Sunteți pe pagina 1din 14

PUIUL

Ion Alexandru Bratescu-Voinesti Sandi, sa asculti pe mamica Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala ca venea de departe, tocmai din Africa s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica, ori cate o lacusta, le-o firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: Pitpalac! repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numai el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el: Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca deabia e cat luleaua?! Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit. Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus: Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau. Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei.

Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe deasupra miristii. Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: Gata? Da, raspundeau ei. Una, doua, trei! Si cand zicea trei, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara. Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru orase mari si rauri, si marea. Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprinduse in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. Nero! inapoi! s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita. Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu pamantul, si cu nici un pret sa nu se miste. Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles? Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere. Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului: Unde fugi? inapoi, Nero! Fasaitul se apropie uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei. Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe. Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: Inapoi! inapoi! Nu poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre lastar. In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea

aripii, osul la inceput numai plesnit s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand Apporte! Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul miristii: Pitpalac! pitpalac! Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea unul. Unde e nenea? Nu stim, a zburat. Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare, ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: Piu! piu!... Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima: Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea? Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga. Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi. In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea,

a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde: Nu ma lasati! Nu ma lasati! A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. * La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste... un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.

NICUSOR
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti Copiilor mei La marginea dinspre miazanoapte a orasului, pe malul iazului, e o gradina frumoasa in care sunt patru cladiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecatoriei si a casieriei; restul gradinii e numai tufisuri dese de lemn cainesc, de batachina si de rugi, in care primavara canta privighetorile de e o frumusete. Chiar pe marginea malului e o movila pe care, cand te-i sui, ai inaintea ochilor o minune de tablou. Aci sub mal, iazul umbrit de salcii si de anini cu o moara vorbareata; mai departe valea verde a Ialomitei, inchisa in fund de dealurile viilor, pe culmea carora sta de straja manastirea; iar mai in fund, topita-n aburii albastrii, toata coama muntilor de la Piatra Craiului pana-n Penteleu; in tot o priveliste frumoasa, de parca ti se primeneste sufletul uitandute la ea. Prin gradina asta e drumul lui conu Misu, care sade alaturi, cand e sa iasa in oras. Cum trecea intr-o zi din primavara trecuta, s-a oprit sa asculte o privighetoare, care canta de rasuna gradina; si fiindca tufisul in care canta era chiar alaturi, s-a aplecat sa incerce: n-o putea-o zari? Cand, ce sa vaza? Jos, in tufis, un baietas. Cu degetul aratator de la mana dreapta peste buzele tuguiate, ii facea semn sa taca, iar cu cel de la

mana stanga ii arata privighetoarea. Aplecandu-se mai mult, o vazu... Si a stat asa multa vreme, neputandu-se satura de a o privi si nestiind ce sa priveasca mai cu drag; pasarea mica si neinsemnata care scotea sunete atat de puternice si de maiestre din gusulita ei care se vedea saltand, ori fericirea fara seaman care zambea pe toata fata copilului? Il mai vazuse el de cateva ori p-aci prin gradina jucandu-se cu alti copii de seama lui, dar niciodata nu-l privise cu luare-aminte. Acolo, un broscoi de baietas slabut, cu parul canepiu, incurcat ca un caier, si cu pantalonii in vine, carpiti in zece locuri. Acum pentru intaia oara vedea ce ochi negri, catifelati si dulci avea. La o miscare nedibace, pasarea zbura si lui conu Misu ii paru grozav de rau, crezand ca s-o mahni copilul; dar acesta iesi din tufis si privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor: Nu fate nimic. Vine indarat. Asta e a mea. A fost si poimaine. Ce spui, ma? A fost si poimaine? Da, a vazut-o si Lenuta. Care Lenuta? Lenuta, sora mea... Si clatinand din cap: Da lui Vasilica nu i-o arat. Care Vasilica? Vasilica a lu nenea Dumitru de la zudecatorie. Si de ce nu i-o arati si lui? Ca finca da cu pietre. Bravo! sa nu i-o arati. Tt! Dar pe tine cum te cheama? Nicusor a lui Ionita, odaiasu de la casierie, si sunt de sase ani. Ce vorbesti, domnule!? Pai bine, tu poate ca vrei si doi bani, sati cumperi covrigi. Nicusori raspunde cu umarul drept, saltandu-l in sus. Si conu Misu, razand cu multumire, scoate si-i intinde doi bani. Copilul, luandu-i, zice: Saru mana si pleaca grabit, tinandu-se cu o mana de bracinarii pantalonilor prea lungi; dar dupa cativa pasi se intoarce sa-l intrebe serios daca la spiterie se vinde oua de furnica. Ce sa faci, ma, cu oua de furnica? Mi-a spus maica-mea asa: ca le plate la privighetori si vreau sa pui pe zos la a mea... Are si conu Misu trei ingerasi de copii de la care aude in fiecare zi fel de fel de nostimade copilaresti, dar asta i s-a parut atat de dragalasa, incat a luat pe baietandrul odaiasului in brate si l-a sarutat, pe amandoi obrajii; pe urma, rusinat de induiosarea lui, l-a lasat jos si l-a scuipat:

