Sunteți pe pagina 1din 7

RENTA

Natura rentei

Renta este o formă de venit care a apărut în legătură cu factorul de producţie pământ. De aceea este
considerată cea mai veche formă de venit, pentru că agricultura a fost prima îndeletnicire pe care a practicat-o
omul. Pe măsura diversificării activităţii economice, dezvoltării ştiinţei economice şi a apariţiei unor noi
unghiuri de abordare a realităţii economice, renta a devenit o formă de venit care a penetrat domenii noi ale
economiei, iar definirea rentei a cunoscut evoluţii importante.
În teoria economică s-au conturat, de-a lungul timpului, mai multe abordări privind renta, cele mai
importante fiind gândirea clasică şi teoria modernă asupra rentei.

Renta în teoria economică clasică


Mult timp a predominat optica conform căreia renta este Şcoala clasică, în special prin David
venitul ce se cuvine proprietarului de terenuri, pentru acordarea Ricardo, a fost prima care a creat o teorie
dreptului de folosinţă a terenului către arendaş. închegată asupra rentei pe care a
Alţi specialişti explică renta pe baza comportamentelor considerat-o ca fiind venitul factorului de
specifice ale agenţilor economici pe piaţa terenurilor agricole şi producţie pământ şi care este însuşit de
cu alte destinaţii, ca pieţe derivate ale pieţei bunurilor către proprietarul terenului de la fermier.
agroalimentare Teoria rentei funciare a fost elaborată
Renta funciară – susţine W. Petty – reprezintă surplusul pentru o agricultură extensivă în care
obţinut de pe un teren oarecare, după ce, din venitul obţinut s-au creşterea producţiei agricole se realizează,
scăzut cheltuielile cu întreţinerea lucrătorului agricol şi celelalte în principal, pe seama sporirii cantităţii de
cheltuieli de exploatare a terenului. factori de producţie şi, în primul rând, de
Adam Smith considera că renta este preţul plătit pentru teren afectat agriculturii. Pe aceasta bază a
obţinerea dreptului de folosire a pămâmntului ca factor de fost elaborat modelul rentei diferenţiale.
producţie originar. Renta este un produs al naturii. Dacă salariul şi Studiul rentei funciare a fost
profitul sunt factori ai preţului, renta este efect al formării unui dezvoltat de către J.S. Mill care a
anume preţ. fundamentat modelul rentei absolute.
Creatorul teoriei moderne a rentei a fost David Ricardo Teoria ricardiană a rentei funciare
care a abordat renta atât static cât şi într-o perspectivă dinamică. diferenţiale a fost elaborată pe baza câtorva
El a demonstrat că partea ce revine proprietarilor funciari depinde supoziţii:
de costurile unitare, costuri care sunt în funcţie de fertilitatea a) terenul este limitat – atât sub
terenurilor cultivate. Aceasta în sensul că preţul de vânzare al aspect fizic cât şi în raport cu
produselor agricole – pentru ansamblul ofertanţilor – este egal cu nevoile societăţii pentru terenuri
costul produselor obţinute pe terenul cel mai puţin fertil, cu destinate agriculturii, industriei
condiţia ca aceste produse să fie cerute pe piaă, să fie necesare. extractive, activităţii de construcţii
Renta fiind prelevată, restul de venit trebuie atribuit salariaţilor şi şi edilitar-urbanistic;
capitaliştilor. b) terenurile agricole sunt diferite
Şcoala marginalistă, îndeosebi varianta ei nord-americană ca fertilitate şi poziţie faţă de căile
reprezentată de J.B. Clark, a aşezat teoria rentei pe temeiurile legii de comunicaţii şi pieţele de
randamentelor neproporţionale şi ale productivităţii marginale a approvizionare şi desfacere, ele
factorilor de producţie, oricare ar fi acestea. grupându+se în mai multe clase de
calitate. Atragerea terenurilor în
circuitul economic se face în
ordinea descrescândă a eficienţei
utilizării lor. Terenul cel mai slab
ca randament şi eficienţă generală,
dar a cărui producţie este necesară
pentru satisfacerea nevoilor şi
acoperirea cererii de produse

1
agricole, numit teren marginal, nu
aduce, în principiu, rentă
diferenţială;
c) pe terenuri identice ca mărime, dar
diferite calitativ, investiţii identice
de factori de producţie vor
conduce la rezultate diferite;
d) preţul produselor agricole (şi ale
industriei extractive) se formează
pe seama costurilor de producţie
(unitare sau medii) de pe terenul
marginal şi evoluează în mod liber
în raport de cerere şi ofertă.

