(·) este funcţia de producţie.
Presupunând n elemente participante la producţie
(i = 1,2,…, n), ale căror cantităţi utilizate sunt xi iar producţia
exprimată cantitativ (Q) avem:
Q = f(x1, x2, …, xi, …, xn) (1.2)
sau
107
Q = f(X), (1.3)
unde prin X desemnăm vectorul cantităţilor xi:
X = || xi || 1*n (1.4)
iar f(·) este o altă modalitate de introducere a funcţiei de producţie.
Elementele, mijloacele participante la activitatea de
producţie sunt numite factori de producţie. Din punct de vedere al
posibilităţilor de combinare pentru obţinerea unei producţii date, se
disting două categorii:
a) factori substituibili, adică aceia cu care pot fi construite diferite
combinaţii astfel încât să se obţină volumul dat al producţiei;
b) factori complementari, adică aceia care – pentru a obţine
produsul dorit – trebuie respectată o combinaţie strictă şi numai
aceea.
Distincţia între substituibilitate şi complementaritate se face
presupunând, de asemenea dată, tehnica /tehnologia de producţie,
adică făcând abstracţie de oportunităţile create de progresul tehnic.
Un alt criteriu de clasificare a factorilor de producţie este şi
raportul între cantitatea utilizată şi volumul de producţie rezultat.
Din acest punct de vedere se disting:
a) factori de producţie variabili, adică cei pentru care variaţia
producţiei obţinute necesită variaţia (evident în acelaşi sens) a
cantităţii de factori utilizată;
108
b) factori de producţie ficşi, adică cei pentru care variaţia
producţiei nu necesită variaţia cantităţii de factori utilizată.
Distincţia dintre variabilitate şi constanţă depinde de
lungimea perioadei de referinţă şi de natura activităţii
întreprinderii. Se acceptă, în general, că pe termen lung toţi factorii
de producţie au caracteristica de variabilitate, dar că natura
activităţii este cea care determină frontiera între “perioada scurtă de
timp” şi “perioada lungă de timp”.

6.1 Proprietăţile funcţiei de producţie

1. Atât producţia, cât şi factorii de producţie pot lua numai


valori pozitive, ceea ce înseamnă că:
f : Rn+ → R+, (2.1)
unde Rn+ reprezintă mulţimea vectorilor n-dimensionali X,
semipozitiv definiţi
Rn+ = M { X = || xi || 1*n, xi ≥ 0, i = 1,2,…,n} (2.2)
iar R+ este mulţimea valorilor pentru producţie, adică avem Q ∈ R+.
2. Funcţia de producţie este continuă
Aceasta înseamnă că dacă există o variaţie εi suficient de
mică pentru fiecare factor de producţie (şi cu atât mai mult când

109
această variaţie este definită pentru un singur factor de producţie),
atunci volumul producţiei nu se modifică, adică:
lim f (X − ε) = f (X) = lim f (X + ε) , (2.3)
ε i →0 ε i →0

unde ε = || εi ||1*n
3. Factorii de producţie sunt strict necesari
Aceasta înseamnă că dacă cel mult una din componentele
vectorului X este nulă atunci f(X) = 0
4. Producţia este crescătoare în oricare dintre factori
f x' i (X ) ≥ 0 (2.4)

Potrivit definiţiei cu care este introdusă derivata unei


funcţii, acesta arată variaţia funcţiei în cazul că argumentul are o
variaţie infinitesimală. Derivata este un raport între două variaţii,
ceea ce corespunde în economie indicatorului de tip marginal. În
cazul funcţiei de producţie derivata semnifică productivitatea
marginală a factorului în raport cu care s-a făcut derivarea.
Această proprietate poate fi înţeleasă şi în sensul că
producţia nu scade dacă nivelul de utilizare a unui factor creşte,
fapt ce corespunde principiului raţionalităţii: nu are nici un sens
economic să se folosească o cantitate mai mare dintr-un factor de
producţie (pentru ceilalţi cantităţile utilizate rămânând chiar
nemodificate) pentru a se obţine o producţie mai mică.
110
Limita acestei proprietăţi este dată de condiţiile tehnice şi
tehnologice ale producţiei, ceea ce înseamnă că, în condiţii date,
variaţia cantităţii utilizate dintr-un factor (atunci când cantităţile
utilizate din ceilalţi factori rămân nemodificate) nu poate fi oricât
de mare deoarece se pot depăşi limitele tehnice/tehnologice ale
producţiei.
5. Producţia are randament descrescător
f x''2 ( X ) < 0 (2.5)
i

Această proprietate semnifică faptul că pe măsură ce creşte


nivelul de utilizare a unui factor de producţie, sporul de producţie
obţinut (randamentul) este din ce în ce mai mic pentru fiecare
unitate suplimentară folosită din respectivul factor. Această
proprietate corespunde “legii randamentelor descrescânde”.
6. Producţia are randament global nedescrescător
F(X + Y) ≥ f(X) + f(Y), (2.6)
unde Y este un vector de forma şi structura lui X, adică Y ⊆ M,
(vezi 2.2).
Proprietatea semnifică faptul că prin reunirea unor cantităţi
de factori de producţie se poate realiza un efect mai mare decât cel
obţinut prin folosirea separată a respectivelor cantităţi.
7. Funcţia de producţie are proprietatea de divizibilitate,
adică forma ei nu este afectată de modificarea unităţii de măsură în
care se exprimă producţia sau cantităţile de factori utilizate.
111
8. Funcţia de producţie este omogenă de un grad oarecare h.
f(λ * X) = λh * f(X), (2.7)
unde λ > 1.
Proprietatea semnifică faptul că dacă nivelul de utilizare a
factorilor de producţie se multiplică de un număr de ori λ, atunci
volumul producţiei rezultate se multiplică de λh ori. Dacă h = 1
funcţia se numeşte omotetică.

6.2 Izocuanta şi rata marginală de substituire

Substituirea factorilor de producţie este rezultată din


posibilităţile tehnice de combinare a lor, ca şi din caracteristicile
tehnice/tehnologice ale procesului de producţie. Studiul
substituibilităţii se face cu ajutorul izocuantei şi al ratei marginale
de substituire.

6.2.1 Izocuanta

Izocuanta este mulţimea de vectori de producţie X,


incluzând cantităţi diferite din factorii de producţie, care au ca
rezultat un acelaşi volum de producţie:
∃ M’ ⊆ M astfel încât dacă X = || xi ||1*n şi Y = || yi ||1*n cu
proprietatea că xi/xj ≠ yi/yj pentru cel puţin un i şi un j ∈ [1,2,…,n]
şi i ≠ j, avem totuşi f(X) = f(Y) ∀ X, Y ⊆ M’ şi atunci M’ se zice
izocuantă.
112
Izocuanta se caracterizează printr-un nivel variabil al
raportului între factorii de producţie. Presupunând acest raport în
sensul înzestrării tehnice a muncii k = K/L se observă că acest
raport scade dacă ne deplasăm pe izocuantă spre dreapta şi creşte
dacă ne deplasăm spre stânga.
Izocuanta are aceleaşi proprietăţi ca şi curba de indiferenţă.
Expresia izocuantei se obţine din relaţia de definiţie:
Q0 = f(K,L), (4.1)
pe care o explicităm în raport cu K şi anume:
K = g(L,Q0), (4.2)
în care g (⋅) este o funcţie de o variabilă, Q0 fiind constantă.

6.2.2 Rata marginală de substituire

Rata marginală de substituţie tehnică (RMST) este definită


prin sporul cantitativ dintr-un anumit factor care suplineşte
reducerea cu o unitate a altui factor astfel încât producţia să nu se
schimbe.
Formal, aceasta înseamnă:
f(x1, x2,…,xi..,xj,..n) = f(x1, x2,.., xi+RMST,…, xj-1,…,n) = Q

113
Cum în general variaţia factorului substituit, fie j, nu este
unitară, fie ∆xj, atunci:
∆x i
RMST = , (5.1)
∆x j

unde ∆xi este variaţia factorului subsituent, fie i.


Potrivit interpretării economice date de proprietatea 4 a
funcţiilor de producţie (relaţia 2.4), derivata funcţiei ca raport
∆Q / ∆xi este productivitatea marginală a factorului i, fie wmgi,
astfel încât se poate scrie:
∆Q ∆Q
wmg i = ⇒ ∆x i = (5.2)
∆x i wmg i
şi, similar, ∆ xj = ∆Q / wmgj (5.3)
Folosind (4.2) şi (4.3) în (4.1) obţinem:
wmg j
RMST = (5.4)
wmg i
adică RMST are o valoare egală cu inversul raportului
productivităţilor marginale ale factorilor care au intrat în
combinaţie. Este de remarcat că RMST este rezultatul raportului
între două variaţii ∆ (conform 5.1) care au întotdeauna sensuri
diferite şi de aceea rezultă ca negativ.

114
Dacă pornim de la izocuanta (4.1) pentru care facem
diferenţiala totală, obţinem:
0 = fK’ * dK + fL’ * dL, (5.5)
în care aproximând operatorul de diferenţiere d prin cel de variaţie
∆ obţinem:
∆K f L' wmgL
= , adică RMST = (5.6)
∆L f K' wmgK
Am văzut că izocuanta poate fi exprimată prin funcţia (4.2),
astfel RMST reprezintă valoric tangenta într-un punct dat la
graficul respectivei funcţii. La fel ca şi înzestrarea tehnică a muncii,
şi RMST este variabilă de-a lungul curbei reprezentând izocuanta:
descreşte dacă ne deplasăm spre dreapta pe izocuantă şi creşte dacă
ne deplasăm în sens invers (fig. 22).

KC C
KD D

B
KB A
KA

LC LD LB LA L

Fig. 22 Variaţia RMST de-a lungul izocuantei

115
Variaţia nivelului factorilor din punctul C în punctul D şi
respectiv din punctul B în A determină două RMST între care
există raportul de ordine:
RMSTC/D > RMSTB/A
Evoluţia de acest fel a RMST arată că un factor devenit rar
este tot mai greu de înlocuit de către un altul care devine tot mai
abundent. Aceasta reflectă dificultatea din ce în ce mai mare (sau
mai mică) de a substitui un factor prin altul.

6.3 Indicatorii de eficienţă ai funcţiilor actorilor


de producţie

Pentru prezentarea principalilor indicatori de eficienţă


utilizaţi în analiza bazată pe funcţia de producţie, vom considera o
funcţie de forma (4.1) în care rezultatul (producţia) nu mai este
constant.
1. Indicatori medii
Q f ( K , L)
− productivitatea medie a muncii = = wL (6.1)
L L
Q f ( K , L)
− productivitatea medie a capitalului = = wK , (6.2)
K K
fiecare din ele reprezentând volumul producţiei obţinut în medie
la o unitate de muncă, respectiv capital; 116
− înzestrarea tehnică a muncii k = K / L, (6.3)
exprimând numărul de unităţi de capital ce revin în medie la o
unitate de muncă.
2. Indicatori marginali
− productivitatea marginală a muncii wmgL = ∂f / ∂L (7.1)
− productivitatea marginală a capitalului wmgK = ∂f / ∂K, (7.2)
aşa cum au fost introduse şi definite în cap. 6.1 (proprietatea 4,
relaţia 2.4)
− rata marginală de substituire a factorilor ca o particularizare
pentru o funcţie de producţie cu doi factori , aşa cum a fost
introdusă prin relaţia (5.6).
3. Indicatori de elasticitate
Elasticitatea unui fenomen economic în raport cu factorii
(luaţi distinct, unul câte unul) care îl determină este definită ca
variaţia relativă (procentuală) a fenomenului în cazul în care
factorul luat în considerare variază cu un procent.
Fie indicatorul y prin care este caracterizat fenomenul
studiat şi factorul xi (i=1,2,..n) care îl determină, astfel încât avem
legătura funcţională:
y = f(x1, x2, ..,xi, .., xn) (8.1)

117
Vom proceda la calculul elasticităţii considerând variabil
numai unul din factori, în timp ce restul rămân nemodificaţi. Ca
urmare funcţia poate fi scrisă într-o formă simplificatoare:
y = f(x) (8.2)
Fie două niveluri diferite ale indicatorului y: 0 – nivel de
bază şi 1 – nivel curent, astfel că:
y0 = f (x0) şi y1 = f (x1), (8.3)
unde x0 = nivelul de bază al factorului de influenţă,
x1 = nivelul curent al factorului de influenţă.
Fie operatorul ∆ semnificând variaţia absolută, astfel încât:
∆y = y1 – y0 şi ∆x = x1 – x0 (8.4)
Fie operatorul ∆% semnificând variaţia relativă, astfel încât:
∆% y = ∆y/y0 şi ∆% x = ∆x/x0 (8.5)
Elasticitatea lui y în raport cu x, este:
∆% y
Ey / x = (8.6)
∆% x
Din relaţia (8.6) se obţine un rezultat interesant prin câteva
transformări succesive:
∆y
∆% y y ∆ y y wmgx
Ey / x = = = : = (8.7)
∆% x ∆ x ∆x x wx
x

118
adică mărimea elasticităţii este dată de valoarea raportului între
productivitatea marginală şi productivitatea medie a factorului în
funcţie de care se calculează elasticitatea.
Ca indicatori de elasticitate legaţi de funcţia de producţie
avem:
- elasticitatea producţiei în raport cu munca
wmgL
EQ / L = (8.8)
wL
- elasticitatea producţiei în raport cu capitalul
wmgK
EQ/ K = , (8.9)
wK
semnificând creşterea procentuală a producţiei la variaţia cu un
procent a nivelului de utilizare a muncii, respectiv capitalului;
- elasticitatea RMST în raport cu înzestrarea tehnică ERMST/k, notată
adesea cu σ .
Pentru a determina expresia acestei elasticităţi pornim de la
faptul că RMST este o funcţie de variaţia înzestrării tehnice, adică
RMST = g(k), (9.1)
dependenţă pentru care se calculează elasticitatea aşa cum s-a
procedat mai sus:
∆ % RMST g ' (k )
E RMST / k = σ = = , (9.2)
∆%k g (k )
k
119
care arată cu câte procente se modifică rata substituirii factorilor
dacă înzestrarea tehnică se modifică cu 1%.
Indicatorii de elasticitate (EQ/L, EQ/K şi ERMST/k), precum şi
cel de substituire (RMST) sunt indicatori prin care sunt formulate
ipoteze asupra caracteristicilor unui proces de producţie şi pornind
de la care pot fi generate diferite funcţii de producţie (tabelul 5).

Tabelul 5
Denumirea
Ipoteza Forma funcţiei
consacrată
1 2 3

EQ/L = α Q = a ∗ K1-α ∗ Lα Cobb-Douglas

EQ/L = α + βk Q = a ∗ K1-α ∗ Lα ∗ Cobb-Douglas


generalizată
∗ exp (-βk)
EQ/L = α + βkγ Q = a ∗ K1-α ∗ Lα ∗ quasi Cobb-
Douglas
∗ exp ((-β/γ ) ∗ kγ)
α Q = a ∗ K1-α / β ∗ Sato-Revancar
EQ/L =
β − kγ ∗ (βLγ - Kγ)α / β γ
α(k − γ ) Q = a ∗ K1-α / β γ ∗ L-α ∗
EQ/L =
k +β ∗ (K+βL)-α (1+γ / β)

120
1 2 3
αk ( k − γ ) Q = a ∗ K(K+βL) α ( β + γ) ∗
EQ/L =
k +β ∗ L-α ( β + γ) ∗ exp (-k)
RMST = α + βk Q = a [(β + 1)K + α L]
RMST = α ∗ Q = a ∗ L ∗ exp (1/α ∗ exp k)
∗ exp (-k) - k
γ − αk Q= Allen
RMST =
β− γk = (2γ ∗ K ∗ L - α∗K2 - β∗L2)1/2
a (k − 2) K 2 ∗ L2 Rowe-Sato
RMST = Q=
k (k − 1) a ∗ α∗ K 3 + a ∗ L3

σ = 1 / (1 + ξ) Q= CES

= a [ δ ∗ K-ξ + (1 - δ ) ∗ L-ξ]-1/ξ

1 + αk β Q = a[ δ ∗ K-ξ + η(1 - δ ) ∗ Lu - Fletcher


σ =
γ+αk β ∗ k-c / (1 + ξ)∗L-ξ]-1/ ξ
Notă: conform M. Altăr, C. Arsene, R. Stroe – “Probleme privind identificarea
funcţiilor de producţie macroeconomice pentru economia românească”,
ASE, Bucureşti, 1975

121
6.4 Funcţia productivităţii muncii

Să presupunem o funcţie de producţie de doi factori,


omotetică, astfel încât avem:
Q = f(K, L) f(λK, λL) = λ f(K, L) λ ∈ R+ (10.1)
Dacă alegem pentru λ valoarea 1/L şi substituim K/L = k
atunci (10.1) devine:
f ( K , L)
f(k,1) = (10.2)
L
care, prin abuz de notare, se poate scrie

wL = f (k ) sau q = f (k ) , (10.3)

unde prin q am notat productivitatea medie a muncii; abuzul de


notare constă în utilizarea aceleiaşi notări a funcţiei, respectiv f,
atât în cazul când este definită printr-o variabilă şi o constantă
(f(k,1)), cât şi în cazul când este definită numai printr-o variabilă
(f(k)).
Funcţia (10.3) este funcţia productivităţii muncii,
determinată prin factorul înzestrare tehnică. Această funcţie are
toate proprietăţile funcţiei de producţie. Cu ajutorul funcţiei
productivităţii se pot rescrie, ca expresii de calcul, toţi indicatorii

122
de eficienţă ai funcţiilor de producţie:
1. productivitatea medie a muncii – este chiar funcţia de
producţie, introdusă mai sus:

Q
wL = = q = f (k ) (11.1)
L
2. productivitatea medie a capitalului:
Q Q L 1 f (k )
wK = = ∗ = f (k ) ∗ = (11.2)
K L K k k
3. productivitatea marginală a muncii:
∂Q
wmg L = , unde Q = L * f(k) (conform 11.1), astfel
∂L

∂Q ∂
încât = (L * f(k)) sau wmg L = f(k) – k * f’ (k) (11.3)
∂L ∂L
4. productivitatea marginală a capitalului:

wmg K = (L * f(k)), ca şi în cazul precedent, astfel încât
∂K
wmg K = f’ (k) (11.4)
5. rata marginală de substituire a factorilor:
wmgL f (k )
RMST = = − k = ξ( k ) (11.5)
wmgK f ' (k )

123
6. elasticitatea ratei marginale de substituire a factorilor:
ξ ' (k ) k ∗ f ( k ) ∗ f '' ( k )
σ= = ' (11.6)
ξ(k ) [
f (k ) ∗ k ∗ f ' (k ) − f (k ) ]
k
7. elasticitatea producţiei în raport cu forţa de muncă:
Q 'L f '(k )
EQ/ L = = 1− k ∗ , (11.7)
Q f (k )
L
unde fracţia reprezintă raportul între creşterea productivităţii
muncii şi nivelul ei, adică ritmul creşterii productivităţii muncii;
astfel avem:
EQ/L = 1 – k * ritm w
8. elasticitatea producţiei în raport cu capitalul:
Q' K f '(k )
EQ/ L = = k⋅ = k ∗ ritm w (11.8)
Q f (k )
K
şi se observă că cele două elasticităţi sunt complementare în raport
cu unitatea.

124
CAPITOLUL 7

REŢETA DE FABRICAŢIE ŞI PREŢUL


FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Reţeta de fabricaţie este o combinaţie de factori de


producţie, caracterizată de vectorul X = x i 1∗n atât calitativ

(tipurile i de factori de producţie luaţi în considerare), cât şi


cantitativ (cantităţile xi de factori de producţie). Se acceptă că în
general un nivel dat de producţie se poate obţine cu o mulţime de
reţete, astfel încât producătorul poate să aleagă una - cea mai
convenabilă - dacă introduce un criteriu de alegere. Un astfel de
criteriu este preţul unitar al factorilor folosiţi, pi, independent în
raport cu producătorul.
În aceste condiţii, producătorul poate defini două tipuri de
probleme de decizie:
a) obţinerea unui volum dat de producţie la un cost de producţie
minim:
n
minCT= ∑ p i ∗ xi (1.1)
I =1

Q = f (X), (1.2)
125
unde CT = costul total de producţie;
b) obţinerea celui mai mare volum posibil de producţie la un buget
dat (adică folosind un cuantum dat al costului de producţie):
max Q = f (X) (1.3)
n
CT = ∑ p i ∗ xi (1.4)
I =1

7.1 Reţeta optimă de fabricaţie

Problemele de decizie a) şi b) de mai sus sunt considerate


echivalente. Cel mai adesea însă se face referire la problema a)
deoarece în practică un producător se ghidează după portofoliul de
contracte de care dispune, ca şi după portofoliul de "posibile
comenzi" (agenţi economici cărora le-a onorat cereri de livrare şi
care ar putea să şi le reînnoiască).
Modelul de optim este în acest caz:
min CT = K ∗ pK + L ∗ pL (1.5)
Q = f (K,L), (1.6)
unde: pK = preţul unitar al capitalului,
pL = preţul unitar al muncii.
Interpretând problema ca una de extrem cu legături, soluţia
o obţinem din condiţiile de minim pentru lagrangean:
min L = K ∗ pK + L ∗ pL + λ[ Q − f ( K, L)] , (2.1)
126
respectiv:
∂L
= 0 , adică λ = p K f K′
∂K
∂L
= 0 , adică λ = p L f L′
∂L
sau p K f K′ = p L f L′ ,
rapoarte ce reprezintă costul marginal al producţiei obţinute pe
seama unuia sau a altuia dintre factori, astfel încât condiţia de
optim se reduce la egalitatea celor două costuri marginale.
Dacă aceste rapoarte le considerăm în forma:
f L′ p L
=
f K′ p K

şi dacă ţinem seama de faptul că raportul productivităţilor


marginale este chiar RMST, atunci regăsim condiţia de optim: rata
marginală de substituţie tehnică a factorilor este egală cu raportul
productivităţilor marginale şi cu raportul preţurilor unitare ale
factorilor de producţie.

7.2 Variaţia reţetei optime

Reţeta optimă de fabricaţie variază în raport cu preţurile


unitare ale factorilor de producţie şi cu volumul producţiei.
127
7.2.1 Influenţa variaţiei preţurilor factorilor
Presupunem o situaţie de optim ca în figura 23, A fiind
punctul care exprimă reţeta optimă. Să presupunem că preţul
capitalului rămâne constant, iar cel al factorului muncă se măreşte:
izocostul se modifică accentuându-şi panta, astfel că se obţine un
nou punct de optim, punctul B (fig. 23). Prin izocost înţelegem
mulţimea combinaţiilor de factori de producţie pentru care costul
acestora este acelaşi, de exemplu dreapta CT/pK CT/pL2

K
CT/pK izocuanta Q

K B

CT/pK

KA A

LB CT/pL2 L CT/pL1 L

Fig. 23 Variaţia reţetei optime în raport cu preţul factorilor

Deoarece pL1 < pL2 (factorul muncă se scumpeşte), noua


reţetă va include o cantitate mai mică de muncă (LB < LA) şi mai
128
mare de capital (KA > KB), adică va modifica rata marginală de
substituţie între cei doi factori:
RMSTK/L(B) > RMSTK/L(A)
Acest lucru este posibil deoarece costul de producţie în
cazul reţetei A se scumpeşte iar producătorul caută o nouă reţetă
care, asigurându-i producerea aceleiaşi producţii Q, va genera
costuri mai mici. Izocostul aferent punctului A în cazul în care
costul forţei de muncă este pL2 este o dreaptă (punctată în fig. 23)
paralelă cu dreapta de izocost ce conţine punctul B. Conform
aşezării izocosturilor (cu cât mai spre dreapta cu atât este costul
mai mare), rezultă că cel ce include punctul A este mai mare decât
cel ce include punctul B.
Variaţia preţurilor factorilor de producţie determină
modificarea ratei marginale de substituire şi, prin aceasta, a
raportului între factori. Pentru a determina intensitatea acestei
modificări ne folosim de indicatorul elasticităţii. În cazul studiat
este vorba de a exprima modificarea raportului între factori
(k=K/L, înzestrare tehnică a muncii) în funcţie de rata lor
marginală de substituire, adică o funcţie inversă celei introduse în
capitolul 6.4 prin relaţia 9.1:

k = [ g] ( RMST) ,
−1
(3.1)

astfel încât elasticitatea este:


129

E k / RMST = σ −1 =
([ g] ) ( RMST)
−1

(3.2)
[ g] −1
( RMST)
RMST
Deoarece RMSTK/L este egală cu raportul invers al

preţurilor pL/pK, se poate defini funcţia [ g] ca funcţie de raportul


−1

preţurilor, iar elasticitatea va deveni:



E k /( p = σ −1 =
([ g ] ) ( p
−1
L / pK )
(3.3)
L / pK )
[ g] ( p
−1
L / pK )

pL / pK
Conţinutul economic al acestei elasticităţi este numărul de
procente cu care se modifică înzestrarea tehnică a muncii dacă
raportul de preţuri muncă/capital se modifică cu un procent.

7.2.2 Influenţa variaţiei producţiei

În acest caz sunt luate în considerare mai multe izocuante,


fie Q1<Q2<Q3<…etc., în timp ce preţul factorilor rămâne
nemodificat. Este evident că fiecare din volumele de producţie Q
va necesita un alt cuantum de cheltuieli CT1<CT2<CT3<…etc.
datorită faptului că este angajată o cantitate din ce în ce mai mare
de factori de producţie (fig. 24): LC > LB > LA şi KC >KB > KA. 130
K
CT3

CT2 traiectorie de extindere

KC CT1 C
KB B
KA A Q3
Q2
Q1
Q
LA LB LC
Fig. 24 Variaţia reţetei optime în raport cu volumul
producţiei; traiectoria de extindere a producţiei

Variaţia producţiei se face astfel încât, de fiecare dată, noul


volum, mai mare, al producţiei să se obţină tot în condiţii de optim.
Dacă vom considera situaţia unor volume crescătoare de producţie,
ne găsim în faţa unei probleme de extindere optimă a producţiei, ca
rezultat al creşterii cererii. Şirul de puncte de optim A, B, C etc.
trasează traiectoria de extindere optimă a producţiei. Pentru fiecare
din punctele A, B, C etc. se verifică condiţia de optim:
pK pL
=
f K′ ( K, L) f L′ ( K, L)
131
Dacă putem separa, de pildă, pe K din derivatele funcţiei de
producţie, atunci se poate găsi o funcţie:
K = K( L, p K , p L ) , (4)

reprezentând ecuaţia traiectoriei de extindere a producţiei. Această


traiectorie este o dreaptă dacă funcţia de producţie este omotetică.

7.3 Funcţiile privind cererea de factori de producţie

Pe baza relaţiei (4) de mai sus, funcţia de producţie se poate


rescrie în forma:

(
Q = f K( L, p K , p L ) , L , )
echivalentă cu forma:
Q = f1 ( L, p K , p L ) , (5)

în care au fost reţinute doar variabilele independente, iar f (⋅) ≠ f1 (⋅)


şi din care se poate obţine expresia cererii forţei de muncă:

L = [ f1 ] ( Q, p , pL )
−1
K (6)

care, coroborată cu relaţia (4), ne conduce la expresia capitalului:

(
K = K [ f1 ]
−1
( Q, p K , p L ), p K , p L )
sau, altfel scris, 132
K = f 2 ( Q, p K , p L ) (7)

Relaţiile (6) şi (7) dau o legătură între volumul factorului de


producţie, pe de o parte, şi volumul producţiei şi preţurile unitare
ale factorilor, pe de altă parte. O astfel de relaţie defineşte o funcţie
de cerere a factorului de producţie. Fiind construită pe baza
condiţiei de optim ((2.2) din capitolul 7.1), o astfel de funcţie arată
nivelul optim de utilizare a factorului de producţie (cererea de
factor de producţie formulată de producător), care asigură atingerea
unui volum dat de producţie cu cel mai mic cost posibil.

133
CAPITOLUL 8

OBIECTIVELE GESTIUNII ECONOMICO-


FINANCIARE A FIRMEI

Gestiunea economico - financiară a firmei îşi propune mai


multe obiective, în raport cu interesul imediat al producătorului.
Structura şi volumul producţiei sunt diferenţiate în raport cu
obiectivul. Pentru mai buna cunoaştere a efectelor deciziei,
producătorul poate studia ″regretul″ unuia din obiective în raport cu
altul, respectiv pierderea pe care o presupune realizarea în condiţii
de optim a unui obiectiv faţă de situaţii în care se realizează în
condiţii de optim un alt obiectiv alternativ.
Obiectivul cel mai adesea invocat este maximizarea
profitului în condiţiile formulate în problema a) din capitolul 7, la
care se adaugă preţul unitar de vânzare a producţiei pe piaţă, pQ şi
care, la fel ca şi preţurile factorilor de producţie, este considerat
independent faţă de producător.

134
Modelul profitului total optim (PT) este în acest caz:
n
max PT = Q∗pQ - ∑ p i ∗ xi (1.1)
i =1

Q = f(X) (1.2)
şi diferă de modelul costului total minim ((1.1) - (1.2), capitolul 7)
doar prin constanta Q∗pQ. Ori, în acest caz, modelul profitului total
optim se reduce la modelul costului total optim.
Şcoala economică modernă (postclasică) a pus în discuţie şi
alte obiective ale gestiunii economico–financiare a firmei,
construind modele ale cifrei optime de afaceri şi ale valorii maxime
a firmei.

8.1 Funcţiile de cost de producţie

Funcţiile de cost exprimă relaţia între costul total de


producţie (rezultat al consumului de factori) şi volumul producţiei
de realizat, considerând cunoscute preţurile unitare ale factorilor.
Construirea acestor funcţii se bazează pe funcţiile de cerere a
factorilor de producţie.
Modelul include următoarele relaţii (vom presupune în
continuare, pentru simplificarea expunerii, o funcţie de producţie
de doi factori): 135
- ecuaţia de calcul a costului total:
CT = K ∗ pK + L ∗ pL (1.3)
- funcţia de cerere de capital
K=K(Q,pK,pL) (1.4)
- funcţia de cerere de muncă
L=L(Q,pK,pL) (1.5)
Prin substituirea relaţiilor (1.4) şi (1.5) ale modelului în
relaţia (1.3) se obţine o funcţie de cost, al cărei argument este
volumul producţiei, preţurile factorilor fiind considerate constante
care generează parametrii funcţiei de cost:
CT = CT(Q) (2)
Componentele costului total, respectiv costurile fixe şi
costurile variabile, determină abordări particularizate ale acestei
funcţii pe termen scurt (pentru care se consideră că unele din
consumurile de factori nu sunt variabile) şi pe termen lung (pentru
care se consideră că toate consumurile de factori sunt variabile); de
aici o funcţie de cost pe termen lung şi o funcţie de cost pe termen
scurt.

8.1.1 Funcţia de cost pe termen lung

Funcţia de cost pe termen lung este de forma (2). Costul


mediu şi costul marginal sunt date de expresiile:
136
- costul mediu: CTM = CT(Q)/Q, (3.1)
adică o funcţie de Q de forma CTM = CTM ( Q )

- costul marginal: CTmg = CT′( Q) , (3.2)


adică, de asemenea, o funcţie de Q de forma CTmg = CTmg(Q).
Este în general acceptat, pe baza observaţiilor din practica
economică, faptul că evoluţia costului marginal este de aşa fel încât
există un minim al acestuia. Nivelul producţiei pentru care se
înregistrează acest minim este dat de soluţia ecuaţiei:

( )
CTmg ( Q) = 0 sau CT′′( Q) = 0 (4)
Această valoare a producţiei este, totodată, un punct de
inflexiune pentru costul total, deoarece derivata costului marginal
este de fapt derivata de ordinul doi a costului total (fig. 25).
CT

CT
A

Q1 Q
Fig. 25 Curba costului total
Volumul de producţie Q1 este cel pentru care se obţine
minimul costului marginal, dar şi cel de la care începând, alura

137
costului total se schimbă, adică se modifică tendinţa vitezei lui de
evoluţie: de unde până la Q1 tendinţa era de diminuare, de la acest
punct înainte tendinţa este de creştere.
Existenţa unui minim în evoluţie este acceptată şi pentru
costul mediu. Nivelul producţiei pentru care se înregistrează acest
minim este dat de soluţia ecuaţiei:

( CTM ) ′ (Q) = 0 (5)

Ţinând seama de (3.1), rezultă:


(Q ∗ CTmg - CT)/Q2 = 0 sau CTmg = CTM, (6)
ceea ce înseamnă că minimul costului total mediu se atinge atunci
când acesta este egal cu costul marginal. Rezultatul este firesc,
deoarece, atâta timp cât costul marginal este inferior celui mediu,
acesta din urmă se reduce, în timp ce dacă mărimea costului
marginal este peste cea a costului mediu, acesta din urmă creşte.
Valoarea producţiei pentru costul mediu minim este:
CT
Q2 = (7)
CTmg

şi reprezintă un punct la dreapta lui Q1 (figura 25). Această


poziţionare este motivată prin raporturile de mărime existente între
costul marginal şi costul mediu şi prin evoluţia acestuia din urmă în
raport cu nivelul celui dintâi. În general este acceptat că:
138
CTmg(Q=1) = CTM(Q=1).
Trecerea la nivelul de producţie Q=2, în condiţiile tendinţei
producătorului de a-şi maximiza profitul, este efectuată numai în
măsura în care CTM(Q=2) < CTM(Q=1), din care rezultă implicit
că CTmg(Q=2) < CTM(Q=1). Astfel, curba costului marginal se află
sub cea a costului mediu atâta timp cât costul marginal este în
scădere, adică pe intervalul Q∈(1;Q1]. Nivelul de producţie Q2 nu
se poate afla în acest interval, deoarece pentru Q > Q2 costul total
mediu ar trebui să crească (conform condiţiei (6) de minim). Acest
lucru nu este posibil deoarece în intervalul (1;Q1) costul marginal
este în scădere, astfel încât costul mediu nu poate creşte (figura
26).

CTM CTmg
CTmg CTM

Q1 Q2 Q

Fig. 26 Curbele costului marginal şi mediu

139
Randamentul de scară în sensul economiilor de scară arată
un efect favorabil pentru producător. Acest efect se înregistrează
până la nivelul de producţie Q = Q2, deoarece costul total mediu
este în descreştere până în acest punct. După acest nivel de
producţie randamentul de scară apare în sensul dezeconomiilor de
scară. Astfel, randamentul factorilor de producţie (exprimat prin
randamentul de scară) este pus în corelaţie cu costul mediu şi nu cu
cel marginal sau total.
Acest randament, dat de gradul de omogenitate h al funcţiei
de producţie arată devansarea sau nu a creşterii producţiei de către
creşterea costului total, după cum h > 1 sau h < 1 (figura 27).
h<1
CT h=1

h>1

Q
Fig. 27 Evoluţia costului total în raport cu randamentul de scară

140
8.1.2 Funcţia de cost pe termen scurt

Funcţia de cost pe termen scurt presupune distincţia între


costurile fixe şi cele variabile:
CT(Q) = CF + CV(Q), (8)
în care CV(Q=0) =0, (8.1)
astfel încât CF = CT(Q=0) (8.2)
Costul mediu rezultă din expresia:
CTM = CF/Q + CV(Q)/Q = CFM + CVM, (9)
unde CFM este costul fix mediu, CFM = CF/Q (9.1)
şi CVM este costul variabil mediu, CVM = CV(Q)/Q. (9.2)
Costul marginal este dat de expresia:
CTmg= CT′( Q) = CV ′( Q) = CVmg , (10)

adică mărimea costului total marginal este egală cu mărimea


costului variabil marginal.
Întrucât costul fix este o constantă, rezultă că funcţia de
cost variabil are un grafic similar cu cel al costului total, dar
deplasat sub acesta (figura 28).
Pentru ambele funcţii (a costului total şi a costului variabil),
nivelul Q1 al producţiei exprimă condiţia minimului pentru
costurile marginale (total şi variabil), ca şi punctul de inflexiune pe
graficele ambelor funcţii (deoarece, conform (10), CTmg = CVmg).
141
CT CT
CV
CV
CF

CF

Q1 Q
Fig. 28 Funcţiile de cost pe termen scurt

Costul fix mediu este o funcţie descrescătoare în raport cu


nivelul producţiei (fig. 29) şi, în plus, lim CFM = 0. (11)
Q→∞

Costul total mediu admite un minim Q2 în aceleaşi condiţii


şi cu aceeaşi motivaţie ca în capitolul 8.1.1. În plus, ţinând seama
de (11), rezultă:
lim CTM = CVM (12)
Q→∞

Pentru costul variabil mediu se acceptă existenţa unui


minim, care este dat de soluţia ecuaţiei:
CVM ′( Q) = 0 ,

sau (Q ∗ CVmg - CV)/Q2 = 0, adică CVmg= CVM (13)


142
Valoarea producţiei pentru costul variabil mediu minim este:
CV
Q3 = (14)
CVmg

şi reprezintă un punct între Q1 şi Q2 (figura 29). Această


poziţionare este motivată prin evoluţia costului fix mediu. Acesta
este permanent descrescător faţă de costul total mediu, care este
descrescător numai în intervalul Q∈(0;Q2]. Dacă producţia Q3>Q2,
aceasta ar însemna că în intervalul Q∈(Q2;Q3] costul variabil
mediu ar fi în scădere. Deoarece şi costul fix mediu este în scădere,
rezultă că şi costul total mediu ar fi în scădere, adică ar scădea şi
după Q2, care este punctul lui de minim, ceea ce nu este posibil. De
aceea, Q3<Q2. În acelaşi timp Q3>Q1, deoarece comportarea
costului variabil pe termen scurt este similară comportării costului
total pe termen lung şi, conform motivaţiei date în capitolul 8.1.1.
(după relaţia 7), minimul costului mediu este la dreapta celui al
costului marginal. Evoluţia costului total este în primă analiză
determinată de evoluţia componentelor sale, ca şi de raportul lor de
ordine, toate dependente de dinamica producţiei şi de
comportamentul raţional al producătorului (tabelul 6).

143
Fig. 29 Curbele costului total mediu, variabil mediu, fix mediu şi marginal
Tabelul 6
Variaţia Intervale de producţie
costurilo (0;Q1) Q1 (Q1;Q3) Q3 (Q3; Q2) Q2 (Q2;∞)
r
∆Cmg <0 =0 >0 >0 >0 >0 >0
∆CFM <0 <0 <0 <0 <0 <0 <0
∆CVM <0 <0 <0 =0 >0 >0 >0
∆CTM <0 <0 <0 <0 <0 pentru =0 pentru >0 pentru
că |∆CFM | că |∆CFM | că |∆CFM |
<∆CVM =∆CVM >∆CVM
144
8.2 Modele ale optimului cifrei de afaceri

Un astfel de model a fost introdus la finele anilor ′50 de


către economistul W. J. Baumol, ca rezultat al tendinţelor
manifestate pe piaţa americană. În dorinţa de a-şi extinde afacerile
şi, mai ales, de a-şi spori cota de piaţă, producătorii urmăresc
realizarea unor încasări (cifre de afaceri) maxime, cu condiţia de a
obţine un minim de profit care să-i motiveze în activitatea lor, un
profit ″de aşteptare″ până la consolidarea la o altă cotă de piaţă
(mai mare), sau pe o altă piaţă (de pildă, în altă zonă sau ţară).
Problema pune în studiu raportul de interese acţionari-
manageri (administratori): primii înclină spre un câştig imediat,
prin care să-şi recupereze cât mai grabnic capitalul investit; ceilalţi
înclină spre o consolidare a poziţiei lor de conducere ca rezultat al
statorniciei firmei şi a bunelor ei perspective.
Modelul Baumol ia în considerare dependenţa producţie -
preţ, în sensul că acesta din urmă este o funcţie de nivelul
producţiei:
p = p( Q) (15.1)

cu p ′( Q ) >< 0, p ′′( Q) >< 0 şi pentru p ′( Q ) = 0 avem p ′′( Q) < 0.

145
În structura modelului se includ:
- funcţia cifrei de afaceri CA = p(Q) ∗ Q (15.2)
- restricţia de profit p(Q) ∗ Q - CT(Q) > PD, (15.3)
unde PD este nivelul dorit al profitului total.
Pentru modelele de acest fel condiţia de optim se obţine pe
baza funcţiei Lagrange:
L = p(Q) ∗ Q + λ ∗ ( p(Q) ∗ Q - CT(Q) - PD), (16.1)
pentru care se scrie condiţia Kuhn-Tucker:

∂L ∂p( Q) ∂p(Q )
= p( Q ) + ∗ Q + λ ∗ ( p(Q ) + ∗Q-
∂Q ∂Q ∂Q

∂CT( Q) ∂L
- ) < 0 şi ∗Q=0 (16.2)
∂Q ∂Q
Funcţia Lagrange mai poate fi scrisă (ţinând seama de
semnificaţia economică a componentelor) sub forma:
L = CA + λ ∗ (CA - CT - PD) (16.3)
astfel încât derivata ei în raport cu producţia înseamnă:
L ′ = CA′ + λ ∗ CA′ - λ ∗ CT′ , (16.4)
unde CA′ reprezintă venitul marginal, iar CT′ reprezintă costul
marginal, adică:
∂p( Q)
CA′= p( Q) + ∗Q (16.5)
∂Q
146
∂CT( Q)
CT′= (16.6)
∂Q
Relaţia (16.2), ţinând seama de (16.5) şi (16.6), se rescrie:
(1+λ) ∗ VTmg - λ ∗ CTmg= 0, (16.7)
unde VTmg= venitul total marginal.
Dacă λ=0, rezultă VTmg=0, ceea ce înseamnă că
producătorul fabrică un volum de producţie pentru care venitul său
marginal este nul, adică el a realizat o cifră de afaceri maximă.
1+ λ
Dacă λ > 0, rezultă că CTmg= ∗ VTmg, adică
λ
VTmg < CTmg, ceea ce îl determină pe producător să nu mai producă
nimic în plus peste ceea ce produsese deja, deoarece sporul său de
venit este mai mic decât sporul de cheltuieli, caz în care volumul de
producţie fabricat asigură maximizarea cifrei de afaceri (fig. 30).
În figura 30 se prezintă şi curba profitului total, PT, rezultat
ca diferenţă între cifra de afaceri şi costul total.
Nivelul de producţie QC, pentru care cifra de afaceri este
maximă, este mai mare decât nivelul de producţie QD pentru care
profitul este maxim. Dacă punctul C ar fi la stânga lui D, atunci,
începând cu nivelul QC al producţiei, încasările ar scădea, în timp
ce costurile sunt în creştere, astfel încât nu s-ar mai putea obţine,
pentru nici un nivel al producţiei, un profit mai mare decât 147
cel
dinainte; adică profitul ar fi în scădere, ceea ce înseamnă că ar fi
atins deja valoarea maximă, astfel încât ipoteza QD > QC este
imposibilă.

Fig. 30 Relaţia între nivelul dat al profitului şi maximul cifrei de afaceri

Referitor la situaţia profitului pozitiv, se definesc două


praguri de rentabilitate: unul inferior, QA, şi unul superior, QB, spre
deosebire de cazul liniar, în care apare un singur prag de
rentabilitate (relaţiile (19)-(20), capitolul 3).

148
Există un nivel al profitului dorit, PD*, pentru care volumul
producţiei QC asigură şi cifra maximă de afaceri. Orice alt nivel al
profitului conduce la o cifră de afaceri mai mică; pe seama variaţiei
nivelului profitului faţă de PD* şi a cifrei de afaceri faţă de nivelul
CA*, se poate determina ″regretul″ între profit şi cifra de afaceri.
Modelul răspunde unei probleme practice efective, şi anume
comportamentul producătorului în condiţiile în care costurile sale
fixe de producţie se măresc. În acest caz, el realizează un cost total
de producţie superior celui vechi (presupunând că restul condiţiilor
nu se modifică), adică o curbă CT paralelă cu cea precedentă (fig.
31), dar deplasată ″în sus″. Drept urmare, noua curbă PT, paralelă
cu cea precedentă, va fi deplasată ″în jos″.
CA
CT
PT CT1
C CT
C1
CA*

CA

PD
PD1

PT Q
QC1 QC PT Q
PT1
PT1
Fig. 31 Variaţia soluţiei de optim în modelul Baumol
149
Dacă întreprinzătorul ″rigidizează″ nivelul dorit al
profitului, atunci nu va mai putea obţine valoarea maximă a cifrei
de afaceri; în particular, problema s-ar putea să nu aibă soluţie dacă
nu există o intersecţie a curbei profitului total, PT1, cu dreapta
profitului dorit, PD1, adică nivelul de profit la care producătorul nu
vrea să renunţe.
Dacă întreprinzătorul ″flexibilizează″ nivelul dorit al
profitului, atunci el poate obţine maximul cifrei de afaceri,
acceptând un nivel mai scăzut, PD1, al profitului dorit.

8.3 Modele ale optimului valorii întreprinderii

Indicatorul prin care se exprimă cuantumul valorii


întreprinderii la un moment dat este ritmul de creştere al acesteia.
Modelul lui R. Marris formulează problema pentru situaţia în care
un întreprinzător doreşte achiziţia unei întreprinderi prin ofertă
publică de cumpărare. Se presupune că întreprinzătorul are o
funcţie de utilitate privind comportamentul său de cumpărător şi că
această funcţie este dependentă de două argumente: rata de
evaluare a firmei şi ritmul ei de creştere.

150
Rata de evaluare a firmei, e, se determină ca raport între
valoarea bursieră a firmei (VB) şi valoarea contabilă a activelor
sale (activul contabil AC):
e = VB/AC (17)
Această rată este în funcţie de trei variabile:
e = e(ri, ra, s) (17.1)
− rata de reinvestire a profitului în întreprindere, ri, reprezentând
cota din profit care a fost reinvestită; în mare, aceasta este
complementară cotei alocate pentru dividende; dacă ri creşte,
atunci rata de evaluare scade, deoarece:
• pe de o parte dividendele alocate acţionarilor scad,
astfel încât valoarea bursieră scade;
• pe de altă parte, activele contabile cresc, urmare a
reinvestirii unei părţi mai mari din profit;
− rata profitului, calculată în raport cu activele societăţii, ra,
reprezentând raportul între total profit şi activele firmei; dacă ra
creşte, atunci rata de evaluare creşte, deoarece întreprinderea
are capacitatea de a vărsa acţionarilor câştiguri mai mari, care
fac atractive acţiunile societăţii, astfel încât – prin schimbarea
raportului cerere/ofertă – cursul lor în bursă se va mări;
− rata de scont a efectelor comerciale, s, independentă faţă de
firmă; dacă rata scontului creşte, atunci firma are tendinţa de a
151
nu transforma în lichidităţi efectele sale comerciale, astfel încât
activele contabile cresc, iar rata de evaluare se reduce.
Rata de creştere a firmei, c, este legată de creşterea
dimensiunilor firmei: fond de salarii, număr de personal, volum de
activitate, renume, cotă de piaţă ş. a. m. d.
Rata de evaluare caracterizează riscul apariţiei unei oferte
de cumpărare a firmei, iar rata de creştere caracterizează înclinaţia
managerilor de a extinde activitatea firmei.
Restricţia problemei este dată de o funcţie de transformare
ce defineşte legătura între ritmul de creştere şi rata de evaluare.
Această legătură, fie F(e,c), înglobează trei relaţii de bază:
− relaţia între rata de evaluare, pe de o parte, şi ritmul creşterii
activelor (aproximat în c) şi rata profitului, ra, pe de altă parte,
astfel încât se poate scrie:
e = e(c, ra) (18.1)
− relaţia între rata profitului (ra) şi rata de creştere a cererii de
bunuri şi servicii, d, astfel încât se poate scrie:
ra = ra(d) (18.2)
− relaţia de echilibru între rata maximă de creştere a cererii şi
ritmul maxim de creştere a firmei:
ra(d) = c(d) (18.3)

152
Din relaţiile (18.1) - (18.3) rezultă că rata de evaluare este
în fond dependentă de rata de creştere.
Modelul lui R. Marris este:
− funcţia de utilitate U = U(e, c) (19.1)
− funcţia de transformare F(e, c) = 0 (19.2)
− condiţia de evaluare e - e* > 0, (19.3)
unde e* este nivelul de evaluare minim dorit de achizitor.
Prin aplicarea condiţiilor Kuhn-Tucker pentru o problemă
de extrem cu legături se obţine lagrangeanul:
L (e, c, λ, µ) = U(e, c) + λ ∗ F(e, c) + µ ∗ (e - e*)
şi condiţiile de maxim:
∂L ∂U ∂F ∂L
= + λ∗ < 0, ∗c = 0
∂c ∂c ∂c ∂c
∂L ∂U ∂F ∂L
= + λ∗ +µ < 0, ∗e = 0
∂e ∂e ∂e ∂e
Dacă c şi e nu sunt nule şi restricţia (19.3) nu este flexibilă,
atunci se obţine, ca o condiţie de optim, proporţionalitatea între
utilităţile marginale şi variaţiile funcţiei de transformare:
∂U ∂F ∂U ∂F
= sau
∂c ∂c ∂e ∂e
∂U ∂U ∂F ∂F
= , (19.4)
∂c ∂e ∂c ∂e

153
egalitate care, în dreapta, conţine rata marginală de substituire între
cele două rate: cea de creştere prin cea de evaluare; adică, cu câte
puncte procentuale trebuie să crească rata de evaluare pentru a
compensa utilitatea obţinută de achizitor dacă ritmul de creştere al
firmei se diminuează cu un punct procentual.
Dacă restricţia (19.3) este flexibilă, atunci condiţia (19.4)
devine:
∂U ∂U ∂F ∂F µ
= + (19.5)
∂c ∂e ∂c ∂e λ

154
CAPITOLUL 9

ECHILIBRUL PIEŢEI PERFECTE

Modelele de echilibru al pieţei au ca obiectiv să determine


preţul care, pentru un produs dat, face compatibilă cererea
formulată de consumator cu oferta generată de producător. Preţul
este rezultatul mecanismului de funcţionare a pieţei şi cel ce îi
determină pe agenţii economici să-şi concretizeze dorinţa de a
vinde sau cumpăra, generând tranzacţia/tranzacţiile.
Echilibrul este o stare în care se găseşte la un moment dat
raportul cerere/ofertă, atunci când pe ansamblul agenţilor
participanţi la schimb s-a format (în mod spontan şi prin însuşi
mecanismul tranzacţionării) cantitatea ce se tranzacţionează şi
preţul la care se face această tranzacţie ″globală″.
Rapoartele cerere - preţ şi oferă - preţ sunt cunoscute şi pot
fi modelate în forma:
− funcţie de cerere: D=D(p), D ′ < 0 (1.1)
− funcţie de ofertă: O=O(p), O ′ > 0 (1.2)
Modelul de echilibru presupune egalitatea: 155
D(p) = O(p), reprezentând o ecuaţie în p, a cărei rezolvare dă o
soluţie p*, reprezentând preţul de echilibru. Revenind cu p* în
(1.1) şi (1.2), obţinem:
D* = D(p*), O* = O(p*), D* = O*, (1.3)
unde D* şi O* reprezintă volumul de echilibru al tranzacţiilor.
Funcţii ale mecanismului pieţei care permit agenţilor
economici să adopte decizii de comportament în gestiunea
afacerilor lor:
(i) piaţa stabileşte volumul tranzacţiilor pe baza preţului de piaţă al
unui bun;
(ii) piaţa permite exprimarea producţiei în termeni de cost: pornind
de la preţul pieţei şi de la volumul tranzacţiilor, producătorul
poate decide în ce măsură îi este favorabil sau nu să producă un
bun; el produce în măsura în care costul de producţie este
inferior preţului;
(iii) piaţa asigură distribuirea producţiei în sensul că generează
iniţierea relaţiei între consumator şi producător;
(iv) piaţa ajustează fie consumul, fie producţia, pe seama volumului
de echilibrul al tranzacţiilor şi al preţului aferent de echilibru;
(v) piaţa generează tendinţe referitore la modificarea viitoare a
volumului şi structurii producţiei: reducerea profitabilităţii unui
produs, consecutivă diminuării preţului de echilibru,156îi
determină pe producători să iasă de pe piaţă şi să încerce să
producă alte produse mai profitabile.