Ptiu! Mars d-aici, potaie mica!... Din ziua aia dateaza prietenia lui conu Misu cu Nicusor; e! dar negresit prietenia care poate sa mijloceasca intre un boier mare si copilul unui odaias. Din vreme in vreme, cand il vede prin gradina, ii striga: pst! ma hotule, vino-ncoa! si-i da cate un ban, cum da si Lenutei, pe care acum o cunoaste si o intalneste mai in fiecare zi, venind din targ, incarcata cu o dubla de paine si cu un clondir, pe care de-abia le duce. Cunoaste acum si pe parintii lui Nicusor; tatal, unu gros, negru, paros, cu o mutra aspra, in care numai rosatea varfului nasului pune o pata mai vesela; mama, slaba, ofilita, prafurie si totusi placuta pentru blandetea ochilor... Negresit, Nicusor nu e primit in curtea lui conu Misu sa se joace cu copiii lui si cu musafirii lor, dar se uita si el din gradina prefecturii pe crapaturile ulucelor; si tot incercand crapaturile a dat peste cateva prin care poate vedea tot raiul din curtile boierului. Asa, printr-una se vad rondurile de flori frumoase si locul unde joaca copiii crocket; printr-alta se vede terasa imbracata in flori albastre, unde mananca boierii vara; prin a treia, caprioara cu tarcul ei; iar prin a de la capul din fund al ulucelor, gradina de poame, curtea pasarilor si doi caini mari legati in lanturi pe sarma... * Frumos Craciun o sa fie! A nins doua zile din crivat si acum in ajun s-a schimbat vantul; sufla austrul, subtiind norii printre care incep sa se iveasca stelele si aducand cu el un ger de te taie. La curtea caselor lui conu Misu e zarva mare. Pe portile deschise larg nu mai contenesc saniile incarcate cu musafiri. E pom de Craciun la care sunt poftiti copiii tuturor prietenilor. In mijlocul salonului incapator, care tine de la intrare pana la terasa din fund, e asezat bradul impodobit de-ti ia ochii. Cucoanele se invartesc de colo pana colo, randuind lucrurile la locul lor. Copiii, nerabdatori, asteapta in odaia din dreapta semnalul cand vor putea intra. Sa astepte, ca nu e inca gata. Mai sunt de asezat jucariile pe mescioara din jurul bradului si de pus la fiecare teanc de jucarii cate o carte de vizita cu numele copilului caruia i se cuvine; si nici conu Misu n-a sosit inca de la club cu barbatii, ca sa se bucure de bucuria copiilor. In vremea asta, alaturi, la casierie, e un sufletel stingher, care se zbate si se framanta... mama e dusa la cucoana casierului sa ajute la gatit si la scuturat si a luat si pe Lenuta cu ea; tatal e dus la carciuma... iar el sta singur in gangul casieriei, muncit de ganduri... A vazut azi-dimineata pe un om din curtea boiereasca, ducand in spinare un brad mare, mare... pe urma baietii de la cofetarie cu tavi si alt baiat de la librarie incarcat cu fel de fel de cutii.. Si el stie ce insemneaza asta. Anul trecut, cand l-a durut in gat, l-a dus ma-sa la

spiterie, si atunci, prin usa intredeschisa, a zarit o clipa in odaia de alaturi, cu ochii lui impaienjeniti de friguri, un brad frumos imbracat in... dar a inchis spiterul usa... si era ziua, lumanaricile nu erau aprinse si mamica i-a spus asa: ca seara e mai frumos, cand se aprind lumanaricile... Toti copiii astia, care trec in sanii, acolo se duc, sa vaza pomul de Craciun ...pomul de Craciun!!... Si nici prin crapaturile ulucelor nu poate sa se uite, ca e zapada pana la gat... E! dar daca ar vrea conu Misu... Te, conu Misu nu e om bun? Ba e bun. Nu-i da lui intotdeauna cate un ban? Adineauri a trecut in targ si nu s-a intors inca acasa... Daca i-ar iesi inainte si l-ar ruga sa-i arate si lui pomul de Craciun, numai nitel, nitel de tot. Cat e de mica inimioara lui, s-a despartit acum in doua. Jumatate il imbranceste inainte: Incearca, conu Misu e om bun; poate te duce sa vezi pomul... pomul!, iar cealalta il trage inapoi: Fugi d-acolo, nu se poate... nu se poate... Se aud sanii venind dinspre targ... Uita-le, cotesc la colt si, in bataia lampii electrice de la raspantie, Nicusor recunoaste pe conu Misu si-l aude razand cu pofta. Repede o ia la fuga sa-i iasa inainte. Cine stie? poate chiar fara sa-i spuie nimic, vazandu-l, o sa-l ia sa i-l arate, ca e om bun. A ajuns! Aci e alta cotitura. Hei! la o parte! striga birjarul degeaba, iar conu Misu, iesind pe jumatate din sanie si vazand copilul in drum: In drum, hai? Drace impelitat! Sa te calce sania. Mars acasa! Si saniile trec... E noapte... nu se pot vedea lacrimile care au napadit in ochisorii negri, catifelati, dulci ca o mangaiere... I-a zis asa: Mars acasa!, dar ce sa faca acasa? Nu e nimeni acasa, nimeni... Si cosul de la soba tiuie... Si-i e urat... Si cum sta in drum, parca-i sopteste cineva la ureche: Stii ce? poate ca se vede de la poarta prin ferestre. O ia la fuga inspre curtea boiereasca. Se da la o parte langa uluce ca sa treaca saniile care ies; apoi, cand au trecut, face doi pasi in curte si se uita cu incordare... Ies valuri de lumina pe ferestre, dar pomul nu se vede... Si mai face doi pasi, strangandu-si la piept paltonul lung si larg, facut dintr-o scurteica veche a ma-si, in care parca e un pui de lautar... Ferestrele sunt prea sus... degeaba... A! stie el un loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mananca boierii vara! Acolo, a vazut el prin crapaturile ulucelor, sunt ferestrele jos. Da, dar cainii! Gandul asta il face sa se retraga repede din curte... Ce bine ar vedea el d-acolo pomul de Craciun! Sta... si-si face in gand socoteli de om mare. Nu se poate sa fie canii dezlegati acum cand vine lume... Asta nu se poate! ce, sa muste pe lume? Face cativa pasi in curte, tragand cu urechea si neputandu-si dezlipi ochii de la lumina ferestrelor... Ocoleste in varful picioarelor casa... mai sunt cativa pasi... A ajuns!... na! perdelele lasate... ba nu, una e ridicata! Paseste binisor,

binisor ...Aaaa! ce frumos! ce frumos! Poate de-acum sa sufle austrul, vant taios de rece, ca in tot trupul copilului s-a revarsat caldura unei fericiri nemasurate. Tot sufletul i s-a urcat in ochii care privesc cu nesatiu... Cum sclipeste beteala! Uite si lumanaricile aprinse! Si ce de jucarii! Trambite, tobe, papusi! Uite si niste iepurasi albi, mici si draguti... Inauntru se deschide de perete usa odaii din dreapta prin care navaleste o droaie de copii, baietasi, fetite si nodulete mici, pe care parca-i da jos fundele. Sunt cateva clipe de extaz general vrednice de admirat: copiii de o parte ramasi tagla cu ochii pironiti la pom, parintii de alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aseaza copiii in semicerc. Trebuie sa cante: O! Tannenbaum! o! Tannenbaum! Se face o tacere desavarsita. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul si se aseaza sa-i acompanieze... dar in clipa in care-si ridica mana ca sa inceapa, dinspre terasa se aude latratul gros al unui caine si tipatul unui copil, tipat de groaza, lung, sfasietor, care spinteca tacerea si trece ca un junghi in inimile tuturor... Barbatii dau navala intr-acolo; deschid usa. Mars Leu! mars Leu! striga conu Misu dand cu piciorul in caine... Jos, langa fereastra zace copilul fara cunostinta... * Nu te mai framanta atata, coane Misule. Inchide ochii si dormi in pace, ca Dummezeu e bun si iertator. El stie c-ai priceput prea tarziu de ce-ti iesise copilul inainte si ca te-ai cait de a-l fi gonit cu asprime. Te-a vazut cum l-ai adus in casa, cum l-ai ingrijit, cum i-ai incarcat bratele de jucarii si de bunatati si pentru el si pentru Lenuta. El stie ca esti hotarat maine in ziua de Craciun sa te duci la casierie, sa te incredintezi cu ochii dumitale ca copilul nu s-a imbolnavit de spaima. Dumnezeu e bun si iertator si a auzit ce-ai pus de gand cu cucoana Zoe sa faceti la anul. Inchide ochii si dormi in pace.