Renta diferenţială, în sens clasic,


este venitul obţinut de către posesorii
acelor terenuri pe care se obţine o
productivitate a factorilor superioară celei
de pe terenul marginal.
Renta absolută (conform modelului
elaborat de J.S. Mill) – reprezintă acel
venit pe care îl obţine în mod normal
proprietarul oricărui teren atras în
activitatea economică.
Premisa esenţială pe baza căreia a
fost elaborată teoria rentei absolute a fost
“argumentul lui Malthus” în baza căruia
populaţia creşte mai repede decât producţia
agricolă, ceea ce face ca în mod obişnuit pe
piaţa produselor agroalimentare cererea să
fie superioară ofertei.
De aceea, la nivel planetar ar putea fi
luată în considerare ipoteza malthusiană
după care, global, cererea de produse
agroalimentare tinde să depăşească oferta
şi, deci, o anumită rentă se obţine şi
peterenurile marginale atrase în activitatea
economică.
Renta în teoria economică modernă
În condiţiile actuale, predomină teoria neoclasică asupra Sensul modern al rentei este dat de
rentei. către şcoala neoclasică, în special prin
Renta este acel venit fundamental care revine posesorului Vilfredo Pareto care aprecia că rentă poate
(proprietarului) oricărui factor de producţie, a cărui ofertă este obţine posesorul oricărui factor de
rigidă sau foarte puţin elastică; este venitul pretins de proprietar producţie a cărui ofertă este inelastică
pentru transferarea dreptului de folosinţă şi de uzufruct al au perfect inelastică la preţ.
factorilor de producţie cu însuşiri speciale către alte persoane Renta, aprecia Pareto, este plata
(întreprinzători). Pentru utilizatorul factorului respectiv, renta unui factor de producţie pe cât este
constituie plata pentru folosirea temporară a acestui factor, pe necesar pentru a-l menţine în ocuparea
bază de c ontract. prezentă.
În funcţie de natura cauzelor ofertei rigide (naturale, În aprecierea lui Geoffrey
tehnologice, economice, sociale), renta poate dobândi caracter de Whitehead, renta apare ca diferenţă între