9.1 Funcţia de ofertă

Determinarea acestei funcţii presupune că producătorul


urmăreşte să-şi maximizeze profitul în condiţiile în care preţul este
dat.
Funcţia de profit este dată de relaţia:
PT( Q ) = CA ( Q ) − CT( Q) = p ∗ Q − CT( Q) , (2)

unde CA(Q) = cifra de afaceri; CT(Q) = funcţia de cost;


p = volumul unitar de vânzare; Q = volumul producţiei.
Pentru a obţine maximum de profit sunt necesare condiţiile:
∂PT
(i) = 0 → p = C mg , (2.1)
∂Q
∂CT
unde C mg = = costul marginal.
∂Q

∂ 2 PT ∂C mg
(ii) <0 ⇒ > 0, (2.2)
∂Q 2 ∂Q
adică este necesar să existe un cost marginal crescător.

157
Funcţia de ofertă poate fi determinată pe baza relaţiei (2.1),
în care presupunem că derivata funcţiei de cost, CT′, admite o
inversă; avem:
p = CT′(Q ) ⇒ Q = [CT′] (p ) ,
−1
(3)

în care [⋅] este notaţia pentru funcţia inversă.


−1

Pentru profitul nul (PT = 0) funcţia de ofertă are expresia,


CF
relaţia Q = , semnificând pragul de rentabilitate al
p − CVM
firmei.
Dacă PT = – CF, adică se înregistrează o pierdere de
mărimea costurilor fixe, atunci (conform (20) din capitolul 3.5)
rezultă Q = 0, semnificând pragul de încetare a activităţii. Pentru
acest prag avem:
p ⋅ Q − CF − CV = −CF ⇒ pQ = CV ⇒ p = CVM.
Temporar, o firmă poate accepta un profit PT∈[-CF,0]
pentru atingerea unor obiective strategice: pătrunderea pe o piaţă
sau stabilizarea sa pe o piaţă în vederea lansării unui produs nou.

Pornind de la funcţia de ofertă Q = Q(p), se poate defini


elasticitatea ofertei în raport cu preţul:

158
∆ %Q
EQ/P= , (4)
∆%p
în care am utilizat aceleaşi notaţii ca şi în capitolul 6.3 (8.3 - 8.6),
indicator ce exprimă sensitivitatea ofertei în raport cu preţul,
respectiv cât de mult variază oferta la o variaţie cu 1% a preţului.
Dacă EQ/P = 0, oferta se numeşte perfect inelastică; dacă EQ/P = ∞,
oferta se numeşte perfect elastică; dacă EQ/P > 1, oferta se numeşte
elastică; dacă EQ/P∈(0,1) oferta se numeşte inelastică; dacă EQ/P = 1
se spune că oferta este de elasticitate unitară (echielastică).
Preţul de referinţă din condiţia de optim a profitului (2.1) nu
poate fi un preţ oarecare, deoarece în acest caz volumul
tranzacţiilor nu este maxim. Ca urmare, acest preţ se determină nu
numai pe seama ofertei, ci şi pe seama cererii, conform modelului
(1.1 - 1.2).

9.2 Modelul evaluatorului general

Modelul evaluatorului general a fost propus de Leon Walras


şi este utilizat şi azi în unele operaţiuni de bursă (financiară sau de
mărfuri) şi chiar pe piaţa valutară în ţările ce nu au o
convertibilitate deplină.

159
Modelul presupune cunoaşterea volumului cererii/ofertei
fiecărui agent economic şi a preţului de cumpărare/vânzare la care
acesta formulează respectiva cerere/ofertă. Astfel avem:
c = indice prin care identificăm un cumpărător, preţul de cumpărare
anunţat de el, pc, şi volumul cererii aferente lui, Dc;
C = numărul de agenţi cumpărători;
v = indice prin care identificăm un vânzător, preţul de vânzare
anunţat de el, pv şi volumul ofertei aferente lui, Ov;
V = numărul de agenţi vânzători;
Dco= volumul cererii formulate ″la cel mai bun preţ″;
Ovo= volumul ofertei formulate ″la cel mai bun preţ″.
Preţurile de cumpărare şi de vânzare se ordonează, de
exemplu, descrescător şi sunt identificate printr-un indice i (i=1÷I)
astfel că p1 este cel mai mare preţ anunţat (pmax), iar pI este cel mai
mic preţ anunţat (pmin).
Pentru un preţ pi pot fi identificate atât cererea, D(pi), cât şi
oferta, O(pi), astfel:
C
D(pi) = ∑D
c =1
c i = 1 ÷I (5.1)
pc = pi

V
O(pi) = ∑O
v =1
v i = 1 ÷I (5.2)
p v = pi
160
Pentru acelaşi preţ pi pot fi identificate, de asemenea, atât
cererea cumulată, DT(pi), cât şi oferta cumulată, OT(pi),
semnificând, respectiv, cererea tuturor cumpărătorilor care (în
raport cu preţul deja anunţat) ar fi dispuşi să cumpere la acest preţ
(deoarece ei au anunţat deja un preţ mai mare de cumpărare),
precum şi oferta tuturor vânzătorilor care (în raport cu preţul deja
menţionat) ar fi dispuşi să vândă la acest preţ ( deoarece ei au
menţionat deja un preţ mai mic de vânzare):
C
DT(pi) = ∑D
c =1
c (5.3)
pc ≥ pi

V
OT(pi) = ∑O
v =1
v (5.4)
p v ≤ pi

Se poate construi un tabel sinoptic (tabelul 7) al preţurilor,


al cererii/ofertei pentru un preţ dat şi al cererii/ofertei cumulate.

161
Tabelul 7
Cererea Cererea la un Preţul Oferta la un Oferta
cumulată preţ dat anunţat preţ dat cumulată
1 2 3 4 5
DT(p1)=D(p1) D(p1) p1 O(p1) OT(p1)=

∑ O( p )
I
=
j
j=1

DT(p2)=D(p1)+ D(p2) p2 O(p2) OT(p2)=

∑ O( p )
+D(p2) =
I

j
j= 2

…………. ………. ……… ………… ………


DT(pi)= D(pi)= pi O(pi)= OT(pi)=

( ) ( )
i C V I

= ∑D pj = = ∑ Dc
c =1
= ∑O v = ∑O pj =
v =1 j= i
j=1 pc = pi
pv = pi
c
= ∑D c
……… = ∑O
V

v
c =1
pc ≥pi ……… ………… v =1
pv ≤ pi

…………… ………
DT(pI-1)= D(pI-1) pI-1 O(pI-1) OT(pI-1)=

∑ D( p )
I −1 =O(pI-1)+
= +O(pI)
j
j=1

DT(pI)= D(pI) pI O(pI) OT(pI)=

∑ D( p )
I =O(pI)
=
j
j=1

162
În determinarea cererii/ofertei cumulate trebuie să se ţină
seama şi de cele formulate ″la cel mai bun preţ″. De aceea relaţiile
(5.3) şi (5.4) se modifică după cum urmează:
C
DT(pi) = ∑D
c =1
c + D0 D 0 = ∑ D C0
c
(5.5)
pc ≥ pi

V
OT(pi) = ∑O
v =1
v + O0 O0 = ∑ OV0
v
(5.6)
p v ≤ pi

Volumul de echilibru al tranzacţiilor se determină prin


comparaţia cererii şi ofertei cumulate pe fiecare nivel de preţ, după
care din valorile obţinute se alege cea mai mare:
DO* = max (min(DT(pi),OT(pi))), i = 1÷I (5.7)
unde DO* este volumul de echilibru al tranzacţiilor.

9.3 Modelul Cobweb

Modelul Cobweb este numit şi modelul ″pânzei de


păianjen″ deoarece evoluţia preţului într-o economie consolidată
generează un grafic ce o sugerează.
Vom presupune că funcţiile de cerere şi de ofertă sunt
liniare în preţ şi că parametrii caracteristici (fie a, b, c şi d) sunt
pozitivi:
163
D(p) = a - b ∗ p (6.1)
O(p) = - c + d ∗ p (6.2)
Pe baza condiţiei de echilibru D(p) = O(p) obţinem preţul
de echilibru:
a+c
p* = , (6.3)
b+d
precum şi volumul de echilibru al tranzacţiilor:
ad − bc
D* = O* = (6.4)
b+d
Menţionăm conţinutul economic al parametrilor: b şi d sunt
sensitivităţi ale cererii/ofertei în raport cu preţul, adică variaţii ale
acestora la variaţia cu o unitate a preţului; a şi c sunt nivele de
cerere/ofertă pentru preţul zero. Să observăm că pentru preţul zero
oferta este negativă, deoarece producătorul face ofertă numai în
măsura în care preţul pieţei îi acoperă costul de fabricaţie şi îi
asigură şi un anumit profit.
De regulă, cererea este influenţată de preţul afişat în
momentul în care ea este formulată, astfel încât, dacă luăm în
considerare factorul timp, funcţia cererii este:
D(pt) = a - b ∗ pt (7.1)
În ceea ce priveşte oferta, ea este influenţată de preţul
practicat pe piaţă la un moment de timp precedent, deoarece între
164
intenţia de oferi şi oferta propriu-zisă se interpune un interval de
timp în care produsele ce fac obiectul ofertei trebuie să fie
fabricate. De aceea funcţia de ofertă, în cazul luării în considerare a
factorului timp, este:
O(pt) = -c + d ∗ pt-1 (7.2)
Condiţia de echilibru este D(pt) = O(pt) şi conduce la o
ecuaţie de recurenţă a preţurilor:
a+c b
pt = − ∗ pt-1 (7.3)
b d
În cazul în care preţurile se stabilizează la nivelul de
echilibru, avem p* = pt = pt-1 şi expresia preţului de echilibru
devine cea determinată în relaţia (6.3).
Determinarea parametrilor în funcţiile de cerere/ofertă (7.1
şi 7.2) presupune existenţa unei ″istorii″ a pieţei, a unor serii
dinamice de preţuri, dar şi ale cererii şi ofertei: pt cu t∈[0,-T], unde
-T este momentul din trecut până la care există statistici sau până la
care cercetătorul se decide să ia în considerare trecutul,
presupunându-l relevant. În acest caz p0 este preţul din anul de
bază, ultimul cunoscut. Pentru valori ale lui t > 0 preţurile, ca şi
cererea/oferta nu mai sunt cunoscute şi urmează a le determina pe
baza soluţiilor date de modelul Cobweb.

165
Se introduce o variabilă xt, reprezentând abaterea la
momentul t a preţului curent faţă de cel de echilibru:
xt = pt - p* , (8.1)
astfel că pentru t = 0, x0 = p0 - p* este o abatere de mărime
cunoscută.
Din (8.1) se poate scrie:
pt = xt + p* (8.2)
În relaţia (7.3), pentru simplificarea scrierii, facem
substituţiile (a + c)/d = α şi d/b = β, astfel încât avem:
pt = α - β ∗ pt-1 (8.3)
Facem observaţia că, în caz de echilibru, adică pt = pt-1 =
p*,
din (8.3) avem:
p* = α - β ∗ p* (8.4)
În relaţia (8.3) substituim preţurile conform (8.2) şi avem:
xt + p* = α - β ∗ (xt-1+p*) sau
xt + p* = α - β ∗ xt-1 - β ∗ p*,
din care, dacă ţinem seama de (8.4), rezultă:
xt = - β ∗ xt-1 (8.5)
care, prin inducţie incompletă, ne conduce la:
xt = (-β)t ∗ x0
166
sau, ţinând seama de (8.1) pentru t = 0, ne dă:
xt = (-β)t ∗ (p0-p*) (8.6)
Revenim cu (8.5) în (8.2) şi obţinem:
pt = (-β)t ∗ (p0-p*) + p*, (8.7)
care este ecuaţia de dinamică a preţurilor.
Din relaţia (8.5) rezultă o interpretare economică
interesantă a parametrului β:
xt
|β| = (8.8)
x t−1

semnificând indicele de dinamică a abaterii preţului curent faţă de


cel de echilibru. Ţinând seama de substituţia făcută în (8.3), rezultă
că valoarea acestui indice este egală cu raportul între sensitivitatea
ofertei (d) şi sensitivitatea cererii (b) faţă de preţ.
Valorile parametrului β pot fi, faţă de unitate, mai mici, mai
mari sau egale. Acest lucru generează o anumită dinamică a
preţului. În ecuaţia de dinamică a preţului (8.7) putem face ipoteze
şi asupra lui p0, şi anume: p0<p* sau p0>p*. Ţinând seama de
valorile pe care le pot lua β şi p0, studiul calitativ al ecuaţiei (8.7)
ne relevă variante de evoluţie a preţurilor, redate în tabelul 8.

167
Tabelul 8
Ipoteze Ipoteze Ipoteze Variaţia Tip de evoluţie a Starea economiei
privind β privind p0 privind t preţului preţurilor

β<1 p0<p* impar p1>p3>…>p* convergent spre p* tendinţă de echilibru


par p0<p2<…<p* convergent spre p*
p0>p* impar p1<p3<…<p* convergent spre p* tendinţă de echilibru
par p0>p2>…>p* convergent spre p*
β>1 p0<p* impar p*<p1<p3<… divergent tendinţă de hiperin-
par p*>p0>p2>… divergent flaţie şi dezechilibru

p0>p* impar p*>p1>p3>… divergent tendinţă de hiperin-


par p*<p0<p2<… divergent flaţie şi dezechilibru

β=1 p0<p* impar p1=p3=……= evoluţie pe aceleaşi echilibru pe două stări


par =2p*-p0>p* două valori, adică alternative
p0=p2=…<p* de tip ″bang-bang″
p0>p* impar p1=p3=……= evoluţie pe aceleaşi echilibru pe două stări
par =2p*-p0<p* două valori, adică alternative
p0=p2=…>p* de tip ″bang-bang″

9.4 Modelul Laffer

În condiţiile în care se introduc impozite, parametrii


echilibrului pieţei se modifică. Ipoteza existenţei impozitelor
exprimă în fond intervenţia statului pe piaţă prin pârghia fiscalităţii.

168
Producătorul abordează impozitul ca pe o cheltuială şi are
tendinţa de a încerca să-l recupereze prin preţ. Majorarea preţului
poate determina însă o reducere a cererii şi astfel recuperarea
impozitului nu se mai poate face integral. Pe o piaţă cu un
dezechilibru de tip absorbţie este însă posibil acest transfer de
sarcină fiscală pe seama consumatorului, datorită excesului de
cerere.
Impozitele indirecte sunt, prin definiţie, aşezate asupra
consumului, astfel încât duc la creşterea preţului şi modifică
raportul cerere/ofertă, implicit capacitatea de absorbţie a pieţei şi
prin aceasta oferta însăşi.
În lipsa fiscalităţii, cererea D1 şi oferta O1 generează un preţ
de echilibru p1* şi un volum de echilibru al tranzacţiilor D1* = O1*.
Dacă se introduce impozitul, atunci preţul de vânzare se majorează
şi punctul de echilibru se schimbă: noul preţ de echilibru este
p2*>p1*, iar noul volum al tranzacţiilor este D2* = O2*< D1* sau
decât O1*.
Cererea s-a redus datorită preţului mai mare pe care
cumpărătorul trebuie să-l plătească la achiziţia bunului. Oferta nu
s-a majorat deoarece surplusul de preţ nu revine ofertantului, ci
este încasat la bugetul statului. Dacă nu ar fi existat fiscalitate,
preţul aferent acestei oferte (O2*) ar fi fost altul decât p169
2*.
Diferenţa de preţ faţă de situaţia în care există fiscalitate este
tocmai impozitul aferent unei unităţi fizice de ofertă (T).
În condiţiile fiscalităţii se poate spune că producătorul
lucrează de fapt cu două preţuri:
− preţul de vânzare pe care îl achită cumpărătorul, fie pc;
− cuantumul din preţul de vânzare ce-i rămâne vânzătorului după
ce achită impozitul către stat, fie pg, şi care este de fapt un preţ
de gestiune al producătorului, adică preţul la care el se referă
atunci când îşi calculează eficienţa (profitul, rata câştigului,
sursa de acoperire a cheltuielilor de producţie, sursa de
dividende, sursa de investiţii etc).
Avem relaţia:
pc = pg + T (9)
Modificarea condiţiilor de echilibru a pieţei în cazul
existenţei fiscalităţii necesită calcularea şi exprimarea impozitului
pe unitatea de ofertă. Dacă T este mărimea acestui impozit, atunci
cuantumul impozitului mobilizat la buget este T∗Q, unde Q este
volumul fizic al vânzărilor. Din punctul de vedere al bugetului
acest cuantum ar trebui să fie cât mai mare, fapt ce se poate realiza
fie prin creşterea lui T, fie prin creşterea lui Q. Prima procedură ar
putea să nu dea rezultate, deoarece majorarea impozitului măreşte
170
preţul şi diminuează volumul vânzărilor. A doua procedură nu este
dependentă de autoritatea publică, ci este un rezultat al echilibrului
pieţei. În aceste condiţii devine oportună problema determinării
acelui cuantum al impunerii care, în condiţiile de piaţă date, poate
asigura cea mai mare încasare la buget. Această problemă face
obiectul modelului menţionat, elaborat de economistul american A.
Laffer.
Modelul de echilibru în condiţiile existenţei fiscalităţii se
bazează pe modelul Cobweb (6.1 - 6.2), în care în funcţia de cerere
se introduce ca preţ pc, iar în funcţia de ofertă pg:
D = a - b ∗ pc (10.1)
O = - c + d ∗ pg (10.2)
Dacă ţinem seama de relaţia (9), funcţia de ofertă se rescrie
în forma:
O = - c + d ∗ (pc - T) (10.3)
Maximizarea încasării bugetare (IB) revine la expresia:
max IB = max T ∗ Qf*
unde Qf* este volumul de echilibru al tranzacţiilor în condiţiile
∂IB
fiscalităţii şi se realizează atunci când = 0 , ceea ce conduce la
∂T
o valoare a impozitului pe unitatea fizică de tranzacţie, fie T* cu
care se poate determina volumul de echilibru al tranzacţiilor171
în
condiţiile fiscalităţii Qf* şi maximul posibil al încasărilor bugetare
în condiţii de piaţă date IBmax. De asemenea se mai pot determina
preţurile de echilibru ale celor doi agenţi economici: pc* şi pg*.
Contribuţia consumatorului la plata impozitului T este
surplusul de preţ pe care el îl plăteşte în condiţiile pieţei cu
fiscalitate, faţă de cel plătit în condiţiile pieţei fără fiscalitate. În
termeni procentuali (în raport cu întregul impozit încasat de stat),
acest indicator se numeşte incidenţa impozitului asupra
consumatorului:
pc * −p *
iD = * 100 (10.4)
T*
a cărui valoare este evident subunitară. Restul impozitului de plată
revine producătorului, astfel încât incidenţa impozitului asupra
ofertantului este:
p * −pg *
iO = *100 (10.5)
T*
Incidenţa, în această exprimare, este determinată de
sensitivităţile funcţiilor de cerere şi ofertă. Mărimea ei este dată,
pentru fiecare agent participant la schimb, de ponderea pe care o
are sensitivitatea la preţ a respectivului agent în sensitivitatea totală
a cererii şi a ofertei (Tabelul 9).

172
Tabelul 9
Ipoteze privind Raportul de ordine între Observaţii
sensitivitatea incidenţele celor doi agenţi
economici
b=d iD=iO iD=iO=50%
b<d iD>iO iD>50%; iO<50%
consumatorul suportă o
parte mai mare din impozit
b>d iD<iO iD<50%; iO>50%
producătorul suportă o
parte mai mare din impozit
b=0 iD=100% cererea este absolut
inelastică; cumpărătorul
suportă întregul impozit
d=0 iO=100% oferta este perfect
inelastică; cumpărătorul
suportă întregul impozit

În privinţa efectului concret asupra agenţilor economici,


este de remarcat că, în ceea ce îl priveşte pe consumator, plata
impozitului este efectivă, în timp ce pentru producător efectul este
de pierdere prin neîncasare.

173
CAPITOLUL 10

COMPONENTELE FINANCIAR - MONETARE


ÎN MODELELE DE CREŞTERE ECONOMICĂ

Teoria economică identifică trei caracteristici ale abordării


financiare în creşterea economică: specificitatea în raport cu
abordarea problemelor firmei; recursul la noţiunea de echilibru;
utilizarea crescândă a modelării în exprimarea şi analiza
fenomenelor şi proceselor economice, în particular a celor
financiar-monetare.
Tendinţa de cuantificare a fenomenelor şi proceselor
economice, ca şi de formalizare a corelaţiilor de tip cauză-efect
(factori-fenomen/proces) poate fi identificată la cele mai vechi
şcoli economice.
1 Legătura între bani/monedă (exprimaţi ca masă monetară
M) şi fenomene/indicatori economici, cum sunt creditul (C),
volumul tranzacţiilor (T) sau rata dobânzii (d) a format obiect de
studiu pentru şcoala mercantilistă (sec. XVI-XVII) şi - cu
mijloacele de formalizare uzuale azi - ar putea fi exprimată astfel:
174
− funcţia creditului C = C(M), cu C' > 0 (1.1)
− funcţia volumului tranzacţiilor T = T(M), cu T' > 0 (1.2)
− funcţia preţului banilor d = d(M), d' < 0 (1.3)
Din modelul mercantilist (1.1) - (1.3) rezultă că dacă preţul
banilor creşte, atunci masa monetară se micşorează şi, implicit, se
diminuează creditul (suportul investiţiilor) şi volumul tranzacţiilor,
adică, în consecinţă, scade ritmul creşterii economice. Aceste
conexiuni au astăzi, în teoria economică şi financiară modernă,
statut de axiome, fiind valorificate în toate demersurile privind
susţinerea dezvoltării şi atenuarea componentei degresive a ciclului
economic.
2 În aceeaşi manieră de abordare, cu mijloacele actuale de
formalizare, este interesant de prezentat un rezultat al unuia dintre
cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai şcolii circuitului (sec. XVIII),
Pierre Boisguilbert, şi anume efectul de antrenare generat în
economie de un anumit venit. Boisguilbert presupune, în
consonanţă cu orientarea şcolii pe care o reprezintă, că renta este
segmentul din venitul social total care generează un efect de
amplificare a celorlalte segmente de venit şi, în final, a întregului
venit al societăţii. Venitul total (VT) poate fi exprimat ca o funcţie
crescătoare în raport cu renta (R):
VT = f (R), f' > 0. (2.1)175
Introducem operatorul de variaţie (∆) (similar capitolul 6.3,
relaţiile (8.3) - (8.4)); putem astfel exprima variaţia venitului total
prin variaţia rentei:
∆VT = k ∗ ∆R, (2.2)
unde k este factorul de multiplicare a venitului total prin variaţia
rentei.
Elasticitatea venitului total în raport cu renta, EVT/R, este:
∆VT ∆R
EVT/R = = k ∗ p, (2.3)
VT R
unde p este ponderea rentei în totalul venitului social.
Relaţia (2.2) prefigurează indicatorii de tip ″coeficient de
multiplicare″/ ″multiplicator″, introduşi de Keynes; relaţia (2.3)
arată că multiplicatorul venitului social total este direct
proporţional cu elasticitatea acestui venit în raport cu renta şi
invers proporţional cu ponderea rentei în total venit. Cu cât venitul
social total este mai ″inelastic″ în raport cu renta, iar ponderea
acesteia este mai mare în totalul acestui venit, cu atât ritmul de
creştere al economiei (în speţă al venitului social total) este mai
mic. La limită, dacă venitul social total este perfect inelastic în
raport cu renta, atunci ritmul creşterii economice este nul.
3 Şcoala economică a secolului XIX (″clasică″),
reprezentată prin Jean Baptiste Say, David Ricardo, John Stuart
176
Mill, Irwing Fisher ş. a. m. d. consideră că echilibrul economic este
reglementat de piaţă; piaţa este mecanismul corector al economiei,
deoarece bunurilor în exces le scade preţul mărind cererea globală
şi realizând astfel echilibrul. Banii sunt consideraţi neutri în raport
cu procesul economic, adică sunt trataţi independent de aspectele
reale ale economiei, faţă de care prezintă totuşi o legătură de natură
cantitativă exprimată prin cunoscuta relaţie a lui Fisher: M∗v=P∗T,
cu M- masa monetară,
v- viteza de rotaţie a banilor,
P- preţul unităţii de tranzacţie,
T- volumul tranzacţiilor.

10.1 Conexiunile financiar – monetare în modelul


neoclasic

Modelul neoclasic păstrează ipoteza de neutralitate a


banilor, recurgând la o analiză dihotomică a economiei:
bunuri/bani; de asemenea, păstrează legătura cantitativă bani-
economie reală (relaţia lui Fisher), echilibrul automat al pieţei
graţie flexibilităţii perfecte a preţurilor şi salariilor, reglarea cererii
prin preţ (astfel încât cererea nu reprezintă o restricţie pentru

177
echilibrul economic). Elementul specific introdus este
comportamentul raţional al agentului economic, al cărui scop este:
− maximizarea profitului (condiţionată de anumite restricţii)
pentru agentul producător;
− maximizarea utilităţii consumului pentru agentul consumator .
Echilibrul economic este prezent în model în sensul
condiţiilor formulate de Leon Walras: comportamentul raţional al
oricărui agent economic; concurenţa perfectă pe orice piaţă;
flexibilitatea totală a preţurilor. La acestea putem adăuga drept
caracteristici: abordarea statică (atemporală) şi analiza dihotomică.
În sfârşit, sunt implicit prezente o serie de ipoteze, precum:
identitatea comportamentală şi de restricţie pentru toţi agenţii
economici, existenţa unei funcţii de producţie globale unifactoriale
(factorul de producţie este munca), existenţa ca mediu economic
activ a unui stoc de capital şi de cunoştinţe inseparabil de muncă,
moneda este cerută numai pentru circulaţia produselor, iar
cuantumul masei monetare este stabilit exogen.
Modelul include funcţia de producţie macroeconomică,
funcţia ofertei de muncă, funcţia de investiţii, funcţia de economii
şi condiţiile de echilibru general al sectorului monetar şi al pieţei
muncii.

178
1) Funcţia de producţie
Y = Y(N), (3.1)
unde Y este producţia fizică şi N factorul muncă, înţeles (în acest
context) ca cerere de muncă (ND).
Funcţia de producţie are proprietăţile cunoscute, Y′>0 şi
Y″<0, şi pe baza ei se poate formaliza comportamentul raţional al
producătorului:
max Π = max (P ∗ Y - w ∗ N), (3.2)
unde P este preţul unităţii fizice de producţie, iar w este salariul
nominal unitar.
Din (3.1) şi (3.2) se poate determina (cu ajutorul funcţiei
lagrangean) condiţia de optim:
Y′(N) = w/P (3.3)
reprezentând egalitatea între productivitatea marginală a muncii şi
salariul real. Pe baza acestei relaţii se poate formula funcţia de
cerere de muncă:
−1 ⎛ w ⎞
ND = [Y ′] ⎜ ⎟ (3.4)
⎝P⎠
ca funcţie descrescătore a cererii de muncă în raport cu salariul
real:
ND′< 0. (3.5)

179
În funcţia de producţie, indicatorul N are în mod clar sensul
de cerere de muncă. Folosind inversa funcţiei de producţie,
evidenţiem în mod expres acest lucru prin notaţia ND, pentru a face
distincţie de oferta de muncă aşa cum apare ea în relaţia care
urmează.
2) Funcţia ofertei de muncă
NS = NS(w/P), cu NS′ >0 (3.6)
3) Funcţia de investiţii
I = I(i), cu I′< 0, (3.7)
unde i este rata dobânzii.
4) Funcţia de economii
S = S(i), cu S′>0 (3.8)
5) Relaţiile de echilibru sunt:
− echilibrul general, I = S (3.9)
− echilibrul pieţei muncii, NS = ND (3.10)
− echilibrul sectorului monetar, M = k ∗ P ∗ Y, (3.11)
unde k este un coeficient de lichidităţi, cu valoarea egală cu
inversul vitezei de rotaţie a banilor; masa monetară se consideră
exogen determinată, fiind un instrument al politicii monetare, şi
reprezintă oferta de bani; expresia din partea dreaptă a relaţiei
reprezintă cererea de bani.

180
Din condiţia de echilibru a pieţei muncii (3.10), corelată cu
(3.4) şi (3.6), se poate determina nivelul de echilibru al salariului
real (w/P)*, deoarece se formează ecuaţia în (w/P):
[Y ′ ] − 1 ( w / P ) = N S ( w / P ) (3.12)
Cu ajutorul salariului real de echilibru, (w/P)*, se poate
determina, din relaţia (3.4) sau (3.6), nivelul de echilibru al forţei
de muncă, N* şi apoi, din relaţia (3.1), nivelul de echilibru al
producţiei, Y*.
Cu M, determinat exogen, şi cu Y* se poate obţine, din
relaţia (3.1), nivelul preţului de echilibru:
P* = M/k ∗ Y* (3.13)
şi apoi nivelul salariului nominal de echilibru:
w* = (w/P)* ∗ P* (3.14)
Relaţia echilibrului general (3.9) este, de fapt, o ecuaţie în i,
prin a cărei rezolvare se obţine nivelul de echilibru al dobânzii, i*,
şi apoi nivelul de echilibru al investiţiilor, I* (din (3.7)), şi al
economiilor, S* (din (3.8)).
Conexiunile între indicatorii dezvoltării economice şi
algoritmul de dezvoltare a modelului neoclasic sunt prezentate în
figura 33.
Modelul cuprinde şapte ecuaţii şi şapte variabile endogene,
din care cinci reale (producţia, cererea/oferta de muncă, investiţiile,
salariul real, rata dobânzii) şi două nominale (nivelul preţurilor şi
181
salariul nominal), ultimele fiind de fapt determinate de cuantumul
masei monetare. Mecanismul echilibrului economic presupune şi
evidenţiază un lanţ de cauzalităţi, din care unele sunt exclusiv de
natură financiar-monetară:
− gradul de ocupare şi salariul real sunt unic determinate de
echilibrul de pe piaţa muncii, care este independent şi
determinant în raport cu restul economiei;
− producţia este determinată de dependenţa de forţa de muncă, pe
baza gradului de ocupare a acesteia în condiţii de echilibru;
− economiile şi investiţiile, ca şi rata dobânzii, sunt determinate
de forma de dependenţă a lor şi independent de celelalte
condiţii de echilibru;
− echilibrul ofertei/cererii de bani determină nivelul preţurilor pe
baza volumului de echilibru al producţiei.
În prezentarea acestor cauzalităţi a fost introdus indicatorul
″grad de ocupare″ (referitor la forţa de muncă) prin care se doreşte
exprimarea măsurii în care este utilizat potenţialul de muncă.
Modelul nu utilizează în mod expres acest indicator; el poate fi
determinat ca o consecinţă a echilibrului de pe piaţa muncii (care
permite obţinerea nivelului de echilibru al forţei de muncă) şi a
mărimii (evident exogene) a populaţiei active disponibile (expresie
a potenţialului de muncă a economiei studiate).
182
Funcţia ofertei
de muncă
Echilibrul pieţei Salariul Salariul
de muncă real nominal
Funcţia cererii
de muncă

Gradul de Cererea/Oferta
ocupare de muncă Funcţia
cererii de
bani

Funcţia de Echilibrul
producţie Producţia Preţul sectorului
monetar

Consumul Oferta de
bani

Economii
Funcţia de (investiţii)
investiţii

Echilibrul
sectorului Rata dobânzii
monetar
Funcţia de
economii

Fig. 33 Mecanismul echilibrului economic

Modelul prezintă proprietăţi interesante privind


componentele şi politicile financiar-monetare:
(i) sectorul financiar-monetar este ″lipit″, nu este integrat efectiv
în model, legăturile sale cu restul economiei fiind limitate strict
183
la volumul producţiei, astfel că piaţa financiară apare ca o piaţă
aparte, ruptă de contextul general al pieţei;
(ii) componentele financiare sunt introduse prin masa monetară
(variabilă exogenă), prin economii, investiţii şi rata dobânzii,
care formează o structură nelegată de restul modelului;
(iii) politica bugetară nu este eficientă, deoarece creşterea
investiţiilor publice nu duce la creşterea producţiei, ci doar la
modificarea structurii ei; astfel, în condiţiile în care fiscalitatea
este dată şi nu se modifică, veniturile statului sunt determinate
de gradul de ocupare de care depind atât veniturile menajelor,
cât şi ale producătorilor; dacă se stabileşte echilibrul pieţei
muncii la un nivel al gradului de ocupare sub cel preconizat,
veniturile bugetului vor fi mai mici; în consecinţă, investiţiile
publice, ca şi consumul public (guvernamental) în general, nu
se vor putea înfăptui sau majora decât prin îndatorarea statului;
ca urmare, rata dobânzii creşte şi se accentuează tendinţa spre
economii şi implicit de diminuare a consumului; întrucât
consumul guvernamental creşte, se produce doar o compensare
între una şi alta dintre componentele consumului (cel privat şi
cel public) şi, deci, doar o modificare a structurii consumului
global în sensul creşterii ponderii celui public şi al reducerii
ponderii celui privat. 184
(iv) politica monetară nu este eficientă, deoarece afectează
variabilele (indicatorii) nominale şi nu pe cele reale; astfel, la o
producţie dată, creşterea ofertei monetare determină creşterea
preţurilor, implicit a salariilor nominale (ca preţ al forţei de
muncă) în vederea păstrării salariilor reale; în caz că acestea
scad, se va diminua şi cererea de muncă şi atunci producţia se
va diminua, accentuând efectul nefavorabil al ofertei majorate
de bani; dacă, dimpotrivă, oferta de bani se reduce, atunci, în
condiţiile unei producţii date, preţurile se micşorează, implicit
preţul muncii (cu atât mai mult dacă se consideră dat/fixat
salariul nul), astfel încât gradul de ocupare se păstrează şi, în
consecinţă, şi producţia.
(v) ca o consecinţă a politicii monetare ineficiente se pot pune în
evidenţă efectele nedorite în ce priveşte producţia; astfel, dacă
salariul nominal creşte mai lent decât preţurile, atunci se reduce
salariul real şi oferta de muncă, cu efecte în diminuarea
producţiei; noile condiţii de pe piaţa muncii (oferta mai mică)
duc la creşterea relativă a cererii de muncă, cu efecte în
creşterea preţului muncii şi a costului producţiei, ceea ce îi
descurajează pe producători.
Modelul prezintă şi alte proprietăţi, privind folosirea forţei
de muncă şi sensitivitatea producţiei numai la ″stimulii reali″,
185
asupra cărora nu insistăm deoarece componentele de natură
financiar-monetară sunt mai puţin prezente şi active.

10.2 Conexiunile financiar – monetare în abordarea


keynesistă

Abordarea keynesistă se bazează pe modelul şcolii


neoclasice şi pe valorificarea unora din criticile aduse acestuia de
către economiştii ″neortodocşi″ (cei ce sunt în contradicţie cu
ipotezele, mecanismele şi concluziile invocate sau formulate de
această şcoală) cum sunt Simon de Sismondi, Thomas Robert
Malthus, John Atkinson Hobson sau Jan Gesel.
În ce priveşte modelul şcolii neoclasice, Keynes îl reţine ca
pe un caz particular în sensul că utilizarea deplină a forţei de
muncă este o excepţie şi nu o regulă; regula este ocuparea
incompletă.
Economiştii ″neortodocşi″ (heterodocşi) sunt cei care
formulează unele mecanisme sau legităţi ale economiei ce
contravin şcolii clasice/neoclasice, din care, în timp, unele s-au
dovedit a fi mai aproape de realitatea economică. Una din tezele
adoptate de Keynes de la aceşti ″neortodocşi″ (în speţă de la
Sismondi) este că produsul anual nu se identifică cu venitul anual
186
şi că ipoteza egalităţii lor poate fi acceptată doar ca o ipoteză
simplificatoare. Mărimea venitului anual este determinată ca
diferenţă între valoarea producţiei şi costul său, format din
consumul intermediar şi amortizare sau ca sumă între costul
factorului muncă şi profit. Cele mai consistente observaţii critice,
adaptate de Keynes, se referă la mecanismul relaţiei consum-
producţie, în care rolul primordial este atribuit celui dintâi
(Hobson); de asemenea, teza lui Malthus privind rolul consumului
în raport cu producţia: reducerea consumului poate bloca producţia
deoarece este echivalentă cu diminuarea /dispariţia debuşeelor;
reducerea acestuia, mai ales în perioada recesiunii, îngreunează
procesul de ameliorare a stării economiei atât prin fenomenul
insuficienţei debuşeelor, cât şi prin faptul că generează economii în
creştere (ca diferenţă între venit şi un consum în scădere), ceea ce
creează presiuni investiţionale (cei ce economisesc sunt dornici să
investească pentru a-şi valorifica economiile) într-un mediu în care
deja capitalul este în exces în raport cu evoluţia cererii de consum.
Acest mecanism este completat prin observaţia lui Hobson, că
sursa capitalului (a dimensiunii capitalului angajat) este de fapt un
răspuns la stimulul cererii (implicit consumului) actuale şi viitoare.
În planul sectorului financiar-monetar Keynes adoptă teza
lui Gesel privind faptul că randamentul capitalului nu poate187fi
identificat cu rata dobânzii; observaţia, corectă în fond şi quasi-
unanim acceptată azi, este motivată însă de Gesel, în mod limitat,
doar prin factori psihologici. Diferenţierea este formulată de Gesel
pe baza naturii fenomenologice a celor doi indicatori: randamentul
capitalului este un fenomen tehnico-economic, efect al progresului
tehnic, organizării întreprinderii şi condiţiilor de exploatare; rata
dobânzii este un fenomen pur monetar.
Funcţia ofertei globale şi funcţia cererii globale exprimă
legătura între nivelul ofertei globale (OG), respectiv cererii globale
(CG), şi gradul de ocupare, cuantificat prin numărul celor angajaţi
(N):
OG = OG(N) (4.1.1)
CG = CG(N) (4.1.2)
Mărimea ofertei globale este produsul aşteptat/dorit de
întreprinzători şi suficient pentru ca ei să accepte angajarea
respectivului volum de muncă, implicit a capitalului necesar
producţiei şi pe care aceştia îl pot pune în funcţiune în termenii
unui randament prin care să poată accede la un profit maxim în
condiţiile respectivei pieţe.
Mărimea cererii globale este produsul pe care
întreprinzătorii speră să-l obţină în condiţii date de piaţă, astfel
încât să poată realiza volumul dorit al investiţiilor şi consumului.188
În mod obişnuit un producător nu produce ″pe stoc″ şi, din
acest motiv de raţionalitate, producţia este egală cu oferta. Volumul
producţiei aproximează bine produsul obţinut de întreprinzător, ca
şi veniturile obţinute de agenţii economici în general, astfel că se
introduce ca funcţie de producţie dependenţa:
Y = h(N), cu h′>0, (4.2)
unde N are sensul de cerere de muncă, adică ND, potrivit notaţiei
folosite în modelul neoclasic.
Funcţia de consum exprimă legătura între consum (C) şi
venit (Y):
C = C(Y) (4.3)
Dintre factorii obiectivi (patrimoniul, fiscalitatea, rata
dobânzii ş. a. m. d.) şi subiectivi (psihologici) care pot fi
consideraţi a determina consumul, Keynes se opreşte asupra
venitului (spre deosebire de clasici care explică variaţia consumului
prin variaţia ratei dobânzii), motivându-şi alegerea prin ascendenţa
venitului, prin impactul mai modest al altor factori obiectivi şi prin
quasiconstanţa pe termen scurt a factorilor subiectivi.
Pe baza acestei dependenţe (4.3) şi în legătură cu ea,
Keynes formulează legea psihologică fundamentală: dacă
veniturile cresc, atunci creşte şi consumul, între cele două creşteri
păstrându-se relaţia de ordine: 189
0 < ∆C < ∆Y, (4.4)
unde ∆ este un operator de variaţia absolută (similar capitolul 6.3,
relaţiile (8.3) - (8.4)).
Consecinţele acestei legături sunt:
(i) posibilitatea de a defini înclinaţia marginală spre consum
c = ∆C/∆Y, cu c∈(0,1); (4.5)
(ii) dacă gradul de ocupare creşte, în condiţii normale de piaţă,
atunci cresc şi veniturile, iar înclinaţia marginală spre consum
se diminuează;
(iii) utilizarea venitului presupune un proces de consum şi unul de
economisire; dezeconomisirea este situaţia în care consumul
este mai mare decât venitul şi apare pe fondul diminuării
venitului, atunci când acesta coboară sub un anumit nivel;
procesul este rezultatul tendinţei agenţilor economici de a-şi
păstra standardul de viaţă atins înainte ca venitul să înceapă să
scadă;
(iv) complementara înclinaţiei marginale spre consum este
înclinaţia marginală spre economii:
∆Y − ∆C ∆S
s = 1− c = = , (4.6)
∆Y ∆Y
unde S reprezintă economiile;
Y = C+S şi ∆Y = ∆C+∆S (4.7)190
Gradul de ocupare nu poate creşte decât în corelaţie cu
creşterea investiţiilor; dacă acestea din urmă nu cresc, înseamnă că
acelaşi capital se pune în mişcare cu un volum de muncă mai mare,
ceea ce pentru întreprinzător înseamnă costuri suplimentare şi,
implicit, profit mai mic, deoarece rezultatul fizic al activităţii nu se
modifică.
Factorul care reglează corelaţia între variaţia gradului de
ocupare şi variaţia investiţiilor, precum şi efectele acestei corelaţii
este înclinaţia marginală spre consum. Dacă, în condiţii de creştere
a gradului de ocupare şi, implicit, a venitului, această înclinaţie nu
se modifică (nu scade), atunci consumul, ca şi economiile cresc în
acelaşi ritm cu venitul. Sporul de economii nu este în măsură să
asigure un spor suficient investiţiilor; acestea nu pot genera o
îmbunătăţire suficientă a randamentului muncii, astfel încât sursa
de venituri suplimentare nu este suficientă, iar agenţii economici
producători îşi diminuează cererea de muncă şi scade implicit
gradul de ocupare.
Pe de altă parte, dacă înclinaţia marginală spre consum
scade prea mult, consumul va creşte în prea mică măsură în raport
cu economiile, astfel încât, la investiţii crescânde şi, implicit, la o
producţie crescândă, se va formula pe piaţă o cerere insuficientă
care va genera diminuarea preţurilor şi a câştigurilor
191
întreprinzătorilor, iar aceştia vor avea tendinţa să diminueze
producţia şi, în consecinţă, gradul de ocupare.
În termenii legăturii exprimate de relaţia (4.3), variaţia

consumului în raport cu venitul, fie C Y ′ , este:


∆C
CY ′ = lim =c (4.8)
∆Y→ 0 ∆Y

şi, dacă ţinem cont de relaţia (4.4), putem afirma că

C Y ′ > 0 şi CY ′ ∈ (0,1) , (4.9)


lucru ce demonstrează numeric consecinţa calitativă a legii
psihologice fundamentale formulate prin relaţia (4.5).
În condiţiile de echilibru exprimate de egalitatea între
economii şi investiţii, S = I, şi ţinând seama de relaţiile (4.7) -
(4.9),

avem:
I = Y - C = Y - C(Y) (4.10)
din care, prin diferenţiere, obţinem:
dY dC dY dY 1
1= − ⋅ sau = sau
dI dY dI dI 1 − dC dY

1
k= cu kc′> 0 şi k> 1, (4.11)
1− c
192
unde k = dY/dI = multiplicatorul investiţiilor,
c = dC/dY aproximat cu ∆C/∆Y.
Multiplicatorul investiţiilor caracterizează intensitatea
creşterii economice; indiferent de mărimea înclinaţiei marginale
spre consum, creşterea cu o unitate a investiţiilor determină
creşterea cu mai mult decât cu o unitate a venitului (conform
(4.11)); cu cât înclinaţia este mai mare, cu atât creşterea este mai
mare. În planul sectorului financiar-monetar aceasta înseamnă că,
la valori mici ale înclinaţiei spre consum, agenţii economici îşi
generează singuri resursele pentru investiţii, dar este necesară
stimularea acestora prin politici financiar-monetare, deoarece
efectul lor în planul creşterii economice este mic.
Funcţia de investiţii exprimă legătura dintre investiţii şi
factorii ce le determină. Potrivit (4.10), unul din factori este venitul
Y, alături de care Keynes introduce, după modelul neoclasic, şi rata
dobânzii (i):
I = I(Y,i) cu IY′> 0 şi Ii′< 0 (4.12)
Introducerea ratei dobânzii ca factor al investiţiilor este
motivată de faptul că acesta este limita superioară a eficienţei
marginale a capitalului şi care se atinge numai în condiţiile în care
profitul este maxim. În aceste condiţii, dacă eficienţa marginală a
capitalului este mai mare decât rata dobânzii, atunci economiile193
se
vor îndrepta spre investiţiile reale (întreprinderi, echipamente,
utilaje etc.), astfel încât, printr-o producţie suplimentară, raportul
cerere/ofertă va duce la diminuarea preţurilor de vânzare şi
eficienţa capitalului (inclusiv cea marginală) se va micşora. Dacă,
dimpotrivă, eficienţa marginală a capitalului este mai mică decât
rata dobânzii, atunci economiile se vor îndrepta spre plasamente
(depozite bancare) astfel încât, printr-un recul al productivităţii,
raportul cerere/ofertă va duce la creşterea preţurilor de vânzare şi
eficienţa capitalului (inclusiv cea marginală) se va mări.
Investiţia poate fi considerată ca fiind preţul capitalului
(pK), a cărui acceptare de către întreprinzător este determinată de
randamentul capitalului (rK):
I = pK = f(rK), cu f′> 0. (4.13)
Preţul capitalului este dat de valoarea actuală a şirului de
efecte de care beneficiază întreprinzătorul prin utilizarea
capitalului, pe durata de viaţă economică (d. v. e.) a acestuia:
−t
pK = ∑ rk t (1 + i ) ,
d . v .e .
(4.14)
t =1

unde t este indice de timp, iar rkt este efectul produs de utilizarea
capitalului în anul t. Acest efect este echivalent cu randamentul
capitalului.