PRIVIGHETOAREA
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti Ce ai, nene Iorgule? Parca ai fi suparat. E!... Ba nu zau, ti s-a intamplat ceva? Mi s-a intamplat o ticalosie... Nici nu stiu cum sa-ti spui... Stiti ca prin fundul curtii mele trece iazul morilor. Cand n-am ce face, dau cu undita la peste. Am acolo, in stanga scarii (c-am facut o scara pentru scaldat), o adancatura, in care arunc in toate serile cate o bucata de mamaliga ori cate un pumn de grau fiert: nada la peste... Si uneori, cand e apa merie, mai ales acuma primavara, se da bine si prinz... nu

cine stie ce pesti mari, dar in sfarsit: cleni, mrene... Am prins de multe ori si mai maricei asa, cat un cutit de masa obisnuit... Tu nu esti pescar; n-ai dat cu undita niciodata... E pacat... La mine, acolo, e frumos de tot: o umbra deasa si racoroasa, si apa aia care curge lin printre salcii pletoase... Sa vii o data sa vezi... Acum, eu am undite sistematice, de se strang, se fac baston; dar aici in iaz nu le intrebuintez, ca prea sunt lungi... Iau cate o nuia de alun, ii pun ata, plumb si carlig, si gata; iar cand plec de acolo, infasor ata pe nuia si o bag intrun tufis de rachita. In tufisurile astea si in salciile de pe marginea iazului vin privighetori si canta toata noaptea... Foarte de multe ori, cand stau linistit la pescuit, vin saracele pana langa mine, aproape de tot, sa le prinzi cu mana, parca ar fi oarbe: umbla dupa oua de furnici si dupa rame... Ce e azi? Joi. Alaltaseara, marti, a venit pe la noi capitanul Delescu cu nevasta-sa si am stat cu totii in pridvor sa le ascultam. Nu canta una, cantau zece, cincisprezece; rasuna tot zavoiul... Si cum era o luna ca ziua si mirosea liliacul... am petrecut o seara... sa-l intrebi pe el... Mai ales una, chiar in gradina la mine, intr-o salcie pletoasa, canta... Doamne, Dumnezeule!... De cate ori incepea, facea intr-un fel nou. Inca Victorita, nevasta capitanului, luase un condei sa insemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea. Uneori facea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!... iar cand ispravea intr-o cascada de triluri, zau daca nu-ti venea s-o aplauzi ca pe-o primadona... Si din crina ii raspundeau altele si altele... Frumoasa seara am petrecut, n-am s-o uit niciodata! Si ne intrebam cu totii, daca o fi adevarat ca toate vietuitoarele de pe pamant se trag dintr-o tulpina si ca s-au deosebit unele de altele numai silite de imprejurarile deosebite prin care au trecut ce fel de imprejurari au fost alea, care au putut sili privighetoarea sa ajunga sa cante asa, iar carsteiul bunaoara sa haraie, ca un ceasornic de buzunar cand il intorci? Mare taina! E!... Pe la douasprezece ne-au plecat musafirii, iar nevasta capitanului, dupa ce ne-a zis noua Buna-seara, a facut bezele inspre salcia pletoasa, strigand: La revedere, puica, pe mane seara! Si au venit si aseara; dar in salcie nu mai canta privighetoarea... Se auzea in zavoi, dincolo peste iaz, o multime; aici insa nu... Ne gandeam ca poate si-a gasit sotia si s-o fi dus dupa ea in zavoi; si ne sileam s-o recunoastem de pe cantec; dar, ori ca era prea departe si nu puteam deosebi toate sunetele, ori ca nu canta toate la fel; dar lucru hotarat, lipsea un sunet; n-auzeam pe niciuna facand: clings! Nu-l auzeam si sa vezi de ce... Azi-dimineata, neavand treaba, ma cobor la garla. Lasasem in ajun undita acolo intr-un tufis... O caut: nimic. Zic: sa stii ca mi-a furat-o cineva. Cand ma uit mai bine, o vaz mai departe pe jos. Dau s-o ridic: ata desirata de pe bat si incurcata in rachita. Ma

iau dupa fir si ce sa vaz? Parca si acuma mi se sfasie inima... Lasasem rama in carligul unditei; si biata privighetoare, umbland dupa demancare, a inghitit carligul!... Saracuta! Cat trebuie sa se fi zbatut, cat trebuie sa se fi chinuit!... Acum sta moarta, cu aripioarele intinse, iar pe ochisorii ei, ca doua margele negre, napadisera furnicile... Pre legea mea! Sunt asa intamplari absurde care-ti tulbura mintea, iti zdruncina credinta... Auzi dumneata moarta: cu carligul infipt in gusulita aia, care scotea sunetele alea dumnezeiesti! Auzi dumneata cum am rasplatit eu pasarica nevinovata, pentru ca ne desfatase cu viersul ei! Cand ma gandesc, imi vine nebunie; dar ce nebunie!... Ah! ochisorii aia negri pe care napadisera furnicile!...

ICULAITA MINCIUNA
de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti Doamnei Eliza I Bratianu Niculaita Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu, din catunul Manga, comuna Magureni, e un baiat cu judecata, blajin la vorba, masurat la miscari, si nu stiu cum sa zic: dar sfios ori prin urmare sfios. In toate clasele primare, urmate la scoala din Magureni, a luat tot premiul intai, spre bucuria si magulirea parintilor. Ca, de! nu e lucru putin, in ziua de Sampietru, in scoala impodobita cu flori, s-auzi ca striga de colo: Premiul intai cu cununa Gropescu Niculae, sa vezi pe domnul invatator ca-i pune peste perisorul lui negru cununa de merisor, pe domnul primar ca-i da un teanc de carti mangaindu-l; si apoi sa pleci pe linia satului, tu, mama de o parte, tatal de alta, si intre voi feciorul vostru, in vazul consatenilor, care zic cu dragoste: Sa va traiasca! si la mai mare! La sfarsitul scolii, domnul invatator Irimescu a zis ca e pacat ca asa baiat cu tragere de inima la invatatura sa nu mearga mai departe; iar neica Andrei Gropescu, de la Sampietru pana la septembrie, s-a gandit si s-a razgandit in toate felurile a luat sfat si de la unul, si de la altul. Invatatorul i-a spus precum vazurati; si tot asa isi zicea si el in ceasurile de truda si de obida, cand vedea ca munca lui si a Stanei, nevesti-sii, n-avea nici un spor pentru casa lui impovarata de patru copii: Niculaita de unsprezece ani, doua fete gemene de trei si alt baiat in bratele Stanei. Arendasul, conu Epaminonda, i-a spus ca invatatura multa mai rau utraveste sufletul omului, ca tere cheltuiala mare si dezgusta pe om de munca pamantului, i-a dat si pilda pe Ghitica al popii, care a urmat la liceu sase clase si a iesit un apelpisit si un derbedeu, de a speriat comuna: si tot asa isi zicea si neica Andrei, cand se gandea la lipsa lui

