Sunteți pe pagina 1din 4

Ion Barbu

Din ceas, dedus, adncul acestei calme creste, Intrat prin oglind n mnuit azur, Tind pe necarea cirezilor agreste, n grupurile apei, un joc secund, mai pur. Nadir latent ! Poetul ridic nsumarea De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi i cntec istovete: ascuns, cum numai marea, Meduzele cnd plimb sub clopotele verzi.

(introducere pt toti poetii modernisti): Schimbarea paradigmei de gandire a secolului al XX-lea, determinata de mari descoperiri ale stiintei si de o noua perspectiva oferita de filozofie, se concretizeaza in planul literaturii prin negarea traditiei si prin impunerea unor noi principii de creatie. Acest suflu inovator isi gaseste expresia in cateva curente literare importante: simbolismul, expresionismul, ermetismul, precum si in miscarea de avangarda, prin dadaism si suprarealism. In literatura romana, modernismul este o doctrina estetica promovata de unul dintre marii critici de directie ai culturii noastre, Eugen Lovinescu, ale carui teorii sunt expuse in doua opere importante: Istoria civilizatiei romane moderne si Istoria literaturii romane contemporane. Conceptia mentorului modernismului porneste de la premisa ca exista un spirit al veacului (saeculum), inteles ca o miscare de idei care se manifesta ignorand granitele geografice si care determina sincronizarea culturilor europene. Preluand perspectiva sociologului francez Gabriel Tarde, criticul roman sustine ca, asemenea indivizilor, societatile evolueaza prin raportare la un model. Astfel, civilizatiile mai putin evoluate beneficiaza de influenta celor avansate, intr-un proces in doua trepte: imita intai formele civilizatiei superioare, apoi isi identifica sursele originale, ale specificului national. Ion Barbu (pseudonim al matematicianului Dan Barbilian) este considerat, in contextul literaturii romane, un poet fara precursori si fara urmasi, statut dobandit in urma realizarii unei sinteze inedite intre poezie si geometrie. Poezia si geometria se intalnesc in sfere foarte inalte, fiindca amandoua propun modele posibile si probabile ale lumii. Acest principiu al poeticii barbiene dezvaluie, inainte de toate, respingerea poeziei mimetice, pe care o considera sinonima cu poezia lenesa, refuzata de ide.

Intr-o tentativa similara lui Mallarme, Ion Barbu tenteaza limitele limbajului poetic si incearca sa atinga starea puritatii, incifrata intr-un univers abstract. Dupa ce a depasit etapele anterioare de creatie, cea parnasiana si apoi cea baladic-orientala, etapa ermetica isi propune intrarea in conjunctie cu lumea esentelor, depasind spatiul lumii create, al figurilor. Astfel, poezia acestei etape reprezinta o incercare de atingere a lumii frumosului necontingent. Etapa ermetica este reprezentata de poezii precum: Oul dogmatic, Ritmuri pentru nuntile necesare, Din ceas, dedus sau Timbru, acestea din urma putand fi considerate adevarate arte poetice. Ermetismul este curentul literar care solicita dimensiunea rationala a conditiei umane, inhiband-o pe cea sentimentala. Ermetismul, termen derivat de la numele zeului grec Hermes, considerat de alchimiti patron al tiinelor oculte, se constituie ntr-o expresie a unor tendine de ascundere, de ncifrare a sensului poeziei printr-o exprimare care presupune o pregtire prealabil a cititorului. Poezia presupune, in aceste conditii, o initiere a lectorului in mecanismul de configurare a sensului, de reconstituire a traseului rational si ideatic parcurs de gandirea poetului. Volumul Joc secund, publicat in 1930, se deschide cu poezia Din ceas, dedus, al carei titlu este inlocuit de editori in 1964, cu titlul volumului. Aceasta poezie reprezinta, programatic, o modalitate de creare a lumii, dar o lume noua, mai pura, care depaseste contingent, palpabilul. Printr-un joc cu cifru al limbajului si al esentelor, se poate ajunge dincolo de lumea reprezentarilor, in starea de puritate secunda. Poezia este, aadar, o art poetic a liricii lui Barbu, in sensul unei concepii exprimate ntr-un limbaj i o viziune aparte, un cntec de harfe, rsfrnte n ape, sau lumina fosforescent a meduzelor care sunt vzute numai pe ntuneric, adic atunci cnd ochii pentru lumea ntins se nchid. Referindu-se la caracterul de art poetic, G. Clinescu surprinde aspecte legate de sensul poeziei, dar i de rolul poetului: Aceste dou strofe sunt definiia nsi a poeziei: Calma creast a poeziei este scoas (dedus) din timp i spaiu, adic din universul real (din ceas), este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine ireal ntr-o ap sau ntr-o oglind. Poetul nu triete la zenit, simbolul existenei n contingent, ci la nadir, adic din interior, n eul absolut, care nu e afectiv, ci numai latent. Titlul poeziei are n componena sa substantivul ceas, substantiv ce face parte din cmpul lexical al noiunii de timp i care sugereaz n acest caz ideea de timp neclintit. Dup aprecierea lui Al. Paleologu, timpul este dedus, [...] sustras oricrei prize a temporalitii curente. Dac e luat n considerare i cellalt titlu al poeziei, Joc secund, cuvntul joc sugereaz n opinia lui T. Vianu o combinaie a fanteziei, liber ca orice tendin practic, iar asocierea adjectivului secund plaseaz jocul n zona superioar a esenelor ideale. Pornind chiar de la titlu, discursul liric propune o noua modalitate de acces in lumea ideilor pure, prin joc. Jocul insa, este de ordin secund, mai pur decat cel prim care reflecta materialul, contingentul. Conform cerinelor moderniste, temele tradiionale sunt nlocuite de Barbu cu o prezentare a poeziei i a sensului acesteia, temele poeziei exprimnd, n principal, ideea lumii purificate prin reflectarea n oglind, ideea autocunoaterii i ideea actului intelectual ca afectivitate liric. Din