194
Factorul i este eficienţa marginală a capitalului şi este, prin
conţinut, acea rată de dobândă care, aplicată succesiunii de
randamente anuale ale capitalului, face valoarea actuală a acestui
şir egală cu preţul la care este oferit azi acest capital.
Această argumentaţie motivează introducerea ratei dobânzii
ca factor al investiţiei, de care se leagă mijlocit prin intermediul
randamentului capitalului. Din relaţia (4.14) se observă dependenţa
inversă între preţul capitalului (echivalentul investiţiei) şi rata
dobânzii.
Funcţia cererii de bani este o funcţie ce face legătura între
cererea de bani (Md), pe de o parte, şi volumul de activitate
(exprimat prin Y) şi rata dobânzii (i), pe de altă parte.
În scopul definirii acestei funcţii, Keynes introduce
noţiunea de preferinţă pentru lichidităţi, exprimată prin motivele
pentru care agenţii economici formulează cerere de bani:
− motivul tranzacţiilor: cu cât volumul de tranzacţii este mai mare
şi, implicit, nivelul veniturilor sociale rezultate, cu atât agenţii
economici vor avea nevoie de sume mai mari de bani pentru a
le rula:
Mdt = Mdt(Y), MdtY′> 0, (4.15)
unde Mdt este cererea de bani generată de volumul
tranzacţiilor; 195
− motivul precauţiei: cu cât volumul de tranzacţii este mai mare
şi, implicit, volumul veniturilor sociale realizate, cu atât rezerva
pe care şi-o constituie agenţii economici este mai mare:
Mdp = Mdp(Y), MdpY′> 0, (4.16)
− motivul speculaţiei: cu cât rata dobânzii pe piaţă este mai mare,
cu atât tendinţa agenţilor economici de tip UCE şi UCS (vezi
capitolul 3.6) de a specula disponibilităţile lor este mai mică,
deoarece plasamentele bancare sunt suficient de atractive din
punct de vedere al surplusurilor de valoare (dobânda) pe care le
promit; în aceste condiţii, cererea de bani pentru speculaţii va fi
mai mică:
Mds = Mds(i), Mdsi′< 0, (4.17)
Motivul precauţiei este considerat de mulţi economişti ca
fiind determinat, cel puţin în egală măsură, de atracţia sau
aversiunea faţă de risc a agenţilor economici, adică de un factor
subiectiv. Din acest motiv, cererea de bani pentru precauţie poate
fi introdusă ca o valoare exogenă, o constantă care va modifica
cererea de bani independent de factorii cauzali variabili pe care
modelul îi ia în considerare. Astfel, în model nu se lucrează cu
cererea totală de bani Md, ci cu diferenţa dintre aceasta şi
constanta cererii de bani pentru precauţie:
196
Md1 = Md - Mdp, cu Mdp = constant, exogen (4.18)
Speculaţia este definită ca fiind dorinţa de a profita de
pretenţia de a şti ceea ce viitorul rezervă pieţei, evoluţiei acesteia.
Cererea totală de bani este astfel:
Md = Mdt + Mdp + Mds,
care poate fi formalizată prin două componente dependente
factorial:
Md = f(Y) + g(i), cu MdY′> 0 şi Mdi′< 0 (4.19)
În ceea ce priveşte oferta de bani, Ms, aceasta este
considerată ca o mărime exogenă, dată de către Banca Naţională.
Ms = dat (4.20)

Modelul lui Keynes include:


− funcţia cererii de bani (4.19);
− oferta de bani (4.20);
− ecuaţia de echilibru a pieţei monetare:
Md = Ms (4.21)
− funcţia de consum (4.3);
− funcţia de investiţii (4.12);
− funcţia de producţie (4.2);

197
− condiţia de optim pentru producător de forma (3.3), identică
cu cea din modelul neoclasic
− ecuaţia şomajului:
Ş = PD - N* (4.22)
unde Ş este mărimea şomajului, PD este populaţia disponibilă
(oferta de muncă) şi N* este cererea de muncă în condiţii de
echilibru, aşa cum rezultă din funcţia de cerere de muncă. Spre
deosebire de modelul neoclasic, funcţia de cerere de muncă
este formulată din funcţia de producţie, ca inversă a acesteia:
ND = [h ] (Y )
−1
(4.23)

− ecuaţia de structură a venitului:


Y=C+S (4.24)
− ecuaţia de echilibru macroeconomic în absenţa relaţiilor
economice externe:
S=I (4.25)
Din relaţiile (4.19), (4.20), (4.21) se obţine:

i = [ g] ( Ms − f (Y)) ,
−1
(4.26)

unde [⋅] semnifică inversa funcţiei [⋅] .


−1

Funcţia de investiţii se rescrie ca o funcţie de o singură


variabilă, respectiv Y, adică:
198
(
I = I Y, [ g ]
−1
( Ms − f (Y))) .
Pe baza relaţiilor (4.3), (4.24) şi (4.25) se obţine o ecuaţie
în Y de forma:

(
C(Y)+I Y, [ g]
−1
( Ms − f (Y))) = Y,
prin a cărei rezolvare se obţine nivelul de echilibru al veniturilor,
fie Y*.
Cu ajutorul lui Y* se obţin valorile de echilibru pentru
dobândă, fie i* (din (4.26)), şi pentru consum, fie C* (din (4.3)).
Cu ajutorul lui Y* şi i* se obţin nivelele de echilibru pentru cererea
de bani, Md* (din 4.19), şi pentru investiţii, I* (din (4.12)).
Cu ajutorul lui Y* se obţine din funcţia cererii de muncă
(4.23) nivelul de echilibru al cererii de muncă, ND*, iar din condiţia
de optim a producătorului (3.3), cu ajutorul valorii ND*, se obţine
nivelul de echilibru al salariului real, (w/P)* = h′( ND*). Notăm
deosebirea formală faţă de relaţia (3.3), în care funcţia de
producţie este Y(N) cu derivata Y′(N), în timp ce în modelul lui
Keynes am folosit pentru funcţia de producţie notaţia h(N) cu
derivata h′(N). Rămâne valabilă observaţia formulată la modelul
neoclasic în legătură cu funcţia de producţie.

199
În fine, pe baza relaţiei (4.22), se poate determina nivelul
şomajului în condiţii de echilibru. Populaţia disponibilă este, de
asemenea, o mărime exogenă, determinată în primul rând de factori
de natură demografică. Într-o analiză mai complexă pot fi puse în
evidenţă dependenţe ale acestui indicator de variabile economice,
cum sunt venitul, salariul real ş. a. m. d.
Conexiunile între indicatorii dezvoltării economice şi
algoritmul de rezolvare a modelului sunt prezentate în figura 34.
Modelul include zece ecuaţii şi trei categorii de variabile:
− variabile independente, determinate de factori psihologici, între
care se includ: înclinaţia marginală spre consum,
comportamentul faţă de lichiditate şi eficienţa marginală
estimată a capitalului, la care se adaugă oferta de bani;
− variabile intermediare: rata dobânzii (determinată de preferinţa
pentru lichiditate şi de cantitatea de bani; determină la rândul ei
investiţiile) şi investiţiile (determinate de rata dobânzii şi
determinând, la rândul lor, nivelul venitului);
− variabile dependente: venitul şi gradul de ocupare.

200
Funcţia de Productivitatea
producţie marginală a muncii
Funcţia de
consum
(înclinaţie Consumul Gradul de
marginală ocupare Salariul real
spre consum)
Cerere Producţia Cererea de muncă
Funcţia de efectivă (venitul)
investiţii
(eficienţa Investiţii
marginală a Şomajul
capitalului)

Funcţia
cererii de bani Populaţia disponibilă
(preferinţe
pentru
lichiditate) Echilibrul
pieţei Rata dobânzii
monetare

Oferta de bani

Fig. 34 Mecanismul echilibrului economic

În afara acestor variabile, în model intervin ca date exogene


oferta de muncă (prin populaţia disponibilă), echipamentele şi
tehnicile existente (cantitativ şi calitativ; determină forma funcţiei
de producţie prin randamentul cu care potenţează munca),
atitudinea menajelor faţă de muncă (prin legătura între salariul real
şi cererea de muncă) şi faţă de consum (prin înclinaţia marginală

201
spre consum), ca şi structura socială ce guvernează repartiţia
venitului.

202
CAPITOLUL 11

POLITICI FINANCIARE (BUGETARE)


ÎN MODELUL SIMPLIFICAT AL LUI KEYNES

Modelul keynesist simplificat descrie interacţiunea multiplă


între cererea globală, produsul social final (considerat fix) şi
venitul total al agenţilor economici, în condiţiile funcţionării unei
pieţe unice – aceea a bunurilor şi serviciilor. Urmare a acestei
condiţii, influenţa cererii autonome asupra producţiei este
supraestimată astfel încât efectele politicilor bazate pe cerere sunt
optimiste, eficacitatea lor fiind exagerată. Modelul poate fi
formulat pentru o economie închisă sau pentru o economie
deschisă. Obiectivul de bază al modelului este determinarea
condiţiilor de echilibru într-o economie pentru care sunt acceptate
condiţiile de definiţie (deja menţionate) şi ipotezele de fond
(menţionate în continuare); de asemenea, formularea unor
posibilităţi de intervenţie (politici) de factură bugetară şi a efectelor
pe care acestea le pot genera relativ la creşterea economică.

203
Sunt de menţionat ipotezele de fond ale acestui model,
ipoteze relativ limitative/restrictive faţă de economia reală:
− lipsa componentei monetare;
− acceptarea unui anumit grad de neocupare a factorului muncă;
− perfecta elasticitate a ofertei (inclusiv a celei de muncă), astfel
încât producţia este determinată strict şi complet de cererea
globală;
− cunoaşterea funcţiilor de comportament al agenţilor
consumatori;
− acceptarea autonomiei de comportament al agenţilor
consumatori sau a dependenţei comportamentului acestora de
venit prin intermediul unor parametri de tip înclinaţie,
dependenţă care se extinde şi asupra produsului final:
m = ∆ C/ ∆ V sau m = ∆ PF/ ∆ var.exo.,
unde:
m = parametru de tip înclinaţie; ∆ = operator de variaţie;
C = consum; V = venit;
var.exo. = variabilă exogenă PF = produs final;
(consum autonom, investiţie,
cheltuieli guvernamentale,
deficite bugetare etc.).

204
11.1 Modelul economiei închise

Modelul economiei închise acceptă atât varianta


neintervenţiei statului în economie, cât şi pe cea a intervenţiei. În
primul caz, factorul activ al dezvoltării economice este
multiplicatorul investiţiei; în al doilea caz, se manifestă ca factor
activ şi politica bugetară.

11.1.1 Modelul economiei închise în condiţii


de nonintervenţie

Modelul economiei închise în condiţiile în care statul are o


atitudine neintervenţionistă presupune alternative privind
investiţiile: fie exogene, fie determinate de nivelul produsului final.

11.1.1.1 Modelul economiei închise cu nonintervenţie


şi investiţii exogene

Structura modelului include:


(i) funcţia de consum, ca funcţie de comportament al agentului
consumator:
C = c ∗ Y + C0, cu c = C 'Y (1.1)
205
unde: C = consumul; Y = produsul final;
C0 = consumul autonom; c = înclinaţia marginală spre
consum, c∈ (0,1)
(ii) funcţia de investiţii, denumire oarecum pretenţioasă, având în
vedere ipoteza că investiţiile sunt date exogen, adică nu depind
de nici una din variabilele modelului:
I = I0 (1.2)
unde: I = investiţii; I0 = volumul dat al investiţiilor;
(iii) ecuaţia de echilibru:
Y = C + I, (1.3)
în care Y este interpretat ca cerere globală, respectiv ca totalul
cheltuielilor pentru consum, iar C şi I ca cerere de bunuri de
consum, respectiv de bunuri de investiţie.
Din cele trei ecuaţii rezultă nivelul de echilibru al
produsului final (1.4), pentru care observăm dependenţa directă de
fiecare din cei trei parametrii (1.4.1):
1 1
Y* = ∗ C0 + ∗ I0 , (1.4)
1− c 1− c

(Y )
* '
c >0 (Y )
* '
C0 >0 (Y )
* '
I0 >0 (1.4.1)

206
Factorul de creştere economică este investiţia, în legătură
cu care se determină un parametru de tip înclinaţie - multiplicatorul
simplu al investiţiilor:
∆Y 1
= (1.5)
∆I 0 1−c

Variaţia consumului în raport cu investiţia se determină din


funcţia de comportament:
c
∆ C = c∗ ∆ Y = ∗ ∆ I0 (1.6)
1− c
Multiplicatorul simplu al investiţiilor, 1/(1-c), este
întotdeauna supraunitar, ceea ce semnifică faptul că sporul de
produs final este mai mare decât efortul suplimentar de investiţie.
În ceea ce priveşte multiplicatorul pentru consum, c/(1-c),
valoarea lui poate fi sub sau supraunitară, după cât de mare este
înclinaţia spre consum:
c ∈ (0;0,5) ⇒ c (1 − c ) ∈ (0;1)
c ∈ [0,5;1) ⇒ c (1 − c ) ∈ [1; ∞ )

207
11.1.1.2 Modelul economiei închise cu nonintervenţie
şi investiţia determinată prin produsul final

Structura modelului include relaţiile (1.1) şi (1.3), precum


şi o funcţie de investiţie definită endogen:
I = a ∗ Y + I0 , cu a = I'Y , (2.1)
unde a este înclinaţia marginală spre investiţii, parametru de
investiţie marginală exprimând sporul de investiţii la sporul cu o
unitate a produsului final.
Din aceste trei relaţii rezultă nivelul de echilibru al
produsului final:
1 1
Y* = ∗ C0 + ∗ I0 , (2.2)
1− c − a 1− c − a
în care se păstrează dependenţele menţionate în cazul 11.1.1.1
(vezi relaţia 1.4.1), la care se adaugă dependenţa, de asemenea
directă, de înclinaţia marginală spre investiţii:

(Y *) a ′ > 0 (2.2.1)

Factorul de creştere economică rămâne investiţia, în


legătură cu care se determină un alt parametru de tip înclinaţie -

208
multiplicatorul extins al investiţiilor:
∆Y 1
= (2.3)
∆I 0 1 − c − a
Variaţia consumului în raport cu investiţiile se determină
din funcţia de comportament:
c
∆ C = c ∗ ∆Y = ∗∆I0 (2.4)
1− c − a
Multiplicatorul extins al investiţiilor are valori mai mari
decât cel simplu, deoarece a ∈ (0,1). De aceea, avem (1- c - a) <
(1 - c), astfel încât 1/(1 - c - a) > 1/(1 - c).
În ambele variante de model (11.1.1.1 şi 11.1.1.2), investiţia
determină în mare măsură nivelul de activitate şi, implicit, nivelul
de echilibru. Totodată, este pregnant rolul consumului: cu cât
înclinaţia spre consum este mai mare, cu atât produsul final este
mai mare. Aceasta face ca economiile să fie afectate: înclinaţia spre
economii (s) este complementul faţă de unitate a înclinaţiei spre
consum: c + s = 1. Din acest motiv apare o fugă spre consum:
agenţii economici înclină să consume mai mult în speranţa unei
activităţi economice sporite în viitor şi, în consecinţă, a unor
venituri (implicit a unui consum) mai mari.

209
11.1.2 Modelul economiei închise în condiţii
de intervenţie

Modelul economiei închise în condiţiile în care statul are o


atitudine intervenţionistă presupune precizarea variabilelor de
intervenţie, şi anume:
G - cheltuielile publice pentru bunuri şi servicii;
T – impozitele;
R - transferurile executate de stat, ca, de exemplu, subvenţiile;
Tn- impozitele nete.
Prin cheltuielile publice pot fi formulate politici bugetare
sau politici ale cheltuielilor publice; prin impozite pot fi formulate
politici fiscale.
Variabilele bugetare pot fi exogene sau pot fi determinate
de nivelul produsului final, ceea ce defineşte alternative pentru
modelul menţionat.

210
11.1.2.1 Modelul economiei închise cu intervenţia
statului şi variabile bugetare exogene

Structura modelului include:


(i) ecuaţia venitului net (sau disponibil) şi a impozitelor nete:
Yn = Y - Tn (3.1.1)
Tn = T – R (3.1.2)
(ii) funcţia de consum definită în raport cu venitul (produsul final)
net, Yn:
C = c ∗ Yn + C0 (3.2)
astfel încât, dacă ţinem seama de (3.1.1) şi (3.1.2), avem:
C = c(Y - T + R) + C0 (3.2.1)
(iii) ecuaţia de echilibru:
Y=C+I+G (3.3)
(iv) funcţiile de investiţii, a cheltuielilor guvernamentale, a
impozitelor şi a transferurilor, care, în cazul studiat (variabile
bugetare exogene) sunt valori date ale acestor variabile, adică
exprimate independent de nivelul produsului final:
I = I0; G = G0; T = T0; R = R0 (3.4-3.7)

Pe baza relaţiilor (3.2.1) şi (3.3) - (3.7) se obţine mărimea


de echilibru a produsului final: 211
1 c
Y* =
1− c
( C0 + I0 + G 0 ) − (T − R0 )
1− c 0
(3.8)

Creşterea economică este stimulată atât prin investiţii, cât şi


prin variabile bugetare. Impactul lor este însă diferenţiat:
− investiţiile şi cheltuielile guvernamentale au impact de aceeaşi
putere, şi anume 1/(1-c);
− impozitele şi transferurile au impact de aceeaşi putere, c/(1-c),
dar de sensuri diferite: impozitele diminuează creşterea
economică, transferurile - o amplifică;
− puterea primelor două variabile este mai mare decât a celorlalte
două (în comparaţia cu impozitele se ia în considerare valoarea
absolută):
1/(1-c) > c/(1-c) (3.8.1)
Impactul negativ al impozitelor apare ca rezultat al
diminuării veniturilor nete, disponibile ale agenţilor economici şi,
implicit, al incapacităţii lor de a-şi mări consumul. Pe baza funcţiei
de consum şi a valorii de echilibru a venitului se obţine consumul
de echilibru, şi anume:

C* =
c
(
1− c 0
)
I + G 0 − ( T0 − R 0 ) +
1
1− c
∗C0, (3.9)

212
din care rezultă că factorii au aceeaşi putere de multiplicare,
c/(1-c), însă impozitele acţionează invers. În figura 35 se prezintă
schema de funcţionare a economiei potrivit acestui model.
Particularităţile creşterii economice în astfel de condiţii au
fost formulate de economistul M. Haavelmo sub forma unei
teoreme care îi poartă numele şi care stipulează că într-o economie
cu funcţie de consum lineară şi o fiscalitate care nu modifică
repartiţia venitului, o investiţie constantă şi o creştere echivalentă
a masei bugetare măreşte venitul naţional cu o mărime ce lasă
neschimbat venitul disponibil şi consumul, independent de
mărimea înclinaţiei marginale spre consum. Adică dacă variaţia
soldului bugetului este nulă, atunci - cu toate că aparent efectul
conjugat al expansiunii generate prin cheltuieli şi a restrângerii
generate prin venituri este nul - se produce totuşi o creştere a
venitului naţional.

∆C

∆ I sau ∆ G ∆Y ∆ Yn ∆S
∆S
∆ R sau ∆ T ∆ Yn
∆C

∆Y
Fig. 35 Mecanismul creşterii economice după modelul
economiei închise cu intervenţia statului şi variabile bugetare exogene
213
Estimarea mărimii acestei creşteri rezultă din relaţia (3.8) în care se
consideră ∆ C0 = ∆ I0 = ∆ R0 = 0, iar ∆ G0 = ∆ T0; rezultă:
1 c
∆Y* = ∆G 0 − ∆G 0 = ∆G 0 = ∆T0 ,
1− c 1− c
ceea ce atestă creşterea valorii de echilibru a venitului cu acelaşi
cuantum cu care s-au modificat cheltuielile bugetare, respectiv
veniturile bugetare.
Acest rezultat contrazice teza neutralităţii bugetului
echilibrat faţă de volumul activităţii, teză liberală potrivit căreia
extinderea intervenţiei statului în economie se repercutează negativ
asupra dinamismului economiei.
În cazul în care variaţiile de mărime egală se produc la
transferurile bugetare şi la veniturile bugetare, adică ∆ R0 = ∆ T0,
variaţia celorlalţi indicatori fiind nulă ( ∆ C0 = ∆ I0 = ∆ G0 = 0),
atunci se produce o compensare perfectă a celor două efecte
(expansionist prin variaţia transferurilor şi depresiv prin variaţia
veniturilor), astfel încât venitul nu mai creşte. Conform relaţiei
(3.8):
c
∆Y* = −
1− c
( ∆T0 − ∆R 0 ) = 0
Potrivit acestui model (3.2.1 şi 3.3-3.7) politicile bugetare
au efect expansionist în măsura în care generează creşterea
214
cheltuielilor bugetare şi, de asemenea, în măsura în care generează
o creştere a transferurilor bugetare mai mare decât a veniturilor
bugetare. În caz contrar, aceste politici au efect depresiv.

11.1.2.2 Modelul economiei închise cu intervenţia


statului şi variabile bugetare determinate prin
produsul final

În acest model bugetul depinde de cuantumul activităţii


sociale, respectiv al produsului final (venitului naţional). Se
acceptă că variaţia într-un sens a acestuia determină variaţia în
acelaşi sens a veniturilor bugetare, dar în sens contrar a
cheltuielilor bugetare, inclusiv a transferurilor. În ceea ce priveşte
ultimele două variabile, motivaţia este dată de degrevarea bugetului
de unele cheltuieli care sunt preluate de agenţi economici privaţi,
ca rezultat al creşterii veniturilor lor, consecutiv creşterii venitului
naţional.
Ne vom referi întâi la varianta de model ce presupune că
numai veniturile bugetului sunt dependente de produsul final,
urmând ca apoi să abordăm şi varianta în care toate variabilele
bugetare sunt dependente de venit.

215
A. Venitul bugetului dependent de produsul final
În această variantă de model se păstrează funcţia de consum
(relaţia 3.2.1) şi ecuaţia de echilibru (3.3); se păstrează, de
asemenea, ipoteza investiţiilor exogene, cheltuielilor
guvernamentale şi transferurilor conform (3.4), (3.5) şi (3.7).
Suplimentar apare funcţia veniturilor bugetare:
T = t∗Y+T0, cu TY' > 0 , (4.1)

în care t este rata impunerii venitului şi t ∈ (0,1).


Pe baza relaţiilor (3.2.1), (3.3) - (3.5), (3.7) şi (4.1) se
obţine nivelul de echilibru al produsului final:
1 c
Y* =
1 − c(1 − t )
( C0 + I 0 + G 0 ) − (T − R0 )
1 − c(1 − t ) 0
(4.2)

Creşterea economică este stimulată atât prin investiţii, cât şi


prin variabile bugetare. Impactul lor este însă diferenţiat:
− investiţiile şi cheltuielile guvernamentale au impact de aceeaşi
putere, şi anume 1/(1 - c (1 - t));
− impozitele şi transferurile au impact de aceiaşi putere,
c/(1 - c (1 - t)), dar de sensuri diferite: impozitele diminuează
creşterea economică, în timp ce transferurile o amplifică;

216
− ca parametri de creştere acţionează nu numai înclinaţia
marginală spre consum (ca în variantele precedente ale
modelelor de creştere), ci şi rata impunerii;
− puterea primelor două variabile este mai mare decât a celorlalte
două (în comparaţia cu impozitele se are în vedere valoarea
absolută):
1/(1 - c (1 - t)) > c/(1 - c (1 - t)) (4.2.1)
− efectele generate prin variabilele I şi G, respectiv prin
variabilele T şi R, sunt mai mici (în cazul lui T, în valoare
absolută) decât în modelele precedente, deoarece
multiplicatorul este corectat la numitor cu o valoare pozitivă
subunitară, (1 - t) ∈ (0,1); evident, rata impunerii, t, nu poate fi
supraunitară:
1/(1 - c) > 1/(1 - c (1 - t)) (4.2.2)
c/(1 - c) > c/(1 - c (1 - t)) (4.2.3)
Diminuarea multiplicatorului în cazul acestui model faţă de
cel precedent se explică prin temperarea/descurajarea creşterii
veniturilor, din cauză că o parte a lor este preluată la buget.
Fenomenul este cunoscut sub numele de fuga veniturilor.
O particularitate interesantă a modelului este că
multiplicatorul pentru impozite şi transferuri poate fi supra sau
217
2c − 1 2c − 1
subunitar, după cum > t , respectiv < t . Din acest
c c
„prag” rezultă că, pentru a avea un impact supraunitar al
impozitelor şi transferurilor, înclinaţia marginală spre consum nu
poate fi mai mică sau egală cu 0,5, deoarece pentru c ≤ 0,5 avem
(2c - 1)/c ≤ 0, în timp ce rata impunerii t ∈ (0,1). Pentru valoarea
“prag” c = 0,5 rezultă t = 0, astfel încât modelul degenerează,
întrucât funcţia veniturilor bugetare (4.1) se reduce la o constantă,
T = T0, adică la cazul impozitelor exogene.
Pragul menţionat mai sus este echivalent cu c > 1/(2 - t),
respectiv c < 1/(2 - t).
Pe baza funcţiei de consum şi a valorii de echilibru a
venitului se obţine nivelul de echilibru al consumului, şi anume:
1 c(1 − t )
C* =
1 − c(1 − t )
C0 + (I + G0 ) −
1 − c(1 − t ) 0
c
− (T − R 0 )
1 − c(1 − t ) 0
(4.3)

Mecanismul de acţiune a factorilor bugetari asupra


produsului final este prezentat în figura 36.

218
∆T

∆G ∆Y ∆ Yn ∆S

∆C
a) politica cheltuielilor bugetare

∆S
∆R ∆ Yn
∆C

∆T ∆Y
b) politica transferurilor

∆S
∆ T0 ∆ Yn
∆C

∆T ∆Y
c) politica fiscală

Fig. 36 Mecanismul creşterii economice după modelul economiei închise


cu intervenţia statului şi impozitele dependente de venitul naţional

219
Teorema lui Haavelmo poate fi pusă în evidenţă şi în cazul
acestui model. Presupunând că variaţia cheltuielilor bugetare şi a
veniturilor bugetare este de aceeaşi mărime, ∆ G0 = ∆ T0, şi că
vari-aţia celorlalte variabile este nulă, atunci rezultă (din relaţia
4.2):
1− c 1− c
∆Y* = ∆G 0 = ∆T0 ,
1 − c(1 − t ) 1 − c(1 − t )
ceea ce arată că se produce o expansiune a venitului, dar efectul
marginal este mai mic decât în modelul precedent, deoarece
multiplicatorul acestui model este mai mic decât al celui precedent
(vezi (4.2.2.)).
B. Toate variabilele bugetare dependente de produsul final
Modelul de creştere 11.1.2.2.A se completează cu relaţii
privind dependenţa de produsul final a transferurilor şi a cheltu-
ielilor bugetare:
(i) funcţia transferurilor:
R = R0 - r ∗Y, cu R′Y< 0 , (5.1)
unde r este înclinaţia marginală spre transferuri şi r∈(0,1);

(ii) funcţia cheltuielilor bugetare:


G = G0 -g ∗Y, cu G′Y<0, (5.2)

220
unde g este înclinaţia marginală spre cheltuieli guvernamentale şi
g∈(0,1).
Pe baza relaţiilor (3.2.1), (3.3) - (3.5), (4.1), (5.1) şi (5.2) se
obţine nivelul de echilibru al produsului final:
1
Y* = (C0 + I0 + G 0 ) −
1 − c(1 − t − r ) + g
(5.3)
c
− (T0 − R 0 )
1 − c(1 − t − r ) + g
Impactul asupra creşterii economice este similar celui din
varianta A atât în ce priveşte “puterea” multiplicativă a variabilelor
prin care statul poate interveni, cât şi în ce priveşte raportul de
ordine între aceste “puteri” multiplicative. Mărimea multiplica-
torilor este mai mică decât în varianta A:
1/(1 - c (1 - t)) > 1/(1 - c (1 - t - r) + g)
c/(1 - c (1 - t)) > c/(1 - c (1 - t - r) + g),
deoarece componenta negativă a numitorului creşte în valoare
absolută şi, în plus, apare o componentă aditivă, prin înclinaţia
marginală spre cheltuieli guvernamentale. Mecanismul de acţiune a
factorilor bugetari asupra produsului final este prezentat în figura
37.

221
∆T

∆Y ∆Yn
∆G0 ∆R ∆S

∆C
∆G
a) politica cheltuielilor bugetare

∆G

∆T
∆S
∆Y ∆Yn
∆C
∆R0

b) politica transferurilor

∆S

∆T0 ∆Yn ∆C

∆T ∆Y ∆R

∆G

c) politica fiscală

Fig. 37 Mecanismul creşterii economice după modelul economiei închise


cu intervenţia statului şi cu toate variabilele bugetare dependente
de venitul naţional
222
Să observăm că pe măsură ce se extinde posibilitatea
intervenţiei prin diversificarea politicilor aferente, se diminuează
efectul pe care una dintre ele l-ar avea asupra creşterii venitului.
De asemenea, eficacitatea acestor politici este mai mare în
cazul variabilelor bugetare exogene şi mai temperată în cazul
definirii lor ca dependente de produsul final. Astfel, pentru o
înclinaţie marginală spre consum de 0,85, o rată a impunerii de
0,25, rata marginală subvenţiilor 5% şi cea a cheltuielilor
guvernamentalele 35%, valorile multiplicatorilor (3.8.1), (4.2.1) şi
respectiv (5.3) sunt date în tabelul 11.
Tabelul 11
Multiplicatorul Valoarea multiplicatorului
(modelul) pentru I0 şi G0 pentru T0 şi R0
3.8.1. (11.1.2.1) 6,667 5,667
4.2.1 (11.1.2.2.A) 2,759 2,345
5.3 (11.1.2.2.B) 1,3245 1,1258

11.2 Modelul economiei deschise

Modelul economiei deschise face în continuare abstracţie de


piaţa financiar-monetară (atât internă, cât şi externă), dar ia în
considerare participarea agenţilor economici la schimburile
internaţionale de bunuri şi servicii. Ca urmare se produce o
modificare a echilibrului macroeconomic.
223
11.2.1 Conexiuni relative la comerţul exterior

Modelul economiei deschise presupune definirea variabi-


lelor de comerţ exterior şi a relaţiei lor cu produsul final.

11.2.1.1 Dependenţa comerţ exterior - activitate internă

Comerţul exterior este reprezentat prin indicatorii volumul


exportului (X) şi volumul importului (M), ca şi prin soldul balanţei
comerciale (B). Indicatorul reprezentativ pentru activitatea
interioară a economiei naţionale rămâne produsul final (venitul
naţional), ca şi modelele economiei închise.
Referitor la cererea globală şi oferta globală:
− exportul este o destinaţie pentru produsul intern şi, de aceea, se
include în cererea de produse naţionale;
− importul este o resursă pentru industria importatoare (pentru
agenţii economici ce funcţionează în cadrul ei) şi, de aceea, se
include în ofertă.
Relaţia de echilibru pentru o economie deschisă se modifică
faţă de cea a unei economii închise (vezi relaţia (3.8)), fiind de
forma:
Y + M = C + I + G + X, (6.1)
224
în care membrul stâng este înţeles ca cerere pe piaţa naţională
(Y -cerere de produse naţionale şi M - cerere de produse de
import), iar membrul drept este înţeles ca ofertă a pieţei naţionale
(C - ofertă de bunuri pentru consumul privat, I - ofertă de bunuri
pentru investiţii, G - ofertă de bunuri pentru consumul
guvernamental şi X - ofertă de bunuri pentru export). Se poate
astfel formaliza cererea internă (cererea satisfăcută pe seama
bunurilor produse prin activitatea interioară):
D=C+I+G+X–M (6.2)
Dependenţa dintre comerţul exterior şi activitatea interioară
este reprezentată prin funcţia de export şi funcţia de import.
Exportul corespunde unei cereri formulate în exterior şi, de
aceea, este determinat (într-o măsură relativ mare) de factori
externi economiei naţionale, cum sunt: conjunctura pieţei
mondiale, starea economiilor partenere, cursul de schimb, politicile
comerciale ale partenerilor etc. Din acest motiv exportul este
considerat exogen modelului şi nu este introdus printr-o funcţie
propriu-zisă (adică dependentă factorial), ci printr-o constantă:
X = X0 (6.3)
Importul corespunde unei cereri formulate în interior, este
adresat furnizorilor externi şi este considerat a depinde în mod
esenţial de capacitatea de plată a beneficiarilor, adică de veniturile
225
economiei naţionale. Se face abstracţie de alţi factori cum sunt:
măsura dotării cu factori de producţie a economiei naţionale,
raporturile între preţurile interne şi cele externe, cursurile de
schimb, politica comercială a ţării importatoare ş. a. m. d. De
aceea, funcţia de import exprimă dependenţa acestuia de venitul
naţional, dependenţă formalizată prin înclinaţia marginală spre
import - m:

M = m ∗ Y + M0, cu M Y ′ > 0 şi m ∈ ( 0,1 ). (6.4)


Din funcţia de import se poate determina elasticitatea
acestuia în raport cu venitul naţional:
∆M / M ∆M / ∆Y
E M /Y = = = m / m, (6.4.1)
∆Y / Y M/Y
unde m este ponderea importului în produsul final interior (numită
rata importului în raport cu venitul naţional).
Din (6.4.1) se obţine:
m = m ∗ EM/Y, (6.4.2)
din care rezultă raportul direct între înclinaţia marginală spre
import (pe de o parte) şi rata importului şi elasticitatea acestuia (pe
de altă parte). Această dependenţă directă conduce la interesante

226
interpretări economice:
(i) o rată în creştere a importului semnifică o economie tot mai
deschisă spre piaţa mondială; în consecinţă, deschiderea
economiei spre exterior amplifică rata importului şi, implicit,
măreşte înclinaţia marginală spre import;
(ii) elasticitatea importului este inversă în raport cu
competitivitatea ofertei; cu cât oferta internă este mai puţin
competitivă, cu atât elasticitatea importului este mai mare şi, în
consecinţă, înclinaţia marginală spre import creşte.

11.2.1.2 Dependenţa de conjunctură a soldului balanţei


comerciale

Pornind de la cele două funcţii (de export şi de import), se


defineşte o funcţie a soldului balanţei comerciale:
B = X - M = X0 - m ∗Y - M0, (6.5)
în care se poate evidenţia exportul net autonom, X0 - M0.
Se observă că acest sold este descrescător în raport cu
produsul final şi cu înclinaţia marginală spre import.
Din acest motiv, economiile naţionale în expansiune au
tendinţa de a-şi diminua acest sold deoarece importurile induc o
tendinţă de creştere economică. Astfel, deoarece relaţia import-
227
produs final (6.4) este directă, la o creştere a importului are loc o
creştere a produsului final interior şi o creştere în continuare a
importurilor. Deoarece relaţia import-sold balanţă comercială (6.5)
este inversă, acesta din urmă se reduce. Invers, recesiunile conduc
la ameliorarea respectivului sold.
Modificarea stării soldului balanţei comerciale are efecte pe
plan financiar (valutar) în rezerva valutară, în cursul de schimb al
monedei naţionale, în participarea la piaţa internaţională a
capitalurilor, în dinamica masei monetare, în dinamica
disponibilităţilor băneşti ale populaţiei şi ale băncilor, în dinamica
ratei dobânzii.
De exemplu, într-o recesiune, creşterea soldului balanţei
comerciale, produsă ca rezultat al mecanismului prezentat mai sus,
generează efecte în lanţ, până la variaţia ratei dobânzii pe piaţa
monetară internă (fig. 38).

228
Creşterea Creşterea Creşterea
soldului fluxului de rezervei
balanţei valută în valutare
comerciale ţară

Creşterea Creşterea
ofertei de cursului
valută spre monedei
bănci naţionale

Creşterea Reducerea
Reducerea
disponibil. ratei
cererii de
de monedă dobânzii pe
credit
naţională piaţa
la agenţii monetară
economici

Creşterea Reducerea
depunerilor ratei
la bănci dobânzii la
depozite

Creşterea Creşterea Reducerea


disponibil. ofertei de ratei
monetare credit dobânzii
la bănci la credite

Fig. 38 Efecte financiar-monetare ale variaţiei soldului balanţei


comerciale

11.2.1.3 Restricţii comerciale externe

Introducerea activităţii de comerţ exterior în modelul de


creştere permite ca, în anumite condiţii, respectiv pe baza
acceptării unor ipoteze privind unii indicatori economici, să se
formuleze concluzii, recomandări, orientări, restricţii privind
comerţul exterior al unei ţări.
229
Astfel, din relaţia (6.4) poate fi determinată expresia
produsului final, ca funcţie inversă a importului; formalizăm relaţia
import-produs final printr-o funcţie f, astfel încât relaţia (6.4) se
scrie:
M = f(Y)
şi, drept urmare:
Y = [f]-1(M),
1
adică Y =
m
(M − M0) (6.6.1)

Vom formula ipoteza că soldul balanţei comerciale este dat,


fie B. Determinarea produsului final se poate face pornind de la
relaţia (6.5) din care se obţine, după acelaşi procedeu, o altă
expresie a aceluiaşi produs final:

Y=
1
m
(X 0 − M 0 − B 0 ) (6.6.2)

În ipoteza în care B0 = 0, adică ţara nu se poate îndatora pe


piaţa mondială, atunci mărimea produsului final este:
1
Y= (X − M0)
m 0
(6.6.3)

230
11.2.2 Modelul keynesist al economiei deschise fără
considerarea interdependenţelor internaţionale

Modelul economiei deschise fără interdependenţe


internaţionale presupune că economia studiată este activă pe piaţa
mondială, dar legătura dintre ele este cuantificată şi formalizată
numai din punctul de vedere al respectivei economii. Aceasta
înseamnă că sunt evidenţiate cantitativ numai exportul şi importul
ţării în cauză.
Modelul prezintă variante după cum variabilele bugetare, de
investiţii şi de comerţ exterior sunt sau nu considerate exogen.

11.2.2.1 Modelul economiei deschise cu variabile exogene

Această variantă de model presupune intervenţionismul


statal prin variabile bugetare considerate exogene. Există totuşi o
nuanţă faţă de precedentele modele intervenţioniste prin faptul că ,
prin politica vamală, statul poate influenţa echilibrul economic şi
prin impactul asupra înclinaţiei marginale spre importuri.
În structura modelului se includ:
− funcţia de consum (vezi (3.2.1)),
231
− funcţia de import (vezi (6.4)),
− relaţia de echilibru pentru o economie deschisă (vezi (6.1)),
precum şi valorile exogene ale investiţiilor (I = I0), impozitelor
(T = T0), cheltuielilor guvernamentale (G = G0), transferurilor
(R = R0) şi exporturilor (X = X0).
Valorile de echilibru pentru produsul final, Y*, şi consum,
C*, se determină pe baza acestor relaţii, fiind:
1
Y* = (C0 + I0 + G 0 + (X 0 − M 0 )) −
1− c + m
(6.7.1)
c
− (T0 − R 0 )
1− c + m
c
C* = (I 0 + G 0 + (X 0 − M 0 )) −
1− c + m
(6.7.2)
c(1 + m )
− (T0 − R 0 ) + 1 + m C 0
1− c + m 1− c + m
Multiplicatorii ce condiţionează creşterea economică sunt
1/(1 - c + m) şi c/(1 - c + m) şi se caracterizează prin următoarele
particularităţi:
− sunt mai mici decât în modelul economiei închise:
1/(1 - c + m) < 1/(1 - c) (6.8.1)
c/(1 - c + m) < c/(1 - c) (6.8.2)
− păstrează gruparea de “putere” a factorilor de influenţă:
investiţiile şi cheltuielile guvernamentale, pe de o parte,232
cu
”putere” de creştere economică mai mare; transferurile şi
impozitele (a căror influenţă este considerată în valoare
absolută), pe de altă parte, cu “putere” de creştere economică
mai mică:
1/(1 - c + m) > c/(1 - c + m) (6.8.3)
− apar alţi doi factori de creştere economică, exporturile şi
importurile, a căror putere este similară cu a investiţiilor,
respectiv cheltuielilor guvernamentale.
Analiza structurii acestor multiplicatori pune în evidenţă
câteva „praguri” şi cazuri particulare interesante:
(i) multiplicatorul impozitelor şi transferurilor poate fi supra sau
subunitar, după cum c > (1 + m)/2 sau c < (1 + m)/2, echivalent
cu m < 2c - 1, respectiv m > 2c - 1; în plus, pentru ca impactul
celor două variabile să fie supraunitar, este necesar ca c > 0,5,
deoarece altfel rezultă pentru m o valoare negativă,
inacceptabilă având în vedere conţinutul economic al acestui
indicator. Ca şi în cazul modelului 11.1.2.2.A, se observă că o
creştere economică puternică are la bază o înclinaţie marginală
spre consum relativ ridicată, ceea ce presupune susţinerea prin
consum a cererii şi, implicit, a ofertei, fapt ce motivează

233
creşterea acesteia din urmă şi, implicit, a dimensiunii activităţii
economice.
(ii) pentru valoarea “prag” c = m, rezultă că multiplicatorii
investiţiilor, cheltuielilor guvernamentale, exportului şi
importului sunt de mărimea unităţii, adică venitul creşte exact
cu sporul indicatorilor menţionaţi;
(iii) pentru aceeaşi valoare “prag” c = m, multiplicatorii
impozitelor (considerat în valoare absolută) şi transferurilor
sunt de aceeaşi mărime cu înclinaţia marginală spre consum,
adică venitul creşte cu un cuantum depinzând nu numai de
sporul variabilelor în cauză, ci şi de mărimea înclinaţiei
marginale spre consum.
Decalajul de putere între acest model şi cel al economiei
închise este important. Presupunând o rată marginală a consumului
de 80% şi o înclinaţie marginală spre investiţii de o valoare relativ
frecventă, m = 0,2, rezultă:
Tabelul 12
Modelul Valoarea multiplicatorilor
pentru I0 şi G0 pentru T0 şi R0
economiei deschise 2,5 2
economiei închise 5 4

234
O comparaţie interesantă se poate face între multiplicatorii
modelului închis cu intervenţia statului prin impozite dependente
de produsul final (11.1.2.2.A) şi modelul economiei deschise cu
variabile bugetare exogene (11.2.2.1). În acest sens este de
comparat multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale din cele
două modele:

1/(1 - c (1 - t)) ∼ 1/(1 - c + m), ceea ce revine la c ∗ t ∼ m (6.9.1)

Dacă m < c ∗ t atunci puterea multiplicativă a cheltuielilor


guvernamentale este mai mare în modelul economiei deschise,
adică:
1/(1 - c (1 - t)) < 1/(1 - c + m),
iar dacă m > c ∗ t atunci “puterea” multiplicativă a cheltuielilor
guvernamentale este mai mare în modelul economiei închise.
Pentru transferuri şi impozite (al căror impact este
considerat în valoare absolută) raporturile de ordine între cele două
modele se păstrează ca mai sus, după cum m < c ∗ t sau m > c ∗ t.

235
11.2.2.2 Modelul economiei deschise cu variabile
dependente de produsul final

Această variantă de model presupune, de asemenea,


intervenţionismul statal condiţionat însă de dependenţa de produsul
final a variabilelor bugetare. În structura modelului se includ:
− funcţia de consum (vezi 3.2.1);
− funcţia de import (vezi 6.4);
− funcţia de investiţii (vezi 2.1);
− funcţia cheltuielilor guvernamentale (vezi 5.2);
− funcţia impozitelor (vezi 4.1);
− funcţia transferurilor bugetare (vezi 5.1);
− ecuaţia echilibrului macroeconomic (vezi 6.1);
− restricţia de export (vezi 6.3).
Făcând substituţia variabilelor în ecuaţia de balanţă (ecuaţia
echilibrului macroeconomic) se obţin valorile de echilibru ale
produsului final şi consumului:
1
Y* = *
1 − c(1 − t − r ) − a + g + m (7.1)
* (C 0 + I 0 + G 0 + X 0 − M 0 − c(T0 − R 0 ))

236
1− a + g + m c(1 − a + g + m )
C* = C0 − *
1 − c(1 − t − r ) − a + g + m 1 − c(1 − t − r ) − a + g + m
(7.2)
c(1 − t − r )
* (T0 − R 0 ) + (I 0 + G 0 + X 0 − M 0 )
1 − c(1 − t − r ) − a + g + m
Multiplicatorii sunt de “putere” mai mică decât în cazul
economiei închise, deoarece apare fenomenul numit fuga în
importuri, adică a transferului de venit intern spre exterior prin
importurile efectuate de economia investigată prin model.

11.2.3 Modelul keynesist al economiei deschise


cu interdependenţe internaţionale

Modelul economiei deschise aşa cum a fost prezentat în


capitolele 11.2.1 şi 11.2.2 abordează comerţul exterior al
economiei studiate într-o manieră generală: dacă se face export
înseamnă că există nişte beneficiari (consumatori) externi, iar dacă
se face import înseamnă că există nişte furnizori (producători)
externi; nu se pune problema echilibrului şi pentru aceşti “externi”.
Modelul economiei deschise cu interdependenţe
internaţionale îşi propune să determine consecinţele pe care
schimburile comerciale externe şi politicile de intervenţie le

237
generează asupra produsului final în condiţiile unui echilibru
economic extins.
Modelul prezentat în continuare se bazează pe două ipoteze
simplificatoare:
(i) ipoteza lui Keynes, potrivit căreia sunt acceptaţi doi parteneri:
economia investigată prin model - partenerul A şi
“exteriorul”/”restul lumii” - partenerul B; corespunzător acestei
ipoteze exportul partenerului A se regăseşte în totalitate în
importul partenerului B, după cum exporturile lui B se regăsesc
în totalitate în importurile lui A; ”restul lumii” constituie din
punctul de vedere al teoriei sistemelor, al teoriei modelării şi al
conceptelor ciberneticii economice o ”cutie neagră” (black box)
a cărei structură şi mecanism intern de funcţionare nu sunt
relevante pentru investigaţia efectuată, astfel încât se face
abstracţie de ele: ceea ce se ia în considerare este
comportamentul faţă de economia naţională obiect;
(ii) ipoteza lui J. Lecaillon, potrivit căreia ”exteriorul” este tratat ca
o altă economie naţională. Această ipoteză diminuează şi
nuanţează abstracţia menţionată mai sus prin faptul că i se iau
în considerare acestei a doua economii ”naţionale” două funcţii
de comportament: funcţia de consum şi funcţia de import, de
forma (1.1) şi respectiv (6.4). 238
Tot ca ipoteze simplificatore putem considera absenţa
variabilelor bugetare şi caracterul exogen al investiţiilor, pentru
care se acceptă o valoare dată, nedependentă de variabilele de stare
ale modelului. În aceste condiţii, ecuaţia de echilibru
macroeconomic este de forma (6.1), în care însă nu mai apare
variabila bugetară G.
În structura modelului keynesist al economiei deschise cu
interdependenţe internaţionale se includ trei module: unul pentru
ţara A şi unul pentru ţara B, precum şi relaţiile de legătură între cei
doi parteneri, adică relaţiile comerciale reciproce (grupate în
modulul L):
modulul A:
− funcţia de consum CA = cA ∗ YA + CA0 (8.1)
− funcţia de import MA = mA ∗ YA + MA0 (8.2)
− ecuaţia de echilibru YA = CA + IA + XA – MA (8.3)
− investiţia exogenă IA = IA0 (8.4)
modulul B:
− funcţia de consum CB = cB ∗ YB + CB0 (8.5)
− funcţia de import MB = mB ∗ YB + MB0 (8.6)
− ecuaţia de echilibru YB = CB + IB + XB – MB (8.7)
− investiţia exogenă IB = IB0 (8.8)
239
modulul L:
− exportul ţării A XA = MB (8.9)
− importul ţării A MA = XB (8.10)

11.2.3.1 Conexiunea între produsul final al celor doi


parteneri

Determinarea nivelului de echilibru al produsului final al


fiecărui partener se face pe baza ecuaţiei sale de echilibru şi a
funcţiilor sale de comportament. Pentru partenerul A rezultă:
CA 0 + IA 0 + XA − MA 0
YA* = (9.1)
1 − cA + mA
în care facem substituţia 1 - cA = sA, unde sA reprezintă înclinaţia
marginală spre economii în economia partenerului A; obţinem:
CA 0 + IA 0 + XA − MA 0
YA* = (9.2)
sA + mA
În această relaţie explicităm exporturile lui A prin (8.9) şi
(8.6), adică:
XA = MB = mb ∗ YB + MB0

şi obţinem:

240
CA 0 + IA 0 + mB∗ YB + MB0 − MA 0
YA* = (9.3)
sA + mA
În mod similar avem pentru partenerul B:
CB0 + IB0 + mA∗ YA + MA 0 − MB0
YB* = (9.4)
sB + mB
Prin substituţia reciprocă a lui YB* în (9.3) şi, respectiv, a
lui YA* în (9.4) obţinem:

YA* =
(sB + mB)(CA0 + IA0 ) + mB(CB0 + IB0 ) + sB(MB0 − MA0 ) (9.5)
(sA + mA)(sB + mB) − mA∗ mB
YB* =
(sA + mA)(CB0 + IB0 ) + mA(CA0 + IA0 ) + sA(MA0 − MB0 ) (9.6)
(sA + mA)(sB + mB) − mA∗ mB
Este interesant de semnalat posibilitatea unei regrupări a
factorilor de influenţă, cum sunt:
− cererea autonomă totală de bunuri de consum şi de investiţii a
partenerului A (CA0+IA0), respectiv a partenerului B
(CB0+IB0);
− soldul importurilor autonome reciproce: MB0-MA0 (pentru
partenerul A) şi MA0-MB0 (pentru partenerul B).
Pe baza relaţiilor (8.9) şi (8.10), aceste solduri pot fi
acceptate, în anumite limite, ca export autonom net.