de mijloace si la ajutorul ce puteau sa-i dea de aci incolo bratele lui Niculaita. Ca si daca nu era prea voinic, dar era tare dibaci la mana si mostenise de la bunicu-su, mos Sandu Gropescu, aplecare la dulgherie. Dupa moartea batranului, sculele fusesera urcate in podul casei, dar iscoada de Niculaita, care la moartea batranului era un nodulet abia de patru ani, dase intr-o zi peste ele; si cu toate dojenile mamasi: Da-te jos d-acolo, proclete, ca da tat-tu peste tine si-ti moaie oasele, copilul care acum isi aducea aminte ca prin vis de unchiasul care lucrase stalpii portii cand si cand da fuga in pod la sculele bunicului. Si incet-incet, din gluma, din joaca, azi a facut un scaunel, maine o morisca de speriat ciorile, care prapadeau ciresul din coasta pana cand intr-o zi, cand s-a intamplat de-a pierdut tat-su codarla de la caruta: Taica, iti fac eu una la fel. Si s-a pus Niculaita pe lucru si, din lemne vechi de prin curte, a facut intai cotocii, pe urma spetezele, si, dupa ce le-a incheiat frumos, a iesit o codarla, de s-au crucit si tat-su, si mama-sa, si vecinii... Da, lipsa de mijloace, indemanarea baiatului la dulgherie si teama parintelui de pierderea acestui ajutor de mare pret au dat greutate sfaturilor lui conu Epaminonda; si a ramas Niculaita acasa, la munca pamantului. De parut rau, lui nu i-a parut, ca-i placea si munca la camp si mai ales dulgheria... La camp, cand pazea boii cu alti baieti de seama lui, se juca si el cu ei; dar mai drag ii era sa se razleteasca deoparte, si sa se uite cu bagare de seama la ierburi si la lighioni. El era cel care-i invata sa scoata din gauri paianjeni si greieri cu un glontisor de ceara legat cu ata. Baietii ceilalti stateau ce stateau langa dansul, apoi porneau la alte jocuri; iar el ramanea singur sa supravegheze cum se luptau furnicile sa duca poveri de patru-cinci ori mai mari decat ele ori se tara binisor pe branci, sa vaza ce face lacusta de taraie asa de tare. Si au trecut asa an peste an, in totul sase, si a ajuns acum flacau de saptesprezece ani, frumos si asezat, dar sfios... La dulgherie acum se pricepe bine. Stalpii care stau gramada sub sopron, pentru ulucele din fata, pe care, daca i-o invrednici Dumnezeu, le ridica la anul el i-a facut; cosoroaba de la prispa, care putrezise la un cap, el a inlocuit-o; furca maica-si el a increstat-o; si sa va arate Salomia, fata lui Parvu Miu, vecinul, donicioara noua, cumparata de el din oborul de la Sfantul Ilie si tot de el inflorata cu fierul ars... Minune, nu altceva!... Ar fi, dupa cum vedeti, o pilda de baiat fericit, daca pana in timpul de fata ar fi gasit omul mestesugul sa stapaneasca toata fericirea ce i se cuvine si daca n-ar avea si Niculaita partea lui de amaraciune, izvorata din netrebnicia intocmirii de azi a lucrurilor...

Dar amaraciunea lui Niculaita a izvorat si din firea lui iscoditoare, deosebita de firea celorlalti... Inca de pe cand era copil i-a jucat renghiuri... De cate ori nu l-a urecheat tat-su pentru ca-si pierduse o jumatate de zi, uitandu-se cum mancau ori cum isi faceau gogosile viermii de matase pe care-i crestea maica-sa? De mai multe ori a mancat bataie, pentru ca in vremea cand el urmarea cate o ganganie boii pe care era trimis sa-i pazeasca intrau din miriste ori din islaz in vreo holda. De cateva ori a fost trezit de arsura unei nuiele, insotita de o injuratura: Ma, esti cu dusii de pe lume? Nu vezi ca ti-au intrat boii in porumbul meu? Dar nici dojana aspra a parintilor, nici bataia pentru plati de ispasa nu l-au putut vindeca... Astea insa le-a rabdat Niculaita fara mare suparare. Ceea ce era mai greu de rabdat era batjocura. Ca incet si treptat a ajuns de batjocura. De doua ori i se intamplase sa vaza pe camp cum un barzaune negru-galben se luptase cu un paianjen mai mare decat dansul, cum il biruise si cum il luase intre labe si zburase cu el. Vederea acestei lupte, care i se paruse cumplit de crancena, atat il miscase, incat a povestit-o si altora. O fi... raspunsesera unii. Tat-su raspunsese cu dojana: Dupa dracii de astea casti gura de platesc eu gloaba, tutuitule! Iar cei mai tineri: Musca sa prinza paianjeni! Ma, da grozav stii sa le mai croiesti! Alta data a sarit ca muscat de sarpe si a inceput sa strige la alti baieti, care erau mai departe. Cand au venit baietii si l-au intrebat de ce i-a strigat, le-a povestit inspaimantat ca a vazut o lacusta, de-ale de le zice calugarita, cum odata s-a zbarlit, a bazait, a prins intre gheare o lacusta mai mare ca ea si a inceput s-o manance. Unde, ma? Uite colea. Unde, ma? Colo, langa maracinele ala... mai la stanga... S-au plecat baietii cu totii, s-a plecat si el, s-au uitat, dar n-a gasit calugarita. Iar unul din ei: Hai, ma, incolo, sa ne ispraveasca Marin istoria cu Frusina. Nu-l stiti pe Niculaita? Ma, sa te duci la popa Alecu, sa-ti citeasca o molitva. Sa n-am parte de... Nu te mai jura, ma, degeaba. Intr-o zi, cum sta pe un scaunel, crestand un bat cu briceagul, vazuse in stratul de marar de langa dansul pisica lor, pe branci, la panda dupa un stol de vrabii, care, la patru-cinci pasi de ea, ciuguleau pe jos, ciripind, niste malai risipit. Uitandu-se cu luare-aminte la pisica, o vazuse cascand putin gura si o auzise lamurit facand din gatlej ca vrabiile. Parca ar fi vrut sa le ademeneasca, sa vie inspre locul unde