poezie nu lipsete motivul specular, care are o ocuren deosebit n lirica lui I. Barbu. In conceptia lui, prin oglinda lumea intra in mantuit azur. Iar daca lumea experientei se inalta in piramida pana la zenit, punctul cel mai inalt pe verticala, rasfrangerea acesteia alcatuieste nadirul ei, punctul cel mai jos pe verticala. Zenitul defineste in mod metaforic spatiul real, echivalent cu punctul de maxima stralucire solara, iar nadirul simbolizeaza tot in maniera metaforica universul artistic ce se reflecta in lumina asfintitului. Din acest element isi estrage poetul materia inspiratiei sale. Poezia este pentru el negatia lumii, sublimarea ei in idee, un joc desfasurat pe un plan izolat de viata. Astfel, poezia este reprezentarea unui univers aparte rezultat din transgregarea celui material ntr-un joc secund n urma oglindirii, Barbu definind o lume de esene ideale prin detaarea total de real n dou catrene, ceea ce presupune rema poeziei. Prima strof plaseaz poezia n afara timpului, duratei, o scoate din timpul obiectiv, din contingent, lexemul dedus presupunnd filtrare, transfigurare a realitii. Structura adncul acestei calme creste ntrete ideea c prin poezie se ajunge la esen, ea fiind o realitate neptunic i uranic, actul creaiei adoptnd astfel valori narcisiste, poezia fiind un proces exclusiv intelectual ce presupune oglindire, reflectare, ea se obine prin reflectarea realitii n esena fiinei: intrat prin oglind. Lexemele mntuit azur confirm faptul c poezia nu este o imagine a lumii, ci o reflectare, o a doua filtrare, un semn al minii, o direcie. Strofa a doua exprim o alt viziune a poeziei, cea de nadir latent. Nadirul, punct imaginar de pe bolta cereasc, diametral opus zenitului i aflat la intersecia dintre verticala locului, de unde privete observatorul, cu bolta cereasc din emisfera opus, este latent, deoarece poate oricnd s devin zenit. Astfel, universul poetic este capabil s pun n lumin nu numai zenitul, ci i nadirul, adic nu fenomenul, ci esenele structurate grupal. Planul subcontientului este latent pentru c poate oricnd s produc valori, el este n postura increatului. Astfel, este sugerat concepia matematic a lui Barbu despre creaia liric, poetul ridic nsumarea, calculeaz un punct imaginar al ideilor n naltul infinit al spaiului exterior i ntlnete poezia: harfe resfirate, aflat la zbor invers spre esenele nevzute i netiute ale universului. Aadar, poezia trebuie s sintetizeze esenele, s nu fie discursiv sau lene i s capteze unitatea cosmogonic. Aseriunea n zbor invers le pierzi sugereaz ideea c, dac poetul nu tie s se nale, pierde. Arta poate fi considerat un zbor, dar nu spre nlimile cereti, vizibile oricui, ci zbor invers ctre esenele nevzute ale lucrurilor. Aspect ntlnit i la Arghezi, actul creator nseamn trud, iar creaia i are are riscurile i jertfele ei, cci nelesurile se pot pierde uneori, ele neputnd ajunge n mod desvrit la cititor. Organizarea metrica a poemului este de o mare simplitate, poetul evitand efectele muzicale si urmarind o cadenta linistita, mereu egala cu sine. Versurile sunt de 13-14 silabe,cu rima incrucisata, iambul fiind singura unitate metrica a poemului. La nivel sintactic se observa faptul ca ambele catrene se reduc fiecare la cate o fraza. Prima strofa este eliptica de predicat, pe cand a doua include coordonari si subordonari de propozitii. La nivel lexical, se observa prezenta termenilor abstracti, neologici, stiintifici. Prin intermediul acestor termeni, se obitne un efect deosebit de imobilitate, de fixare a elementelor, ca si cum astfel ele ar putea fi mai profund contemplate. La nivel stilistic, este de remarcat abundenta metaforelor, ce justifica oarecum incifrarea textului: ceas dedus, nadir

latent, sau a inversiunilor: calma creasta, mantuit azur, dar si a epitetelor: cantec ascuns, harfe resfirate, clopote verzi. Este de remarcat faptul ca aceleasi sintagme constituie simultan figuri de stil diferite, ceea ce sustine concizia si incifrarea (ambiguitatea) limbajului poetic. n aceast poezie este aparent detectabil lirismul obiectiv printr-un deixis personal reprezentat de sistemul verbal i pronominal al persoanei a III-a ridic, ascunde. Vocea liric este identificat de receptor dificil, eul liric aflndu-se dominant n postura unui Dumnezeu ascuns care nregistreaz totul cu impersonalitatea camerei cinematografice, abinndu-se de la exprimri care si trdeze prezena. ns, existena instanei refereniale, persoana creia i se adreseaz eul liric fiind observabil prin verbul de persoana a II-a pierzi i a substantivului n vocativ nadir, identificnd-o n persoana cititorului, a potenialului iniiat, demonstreaz ns aceast capcan textual, lirismul fiind ns tot unul subiectiv, dar manifestat ermetic n acord cu modernismul barbian. n concluzie, poezia Din ceas dedus... a lui I. Barbu este o art poetic aparinnd ermetismului barbian, att prin concepia poetului asupra rostului i rolului artei, ct i prin aceea c este un adevrat cod ce deschide nelesurile poetice ale universului liric barbian, cu totul unic n literatura romn, ea fiind astfel accesibil doar cititorilor iniiai.