241
11.2.3.2 Efectele stimulării prin investiţii

Conexiunile propuse de acest model conduc la un efect de


investiţii convergent, numit efect de retur, care generează o
sincronizare a dinamicii economiei celor doi parteneri. Astfel, dacă
în economia partenerului A cresc investiţiile în anul 2 faţă de anul
1, adică IA02 > IA01, atunci, potrivit ecuaţiei de echilibru (8.3),
YA2 > YA1, presupunând că toţi ceilalţi termeni rămân nemodifi-
caţi; ca urmare, conform funcţiei de import (8.2), MA2 > MA1 şi
din (8.10) avem XB2 > XB1; în fine, potrivit celeilalte ecuaţiei de
echilibru (8.7), YB2 > YB1. Aceasta înseamnă că, în condiţii de
parteneriat economic, starea şi dinamica unuia din parteneri o
influenţează pe a celuilalt în acelaşi sens, precum şi că un efort de
creştere economică la unul din parteneri se răsfrânge asupra
celuilalt, stimulându-i creşterea economică.
Vom pune în evidenţă, în continuare, efectul unui efort
investiţional intern la partenerul A, precum şi al unei promovări a
investiţiilor în “restul lumii”.
A. Mecanismul producerii la ambii parteneri a unui efect de
creştere economică pe seama efortului investiţional la unul dintre ei
a fost prezentat mai sus. Continuând raţionamentul de la efectul
242
primar indus de la A spre B, se observă că apare un efect de ordinul
doi: creşterea produsului final al lui B antrenează o creştere a
importurilor sale (conform 8.6) şi, de aici, o creştere a lui XA
(conform 8.9); ca urmare, va creşte YA (conform 8.3). Creşterea se
continuă în “valuri” succesive, pe baza aceluiaşi raţionament.
Apare un şir infinit de creşteri ale lui YA şi YB, care conduc la
imaginea unui indicator de tip “total”, aşa cum a fost amintit în
capitolul 1, relaţia (4).
Evidenţierea acestui efect este înlesnită de expresia mărimii
de echilibru a produsului final al celor doi parteneri, (9.3) şi (9.4),
în care vom considera constanţi restul factorilor; efortul
investiţional (şi în general variaţia investiţiilor sau a oricărui alt
factor) îl exprimăm prin operatorul de variaţie ∆; avem:
∆IA 0 + mB∗ ∆YB
∆YA = (10.1)
sA + mA
mA∗ ∆YA
∆YB = (10.2)
sB + mB
Facem observaţia că în (9.3) nu-l putem considera constant
pe YB, deoarece, potrivit mecanismului deja descris mai sus, acesta
variază odată cu investiţiile partenerului A.

243
Substituim ∆YB din (10.1) cu valoarea lui din (10.2) şi
separăm din nou ∆YA; avem:
sB + mB
∆YA = ∗ ∆IA 0 , (10.3)
sA∗ sB + sA∗ mB + mA∗ sB
din care se obţine valoarea eficienţei marginale a investiţiilor
efectuate de partenerul A asupra propriei creşteri economice:
∆YA sB + mB
= (10.4)
∆IA 0 sA∗ sB + sA∗ mB + mA∗ sB
Dacă vom substitui (10.3) în (10.2), obţinem valoarea
eficienţei marginale a investiţiilor efectuate de partenerul A asupra
creşterii economice a partenerului său B:
∆YB mA
= (10.5)
∆IA 0 sA∗ sB + sA∗ mB + mA∗ sB
Prin intermediul relaţiilor de legătură dintre cei doi
parteneri ((8.9) şi (8.10)) poate fi determinată influenţa investiţiilor
asupra balanţei comerciale a economiei investigate prin model
(partenerul A). Fie B A balanţa comercială a ţării A. Expresia ei se
determină pe baza relaţiei (6.5) în care se ţine seama de relaţia de
legătură (8.9) şi se substituie importul celor doi parteneri, conform
(8.2) şi (8.6); avem:
B A = mB ∗ YB + MB 0 − mA ∗ YA − MA 0 (10.6)

Impactul investiţiilor asupra balanţei comerciale 244


se
introduce prin operatorul de variaţie ∆: în primul pas se obţine, din
(10.6), variaţia balanţei comerciale în raport cu variaţia produsului
final al fiecăruia din cei doi parteneri, ∆YA şi ∆YB; în al doilea pas
se face substituţia lui ∆YA, conform (10.3) şi similar a lui ∆YB
conform (10.5); în al treilea pas se determină eficienţa marginală a
investiţiilor în raport cu soldul balanţei comerciale:
∆B A − mA ∗ sB
= (10.7)
∆IA 0 sA ∗ sB + sA ∗ mB + mA ∗ sB

B. Mecanismul ce generează efectul de creştere economică


pe seama investiţiilor este reflexiv: un efort de investiţii la
partenerul B se regăseşte într-o creştere economică a partenerului
A. Insistenţa asupra efectelor de creştere economică pentru
partenerul A este motivată prin aceea că economia acestuia este de
fapt obiectul de studiu/investigare al modelului prezentat. Pe de
altă parte, în ipoteza că B este “restul lumii”, efectele de creştere
economică referitoare la acest partener sunt impersonale: B nu este
o ţară, o economie naţională, ci doar o entitate definită din
necesităţi de construcţie a modelului.

245
Pe baza unui raţionament şi a unui algoritm similar celui
prezentat la punctul A, obţinem:
− variaţia produsului final al fiecăruia dintre parteneri, pe seama
sporului de investiţii la partenerul B:
∆IB0 + mA∗ YA
∆YB = (11.1)
sB + mB
mB∗ ∆YB
∆YA = (11.2)
sB + mB
− eficienţa marginală a investiţiilor efectuate de partenerul B, în
raport cu produsul final al celor doi parteneri:
∆YA mB
= (11.3)
∆IB0 sA∗ sB + sA∗ mB + mA∗ sB

∆YB sA + mA
= (11.4)
∆IB0 sA∗ sB + sA∗ mB + mA∗ sB

− eficienţa marginală a investiţiilor efectuate de partenerul B, în


raport cu soldul balanţei comerciale a lui A:
∆B A sA ∗ mB
=
∆IB0 sA ∗ sB + sA ∗ mB + mA ∗ sB
(11.5)
Efectul investiţional total (EIT) asupra soldului balanţei
comerciale a lui A este dat de suma eficienţelor marginale ale

246
investiţiilor în raport cu acest sold:
∆B A ∆B A sA∗ mB − mA∗ sB
EIT = + = (11.6)
∆IA 0 ∆IB0 sA ∗ sB + sA∗ mB + mA∗ sB

Despre acest efect se poate spune că este temporizat prin


componenta negativă şi, ca atare, limitat. Fondul economic al
acestei limitări este efectul de retur, adică efortul investiţional nu se
concentrează asupra părţii care investeşte, ci se distribuie între
parteneri; din “jocul” înclinaţiilor marginale spre import şi spre
consum (reamintim că sA = 1 - cA şi sB = 1 - cB) rezultă un efect
mai amplu sau mai moderat asupra dinamicii soldului balanţei
comerciale. Pe de altă parte însă, stimulul generat de comerţul
exterior relativ la importuri afectează produsul final al fiecărui
partener, dar în sens contrar, ceea ce conduce spre o limitare a
dezechilibrelor externe; mecanismul acestei limitări este prezentat
în paragraful ce urmează.

11.2.3.3 Efectele stimulării prin comerţul exterior

Intervenţia prin comerţul exterior permite limitarea


dezechilibrelor externe pe care le suportă o ţară în condiţiile
economiei deschise. Această limitare este rezultatul conexiunilor
(generate de parteneriat) între produsul final şi importuri; creşterea
247
importurilor lui A antrenează reducerea producţiei sale şi creşterea
celei a partenerului B, după cum reducerea importurilor lui A duce
la reducerea producţiei partenerului B.

A. Vom analiza întâi efectul creşterii importurilor naţionale,


efect indus prin importurile autonome, adică a componentei MA0
din funcţia de import (8.2). Nu ne putem referi la funcţia de import
în ansamblul ei, deoarece aceasta presupune creşterea importurilor
prin produsul final, ceea ce înseamnă de fapt introducerea unui al
doilea factor de influenţă.
În ipoteza că toţi factorii rămân constanţi şi variază numai
importurile, atunci o creştere a lor înseamnă pentru ţara A o
diminuare a produsului final (conform relaţiei (8.3)). Aceasta
conduce la deteriorarea soldului balanţei sale comerciale.
Pe de altă parte, diminuarea importurilor lui A între două
momente succesive înseamnă (conform (8.10)) că XB2 < XB1, de
unde (conform (8.7)) YB2 < YB1, apoi (conform (8.6)) MB2 <
MB1, apoi (conform (8.9)) XA2 < XA1, apoi (conform (8.3)) YA2 <
YA1 şi, în sfârşit, (conform (8.2)) MA2 < MA1, adică o tendinţă de
diminuare a importurilor, un şir de importuri din ce în ce mai mici
care conduc la limitarea deteriorării balanţei comerciale, care ar fi
putut interveni pe seama creşterii importurilor impuse într-o
perioadă precedentă.
248
Din expresia nivelelor de echilibru ale produselor finale
(9.3 şi 9.4), prin variaţia exclusiv a importurilor ţării A, obţinem:
mB∗ ∆YB − ∆MA 0
∆YA = (12.1)
sA + mA
mA∗ ∆YA + ∆MA 0
∆YB = (12.2)
sB + mB
şi, printr-un procedeu similar celui descris la investiţii,
determinăm:
− eficienţa marginală a importurilor ţării A în raport cu produsul
final al fiecăruia dintre parteneri:
∆YA − sB
= (12.3)
∆MA 0 sA∗ sB + sA∗ mB + mA∗ sB
∆YB sA
= (12.4)
∆MA 0 sA∗ sB + sA∗ mB + mA∗ sB
− eficienţa marginală a importurilor ţării A în raport cu soldul
balanţei sale comerciale:
∆B A − sA ∗ sB
= (12.5)
∆MA 0 sA ∗ sB + sA ∗ mB + mA ∗ sB

B. Vom analiza în final efectul creşterii importurilor


”restului lumii”. Procedând similar, vom remarca întâi că o creştere
a importului “restului lumii” (pe seama creşterii importu-rilor
autonome) generează o ameliorare a balanţei comerciale a ţării A,
249
limitată însă de reducerea produsului final al partenerului şi
creşterii celui al ţării A (printr-un mecanism similar celui descris în
paragraful precedent). Mărimea impactului importurilor “restului
lumii” se poate determina pornind de la relaţiile (9.3) şi (9.4) ca în
paragraful precedent, dar semnalăm o cale mai lesnicioasă utilizând
relaţiile (9.5) şi (9.6). Dacă în aceste relaţii introducem operatorul
de variaţie ∆, obţinem (sunt constanţi alţi factori decât importul):
− eficienţa marginală a importurilor “restului lumii” în raport cu
produsul final al fiecăruia dintre parteneri:

∆YA sB
= (13.1)
∆MB0 sA∗ sB + sA∗ mB + mA∗ sB
∆YB − sA
= (13.2)
∆MB0 sA∗ sB + sA∗ mB + mA∗ sB

− eficienţa marginală a importurilor “restului lumii” în raport cu


soldul balanţei comerciale a ţării A:

∆B A sA ∗ sB
= (13.3)
∆MB0 sA ∗ sB + sA ∗ mB + mA ∗ sB

Efectul total al importurilor asupra produselor finale şi


asupra balanţei comerciale a ţării A se determină însumând efectele
variaţiei importurilor fiecăruia dintre parteneri: se observă că

250
efectul este nul, ceea ce confirmă afirmaţiile privind limitarea
acestor efecte.

251
CAPITOLUL 12

POLITICI FINANCIAR - MONETARE


ÎN MODELUL IS - LM

Modelul IS - LM este de inspiraţie keynesistă, dezvoltând


condiţiile de piaţă presupuse de Keynes în modelul său. Modelul
IS-LM a fost elaborat în varianta economiei închise la finele anilor
´30, de către J. Hicks şi B. Hansen, iar în varianta economiei
deschise în anii ´60, de către R. A. Mundel.
Deosebirea esenţială faţă de modelul lui Keynes este că
modelul IS - LM ia în considerare şi piaţa monetară, astfel că în
determinarea condiţiilor de echilibru macroeconomic devin activi
factori monetari şi, drept urmare, componenta reală şi nu cea
nominală a factorilor cu exprimare bănească. Determinarea, pe
termen scurt, a nivelului de activitate se face, la fel ca în modelul
lui Keynes, exclusiv pe baza factorilor de cerere, iar oferta este
presupusă, de asemenea, ca perfect elastică.
Obiectivul modelului IS - LM rămâne, ca şi la Keynes,
precizarea condiţiilor de echilibru macroeconomic şi a efectelor252
pe
care le pot genera politicile economice (şi mai ales componentele
lor financiar - monetare) asupra acestui echilibru.

12.1 Modelul IS - LM în economia închisă

Modelul include două componente de piaţă: piaţa bunurilor


şi serviciilor (componenta IS) şi piaţa monetară (componenta LM).
Condiţiile de echilibru sunt exprimate prin nivelul de echilibru al
venitului şi ratei dobânzii.

12.1.1 Echilibrul pe piaţa bunurilor

Echilibrul pe piaţa bunurilor presupune echilibrul între


produsul global şi cererea globală de bunuri şi servicii. Acest
echilibru este considerat a fi exprimat prin cel dintre investiţii (I) şi
economii (S), care este modelat prin curba IS. Această curbă
reprezintă mulţimea dubletelor (venit (Y), rata dobânzii (r)), care
asigură egalitatea între economii şi investiţii şi este introdusă prin
funcţia de consum şi funcţia de investiţii.
Funcţia de consum este cea prin care sunt reprezentate
economiile S, care apar ca fiind dependente de venit printr-o
legătură directă. Funcţia de consum este, ca urmare, o funcţie tot253
de
dependenţă directă, în care factorul de influenţă este venitul net
(disponibil). Venitul net este definit similar modelului lui Keynes
(vezi relaţiile (3.1.1), (3.1.2) şi (3.2) din capitolul 11):
C = c (Y - Tn) + C0 (1)
Funcţia de investiţii este o funcţie cu dublă dependenţă,
factorii de influenţă fiind venitul şi rata dobânzii.
Legătura investiţii-venit este de tip direct şi este
caracterizată de coeficientul ″a″, exprimând eficienţa marginală a
investiţiilor în raport cu venitul: cu câte unităţi creşte volumul
investiţiilor dacă venitul creşte cu o unitate.
Legătura venit-rata dobânzii este de tip invers şi este
caracterizată de coeficientul ″b″, exprimând eficienţa marginală a
investiţiilor în raport cu rata dobânzii: cu câte unităţi creşte
volumul investiţiilor, dacă rata dobânzii creşte cu un punct
procentual. Această legătură exprimă, pe de altă parte, corelaţia
inversă dintre rata dobânzii şi eficienţa marginală (descrescândă) a
capitalului.

Forma funcţiei de investiţii este:


I = − b∗ r + a∗ Y + I 0 , a ∈ (0,1) şi b > 0 (2)

254
Funcţia de echilibru a modelului IS - LM este similară
celei din modelul lui Keynes (vezi relaţia (3.3) din capitolul 11):
Y=C+I+G (3)
Variabilele financiare sunt: cheltuielile guvernamentale şi
impozitele nete (vezi relaţia (3.1.2) din capitolul 11), ambele
considerate exogene:
G = G0 , Tn = T0 (4.1) şi (4.2)
Prin substituţia (1), (2), (4.1) şi (4.2) în relaţia de echilibru
se poate separa expresia venitului:
Y(1 − c − a) = C 0 + I 0 + G 0 − c∗ T0 − b∗ r , (5)
din care se deduce valoarea ratei dobânzii:
1− c − a C + I + G 0 − c∗ T0
r=− ∗Y + 0 0 (6)
b b
Relaţia (6) este una dintre formele curbei IS; pe baza acestei
forme se construieşte legătura cu cea de-a doua componentă a
modelului, curba LM, precum şi raţionamentele privind efectele
unor politici economice (de investiţii, financiare, monetare etc).
Curba IS pune în evidenţă o legătură de tip invers, rezultată
din faptul că, prin creşterea ratei dobânzii, sursele de capital se
scumpesc, investiţiile sunt temporizate sau chiar în recul, astfel
încât nivelul activităţii nu mai creşte sau chiar scade şi, implicit,
scad veniturile agenţilor economici. 255
Intensitatea acestei legături de tip invers este dată de panta
curbei: coeficientul (1-c-a)/b., în care componenta determinantă
este eficienţa marginală a investiţiilor în raport cu rata dobânzii.
Relaţiile (6.4.1) şi (6.4.2) din cap. 11 arată că între eficienţa
marginală, eficienţa medie şi elasticitate există o relaţie directă.
Astfel, dacă elasticitatea investiţiilor în raport cu rata dobânzii
(EI/r) creşte (scade), atunci şi eficienţa marginală a investiţiilor
creşte (scade). Panta curbei va fi cu atât mai mare cu cât
elasticitatea investiţiilor în raport cu rata dobânzii este mai mică,
respectiv cu atât mai mică cu cât elasticitatea va fi mai mare. Se
disting două cazuri limită:
(i) dacă investiţiile sunt perfect inelastice în raport cu rata
dobânzii (EI/r = 0), atunci curba IS este verticală;
(ii) dacă investiţiile sunt perfect elastice în raport cu rata
dobânzii (EI/r = ∞), atunci curba IS este orizontală;

Poziţia curbei într-un plan (Y,r) este determinată nu numai


de pantă, ci şi de mărimea variabilelor exogene:
− o creştere (diminuare) a cheltuielilor publice sau a investiţiilor
autonome deplasează curba spre dreapta (stânga); fie I01>I0 şi
256
G01>G0, respectiv I02<I0 şi G02<G0; în figura 39 sunt evidenţiate
astfel de deplasări ale curbei IS;
− o diminuare (creştere) a fiscalităţii deplasează curba spre
dreapta (stânga); fie T01 < T0 şi T02 > T0; în figura 39 sunt
evidenţiate deplasările curbei IS rezultate din astfel de
modificări.
În figura 39 am exprimat dependenţa (6) prin funcţia f (⋅) .

12.1.2 Echilibrul pe piaţa monetară

Echilibrul pe piaţa monetară presupune echilibrul între


cererea şi oferta de bani. Acest echilibru este modelat prin curba
LM care exprimă legătura între cererea de bani (L) şi oferta de bani
(M). Această curbă reprezintă mulţimea dubletelor (venit, rata
dobânzii) ce asigură egalitatea între oferta şi cererea de bani.

Oferta de bani este considerată exogenă, în sensul unei


variabile care este manevrată de Banca Naţională:
M = M0 (7)

257
r r

r r1 r2 r1
r2

Y Y
a) deplasarea curbei IS pentru b) deplasarea curbei IS pentru
modificări ale investiţiilor şi modificări ale fiscalităţii
cheltuielilor guvernamentale r1 = f(T1)
r1 = f(I1) sau f(G1) r2 = f(T2)
r2 = f(I2) sau f(G2)

Fig. 39 Deplasarea curbei IS în funcţie de modificarea mărimii


autonome a unora dintre factori

Cererea de bani este introdusă într-o manieră keynesistă,


diferită de concepţia clasică, adică prin preferinţa pentru lichidităţi
(L), pentru care se acceptă două componente aditive:
− cererea de lichidităţi decurgând din tranzacţii (L1), în care se
include şi cererea decurgând din precauţie;
− cererea de lichidităţi decurgând din speculaţii (L2)
L = L1 + L2 (8)
Cererea de bani pentru tranzacţii este o cerere decurgând
din dorinţa agenţilor economici de a avea suficiente încasări pentru
a-şi derula în mod normal activităţile lucrative, ca şi bani ca
258
rezervă pentru a putea face faţă situaţiilor neprevăzute. De aceea,
funcţia este construită ca fiind crescătoare în raport cu venitul:
L1 = l 1 ∗ Y , l 1 > 0 (9)
Cererea de bani pentru speculaţii este o cerere decurgând
din dorinţa agenţilor economici de a dispune de lichidităţi pentru a
putea profita de eventualele informaţii pe care le-ar deţine privind
evoluţia pieţei financiare, în speţă variaţia cursurilor titlurilor de
valoare.
În cazul în care rata dobânzii este scăzută, există o
posibilitate relativ mare ca evoluţia viitoare a ratei dobânzii să se
producă în sensul creşterii ei. Dacă această previziune se
adevereşte, atunci se va produce scăderea cursurilor titlurilor de
valoare. Acest lucru le face atractive pentru eventualii cumpărători,
astfel încât agenţii economici vor încerca să obţină lichidităţi
pentru a putea cumpăra: vor vinde părţi din averea lor sau vor
solicita împrumuturi la bănci, determinând prin aceasta o creştere a
cererii de bani. Prin acelaşi mecanism se va ajunge la o diminuare a
cererii de bani în cazul în care rata dobânzii se situează la un nivel
ridicat.
Dependenţa acestei componente a cererii de bani faţă de
rata dobânzii este de tip invers, iar funcţia caracteristică este de
forma: 259
L2 = − l 2 ∗ r + L0 , l 2 > 0 , (10)
unde L0 este cererea autonomă de bani pentru speculaţii.
Pe baza relaţiilor (8) - (10) se poate construi funcţia cererii
totale de bani:
L = l1 ∗ Y − l 2 ∗ r + L 0 , (11)
în care cei doi parametrii , l1 şi l2, reprezintă sensitivitatea cererii
totale de bani în raport cu venitul şi, respectiv, cu rata dobânzii.
Modelul pieţei monetare include relaţiile (11) şi (7) şi, în
plus, ecuaţia de echilibru:
L=M (12)
Prin substituirea relaţiilor (7) şi (11) în relaţia (12) se obţine
expresia curbei LM:
l1 ∗ Y M 0 − L 0
r= − . (13)
l2 l2
Panta curbei LM este dată de raportul sensitivităţilor celor
două componente ale cererii de bani, respectiv de raportul
sensitivităţilor cererii totale de bani în funcţie de cei doi factori de
influenţă (Y şi r). În mod obişnuit, această pantă este pozitivă (l1>0
şi l2>0). În ipoteza unei mase monetare constante, dacă rata
dobânzii creşte, atunci se produce doar o modificare structurală: se
reduce masa monetară pentru speculaţii (deoarece se reduce cererea
260
de bani pentru speculaţii) şi creşte masa monetară pentru tranzacţii
(deoarece creşte cererea de bani pentru tranzacţii). Pe baza
aceleiaşi dependenţe între sensitivitate şi elasticitate, menţionată şi
în paragraful precedent (vezi şi relaţiile (6.4.1) şi (6.4.2) din
capitolul 11), vom observa că panta curbei este cu atât mai
pronunţată cu cât elasticitatea cererii de bani în raport cu rata
dobânzii este mai ridicată şi invers. Distingem şi aici două cazuri
limită:
(i) dacă cererea de bani este perfect elastică în raport cu rata
dobânzii (EL/r=∞), atunci curba LM este orizontală; de regulă
acest lucru se întâmplă când rata dobânzii este foarte mică;
fenomenul generat de această împrejurare se numeşte capcana
lichidităţii;
(ii) dacă cererea de bani este perfect inelastică în raport cu rata
dobânzii (EL/r=0), atunci curba LM este verticală; această
împrejurare corespunde ipotezei clasice a lipsei cererii de bani
pentru speculaţii.
Poziţia curbei într-un plan (Y,r) este determinată nu numai
de pantă, ci şi de mărimea variabilei exogene M0 (oferta de bani) şi
de cuantumul cererii autonome de bani (L0):

261
− o creştere (diminuare) a ofertei de bani deplasează curba LM
spre dreapta (stânga); fie M01>M0 şi M02<M0; deplasările
curbei LM în funcţie de aceste modificări sunt prezentate în
figura 40;
− o diminuare (creştere) a cererii autonome de bani deplasează
curba LM spre dreapta (stânga); fie L01<L0 şi L02>L0;
deplasările curbei LM în funcţie de aceste modificări sunt
prezentate în figura 40.
În figura 40 am exprimat dependenţa (13) prin funcţia f (⋅).
r2 r2
r r r r

r1 r1

Y Y
a) deplasarea curbei LM pentru b) deplasarea curbei LM
modificări ale ofertei de bani pentru modificări ale cererii
r1 = f(M01) autonome de bani r1 = f(L01)
r2 = f(M02) r2 = f (L02)
Fig. 40 Deplasarea curbei LM în funcţie de modificarea mărimii
exogene sau autonome a unora dintre factori

262
12.1.3 Echilibrul concomitent

Pentru fiecare din cele două pieţe s-a construit o curbă de


echilibru: IS pentru piaţa bunurilor şi serviciilor (relaţia (6)) şi LM
pentru piaţa monetară (relaţia (13)). Echilibrul simultan pe ambele
pieţe este dat de intersecţia celor două curbe şi este exprimat prin
valorile de echilibru a două variabile: nivelul veniturilor, Y* şi rata
dobânzii, r*. Vom substitui valoarea lui r din relaţia (13) în (6) şi
vom separa pe Y; obţinem:

C 0 + I 0 + G 0 − c∗ T0 + b( M 0 − L0 ) / l 2
Y* = (14.1)
1 − c − a + b∗ l1 / l 2

l1 ( C 0 + I 0 + G 0 − c∗ T0 ) − (1 − c − a )( M 0 − L 0 )
r* = (14.2)
l 2 (1 − c − a + b∗ l1 / l 2 )

Nivelul de echilibru al venitului şi ratei dobânzii depind de


variabilele exogene, ca şi de parametrii funcţiilor presupuse de
model, fără o legătură explicită cu piaţa muncii.
Pentru o piaţă a muncii funcţionând în afara modelului, un
anumit nivel de echilibru al venitului şi, implicit, al activităţilor
economice ar putea fi insuficient sau exagerat. Insuficienţa, de
pildă, poate fi rezultatul unui nivel prea scăzut al investiţiilor
autonome sau al cheltuielilor guvernamentale date exogen sau al
263
unei fiscalităţi excesive (dată, de asemenea, exogen) sau al unei
insuficienţe a ofertei de bani determinată, tot exogen, de Banca
Naţională. De asemenea, insuficienţa sau caracterul exagerat al
nivelului de echilibru rezultat din model îşi poate avea sursa în
valorile prea mici ale înclinaţiei marginale spre consum sau spre
investiţii (c şi a), sau în valorile improprii ale coeficienţilor funcţiei
cererii de bani (l1 şi l2), sau ale coeficientului b, exprimând
sensitivitatea investiţiei în raport cu rata dobânzii.
r IS1 LM2
IS0 H LM0
IS2 F B LM1

G A D
E C
I
Y
Fig. 41 Deplasarea punctului de echilibru
potrivit diferitelor politici economice

Reprezentarea iniţială a curbelor IS şi LM am identificat-o


prin poziţiile IS0 şi LM0. lntersecţia lor, fie punctul A, este punctul
de echilibru de coordonate Y* (conform (14.1)) şi r* (conform
(14.2)). Reprezentarea acestui punct apare în figura 41, în care
trasăm cele două curbe în acelaşi unic plan (Y,r). Faţă de această
264
situaţie iniţială pot fi puse în discuţie diferite politici (de investiţii,
fiscală, bugetară, monetară) care modifică echilibrul şi determină
diferite efecte în ceea ce priveşte venitul şi rata dobânzii.
Tipurile de politici şi efectele lor sunt caracterizate astfel:
n relansare bugetară I01> I0 şi/sau G01> G0 şi/sau T01< T0;
curba IS0 trece în IS1, iar echilibrul din A
în B;
efecte: cresc Y şi r.
o relansare monetară M01> M0 şi/sau L01< L0;
curba LM0 trece în LM1, iar echilibrul din
A în C;
efecte: creşte Y, se reduce r.
p relansare bugetară
şi monetară I01> I0 şi/sau G01> G0 şi/sau T01< T0 şi/sau
M01> M0 şi/sau L01< L0;
curba IS0 trece în IS1 şi LM0 în LM1, iar
echilibrul din A în D;
efecte: creşte Y, r este constant.
q frână bugetară I02< I0 şi/sau G02< G0 şi/sau T02> T0;
curba IS0 trece în IS2, iar echilibrul din A
în E;
efecte: se reduc Y şi r.
265
r frâna monetară M02< M0 şi/sau L02> L0;
curba LM0 trece în LM2, iar echilibrul din
A în F;
efecte: se reduce Y, creşte r.
s frâna bugetară
şi monetară I02< I0 şi/sau G02< G0 şi/sau T02> T0 şi/sau
M02< M0 şi/sau L02> L0;
curba IS0 trece în IS2 şi LM0 în LM2, iar
echilibrul din A în G;
efecte: se reduce puternic Y, iar r este
constant.
t relansare bugetară
şi frână monetară I01> I0 şi/sau G01> G0 şi/sau T01< T0,
simultan cu M02< M0 şi/sau L02> L0;
curba IS0 trece în IS1 şi LM0 în LM2, iar
echilibrul din A în H;
efecte: Y este constant, creşte puternic r.
u frână bugetară şi
relansare monetară I02< I0 şi/sau G02< G0 şi/sau T02> T0,
simultan cu M01> M0 şi/sau L01< L0;

266
curba IS0 trece în IS2 şi LM0 în LM1, iar
echilibrul, din A în I;
efecte: Y este constant, scade puternic r.
În întreaga prezentare a modelului IS – LM folosim
noţiunile de curbă IS şi curbă LM, respectiv curbă XB (vezi
capitolul 12.2) într-un mod impropriu, însă nu eronat. În
prezentarea modelului IS - LM am considerat liniare legăturile
dintre variabile şi, de aceea, ″curba″ apare în forma ei particulară
de dreaptă. În cazul general, când relaţiile dintre variabile nu sunt
liniare, legăturile (Y,r) apar sub forma unor curbe (fig. 42)
asimptotice la axele de coordonate.
r LM2

LM0

LM1
H

F
D
G A

E
I
IS1
IS0
IS2

Y
Fig. 42 Reprezentarea variaţiei punctului
de echilibru în condiţii de neliniaritate a
modelului IS - LM
267
Cazul general ridică unele probleme speciale generate de
complexitatea modelului, şi anume: tipul de neliniaritate, metoda
de soluţionare a unei ecuaţii neliniare ş.a. şi de aceea prezentarea s-
a făcut în forma sa cea mai lesne abordabilă.
De asemenea, au fost evidenţiate situaţiile de excepţie
(limită) ale perfectei sau imperfectei elasticităţi a investiţiilor,
respectiv cererii de bani, în raport cu rata dobânzii, care conduc, în
raport cu diferite politici, la efecte de ″curgere″ sau la efecte nule,
sintetizate în figura 43. '1

' '
r IS2 LM1 LM
'1
1

IS2
D

C
IS4
E F
'1
IS3
'
IS1 IS 1

G
H
A B

'
2
Y

Fig. 43 Punctul de echilibru şi dinamica lui în câteva situaţii limită


ale curbelor IS şi LM

268
Desigur, este puţin probabil ca aceste ipoteze „limită” să se
producă în practică. Studiul lor ne permite însă înţelegerea
mecanismului în situaţii în care mărimea reală a elasticităţii ar
genera efecte minore în raport cu aşteptările.
Astfel, se pot identifica următoarele situaţii „limită”:
v Capcana lichidităţii : curba LM este orizontală, adică cererea
de bani în raport cu rata dobânzii este perfect elastică;
susţinerea bugetară prin creşterea
cheltuielilor guvernamentale sau reducerea fiscalităţii conduce la
trecerea curbei IS din poziţia IS1 în poziţia IS1′ şi a echilibrului din
A din în B;
efecte: Y creşte puternic, r este
constant, astfel încât politica susţinerii bugetare are o eficacitate
totală;
w Capcana costului
banilor : curba LM este verticală, adică cererea de
bani este perfect inelastică în raport cu rata dobânzii;
susţinerea bugetară (în formele deja
amintite) conduce la trecerea curbei IS din poziţia IS2 în poziţia
IS2′ şi a echilibrului din C în D;
efecte: Y este constant, r creşte puternic,
astfel încât eficacitatea politicii de susţinere bugetară este nulă; 269
11 Creşterea de tip
″curgere″ : curba IS este orizontală, adică investiţiile
sunt perfect elastice în raport cu rata dobânzii;
susţinerea monetară prin creşterea ofertei
de bani sau diminuarea ofertei de bani conduce la trecerea curbei
LM din poziţia LM1 în poziţia LM1′ şi a echilibrului din E în F;
efecte: Y creşte puternic, r este constant,
astfel încât politica susţinerii monetare are o eficacitate totală;
12 Insensibilitatea
investiţiilor : curba IS este verticală, adică investiţiile
sunt perfect inelastice în raport cu rata dobânzii;
susţinerea monetară (în formele deja
amintite) conduce la trecerea curbei LM din poziţia LM1 în poziţia
LM1′ şi a echilibrului din punctul G în punctul H;
efecte: Y este constant, r scade puternic,
astfel încât eficacitatea politicii de susţinere monetară este nulă.

270
12.1.4 Caracteristicile politicilor financiar - monetare în
modelul IS - LM

Echilibrul şi creşterea economică reflectate prin modelul


IS-LM sunt caracterizate prin câţiva multiplicatori de tipul celor
din modelul redus al lui Keynes, zişi ″comuni″, cu puteri
multiplicative mai mici datorită fenomenului numit frâna
financiară, determinat de variaţiile ratei dobânzii, percepute în
procesul creşterii economice ca perturbaţii cu efecte de încetinire.
Pe lângă aceştia, apare un multiplicator specific numai modelului
IS-LM, legat de oferta de bani.

12.1.4.1 Caracteristicile relansării prin investiţii

Relansarea prin investiţii este relevată prin creşterea


investiţiilor autonome; aceasta generează o amplificare a activităţii
economice care are ca efect creşterea veniturilor agenţilor
economici; ca urmare creşte cererea de bani. În ipoteza că oferta de
bani este constantă, se produce un dezechilibru între cererea şi
oferta de bani care determină o scumpire a banilor, adică o creştere
a ratei dobânzii. Din acest motiv se atenuează procesul
investiţional: pe de o parte costul capitalului pentru investiţii
271
creşte; pe de altă parte se modifică raportul câştig-risc în favoarea
plasamentelor în depozite şi în detrimentul celor în economia reală.
De aici, temporizarea activităţii economice şi, implicit, a creşterii
veniturilor agenţilor economici.
Multiplicatorul investiţiilor exprimă intensitatea creşterii
economice pe seama investiţiilor şi se obţine din relaţia (14.1),
căreia îi aplicăm operatorul de variaţie ∆ şi ţinem seama că este
variabil doar indicatorul investiţii, ceilalţi (consum, cheltuieli
guvernamentale, impozite, ofertă de bani, cerere de bani) fiind
constanţi. Obţinem:
∆Y
= 1 (1 − c − a + b∗ l1 l 2 ) (15)
∆I 0
În modelul redus al lui Keynes multiplicatorul investiţiilor
este:
∆Y
= 1 (1 − c − a ) > 1 (1 − c − a + b ∗ l1 l2 ) ,
∆I0
relaţia de ordine exprimată fiind rezultat al faptului că în modelul
IS-LM numitorul multiplicatorului se majorează cu o valoare
pozitivă. Această valoare cuantifică impactul ″frânei″ financiare:
b∗ l1 l 2 > 0 (16)

272
Din construcţia acestei expresii se observă că ″frâna″
financiară este cu atât mai puternică cu cât:
− sensitivitatea investiţiilor în raport cu rata dobânzii (b) este mai
mare, adică panta curbei IS este mai mică;
− sensitivitatea cererii de bani în raport cu venitul (l1) este mai
mare;
− sensitivitatea cererii de bani în raport cu rata dobânzii (l2) este
mai mică;
− sensitivitatea ratei dobânzii în raport cu venitul (l1/l2) este mai
mare, adică panta curbei LM este mai mare.
Cea de-a patra condiţie le sintetizează pe a doua şi a treia.
Dacă sunt reunite prima şi a patra condiţie, atunci relansarea prin
investiţii determină o creştere puternică a ratei dobânzii, ceea ce
diminuează efectul de creştere a veniturilor agenţilor economici.
Pentru ″frâna″ financiară pot fi puse în evidenţă două
situaţii limită: frâna totală şi frâna nulă.
„Frâna” financiară nulă arată că modelul redus al lui
Keynes este un caz particular al modelului IS-LM. Astfel, în cazul
politicii de relansare prin investiţii, dacă ″frâna″ financiară este
nulă, adică:
b∗ l1 l 2 = 0,
273
multiplicatorul acestora revine la cel din modelul redus.
″Frâna″ financiară nulă se produce dacă este îndeplinită cel
puţin una din următoarele două condiţii:
− investiţiile sunt total insensibile în raport cu rata dobânzii,
adică b = 0, ceea ce înseamnă că avem o curbă IS verticală;
− cererea de bani este absolut sensibilă în raport cu rata dobânzii,
adică l 2 → ∞, ceea ce înseamnă că avem o curbă LM
orizontală.
„Frâna” financiară totală presupune b ∗ l1 l 2 → ∞ adică
valoarea multiplicatorului devine zero, ceea ce arată că modelul
clasic de creştere este un caz particular al modelului IS-LM,
deoarece în modelul clasic nu există noţiunea de multiplicator.
″Frâna″ financiară totală se produce dacă este îndeplinită
cel puţin una din următoarele două condiţii:
− cererea de bani este total insensibilă în raport cu rata dobânzii,
adică l2 = 0, ceea ce înseamnă că avem o curbă LM verticală;
− investiţiile sunt absolut sensibile în raport cu rata dobânzii,
adică b → ∞, ceea ce înseamnă că avem o curbă IS orizontală.

274
12.1.4.2 Caracteristicile relansării prin politici bugetare

Relansarea prin politici bugetare presupune fie creşterea


cheltuielilor publice, fie diminuarea fiscalităţii. Acest gen de
relansare este însoţit de efectul de evicţiune financiară. Efectul
apare în măsura în care relansarea este însoţită de creşterea ratei
dobânzii.
Ambele componente ale politicii bugetare au ca efect
creşterea venitului agenţilor economici. Această creştere duce la
mărirea cererii de bani, care, în condiţiile unei oferte de bani
constante, generează o creştere a ratei dobânzii. Investiţiile suferă
un impact negativ care conduce la diminuarea venitului social.
Astfel, fenomenul evicţiunii financiare temporizează efectul de
creştere indus prin politica bugetară. Dacă evicţiunea este suficient
de puternică, poate anula efectul de creştere sau determină chiar un
recul economic.
Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă intensitatea
creşterii prin componenta cheltuielilor publice, este de aceeaşi
mărime cu cea determinată de politica investiţiilor (vezi 14.1) şi
este de forma:

275
∆Y ∆Y
= (16)
∆G 0 ∆I 0
Multiplicatorul fiscalităţii exprimă intensitatea creşterii
prin componenta fiscalităţii, este mai mic decât cel al cheltuielilor
publice (comparaţia se face în valoare absolută; vezi 14.1):
∆Y
= − c (1 − c − a + b∗ l1 l 2 ) (17)
∆T0
şi, în valoarea absolută, mai mic decât cel din modelul redus al lui
Keynes:
c (1 − c − a + b ∗ l1 l 2 ) < c (1 − c − a ),

deoarece include ″frâna″ financiară. De aceea, creşterea fiscalităţii


generează prin acest model diminuări ale venitului mai mici decât
în cazul modelului redus, iar diminuarea fiscalităţii generează
creşteri mai mici. Efectul pârghiei fiscale este şi el mai atenuat, la
fel ca şi în cazul pârghiei investiţiilor sau a celei a cheltuielilor
bugetare.
Efectele politicii bugetare (de relansare sau de frână) au fost
prezentate sintetic şi în capitolul 12.1.3 (vezi şi reprezentarea din
figura 41). Efectul maxim apare când ″frâna″ financiară este
minimă, iar efectul minim când ″frâna″ financiară este maximă.

276
Condiţiile ″frânei″ financiare nule sau totale au fost prezentate în
capitolul 12.1.4.1.

12.1.4.3 Caracterizarea relansării prin politici


monetare

Relansarea prin politici monetare presupune creşterea


ofertei de bani sau diminuarea cererii de bani. Modelul IS-LM
evidenţiază caracterul activ pe care moneda îl are în raport cu
economia reală şi reprezintă un element teoretic şi practic cu
caracter de noutate faţă de poziţia şcolii clasice care punea ipoteza
neutralităţii monetare.
Politica monetară acţionează prin intermediul ratei
dobânzii. Creşterea masei monetare, în condiţiile unei cereri
constante de monedă, determină reducerea ratei dobânzii. Astfel
investiţiile sunt încurajate, iar creşterea lor duce la creşterea
venitului social. Intensitatea efectului acestei politici este
concretizată prin multiplicatorul monetar (vezi 14.1):
∆Y
∆M 0
(
= b l 2 (1 − c − a + b∗ l1 l 2 ) ) (18)

Faţă de ceilalţi multiplicatori, se constată o similitudine


privind influenţa pe care o exercită parametrii legaţi de venit (c,
277
a,
şi b), ca şi o diferenţiere privindu-l pe cel legat de rata dobânzii
(l2), care intervine şi prin numărătorul şi prin numitorul
multiplicatorului, nu numai prin numitor.
Comparativ cu politica bugetară, care are efecte de acelaşi
sens, simultan pentru venit şi rata dobânzii, politica monetară are
efecte de sens contrar pentru cei doi indicatori (vezi capitolul
12.1.3). De aceea, pentru situaţia în care se doreşte ″mişcarea″ fie
numai a venitului, fie numai a ratei dobânzii, se recomandă
utilizarea simultană a celor două politici, care îşi pot anula
reciproc efectele în ce priveşte indicatorul a cărui constanţă se
doreşte, amplificând ″mişcarea″ celuilalt.
Efectele politicii monetare (de relansare sau de frână) au
fost prezentate sintetic şi în capitolul 12.1.3 (vezi şi reprezentarea
din figura 41). Efectul maxim apare când ″frâna″ financiară este
minimă, iar efectul minim când ″frâna″ financiară este maximă.
Condiţiile ″frânei″ financiare nule sau totale au fost prezentate în
capitolul 12.1.4.1.

12.1.4.4 Caracterizarea efectelor mixului de politici

Mixul de politici presupune utilizarea simultană a politicii


bugetare şi monetare. Cele două tipuri de politici sunt parţial
convergente, parţial compensatorii. Astfel:
278
− relansarea bugetară are ca efect atât creşterea venitului, cât şi a
ratei dobânzii;
− relansarea monetară are ca efect atât creşterea venitului, cât şi
reducerea ratei dobânzii;
− frâna bugetară are ca efect atât reducerea venitului, cât şi a
ratei dobânzii;
− frâna monetară are ca efect reducerea venitului, cât şi creşterea
ratei dobânzii.
Convergenţa celor două politici faţă de venit poate fi
utilizată prin cuplarea lor în vederea obţinerii fie a unei relansări
puternice a acestuia, fie a unei frânări puternice a lui.
Divergenţa lor faţă de rata dobânzii poate fi utilizată prin
cuplarea lor în vederea obţinerii fie a unei creşteri puternice a
acesteia, fie a unei frânări puternice a ei.
Pentru situaţia în care se doreşte ″mişcarea″ numai a
venitului, se pot utiliza simultan politici de relansare, respectiv de
″frână″, deoarece cele două politici îşi anulează efectele în ceea ce
priveşte rata dobânzii şi le amplifică pe cele privind venitul.
Combinaţia este tentantă deoarece nu induce efecte inflaţioniste
prin rata dobânzii.

279
Pentru situaţia în care se doreşte ″mişcarea″ numai a ratei
dobânzii, se pot utiliza simultan o politică de relansare şi una de
frână, deoarece, în acest caz, cele două politici îşi anulează
efectele în ceea ce priveşte venitul şi le amplifică pe cele privind
rata dobânzii.

12.2 Modelul IS - LM în economia deschisă

Modelul include, pe lângă cele două pieţe presupuse de


economia închisă (piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa monetară),
şi componenta externă a pieţei, vizând schimburile de
bunuri/servicii şi fluxurile de capital. În acest sens, apare în mod
explicit balanţa de plăţi. În acest model se uzează de ipoteza lui J.
Lecaillon privind abordarea ″restului lumii″ în mod global, ca şi
când ar fi o altă ″economie naţională″, cu care cea pe care o
studiem deţine legături comerciale (vezi capitolul 11.2.3).
Economia mondială apare astfel formată din două ″economii″:
economia naţională a ţării pentru care se face studiul şi ″economia
naţională a restului lumii″.

12.2.1 Balanţa de plăţi

Balanţa de plăţi B se compune din:


280
− balanţa de plăţi curente sau balanţa comercială, Bc, în care se
includ tranzacţiile curente de bunuri şi servicii cu exteriorul:
exportul (X) şi importul (M); dacă exportul depăşeşte importul,
rezultă că balanţa curentă de plăţi este activă (excedentară):
X > M ⇒ Bc > 0, (19.1)
iar în caz contrar este pasivă (deficitară):
X < M ⇒ Bc < 0. (19.2)
− balanţa de capital Bk, în care se includ mişcările de capitaluri
nemonetare: afluxul de capital (AK), reprezentând intrările de
capital în ţară şi refluxul de capital (RK), reprezentând ieşirile
de capital din ţară; dacă afluxul de capital este mai mare decât
refluxul, rezultă că balanţa de capital este activă (excedentară):
AK > RK ⇒ Bk > 0, (20.1)
iar, în caz contrar, este pasivă (deficitară):
AK < RK ⇒ Bk < 0. (20.2)
Soldurile celor două balanţe pot fi de acelaşi semn sau de
semn contrar, iar suma lor determină soldul balanţei de plăţi:
B = Bc + Bk (21)
Soldul balanţei de plăţi corespunde variaţiei rezervelor de
schimb, R, ale sistemului monetar naţional:
− excedentul balanţei determină creşterea rezervelor valutare
naţionale; 281
− deficitul balanţei determină diminuarea rezervelor valutare
naţionale.
12.2.1.1 Ecuaţia balanţei comerciale

Construirea ecuaţiei balanţei comerciale necesită definirea


funcţiilor de export (X) şi de import (M) ale economiei de referinţă/
cea pe care o studiem.
Funcţia de export este definită ca o funcţie de doi factori:
− produsul final al ″restului lumii″ sau al ″exteriorului″, Ye, care
determină direct proporţional exportul ţării în cauză, legătură
motivată prin faptul că o bună conjunctură mondială activează
tendinţa agenţilor naţionali de a exporta datorită debuşeelor
favorabile: cerere mai mare de produse, capacitate de plată
sporită a agenţilor externi etc;
− cursul real de schimb al devizelor în monedă naţională, csr,
care determină, de asemenea, direct proporţional exportul ţării
în cauză, legătură motivată prin faptul că mărimea acestui curs
aduce prin export mai multe devize la o unitate de monedă
naţională.
Astfel, funcţia de export este:
X = X (Ye, crs), X′Ye>0 şi X′csr>0 (22.1)
282
Cursul real de schimb este un indicator nu numai al
raportului monetar ″intereconomic″, dar şi o măsură a
competitivităţii produselor naţionale în raport cu cele străine. Un
curs real de schimb în creştere face ca, pentru o unitate monetară
naţională de produse exportate, să se încaseze mai multe devize,
creând posibilitatea consolidării rezervelor valutare naţionale.
Cursul real de schimb se calculează după relaţia:
pe
csr = cs∗ , (22.2)
pi
unde: cs - cursul de schimb curent exprimat ca număr de unităţi
monetare străine cu care se cumpără o unitate monetară naţională;
pe - nivelul preţurilor externe;
pi - nivelul preţurilor interne.
Funcţia de import este definită, de asemenea, ca o funcţie
de doi factori:
− produsul final intern, Y, care determină invers proporţional
nivelul importului ţării studiate, deoarece diminuarea sa
creează un gol în acoperirea cererii pe piaţa internă, pe care
agenţii economici naţionali vor încerca să-l acopere prin
achiziţia de produse din ″restul lumii″;

283
− cursul real de schimb al devizelor în moneda naţională, care
determină, de asemenea, invers proporţional importul,
deoarece el exprimă competitivitatea produselor naţionale,
care, cu cât este mai ridicată, cu atât va genera o nevoie mai
mică de a fi făcute achiziţii de produse străine, implicit - un
import mai mic.
Astfel, funcţia de import este:
M = M (Y, csr), M′Y<0 şi M′csr<0 (22.3)
În aceste condiţii, ecuaţia balanţei de plăţi curente este:
Bc = X(Ye,csr) - M(Y,csr) = Bc(Y,Ye,csr) (22.4)
ceea ce revine la faptul că este determinată de trei factori de care
este legată printr-un raport direct proporţional:
− produsul final intern, Bc′Y>0,
− produsul final al ″restului lumii″, Bc′Ye>0,
− cursul real de schimb, Bc′csr>0.