era ea pitita. Si in adevar vrabiile se dusesera dupa malai inspre dansa. O vazuse cum isi incorda picioarele, si cand a judecat ca sunt destul de aproape, harsti! odata s-a repezit si a prins una in gheare. Seara a povestit la poarta cele vazute si auzite. Era de fata si Parvu Miu si fii-sa Salomia si lea Manda, mama Salomiei, si mos Grigore, alt vecin. Cum le vezi si le auzi numai tu pe toate, ma Niculaita? a intrebat mos Grigore zambind. Iaca, eu sunt om de merg pe saptezeci si patru de ani, dar pisica sa faca din gat ca vrabia n-am auzit. Mos Grigore, nu stiu alte pisici; dar a noastra face. Am auzit-o, uite, cum ma auzi dumneata. Ma, o sa-ti scorneasca lumea o porecla. O sa te pomenesti odata cu unul: Niculaita Minciuna, si asa o sa ramai. Salomia a inceput sa raza cu hohote, zicand de cateva ori, parca inadins, ca nu cumva sa uite: Niculaita Minciuna... ...Si n-a mai trebuit sa se gaseasca altul sa-i scorneasca porecla prorocita de mos Grigore cu o povata parinteasca... Niculaita Minciuna o sa fie de acum incolo pentru tot satul... Si, negresit, il doare cand i-o spun baietii; iar cand Ghitica al popii l-o lua in zeflemea, intrebandu-l: Ce-ai mai vazut, ma Niculaita! si i-o spune, in hohotele de ras ale celorlalti, c-a vazut si el greiere prinzand o cioara si mancand-o Niculaita o sa se rusineze si o sa inceapa sa se indoiasca el insusi daca a vazut si a auzit cu adevarat ce stie, de vreme ce acest om destept, care facuse sase clase de liceu, nu-l credea. Si azi asa, maine asa, dojana parintilor pentru vremea pierduta degeaba dupa prostii si dupa gargauni, neincrederea unora, batjocura altora au inchis inima baiatului si l-au facut tacut si sfios... Un singur om era de se-ntelegea cu el: bietul Isaia ciobanul si a murit si ala... Dar durerea cea mai mare a lui Niculaita venea tot din zambetul de neincredere al frumosilor ochi ai Salomiei... Ca pe baieti putea sa-i ocoleasca. La han, despre partea baietilor, putea sa se uite fara sa intre in hora; si in munca cu sapa ori cu tesla gasea, impotriva inveninarii pe care i-o aduceau zeflemilele lor, doftorie de parca i-o lua cu mana. Dar acelasi leac era fara nici o putere fata de durerea pe care i-o pricinuia zambetul batjocoritor al fetei zambet dupa care nu trebuia sa alerge o data pe saptamana la han, ca-l avea, acolo, peste gard, la fiecare ceas al zilei; iar duminica, la han, peste acest zambet se adaugau glumele si limbutia lui Petrica al lui Stan Pasalan, care urmarea staruitor pe Salomia... La catava vreme de la intamplarea cu mos Grigore, intr-o dupapranz, Niculaita si-a facut drum spre casa invatatorului. L-a gasit in livada, culegand prune. Intai s-a sfiit sa-i spuie la ce venise si a inceput

sa culeaga si el in rand cu ceilalti. Dar pe urma, fiindu-i teama ca prea intarzie si folosindu-se de o clipa cand se gasea numai cu invatatorul mai la o parte, a indraznit sa-l intrebe: Domnule, ne te supara, dumneata stii multe... Ei?... a intrebat Irimescu, vazand ca nu mai urmeaza. Uite ce e... dumneata stii multe, c-ai invatat carte multa... Nu e asa ca pisica face ca vrabiile? Cum ca vrabiile? Face din gat ca vrabiile... Invatatorul s-a uitat la el cu luare-aminte; iar Niculaita a urmat: Si ma gandeam ca poate ai dumneata vreo carte in care scrie ca pisica face din gat ca vrabiile... si-ti lucram si eu la vreo uluca... la ceva... N-am nici o carte in care sa scrie bazaconii d-astea, ma Niculaita. I-a parut rau grozav la intoarcere, rau de tot... Tii! sa fi avut domnul invatator o carte asa... sa fi adus pe Salomia, sa citeasca ea... cu ochii ei... Ca poate ca alta data nu mai radea, cum rasese atunci, la poarta, cand cu vorba lui mos Grigore, ras frumos, care in pieptul lui se prefacuse in junghi. A doua zi, dupa ce a lucrat la niste zabrele, a presarat malai prin locul unde vazuse el vrabiile si, dupa ce si-a zgornit surorile, a adus pisica, a luat pe frati-su Ilie langa dansul, ca sa nu se miste si s-a asezat la panda crestand un bat. La scurta vreme au venit cateva vrabii, si a inceput si pisica sa faca din gat ca ele... Atunci Niculaita a inceput sa strige suierat Salomiei, care scutura niste toale pe prispa casei: Salomio, Salomio! Fata a ridicat capul si el, stand nemiscat, a soptit: Apropie-te binisor de gard... binisor... Dar Salomia s-a apropiat, se vede, prea zgomotos, ca odata au zburat vrabiile. Le speriasi... dar, daca nu esti prea zorita, treci pe poarta si vinoncoace nitel. Uite pisica colea-n marar... Vin s-o auzi cum face. Era curioasa si fata sa auza si a venit. El i-a dat un scaunel si s-a asezat cu un genunchi in pamant langa dansa, tinand pe frati-su Ilie alaturi de el. Si au stat asa alaturi... au stat... au venit doua-trei vrabii; dar pisica motaia nepasatoare... Si cum sedeau asa alaturi nemiscati, deodata a simtit Niculaita ca din parul auriu al Salomiei si din sanul ei de fecioara de saisprezece ani se raspandea un miros de busuioc si de sulfina, mai ademenitor si mai dulce decat toate florile pe care lencresta el, decat toate ganganiile a caror cunoastere il ispitea; si, imbatat de fericire, a intins mana dreapta si a -o de mijloc... Dar Salomia, care, pe cand se uita la pisica, se gandea la desteptaciunea si puterea lui Petrica al lui Stan Pasalan, si-a intors capul mirata, a