2
venit stabil sau de venit temporar. preţul de tranzacţie şi plata de transfer
În sens restrâns, renta este venitul încasat pentru cedarea (costul oportunităţii, adică ceea ce ar
dreptului de folosinţă a factorului care are doar o singură utilizare câştiga factorul respectiv prin angajarea
posibilă. Utilizarea fiind extrem de limitată, curba ofertei sa alternativă cea mai bună). Din această
factorului în cauză are o alură perfect inelastică la modificarea perspectivă, posesorul obţine rentă de
preţului. poziţie sau de fertilitate, pentru că oferta de
În sens larg, renta reprezintă încasarea pentru cedarea terenuri bune şi foarte bune, ca şi oferta
dreptului de folosire a oricărui factor de producţie cu ofertă generală, nu poate creşte odată cu
inelastică în raport cu preţul, respectivul factor putând avea mai majorarea preţului.
multe utilizări.
Mecanismul formării rentei
Chiar dacă renta poate proveni de pe urma folosirii Raţionamentul descris în cazul rentei
oricărui factor de producţie, aceasta se deosebeşte de celelalte diferenţiale de fertilitate este valabil şi
venituri prin conţinut şi funcţii, dar, mai ales prin mecanismul de pentru renta diferenţială de poziţie faţă de
formare. piaţă şi căile de comunicaţie. Se va pleca
În plus, modelul cel mai frecvent utilizat pentru de la ipoteza că fertilitatea terenurilor este
exprimarea rentei este cel care este ilustrat cu factorul pământ. identică, dar inegalităţile de poziţie faţă de
Pornindu-se de la legea randamentelor neproporţionale, se piaţă conduc la costuri de producţie unitare
va concepe un model de formare a rentei diferenţiale de fertilitate. diferite pe diferite categorii de teren. Pe
Se presupun 3 parcele de teren agricol, clasate în ordinea baza aceleiaşi ipoteze că cererea excede
descrescândă a gradelor de fertilitate. Pe fiecare parcela se aplică oferta, preţul de piaţă se formează pe
aceeaşi doză de capital şi de muncă, ceea ce înseamnă că fundamentul celui mai mare cost unitar (al
producţia obţinută de fiecare întreprinzător va avea acelaşi cost terenului cu poziţia cea mai proastă),
(100 u.m.). excedându-l pe acesta, ceea ce asigură
Parcele: venitul pentru proprietarii funciari ca rentă
Indicatori 1 2 3 diferenţială de poziţie; mărimea ei este cu
Costuri globale 100 100 100 atât mai mare cu cât este mai favorabilă
totale (u.m.)
Producţia (q) 100 90 80 poziţia respectivelor terenuri faţă de pieţele
corespunzătoare de aprovizionare şi desfacere, faţă de
Cmg=Preţ=Vmg 1,00 1,11 1,25 porturi, staţii de cale ferată, etc.
(u.m.) O varietate a rentei diferenţiale este
Cererea de piaţă = ÎT=CG=100 şi renta de intensitate care apare când se
100 q Rd=0
practică agricultura intensivă. În logica
Cererea de piaţă = ÎT=111 ÎT=CG=100
190 q CG=100 Rd=0 acesteia, se urmăreşte obţinerea unei
Rd=11 producţii superioare pe aceeaşi unitate de
Cererea de piaţă = ÎT=125 ÎT=112,5 ÎT=CG=100 suprafaţă, mărind dozele de muncă, de
270 q CG=100 CG=100 Rd=0 capital şi de creaţie tehnico-ştiinţifică şi
Rd=25 Rd=12,5 informaţie care se încorporează terenului.
Producţia de grâu descreşte de la 100 la 80 de quintale, pe măsură ce
pe măsură ce se trece de la o parcelă mai fertilă la alta mai puţin fertilă. Preţul
Însă, în baza legii randamentelor
de vânzare este diferit de la un producător la altul, acesta rezultând din descrescânde, producţia creşte mai încet
raportarea costului global la producţia fizică (100/100=1; 100/90=1,11; decât consumul de factori, costul unitar se
100/80=1,25). măreşte comparativ cu cel al investiţiei
Dacă cererea de grâu este de 100 q, atunci aceasta iniţiale, preţul de piaţă formându-se pe
producţie ar putea fi acoperită de producţia obţinută şi oferită de baza costului unitar mai ridicat pentru că
proprietarul parcelei din prima categorie de fertilitate. În acest produsele agriculturii intensive sunt
caz, preţul de vânzare este egal cu costul mediu, încasările totale necesare pentru acoperirea cererii. Dar şi
sunt egale cu costurile globale, iar renta diferenţială este zero. legea randamentelor descrescânde
Să presupunem că cererea de grâu este de 190 q. Pentru acţionează în forme diferite pe diferite
satisfacerea acesteia se va lua în cultură şi parcela a doua. Deci, se categorii de teren în comparaţie cu terenul
extinde suprafaţa cultivată la terenuri mai puţin fertile. Preţul unic marginal. În felul acesta apare o rentă în
de vânzare al grâului va fi în acest caz cel care decurge din raport cu prima investiţie care revine

3
raportarea costului global la producţia de 90 q , cât se obţine pe proprietarului funciar sub formă de rentă
cea de-a doua parcelă (100/90=1,11 u.m.). Întrucât proprietarul diferenţială de intensitate.
primei parcele va vinde la acelaşi preţ unic, el va avea încasări
totale de 111 u.m.. Ca urmare, renta diferenţială va fi de 11 u.m.
(111–100 u.m., adică încasările totale minus costul său de
producţie).
Deci, mărimea rentei diferenţiale depinde de cantitatea de
producţie marginală obţinută prin folosirea unei doze
suplimentare dintr-un factor de producţie. Această cantitate are o
evoluţie inegală, oscilantă.
Transferarea surplusului de producţie fizică în venit-rentă
este condiţionată de situaţia pe piaţa bunului în cauză. Oferta
rigidă în raport cu cererea va determina o urcare a preţului de
vânzare peste nivelul său de echilibru.
Venitul încasat de către deţinătorul factorului de producţie
a cărui ofertă totală este insensibilă la ridicarea preţului de
vânzare, se numeşte rentă economică.
Cu cât oferta totală este mai rigidă, cu atât renta
economică este mai mare. Aceasta este efectul preţului de vânzare
format peste cel de echilibru, ea nu este cauza acestui preţ

După cum se observă, la o cantitate oferită de factori


perfect inelastică (OF), preţul de procurare a acestora (P1)
depăşeşte preţul de echilibru (PE), preţ care corespunde unei
oferte concordante cu cererea (OQ). Suprafaţa PE P1 M E
conturează mărimea rentei economice pe care o încasează
deţinătorul factorului de producţie cu oferta rigidă, respectiv pe
care o plăteşte utilizatorul acestui factor.
Deci, modelul formării rentei economice, orcare ar fi
aceasta, (funciară, minieră, de construcţii, renta consumatorului, a
vânzătorului, de abilitate, de raritate, de transfer, industrială sau
comercială), a fost constitui pe baza caracterului rigid al factorilor
de producţie faţă de modificare şi în condiţiile unei cereri mai
mari de produse, comparativ cu oferta lor. Numai astfel, venitul
încasat de anumiţi producători este mai mare decât suma dintre
costul global şi profitul normal necesar pentru a susţine oferta în
continuare.