12.2.1.2 Ecuaţia balanţei de capital

Posesorii de lichidităţi au tendinţa de a le valorifica prin


plasamente pe piaţa de capital. Acestea pot fi plasamente pe piaţa
naţională şi plasamente în străinătate. Alegerea pieţei de plasare
284
constituie pentru astfel de agenţi economici de tip UCE şi UCS
(vezi capitolul 3.6) o problemă de arbitraj privind plasamentele, al
cărei criteriu de alegere îl reprezintă câştigurile pe care le conferă
fiecare din aceste plasamente. Agenţii economici în cauză definesc
respectivul câştig prin suma a două componente: rata dobânzii şi
sporul de valoare al capitalului pe durata deţinerii plasamentului în
cauză.
Plasamentul în monedă naţională are drept măsură şi
totodată limită minimă de acceptare rata dobânzii pe piaţa monetară
naţională, în monedă naţională, fie r.
Pentru plasamentul în monedă străină se defineşte un câştig
ce cuprinde:
− rata dobânzii pe piaţa monetară pentru moneda străină în care
se va face plasamentul, fie re;
− modificarea valorii capitalului determinată de variaţia
anticipată a cursului de schimb al devizelor în cauză, fie ∆cs.
Diferenţa de rentabilitate între cele două plasamente este:
drp = r - re - ∆cs, (23.1)
şi ea determină modificarea afluxurilor şi refluxurilor de capital,
adică soldul balanţei de capital a cărui expresie este:
Bk = Bk (r - re -∆cs). (23.2)
285
Factorul de influenţă al soldului balanţei de capital are o
structură ce generează variaţii ale acestui sold pe seama variaţiei
chiar numai a uneia din componentele lui.
Dacă se anticipează un curs de schimb constant între
moneda naţională şi cea pentru care s-ar opta plasamentul, adică
∆cs = 0, atunci soldul balanţei de capital depinde de raportul de
ordine dintre cele două rate de dobândă:
− dacă r > re, atunci soldul se ameliorează, deoarece moneda
naţională rămâne în ţară, ″hrănind″ cererea de investiţii; în plus,
sunt atrase capitaluri străine, adică se măreşte afluxul de capital
către ″intern″;
− dacă r < re, atunci soldul se deteriorează datorită unui
comportament de factură opusă, provenind însă dintr-o aceeaşi
natură: raţionalitatea comportamentului economic, adică
alegerea acelui plasament ce aduce valorificarea cea mai bună a
disponibilităţilor de resurse (în speţă de lichidităţi) a agentului
în cauză.
Dacă se anticipează egalitatea ratelor de dobândă pe pieţele
monetare, adică r = re, atunci soldul balanţei de capital depinde de
variaţia anticipată a cursului de schimb:
− dacă se anticipează o creştere a cursului de schimb al monedei
naţionale, adică reducerea cursului de schimb al monedei
286
străine în raport cu cea naţională, ceea ce înseamnă ∆cs > 0,
atunci soldul se ameliorează;
− dacă se anticipează o diminuare a cursului de schimb al
monedei naţionale, adică o creştere a cursului de schimb al
monedei străine, ceea ce revine la ∆cs < 0, atunci soldul se
deteriorează.
Legătura între soldul balanţei de capital şi diferenţa de
rentabilitate între plasamente, pe de o parte, şi între acest sold şi
factorii compoziţi ai respectivei diferenţe, pe de altă parte, este de
tipul:
Bk′drp > 0, Bk′r > 0, Bk′re < 0, Bk′∆cs < 0.

12.2.1.3 Impactul deprecierii monedei naţionale

În unele conjuncturi economico–financiare nefavorabile


(deficite externe importante şi/sau prelungite, presiunilor pe pieţele
valutare, competitivităţii scăzute a produselor naţionale, decalajului
nefavorabil al ratelor de dobândă pe piaţa monetară ş. a. m. d.)
balanţa de plăţi a unei ţări sau moneda ei naţională pot fi afectate,
iar soluţia imediată a redresării monetare este deprecierea monedei
naţionale. Soluţia are un caracter de quasigeneralitate, dar efectele
ei sunt numai temporare, punctuale („însănătoşirea” schimburilor
287
comerciale externe). Reuşita ei de durată presupune limitarea
cererii interne pentru produsele alogene şi controlul eventualelor
puseuri inflaţioniste, adică o politică complementară de stabilitate
în economia reală, reformări de fond, cum sunt cele generate de
progresul tehnic, restructurarea economică etc. Este de altfel cazul
monedei româneşti care, pe parcursul anilor ′90, a suportat
deprecieri repetate, consecinţă a producerii multora din
împrejurările nefavorabile amintite mai sus. Experienţa mondială
pune în lumină câteva tipuri de apel la deprecierea monetară:
− sistemul de conversie fixă, în care Banca Centrală/Naţională
stabileşte cursurile de schimb fixe pe intervale, susţinând
menţinerea lor; cazul tipic este al SUA în anii ′60 sau al Franţei
în prima jumătate a anilor ′80;
− sistemul deprecierii continue, în care cursul este lăsat să se
stabilească în mod liber pe piaţă, fără intervenţii de susţinere;
cazul Angliei şi Italiei, care, procedând astfel în anul 1992, au
renunţat la condiţiile şi reglementările statuate în sistemul
monetar european, pe care l-au şi părăsit (Italia doar temporar,
după care a revenit); de asemenea, cazul României după anul
1994, când s-a liberalizat, în limite relativ largi, schimbul
monedei naţionale pe devize;
288
− sistemul cursurilor de schimb flotante, practicat de SUA în anii
1994-1995; o variantă a acestui sistem este acceptată în
sistemul monetar european prin flotabilitatea între limite date,
cu obligaţia statului (Băncii Centrale/Naţionale) de a interveni
în caz de ″defecţiuni″.
Deprecierea monedei naţionale poate contribui la
ameliorarea eficienţei schimburilor comerciale şi, implicit, a
soldului balanţei de plăţi. Deprecierea măreşte preţul de import în
monedă naţională şi micşorează preţul de export în monedă străină,
contribuind la creşterea competitivităţii comerciale a produselor
naţionale. Acest procedeu generează două efecte asupra balanţei
comerciale şi, implicit, asupra celei de plăţi:
(i) creşterea preţului relativ al importurilor în raport cu exporturile
implică un efect de preţ negativ; este vorba de un efect de
vânzare-încasare şi cumpărare-plată, care înrăutăţeşte soldul (în
expresie bănească) al balanţelor externe de plăţi şi încasări,
dacă volumul fizic al schimburilor se păstrează constant; în
acest caz este evident că plăţile presupuse de import cresc mai
repede decât încasările din export, astfel că soldul balanţei
comerciale de plăţi se degradează; efectul ar fi favorabil numai
în cazul în care importurile s-ar diminua fizic, adică dacă
elasticitatea lor în raport cu preţul ar fi mare;
289
(ii) creşterea preţului relativ al importurilor în raport cu preţurile
produselor naţionale şi reducerea preţului relativ al exporturilor
în raport cu preţurile produselor străine implică un efect de
volum pozitiv; este vorba de un efect de substituire a
produselor, care înseamnă:
• pe de o parte, diminuarea pe piaţa internă a cererii de
produse de import în favoarea celor naţionale datorită
evoluţiei nefavorabile a preţurilor pentru primele,
• pe de altă parte, creşterea pe piaţa externă a cererii de
produse de import (adică de produse fabricate de economia
ce a practicat deprecierea monetară) în favoarea celor de
altă provenienţă, datorită evoluţiei nefavorabile a preţurilor
pentru aceasta din urmă;
• elasticitatea exportului şi importului în raport cu preţul stă,
şi în acest caz, la baza mecanismului descris mai sus.
Sensul modificării balanţei (comerciale sau de plăţi),
rezultat prin însumarea ″efectului de preţ″ cu ″efectul de volum″
este dat de raportul de ordine între valorile absolute, ale celor două
efecte:
− soldul balanţei se îmbunătăţeşte dacă, în valoare absolută,
″efectul de volum″ este mai mare decât ″efectul de preţ″;
− soldul balanţei se înrăutăţeşte în situaţia inversă.
290
Evoluţia soldului balanţei sub impactul celor două efecte
marchează două momente:
− la momentul UNU apare o deteriorare ca rezultat al ″efectului
de preţ″ care se instalează mai repede decât ″efectul de volum″,
adică are un caracter imediat;
− la momentul DOI apare o ameliorare, ca rezultat al ″efectului
de volum″, care are o derulare progresivă.
Grafic ″vorbind″, este o evoluţie de tipul curbei U.
Sensul evoluţiei este determinat de elasticitatea-preţ a
exporturilor şi importurilor: cu cât acestea sunt mai elastice, cu atât
efectul favorabil se instalează mai repede; cu cât acestea sunt mai
inelastice, cu atât efectul nefavorabil durează mai mult.
Presupunând un echilibru iniţial caracterizat printr-o ofertă perfect
elastică, condiţia limită pentru ca balanţa comercială să se
redreseze este ca suma celor două elasticităţi să fie supraunitară:
∆X X ∆M M
E X + E M > 1, cu E X = şi E M = ,
∆PX PX ∆PM PM

unde:
EX, EM = elasticitatea-preţ a exportului, respectiv a importului;
∆ = operator de variaţie;
PX, PM = nivelul preţurilor de export, respectiv de import
291
12.2.2 Modelul IS-LM-ExIm

Modelul IS-LM-ExIm este un model al unei economii


″deschise″, adică întreţinând relaţii comerciale cu restul ″lumii″.
″Deschiderea″ este introdusă prin curba export-import (ExIm).

12.2.2.1 Curba export-import

Curba export-import este reprezentarea mulţimii de


combinaţii/perechi/dublete de forma (venit, rata dobânzii), cu
proprietatea că permit echilibrarea balanţei de plăţi:
Ex Im = {(Y, t ) / X − M + Bk = 0, X = X(Ye, csr ),

M = M (Y, csr ), Bk = Bk( r - re - ∆cs)} .


Formalizarea definiţiei curbei ExIm este relevantă, dar
incompletă deoarece nu se referă explicit la ceilalţi indicatori ai
modelului (venit, consum, investiţii etc) care vor fi introduşi
similar modelului economiei închise.
Pentru a fi operaţional, modelul presupune explicitarea
formelor generale ale indicatorilor ″deschiderii″ (vezi (22.1) şi
(22.3)):
Funcţia de export se introduce în forma liniară:
X = x∗ Ye + z∗ csr , (24.1)
292
unde x = coeficientul marginal al exportului în raport cu produsul
final al ″restului lumii″;
z = coeficientul marginal al exportului în raport cu cursul real
de schimb.
Funcţia de import se introduce în forma liniară:
M = m∗ Y − n∗ csr , (24.2)
unde m = coeficientul marginal al importului în raport cu produsul
final naţional;
n = coeficientul marginal al importului în raport cu cursul real
de schimb.
Balanţa de capital se introduce în forma liniară:
Bk = f ∗ ( r − re − ∆cs) , (24.3)
unde f = coeficientul balanţei de capital.
Balanţa de plăţi se introduce conform (21):
B = X − M + Bk , (24.4.1)
pentru care se presupune menţinerea în echilibru, adică:
B = 0. (24.4.2)
Soluţia de echilibru se obţine prin substituirea relaţiilor
(24.1), (24.2) şi (24.3) în (24.4.1), ţinând seama de condiţia de
echilibru (24.4.2) şi se explicitează în variabila reprezentând rata

293
dobânzii pentru plasamentele în monedă naţională; se obţine:
m x∗ Ye + ( z + n )∗ csr − f ∗ re − f ∗ ∆cs
r= ∗Y − (25)
f f
Panta curbei ExIm este m/f > 0. Motivaţia valorii pozitive
a acestei pante este dată de mecanismul menţinerii echilibrului
balanţei de plăţi, asupra căreia cei doi factori - venitul şi rata
dobânzii la plasamentele în monedă naţională - au influenţe
contrarii. Astfel, creşterea venitului depreciază soldul balanţei de
plăţi (prin intermediul celei comerciale); pentru a o readuce pe
aceasta la echilibru, trebuie mărită rata dobânzii la plasamentele în
monedă naţională, rată care o influenţează printr-o legătură de tip
direct. Cei doi factori apar în acest mecanism cu variaţii de tip
creştere, ceea ce înseamnă că legătura dintre ei este directă. În
structura pantei intră atât coeficientul marginal al importului în
raport cu produsul final naţional (m) - despre care am afirmat că
este negativ (vezi (22.3)) - cât şi coeficientul balanţei de capital (f),
căruia nu i-am precizat semnul (vezi (24.3)); rezultă, din condiţia
de nenegativitate a pantei, că f < 0.
Panta curbei ExIm depinde de sensitivitatea mişcărilor de
capital (f). Valorile extreme ale pantei sunt date de valorile extreme

294
ale elasticităţii capitalului în raport cu rata dobânzii:
− în cazul unui capital perfect elastic în raport cu rata dobânzii
la plasamentele în moneda naţională (f→∞) înseamnă că
există o finanţare externă abundentă, care permite stabilizarea
ratei dobânzii: curba ExIm este orizontală;
− în cazul unui capital perfect inelastic în raport cu rata
dobânzii la plasamentele în moneda naţională (f=0) înseamnă
că finanţarea externă este inexistentă; curba ExIm este
verticală.
Curba ExIm împarte planul de coordonate (Y,r) în două
zone:
− la dreapta curbei o zonă de deficit extern în care, pentru o rată
dată a dobânzii, venitul este prea ridicat pentru a permite
soldului balanţei comerciale să compenseze soldul balanţei de
capital;
− la stânga curbei o zonă de excedent în care, pentru o rată dată
a dobânzii, venitul este suficient de scăzut, ceea ce face ca
soldul balanţei comerciale să poată compensa soldul balanţei
capitalurilor.
Curba în sine este o ″zonă″ de demarcaţie al cărei fiecare
punct semnifică echilibrul balanţei de plăţi.
295
Poziţionarea curbei ExIm în planul (Y,r) este determinată
de factori externi, precum: rata dobânzii, cursul de schimb,
predicţiile asupra acestuia din urmă, conjunctura externă ş.a.m.d.
Deplasarea curbei spre stânga, respectiv spre dreapta este
determinată de înăsprirea, respectiv relaxarea restricţiilor externe:
(i) scăderea produsului final al ″restului lumii″ (Ye) determină
reducerea exporturilor, ceea ce face ca deplasarea curbei să se
facă spre stânga, după cum creşterea respectivului produs
duce la deplasarea curbei spre dreapta;
(ii) revalorizarea monedei naţionale, adică scăderea cursului real
de schimb (csr), duce la înrăutăţirea condiţiilor în care se
derulează comerţul exterior, diminuând soldul balanţei
comerciale şi, implicit, al celei de plăţi, ceea ce face ca
deplasarea curbei să se facă spre stânga, după cum
devalorizarea monedei naţionale duce la deplasarea curbei
spre dreapta;
(iii) creşterea ratei dobânzii la plasamentele în monede străine
(re) determină un reflux de capitaluri, adică o înrăutăţire a
balanţei de plăţi, ceea ce face ca deplasarea curbei să se facă
spre stânga, după cum reducerea respectivei rate duce la
deplasarea curbei spre dreapta;

296
(iv) speculaţiile ″a la baisse″ asupra monedei naţionale, adică o
variaţie pozitivă a cursului de schimb anticipat al unei
monede străine (∆cs>0) înrăutăţeşte balanţa de capital şi,
implicit, pe cea de plăţi, ceea ce face ca deplasarea curbei să
se facă spre stânga, după cum speculaţiile ″a la hausse″ duc la
deplasarea curbei spre dreapta.

12.2.2.2 Curba investiţii-economii

Modulul IS al modelului economiei ″deschise″ include


patru funcţii de comportament (consum, investiţii, import şi
export) şi o ecuaţie de balanţă (utilizarea produsului final).

Funcţia de consum se introduce similar modelului


economiei închise (vezi capitolul 12.1.1. relaţia (1)):
C = c∗ (Y − Tn ) + C 0 (26.1)
Funcţia de investiţii se introduce similar modelului
economiei închise (vezi capitolul 12.1.1. relaţia (2)):
I = a∗ Y − b∗ r + I 0 (26.2)
Funcţia de import este cea precizată prin relaţia (24.2).
Funcţia de export este cea precizată prin relaţia (24.1).
297
Ecuaţia de balanţă a produsului final este introdusă similar
modelului redus al lui Keynes pentru economia deschisă (vezi
capitolul 11.2.1.1., relaţiile (6.1) şi (6.2)):
Y = C+I+G+X−M (26.3)
În plus, pentru cheltuielile guvernamentale (G) şi
impozitele nete (Tn) se asumă:
G = G0 şi Tn = T0 (26.4)
Soluţia de echilibru se determină prin suplinirea relaţiilor
(26.1), (26.2), (26.4), (24.1) şi (24.2) în ecuaţia de balanţă (26.3)
şi explicitarea în raport cu rata dobânzii la plasamentele în
moneda naţională. Se obţine expresia curbei IS, şi anume:
1− c − a + m C + I + G0 − c∗ T0 + x∗ Ye + ( z + n)∗ csr
r=− ∗Y + 0 0 (27)
b b
Panta curbei IS este negativă, dar, în valoare absolută, este
mai mică decât în cazul economiei închise:
1− c − a + m 1− c − a
<
b b
datorită coeficientului marginal al importurilor în raport cu
venitul (m<0). De aceea, impactul venitului asupra ratei dobânzii
este negativ, dar diminuat faţă de cazul economiei închise, lucru
explicabil prin contribuţia adusă de relaţiile comerciale cu
exteriorul. Acest mecanism de atenuare a efectului modificării
298
venitului din cauza efectului contrar al relaţiilor comerciale cu
exteriorul este denumit fuga în importuri.
Poziţionarea curbei IS este determinată de exporturi,
importuri, produsul final al restului lumii, cursul monedei
naţionale şi, implicit, al celor străine. Deplasarea curbei spre
stânga, respectiv dreapta, este determinată de sensul modificării
acestor factori:
(i) dacă exporturile cresc, atunci produsul naţional creşte, iar
dacă rata dobânzii nu se modifică, rezultă o deplasare spre
dreapta a curbei, după cum diminuarea exporturilor
deplasează curba spre stânga;
(ii) dacă importurile scad, atunci produsul naţional creşte şi,
păstrând constanţa ratei dobânzii, curba se deplasează spre
dreapta, după cum creşterea importurilor deplasează curba
spre stânga;
(iii) dacă produsul final al ″restului lumii″ creşte, atunci
exporturile cresc şi, conform (i), deplasarea curbei se face
spre dreapta, după cum, dacă respectivul produs scade, curba
se deplasează spre stânga;
(iv) dacă moneda naţională se devalorizează, atunci se produce
creşterea cursului real de schimb care micşorează importurile
şi, conform (ii), curba se deplasează spre dreapta, după cum
299
revalorizarea monedei naţionale determină o deplasare a
curbei spre stânga.

12.2.2.3 Curba cerere-ofertă de bani

Modelul LM al economiei ″deschise″ include o funcţie de


comportament (cerere de bani), o ecuaţie de compoziţie (oferta de
bani) şi o ecuaţie de balanţă (echilibrul pe piaţa monetară).
Funcţia cererii de bani se introduce similar modelului
economiei închise (vezi capitolul 12.1.2., relaţia (11)):
Md = l1 ∗ Y − l 2 ∗ r + L0 , (28.1)
unde Md este cererea de bani, restul notaţiilor păstrându-se.
Ecuaţia de compoziţie a ofertei de bani păstrează caracterul
exogen al acesteia, dar îi adaugă componenta rezultată din
relaţiile economice cu exteriorul (comerţul extern şi participarea
la piaţa capitalurilor), şi anume rezervele valutare naţionale
notate cu R; rezultă:
Ms = M0 + R, (28.2)
unde Ms este oferta de bani.

Ecuaţia de echilibru pe piaţa monetară este:


Md = Ms . (28.3)
300
Substituind relaţiile (28.1) - (28.2) în (28.3), se obţine
ecuaţia curbei LM:
l1 M + R − L0
r= ∗Y − 0 . (29)
l2 l2
Panta curbei este similară celei din modelul economiei
închise (vezi capitolul 12.1.2., relaţia (13)). În cazul în care
volumul schimburilor comerciale este fix, poziţia curbei, ca şi
modificarea poziţiei sale depinde de variaţia rezervelor valutare
naţionale:
(i) dacă rezervele cresc, curba se deplasează spre dreapta;
(ii) dacă rezervele scad, curba se deplasează spre stânga.

12.2.3 Echilibrul simultan şi variaţia sa

Modelul economiei deschise IS-LM-ExIm pune în


conexiune trei pieţe:
− piaţa internă, a bunurilor şi serviciilor,
− piaţa monetară,
− piaţa externă, înglobând schimburile comerciale externe şi
piaţa de capital.

301
Echilibrul concomitent pe cele trei pieţe este dat de punctul
de intersecţie a celor trei curbe, caracterizat prin nivelul de
echilibru al venitului şi ratei dobânzii. O însemnătate aparte
pentru aceste nivele de echilibru o are raportul de ordine între
pantele curbelor LM şi ExIm, determinat de sensitivitatea ratei
dobânzii în raport cu cererea de bani (l2) şi în raport cu fluxul de
capitaluri (f).
Starea schimburilor externe determină, la rândul ei, sensul
de deplasare a punctului de echilibru.
Pentru situaţia în care volumul schimburilor este fix,
ajustarea punctului de echilibru se poate efectua prin variaţia
rezervelor valutare naţionale. Dacă schimburile externe se
soldează cu un excedent, aceasta înseamnă creşterea rezervelor
valutare, care implică o creştere a ofertei de bani, adică o
deplasare a curbei LM spre dreapta, ceea ce înseamnă creşterea
veniturilor. Dacă schimburile externe se soldează cu un deficit,
atunci se ajunge la reducerea venitului.
Pentru situaţia în care volumul schimburilor externe este
variabil, ajustarea punctului de echilibru se poate efectua prin
variaţia cursului de schimb. Dacă schimburile externe se soldează
cu un excedent, aceasta înseamnă creşterea cursului de schimb,
care deplasează curbele IS şi ExIm spre stânga ″evitând″
302
creşterea venitului. Dacă schimburile externe se soldează cu un
deficit, atunci se poate evita reducerea venitului.
Variaţia punctului de echilibru se poate obţine prin politici
monetare sau prin politici bugetare.

12.2.3.1 Politici monetare de echilibru

Politicile monetare de susţinere a creşterii economice


presupun acţionarea prin oferta de bani (fig. 44).
Situaţia iniţială este reprezentată prin curbe cu indice 0,
care determină ca echilibru iniţial punctul A, ale cărui coordonate
sunt (Y0,r0). Trecerea într-un alt punct de echilibru este
reprezentată prin modificări ale curbelor iniţiale, marcate cu
indicele 1, şi se poate realiza în cazul în care schimburile
comerciale sunt fixe sau variabile.
În cazul volumului fix al schimburilor comerciale
(ExIm = fix), eficienţa rezultată este redusă deoarece rezervele
valutare scad. Punctul de echilibru se deplasează din A spre C,
apoi revine.
Politica monetară este ineficientă, în sensul creşterii
economice, datorită variaţiilor intervenite în expresia bănească a

303
schimburilor cu exteriorul, variaţii care compensează stimulii
interni.
Politica de susţinere monetară înseamnă creşterea ofertei de
bani, adică deplasarea spre dreapta a curbei LM (fig. 44). Oferta
sporită de bani diminuează rata dobânzii care generează două
efecte:
− fuga capitalurilor în exterior, spre pieţe unde remunerarea
este mai mare;
− creşterea investiţiilor şi a venitului naţional.
Primul efect înseamnă un reflux de capitaluri, al doilea o
deteriorare a balanţei comerciale, adică, prin cumul, deteriorarea
balanţei de plăţi. Noul echilibru este reprezentat prin punctul C,
intersecţia curbelor IS1 şi LM1 pe curba ExIm. Noul echilibru ar
fi posibil dacă volumul schimburilor externe nu ar fi fix. În
această situaţie una din consecinţele acestui nou echilibru ar fi
diminuarea rezervelor valutare naţionale, ca rezultat al deficitului
comercial. De aceea noul echilibru nu este fezabil. Deficitul
comercial duce la diminuarea masei monetare (adică deplasarea
spre stânga a curbei LM), ceea ce are ca efect diminuarea
venitului până la nivelul echilibrului iniţial.
Austeritatea monetară produce deplasări opuse, încheiate
însă cu revenirea la punctul iniţial de echilibru: diminuarea
304
ofertei de bani (cu deplasarea lui LM spre stânga), creşterea ratei
dobânzii şi reducerea venitului, ameliorarea balanţei de plăţi.
În cazul volumului variabil al schimburilor comerciale
(ExIm = variabil), eficienţa rezultată este maximă, determinată
fiind de deprecierea cursului de schimb. Astfel, curba ExIm0 se
deplasează în poziţia ExIm1, iar curba IS0 în poziţia IS1.
Echilibrul trece din A în C şi apoi în B, de coordonate (Y1,r1),
reflectând creşterea venitului: Y1>Y0.
r IS0 IS1 LM0 LM1

A ExIm0
r0 ExIm1
r1
B
C

Y0 Y1 Y
Fig. 44 Politici monetare de susţinere a echilibrului
Politica monetară este eficientă, în sensul creşterii
economice, datorită flexibilităţii schimburilor externe.
Politica de susţinere monetară înseamnă creşterea ofertei de
bani (deplasarea curbei LM spre dreapta, fig. 44). Potrivit
mecanismului descris mai sus, se produce un deficit al balanţei de
305
plăţi care generează deprecierea monetară. Ca rezultat,
exporturile tind să crească, iar importurile să scadă, cu condiţia
ca elasticităţile - preţ aferente să fie adecvate. Aceasta măreşte
cererea de produse naţionale (deplasarea curbei IS spre dreapta)
şi ameliorează condiţiile de echilibru extern (adică deplasează
curba ExIm spre stânga). Noul punct de echilibru, B, este
caracterizat nu numai printr-un venit mai mare, dar şi printr-o
rata de dobândă mai mică şi printr-un sold extern favorabil.
Austeritatea monetară (deplasarea lui LM spre stânga)
favorizează o revalorizare monetară, care deteriorează soldul
comercial şi cererea de produse naţionale (deplasarea spre stânga
a curbelor ExIm şi IS), generând un echilibru caracterizat printr-o
producţie mai mică.
Motivaţia eficienţei politicii monetare în cazul volumului
variabil al schimburilor externe rezidă în:
− regăsirea surplusului de masă monetară în rezervele valutare,
ceea ce exclude fenomenul de compensare între
componentele structurale ale acesteia;
− evoluţia producţiei în acelaşi sens cu masa monetară, sub
influenţa variaţiei cursului de schimb (şi, implicit, a soldului
balanţei de plăţi), efect ce se produce cu certitudine dacă
elasticitatea - preţ a comerţului extern este suficient de

306
ridicată (exportul/importul sunt elastice la modificările de
preţ).

12.2.3.2 Politici bugetare de echilibru

Politicile bugetare de susţinere a creşterii economice


presupun acţionarea prin cheltuielile guvernamentale sau prin
impozite şi se pot realiza fie în cazul unor capitaluri puţin mobile
(fig. 45), fie în cazul unor capitaluri mobile (fig. 46), iar fiecare
din cazuri poate presupune fie constanţa, fie variabilitatea
schimburilor externe. Poziţia iniţială a curbelor este marcată cu
indicele 0, iar poziţiile ulterioare, cu indicii 1 şi 2.
Incidenţa politicii bugetare asupra venitului depinde de
gradul de mobilitate a capitalurilor (f). Susţinerea creşterii
economice prin politici bugetare înseamnă creşterea cheltuielilor
guvernamentale sau/şi reducerea fiscalităţii, ceea ce deplasează
spre dreapta curba IS.
Cazul capitalurilor puţin mobile este caracterizat prin
aceea că panta curbei ExIm este mai mare decât a curbei LM,
adică f este mic.
Dacă volumul schimburilor este fix (ExIm = fix), iar oferta
de bani variază (LM = variabil), eficienţa rezultată este redusă
din cauza reducerii rezervelor valutare. Echilibrul trece din A în
307
C şi se fixează în B (datorită trecerii curbei LM din LM0 în LM1),
rezultând o creştere relativ mică a venitului, dar şi a ratei
dobânzii.
r IS0 IS1 IS2 ExIm0 ExIm1

LM1

r1 B LM0
r2 D
r0 C
A

Y0 Y1 Y2 Y
Fig. 45 Politica bugetară de susţinere a echilibrului
în cazul capitalurilor puţin mobile

Susţinerea bugetară în acest caz implică o deteriorare relativ


puternică a soldului balanţei de plăţi. Ieşirile de devize aferente
reduc masa monetară (LM se deplasează spre stânga), ceea ce
contribuie la limitarea creşterii venitului sau chiar la diminuarea
sa. La limită, când f = 0 şi, implicit, curba ExIm este verticală,
politica bugetară este total ineficientă din cauza dimensiunii
pierderilor de devize, care reduc oferta de bani până la nivelul
iniţial al venitului, însoţită însă de majorarea ratei dobânzii.
308
Dacă volumul schimburilor este variabil (ExIm = variabil),
iar oferta de bani este fixă (LM = fix), eficienţa rezultată este
maximă, datorită deprecierii cursului de schimb. Echilibrul trece
din A în C şi se fixează în D (datorită trecerii curbei ExIm din
ExIm0 în ExIm1 şi a curbei IS din IS0 în IS1 şi apoi în IS2),
rezultând o creştere mai mare a venitului decât în cazul precedent
la o creştere mai mică a ratei dobânzii.
Susţinerea bugetară în acest caz (deplasarea spre dreapta a
curbei IS) determină mai întâi o creştere a venitului şi a ratei
dobânzii, care antrenează o depreciere monetară, ceea ce
ameliorează condiţiile soldului extern (deplasarea spre dreapta a
curbelor ExIm şi IS) şi contribuie la creşterea venitului.
Cazul capitalurilor mobile este caracterizat prin aceea că
panta curbei ExIm este mai mică decât a curbei LM, adică f este
mare.
Dacă volumul fluxurilor comerciale este fix (ExIm = fix),
iar oferta de bani este variabilă (LM = variabil), eficienţa
rezultată este maximă din cauza creşterii rezervelor valutare.
Echilibrul trece din A în B şi se fixează în C (datorită trecerii
curbei LM din LM0 în LM1), rezultând o creştere relativ mare a
venitului faţă de o creştere mai mică a ratei dobânzii (de

309
comparat cu punctul de echilibru D ce rezultă din variabilitatea
schimburilor valutare).

r IS0 IS2 IS1 LM0 LM1

B ExIm1

r2 D ExIm0
r1 C
r0
A

Y0 Y2 Y1 Y
Fig. 46 Politici bugetare de susţinere a echilibrului
în cazul capitalurilor mobile

Susţinerea bugetară în acest caz implică o ameliorare


externă relativ puternică datorită intrărilor de capital. Afluxul de
capital măreşte masa monetară (LM se deplasează spre dreapta),
ceea ce evită creşterea ratei dobânzii şi stimulează creşterea
puternică a venitului. La limită, când f → ∞, deci curba ExIm
este orizontală, politica bugetară este extrem de eficientă din
cauză că rata dobânzii nu creşte, astfel încât efectul asupra
venitului este maxim. Noul punct de echilibru se găseşte deplasat
310
spre dreapta, sub curba ExIm orizontală. Fenomenul atenuării
creşterii venitului datorită creşterii ratei dobânzii este numit
evicţiune financiară.
Dacă volumul fluxurilor comerciale este variabil (ExIm =
variabil), iar oferta de bani este fixă (LM = fix), eficienţa
rezultată este redusă. Echilibrul trece din A în B şi se fixează în
D (datorită trecerii curbei ExIm din ExIm0 în ExIm1, iar a curbei
IS din IS0 în IS1 şi apoi în IS2), rezultând o creştere mai mică a
venitului decât în cazul precedent la o creştere mai mare a ratei
dobânzii.
Susţinerea bugetară în acest caz antrenează o revalorizare
monetară, ceea ce deteriorează soldul extern (deplasarea spre
stânga a curbelor ExIm şi IS) şi contribuie la reducerea venitului.

12.2.3.3 Efectele politicilor economice în modelul


economiei deschise

Efectele politicilor economice care pot fi promovate în


contextul modelului economiei deschise IS-LM-ExIm sunt
diferenţiate după tipul politicii (monetară sau bugetară), după
sensul acesteia (susţinere/relansare sau austeritate/frână), după

311
dinamismul schimburilor externe (fixe sau variabile), ca şi după
mobilitatea capitalurilor (puţin mobile sau mobile).
Tabelul 13
Schimburile comerciale externe
Politici fixe variabile
Efectele politicii Eficacitatea Efectele politicii Eficacitatea
politicii politicii
1 2 3 4 5
I. MONETARE
1. Susţinere Timpul UNU: ineficientă − Ì r, Ê Y eficientă
− Ì r, ÊY − deficit extern
− deteriorare B − depreciere
−Ì R monetară
Timpul DOI: − Ê X, Ì M
− Ì Ms − Ê Y în continuare
− revenire la − ameliorare B
echilibrul iniţial

2. Austeritate Timpul UNU: ineficientă − Ê r, Ì Y clar


− Ê r, Ì Y − excedent extern ineficientă
− ameliorare B − revalorizare
−Ê R monetară
Timpul DOI: − Ì X, Ê M
− Ê Ms − ÌY în continuare
− revenire la − deteriorare B
echilibrul iniţial

II. BUGETARE
1. Susţinere
a. capitaluri Timpul UNU: clar eficientă
puţin mobile − Ì r, Ê Y ineficientă − Ì r, Ê Y
− deteriorare B − depreciere
−Ì R monetară
Timpul DOI: − Ê X, Ì M
− Ì Ms − Ê Y în continuare
− revenire Y la
nivelul iniţial cu r
majorat

b. capitaluri Timpul UNU: eficientă − Ì r, Ê Y relativ


mobile − Ì r, Ê Y − revalorizare ineficientă
− ameliorare B monetară
312
−Ê R − Ì X, Ê M
Timpul DOI: − Ì Y către nivelul
− Ê Ms iniţial cu r
− Ê Y, Ì r diminuat

2. Austeritate
a. capitaluri Timpul UNU: relativ − Ê r, ÌY puternic
puţin mobile − Ê r, ÌY ineficientă − revalorizare ineficientă
− ameliorare B monetară
−Ê R − Ì X, Ê M
Timpul DOI: − Ì Y în continuare
− Ê Ms
− Ê Y către nivelul
iniţial cu r
diminuat

b. capitaluri Timpul UNU:


mobile − Ê r, ÌY puternic − Ê r, ÌY clar
− deteriorare B ineficientă − depreciere ineficientă
−Ì R monetară
Timpul DOI: − Ê X, Ì M
− Ì Ms − Ê Y către nivelul
− Ì Y şi Ê r în iniţial cu r
continuare majorat

Sinteza caracteristicilor acestor politici şi a efectelor lor


este prezentată în tabelul 13.
În tabelul 13 au fost folosite simbolurile utilizate în model:
r = rata dobânzii pe piaţa internă; Y = produsul final naţional;
R = rezervele valutare naţionale; B = soldul balanţei de plăţi;
Ms = oferta de bani; X = export;
M = import,
precum şi un simbol de creştere (N) şi unul de reducere (P).

313
Eficacitatea politicilor a fost privită de pe o poziţie vizând
creşterea economică, în speţă a produsului final naţional, adică a
veniturilor agenţilor economici naţionali. Sensul acestei
eficacităţi se poate modifica dacă se schimbă poziţia. Astfel, în
cazul în care se urmăreşte o temporizare a creşterii economice în
condiţiile unor schimburi comerciale externe variabile, o politică
de tipul austeritate monetară este evident eficientă.
Diversitatea obiectivelor de politică economică şi
modificarea lor în timp solicită managementului strategic un mix
de politici, o combinare de mai multe politici şi, implicit,
utilizarea unor instrumente, metode, tehnici diferite pentru
atingerea acestora. În legătură cu ″arsenalul″ metodologic
utilizat, există puncte de vedere nuanţate. Economistul Jan
Tinbergen consideră că este recomandabil să fie utilizate atâtea
instrumente independente câte obiective urmărite există, iar Th.
Mundell nuanţează că fiecare instrument trebuie afectat
obiectivului pentru care el are eficienţa relativă cea mai ridicată.
Modelul IS-LM-ExIm creează managerilor strategici şi
consilierilor/specialiştilor pe probleme de macroechilibru şi
creştere economică posibilitatea de a alege între obiectivele
interne şi cele externe, astfel încât să se adapteze politicile
economice chiar unor obiective aparent neconcordante. Astfel,314
se
poate formula o politică macroeconomică în care obiectivele
interne să fie urmărite prin instrumente interne, în condiţiile în
care se păstrează o anumită autonomie a politicilor conjuncturale
faţă de exterior.
Caracteristicile diferitelor politici financiar-monetare
conturează o anumită regulă de afectare a lor: politicile bugetare
sunt mai indicate pentru obiective vizând echilibrul intern, iar
politicile monetare pentru cel extern, deoarece influenţează
balanţa de plăţi prin rata dobânzii.
Această regulă este nuanţată nu numai prin ″specializarea″
tipurilor de politici, dar şi prin faptul că sugerează posibilitatea
utilizării politicilor bugetare şi pentru obiective de echilibru
extern. Astfel, o susţinere bugetară, de exemplu, măreşte
produsul intern, dar afectează şi schimburile externe şi, implicit,
balanţa de plăţi. Dacă economia se confruntă atât cu dezechilibre
interne, cât şi cu cele externe, utilizarea exclusivă a politicii
bugetare generează dilema opţiunii între cele două obiective:
reechilibrarea externă sau internă? Dacă economia suferă de un
dezechilibru combinat, de deficit extern şi grad redus de ocupare
a forţei de muncă, susţinerea bugetară ameliorează gradul de
ocupare, dar agravează deficitul extern. În astfel de cazuri este
recomandat mixul de politici, combinând susţinerea bugetară cu
315
o
politică monetară care să amelioreze dezechilibrul extern. Între
efectele induse de astfel de politici pot fi incluse, chiar dacă în
forma efectelor adiacente, cele privind reechilibrarea pieţii
muncii.

12.2.4 Multiplicatorii creşterii în economia deschisă

O primă ipoteză ce poate fi formulată referitor la


schimburile economice externe este că acestea sunt fixe. Pentru a
determina mai lesne multiplicatorii de creştere ce decurg din
diferitele politici economice pe care le poate utiliza statul, se
formulează câteva ipoteze simplificatore:
− se consideră constanţi indicatorii legaţi de factorii externi
(venitul şi rata dobânzii pentru ″restul lumii″), cursul de
schimb şi predicţiile pentru unii indicatori macroeconomici
(impozitele nete şi cheltuielile guvernamentale);
− exporturile sunt considerate ca date exogen, ceea ce
înseamnă că în locul relaţiei (24.1) apare X = X0, unde X0
este valoarea dată exogen a exportului;

316
− funcţia de import se consideră fără componenta indusă de
cursul de schimb real, ceea ce înseamnă că în locul relaţiei
(24.2) apare: M = m∗ Y;

− funcţia balanţei de capital se consideră fără componente


induse de rata dobânzii pe piaţa monedelor străine şi de
variaţia cursului de schimb anticipat, ceea ce înseamnă că în
locul relaţiei (24.3) apare: Bk = f ∗ r.
Cu aceste ipoteze acceptate se rescrie modelul IS-LM-
ExIm, astfel:
(i) modulul IS:
C = c∗ ( Y − Tn ) + C 0 (30.1)

I = a∗ Y − b∗ r + I 0 (30.2)
M = m∗ Y (30.3)
Y = C+I+G+X−M (30.4)
G = G0 (30.5)
Tn = Tn 0 (30.6)
X = X0 (30.7)
(ii) modulul LM:
Md = l1 ∗ Y − l 2 ∗ r + L0 (31.1)
Ms = M 0 + R (31.2)
317
Ms = Md (31.3)
(iii) modulul ExIm:
Bc = X 0 − m∗ Y (32.1)
Bk = f ∗ r (32.2)
B = Bc + Bk (32.3)
În relaţia de echilibru a fiecărui modul se substituie
expresiile componentelor acestuia; se selectează apoi variabilele
fixe şi se aplică operatorul de variaţie ∆; se obţine:
− pentru modulul IS, unde fixe se consideră investiţiile autonome
(I0), consumul autonom (C0) şi exportul (X0), avem:
(1 − c − a + m )∆Y = ∆G 0 − c∗ ∆Tn 0 − b∗ ∆r (31.1)

− pentru modulul LM, unde fixă se consideră cererea autonomă


de masă monetară (L0), avem:
∆M 0 + ∆R = l1 ∗ ∆Y − l 2 ∗ ∆r (31.2)

− pentru modulul ExIm, unde fix este exportul (X0), avem:


∆B = − m∗ ∆Y + f ∗ ∆r (31.3)
Caracterul de invariabilitate a schimburilor externe este
presupus de egalitatea:
∆B = ∆R. (31.4)
Din combinarea celor patru relaţii (31.1-31.4) se obţine:
318
⎛ ( l + m)∗ b ⎞⎟ ∆Y = ∆G − c∗ ∆Tn + b ∆M , (32)
⎜⎜1 − c − a + m + 1
⎝ l 2 + f ⎟⎠ 0 0
l2 + f 0

ecuaţie care explică sporul de venit pe seama diferitelor tipuri de


politici economice: politica bugetară (a cheltuielilor bugetare),
politica fiscală, politica monetară:

( l1 + m ) ∗ b ⎤
−1
∆Y ⎡
= ⎢1 − c − a + m + ⎥ (32.1)
∆G 0 ⎢⎣ l 2 + f ⎥⎦

( l1 + m ) ∗ b ⎤
−1
∆Y ⎡
= − c∗ ⎢1 − c − a + m + ⎥ (32.2)
∆Tn 0 ⎢⎣ l 2 + f ⎥⎦

( l1 + m ) ∗ b ⎤
−1
∆Y b ⎡
= ∗ ⎢1 − c − a + m + ⎥ (32.3)
∆M 0 l 2 + f ⎢⎣ l 2 + f ⎥⎦

În structura fiecăruia dintre cei trei indicatori se regăsesc


factorii de influenţă din modelul economiei închise (1- c - a),
completaţi de ″frâna″ comerţului exterior (m) exprimată de
înclinaţia marginală spre import, dar şi de ″frâna″ financiară
generată de parametrii (l1, l2 şi b) ai funcţiilor de cerere/ofertă
monetară. ″Frâna″ financiară acţionează corelat cu cea a comerţului
exterior, în care, în afara parametrului m, este inclus şi parametrul f
(înclinaţia marginală a balanţei de capitaluri în raport cu rata
dobânzii).
319
Politicile bugetare (a cheltuielilor bugetare şi fiscale) sunt
puternic dependente de factorul f: cu cât acesta este mai mare, cu
atât ″frâna″ financiară este mai slabă, iar politicile mai eficiente.
Pentru capitaluri imobile (f = 0) cele două politici sunt cel mai
puţin eficiente, iar pentru capitaluri perfect mobile (f = ∞) sunt cele
mai eficiente.
Politica monetară depinde şi ea de factorul f, dar invers
decât precedentele: cu cât f este mai mare cu atât politica monetară
este mai puţin eficientă. În cazul mobilităţii perfecte a capitalurilor
(f = ∞), multiplicatorul monetar este nul: o relansare monetară
antrenează o ieşire masivă de capitaluri, care generează o
compensare ce limitează (sau împiedică chiar) creşterea venitului,
după cum austeritatea monetară antrenează intrări de capitaluri şi
diminuarea venitului.
O altă ipoteză privind schimburile economice externe este
că acestea sunt variabile. În cazul schimburilor perfect flexibile
ajustarea se efectuează prin variaţia cursului valutar cu obiectivul
de păstrare a stabilităţii rezervei valutare (R) şi de realizare a unei
balanţe de plăţi echilibrate (B = 0).
Modificările specifice care intervin în modelul IS-LM-
ExIm sunt:
320
(i) modulul IS: ecuaţia de echilibru preia soldul balanţei comerciale
(Bc) în locul diferenţei ce exprima exportul net,
astfel încât devine:
C = c ∗ (Y − Tn ) + C 0 (33.1)

I = a∗ Y − b∗ r + I 0 (33.2)
Y = C + I + G + Bc (33.3)
G = G0 (33.4)
Tn = Tn 0 (33.5)
(ii) modulul LM nu se modifică şi rămâne în forma (31.1)-(31.3).
(iii) modulul ExIm: include obiectivul de menţinere a echilibrului
balanţei de plăţi şi devine:
Bk = f ∗ r (34.1)
B = Bc + Bk = 0 (34.2)
În modulul IS se consideră fixe consumul autonom şi
investiţia autonomă, astfel încât din relaţia de echilibru, prin
substituirea indicatorilor definiţi prin celelalte ecuaţii şi aplicarea
operatorului de variaţie ∆, se obţine:
(1 − c − a)∆Y = ∆G 0 − c∗ ∆Tn 0 − b∗ ∆r + ∆Bc (35.1)
În modulul LM se consideră fixă cererea autonomă de masă
monetară, precum şi rezerva valutară, astfel încât din relaţia de

321
echilibru, prin substituirea celorlalţi indicatori definiţi prin restul
ecuaţiilor şi aplicarea operatorului de variaţie ∆, se obţine:
∆M 0 = l 1 ∗ ∆ Y − l 2 ∗ ∆ r . (35.2)
Din modulul ExIm se obţine:
Bc = − f ∗ r . (35.3)
Din combinarea celor trei ecuaţii rezultante (35.1)-(35.3) se
obţine:

⎜⎜1 − c − a +
(b + f ) ∗ l1 ⎞⎟∆Y = ∆G − c ∗ ∆Tn + b + f ∆M (36)
l2 ⎟ 0 0
l2
0
⎝ ⎠
ecuaţie care explică sporul de venit prin aceleaşi trei tipuri de
politici (a cheltuielilor publice, fiscală, monetară):
−1
∆Y ⎡ ( b + f )∗ l1 ⎤
= ⎢1 − c − a + ⎥ (36.1)
∆G 0 ⎣ l2 ⎦
−1
∆Y ⎡ ( b + f )∗ l1 ⎤
= − c∗ ⎢1 − c − a + ⎥ (36.2)
∆Tn 0 ⎣ l2 ⎦
−1
∆Y b+f ⎡ ( b + f )∗ l1 ⎤
= ∗ ⎢1 − c − a + ⎥ (36.3)
∆M 0 l2 ⎣ l2 ⎦
Se observă că în cazul schimburilor variabile dispare
″frâna″ comerţului exterior, deoarece înclinaţia marginală spre
importuri nu mai acţionează, ca efect al variaţiei schimburilor ce
elimină deficitul plăţilor şi tendinţa de ″fugă″ spre importuri.
322
Multiplicatorii bugetari suferă un efect opus faţă de cazul
schimburilor fixe, pe seama mişcărilor de capital. Aceşti
multiplicatori sunt invers dependenţi de sensitivitatea f (a
capitalurilor în raport cu rata dobânzii), ceea ce amplifică ″frâna″
financiară. Ei îşi ating valoarea maximă dacă mobilitatea
capitalului este nulă (f = 0) şi devin nuli dacă această mobilitate
este perfectă (f = ∞); de observat, de asemenea, că valoarea lor
maximă este egală cu valoarea maximă din varianta cu schimburile
comerciale externe fixe.
Multiplicatorul monetar este invers determinat de
sensitivitatea capitalurilor (f) care apare la numărător, spre
deosebire de varianta precedentă când apărea la numitor. De aceea,
efectele politicii monetare sunt opuse în această variantă faţă de cea
anterioară.

323
CAPITOLUL 13

POLITICI FINANCIAR – MONETARE


Ì102'(/8/2)(57 */2%$/ - CERERE
*/2%$/

0RGHOXO RIHUW  JOREDO  - FHUHUH JOREDO  2* -CG) extinde


modelul IS-/0SULQLQFOXGHUHDSLH HLPXQFLLDVWIHOvQFkWHFKLOLEUXO
general al economiei ia în considerare treL VHJPHQWHGHSLD SLD D

EXQXULORU úL VHUYLFLLORUSLD DPRQHWDU úL SLD DPXQFLL([WHQVLD QX

HVWH QXPDL GH FXSULQGHUH FL úL GH FRQ LQXW vQWUXFkW VXQW OXDWH vQ

FRQVLGHUDUHYDULD LLOHQLYHOXOXLJHQHUDODOSUH XULORULDUSULQDFHDVWD

VH vQORFXLHúWH LSRWH]D DMXVW ULL DXWRQRPH D RIHUWHL FX LSRWH]D PDL

FRQIRUP  UHDOLW LL HFRQRPLFH D GHWHUPLQ ULL DFHVWHLD SULQ SUH  &D

HIHFW DO DFHVWHL DERUG UL PRGHOXO JHQHUHD]  SH ED]D FHORU WUHL

VHJPHQWH GH SLD  R IXQF LH JOREDO  D RIHUWHL úL R IXQF LH JOREDO D

cereULL FDUH GHWHUPLQ  SURGXVXO VRFLDO JOREDO QHW úL QLYHOXO JHQHUDO

DOSUH XULORU&XWRDWHF VHOXFUHD] VLPXOWDQSHFHOHWUHLSLH HQX

H[LVW  DSULRUL QLFL R FHUWLWXGLQH F  YHQLWXO GH HFKLOLEUX SURGXVXO

VRFLDO JOREDO QHW  DU FRUHVSXQGH VLWXD LHL GH RFXSDUH GHSOLQ324
 D
PXQFLL 3HQWUX FD]XO FXUHQW DO IRORVLULL LQFRPSOHWH D IRU HL GH

PXQF  SROLWLFD GH FHUHUH S VWUHD]  UHVXUVH GH LQIOXHQ  IDYRUDELO 

vQ VHQVXO FUHúWHULL JUDGXOXL GH RFXSDUH  I U  vQV  D GHYHQL IDFWRU

H[FOXVLY FL R YDULDQW  GH LQWHUYHQ LH SRVLELO  úL XQHRUL HILFLHQW 

DO WXULGHFHOHODOWHWLSXULGHSROLWLFL

13.1. Modelul OG -&*vQHFRQRPLDvQFKLV úLHIHFWXO

politicilor financiar - monetare

0RGHOXO SUH]LQW  R YDULDQW  GH ED]  FODVLF  úL R YDULDQW 

VWDQGDUG GLIHUHQ LDWH SULQ IDSWXO F  SULPD SRUQHúWH GH OD HFKLOLEUXO

GH SH SLD D PXQFLL vQ WLPS FH D GRXD DFFHSW  RFXSDUHD LQFRPSOHW 

D IRU HL GH PXQF  $QDOL]D FDOLWDWLY  UHDOL]DW  FX DMXWRUXO DFHVWXL

PRGHO SHUPLWH FDOLILFDUHD SROLWLFLORU PDFURHFRQRPLFH FD úL VWXGLXO

formelor de manifestarHDLQIOD LHL


&RQFHSHUHD PRGHOXOXL úL IXQF LRQDUHD VD VH ED]HD]  SH

confruntarea cerere-RIHUW  FDUH GHWHUPLQ  SURGXF LD úL QLYHOXO

SUH XULORU GH DVHPHQHD PRGHOXO XWLOL]HD]  FRQFHSWHOH PRGHOXOXL

IS-LM, pe care, de altfel, le extinde.