inceput sa rada si desprinzandu-se: Zi, d-aia m-ai chemat, Niculata Minciuna! si a fugit zglobie acasa. Dupa ziua aceasta i-a lucrat ei donicioara, inflorind-o cu fierul rosu, care ardea ca zambetul ei necredincios si batjocoritor... Salomia i-a dat si ea niste bete bete ca toate betele; dar lui Niculaita i s-au parut ca altele asemenea nu mai sunt pe lume... * A plecat Niculaita la oras, cu caruta cu lemne. Ca s-a gandit neica Andrei ca tot ii stau boii degeaba acum la inceputul lui octombrie... Ce bruma porumb a facut l-a carat, prunele asemenea; de arat nu era chip, pana nu s-o indura Dumnezeu sa dea o bura de ploaie, ca era pamantul cremene... A cumparat omul de la domnul Frim, din padurea care o taie, trei stanjeni de lemne: cand si cand sa-ncarce caruta cu cat or putea duce boii si ori sa se duca el la targ, ori sa maie pe Niculaita, sa le vanza cu ceva castig. Au incarcat amandoi de aseara mai bine de un sfert de stanjen, l-au legat regulat cu lantul sa nu pice si, cand mai erau doua ceasuri pana la ziua, si-a imbracat Niculaita cojocul; maica-sa i-a strigat de la vatra: Incheie-te la piept, ca e frig; tat-su i-a adus aminte pentru a patra oara: Sa nu le dai din unsprezece lei nici o para mai jos si fii cu ochii in patru sa nu te-nsele frunul, ca tu esti cam tutuit! Era intuneric bezna; dar Niculaita nu stia ce e frica, nici uratul. Pe tot drumul, treisprezece kilometri, mai mult in caruta, sus pe lemne a stat, fluierand incet, cu ochii la stelele grozav de stralucitoare in aceasta noapte limpede de racoarea toamnei. Ii erau dragi lui stelele toate si-l invatase raposatul Isaia ciobanul cum le cheama mai pe fiecare. Si cum venea inspre rasarit, a vazut cum s-a ivit si s-a ridicat din marginea zarii luna noua, apoi luceafarul de ziua; pe urma s-a facut o geana rosie, s-a deschis fata cerului, s-a tot deschis, stelele s-au topit una cate una, si luceafarul, si cornul lunii; iar in dreapta locului unde se ivise geana rosie au inceput sa iasa suliti aurii... ca parul Salomiei... Cand a ajuns la oras, soarele era sus. Carciumarul de la bariera orasului l-a intrebat cat cere pe lemne. Unsprezece lei, a raspuns Niculaita. Iar negustorul caruia nu-i trebuia, ca el avea lemne, dupa ce s-a uitat bine la marfa, a zis: Face, ca sunt lemne bune de tufa curata. Si, dupa ce s-a uitat si in ochii baiatului, i-a dat o povata: Ma, baietas, tu sa ceri pe ele cincisprezece lei, sa ai de unde lasa. Acum trei zile sa fi venit Niculaita cu lemnele astea la targ, numaidecat le desfacea ca nepriceperii lui la negustorie i-ar fi venit intrajutor vantul pizmas, care a batut pana ieri dimineata; dar azi, soarele cald care l-a facut sa-si scoata cojocul, ii strica vertul marfii... Unul ii

da opt lei, altul zece, altul zece si sase bani; dar nu le da si umbla prin oras pana la ziua-jumatate. Dar ce esti tu, turc, sa nu lasi nici un ban din cat ai cerut? ii racneste un brutar. Trage inauntru-n curte. Dar sa stii, unsprezece lei, jupane. Dupa ce le descarca Niculaita si le aseaza unul cate unul, sfert regulat, brutarul ii numara in gologani zece lei si jumatate. Pai, ne-a fost vorba unsprezece lei, jupane. Dar ce esti tu, turc? Daca-ti place; daca nu, incarca-ti-le si pleaca. Niculaita ii da banii inapoi si, fara suparare, incepe sa incarce lemnele la loc, frumos, tacticos, cum le incarcase aseara la padure. Linistea pesemne ca i-a placut brutarului, ca incepe sa rada si, scotand unsprezece lei deplini, ii da zicand: Asta sa stii ca e Pacala. Niculaita si-a bagat banii ii chimir, isi injuga boii si pleaca... Se gandeste ca mai bine i-ar fi dat banii in fisice. Asa, te pomenesti ca lantors, de neodihna de peste noapte, il pridideste vreun somn in caruta si i se risipesc gologanii. De aceea, mergand pe ulita, cauta cu ochii pe jos, doar o gasi vreun petic de hartie, sa faca banii fisice. Nu cauta de prisos: prin dreptul tribunalului gaseste o jumatate de coala de hartie. O ridica, o baga in san si, dupa ce iese din oras, se suie in caruta, taie hartia in doua; o jumatate o taie iar in doua si, scotandu-si banii din chimir, face doua fisice: unul de cinci lei, altul de sase. Le baga frumos in chimirul pe care-l inchide cu ingrijire si zice: Cea! Joian!... ...Mai tarziu, cand se innoreaza si incepe sa bata vantul, isi pune cojocul pe dansul si simte ceva rece in san. E cealalta jumatate de hartie neintrebuintata, pe care n-a aruncat-o. O scoate si se uita la ea. E scrisa de mana si, cum stie sa citeasca, citeste: ...facand aplicatia articolului , a caruia cuprindere este urmatoarea: Cel ce, gasind pe drumuri ori pe ulita lucruri ce nu sunt ale sale, si intrebandu-se despre ele le va tagadui, se socoteste ca a comis un abuz de incredere si se va pedepsi cu inchisoarea de la zile pana la luni... Adica cum? se gandeste Niculaita, daca oi gasi eu in drum, sa zicem un galben, sa nu fie al meu care l-am gasit? Dar ce, l-am furat? Nu l-am gasit? Pa ce sa-l dau altuia? Si citeste inca o data; si cand ajunge la intrebandu-se despre ele, deodata duce repede mana la chimir. Fisicile sunt la locul lor; Dar daca al de l-a pierdut a muncit pe el? Daca s-a dus la padure, cum s-a dus el cu tat-su, si i-o fi cazut peste picior un bustean, cum i-a cazut lui tat-su? Dar daca o fi umblat cat a umblat el prin targ astazi? Si daca a schimbat banii pe un galben ca sa-l duca de pus in salba unei fete ca Salomia?... Si aducandu-si aminte de o vorba auzita de mai multe ori de la tatsu: de banul nemuncit nici praful nu s-alege, inainte de a atipi in caruta isi zice ca el chiar de nu l-ar intreba nimeni, daca i s-ar intampla