4
5
FORMELE RENTEI

1. Rente ale bunurilor oferite de către natură:


a) renta minieră obţinută de către proprietarii terenurilor pe care se organizează activităţi care ţin de
industria extractivă şi care permit obţinerea unei productivităţi mai mari decât cea din exploatarea
marginală, iar cererea este în exces în raport cu oferta (pe termen mediu sau lung), ceea ce face ca preţul
să fie mai mare decât costul mediu;
b) renta pe terenurile de construcţie obţinută de posesorii acestora şi ale cărei dimensiuni ţin de
intensitatea cererii şi poziţia terenului. Ea decurge din insuficienţa ofertei, este foarte durabilă şi poate fi
cedată odată cu vânzarea terenului;
c) renta funciară pentru terenurile atrase în circuitul agricol, care ţine de fertilitatea şi poziţia acestora,
conjugată cu dimensiunile cererii de produse agricole.
2. Renta pentru capitalurile produse de om (maşini, utilaje, amenajări durabile, licenţe, brevete) în
măsura în care unele dintre acestea au productivităţi superioare sau ofertă insuficientă în raport cu
cererea.
3. Renta de abilitate ce revine posesorilor unor calităţi profesionale de excepţie, talente înnăscute,
pregătire foarte îndelungată şi costisitoare.
4. Rente ale producătorilor însuşite de acei ofertanţi care întâlnesc pe piaţă condiţii de vânzare mai bune
decât anticipările făcute; se mai numesc surplusuri (excedente) ale producătorilor (fig. 2). Realitatea
economica surprinsă în figura 2 poate fi interpretată astfel: dacă preţul pieţei ar fi P 1, producătorul (sau
producătorii) ar fi dispuşi să producă şi să comercializeze cantitatea Q1, întrucât pentru aceasta costul
marginal este egal cu preţul P1. Dacă preţul ar fi P2, ei ar aduce o cantitate de producţie suplimentară
pentru a mări numărul de producători rentabili (cei care au costurile marginale inferioare sau egale cu
P2), sau ar spori scara producţiei pentru cei existenţi şi care deja sunt rentabili. Raţionamentul este
similar dacă preţul ar fi P3. În realitate, preţul pieţei este P4, mai mare decât P1, P2, P3. Ca atare,
producătorii care erau dispuşi să producă şi să vândă la preţurile P1, P2, P3 (mai mici decât P4) îşi vor
vinde produsele la preţul P4. Ei vor încasa la timp veniturile pe care le scontau la preţurile P1, respectiv
P2, P3 şi un surplus de venituri descris prin aria ABC, ca diferenţă între preţul pieţei P4 şi preţurile şi
cantităţile la care ei erau dispuşi şi anticipau să efectueze tranzacţiile.

Figura 2

6
5. Renta consumatorului care apare atunci când pe piaţă preţurile bunurilor sunt mai mici decât
programul de cumpărare şi anticipările consumatorului. Se numeşte surplus al consumatorului (fig. 3).
Ea îşi are suportul logic în teoria utilităţii marginale. În fapt, primele doze achiziţionate din bunul „X” au
utilităţi marginale mai ridicate. Pentru ele, consumatorul ar fi dispus să plătească preţurile P 1, P2, P3.
Preţul pieţei P4 este cel care corespunde utilităţii marginale sociale, sau de piaţă, cea care rezultă din
confruntarea cererii şi ofertei pieţei. Ca atare, pentru întreaga cantitate achiziţionată, consumatorul va
plăti preţul P4, deşi diferitele doze sunt diferite pentru utilităţi individuale şi marginale. În consecinţă,
faţă de ceea ce el era dispus să plătească (aria OBCQ 4), el va plăti doar OACQ4. Rezultă un avantaj
economic (aria ABC) care rezultă din diferenţa între ceea ce era dispus să plătească cumpărătorul, în
funcţie de diferitele utilităţi individuale şi ceea ce plăteşte el efectiv. Acest avantaj economic se numeşte
rentă a consumatorului.

Figura 3
6. Rentă în genere sunt, în ultimă instanţă, orice plăţi pentru a accede la folosirea unor factori de producţie
unici sau de calitate cu totul excepţională.
În măsura în care aceste forme de rentă au un caracter durabil ele se numesc rente economice sau rente
pure. Dacă au un caracter temporar se numesc cvasirente.