325
)XQF LDF ererii globale
)XQF LD FHUHULL JOREDOH VH GHWHUPLQ  SRUQLQG GH OD SLD D

EXQXULORU úL VHUYLFLLORU úL GH OD SLD D PRQHWDU  úLIDFH OHJ WXUD vQWUH

FHUHUH úL QLYHOXO SUH XULORU $FHDVW  IXQF LH HVWH GHVFUHVF WRDUH

FUHúWHUHD SUH XULORU GHWHUPLQ  R GHSODVDUHD curbei LM spre stânga,


finalizându-se printr-RUHGXFHUHDYHQLWXOXLUHGXFHUHDSUH XULORUDUH
un efect invers. Acest mecanism este cunoscut sub numele de efect
Keynes, pe care autorul l-D H[SOLFDW úL SH VHDPD SLH HL PRQHWDUH
prin rata dobânzii.
Astfel, îQFD]XOFUHúWHULLSUH XULORUVHGLPLQXHD] SXWHUHDGH

FXPS UDUH D FXPS U WRULORU DGLF  D WLWXODULORU GH YHQLWXUL ,PSOLFLW

VH GLPLQXHD]  YDORDUHD UHDO  D YHQLWXULORU ORU 0S  FHHD FH

PLFúRUHD] vQPRGUHODWLYFDQWLWDWHDGHEDQLGHSHSLD 7LWXODULLGH

YHQLWXUL YRU UHGLPHQVLRQD UDSRUWXO vQWUH EDQLL GHVWLQD L FRQVXPXOXL

úL FHL FRQVLGHUD L GLVSRQLELOL SHQWUX SODVDPHQWHVSHFXOD LL FHHD FH

YD GXFH OD R FUHúWHUH D UDWHL GREkQ]LL GDWRULW  GLPLQX ULL PDVHL GH

EDQL DORFDWH DFHVWXLDOGRLOHD VFRS&UHúWHUHDUDW ei dobânzii duce la


R UHGXFHUH D FHUHULL GH LQYHVWL LL úL LPSOLFLW D FHOHL JOREDOH $FHVW

PHFDQLVPHVWHLQIOXHQ DWGHHODVWLFLWDWHDFHUHULLGHEDQLvQUDSRUWFX

UDWD GREkQ]LL HIHFWXO V X GLPLQXkQGX VH SH P VXU  FH FHUHUHD HVWH
-
326
PDL HODVWLF  úL GLVS UkQG vQ FD] GH OLSV  GH OLFKLGLW L ÌQ FD]XO

UHGXFHULL SUH XULORU GHSHQGHQ HOH HYLGHQ LDWH SULQ DFHVW PHFDQLVP

se produc în sens opus.


3H GH DOW  SDUWH FUHúWHUHD SUH XULORU SRDWH LPSOLFD R

GHSODVDUH VSUH VWkQJD D FXUEHL ,6 úL R GLPLQXDUH D YHQLWXOXL ÌQ

termHQLL PRGHOXOXL GH ED]  FODVLF  DFHDVWD JHQHUHD]  HIHFWH SH

SLD D EXQXULORU úL VHUYLFLLORU vQ VHQVXO F  R FUHúWHUH D SUH XULORU

VHPQLILF  GLPLQXDUHD YDORULL UHDOH D YHQLWXULORU FRQVXPDWRULORU

FHHD FH UHGXFH FHUHUHD GH FRQVXP úL LPSOLFLW SH FHD JOREDO . În
FD]XOUHGXFHULLGHSUH FRQH[LXQLOHVHSURGXFvQVHQVXQLF

)XQF LDRIHUWHLJOREDOH

)XQF LD RIHUWHL JOREDOH VH GHWHUPLQ  SRUQLQG GH OD SLD D

PXQFLL úL GH OD IXQF LD GH SURGXF LH úL IDFH OHJ WXUD vQWUH RIHUWD

vQWUHSULQGHULORU úL QLYHOXO SUH XULORU $FHDVW  IXQF LH HVWH

FUHVF WRDUH úL GHSHQGHQW  GH QLYHOXO SUH XULORU UHIOHFWkQG

FRPSRUWDPHQWXO GH SH SLD D PXQFLL GDF  VDODULLOH FUHVF DWXQFL

RIHUWD GH PXQF  VH P UHúWH ÌQ FRQGL LLOH YDULDQWHL GH ED] 

PHFDQLVPXOIXQF LRQHD] GHWHUPLQkQGQLYHOXOGHHFKLOLEUXDOSLH HL

PXQFLL FDUH HVWH FRQVLGHUDW D FRUHVSXQGH RFXS ULL GHSOLQH D IRU HL

327
GH PXQF  ÌQ FRQGL LLOH YDULDQWHL VWDQGDUG PHFDQLVPXO

IXQF LRQHD]  JHQHUkQG XQ DQXPLW JUDG GH RFXSDUH GHWHUPLQDW GH

IXQF LDGHSURGXF LHÌQDFHDVW YDULDQW DPRGHOXOXLFD]XORFXS ULL

GHSOLQH D IRU HL GH PXQF  HVWH XQ FD] SDUWLFXODU úL OLPLW  SHQWUX

FDUHJUDILFXOIXQF LHLGHRIHUW HVWHYHUWLFDO

0HFDQLVPXO HFKLOLEUXOXL HFRQRPLF vQ FRQGL LLOH DFHVWXL

PRGHO LD vQ FRQVLGHUDUH U VSXQVXO RIHUWHL GH PXQF  OD

FUHúWHUHDUHGXFHUHD SUH XULORU 'DF  SUH XULOH FUHVF VDODULLOH UHDOH

VFDG ÌQ P VXUD vQ FDUH RIHUWD GH PXQF  QX VH UHGXFH UH]XOW  F 

RIHUWDQ LL GH PXQF  VXQW LQWHUHVD L vQ PRG KRW UkWRU GH VDODULXO

QRPLQDO $FHDVW  vPSUHMXUDUH HVWH GHQXPLW  ″LOX]LH PRQHWDU ″, de


FDUHEHQHILFLD] vQWUHSULQ] WRULLDGLF FHLFHIRUPXOHD] FHUHUHDGH

PXQF  $VWIHO VLPSOLILFkQG OXFUXULOH GDF  VDODULLOH QRPLQDOH VXQW

IL[H FUHúWHUHD SUH XULORU GHWHUPLQ  UHGXFHUHD VDODULLORU UHDOH FHHD

FH DWUDJH R FUHúWHUH D FHUHULL GH PXQF  SHQWUX F  PXQFD GHYLQH R

″PDUI ″ UHODWLY PDL LHIWLQ  vQ FRPSDUD LH FX FHOHODOWH $FHVW

FRPSRUWDPHQWVHUHIOHFW vQHYROX LDRIHUWHLGHEXQXUL$FHDVWDHVWH

OHJDW  GH FHUHUHD GH PXQF  PDL H[DFW GH FDQWLWDWHD GH PXQF 

IRORVLW  GH SURGXF WRUL SULQ IXQF LD GH SURGXF LH 'HRDUHFH PXQFD

HVWHPDLLHIWLQ WHQWD LDSURGXF WRULORUHVWHV P UHDVF YROXPXOGH

328
PXQF  XWLOL]DW GDU RIHUWD GH EXQXUL UH]XOWDW  VXSOLPHQWDU QX SRDWH

ILDEVRUELW GLQFDX]DGLPLQX ULLVDODULXOXLUHDO&UHúWHUHDGHSUH XUL

VWLPXOHD]  RIHUWD GDU QX DUH HIHFWXO VFRQWDW ÌQ VLWXD LD XWLOL] ULL

GHSOLQH D IRU HL GH PXQF  FHHD FH FRQVWLWXLH FD]XO OLPLW  RIHUWD

GHYLQH WRWDO LQHODVWLF  JUDILFXO HL HVWH YHUWLFDO  GHRDUHFH SURGXF LD

QXSRDWHFUHúWHvQFLXGDFUHúWHULLSUH XULORU

13.1.3. Echilibrul gOREDOúLúRPDMXOFDUDFWHULVWLFLOH


politicilor economice de remediere
ÌQ YDULDQWD GH ED]  FODVLF  D PRGHOXOXL 2* &* IXQF LD
-
RIHUWHL JOREDOH HVWH YHUWLFDO  DGLF  RIHUWD HVWH LQHODVWLF  ID  GH

SUH  LDU HFKLOLEUXO GH SH SLD D PXQFLL 1H  GHWHUPLQ  QLYHO ul de


HFKLOLEUXDOSURGXF LHL <H  ILJXUD 

&HUHUHDGHPXQF  &1 úLRIHUWDGHPXQF  21 IXQF LLGH

salariul real (w/p, în care w este salariul unitar nominal, iar p


QLYHOXO SUH XULORU  GHWHUPLQ  QLYHOXO GH HFKLOLEUX DO RFXS ULL 1H 

ocupare consiGHUDW  D IL FRPSOHW  $FHVWD GHWHUPLQ  OD UkQGXO OXL

QLYHOXO GH HFKLOLEUX DO SURGXF LHL <H  3ROLWLFD HFRQRPLF  GH

UHPHGLHUHDUHvQYHGHUHFHUHUHDSULQDF UHLVWLPXODUHVHDúWHDSW V 

VH vQYLRUH]H SURGXF LD 3ROLWLFD GH FUHúWHUH D FHUHULL VH UHIOHFW  în
329
deplasarea spre dreapta a curbei cererii, din CG0 în CG1. Deoarece
SURGXF LD HVWH ULJLG  LQHODVWLF  OD SUH  SXQFWXO GH HFKLOLEUX VH

GHSODVHD] GLQ$vQ%SURGXFkQGFDHIHFWGRDUFUHúWHUHDSUH XULORU

3ROLWLFD HVWH LQHILFLHQW  GHRDUHFH QX FRQGXFH QLFL OD FUHúWHUHD

SURGXF LHLQLFLODFUHúWHUHDYROXPXOXLGHPXQF DWUDVvQSURGXF LH


















)LJ(FKLOLEUXOSLH HLPXQFLLúLHFKLOLEUXOJOREDOvQYDULDQWD

GHED]  FODVLF DPRGHOXOXL2* – CG

În varianta standard a modelului OG – &* IXQF LD RIHUWHL


JOREDOHHVWHRIXQF LHFXGRX UDPXULRUDPXU FUHVF WRDUH SHQWUX

FD]XO RFXS ULL LQFRPSOHWH D IRU HL GH PXQF  úL R D GRXD UDPXU 

YHUWLFDO  SHQWUX FD]XO RFXS ULL FRPSOHWH D IRU HL GH PXQF 

330
(FKLOLEUXOGHSHSLD DEXQXULORUúLVHUYLFLLORU HFKLOLEUXOSURGXF LHL 

<H GHWHUPLQ HFKLOLEUXOGHSHSLD DPXQFLL 1H  ILJXUD 






































)LJ(FKLOLEUXOSLH HLPXQFLLúLHFKLOLEUXOJOREDOvQYDULDQWDVWDQGDUG

a modelului OG – CG

ÌQ FRQGL LL GH RFXSDUH LQFRPSOHW  D IRU HL GH PXQF 

(segmentul AA1 VHSRDWHSURPRYDRSROLWLF GHVXV LQHUHDFHUHULL

GHSODVDUHD IXQF LHL GH FHUHUH VSUH GUHDSWD GLQ &*0 în CG1.
3URGXF LD FUHúWH GH OD <0 la Y1 FHHD FH P UHúWH JUDGXO GH RFXSDUH

de la N0 la N1, respectiv scade gradul de RFXSDUH LQFRPSOHW 

(segmentul BB1).

331
2FXSDUHD LQFRPSOHW  D IRU HL GH PXQF  HVWH FD]XO FHO PDL

IUHFYHQWvQWkOQLWvQSUDFWLFDHFRQRPLF úLGHDFHHDHVWHFHOPDLPXOW

VWXGLDW ÌQ DFHVW FD] SXQFWXO GH HFKLOLEUX VH VLWXHD]  SH UDPXUD

FUHVF WRDUH D IXQF LHL RIHUWHL JOREDOH LDU HFKLOLEUXO VH QXPHúWH

″echilibrul de subutilizare″ ùRPDMXO DIHUHQW VH QXPHúWH ″úRPDM GH


tip keynesist″ úL HVWH UH]XOWDWXO XQHL LQVXILFLHQWH P ULPL D FHUHULL

JOREDOH DGLF  DO VLWX ULL SUHD VSUH VWkQJD D FXUEHL DFHVWHLD 3XWHUHD

SXEOLF SR ate interveni cu politici economice de stimulare a cererii,


FDUH JHQHUHD]  HIHFWHOH PHQ LRQDWH PDL VXV DVWIHO vQFkW SROLWLFD

UHVSHFWLY  VH GRYHGHúWH D IL HILFLHQW  - DGLF  GXFH OD GLPLQXDUHD

gradului de neocupare a muncii. Stimularea cererii prin politici


JXYHUQDPHQWDOH VH IDFH GH UHJXO  SULQ PLMORDFH EXJHWDUH VDX

PRQHWDUH $FHVWH PLMORDFH JHQHUHD]  vQ DIDUD HIHFWXOXL XUP ULW

FUHúWHUHD JUDGXOXL GH RFXSDUH  úL XQ HIHFW DGLDFHQW QHGRULW -


FUHúWHUHDSUH XULORU vQILJXUDGHODS0 la p1). Efectul nedorit este
UH]XOWDWXO ILH DO FUHúWHULL FHUHULL JOREDOH FD UH]XOWDW DO VXSOLPHQW ULL

FKHOWXLHOLORUSXEOLFHILHDOPRQHWL] ULLHFRQRPLFH0RGHOXODWHVW R

OHJ WXU  GH WLS GLUHFW vQWUH QLYHOXO GH DFWLYLWDWH úLQLYHOXOJHQHUDODO

SUH XULORU FD UH]XOWDW DO YDULD LHL FHUHULL $FHDVWD VXJHUHD] 

H[LVWHQ D XQHL UHOD LL LQYHUVH vQWUH úRPDM úL LQIOD LH UHOD LH SXV  vQ

332
HYLGHQ  SULQ IXQF LD OXL 3KLOLSV 5HOD LD úRPDM LQIOD LH
- HVWH

FRQGL LRQDW GHUDSRUWXOGLQWUHHIHFWXOGHSUH úLHIHFWXOGHYHQLW/D

UkQGXOV XDFHVW raport depinde de elasticitatea-SUH DRIHUWHLFXFkW


DFHDVWD HVWH PDL PDUH FX DWkW UDSRUWXO HVWH PDL PDUH úL LPSOLFLW

LQIOD LDJHQHUHD] XQúRPDMPDLPDUH

13.1.4. Modelul simplificat OG - CG


Spre deosebire de modelele prezentate anterior, în care
SUH XOHUDIL[vQDFHVWPRGHOSUH XOHVWHFRQVLGHUDWYDULDELO

0RGHOXO VLPSOLILFDW RIHUW  JOREDO -FHUHUH JOREDO  FXSULQGH

trei module:
a) XQ PRGXO GH WLS LQYHVWL LL HFRQRPLL ,6  vQ FDUH IXQF LD GH
-
FRQVXP HVWH PRGLILFDW  SULQ LQFOXGHUHD QLYHOXOXL JHQHUDO DO

SUH XULORU S FDUHDIHFWHD] FRQVXPXO SULQWU RUHOD LHLQYHUV úL


-
DO F UHL LPSDFW HVWH FXDQWLILFDW SULQWU -un factor de sensitivitate
(h), exprimând modificarea consumului la modificarea cu o
XQLWDWHDQLYHOXOXLJHQHUDODOSUH XULORU

− IXQF LDGHFRQVXP

& = F∗ (< − 7Q ) + & 0 − K∗ S (1.1)

− IXQF LDGHLQYHVWL LL


333
, = D∗ < − E∗ U + , 0 (1.2)

− HFXD LDGHHFKLOLEUX

< = &+,+* (1.3)


− valorile e[RJHQH DOH FKHOWXLHOLORU JXYHUQDPHQWDOH úL

impozitelor nete:
* = * 0  7Q = 7Q 0 (1.4)
b) XQ PRGXO GH WLS FHUHUH GH PRQHG -RIHUW  GH PRQHG  /0  vQ

FDUH IXQF LD FHUHULL GH EDQL HVWH PRGLILFDW  SULQ LQFOXGHUHD

DFHOXLDúL QLYHO JHQHUDO DO SUH XULORU FDUH DIHFWHD]  FHUHUHD GH

bani printr-R UHOD LH GLUHFW  úL DO F UXL LPSDFW HVWH FXDQWLILFDW

printr-XQIDFWRUGHVHQVLWLYLWDWH M H[SULPkQGYDULD LDFHUHULLGH


EDQLODYDULD LDFXRXQLWDWHDQLYHOXOXLJHQHUDODOSUH XULORU

− IXQF ia cererii de bani:


0G = O1 ∗ <1 − O 2 ∗ U + / 0 + M∗ S (2.1)

− nivelul ofertei de bani, dat exogen:


0V = 00 (2.2)

− HFXD LDGHHFKLOLEUXSHSLD DPRQHWDU 

0G = 0V (2.3)
c) XQ PRGXO UHSUH]HQWkQG IXQF LD GH RIHUW  <  GHSHQGHQW 

SR]LWLY GH SUH  SULQWU -un factor de sensitivitate (k) exprimând


334
YDULD LD RIHUWHL OD YDULD LD FX R XQLWDWH D QLYHOXOXL JHQHUDO DO

SUH XULORU úL vQ FDUH HVWH LQWURGXV XQ IDFWRU GH FRUHF LH S0 )
UHSUH]HQWkQGQLYHOXOPLQLPGHSUH VXEFDUHRIHUWDHVWHQXO 

N∗ (S − S 0 )GDF S ! S


 (3)
GDF S ≤S


'LQPRGXOXO,6VHVHOHFWHD] <VXEIRUPD

(1 − − )∗ =F D < &
0 + , 0 + * 0 − F∗ 7Q 0 − E∗ U − K∗ S (4.1)
Din mRGXOXO/0VHVHOHFWHD] <VXEIRUPD

O
1 ∗ < = 0 0 + O 2 ∗ U − / 0 − M∗ S (4.2)
'LQ UHOD LLOH   úL   VH GHWHUPLQ  R OHJ WXU  vQWUH<úL

p de forma:
 b ∗ l1   b ∗ j
Y ∗ 1 − c − a +  = − h +  ∗ p + C 0 + I 0 + G 0 − c ∗ Tn 0 +
 l2   l 2 
b
+ ∗ M0 (4.3)
l2
(FXD LLOH  úL  IRUPHD] XQVLVWHPvQ<úLSGLQFD re
se pot determina nivelele de echilibru:

∗ (& 0 + , 0 + * 0 − F∗ 7Q 0 +
1
< =
K E  M
1− F − D + + ∗  O1 + 
N O
2
 N

335
b  b ∗ j 
+ ∗ M 0 −  h +  ∗ p 0  (5.1)

l2  l2  
1
S = ∗< +S0 (5.2)
N

5HOD LD   H[SULP  RIHUWD JOREDO  LDU UHOD LD   FHUHUHD

JOREDO úLHOHGHILQHVFIRQGXOPRGHOXOXLFDPRGHODORIHUWHLJOREDOH

úL DO FHUHULL JOREDOH 3DQWD IXQF LHL GH RIHUW  HVWH N LDU SDQWD

IXQF LHLGHFHUHUHHVWH

∗M
E
K +
O K ∗ O 2 + E∗ M
− 2
=− . (6)
∗ O1
E O ∗ (1 − F − D ) + E∗ O
1− F − D + 2 1
O
2

3DQWD IXQF LHL GH FHUHUH HVWH QHJDWLY  úL HVWH GHWHUPLQDW 

SULQQXP U WRU GHVHQVLWLYLW LOHIXQF LLORUGHFRQVXPLQYHVWL LLúL

FHUHUH GH EDQL vQ UDSRUW FX SUH XULOH )XQF LLOH GH FRQVXP úL

LQYHVWL LLOH GHILQHVF FHUHUHD SH SLD D EXQXULORU úL VHUYLFLLORU EXQXUL

úL VHUYLFLL GH FRQVXP úL EXQXUL úL VHUYLFLL GH LQYHVWL LL  IXQF LD

FHUHULLGHEDQLGHILQHúWHFHUHUHDSHSLD DPRQHWDU ÌPSUHXQ FXHOH

GHILQHVF FHUHUHD JOREDO  3UH XULOH GH FDUH FHOH WUHL IXQF LL VXQW

GHSHQGHQWH VXQW SUH XOWDULIXO SHQWUX EXQXUL úL VHUYLFLL GH FRQVXP

S úLSUH XOEDQLORUUHVSHFWLYUDWDGREkQ]LL U 

336
(ODVWLFLWDWHD FHUHULL JOREDOH GHSLQGH GH WR L SDUDPHWULL

PRGXOHORU,6úL/0úLHVWHFXDWkWPDLPDUHFXFkW

− VXQW PDL PDUL vQFOLQD LD PDUJLQDO  VSUH FRQVXP F  úL VSUH

LQYHVWL LL D  VHQVLWLYLWDWHD FRQVXPXOXL vQ raport cu nivelul


JHQHUDODOSUH XULORU K úLVHQVLWLYLWDWHDFHUHULLGHEDQLvQUDSRUW

FXQLYHOXOJHQHUDODOSUH XULORU M 

− HVWHPDLPLF VHQVLWLYLWDWHDFHUHULLGHEDQLvQUDSRUWFXSURGXVXO

final (l1).
,PSDFWXO VHQVLWLYLW LORU LQYHVWL LLORU úL D FHUH rii de bani în
UDSRUW FX UDWD GREkQ]LL E úL UHVSHFWLY O2 ) este ″confuz″ întrucât cei
GRL SDUDPHWUL DSDU DWkW OD QXP U WRUXO FkW úL OD QXPLWRUXO

UHVSHFWLYHLHODVWLFLW L

0 ULPHD FHUHULL JOREDOH FD úL SR]L LD HL vQWU -un plan de
coordonate (Y,p) sunt dependente de nivelele autonome ale
LQYHVWL LLORU FKHOWXLHOLORU JXYHUQDPHQWDOH LPSR]LWHORU QHWH úL

RIHUWHL GH EDQL SULPHOH WUHL LQkQG GH PRGXOXO ,6 LDU XOWLPD GH

PRGXOXO/0IDFWRULSULQFDUHVHUHIOHFW SROLWLFLOHPDFURHFRQRPLFH

prin care poate intervenLDXWRULWDWHDSXEOLF 

1LYHOXOGHHFKLOLEUXDOSURGXVXOXLILQDO < GHWHUPLQ SULQ

IXQF LD GH SURGXF LH PDFURHFRQRPLF  QLYHOXO GH RFXSDUH D IRU HL

337
GH PXQF   (IHFWXO QHIDYRUDELO SULYLQG úRPDMXO HVWH UH]XOWDWXO

LQVXILFLHQ HL SURGXVXOXL ILQDO LDU DFHVWD - potrivit expresiei


nivelului de echilibru (4.4) - poate fi rezultatul:
− LQVXILFLHQ HLLQYHVWL LLORUDXWRQRPH

− LQVXILFLHQ HLFKHOWXLHOLORUJXYHUQDPHQWDOH

− LQVXILFLHQ HLRIHUWHLGHPRQHG

− excesului de fiscalitate,
− QLYHOXOXLSUHDULGLFDWDOSUH XOXLPLQLPD l ofertei.
− vQFOLQD LHLSUHDVF ]XWHVSUHFRQVXPúLVSUHLQYHVWL LL

− VHQVLWLYLW LLSUHDUHGXVHDRIHUWHLvQUDSRUWFXSUH XULOH

13.1.5. Politici financiar - monetare posibile


în modelul OG - CG
0RGHOXO RIHUW  JOREDO  - FHUHUH JOREDO  VXJHUHD]  XQHOH

poVLELOLW LGHLQWHUYHQ LHSHQWUXFRQVROLGDUHDHFKLOLEUXOXLHFRQRPLF

VDXSHQWUXUHODQVDUHSUHFXPúLSHQWUX ″frânarea″XQHLFUHúWHULFDUH
DUSXWHDILDSUHFLDW FDSUHDDFFHOHUDW 

− DXWRULWDWHD SXEOLF  SRDWH LQWHUYHQL SULQ SROLWLFL EXJHWDUH

respectiv prin sXV LQHUHD JXYHUQDPHQWDO  D FHUHULL FUHúWHUHD

338
FKHOWXLHOLORUEXJHWDUH úLSULQGLPLQXDUHDILVFDOLW LL

− %DQFD&HQWUDO SRDWHLQWHUYHQLSULQPRQHWL]DUHDHFRQRPLHL

− DJHQ LL HFRQRPLFL SRW LQIOXHQ D SULQ GLPLQXDUHD FRVWXULORU GH

SURGXF LH DO F URU QLYHO SUHD ULGLFDW GXFH OD FUHúWHUHD SUH XOXL

PLQLP DO RIHUWHL GH DVHPHQHD SULQ UHFRQVLGHUDUHDSR]L LHL ID 

GH SURILWXO QRUPDORELúQXLWRUGLQDU DFFHSWkQG V -úL FRQWLQXH


DFWLYLWDWHDFKLDUGDF UDWDSURILWXOXLQXHVWHSUHDULGLFDW 

3ROLWLFDEXJHWDU DUHRLQFLGHQ DVXSUDFUHúWHULLHFRQRPLFH

DWkW SULQ VXV LQHUHD EXJHWDU  FkW úL SULQ UHOD[DUHD ILVFDO 

0XOWLSOLFDWRUXO VXV LQHULL EXJHWDUH HVWH GH IRUPD   LDU FHO DO

UHOD[ ULL ILVFDOH GH DFHHDúL IRUP  GDU PXOWLSOLFDW FX F vQFOLQD LD

PDUJLQDO  VSUH FRQVXP  úL HYL dent, de semn diferit. Efectele


SROLWLFLL EXJHWDUH VXQW DIHFWDWH vQ VHQVXO GLPLQX ULL ORU  DWkW GH

″frâna″ ILQDQFLDU  YH]L   GH OD   FkW úL GH ″frâna″
SUH XULORU $FHDVWD GLQ XUP  GLPLQXHD]  HIHFWXO XQHL UHODQV UL

EXJHWDUHGLQFDX]DFUHúWHULLSUH XULORUFDUHGHWHUPLQ RGLPLQXDUHD

cererii.
În cei doi multiplicatori se pot selecta trei efecte distincte:
(i) 1 - c - D  HIHFWXO YHQLWXOXL X]XDO DúD FXP VH UHJ VHúWH vQ PXOWH

DOWH PRGHOH OLQLDUH GH FUHúWHUH GH VRUJLQWH NH\QHVLVW  úL FKLDU

339
FODVLF 

(ii) h/k ″frâna″SUH XULORUJHQHUDW GHHIHFWXOGHVHQVFRQWUDUSH

FDUHYDULD LDSUH XOXLvODUHDVXSUDFHUHULLUHVSHFWLYRIHUWHL

(iii) ( E O
2 )∗ ( O
1 + M N ) ″frâna″ ILQDQFLDU  JHQHUDW  GH YDULD LD UDWHL

dobânzii.
″Frâna″ SUH XULORU HVWH FX DWkW PDL SXWHUQLF  FX FkW FHUHUHD

HVWH PDL VHQVLELO   OD SUH  K ULGLFDW  úL FX FkW RIHUWD HVWH PDL SX LQ

VHQVLELO  OD SUH  N UHGXV  3HQWUX DFHDVW  ″IUkQ ″ pot fi relevate


GRX FD]XULH[WUHPH

− ″frâna″ QXO  vQ FD]XO vQ FDUH OLP N = ∞  DGLF  RIHUWD HVWH

perfecWHODVWLF vQUDSRUWFXSUH XULOHFD]vQFDUHPXOWLSOLFDWRULL

UHYLQODYDORDUHDFHORUGLQPRGHOHOHFXSUH XULIL[H

− ″frâna″ LQILQLW vQFD]XOvQFDUHN DGLF RIHUWDHVWHSHUIHFW

LQHODVWLF vQUDSRUWFXSUH XULOHFD]vQFDUHPXOWLSOLFDWRULLGHYLQ

nXOLDGLF QXVHSRDWHDFFHGHODFUHúWHUHHFRQRPLF 

″Frâna″ ILQDQFLDU  DUH R DOW  GLPHQVLXQH GHFkW vQ PRGHOHOH

FX SUH  IL[ WRFPDL GDWRULW  YDULD LHL SUH XULORU &RPSRQHQWD

VXSOLPHQWDU  ID  GH FD]XO SUH XULORU IL[H  HVWH MN R FRPSRQHQW 

GH QDWXU  V  amplifice ″frâna″ ILQDQFLDU  ID  GH FD]XO SUH XULORU

340
IL[H  ([SOLFD LD HVWH GDW  GH IDSWXO F  vQ FD]XO XQHL UHODQV UL GH

WLSXO FUHúWHUHD FKHOWXLHOLORU SXEOLFH VDX UHOD[DUHD ILVFDOLW LL VH

SURGXFH R DQXPLW  LQIOD LH DFHDVWD FRQWULEXLH OD FUHúWHUHD

produF LHLFDUHGHWHUPLQ RFUHúWHUHDFHUHULLGHEDQLúLLPSOLFLWR

PDMRUDUH D UDWHL GREkQ]LL FDUH GLPLQXHD]  ″avântul″


vQWUHSULQ] WRULORUDGLF DPSOLILF  ″frâna″ILQDQFLDU 3HQWUXDFHDVW 

″IUkQ ″SRWILUHOHYDWHGHDVHPHQHDGRX FD]XULH[WUHPH

− ″frâna″ ILQDQFLDU  QX VH DPSOLILF  SH VHDPD SUH XULORU vQ FD]XO

vQ FDUH M   DGLF  FHUHUHD GH EDQL HVWH SHUIHFW LQHODVWLF  vQ

UDSRUWFXSUH XULOH

− ″frâna″ ILQDQFLDU  HVWH GH YDORDUH ″infinit″, în cazul în care


OLP M = ∞  DGLF  FHUHUHD GH EDQL HVWH SHUIHFW HODVWLF  vQ UDSRUW

FX SUH XULOH FD] vQ FDUH PXOWLSOLFDWRULL GHYLQ QXOL DGLF  QX VH

SRDWHDFFHGHODFUHúWHUHDHFRQRPLF 

3ROLWLFD PRQHWDU  DUH R LQFLGHQ  GH DFHODúL VHQV DWkW

DVXSUDSURGXVXOXLILQDOFkWúLDVXSUDSUH XULORUVXV LQHUHDPRQHWDU 

GXFH OD FUHúWHUHD SURGXVXOXL ILQDO úL D SUH XULORU 0XOWLSOLFDWRUXO

aferent acesteia este tot de forma (4.6) dar multiplicat cu b/l2DGLF 

este corectat cu factori cu impact ″confuz″ GHRDUHFH DF LRQHD]  úL

GLUHFW úL LQYHUV ÌQ FD]XO H[WUHP DO XQHL RIHUWH perfect elastice în
341
UDSRUW FX SUH XULOH  OLP N = ∞ ), multiplicatorul monetar revine la
YDORDUHDGLQPRGHOHOHFXSUH IL[ YH]L  GLQ 

3ROLWLFLOH GH RIHUW  sunt caracteristice acestui tip de model


úL VXQW JHQHUDWH GH OHJ WXUD H[LVWHQW  vQWUH FRVWXULOH GH SURGXF LH úL

RIHUW  3kUJKLD GH DF LXQH RUHSUH]LQW FRVWXULOH GHSURGXF LHDGLF 

XQ LQVWUXPHQW OD vQGHPkQD DJHQ LORU HFRQRPLFL /DQ XO

FRQH[LXQLORU vO UHSUH]LQW  VXFFHVLXQHD GH OHJ WXUL FRVWXUL GH

SURGXF LH  RIHUW  JOREDO 


- - echilibrul economiei. Pot fi identificate
politici structurale úLpolitici propriu-zise de costuri.
3ROLWLFLOH VWUXFWXUDOH GH RIHUW  VH ED]HD]  SH FUHúWHUHD

SURGXFWLYLW LL IDFWRULORU GH SURGXF LH vQ LSRWH]D F  UHPXQHUDUHD

DFHVWRUDQXVHPRGLILF 

AprecieP F  R DERUGDUH PDL UHDOLVW  HVWH DFHHD FDUH

presupune crearea unui ecart între dinamicile celor doi indicatori:


ULWPXO GH FUHúWHUH D UDQGDPHQWXOXL XWLOL] ULL IDFWRULORU V  ILH PDL

marH GHFkW DO FUHúWHULL UHPXQHU ULL DFHVWRUD $FHDVWD GHWHUPLQ  R

GLPLQXDUH D FRVWXULORU XQLWDUH GH SURGXF LH úL R FUHúWHUH D RIHUWHL

DQWUHQkQGWRWRGDW FUHúWHUHDJUDGXOXLGHRFXSDUH

Politicile cost - RIHUW  VH ED]HD]  SH GLPLQXDUHD FRVWXULORU

GH SURGXF LH GHWHUPLQDWH GH IDFWRUL H[RJHQL SURGXF LHL

342
″vQJKH DUHD″ YHQLWXULORU vQOHVQLUL ILVFDOH SHQWUX DJHQ LL SURGXF WRUL

úDPG

ÌQ FRQGL LLOH XQHL SURGXFWLYLW L GDWH D PXQFLL GH SLOG 

″vQJKH DUHD″ salariilor ar conduce la o diminuare a costurilor


unitaUHGHSURGXF LHFXHIHFWvQFUHúWHUHDRIHUWHL2DVWIHOGHSROLWLF 

HVWH DSUHFLDW  FD ILLQG ″pe termen scurt″, deoarece în timp


″vQJKH DUHD″ VDODULLORU úL vQ JHQHUDO D YHQLWXULORU RULF UXL IDFWRU GH

SURGXF LH  DIHFWHD]  QHJDWLY FHUHUHD DQXOkQG HIHFWXO GH FUHúWHUH D

ofertei. Un astfel de efect negativ nu se va produce sau va fi


vQWkU]LDW GDF  SURGXF WRULL YRU GLPLQXD SUH XULOH GH YkQ]DUH 'DF 

FHUHUHD HVWH WRWDO LQHODVWLF  OD SUH  FXUED &* YHUWLFDO  DWXQFL QX

RIHUWD FL SUH XULOH YRU FUHúWH GDF  FHUHUHD HVWH DEVROXW HODVWLF 

FXUED&*RUL]RQWDO DWXQFLRIHUWDFUHúWH

ÌQ FRQGL LLOH vQ FDUH VH IDF vQOHVQLUL ILVFDOH SURGXF WRULORU

atunci se vor diminua unele din cheltuielile ce cad în sarcina


întreprinderii, în general din categoria costurilor fixe: impozite pe
FO GLUL SH WHUHQ HWF 2 DVWIHO GH SROLWLF  HVWH DSUHFLDW  FD ILLQG ″pe
termen lung″ GHRDUHFH VWLPXOHD]  RIHUWD I U  V  DIHFWH]H QHJDWLY

cererea.

343
ÌQ FRQGL LLOH vQ FDUH VH SRDWH HVWLPD QLYHOXO SURILWXOXL

RELúQXLW DFHVWD SRDWH IL WUDGXV OD QLYHO GH SURGXV úL VH SRDWH

GHWHUPLQD FDUH HVWH SUH XO PLQLP OD FDUH RIHUWD GHYLQH YLDELO 

Astfel, parametrul p0 YH]L UHOD LD   SRDWH IL DFFHSWDW DWkW FD
LQGLFDWRU DO SUH XOXL FkW úL DO FRVWXOXL XQLWDU GH SURGXF LH

'HSHQGHQ D RIHUWHL GH DFHVW SDUDPHWUX HVWH GDW  FRQIRUP UHOD LHL

(5.1) de multiplicatorul:
G< K + E∗ M O
=− 2

+ E∗ (O1 + )∗
. (7)
GS
0 1− F − D + K N M N O
2

)RUPHDOHSURFHVXOXLLQIOD LRQLVW

6WUXFWXUD úL PHFDQLVPXO GH IXQF LRQDUH DOH PRGHOXOXL

OG-&* HYLGHQ LD]  GRX  IRUPH GH LQIOD LH GXS  FDX]HOH FDUH OH

deteUPLQ LQIOD LDSULQFHUHUHúLLQIOD LDSULQFRVWXUL

,QIOD LD SULQ FHUHUH HVWH UH]XOWDWXO VWLPXO ULL FHUHULL FDUH

GHSODVHD]  VSUH GUHDSWD FXUED FHUHULL JOREDOH &*  úL GHWHUPLQ  R

FUHúWHUHJHQHUDOL]DW DSUH XULORU

Stimulii cererii pot fi de origine dLIHULW FDGHH[HPSOX

− R SROLWLF  GH UHODQVDUH EXJHWDU  SULQ FDUH VH PDMRUHD] 

cheltuielile publice sau se reduce fiscalitatea;


344
− R SROLWLF  GH UHODQVDUH PRQHWDU  SULQ FDUH VH P UHúWH RIHUWD GH

bani;
− RSROLWLF GHVWLPXODUHDLQYHVWL LLORUVDXDFRQVXPXOXLvQVSH 

DFRPSRQHQWHLDXWRQRPHDFHORUGRX YDULDELOH

'HRDUHFH RIHUWD QX HVWH DEVROXW HODVWLF  VH SURGXFH R

FUHúWHUH D SUH XULORU ILH F  SURGXF LD FUHúWH FD]XO XQHL IXQF LL

FUHVF WRDUHFHPRGHUHD] RIHUWD ILHF SURGXF LDU PkQHVWD LRQDU 

(cazXO RFXS ULL GHSOLQH D IRU HL GH PXQF  VDX DO IHQRPHQXOXL

″LQIOD LHL ″
GHVFKLVH  DGLF  DFHOD FH DSDUH FkQG IXQF LD RIHUWHL

JOREDOH 2* HVWHYHUWLFDO 

ÌQ FD]XO DFHVWHL IRUPH GH LQIOD LH SRVLELOLW LOH GH

FRPEDWHUH SH FDUH DXWRULWDWHD SXEOLF  OH DUH OD vQGHPkQ  VXQW

UHVWULF LLOH EXJHWDUH G*0 < 0 sau dTn0 > 0, conform (4.4)) sau cele
monetare (dM0 <  WRW FRQIRUP   ,QFLGHQ D ILHF UHL GLQ FHOH

GRX PRGDOLW LGHLQWHUYHQ LHGHSLQGHGHSDQWDIXQF LHL2*

,QIOD LD SULQ FRVWXUL este rezultatul unor pHUWXUED LL FH VH
PDQLIHVW ODQLYHOXORIHUWHLvQVHQVXOFUHúWHULLDXWRQRPHDFRVWXULORU

GH IDEULFD LH SH IRQGXO XQHL FUHúWHULVWDJQ UL D SURGXF LHL &DX]HOH

FUHúWHULORU GH FRVW UH]LG  GLQ PDMRUDUHD H[RJHQ  D VDODULLORU

QRPLQDOH VDX D SUH XULORU PDWHULLORU SULPHXWLOLW LORUHQHUJLHL

345
3URGXF LDSRDWHFUHúWHFRQVHFXWLYPDMRU ULLGHSUH GHYkQ]DUH FDUH

úL HO OD UkQGXO V X GHULY  GLQ FUHúWHUHD GH FRVW  úL DO FDUDFWHUXOXL

FUHVF WRU DO IXQF LHL GH RIHUW  ÌQ DOWH FLUFXPVWDQ H SURGXF LD SRDWH

U PkQHVWD LRQDU FXPHVWHFD]XOOLPLW DOFHUHULLDEVROXWLQHODVWLFH

ODSUH  IXQF LDGHFHUHUHJOREDO HVWHYHUWLFDO 

ÌQ FD]XO DFHVWHL IRUPH GH LQIOD LH SXWHUHD SXEOLF  QX PDL

SRDWHDF LRQDSULQSROLWLFLUHVWULFWLYHEXJHWDUHúLPRQHWDUHGHRDUHFH

acestea sunt absoluW LQHILFLHQWH 6LQJXUD SROLWLF  UHVWULFWLY 

HILFLHQW  HVWH FHD SULYLQG YHQLWXULOH vQ SULPXO UkQG VDODULLOH GDU úL

profitul, renta, dobânzile, cu scopul de a diminua costurile de


SURGXF LH 3ULQ PLFúRUDUHD QLYHOXOXL SUH XOXL PLQLP S0 úL DO SDQWHL

l/k a fuQF LHL RIHUWHL JOREDOH DFHDVWD HVWH GHSODVDW  vQ MRV

GHWHUPLQkQG VLPXOWDQ úL R GLPLQXDUH JHQHUDOL]DW  D SUH XULORU

,QFLGHQ D FHORU GRL IDFWRUL FRUHFWRUL S0 úL ON  GHSLQG GH SDQWD

IXQF LHLFHUHULLJOREDOH

6HSDUDUHD FHORU GRX  IRUPH GH LQIOD LH HVWH P ai ales


WHRUHWLF  vQ SUDFWLF  HOH VH UHJ VHVF DGHVHD DF LRQkQG VLPXOWDQ

într-XQ SURFHV FXPXODWLY SH R VSLUDO  LQIOD LRQLVW  $VWIHO R

SHUWXUED LH OD QLYHOXO FHUHULL FDUH JHQHUHD]  R FUHúWHUH GH SUH XUL

GHWHUPLQ  R UHDF LH D WLWXODULORU GH YHQLWXUL vQ SU imul rând a


VDODULD LORU GH D UHYHQGLFD PDMRUDUHD YHQLWXULORU ORU QRPLQDOH
3463H
GH DOW  SDUWH R SHUWXUED LH OD QLYHOXO RIHUWHL FDUH JHQHUHD]  R

GLPLQXDUH D SUH XULORU HVWH DGHVHD ″FRUHFWDW ″ GH vQV úL SXWHUHD

SXEOLF  SHQWUX D QX GLPLQXD ULWPXO FUHúWHULL economice) prin


SROLWLFLGHVWLPXODUHEXJHWDU VDXPRQHWDU 

13.2. Modelul OG -&*vQHFRQRPLDGHVFKLV


úLHIHFWXOSROLWLFLORUILQDQFLDU - bugetare

0RGHOXO SHQWUX HFRQRPLD GHVFKLV  DUH DYDQWDMXO GH D SXWHD

HYLGHQ LD LPSDFWXO SLH HL PRQGLDOH DVXSUD HFKLOLEUXO ui


PDFURHFRQRPLF QD LRQDO LQWHUQ  0RGHOXO HVWH IOH[LELO vQ FHHD FH

SULYHúWH SROLWLFLOH HFRQRPLFH GHRDUHFH UHODWLYL]HD]  SROLWLFLOH GH

FHUHUH FD UH]XOWDW DO SROLWLFLL HFRQRPLFH H[WHUQH  úL YDORULILF  PDL

ELQHSROLWLFLOHGHRIHUW vQFRQWH[WXOFRQFXUHQ HLVWU LQH

0RGHOXO SHQWUX HFRQRPLD GHVFKLV  DUH R IXQF LH GH FHUHUH

VSHFLILF  úL DQXPH IXQF LD FHUHULL QHWH &*Q  GHILQLW  SULQ

corectarea cererii interne (C + I + G) cu exportul net (X - M),


respectiv:
CGn = C + I + G + X - M . (8)
)DFWRULLGHFDUHGHSLQGHFHUHUHDQHW VXQW

347
− LQWHUQLFDGHSLOG FRPSRQHQWDDXWRQRP DFHUHULLvQFOLQD LD

PDUJLQDO VSUHFRQVXPvQFOLQD LDPDUJLQDO VSUHLQYHVWL LL

úDPG

− H[WHUQL UHIOHFWD L SULQ EDODQ D GH SO L FXUHQW  FD GH SLOG 

conjunctura economiei mondiale, competitivitatea produselor


QD LRQDOHvQUDSRUWFXFHOHVWU LQH DWkWSHSLD DLQWHUQ FkWúLSH

FHDPRQGLDO HWF

5HOD LD vQWUH FHUHUHD LQWHUQ  QHW  úL EDODQ D GH SO L VH

UHIOHFW  JUDILF SULQ GHSODVDUHD FXUEHL cererii spre dreapta (stânga)


DWXQFL FkQG EDODQ D GH SO L VH DPHOLRUHD]  GHWHULRUHD] 

$PHOLRUDUHD GHWHULRUDUHD EDODQ HLGHSO LHVWHGHWHUPLQDW vQPRG

VSHFLILF GH FUHúWHUHD VF GHUHD  H[SRUWXULORU úL UHVSHFWLY VF GHUHD

FUHúWHUHD  LPSRUWXULORU )DFWRULL GH FRQMXQFWXU  úL FRPSHWLWLYLWDWH

DSDU vQ DFHVW DO WUHLOHD FHUF GH FRQH[LXQL vQ VHQVXO F  GLQDPLFD

H[SRUWXOXLLPSRUWXOXLHVWHGHWHUPLQDW GHDPHOLRUDUHD

GHWHULRUDUHD  FRQMXQFWXULL HFRQRPLHL PRQGLDOH FD úL GH UHGXFHUHD

FUHúWHUHD SUH XULORUUHODWLYHDOHSURGXVHORUQD LRQDOHvQFRPSDUD LH

FX FHOH DOH SURGXVHORU VWU LQH 3RDWH IL PHQ LRQDW úL XQ DO SDWUXOHD

cerc de conexiuni prin luarea în considerare a deprecierii


DSUHFLHULL  PRQHWDUH FDUH LQIOXHQ HD]  SUH XULOH UHODWLYH OH UHGXFH

respectiv OHP UHúWH 

348
&HUHUHD DSDUH DVWIHO GHILQLW  vQ DERUG ULOH SUH]HQWDWH SkQ 

DFXP FD FHUHUH JOREDO  &*  FX VHQVXO GH LQWHUQ úLFDFHUHUH QHW 

&*Q  &HOH GRX  H[SUHVLL VXQW IRUPDOL]DWH SULQ IXQF LL GLVWLQFWH

SHQWUX FDUH vQ SULPXO UkQG VH UHPDUF  SDQWD GLIHULW  'LQ

SDUDPHWULL GH FDUH GHSLQGH P ULPHD DFHVWHLD UH]XOW  F  vQ FD]XO

celei de-D GRXD FRQWUROXO GH F WUH DXWRULWDWHD SXEOLF  HVWH PDL

dificil.
0HFDQLVPXO GH IXQF LRQDUH D HFRQRPLHL vQ HYROX LD HL F WUH

SXQFWXO GH HFKLOLEUX HVWH DVHP Q WRU FD]XOX i economiei închise,


QXPDL F  GH DVW  GDW  SXQFWXO GH HFKLOLEUX HVWH GHWHUPLQDW SULQ

LQWHUVHF LD IXQF LHL GH RIHUW  JOREDO  2*  FX FHD D FHUHULL QHWH

Echilibrul macroeconomic nu presupune nici deplina ocupare a


IRU HL GH PXQF  QLFL XQ QLYHO PLQLP DO SUH XULORU LDU GHSHQGHQ D

GLUHFW  D RIHUWHL GH SUH  IDFH FD YDULD LHL FHUHULL V -L FRUHVSXQG  R

UHOD LH LQYHUV  vQWUH SUH  úL úRPDM (YROX LLOH SULYLQG SUH XO úL

úRPDMXO FRQVWLWXLH R PRWLYD LH SHQWUX LQWHUYHQ LRQLVPXO VWDWDO

pentru a corecta prin diverse P VXUL FRPSOHPHQWDUH HIHFWHOH

QHGRULWHSULYLQGFHLGRLLQGLFDWRULúLPDLFXVHDP SHFHOHSULYLQG

úRPDMXO

,PSDFWXO FRPHU XOXL H[WHUQ DVXSUD QLYHOXOXL GH HFKLOLEUX DO

DFWLYLW LL HFRQRPLFH úL JUDGXOXL GH RFXSDUH HVWH GH IDFWXU  GLUHFW
349 
vQFHSULYHúWHH[SRUWXOúLLQYHUV vQFHSULYHúWHLPSRUWXO

− SURGXF LDúLJUDGXOGHRFXSDUHFUHVF VFDG GDF H[SRUWXOFUHúWH

(scade).
− SURGXF LDúLJUDGXOGHRFXSDUHVFDG FUHVF GDF LPSRUWXOFUHúWH

(scade).