sa gaseasca o punga cu bani, ar duce-o la primarie la domnul sef de jandarmi... Cine i-a auzit gandul de i l-a implinit asa de curand? Ca la patru zile dupa asta intocmai asa i s-a intamplat. Erau cu totii la porumbiste, taiau cocenii. La un timp tat-su zice: Ma Niculaita, era vorba sa dregi usa de la podul sopronului, si n-ai dres-o. Pana deseara, in patru ceasuri eu zic sa faci una noua. Fac. Bratele noastre ne ajung aici sa dam gata si sa incarcam pana deseara. Asa e. Si Niculaita pleaca; si, ca sa ajunga mai degraba acasa, o taie prin prunii boieresti, sare parleazul din dreptul crucii Caminarului, o cruce inalta de piatra in marginea soselei, o coboara la stanga pe sosea; si cum umbla pe poteca din marginea drumului, vede jos, dinaintea lui, un portofel de piele neagra... Ii ridica, il deschide si vede, si in buzunarul din dreapta, si in buzunarul din stanga al portofelului, hartii de bani, hartii multe, cate n-a vazut neam de neamul lui... Se uita de jur imprejur: nimeni... Mult la ganduri nu sta si o porneste; dar, in loc sa tie drumul spre casa, sare alt parleaz si se indreapta spre resedinta jandarmeriei. Mergand asa, zambeste gandindu-se: De! sa nu-l am acum colea in mana si sa spui la lume c-am gasit un portofel cu bani, ar zice ca mint. Oamenii sunt dusi dupa treburi; se intalneste numai cu copii mici, n-are cu cine vorbi... Ajunge la resedinta, deschide usa. Domnul sef e singur in odaia din dreapta. Tolanit pe pat, citeste o gazeta... Din fund se aude cantand un glas de femeie. E glasul cucoanei Steluta, ibovnica domnului sef. O fi lucrand ceva si canta: ...suspine crude pieptu-mi zdrobeste... Ce e, ma? intreaba domnul sef, ridicand ochii de pe gazeta. Uite, domnule sef. Venind p-ici pe sosea ca m-a manat taica acasa, sa dreg usa de la gura sopronului, si asa, am dat prin prunii boieresti si am sarit parleazul din dreptul crucii Caminarului, si cum umblam asa, vaz, jos o tomoasca neagra. Zic: Ce sa fie aia? Si cand m-aplec, uite ce gasii: portofelul asta cu bani de hartie multi. Si am venit de vi l-am adus Dumneavoastra, ca trebuie sa se arate pagubasul... Domnul sef se uita de mai multe ori, cand la flacau, cand la banii din portofel, si dupa o lunga tacere intreaba: Mai era cineva cu tine? Nimeni. Ai spus la altii? La nimeni. Am venit p-ici pe poteca de din dos, drep la Dumneavoastra.

Domnul sef tace, apoi: Ia asculta, ma Niculaita, parca asa te cheama... Asa. Sa nu mai spui la nimeni pana nu s-o ivi pagubasul, ca te aude spunand cum e portofelul si se scoala vreunul si zice ca el l-a pierdut, fara sa-l fi pierdut el. Nici ma-tii, nici lu tat-tu sa nu le spui pana nu se arata pagubasul, auzi? Auz! Bine ai facut ca l-ai adus, bravo! Esti baiat cinstit. Si sa stii c-o sa spui eu pagubasului sa te cinsteasca frumos. Niculaita o porneste spre usa; dar cand e in prag, domnul sef, gandindu-se la procesul-verbal ce va trebui sa dreseze, il mai intreaba: Cum te cheama pe tine? Gropescu Niculae. Carte stii? Stiu... Ramas singur, domnul sef scoate hartiile din portofel, le numara de trei ori: sunt cinci mii patru sute de lei in hartii de cate o suta, incolo nimic. Isi scoate tabachera, isi face o tigara, o fumeaza dus pe ganduri, se inchina a mirare si, inainte de a incepe sa scrie, se lasa cu scaunul pe spate si striga: Steluto! Dar Steluta canta si n-aude. Domnul sef se scoala si striga din pragul odaii mai tare: Steluto! Ei? face Steluta, ridicand ochii de pe bluza la care lucra. Ia vin nitel... Dupa ce domnul sef i-a povestit istoria toata, dupa ce i-a aratat banii, au ramas amandoi amutiti... Gandindu-se la bluzele de matase, la jachetele, la palariile pe care si le-ar fi putut cumpara dumneaei pe atatia bani, cucoana Steluta a zis intr-un rand: Cum nu-i gasii eu, Doamne!? Si iar a tacut si i s-a dus gandul la ifosele primaresei si ale Irimeascai, care se uita la ea de sus... Intr-un tarziu a intrebat: Ala de-i zice Niculaita Minciuna? Si iar dupa o tacere: Si zici ca nu l-a vazut nimeni? Dar domnul sef s-a uitat in ochii ei si n-a raspuns nimic... * In vrmea asta Niculaita se si apucase de lucru si, scotand cu clestele cuiele usii celei vechi, se gandea ca maica-sii si lui tata-sau tot trebuie sa le spuie, n-are incotro. Ce lucrezi acolo, ma Niculaita? Baiatul ridica ochii, in care a inflorit un zambet de fericire de la intaiul sunet al glasului care-l intreaba, si vede pe Salomia. E urcata