0RGHOXOVLPSOLILFDWSHQWUXHFRQRPLDGHVFKLV

Principalele ipoteze simplificatoare sunt:


− VHIDFHDEVWUDF LHGHSLH HOHILQDQFLDU -monetare
− VH FRQVLGHU  FRQVWDQWH FXUVXULOH GH VFKLPE DOH YDOXWHORU úL

SUH XULORU EXQXULORU VWU LQH DVWIHO vQFkWEDODQ DFRPHUFLDO  %F 

depinde numai de variabilele interne: produs fiQDO <  úL SUH XO
intern (p);
− IXQF LDRIHUWHLJOREDOHHVWHFRQVLGHUDW OLQLDU VWULFWFUHVF WRDUH

úLSUHVXSXQkQGXQSUH PLQLPGHH[LVWHQ  S0 ).
0RGHOXOSUHVXSXQHGRX EORFXUL

(i) EORFXOGHFRPDQG

• IXQF LDFHUHULL & = F(< − 7Q ) + & 0 − K∗ S (9.1)

• funF LDGHLQYHVWL LL I = a ∗ Y − b ∗ r + I 0 (9.2)

350
• EDODQ DFRPHUFLDO  %F = ; 0 − P ∗ < − Q∗ S (9.3)
• HFXD LDGHHFKLOLEUXDSURGXVXOXLILQDO

< = & + , + * + %F (9.4)


• valorile exogene ale consumului public, veniturile nete ale
EXJHWXOXLúLUDWHLGREkQ]LL

G = G0, Tn = Tn0, r = r0 (9.5)

(ii) IXQF LDGHRIHUW  < = N∗ ( S − S 0 ) , (10)

în care k este sesitivitatea ofertei în raport cXSUH XO


ÌQ HFXD LD GH HFKLOLEUX   VH VXEVWLWXLH YDORULOH WXWXURU

LQGLFDWRULORUGLQPRGHOúLVHRE LQHH[SUHVLDIXQF LHLFHUHULLQHWHFD

RUHOD LHvQWUHFHUHUHúLSUH 

1
Y= ∗
1− c − a + m
∗ [− (h + n )∗ p + C 0 − b ∗ r0 + I 0 + G 0 − c ∗ Tn 0 + X 0 ]. (11)

'LQIXQF LDGHRIHUW VHRE LQHH[SUHVLDSUH XOXL

1
S = ∗ < + S0 , (10.1)
N

GXS  FDUH VH VXEVWLWXLH DFHDVWD vQ UHOD LD   úL VH RE LQH YDORDUHD

de echilibru a produsului final:


C 0 + I 0 − b ∗ r0 + G 0 − c ∗ Tn 0 + X 0 − (h + n )∗ p 0
Y* = (12.1)
1 − c − a + m + (h + n ) k
351
úLDSRLHFXD LDSUH XOXLGHHFKLOLEUX

C 0 + I 0 − b ∗ r0 + G 0 − c ∗ Tn 0 + X 0 + k ∗ (1 − c − a + m )∗ p 0
p* = .
k ∗ (1 − c − a + m ) + h + n
(12.2)
'LQ UHOD LD FHUHULL QHWH VH REVHUY  GHSHQGHQ D HL GH IDFWRULL

H[RJHQL FRQVXP SULYDW UDWD GREkQ]LL LQYHVWL ii, consum public,


YHQLWXULSXEOLFHH[SRUW GDUúLGHQLYHOHOHGHVHQVLWLYLWDWHvQUDSRUW

FX SUH XO D EDODQ HL FRPHUFLDOH úL UHVSHFWLY D FRQVXPXOXL SULYDW

K  FX FkW DFHVWH VHQVLWLYLW L VXQW PDL PDUL FX DWkW QLYHOXO FHUHULL

nete este mai mic. NiveluOFHUHULLQHWHFDúLSR]L LDJUDILF DGUHSWHL

FH R UHSUH]LQW  vQWU XQ SODQ <S  SRW IL LQIOXHQ DWH SULQ LQWHUYHQ LD
-
DXWRULW LL SXEOLFH SULQ LQWHUPHGLXO FRQVXPXOXL SXEOLF úL DO

ILVFDOLW LL  GDU GHSLQG úL GH IDFWRUL H[WHUQL FXP VXQW H[SRUWXULOH úL

senVLWLYLWDWHDvQUDSRUWFXSUH XODEDODQ HLFRPHUFLDOH


'LQ UHOD LD GH HFKLOLEUX D SURGXVXOXL ILQDO SRW IL VHOHFWD L

IDFWRULL GH LQIOXHQ  vQ OHJ WXU  FX FDUH VH SRW IRUPXOD SROLWLFL GH

FRUHF LH $VWIHO GDF  QLYHOXO SURGXF LHL HVWH FRQVLGHUDW D IL

insufiFLHQW SROLWLFLOH GH FRUHF LH DX vQ YHGHUH XUP WRDUHOH FDX]H

posibile:
− LQVXILFLHQ DLQYHVWL LLORU ,0 úLDFKHOWXLHOLORUSXEOLFH *0 );
352
− ILVFDOLWDWHDH[FHVLY  7Q0 );
− LQVXILFLHQ DvQFOLQD LHLVSUHFRQVXP F úLVSUHLQYHVWL LL D 

− SUH XO PLQLP DO RIHUWHL SU ea ridicat (p0), poate din cauza
FRVWXULORU PDUL GH SURGXF LH úL D UDQGDPHQWXOXL VF ]XW DO

IDFWRULORUGHSURGXF LH

− QLYHOXO VF ]XW DO HODVWLFLW LL VHQVLWLYLW LL  RIHUWHL vQ UDSRUW FX

SUH XO N 

− LQVXILFLHQ DH[SRUWXULORU ;0 );
− vQFOLQD LDVSUHLPSRUWH[FHVLY  P 

3ULPLLWUHLIDFWRUL LQGHFHUHUHDLQWHUQ XUP WRULLGRL LQGH

RIHUW LDUXOWLPLLGRL LQGHFRPHU XOH[WHUQ




-
"

#&

(
'
$
#

#&

)
'
,&

#&

*
'
,&

#&

+
'

)LJ0HFDQLVPXOGHIXQF LRQDUHDPRGHOXOXL

cerere JOREDO -RIHUW JOREDO vQHFRQRPLD

GHVFKLV
353
Presupunem un punct de echilibru, fie A (fig. 65) generat de
LQWHUVHF LD GUHSWHL RIHUWHL JOREDOH 2*0 FX FHUHUHD JOREDO  &* n0 ,
FRQVLGHUDWH OD XQ QLYHO LQL LDO GDW &RUHF LD DFHVWXL QLYHO GH

echilibru se poate realiza prin diverse politici economice, astfel:


a) SROLWLF  GH VXV LQHUH D FHUHULL FDUH SUHVXSXQH R FUHúWHUH D

FHUHULL QHWH SH VHDPD FRPSRQHQWHORU H[RJHQH úL I U 

modificaUHD SDUDPHWULORU HFRQRPLFL DFHDVWD vQVHDPQ 

deplasarea spre dreapta a dreptei cererii (nivel CGn1), care duce


SXQFWXOGHHFKLOLEUXGLQ$vQ% GHRDUHFHQXDPSUHVXSXVF VH

PRGLILF  úL RIHUWD  UH]XOWDWXO HVWH XQ QLYHO PDL PDUH DO

produsului final, ceea cH DU SXWHD vQVHPQD úL XQ JUDG PDL PDUH
″ ″
GH RFXSDUH D IRU HL GH PXQF  GDU SUH XO  VRFLDO DU IL FUHúWHUHD

QLYHOXOXLJHQHUDODOSUH XULORUJUDILFVHREVHUY F SURLHF LDOXL

% SH D[D DEVFLVHORU HVWH OD GUHDSWD SURLHF LHL OXL $ FHHD FH

VHPQLILF  R FUHúWHUH D OXL < LDU SURLHF LD DFHOXLDúL SXQFW % SH

D[DRUGRQDWHORUHVWHGHDVXSUDSURLHF LHLOXL$FHHDFHVHPQLILF 

RFUHúWHUHDOXLS

b) SROLWLF  GH UHGXFHUH D FHUHULL FDUH VH YL]XDOL]HD]  JUDILF SULQ

deplasarea spre stânga a dreptei cererii nete (nivel CGn2) cu


efecte exact opuse celor generate de politica de tip a);
354
c) SROLWLF  GH UHGXFHUH D FRVWXULORU , care are ca efect diminuarea
FKHOWXLHOLORU vQWUHSULQ] WRULORU úL vQ FRQVHFLQ  D SURGXF LHL

JUDILFvQVHDPQ GHSODVDUHDVSUHGUHDSWDDRIHUWHLJOREDOH QLYHO

OG1), cu mutarea punctului de echilibru din A în D; rezultatul


HVWH FUHúWHUHD SURGXF LHL úL GLPLQXDUHD QLYHOXOXL JHQHUDO DO

SUH XULORU DGLF  XQ UH]XOWDW VDOXWDU SHQWUX FRQVXPDWRUL úL FDUH

GHYLQH JHQHUDO DJUHDW DGLF  úL GH F WUH SURGXF WRU úL GH F WUH

stat  GDF  FHOH GRX  PRGLILF UL VH SURGXF DVWIHO vQFkW YDORDUHD

produsului final ( S∗ < V FUHDVF 

d) SROLWLF  PL[W ,
 GH VXV LQHUH D FHUHULL úL UHGXFHUH D FRVWXULORU

FDUH JUDILF VH YL]XDOL]HD]  SULQ GHSODVDUHD VSUH GUHDSWD DWkW D

cererii nete (nivel CGn1  FkW úL D RIHUWHL JOREDOH QLYHO 2*1);
UH]XOWDWXOHVWHvQDFHVWFD]GHFUHúWHUHSXWHUQLF DSURGXF LHLFX

RYDULD LHPLF VDXQXO DQLYHOXOXLGHSUH 

&D]XO OLPLW  HVWH UHSUH]HQWDW GH FHUHUHD DEVROXW HODVWLF 

VLWXD LH vQ FDUH JUDILFXO HL HV te orizontal (nivel CGn3). În acest caz,
SROLWLFLOH GH VXV LQHUH D FHUHULL úL GH UHGXFHUH D FRVWXULORU VXQW

LQHILFLHQWH vQWUXFkW SXQFWXO GH HFKLOLEUX ILH VH PHQ LQH vQ $ ILH VH

PRGLILF QHVHPQLILFDWLY WUHFHGLQ$vQ) 

355
13.2.2. Analiza politicilor de cerere
Politicile de cerere au în vedere efectele pe care le pot
JHQHUD FKHOWXLHOLOH SXEOLFH úL ILVFDOLWDWHD $FHVWH HIHFWH VXQW GH

DFHODúL VHQV DWkW SHQWUX SURGXF LH FkW úL SHQWUX SUH XUL 2 VXV LQHUH

IUkQDUH  D FHUHULL SULQ FUHúWHUHD GLPLQXDUHD  FKHOW uielilor publice


VDX SULQ vQ VSULUHD DWHQXDUHD  ILVFDOLW LL GHWHUPLQ  R FUHúWHUH

VF GHUH DFHUHULLQHWHFHHDFHDQWUHQHD] RPLúFDUHvQDFHODúLVHQV

D SURGXF LHL úL LPSOLFLW D SUH XULORU vQ ILJXUD  GHSODVDUHD

GUHSWHL &*Q GLQ SR]L LD  vQ SR]L LD 1, respectiv 2). O parte a
DFHVWXL HIHFW SRDWH IL DQXODW  GH GLQDPLFD VROGXOXL VFKLPEXULORU

H[WHUQHUHVSHFWLYGHvQFOLQD LDPDUJLQDO VSUHLPSRUWXUL P VDXGH

VHQVLWLYLWDWHDVFKLPEXULORUH[WHUQHvQUDSRUWFXSUH XULOH Q 

'LQ UHOD LD   VH SRW SXQH vQ HYLGHQ  PXOWLSOLFDWRULL

bugetari:
G< 1
= (13.1)
G*
0 1 − F − D + P + (K + Q ) N

G< −F
= (13.2)
G7Q
0 1 − F − D + P + (K + Q ) N

0 ULPHD PXOWLSOLFDWRULORU HVWH vQ HVHQ  GHWHUPLQDW  GH

trei componente:
356
− efectul de venit (similar cu cel din modelul economiei închise),
HYLGHQ LDWGHH[SUHVLD  - c - a);
− frâna importurilor (similar celei din modelul economiei
GHVFKLVH HYLGHQ LDWGHvQFOLQD LDPDUJLQDO DLPSRUWXULORU P 

− IUkQDSUH XULORUHYLGHQ LDW SULQH[SUHVLD KQ N

Frâna pUH XULORU GHSLQGH GH VHQVLWLYLWDWHD vQ UDSRUW FX

SUH XULOH  D RIHUWHL N  D FRQVXPXOXL K  úL D VFKLPEXULORU H[WHUQH

(n). ″Frâna″HVWHFXDWkWPDLSXWHUQLF FXFkW

− RIHUWDHVWHPDLSX LQHODVWLF vQUDSRUWFXSUH XULOH NPLFDGLF 

dreapta OG are pantaDFFHQWXDW 

− FRQVXPXO úL VFKLPEXULOH H[WHUQH VXQW PDL HODVWLFH vQ UDSRUW FX

SUH XULOH KúLQPDULDGLF GUHDSWD&*QDUHSDQWDOLQ 

)UkQDSUH XULORUSUH]LQW GRX YDORULH[WUHPH

− FkQG HVWH QXO  DVWIHO vQFkW PXOWLSOLFDWRULL EXJHWDUL UHYLQ OD

valorile GLQ PRGHOXO HFRQRPLHL GHVFKLVH FX SUH XUL IL[H DFHVW

OXFUX HVWH SRVLELO GDF  RIHUWD HVWH DEVROXW HODVWLF  GUHDSWD 2*

HVWH RUL]RQWDO  GHRDUHFH N →∞  VDX GDF  FHUHUHD úL VFKLPEXULOH

H[WHUQHDXVHQVLWLYLWDWHQXO vQUDSRUWFXSUH XULOH K Q  

− când este de valoare infinit, astfel încât multiplicatorii bugetari


GHYLQ QXOL DFHVW OXFUX HVWH SRVLELO GDF  RIHUWD HVWH DEVROXW
357
LQHODVWLF  GUHDSWD 2* HVWH YHUWLFDO  GHRDUHFH N →∞  VDX GDF 

FHUHUHD úL VFKLPEXULOH H[WHUQH DX LQILQLW  VHQVLWLYLWDWH vQ UDSRUW

FXSUH ul (h sau n →∞).


'LQWUH FHLODO L IDFWRUL FH GHWHUPLQ  QLYHOXO SURGXF LHL VXQW

GH UHPDUFDW H[SRUWXULOH úL LQYHVWL LLOH DO F URU HIHFW HVWH GH DFHODúL

FDOLEUXFXFHODOFKHOWXLHOLORUEXJHWDUH'LQUHOD LD  VHREVHUY 

F  PXOWLSOLFDWRULL LQYHVWL LLORU (dY/dI0  úL H[SRUWXOXL G<G;0) sunt


identici cu cel al cheltuielilor bugetare.

$QDOL]DSROLWLFLORUGHRIHUW

3ROLWLFLOHGH RIHUW DXvQYHGHUHvQHVHQ HIHFWHOHJHQHUDWH

GH FRVWXUL FDUH OD UkQGXO ORU VXQW LQIOXHQ DWH GH DPHOLRUDUHD

randameQWHORU IDFWRULORU GH SURGXF LH úL vQ JHQHUDO D vQWUHJXOXL


DSDUDW GH SURGXF LH FkW úL GH SROLWLFLOH GH OLPLWDUH D FRVWXULORU

IDFWRULORUGHSURGXF LH

3ROLWLFLOHGHRIHUW SUH]LQW ID GHFHOHGHFHUHUHDYDQWDMXO

F  H[LVW  DOWHUQDWLYD FUHúWHULL SURGXF LHL vQ FRQGL LLOH vQ FDUH

SUH XULOH VFDG $VWIHO vQFD]XOJHQHUDODFFHSWDWDOIXQF LHLGHRIHUW 

FUHVF WRDUH úL DO IXQF LHL GH FHUHUH GHVFUHVF WRDUH R FUHúWHUH D

ofertei (în figura 65, deplasarea spre dreapta a dreptei OG, cu


358
PHQ LQHUHD FHUHULL vQ DFHHDúL SR]L LH LQL LDO  &*Q0  GHWHUPLQ  R

FUHúWHUHDSURGXF LHLVLPXOWDQFXGLPLQXDUHDSUH XULORU

0XOWLSOLFDWRUXOSUH XULORU FRQIRUP HVWHGHIRUPD

G< − (K + Q )
= . (13.3)
GS
0 1 − F − D + P + (K + Q ) N

5HOD LD GH GHSHQGHQ  HVWH LQYHUV  DVWIel încât, cel mai
DGHVHD vQ DQDOL]HOH SUDFWLFH LQWHUHVHD]  FD]XO UHGXFHULL SUH XULORU

GHRDUHFH DFHDVWD vQVHDPQ  FUHúWHUHD SURGXF LHL FX HIHFWH DGLDFHQWH

LPSRUWDQWH GHVHRUL XUP ULWH vQ PRG H[SUHV  FXP VXQW FUHúWHUHD

JUDGXOXL GH RFXSDUH FUHúWHUHD YHQLWXULORU DJHQ LORU HFRQRPLFL úL

implicit, ale statului etc.


(ILFLHQ DSROLWLFLORUGHRIHUW HVWHGHWHUPLQDW GHDFHLDúLWUHL

IDFWRUL FD úL IUkQD SUH XULORU GH GDWD DFHDVWD HL DF LRQHD]  SDU LDO

GLIHULWSROLWLFDGHRIHUW HVWHFXDWkWPDLHILFDFHFXFkW

− RIHUWD HVWH PDL HODVWLF  vQ UDSRUW FX SUH XULOH N PDUH DGLF 

GUHDSWD2*DUHSDQWDOLQ 

− FRQVXPXO úL VFKLPEXULOH H[WHUQH VXQW PDL HODVWLFH vQ UDSRUW FX

SUH XULOH K úL Q PDUL  HVWH GH UHPDUFDWLPSDFWXOGXEOXDO FHORU

GRX  VHQVLWLYLW L DWkW SULQ QXP U WRUXO FkW úL SULQ QXPLWRUXO

multiplicatorului.
359
ÌQFOLQD LDPDUJLQDO VSUHLPSRUW P GLPLQXHD] HILFDFLWDWHD

SROLWLFLORU GH RIHUW  GXS  FXP ″efectul de competitivitate″


H[SULPDW SULQ VHQVLWLYLWDWHD OD SUH  D VFKLPEXULORU FRPHUFLDOH Q 

OHP UHúWHLPSDF tul.


(ODVWLFLWDWHD vQ UDSRUW FX SUH XULOH D FHUHULL QHWH

UHSUH]HQWkQG FHUHUHD GH SURGXVH QD LRQDOH  LQGXFH GRX  YDORUL

OLPLW DOHPXOWLSOLFDWRUXOXL

− PXOWLSOLFDWRUXO QXO FHHD FH vQVHDPQ  F  QX VH SURGXFH R

UHODQVDUH FL GRDU R GLPLQXDUH D SUH XULORU DFH st lucru se


vQWkPSO  GDF  FHUHUHD HVWH LQHODVWLF  GDF  GUHDSWD &*Q HVWH

YHUWLFDO DGLF DWXQFLFkQGFRQVXPXOúLVFKLPEXULOHH[WHUQHDX

VHQVLWLYLWDWHDODSUH QXO  K úLQ  

− PXOWLSOLFDWRUXO WLQ]kQG OD LQILQLW FHHD FH vQVHDPQ  R UHODQVDUH

puterniF  D SURGXF LHL I U  YDULD LD SUH XULORU DFHVW OXFUX VH

vQWkPSO  GDF  FHUHUHD HVWH DEVROXW HODVWLF  GUHDSWD &*Q HVWH

RUL]RQWDO DGLF DWXQFLFkQGQWLQGHVSUHLQILQLWFDGHSLOG vQ

FD]XOXQHLSXWHUQLFHFRQFXUHQ HH[WHUQH

360
CAPITOLUL 14

'(=92/7 5,$/(8125)81& ,,

0$&52(&2120,&(Ì1$1$/,=$),1$1&,$5 

02'(51

5HSUH]HQWDUHD PDL FRPSOH[  D XQRU IXQF LL PDFUR -


HFRQRPLFH YL]kQG ILH FHUHUHD FRQVXPXO LQYHVWL LLOH  ILH RIHUWD

JUDGXOGHRFXSDUHLQIOD LD VHED]HD] SHVWXGLXO seriilor statistice.


'LQHVWLP ULOHHIHFWXDWHvQGLIHULWH ULSHWHUPHQVFXUWúLSHWHUPHQ

OXQJ DX UH]XOWDW DEDWHUL ID  GH GHSHQGHQ HOH VWDQGDUG FODVLFH

QHRFODVLFH NH\QHVLVWH  3H VHDPD DFHVWRUD DX IRVW SURSXúL IDFWRUL

GLIHUL L GH DMXVWDUH I U vQV DVHFRQYHUJH VSUHXQSXQFWGHYHGHUH

general, quasi-unanim acceptat.

14.1. )XQF LDGHFRQVXP

Analizele statistice pe termen scurt au confirmat adesea


DERUGDUHD NH\QHVLVW  GHYHQLW  VWDQGDUG D GHSHQGHQ HL FRQVXPXOXL

GH YHQLW úL GH XQ QLYHO PLQLP DO vQVXúL consumului (capitolul 11,
UHOD LD  
361
Analizele statistice pe termen lung au condus la formularea
XQHL QRL GHSHQGHQ H OHJHD OXL 'HQLVRQ  SRWULYLW F UHLD vQFOLQD LD

PHGLHVSUHFRQVXPQXVHGLPLQXHD] vQWLPSFDUH]XOWDWDOFUHúWHULL

venitului, ci sH PHQ LQH FRQVWDQW  vQ UDSRUW FX YHQLWXO UHDO $FHVW

FRPSRUWDPHQW D IRVW PRWLYDW SULQ PDL PXO L IDFWRUL VLJXUDQ D PDL

PDUH DVXSUD YHQLWXULORU HYROX LD PHQWDOLW LORU GXDOLWDWHD

vQFOLQD LLORU VSUH FRQVXP DSDUL LD SURGXVHORU QRL XUEDQL]DUHD

″vPE WUkQLU ea″ SRSXOD LHL ú D P G 8OWLPLL WUHL HYLGHQ LD L GH
HFRQRPLVWXO HQJOH] $ 6PLWKLHV  VXQW vQ JHQHUDO DFFHSWD L FD ILLQG

FHL PDL FRQVLVWHQ L $X PDL IRVW IRUPXODWH úL DOWH IRUPH GH

GHSHQGHQ  GLQWUH FDUH PDL FXQRVFXWH VXQW WHRULD YHQLWXOXL UHODWLY

UH LQkQG FD IDFWRU GH LQIOXHQ  QXPDL YHQLWXO  WHRULD YHQLWXOXL

SHUPDQHQW úL WHRULD FLFOXULORU GH YLD  XOWLPHOH GRX  UH LQkQG FD

IDFWRUGHLQIOXHQ DYHUHDFRQVXPDWRUXOXL 

14.1.1. Ipoteza venitului relativ


&RQWULEX LL vQVHPQDWH vQ DFHVW VHQV DX DGXV - 'XHVHQEHU ry
  ' %UDG\ úL 0 )ULHGPDQ   ) 0RGLJOLDQL  

(VHQ D DERUG ULL FRQVW vQDFFHSWDUHDGHSHQGHQ HLFRQVXPXOXLXQXL

LQGLYLG GH ORFXO SH FDUH HO vO RFXS  vQ LHUDUKLD YHQLWXULORU

FRPXQLW LLLPHGLDWH JUXSXOXLVRFLDO vQFDUHHOHVWHLQFOXVG e aici,


362
DSDUL LD vQ XWLOLWDWHD HFRQRPLF  UHFXQRVFXW  SHQWUX GLYHUVH EXQXUL

QX QXPDL D FRPSRQHQWHL GLUHFWH OHJDW  GH VDWLVIDF LD GREkQGLW  FD

ILLQ  XPDQ  FL úL D XQHL FRPSRQHQWH GH ″imagine″ VLPEROLF  FD

membru al respectivului grup social. Bazat pe aceDVW  LSRWH]  VH

IRUPXOHD]  R UHOD LH GH GHSHQGHQ  vQWUH vQFOLQD LD PHGLH VSUH

FRQVXPDILHF UXLLQGLYLGúLYHQLWXOV XUHODWLYGHILQLWSULQUDSRUWXO

vQWUHYHQLWXOV X <i úLYHQLWXOPHGLXDOJUXSXOXLV XVRFLDO <m ):


& <
= F1 − F 2 ∗ 


(1)
< <


unde Ci este consumul individului,


Ci/YiHVWHvQFOLQD LDPHGLHVSUHFRQVXP
c1, c2VXQWSDUDPHWULLGHOHJ WXU 

3HQWUXXQLQGLYLGvQFOLQD LDPHGLHVSUHFRQVXPHVWHFXDWkW

PDLPLF FXFkWSR]L LDVDvQLHUDUKLDYHQLWXULORUHVWHPDLvQDOW 

3HQWUX XQ JUXS vQFOLQD LD HVWH VWDELO  FKLDU GDF  YHQLWXO

PHGLXDOJUXSXOXLFUHúWHGHRDUHFHH[LVW FRPSHQV ULvQWUHPHPEULL

grupului.
8Q DO GRLOHD DVSHFW DO HVHQ HL DFHVWHL DERUG UL FRQVW  vQ

LQHU LD SXWHUQLF  D RELFHLXULORU GH FRQVXP FHHD FH vL FRQIHU 

DFHVWXLDRDQXPLW LUHYHUVLELOLWDWH&DXUPDUHFRQVXPXODFWXDO &t )


este dependent nu numai de venitul actual (Yt  FL úL GH YHQLWXO
363
DQWHULRU $VWIHO-'XHVHQEHUU\IDFHLSRWH]DGHSHQGHQ HLGHQLYHOXO

cel mai mare al veniturilor trecute (YMa):


& <
= F1 − F 2 ∗
 
 
. (2)
< <

3HWHUPHQVFXUWvQUHOD LD  VHSRDWHHYLGHQ LDXQHIHFWGH

IUkQ UHODWLYODvQFOLQD LDPHGLHVSUHFRQVXP

− GDF  HFRQRPLD HVWH vQ UHFHVLXQH DWXQFL <t /YMa < 1, iar
LQGLYLGXO vQ JHQHUDO PHQDMHOHIDPLLOH  vQFHDUF  V -úL PHQ LQ 

VWDQGDUGXO GH YLD  DWHQXkQG WHQGLQ D GH UHGXFHUH D vQFOLQD LHL

PHGLLVSUHFRQVXPFXHIHFWHSR]LWLYHvQGLPHQVLXQHDFHUHULLúL

LPSOLFLWDRIHUWHLSURGXF LHL

− GDF HFRQRPLDHVWHvQ expansiune, atunci Yt/YMa >GDULQHU LD


FRQVXPDWRUXOXL WHPSHUHD]  WHQGLQ D GH FUHúWHUH D vQFOLQD LHL

PHGLL VSUH FRQVXP FX HIHFWH GH WHPSRUL]DUH D FHUHULL úL

LPSOLFLWDRIHUWHLSURGXF HL

3H WHUPHQ OXQJ FUHúWHUHD HFRQRPLF  PDQLIHVW  R WHQGLQ 

poziWLY  vQ SRILGD IOXFWXD LLORU FRQMXQFWXUDOH VDX FLFOLFH ÌQ PRG

natural veniturile devin mai stabile sau chiar cresc, stabilizând


astfel raportul Yt/YMa  GH DLFL UH]XOW  úL R VWDELOL]DUH D vQFOLQD LHL

medii spre consum.

364
14.1.2. Ipoteza venitului permanent
ContULEX LL vQVHPQDWH D DGXV 0 )ULHGPDQ   SULQ

GLVRFLHUHD FRPSRQHQWHORU SHUPDQHQW  úL WHPSRUDU  DWkW vQ FHHD FH

SULYHúWHYHQLWXOFkWúLFRQVXPXO

YHQLWSHUPDQHQW <S úLWUDQ]LWRULX <W 

FRQVXPSHUPDQHQW &S úLWUDQ]LWRULX &W 

Y = Yp + Yt úL C = Cp + Ct  úL

9HQLWXO SHUPDQHQW DUH FDUDFWHU WHQGHQ LDO úL DQWLFLSDW

,QGLYLGXO DQWLFLSHD]  RE LQHUHD OXL FD UH]XOWDW DO UHSHWDELOLW LL vQ

WLPS vQ WUHFXW D DFHVWHL RE LQHUL úL PL]HD]  SH HO GLQ RELúQXLQ 

GDU úL GDWRULW  XQRU IDFWRUL PDL PXOW VDX PDL SX LQ RELHFWLYL FXP

VXQW IRUPD LXQHD VD SURIHVLRQDO  QRURFXO ú D P G ,QGLYLGXO

FRQWHD]  SH DFHVW YHQLW SHQWUX D úL UHDOL]D FRQVXPXO DúD FXP HVWH
-
RELúQXLW VDX FKLDU PDL ELQH I U  FD DFHVW FRQVXP V -i afecteze
averea. Venitul permanent se DSUR[LPHD]  SULQ PHGLD YHQLWXULORU

WUHFXWHFRUHFWDWHHYHQWXDOFXSRQGHULGHVFUHVF WRDUHvQWLPS

&RQVXPXOVFRQWDWF VHYDUHDOL]DvQFRQWH[WXOPHQ LRQDW

PDL VXV HVWH FRQVXPXO SHUPDQHQW (O VH HVWLPHD]  SULQ FRQVXPXO

observat.
Venitul tranzitoriu esWH FHO RE LQXW DFFLGHQWDO LQFOXVLY FD
UH]XOWDWDOIOXFWXD LLORUHFRQRPLFH

365
&RQVXPXOWUDQ]LWRULXHVWHFHOHIHFWXDWvQWkPSO WRU

2 UHOD LH VWDELO  H[LVW  QXPDL vQWUH FRPSRQHQWHOH

SHUPDQHQWH úL HD VH FRQFUHWL]HD]  vQ GHSHQGHQ D vQFOLQD LHL PHGLL

spre consum de rata dobânzii (i), raportul (av) între averea


PDWHULDO  úL YHQLWXO SHUPDQHQW úL GH IDFWRUL HFRQRPLFL úL

demografici (ed):
Cp = f (i, av, ed )∗ Yp (4)
5HOD LD  HVWHVLQJXUD UHIOHFWkQGROHJ WXU vQWUHFHOHGRX 

FRPSRQHQWH DOH FRQVXPXOXL úL YHQLWXOXL DGLF  GHVSUH

FRPSRQHQWHOH <S úL <W &S úL &W &W úL <W VH DVXP  LSRWH]D GH

QHGHWHUPLQDUHIDFWRULDO ÌQFHSULYHúWHUDSRUWXULOHFDQWLWDWLYH&W<W

úL &S<S VH DVXP  LSRWH]D F  vQ UDSRUWXO ORU GH RUGLQH &S<S >
>Ct<W GHRDUHFH LQGLYLGXO FD úL IDPLOLD PDQLIHVW  PDL DFFHQWXDW

WHQGLQ DGHDHFRQRPLVLYHQLWXULOHDFFLGHQWDOH

$FHDVW  DERUGDUH D GHSHQGHQ HL FRQVXP -venit conduce la


DFFHSWDUHD XQHL vQFOLQD LL PHGLL VSUH FRQVXP LQVWDELO  úL

LPSUHYL]LELO  &UHúWHUHD YHQLWXOXL DF LRQHD]  DVXSUD FRQVXPXOXL vQ

PRG GLUHFW DGLF  SULQ YHQLWXO SHUPDQHQW 'DF  YHQLWXO SHUPDQHQW

HVWH UHODWLY FRQVWDQW VDX SX LQ YDULDELO DWXQFL vQFOLQD LD PHGLH VSUH

FRQVXP DUH WHQGLQ D V  VH UHGXF  GLPLQXkQG PXOWLSOLFDWRUXO SULQ

consum al venitului úL UHGXFkQG HILFDFLWDWHD SROLWLFLORU EXJHWDUH GH


366
VXV LQHUH &RQVWDQ D vQFOLQD LHL PHGLL VSUH FRQVXP VH RE LQH QXPDL

GDF  DJHQ LL FRQVXPDWRUL FRQWHD]  SH FUHúWHUHD YHQLWXULORU ORU

SHUPDQHQWH FHHD FH P UHúWH LQFHUWLWXGLQHD YDORULORU SRVLELOH DOH

multiplicaWRUXOXL YHQLWXOXL SULQ FRQVXP úL LPSOLFLW D SROLWLFLORU


EXJHWDUHGHVXV LQHUH

& &S <S

& <
%

&

% & <
& <
'
$ $ %
& (


)
(

1. conform teoriei keynesiste 2. conform ipotezei venitului


permanent
)LJ)XQF LDGHFRQVXP

ÌQ FRQGL LLOH WHRULHL NH\QHVLVWH GDF  VH PRGLILF  IXQF LD GH

FRQVXP FD UH]XOWDW DO XQRU FDX]H VWUXFWXUDOH LDU YHQLWXO FUHúWH

DWXQFLvQFOLQD LDPHGLHVSUHFRQVXPVHSRDWHPRGLILFDVDXQX

367
ÌQ FRQGL LLOH LSRWH]HL WHRULHL NH\QHVLVWH GDF  VH PRGLILF 

IXQF LD GH FRQVXP FD UH]XOWDW DO XQRU FDX]H VWUXFWXUDOH LDU YHQLWXO

FUHúWHDWXQFLvQFOLQD LDPHGLHVSUHFRQVXPVHSRDWHPRGLILFDVDXQX

ÌQ FRQGL LLOH LSRWH]HL YHQLWXOXL SHUPDQHQW IXQF LD

consumului total areDOW DOXU GHFkWDFHOXLSHUPDQHQWUHVSHFWLYFX

R SDQW  PDL OLQ  'DF  YHQLWXO SHUPDQHQW HVWH VXE YDORDUHD FHOXL

WRWDO DWXQFL GHRDUHFH FRQVXPXO VH VWDELOHúWH SH VHDPD

FRPSRQHQWHLSHUPDQHQWHDYHQLWXOXLvQFOLQD LDPHGLHDFRQVXPXOXL

pe seama venitului WRWDO YD DYHD R YDORDUH PDL PLF 

(Cp1/Y1<Cp2/Yp1  UDSRUWXOGHRUGLQHPHQ LRQDWVHYDLQYHUVDGDF 

FRPSRQHQWD SHUPDQHQW  D YHQLWXOXL HVWH SHVWH YDORDUHD FHOXL WRWDO

$VWIHO GH SLOG  QLYHOXO FRQVXPXOXL HVWH GDW GH RUGRQDWD SXQFWXOXL

%úLQXGHFHDDSXQFW ului B1UHVSHFWLY(úLQX(1.


5HOD LD YHQLW - FRQVXP QX PDL HVWH R UHOD LH GLUHFW  FL

LQGLUHFW GHRDUHFHFRQVXPXOHVWHGHWHUPLQDWGHYHQLWXOSHUPDQHQW

FDUH OD UkQGXO OXL HVWH GHWHUPLQDW GH YHQLWXO HIHFWLY FD úL GH

comportamentul agentului consumator. $VWIHO PRGLILF ULOH vQ

YHQLWXO HIHFWLY QX VH UHJ VHVF GHFkW SDU LDO vQ FRQVXP FHHD FH IDFH

FD SROLWLFLOH EXJHWDUH V  DLE  R HILFDFLWDWH PDL UHGXV  GHFkW FHD

DúWHSWDW  3H GH DOW  SDUWH GHSHQGHQ D vQFOLQD LHL PDUJLQDOH VSUH

consum de venitul permanent îL GHWHUPLQ  R PDUH VWDELOLWDWH

368
vQWUXFkW YHQLWXO SHUPDQHQW HVWH PDL SX LQ DIHFWDW GH IOXFWXD LLOH

economice.

14.1.3. ,SRWH]DFLFOXULORUGHYLD
(VHQ D DFHVWHL LSRWH]H FRQVW  vQ IDSWXO F  QLYHOXO

consumului este determinat nu numai de venitul curent, ci de


întreDJD DYHUH D FRQVXPDWRUXOXL &RQWULEX LL vQVHPQDWH vQ DFHVW
VHQV DX DYXW ) 0RGLJOLDQL úL 5 %UXPEHUJ )RQGXO DFHVWHL LSRWH]H

HVWH F  XQ FRQVXPDWRU YL]HD]  R UHGLVWULEXLUH D YHQLWXULORU VDOH SH

XQ RUL]RQW ODUJ GH WLPS GH UHJXO  GXUDWD vQWUHJLL VDOH YLH L cu
scopul de a-úL DVLJXUD FHO PDL EXQ SURILO GH FRQVXP LQWHUWHPSRUDO
3RWULYLWDFHVWHLLSRWH]HH[LVW WUHLFLFOXULGHYLD 

− primul, caracterizat printr-R DFWLYLWDWH GH SUHJ WLUH úL IRUPDUH

SURIHVLRQDO úLSULQDEVHQ DYHQLWXOXLFKHOWXLHOLOHILLQGILQDQ ate


GH IDPLOLH VDX SULQ FUHGLWH RE LQXWH GH OD RUJDQLVPH

specializate;
− al doilea, caracterizat printr-R DFWLYLWDWH GLQ FDUH VH RE LQ

venituri, iar comportamentul de consum este dublat de unul de


HFRQRPLVLUH VLVWHPDWLF  GDWRUDW XQHL FUHúWHUL vQ JHQHUDO PDL

PDUL D YHQLWXOXL GHFkW D FRQVXPXOXL HFDUW FDUH VH GLPLQXHD] 

VSUHVIkUúLWXOYLH LLDFWLYH

369
− DO WUHLOHD FDUDFWHUL]DW SULQ UHWUDJHUHD GLQ DFWLYLWDWH úL GHEXWXO

dezeconomisirii datorat nivelului de venit mai redus decât


consumul, astfel încât sunt angajate veniturile anterior
HFRQRPLVLWHúLDFXPXODWHvQWLPS

ÌQ DFHDVW  DERUGDUH FRQVXPXO LQGLYLGXOXL GHSLQGH SH GH R

SDUWH GH DYHUHD VD LDU SH GH DOW  SDUWH GH YkUVWD VD DVWIHO vQFkW

UDSRUWXOGvQWUHFRQVXP&úLDYHUH$YDULD] SHLQWHUYDOHGHYkUVW 

− în generDOVHDFFHSW  & = G∗ $ (5.1)


− SHFDWHJRULLGHYkUVW WVHDFFHSW  &
 = G ∗$ (5.2)

ÌQ

componente:
FHHD FH SULYHúWH DYHUHD


VXQW SUHVXSXVH GRX 

− YDORDUHD DFWXDOL]DW  D YHQLWXULORU RE LQXWH GLQ activele de


SODVDPHQWPDLDOHVILQDQFLDUHúLLPRELOLDUHILH9$$3

− YDORDUHDDFWXDOL]DW DYHQLWXULORURE LQXWHGLQPXQF ILH9$0

GHVSUH FDUH VH DFFHSW  LSRWH]D F  HVWH SURSRU LRQDO  FX YHQLWXO

curent:
9$0 = Y∗ < . (5.3)
$VWIHOFRQVXPXOUH]XOW FDH[SUHVLHDFRWHLGHFRQVXPGvQ

UDSRUW FX DYHUHD FDUH HVWH DOF WXLW  GLQ FHOH GRX  FRPSRQHQWH

9$$3úL9$0

& = G∗ 9$$3 + G∗ Y∗ < . (5.4)


370
Factorii de influHQ  DL FRQVXPXOXL VXQW vQ PRG H[SOLFLW

YHQLWXO FXUHQW úL YHQLWXULOH GLQ DFWLYHOH GH SODVDPHQW LDU vQ PRG

LPSOLFLW IDFWRULL GHPRJUDILFL FDUH DF LRQHD]  SULQ LQWHUPHGLXO

VWUXFWXULLSHYkUVWHFDUHLQIOXHQ HD] FRWDGHFRQVXPG

Comportamentul de consum reOHY  SHQWUX HFRQRPLLOH

VWDELOHGRX WHQGLQ HPDQLIHVWDWHSHWHUPHQOXQJ

− vQP VXUDvQFDUHUDSRUWXOvQWUHYDORDUHDDFWXDOL]DW DYHQLWXULORU

GLQ DFWLYHOH GH SODVDPHQW úL YHQLWXO FXUHQW HVWH VWDELO VH

S VWUHD] FRQVWDQW vQFOLQD LDPDUJLQDO VSUHFRQVXP

− îQFOLQD LD PDUJLQDO  VSUH FRQVXP HVWH PDL PDUH SHQWUX LQDFWLYL

GHFkW SHQWUX DFWLYL FX WRDWH F  VDX - spunem noi - tocmai


SHQWUX F  DX YHQLWXUL PDL PLFL LDU vQFOLQD LD PDUJLQDO  SHQWUX

HFRQRPLVLUHHVWHPDLPLF 

Prin studiile publicate de F. Modigliani îQ  VH DUDW F 

vQ LSRWH]D FLFOXULORU GH YLD  HIHFWHOH SROLWLFLL EXJHWDUH DVXSUD

consumului sunt adesea reduse, iar mecanismele politicii monetare


apar mai întâi prin avere.

,SRWH]DVWDQGDUGXOXLGHYLD

&RQVXPDWRUXO UHDOL]HD]  vQ WLPS XQ DQX mit standard de trai


SH FDUH vQFHDUF  FHO SX LQ V  úL O S VWUH]H $SDUH DVWIHO XQ DQXPLW
-
371
FRQVHUYDWRULVP vQ FRQVXP XQ HIHFW GH RELúQXLQ  FDUH IDFH FD

QLYHOXO FXUHQW DO DFHVWXLD V  ILH LQIOXHQ DW GH QLYHOHOH VDOH

anterioare. În 1952 economistul T. Brown foUPXOHD]  FRQVLVWHQW

DFHDVW  LSRWH]  úL SURSXQH R FXDQWLILFDUH VLPSOLILFDWRDUH vQ VHQVXO

F  UHOD LDvQWUHFHOHGRX QLYHOHGHFRQVXPHVWHSURSRU LRQDO úLF 

vQ SOXV DPSOLWXGLQHD HL HVWH GHVFUHVF WRDUH vQ WLPS ÌQ JHQHUDO

DFHDVW GHSHQGHQ RIRUPDOL] PSULQUHOD LD

−1
  

& = E∗ < + ∑ E ∗ & + & 0 FXE > E −1 , (6)








= −τ

unde:
t = momentul curent
Ct = consumul curent
Yt = venitul la momentul curent
i = indice pentru identificarea momentelor trecute
τ PRPHQWXOGHWLPSGLQWUHFXWGLQFRORGHFDUHLQIOXHQ D

consumuriloUWUHFXWHDVXSUDFHOXLFXUHQWHVWHLQVLJQLILDQW
Ci = consumul la momentul i
C0 = consumul autonom
E vQFOLQD LDPDUJLQDO DFRQVXPXOXLvQUDSRUWFXYHQLWXO

bi vQFOLQD LDPDUJLQDO DFRQVXPXOXLFXUHQWvQUDSRUWFXFHODO

momentului i.
372
T. Brown are în YHGHUH R IRUP  PDL VLPSO  úL PDL

RSHUD LRQDO DGHSHQGHQ HLúLDQXPH

& = E
1 ∗ < + E 2 ∗ & −1 + & 0  (7)

$FHDVW  GHSHQGHQ  FRQGXFH OD LSRWH]D XQHL GLPLQX UL vQ

WLPSDvQFOLQD LHLPHGLLVSUHFRQVXPFDUH]XOWDWDOHIHFWXOXLGHVWRF

ChHOWXLHOLOH WUHFXWH SHQWUX FRQVXPXO GH EXQXUL GH IRORVLQ 

vQGHOXQJDW  GHWHUPLQ  FUHDUHD XQXL VWRF GH DVWIHO GH EXQXUL DVWIHO

vQFkW vQ SUH]HQW VH GLPLQXHD]  FRQVXPXO ORU $FKL]L LLOH FXUHQWH

GHEXQXUL GHIRORVLQ vQGHOXQJDW  &ILt ) sunt dependente nu numai


GHYHQLWXOFXUHQWFLúLGHVWRFXOGHDVWIHOGHEXQXUL 6ILt-1 ):
&IL = D∗ < − (1 − U − X )∗ 6IL −1 , (8)

în care:
D vQFOLQD LDPDUJLQDO DFRQVXPXOXLGHEXQXULGHIRORVLQ

vQGHOXQJDW vQUDSRUWFXYHQLWXO

u = rata de depreciere a bunurLORUGHIRORVLQ vQGHOXQJDW DIODWHvQ

stoc
U ULWPXOGHFUHúWHUHDOVWRFXOXL

3DUDPHWUXO D DUH VHQVXO XQHL FRWH GLQ YHQLW FDUH VH DORF 

SHQWUX FRQVXPXO GH EXQXUL GH IRORVLQ  vQGHOXQJDW  'H HO GHSLQGH

SDUDPHWUXO U UHSUH]HQWkQG FUHúWHUHD PHGLH a stocului de astfel de


EXQXUL GH OD XQ DQ OD DOWXO SH XQ LQWHUYDO GH WLPS FRQVLGHUDW F 

373
JHQHUHD]  LQIOXHQ H FDUH VH UHVLPW OD PRPHQWXO FXUHQW 5HOD LD

consum-stoc este de forma:


6IL = 6IL −1 + &IL , (9.1)



astfel îQFkWvQWUHFHOHGRX VWRFXULHVWHHYLGHQW UHOD LD

6IL = (1 + U −1 )∗ 6IL
−1 , (9.2)



unde rt/t-1 HVWH ULWPXO GH FUHúWHUH DO VWRFXOXL OD PRPHQWXO W ID  GH

momentul t-'DF [τ;t] este orizontul de timp semnificativ, atunci

∏ (1 + )∗


6IL = U
−1 6IL
τ , (9.3)


= τ +1


iar ritmul mediu pe acest orizont este

∏ (1 + ) −1.


U = −τ U
−1 (9.4)


= τ +1

14.2. )XQF LDGHLQYHVWL LL

'HFL]LD GH LQYHVWL LL SUHVXSXQH SUHGLF LL SULYLQG YLLWRUXO úL

de aceea are UHOHYDQ  QXPDL vQ SUREDELOLWDWH ÌQ DFHODúL WLPS HD

LQFXPE XQFHUW JUDGGHVXELHFWLYLVP GHWHUPLQDWGHP VXUDvQFDUH

GHFLGHQWXO LQWHUSUHWHD]  LQIRUPD LLOH SUH]HQWH úL WUHFXWH úL PDL DOHV

trendul posibil pe care el îl desprinde din acestea pentru viitor.


)DFWRULL FHL PDL H[SUHVLYL SHQWUX DFHDVW  GHFL]LH VXQW FHO PDL
374
DGHVHDFRQVLGHUD LDILSLD D vQVHQVXOFHUHULLDOGHEXúHHORUSHFDUH

FRQWHD]  vQWUHSULQGHUHD  úL IDFWRULL ILQDQFLDUL UDWD GREkQ]LL úL

DXWRILQDQ DUHD 

14.2.1. Efectele cererii


EfectelH FHUHULL VXQW HYLGHQ LDWH SULQ IHQRPHQXO DFFHOHU ULL

D F UXL GLPHQVLXQH HVWH H[SULPDW  SULQ LQGLFDWRUXO QXPLW

DFFHOHUDWRUFDUHSXQHvQUHOD LHLQYHVWL LDFXFHUHUHDGHSURGXVH/D

UkQGXO HL DFHDVW  UHOD LH VH ED]HD]  SH OHJ WXUD vQWUH VWRFXO GH

capitalúLQLYHOXOSURGXF LHL3RUQLQGGHODHVWLPDUHDFHUHULLVHSRDWH
DSUHFLDQLYHOXOSURGXF LHLGHODDFHDVWDVWRFXOQHFHVDUGHFDSLWDOúL

vQ FRQWLQXDUH YROXPXO QHFHVDU DO LQYHVWL LHL (IHFWXO LQYHVWL LHL

SRDWH IL DFFHSWDW F  HVWH LQVWDQWDQHX VDX SURJUHVLY DGLF  LQYHVWL LD

PDMRUHD]  VWRFXO GH FDSLWDO vQ FKLDU PRPHQWXO FkQG D IRVW I FXW 

VDX LQYHVWL LD VH GHUXOHD]  DYkQG FD UH]XOWDW R FUHúWHUH GHFDODW  vQ

WLPS D VWRFXOXL GH FDSLWDO ID  GH PRPHQWXO vQ FDUH HD D IRVW

HIHFWXDW 

14.2.1.1. Acceleratorul instantaneu


3ULPD LSRWH]  UHIHULWRDUH OD HIHFWXO LQYHVWL LHL FRQGXFH OD

definirea unui accelerator numit instantaneu, spontan, rigid sau


375
VLPSOX 3HQWUX GHWHUPLQDUHD P ULPLL DFHVWXL DFFHOHUDWRU VH

IRUPXOHD] XUP WRDUHOHSUHPLVHSHQWUXRUL]RQWXOGHWLPS [1,T]:

− efLFLHQ DPHGLHDFDSLWDOXOXLILHEHVWHFRQVWDQW vQWLPS

− stocul de capital dorit la un moment t, fie SKt, este determinat


GHQLYHOXOHVWLPDWDOSURGXF LHLGHODDFHOPRPHQWUHSUH]HQWkQG

de fapt oferta firmei pentru momentul t, fie YstDGLF 

6. = E∗ <V   (∀) ∈[1 ]


W 7 (10.1)



− RIHUWD HVWLPDW  D vQWUHSULQGHULL OD PRPHQWXO W HVWH GH P ULPHD

cererii de la acest moment, fie YctDGLF 

<V = <F   (∀) ∈[1 ]


W 7 (10.2)



− stocul dorit al capitalului la momentul t se ajuVWHD] LQVWDQWDQHX

la stocul efectiv de capital, fie Kt:


. = 6.  (10.3)



,QYHVWL LD QHW  UHSUH]LQW  YDULD LD VWRFXOXL HIHFWLY GH FDSLWDO

vQWUHGRX PRPHQWHVXFFHVLYHGHWLPSWúLW DGLF -


,1 = . − . −1  (11)




GLQFDUH LQkQGFRQWGHSUHPLVHOH     UH]XOW 


-

,1 = E∗ (<F − <F −1 ) , (11.1)






FDUHVHFRPSOHWHD] FXLQYHVWL LDGHvQORFXLUH,,úLUH]XOW LQYHVWL LD

WRWDO ODPRPHQWXOW

376
 , = E∗ (<F − <F −1 ) + ,, (12)



5H]XOW  F  LQYHVWL LD HVWH GHWHUPLQDW  GH YDULD LD SURGXF LHL

úL QX GH QLYHOXO HL  úL GH UDQGDPHQWXO PHGLX DO FDSLWDOXOXL &X FkW

DFHVWD GLQ XUP  HVWH PDL ULGLFDW FX DWkW LQYHVWL LD YD IL PDL PDUH

concluzie ce corespunde principiului randamentelor descrescânde


DOH IDFWRULORU SHQWUX DFHODúL VSRU GH SURGXF LH UHVSHFWLY FHUHUH FX

FkWUDQGDPHQWXOFDSLWDOXOXLH[LVWHQWHVWHPDLPDUHFXDWkWLQYHVWL LD

QHFHVDU  YD IL PDL PDUH DVWIHO F  UDQGDPHQWXO DFHVWHLD HVWH

GHVFUHVF WRU

)HQRPHQXO DFFHOHU ULL D IRVW GHILQLW úL DQDOL]DW vQF  GH OD

începutul secolului XX, fiind formulate pe baza lui unele concluzii


SULYLQGFRQGL LLOHFUHúWHULLHFRQRPLFH

− FUHúWHUHD SURGXF LHL GH EXQXUL GH FRQVXP GHWHUPLQ  R FUHúWHUH

PDLPDUHDFHOHLGHEXQXULGHLQYHVWL LL $$IWDOLRQ

− FHUHUHD GH LQYHVWL LL YDULD]  vQ IXQF LH GH ULWPXO GH FUHúWHUH D

FHUHULL GH EXQXUL úL QX GH YROXPXO DEVROXW DO DFHVWHLD - &ODUN

1917).
Este interesant de men LRQDW F  UDSRUWXO GH RUGLQH vQ

FUHúWHUHD FHORUGRX WLSXUL GHSURGXF LH GHEXQXULGHFRQVXPúLGH

EXQXUL GH LQYHVWL LH  D IRVW IRUPXODW úL GH . 0DU[   SRUQLQG

GH OD FDUH 9 , /HQLQ   D LQWURGXV R QXDQ  D FUHúWHULL PDL

377
DFFHOHUDWHDSURGXF LHLGHEXQXULGHLQYHVWL LL QXPLWHGHHOPLMORDFH

GH SURGXF LH  GHVWLQDWH HL vQV úL ID  GH SURGXF LD GH EXQXUL GH

LQYHVWL LLGHVWLQDW SURGXF LHLGHEXQXULGHFRQVXP$PELLDXWRULDX

SUHOXQJLW DFHDVW  LHUDUKL]DUH vQ SODQXO IRU HL GH PXQF  úL vQ

continuarevQSODQVRFLDODSUHFLLQGF úLFDWHJRULLOHSURIHVLRQDOHúL

VRFLDOH WUHEXLH LHUDUKL]DWH vQ UDSRUW FX WLSXO GH SURGXF LH GH FDUH

VXQWOHJDWHF LPSRUWDQ DORUvQSODQHFRQRPLFúLVRFLDOHVWHGLIHULW 

úL F  VWDWXO HVWH FHO FDUHWUHEXLH V LQWHUYLQ SHQWUX DPDUFDDFHDVW 

GLIHUHQ LHUH SULQ LPSXQHUHD XQHL SROLWLFL DGHFYDWH D VDODULLORU D

LQYHVWL LLORUDSUHJ WLULLSURIHVLRQDOHHWF

Potrivit ipotezei acceleratorului instantaneu, în perioadele


GH FUHúWHUH LQYHVWL LD QHW  HVWH SR]LWLY  úL YDULD]  VLPLODU YDULD LHL

SURGXF LHL GDF  SURGXF LD FUHúWH PDL SXWHUQLF LQYHVWL LD QHW  HVWH

PDL PDUH GDF  SURGXF LD FUHúWH PDL OHQW LQYHVWL LD QHW  HVWH PDL

PLF 3HGHDOW SDUWHvQSHULRDGHOHGHVWDJQDUHLQYHVWL LDQHW HVWH

QXO  LDU vQ FHOH GH UHFHVLXQHHVWHQHJDWLY JHQHUkQG IHQRPHQXOGH

GH]LQYHVWL LH FXDWkWPDLDPSOXFXFkWULWPXO GLPLQX ULLSURGXF LHL

este mai mare.


Ipoteza acceleratorului instantaneu are ca puncte slabe
IDSWXO F  IDFH DEVWUDF LH GH UHDOLWDWHD F  vQ SHULRDGHOH GH VWDJQDUH

DGHVHD LQYHVWL LD QHW  QX HVWH QXO  úL F  GH PXOWH RUL PRGLILFDUHD

378
GH VHQV D LQYHVWL LHL QHWH R SUHFHGH SH FHD D SURGXF LHL $FHVWH

OLPLWH VXQW vQVXúL UH]XOWDWXO SUHPLVHL VLPXOWDQHLW LL vQWUH LQYHVWL LH

úLSURGXF LH

14.2.1.2. Acceleratorul decalat


$ GRXD LSRWH]  UHIHULWRDUH OD HIHFWXO LQYHVWL LHL FRQGXFH OD

GHILQLUHD XQXL DFFHOHUDWRU QXPLW GHFDODW VDX IOH[LELO ÌQ HVHQ 

DFHDVW  LSRWH]  FRQVLGHU  F  LQYHVWL LD HVWH R IXQF LH FUHVF WRDUH GH

QLYHOXO SURGXF LHL úL QXGHULWPXOHL úLGHVFUHVF WRDUHvQUDSRUWFX

stocul de capital.
Modelul lui Goodwin   UH LQH UHOD LD GH GHSHQGHQ 

  GLQ PRGHOXO DFFHOHUDWRUXOXL LQVWDQWDQHX GDU SUHVXSXQH F 

LQYHVWL LD QHW  HVWH QXPDL R SDUWH GLQ GLIHUHQ D vQWUH VWRFXO GH

capital dorit la un moment dat (SKt  úL VWRFXO GH FDSLWDO efectiv de
la momentul precedent (Kt DGLF 

,1 = D∗ (6. − . −1 ) , (13.1)




XQGH D HVWH FRWD SDUWH GLQ LQYHVWL LD QHW  GDW  GH YDULD LD GRULW  D

stocului de capital, astfel încât:

,1 = D∗ (E∗ < − . −1 ) , (13.2)






în care Yt este nivelul dorit al ofertei, ajustat spontan la cel al


cererii.
379
O dezvoltare a acestui model a formulat H. Chenery (1952)
introducând ″SULQFLSLXO FDSDFLW ″
LL  FDUH SHUPLWH HYLGHQ LHU ea
HIHFWXOXLJUDGXOXLGHXWLOL]DUHDFDSDFLW LLGHSURGXF LHH[LVWHQWHvQ

FRQGL LLOHRE LQHULLXQHLSURGXF LLGDWH

,1  < 
= D∗  − 1 
 
 
(14.1)
.
−1  . −1 

de unde:
α
J = 1+ , (14.2)
D

vQ FDUH J HVWH JUDGXO GH XWLOL]DUH D FDSDFLW LL GH SURGXF LH

PHQ LRQDWPDLVXV úL αHVWHULWPXOGHFUHúWHUHDVWRFXOXLHIHFWLYGH


capital.
Modelul lui Koyck   UH LQH LQYHVWL LD QHW  FRQIRUP

modelului acceleratorului instantaneu ((11) din 1  úL R

FRPELQ  FX LSRWH]D OXL *RRGZLQ SULYLQG H[SOLFDUHD HL QXPDL vQ

SDUWHSULQYDULD LDVWRFXOXLGHFDSLWDOVWRFSHFDUHvOFRQVLGHU F VH

DMXVWHD] VSRQWDQODVWRFXOGRULW5H]XOW F 

,1 = D∗ (. − . −1 ) . (15.1)




'DF  VH S VWUHD]  úL LSRWH]HOH  ÷   GLQ  úL
QRW P<S = YC <DWXQFLLQYHVWL LDQHW VHVFULH

,1 = E∗ D∗ < − D∗ . −1 (15.2)






380
&RQVLGHU P F  D = 1 − I , cu I =< <  úL < media
SURGXF LHLSHXQLQWHUYDOGHWLPSSUHFHGHQW5H]XOW 

,1 = E∗ ( < )
− < − (1 − I )∗ . −1 , (15.3)
!
!

!
LDULQYHVWL LDWRWDO

,1 = E∗ ( < )
− < − (1 − I )∗ . −1 + ,, , (16.1)
"
"

"
XQGH VH SRDWH FRQVLGHUD F  LQYHVWL LD GH vQORFXLUH ,, UHSUH]LQW  FRWD

u din stocul de capital existent (respectiv Kt-1) astfel încât forma


LQYHVWL LHLWRWDOHGHYLQH

, = E∗ (
< )
− < − (1 − I − X )∗ . −1 . (16.2)
#
#

#
'LQFRPSDUD LD  FX  UH]XOW 

D ∗ . = E∗ (
< −< , ) (17.1)
% $
% $

E
sau . =
D
∗ (
< −<  ) (17.2)

$FHDVWD vQVHDPQ  F  VWRFXO GH FDSLWDO GHYLQH QHJDWLY GDF 

< < < FHHDFHOLPLWHD] PRGHOXOOXL.R\FNQXPDLODDFHOHVLWXD LL


&

GHFUHúWHUHHFRQRPLF vQFDUH < > < Cu alte cuvinte, putem avea


'

< < < −1  cX FRQGL LD FD SH LQWHUYDOXO GH WLPS FRQVLGHUDW < < < 
(
(

DGLF  [ ]
Yt ∈ Y, Yt −1 , evident cu Yt −1 > Y.

381
Un model V -l numim) pseudo-Koyck, SHUPL kQG GHS úLUHD

OLPLWHL PHQ LRQDWH HVWH DFHOD vQ FDUH SUHVXSXQHPF LQYHVWL LD QHW 

HVWH GHWHUPLQDW  GH VSRUXO SURGXF iei curente peste cea medie, în
FRQGL LLOHFRQVWDQ HLUDQGDPHQWXOXLPHGLXDOFDSLWDOXOXL

,1 = E∗ (
< )
−< . (18.1)
*
*
8WLOL]kQGIDFWRUXOGHPXOWLSOLFDUHIVHRE LQH

,1 = E∗ (1 − I )∗ < , (18.2)
+
+
DGLF RLQYHVWL LHWRWDO 

I t = b ∗ (1 − f )∗ Yt + u ∗ K t −1 , (18.3)

vQFDUHXHVWHUDWDGHvQORFXLUHDFDSLWDOXOXLX]DWúLLHúLWGLQVWRF

ÌQ DFHVWH FRQGL LL QXPDL LQYHVWL LD QHW  SRDWH GHYHQL

QHJDWLY  H[SULPkQG XQ SURFHV GH GH]LQYHVWL LH vQ FD]XO în care
< > < astfel încât f >1.
,

14.2.1.3. Oscilatorul
Acceleratorul, ca expresie a fenomenului de accelerare, a
suscitat rezerve în special cu privire la fundamentarea lui exclusiv
SH FHUHUHúLvQSOXV OD H[LVWHQ DSUHGLF LLORUDDQWLFLS ULORUSHFDUH

OH IDF vQWUHSULQ] WRULL SHQWUX FHUHUH <F  RIHUW  <V  úL VWRFXO GRULW

de capital (SK).
382
7RWXúL vQ VWXGLLOH SUDFWLFH SULYLQG GH]YROWDUHD HFRQRPLF 

LGHHDHVWHDFFHSWDW vQLSRWH]DDFFHOHUDWRUXOXLGHFDODWvQPDLPXOWH

ULGHSLOG vQ)UDQ DILLQGFRQVLGHUDWGHWHUPLQDQWSHQWUXLQYHVWL LL

3$0XHWúL3$UWXV GHRDUHFHDFHVWHDQHFHVLW 

decalaje de ajustare plurianuale, iar rata de realizare a efectului de


DFFHOHUDUH HVWH VHPQLILFDWLY   % GXS  XQ DQ úL  % GXS  GRL

ani).
Într-R DERUGDUH PDL FRPSOH[  3 $ 6DPXHOVRQ  

FRPELQ  HIHFWHOH GH DFFHOHUDUH úL PXOWLSOLFDUH D LQYHVWL LLORU

formulând un nou indicator - oscilatorul, pe baza unui model


FRQ LQkQG

− RIXQF LHGHFRQVXP

& = F∗ < −1 (19.1)


-
-

− RIXQF LHGHLQYHVWL LL

, = E∗ (& − & −1 ) (19.2)


.
.
.

− HFXD LDGHHFKLOLEUX

< =& +, +* (19.3)


/
/
/
/

5H]XOW H[SUHVLDYHQLWXOXLODPRPHQ tul t:


< = F∗ < −1 + E∗ (& − & −1 ) + * (19.4)
1 0
0
0
1 0
1 0

sau < = F∗ (1 + E)< −1 − E∗ F∗ < − 2 + * (19.5)


1

383
&UHúWHUHD HFRQRPLF  UHDOL]DW  SH ED]D LQYHVWL LLORU QHWH

depinde de rata consumului (c) úL GH UDWD LQYHVWL LLORU vQ UDSRUW FX
sporul consumului (b). ÎQ UDSRUW FX VHQVXO úL DPSORDUHD LQYHVWL LHL
QHWH FUHúWHUHD HFRQRPLF  H[SULPDW  SULQ YHQLW  DUH XUP WRDUHOH

caracteristici (fig 67):


− DFFHOHUDW  GDF  LQYHVWL LD QHW  HVWH SR]LWLY  úL FUHVF WRDUH

(intervalul [M,A] corespunzând intervalului [O,A] pentru


invHVWL LL 
− PRGHUDW  GDF  LQYHVWL LD QHW  HVWH SR]LWLY  úL GHVFUHVF WRDUH

(intervalul [A,B] corespunzând celui [A′,B′]SHQWUXLQYHVWL LL 

− GHVFUHúWHUH DFFHOHUDW  GDF  LQYHVWL LD QHW  HVWH QHJDWLY  úL

GHVFUHVF WRDUH LQWHUYDOXO [B,C] corespunzând celui [B′,C′]


SHQWUXLQYHVWL LL 

− GHVFUHúWHUH PRGHUDW  GDF  LQYHVWL LD QHW  HVWH QHJDWLY  úL

FUHVF WRDUH LQWHUYDOXO [C,D] corespunzând celui [C′,D′] pentru


LQYHVWL LL 

384
,1<
%

&

$
0 ' <

,1
$

2
%
'
W

&

)LJ'LQDPLFDLQYHVWL LHLQHWHúLDYHQLWXOXL

În intervalul [M,B] ILJXUD   FUHúWHUHD YHQLWXOXL DUH

caracteristica de:
− PRQRWRQ  vQ VHQVXO F  RULFDUH DU IL W2 > t1 avem Y(t2) > Y(t1),
GDUPDUFKHD] QXDQ HRVFLODQWH

− DPRUWL]DW  vQ LQWHUYDOXO [M,A] vQ VHQVXO F  RULFDUH DU IL

t3>t2>t1, avem Y(t 3 ) − Y(t 2 ) < Y(t 2 ) − Y(t 1 );

− acFHOHUDW vQLQWHUYDOXO [A,B]vQVHQVXOF RULFDUHDUILW3 >t2>t1,


avem Y (t 3 ) − Y(t 2 ) > Y(t 2 ) − Y(t 1 );

&DUDFWHUXO RVFLODQW DO FUHúWHULL HFRQRPLFH LQWURGXFH DVWIHO R

H[SOLFD LH D FLFOXOXL HFRQRPLF I U  D IDFH UHIHULQ  OD DO L IDFWRUL

GHFkW vQVXúL YHQLWXO úL LQYHVWL LD ÌQ DFHVW VHQV H[SOLFD LD FLFOXOXL

HFRQRPLFGDW GH6DPXHOVRQHVWHGHIDFWXU HQGRJHQ 


385
(FXD LD   DUDW  F  YHQLWXO GHSLQGH GH FKHOWXLHOLOH

JXYHUQDPHQWDOH úL F  SRDWH IL FRQVWUXLW  R HFXD LH FX GLIHUHQ H

QHRPRJHQ úLFXFRHILFLHQ LFRQVWDQ LDY ariabilei venit:


< − F∗ (1 + E)∗ < −1 + E∗ F∗ < − 2 = * (20)
2
2
2
2
&XQRVFkQG SDUDPHWULL E úL F SUHFXP úL FKHOWXLHOLOH

JXYHUQDPHQWDOH VH SRDWH GHWHUPLQD HFXD LD GLQDPLF  D YHQLWXOXL

5 G FLQLOHHFXD LHLFDUDFWHULVWLFHVXQW

(1 + ) ±
F E F
2
(1 + )2 − 4
E EF
U
12 =  (21)
2
3

FDUH FRQGXF OD FRPSRQHQWD RPRJHQ  D VROX LHL JHQHUDOH D HFXD LHL

GLQDPLFHDYHQLWXOXLúLDQXPH

< = P ∗ U1 + P 2 ∗ U2 
4
4
45

1 (20.1)
unde m1 úL P2 VXQW FRHILFLHQ L FH SRW IL GHWHUPLQD L SULQ FRQGL LLOH
LQL LDOHUHIHULWRDUHODYHQLWGHSLOG < W0 ) = Y0úL< W-1) = Y-1, unde
t0HVWHPRPHQWXOGHED] úLW-1HVWHPRPHQWXODQWHULRUFHOXLGHED] 

úL SHQWUX FDUH YDORULOH YHQLWXOXL VXQW FXQRVFXWH UHVSHFWLY <0 úL <-1

conform datelor statistice.


3HQWUXU G FLQLOHHFXD LHLFDUDFWHULVWLFHVHSXQHSUREOHPDV 

QXILHFRPSOH[HDVWIHOF WUHEXLHV DYHP

F
2
(1 + )2 − 4 > 0 .
E EF (22.1)

386
2 SULP  FRQGL LH SULYLQG UDWD FRQVXPXOXL F  úL UDWD

LQYHVWL LLORU E HVWHFD

4E
F >  (22.2)
(1 + )2 E

FHHDFHVHYHULILF vQPRGFHUWGHRDUHFHF ∈ (0,1) astfel încât trebuie


V  DYHP E < (1+b)2 FDUH vQVHDPQ  F   -b)2>  FRQGL LH RULFXP
DGHY UDW 

&RQGL LD  SRDWHILH[SULPDW úLvQIRUPD

FE
2
− 2(2 − F)E + F > 0 (22.3)
GLQFDUHUH]XOW FDVROX LHSHQWUXSDUDPHWUXOE

(2 − ) ± 2 1 −
F F
E = . (22.4)
F

Întrucât c ∈(0,1)UH]XOW F DPEHOHVROX LLVXQWDFFHSWDELOH

2 − F ± 2 1− F
E = > 0. (22.5)
F

&RPSRQHQWD QHRPRJHQ  D VROX LHL JHQHUDOH D HFXD LHL

GLQDPLFH D YHQLWXOXL HVWH GH IRUPD WHUPHQXOXL OLEHU GDF  DFHVWD

HVWHIXQF LHSROLQRPLDO GHWLPS

'DF  *t = k0 DGLF  R FRQVWDQW  vQ WLPS DWXQFLFRPSRQHQWD

QHRPRJHQ HVWHGHIRUPD

< = N (1 − )F
67

0 (20.2)
387
úLVROX LDHFXD LHLGLQDPLFHDYHQLWXOXLHVWH

< = P ∗ U1 + P 2 ∗ U2 + N 0 (1 − F) .
9 8
8
1 (23)
8
'DF  * = N
0 ∗ W + N1   DWXQFL FRPSRQHQWD QHRPRJHQ  HVWH

de forma:

N N ∗ (1 − F) + N 0 ∗ F∗ [(1 − F) + E∗ (3 − F)]
< = 0
+ 1
:;

(20.3)
(1 − ) F (1 − )2
F

úLVROX LDHFXD LHLGLQDPLFHDYHQLWXOXLHVWH

< = P ∗ U1 + P 2 ∗ U2 + < .
<
<
<=
1 (23)
<

14.2.2. Efectele dobânzii


&HUHUHD GH LQYHVWL LL HVWH vQWU R UHOD LH LQYHUV  FX UDWD
-
dobânzii.
Pe GH DOW  SDUWH UDWD GREkQ]LL GHWHUPLQ  GLUHFW FRVWXO

FDSLWDOXOXL FDUH VH UHJ VHúWH WRW GLUHFW vQ FRVWXO SURGXF LHL SULQ

DPRUWL]DUH GHWHUPLQkQG vQ FD]XO FUHúWHULL R GLPLQXDUH D SURILWXOXL

úL  LPSOLFLW D LQYHVWL LLORU 3HQWUX D PD[LPL]D SURILWXO OD SUH urile
GH SLD  GDWH DOH IDFWRULORU GH SURGXF LH HVWH QHFHVDU FD UDSRDUWHOH

vQWUH SUH XO XQXL IDFWRU úL HILFLHQ D PDUJLQDO  D UHVSHFWLYXOXL IDFWRU

V  ILH HJDOH FRQIRUP UHOD LHL   GLQ FDSLWROXO  FRUHODW FX

concluziile modelului (1.1)-(1.2) din capitolul 8). În cazul în care


UDWDGREkQ]LLUHDOHVHP UHúWHFRVWXOFDSLWDOXOXLFUHúWHúL - pentru a
388
S VWUD SURILWXO PD[LP - întreprinderea va modifica raportul capital-
PXQF  vQ IDYRDUHD PXQFLL $PSORDUHD PRGLILF ULL GHSLQGH GH

IXQF LDGHSURGXF LHPDLH[DFWGHP VXUDSRVLELOLW LLGHVXEVWLWXLUH

vQWUH FHL GRL IDFWRUL SH FDUH HD R SUHVXSXQH úL R WROHUHD]  &X FkW

IDFWRULL VXQW PDL SX LQ VXEVWLWXLELOL FX DWkW HIHFWXO GH FRQVHUYDUH D

SURILWXOXL PD[LP YD IL PDL PLF úL YD GLVS UHD vQ FD]XO

FRPSOHPHQWDULW LL

Pe GH DOW  SDUWH UDWD GREkQ]LL LQWHUYLQH FD R UDWD GH

actualizare în calculul valorii actuale a veniturilor viitoare.


ÌQWUHSULQ] WRUXO XUP UHúWH PD[LPL]DUHD DFHVWHL YDORUL 9HQLWXULOH

YLLWRDUH DúWHSWDWH GH HO VXQW PDWHULDOL]DWH SULQ YDORDUHD VHUYLFLLORU

capitalului (I. Fisher) sau prin randamentul capitalului (J. M.


.H\QHV  $WkWD WLPS FkW SURGXFWLYLWDWHD HILFLHQ D  PDUJLQDO  D

LQYHVWL LHL HVWH PDL PDUH GHFkW UDWD GREkQ]LL LQYHVWLWRUXO DFFHSW 

QRLLQYHVWL LLGHRDUHFHSURILWXOUH]XOWDWHVWHvQFUHúWHUHPD[LPXOV X

fiind atins când cei doi indicatori au valori egale.


'HSHQGHQ D LQYHVWL LHL GH UDWD GREkQ]LL ILJXUD   úL GH

HILFLHQ D PDUJLQDO  D FDSLWDOXOXL GHWHUPLQ  XUP WRDUHD GLQDPLF  D

FUHúWHULLHFRQRPLFH

− reducerea ratei dobânzii de la r0 la r1, în coQGL LLOH XQHL FXUEH


GDWH D LQYHVWL LLORU DUH FD HIHFW FUHúWHUHD DFHVWRUD SULQ

389
deplasarea cuantumului lor din punctul A în punctul B;
− FUHúWHUHD HILFLHQ HL PDUJLQDOH D FDSLWDOXOXL vQ FRQGL LLOH XQHL

rate date a dobânzii, presupune deplasarea spre dreapta a curbei


LQYHVWL LLORU FDUH DUH FD HIHFW FUHúWHUHD DFHVWRUD SULQ GHSODVDUHD

cuantumului lor din punctul A în punctul C.


U

$
&
U


U

%

,
, 


)LJ'LQDPLFDLQYHVWL LLORUFDHI ect al ratei dobânzi


úLDOHILFLHQ HLPDUJLQDOHDFDSLWDOXOXL

Efectul dobânzii este destul de însemnat. Astfel, în


intervalul 1970- vQ ULOH GH]YROWDWH FUHúWHUHD FX XQ SXQFW

SURFHQWXDODUDWHLGREkQ]LLDGHWHUPLQDWSHLQWHUYDOHGHSkQ OD

DQLRGLPLQXDUHDUDWHLLQYHVWL LLORUFX -0,5 %.

390
14.2.3. Efectul profitului
8Q SXQFW GH YHGHUH GHVWXO GH U VSkQGLW HVWH F  LQYHVWL LLOH

GHSLQG GH P ULPHD SURILWXULORU úL vQ PRG H[SUHV GH FDSDFLWDWHD

SURSULHGHILQDQ DUHDILUPHLDGLF GHDXWRILQDQ DUH

Potrivit economistului M. Kalecki (1965) decizia de


LQYHVWL LH HVWH GHWHUPLQDW  vQ PDUH P VXU  GH H[FHGHQWXO EUXW DO

vQWUHSULQGHULL FDUH IDFH V  VH O UJHDVF  OLPLWHOH LPSXVH GH SLD D

ILQDQFLDU  úL V  VH GLPLQXH]H ULVFXO $FHDVW  GHSHQGHQ  WUHEXLH

FRUHFWDW  FX ILVFDOLWDWHD vQV  OXDUHD HL vQ FRQVLGHUDUH GHWHUPLQ 

QXPDL DPSORDUHD IHQRPHQXOXL QX úL FDOLWDWHD VDX VHQVXO

GHSHQGHQ HL FHHD FH QX SXQH vQ GLVFX LH FDUDF terul descurajator al
ILVFDOLW LLPDUL H[FHVLYH 

$XWRILQDQ DUHD HVWH VRFRWLW  R VROX LH SUHIHUDELO  GHRDUHFH

vQGDWRUDUHD P UHúWH ULVFXO LQYHVWL LHL FX DWkW PDL PXOW FX FkW

GREkQGD DUSXWHDFUHúWHÌQSOXVHDHVWHGHSUHIHUDW SRWULYLWWHRULHL

reziduaOH D IRQGXULORU  úL SHQWUX DOWH PRWLYH SULQWUH FDUH VH

PHQ LRQHD] QHYRLDILQDQ ULLH[WHUQHJHQHUDW GHULVFXORSHUD LLORU

GH LQYHVWL LH WHQGLQ D ILUPHORU GH D úL FRQVROLGD LQGHSHQGHQ D
-
UHJXOLOH GH ILQDQ DUH GHIDYRUDELOH FX FDUH E QFLOH WUDWHD] 

întreSULQGHULOH PLFL úL PLMORFLL vQ FRPSDUD LH FX PDULOH

întreprinderi.
391
3UHIHULQ D SHQWUX DXWRILQDQ DUH HVWH PRWLYDW  úL SULQ

UHVWULF LLOH GH VROYDELOLWDWH 5 &RXELV   UHIHULWRDUH OD GREkQGD

SH FDUH R SUHVXSXQH vQGDWRUDUHD GDU úL OD ULJLGLWDWHD WHUPHQHOR r de


VFDGHQ 

Într-R DERUGDUH PDL FRPSOH[  PRGHOXO IOXFWXD LH FUHúWHUH 


-
LQYHVWL LD HVWH SXV  vQWU R UHOD LH GLUHFW  FX H[FHGHQWXO EUXW úL
-
HYROX LD DQXDO  D SURILWXULORU úL vQWU R UHOD LH LQYHUV  FX GLQDPLFD
-
stocului de capital.
Teoria fondurilor reziduDOH 6 0D\HU úL ( .XK  

DERUGHD]  SH WHUPHQ VFXUW LQYHVWL LD FD R FKHOWXLDO  SRVLELO  SH

VHDPD GLIHUHQ HL GLQWUH SURILW úL GLYLGHQGH $FHDVW  GLIHUHQ  HVWH

PRWLYDW  vQ FRQWLQXDUH SULQ YDULD LD SHUVSHFWLYHL YkQ] ULORU GDF 

DFHDVWD PDQLIHVW  R FUHúWH re, atunci ″reziduul″ va fi mare,


preferându-VH H[WLQGHUHD ILUPHL SULQ LQYHVWL LL úL UHQXQ DUHD OD R
parte din dividendele actuale pentru dividendele viitoare mai mari
úLHYHQWXDOvQFUHúWHUH

8Q DOW SXQFW GH YHGHUH FRQVLGHU  F  SUHIHULQ D SHQWUX

autofinaQ DUH QX HVWH MXVWLILFDW  ) 0RGLJOLDQL úL 5 0LOOHU  

GHRDUHFHFRVWXOFDSLWDOXOXLHVWHLQGHSHQGHQWGHVWUXFWXUDILQDQ ULL

Din anii ′ DX vQFHSXW V  ILH IRUPXODWH SH ED]D

REVHUYD LLORU VWDWLVWLFH RSLQLL UHIHULWRDUH OD HIHFWXO WHPSRUDU DO

392
profituULORU DVXSUD LQYHVWL LLORU HIHFW PDL PLF GHFkW DO FHUHULL GH
EXQXULúLVHUYLFLLúLFDUHHVWHGLIHUHQ LDWSH ULLQWHUYDOHGHWLPSúL

chiar ramuri economice. Acest efect este mai evident în perioade de


UHFHVLXQHúLDGHVHDSHLQWHUYDOHVFXUWHGHWLPS  -3 ani), în timp ce
HIHFWXODFFHOHU ULLOHJDWGHFHUHUHHVWHPDLSHUVLVWHQW

14.3 &RUHOD LDLQIOD LH úRPDM


-

3RVHVRULL IRU HL GH PXQF  vúL IRUPXOHD]  vQ SULQFLSLX

UHYHQGLF ULOH SULYLQG VDODULXO UHDO SH ED]D XQXL DUELWUDM vQWUH DFHVWD

úLWLPSXOOLEHUDVWIHOF ODQLYHOPDFURHFRQRPLFUH]XOW RIHUWDGH

IRU  GH PXQF  XQXO GLQ IDFWRULL HVHQ LDOL SHQWUX GHWHUPLQDUHD

JUDGXOXL GH RFXSDUH /D QLYHOXO HFRQRPLHL QD LRQDOH UHOD LD vQWUH

UDWDúRPDMXOXLúLVDODULXOQRPLQDOHVWHH[SUHVLDXQXLDOWDUELWUDMFHO

înWUH úRPDM úL LQIOD LH 6WXGLXO DFHVWXL DUELWUDM D IRVW LQL LDW vQ DQLL
′ úL D FRQGXV OD FRQFOX]LD XQHL UHOD LL LQGLUHFWH vQWUH UDWD

úRPDMXOXLúLFHDDLQIOD LHL

$QWHULRU DFHVWXL PRPHQW SRW IL UH LQXWH vQFHUF ULOH GH

HVWLPDUH DXQHLOHJ WXULvQWUHúRPDMúLYDULD LDSUH XULORU ,)LVKHU 

HVWLPDUH SRWULYLW F UHLD JUDGXO GH RFXSDUH GHSLQGH GH DPSORDUHD

DQJDM ULL IDFWRUXOXL FDSLWDO SHQWUX PD[LPL]DUHD SURILWXOXL - 0

393
.H\QHV  úL GH GHWHUPLQDUHD úRPDMXOXL H[FOXVLY FD UH]XOWDW DO

ciclului economic (K. Marx).

14.3.1. Modelul lui Philips


(FRQRPLVWXO $ : 3KLOLSV GHILQHúWH vQ  R UHOD LH

IXQF LRQDO vQWUHFUHúWHUHDVDODULLORUQRPLQDOH VQ úLUDWDúRPDMXOXL

Uú 


VQ ′
I Uú FXI Uú  <úLI″ Uú > 0 (25)
)RUPD IXQF LHL HVWH GHWHUPLQDW  GH HODVWLFLWDWHD GLIHULW  D

salariilor în raport cu gradul de ocupare: în cazurile în care acesta


HVWH PDUH VDODULXO HVWH HODVWLF R FUHúWHUH RDUHFDUH D FHUHULL GH

PXQF  GXFH OD FUHúWHUHD PDL DFFHQWXDW  D VDODULLORU  vQ FD]XULOH vQ

care gradul de ocupare este mic, salariul este inelastic (o diminuare


RDUHFDUH D FHUHULL GH PXQF  GXFH OD GLPLQXDUHD PDL PLF  D

VDODULXOXL  5DWD GH HFKLOLEUX D úRPDMXOXL PDUFDW  FX DVWHUL[  HVWH

GDW GHLQWHUVHF LDFXUEHLFXD[DDEVFLVHORU

I Uú  ⇒Uú 
 (26)
/D R IXQF LH VLPLODU  DMXQJH úL 5 * /LSVH\  

LQWURGXFkQG FD HOHPHQW GH OHJ WXU  UDWD H[FHGHQWXOXL GH FHUHUH GH

PXQF  &0  vQ UDSRUW FX RIHUWD GH PXQF  20  &UHúWHUHD

salariului nominal este FRQVLGHUDW  GLUHFW OHJDW  GH DFHVW H[FHGHQW

394
printr-XQ IDFWRU GH SURSRU LRQDOLWDWH D > 0, excedent de care
GHSLQGHvQPRGLQYHUVUDWDúRPDMXOXL

• &0 − 20
sn = D∗ (27.1)
20

&0 − 20
I Uú   cu f ′ Uú < 0, (27.2)
20


GHXQGHUH]XOW  D ∗ I (Uú) = sn. (27.3)

'DF  H[FHGHQWXO GH FHUHUH GH PXQF  HVWH QXO DWXQFL úL

FUHúWHUHD VDODULLORU QRPLQDOH HVWH QXO  DGLF  DFHVWHD VXQW vQ

HFKLOLEUX úL vQ FRQVHFLQ  úL UDWD úRPDMXOXL HVWH vQ HFKLOLEUX

0 ULPHDDFHVWHLUDWHHVWHVROX LDHFXD LHL  

&HUHUHD GH PXQF  SRDWH IL VWUXFWXUDW  SH ORFXUL GH PXQF 

RFXSDWH 2 úLYDFDQWH 9 LDURIHUWDGHPXQF SHSHUVRDQHRFXSDWH

32 úLúRPHUL ù 

CM = O + V (28.1)
20 32ù  

CM = OM ⇒ù 9 

FHHD FH vQVHDPQ  F  HFKLOLEUXO SLH HL PXQFLL HVWH SUHPLVD OLSV ei
úRPDMXOXL DVHU LXQH FDUH IDSWLF QX VH UHDOL]HD]  GH FHOH PDL PXOWH

RULFHOSX LQGLQFDX]DSUREOHPHORUGHVWUXFWXU  SHSURIHVLLQLYHOH

de calificare, teritorial, sectorial etc) pe care le presupune atât


395
SRSXOD LD úRPHU  FkW úL VROLFLW ULOH GH DQJDM are formulate de
vQWUHSULQGHUL SHQWUX ORFXULOH GH PXQF  QRX vQILLQ DWH VDX vQF 

neocupate.

,QWHJUDUHDDVSHFWHORULQIOD LRQLVWH

&RPSRQHQWHOHLQIOD LRQLVWHQXDSDUvQPRGH[SOLFLWvQFXUED

OXL 3KLOLSV FD úL vQ DERUG ULOH VLPLODUH  FL vQ PRG LPSO icit prin
FUHúWHUHD VDODULXOXL QRPLQDO HO vQVXúL XQ SUH  UHYHQGLFDW OD QLYHOH

FDUH V  DFRSHUH R HYHQWXDO  LQIOD LH DQWLFLSDW  ÌQ DIDU  GH UHDF LD

SRVHVRULORU GH PXQF  UHIHULWRDUH OD DFHVW QLYHO DFRSHULWRU DO

VDODULXOXL QRPLQDO WUHEXLH V  VH LQ  VHDPD úL GH FRPSRUWDPHQWXO

SURGXF WRULORU UHODWLY OD SUH XO EXQXULORU SH FDUH OH IDEULF  úL OH

FRPHUFLDOL]HD]  2 PRGDOLWDWH GH D FXDQWLILFD H[SUHVLD DFHVWXL

FRPSRUWDPHQWRFRQVWLWXLHLSRWH]DSULYLQGSURSRU LRQDOLWDWHD

printr-XQIDFWRUDvQWUHSUH  S úLFRVtul salariului mediu (csm):


S = (1 + D )∗ FVP (29.1)

FVP = VQP∗ 1 4 , (29.2)


XQGH 1 HVWH QXP UXO GH DQJDMD L 4 HVWH YROXPXO SURGXF LHL LDU

snm salariul mediu nominal. Putem scrie:

( ∗ S) =
1
VQP ∗1 4  (29.3)
1+ D
396
GLQ FDUH UH]XOW  F  D HVWH QXP UXO GH S U L SURSRU LRQDOH SH FDUH vO

UHSUH]LQW  vQ WRWDOXO SUH XOXL SURGXF LHL YDORDUHD FHORUODO L IDFWRUL

GHSURGXF LHSDUWLFLSDQ L9DORDUHDSURGXF LHL H[SULPDW SULQSUH XO

HL GH SLD  HVWH XQ vQWUHJ IRUPDW GLQ D S U L SURSRU LRQDOH GLQ

FDUH XQD UHYLQH IDFWRUXOXL PXQF  LDU UHVWXO FHORUODO L IDFWRUL GH

SURGXF LH

'LQ UHOD LD   UH]XOW  R UHOD LH FDUH LQWHJUHD] 

productivitatea muncii (w):


VQP 1 4
= ∗ (29.4)
S 1+ D 1

4
= Z (29.5)
1

5HOD LLOHFDQWLWDWLYHGHPDLVXVDUDW F UDWDVDODULLORUvQSUH 

HVWH FRQVWDQW    úL F  VDODULXO UHDO PHGLX HVWH SURSRU LRQDO FX

SURGXFWLYLWDWHDPXQFLL  'LQDFHDVW XOWLP UHOD LHUH]XOW 

• • • •
snm - p = w sau p = snm - w, (29.6)
• •
vQ FDUH VQP HVWH FUHúWHUHD VDODULLORU úL S HVWH FUHúWHUHD SUH XULORU

DaF  SURGXFWLYLWDWHD PXQFLL HVWH FRQVWDQW  DWXQFL úL HFDUWXO vQWUH

FUHúWHUHD VDODULLORU úL SUH  HVWH FRQVWDQW &RUHOkQG   FX  

UH]XOW 


S I Uú  - w, (30)

397
FDUH G  SRUQLQG GH OD FXUED OXL 3KLOLSV R UHOD LH H[SOLFLW  vQWUH


LQIOD LH UDWD LQIOD LHL  S  úL UDWD úRPDMXOXL 6ROX LD DFHVWHL HFXD LL
-
Uú1  UHSUH]LQW   UDWD GH HFKLOLEUX D úRPDMXOXL úL DUH R YDORDUH

LQIHULRDU FHOHLGDW GHFXUEDOXL3KLOLSV UHOD LD  

• •
VQP S

'

)
&

 3 Uú

VQP Uú

S Uú

)LJ&XUEHOHGHGHSHQGHQ VDODULX úRPDM


-
LQIOD LH úRPDM
-

'HSHQGHQ D vQWUH FUHúWHUHD VDODULXOXL úL úRPDM HVWH


H[SULPDW  GH IXQF LD FXUED  VQP Uú  LDU LQIOD LH úRPDM GH IXQF LD
-

FXUED  S Uú  ILJXUD   ,QWHUVHF LD FX DEVFLVD ILHF UHLD GLQWUH

FXUEH GHWHUPLQ  QLYHOXO GH úRPDM FDUH VWDELOL]HD]  SUH XULOH

SXQFWXO 3  úL UHVSHFWLY FUHúWHUHD VDODULLORU SXQFWXO 6  6 

SUHVXSXQHP XQ QLYHO GDW DO UDWHL úRPDMXOXL  vQ ILJXUD   DO
398
SUH XULORU UHVSHFWLY UDWHL LQIOD LHL  úL VDODULLORU SXQFWHOH $ úL B în
figura 69). Printr-R SROLWLF  GH UHODQVDUH SUH XULOH DX WHQGLQ D V 

FUHDVF GHRDUHFHVHP UHúWHFHUHUHD WUHFHUHDGLQ$vQ& VLPXOWDQ

VH P UHúWH vQV  FHUHUHD GH PXQF  úL vQ FRQVHFLQ  VH UHGXFH UDWD

úRPDMXOXL WUHFHUHD GLQ  vQ   úL VH DPSOLILF sporurile de salarii


(trecerea din B în D). În cazul unei politici de descurajare a cererii
GH EXQXUL úL VHUYLFLL HIHFWHOH VXQW LQYHUVH SUH XULOH VH GLPLQXHD] 

$ WUHFH vQ (  UDWD úRPDMXOXL FUHúWH  WUHFH vQ   LDU FUHúWHULOH GH

VDODULLVHDWHQXHD]  B trece în F).


$QDOL]D vQWUHSULQV  GH 3KLOLSV SHUPLWH FRPSOHWDUHD

PRGHOXOXL RIHUW  JOREDO   FHUHUH JOREDO  FDSLWROXO   FX FHHD FH


-
s-D QXPLW OHJHD VDODULLORU QRPLQDOH FDUH HOLPLQ  LSRWH]D ULJLGLW LL

DFHVWRUD XWLOL]DW  vQ IRUPXODUHD úL DQDOL]HOH vQWU eprinse prin


PRGHOXO PHQ LRQDW ,QIOD LD HVWH H[SOLFDW  SULQ HYROX LD VDODULLORU

QRPLQDOHvQIXQF LHGHVWDUHDSLH HLPXQFLL'DF JUDGXOGHRFXSDUH

HVWH ULGLFDW vQWUHSULQGHULOH J VHVF PDL JUHX PkQ  GH OXFUX úL OD XQ

SUH  VDODULX  PDL PDUH ([FHGHQWXO FHUHULL GH PXQF  VH

UHSHUFXWHD]  vQ SUH  SULQ FUHúWHUHD DFHVWXLD FD UH]XOWDW DO WHQGLQ HL

GH FUHúWHUH D FRVWXOXL PXQFLL $FHVW OXFUX ″încinge″ LQIOD LD VSUH
GHRVHELUHGHFD]XOJUDGXOXLGHRFXSDUHVF ]XWFDUHRWHPSRUL]HD] 

'H DLFL DX UH]XOWDW IRUPXO UL GH SROLWLFL HFRQRPLFH 6DPXHOVRQ úL

6RORZ  SULYLQG LQIOD LD FD SUH  DO UHGXFHULL úRPDMXOXL úL úRPDMXO FD


SUH DOWHPSRUL] ULLLQIOD LHL SROLWLFDGH MRDV SUHVLXQH ″).
399
BIBLIOGRAFIE

1. AGHION, P., Endogenous Growth Theory, Cambridge,


HOWITT, P.R MIT Press, 1998.

2. ALTĂR, M., Probleme privind identificarea funcţiilor


ARSENE, C., de producţie macroeconomice pentru
STROE, R.
economia românească, (2 vol.),
Bucureşti, ASE, 1975.

3. ALTĂR, M., Balanţa legăturilor dintre ramuri,


NICULESCU, I., Bucureşti, CSP, 1970.
CRUCEANU, Ş.,
STROE, R.

4. ANDREICA, M. Metode şi modele de planificare,


Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1988.

5. ANISON, G., Mathématiques financières, Paris,


HOUBEN, T. Armand Colin, 1990.

6. ARCHAMBAULT, E. Comptabilité nationale, Paris,


Economica, 1988.
7. D'ARCIMOLES, C.-H., Finance appliquée, Paris, Vuibert, 1995.
SAULQUIN, J.-Y.
8. ARESTIS, P. Postkeynesian monetary economics, new
approaches to financial modelling,
Aldershat House, 1998.

9. ASCH, D., Financial planing-modelling methods and


KAYE, G. techniques, London, Koyen Page, 1989.
400
10. BĂCESCU, M., Macroeconomie, Bucureşti, Editura
BĂCESCU, A. Economică, 1995.

11. BERAUD, A. Introduction à l'analise macroéconomi-


que, Paris, Anthropos, 1990.

12. CABANNES, M. Introduction à la macroéconomie, Paris,


Armand Colin, 1993.
13. CABANNES, M. La politique macroéconomique, Paris,
Armand Colin, 1994.
14. COBBAUT, R. Théorie financière, Paris, Economica,
1996.
15. DUMITRU, M., Microeconomie, Bucureşti, ASE, 1997.
RUXANDA, G.,
OPRESCU, G.,
ANDREI, A.

16. DUMITRESCU, M., Enciclopedia conducerii întreprinderii,


STROE, R. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1981.
ş. a.

17. FABOZZI, F. J., Capital market –institutions and


MODIGLIANI, F. instruments, New Jersey, Prentice Hall,
1996.

18. GOUX, JEAN-F. Économie monètaire et financière, Paris,


Economica, 1992.

19. INGERSON, J. E. Theory of financial decision making,


London, McGrowhill, 1973.

20. KLEVMARKEN, N.A. Demard analysis, IIESR, Stockholm,


401
1981.
21. KOYE, R. G. Introduction to financial modelling
sistems, London, 1988.

22. MALHERBE, F. Comptabilité nationale, Paris, Dunod,


1992.

23. McKENNA, J. P. Agregate economic analysis, London,


Bryden Press, 1988.

24. PIERMAY, M., Mathématiques financières, Paris,


MEREIL, O., Economica, 1992.
LAZIMI, A.

25. RAŢIU-SUCIU, C. Modelarea şi simularea proceselor


economice, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1995.

26. RIZZO, B. Introduction à la macroéconomie


financière, Paris, Armand Colin, 1996.

27. SCHATTELES, T. Metode econometrice moderne,


Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971.

28. STANCU, I. Finanţe, Bucureşti, Editura Economică,


1996.

29. STANCU, S., Microeconomie, Bucureşti, Editura ALL,


ANDREI, T. 1997.
30. STANCU, S., Teoria portofoliilor, Bucureşti, Editura
HUIDUMAC, C. Economică, 1999.
31. STOICA, M., Introducere în modelarea procedurală,
ANDREICA, M., Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1989.
402
SĂNDULESCU, I.
32. STROE, R., Analiza factorilor de producţie şi
BOB, C., rezultatele financiare ale societăţilor
VLAD, M.
comerciale, Bucureşti, FED-DEBS, 1991.

33. STROE, R. Simularea gestiunii întreprinderii,


Bucureşti, Editura DSPA-ASE, 1999.

34. ŞERBAN, R. Optimizarea cu aplicaţii în economie,


Bucureşti, MatrixRom, 1999.

35. TEULON, F. Initiation à la microéconomie, Paris,


PUF, 1995.

36. TINBERGEN, J., Modèles mathèmatiques de croissance


BOS, H.C. économique, Paris, Gauthié-Villars, 1969.

37. VARIAN, HAL R. Introduction a la microéconomie, Liege,


De Boeck Université, 1995.

38. VASILE, R. Moneda şi politica fiscală, Bucureşti,


Editura Uranus, 1994.

403