pe un bustean, cu bratele pe gard. Vantul ii flutura-n parul auriu si ochii ei verzi, ca apa adanca si limpede de la umbra, zambesc a batjocura... Dreg usa de la podul sopronului, raspunde Niculaita, si se gandeste: Nu, ei nu-i spui, ca nu ma crede si o sa spuie la altii razand de mine. Mai bine sa afle singura de la altii, cand s-o ivi pagubasul... S-a ivit pagubasul. E colo, pe linia satului, in mijlocul multimii de femei si de copii adunati in jurul lui. Calaretul care a trecut adineauri in buiestru, ala e pagubasul. Salomia, care, de pe busteanul pe care era urcata, vede copii alergand intr-acolo, se coboara si da fuga la poarta zicand: Nu-s ce s-a intamplat pe linie, ca vad ca dau copiii fuga-n sus. Niculaita isi lasa lucrul si iese si el la poarta. O femeie care vine dintr-acolo il dumereste: E un negustor care cica a pierdut o punga cu bani si intreaba daca n-a gasit-o cineva. Niculaita se duce grabit intr-acolo, isi face loc printre copii si, ajuns langa negustor, il atinge de brat si-l intreaba: Cum era punga dumitale? Un portofel de piele neagra, zgariat intr-un colt, portofel dealea care se indoieste asa, cu doua buzunare... Niculaita zice cu simplitate: L-am gasit eu adineauri langa crucea Caminarului si l-am dus la domnul sef de jandarmi. Negustorul pare nebun de bucurie, nu stie ce sa mai zica. Si pe cand femeile se crucesc de mirare, pleaca cu flacaul spre resedinta jandarmeriei, cu droaia de copii dupa dansii. * Miscare neobisnuita in Magureni. Lume adunata la primarie ...Se asteapta sosirea domnului procuror, care vine sa ancheteze cazul la fata locului; si sosirea autoritatii se asteapta cu nerabdare, ca sa se faca odata lumina in aceasta afacere incurcata, care tine lumea in nedumerire... Ciudata imprejurare! Alaltaieri, marti, pe la toaca, s-a ivit in comuna domnul Nita Andreescu, de tine in taiere padurea Colfescului, intreband din om in om daca nu cumva i-a gasit vreunul un portofel cu de lei, pe care l-ar fi pierdut dimineata, cand trecea spre vale. Si pe cand intreba niste femei din catunul Manga, s-a pomenit cu Niculaita, feciorul Gropescului, ala de-i zice Niculaita Minciuna, ca l-ar fi dat in mana sefului; iar seful cica habar n-are. Pagubasul, nestiind ce s-aleaga din aratarile baiatului si din tagada sefului, s-a plans procurorului, care trebuie sa pice... Si iata-l soseste, numai cu grefierul. Capitanul de jandarmi care trebuia sa-l insoteasca, lipsea, dus la Bucuresti. Trage la primarie

unde-l asteapta pagubasul; se supara ca nu sunt veniti nici seful de jandarmi, nici baiatul care zice ca a gasit banii, da porunca sa trimita numaidecat dupa ei; iar pana la sosirea lor cere lamuriri de la primar, de la notar, de la perceptor. De, domnule procuror, vorbeste primarul, stiu eu ce sa zic! Asta vorbeam si noi intre noi alaltaieri... Sa minta seful?... de! ... Suma mare... cinci mii patru sute de lei... Banul e ochiul dracului... Te pomenesti... Dar iar ma gandesc: sa bagi pe om in puscarie asa, pe vorba unui zanatic. Cum zanatic? intreaba procurorul. Raspunde notarul: Pai sa vedeti, domnule procuror, baiatul asta e cam asa... cum sa zic... Cum il cheama? Niculaita Gropescu, dar lumea ii zice Niculaita Minciuna. De ce? I-a scornit asa o porecla. Procurorul, din ce in ce mai intrigat si nerabdator, intreaba: Pe cine ati trimis dupa ei? Am trimis un vatasel; dar iata, vine seful. Daca binevoiti sa-l ascultati. Domnul procuror binevoieste. Usa se deschide si domnul sef intra, scoate capela, o tine cu mana stanga, lipita de sabie; si, alaturand calcaile zornaitoare, zice uitanduse drept in ochii procurorului: Traiti! Autoritatea superioara il examineaza de sus pana jos. Constata ca e acelasi barbat voinic, oaches, de toata frumusetea in uniforma cu intreite galoane. Il cunoaste de mult si-l intreaba: Ce e, Albescule, cu chestia banilor? Domnul sef zambeste, dar cu masura (a! cucoana Steluto, mestera profesoara esti!) si raspunde: De! domnule procuror, daca credeti Dumneavoastra ca sunt eu in stare de asa ceva si ca trebuie... Dar domnul procuror a venit sa ancheteze; si dumnealui, cand vine sa ancheteze, nu-i place vorba multa. Dumnealui, cand cel caruia ii pune vreo intrebare nu-i raspunde scurt si se lungeste la vorba, i-o taie. Din experienta dumnealui de doi ani a constatat ca asta e cea mai buna sistema... Altfel nu mai ispravesti niciodata. De aceea taie vorba sefului si chiar il instiinteaza: Mie, te rog sa-mi raspunzi scurt. Unde erai cand a sosit pagubasul la resedinta jandarmeriei? Eram acolo.

Sa vie Andreescu. Pagubasul Andreescu vine de afara. Procurorul il intreaba: Unde ai gasit pe domnul sef cand te-ai dus la jandarmerie? Sa vedeti, domnule procuror... dupa ce m-a intrebat baiatul cum era portofelul meu si i-am spus ca era negru, cu o zgarietura la un colt... A! pardon, pardon! Mie ieri la parchet mi-ai spus ca baiatul ti-a spus dumitale intai cum era portofelul. Acum zici ca dumneata i-ai spus lui... Uite ici in procesul-verbal... Sa vedeti, domnule procuror... Ce sa vaz? Mie, te rog sa-mi raspunzi scurt: el ti-a spus dumitale intai cum era portofelul ori dumneata lui? Eu lui. Notarul instiinteaza pe domnul procuror c-a sosit baiatul; si domnul procuror, care e foarte curios sa-l vada, spune pagubasului si jandarmului sa astepte afara, si da porunca sa i se aduca baiatul... Baiatul intra. E tras la fata, cu o frunte larga, sub care sclipesc doi ochi negri, in care tremura parca o licarire de friguri... Altfel foarte curatel... Vataselul isi explica intarzierea: Nu vroia sa vie, sa traiti, domnule procuror. Abia l-am adus. De ce nu vroiai sa vii, ma baiete? Niculaita ridica din umeri... A! de marti dupa-pranz s-au petrecut multe, pe care nu le-ar putea povesti cu sir Niculaita. Mai ales cele petrecute pe dinauntrul lui. Toate tremura, sclipesc si se sting nestatornic ca fulgerele. ...A ajuns la jandarmerie cu pagubasul si cu alti oameni dupa ei, intre care parca si primarul... Si a zis zambind: S-a gasit pagubasul, domnule sef... Si seful a zis mirat: Care pagubas? ...Si el s-a uitat bine sa vaza daca vorbeste cu seful, si a zis: Pagubasul cu portofelul de l-am gasit langa crucea Caminarului ...de vi l-am adus adineauri... Si seful a zis: Ce, ma, visezi? ... Si el s-a uitat la lume si s-a pipait si a zis iar: Adineauri cand canta cucoana Steluta pe palimar... Si domnul sef a racnit: Ce, ma, esti nebun? ...Si el atunci a simtit ca parca i se rupe ceva in cap, inauntru, si a zis, dar n-a zis cu gandul sa-l supere... a zis duios, ca din pragul unei mari primejdii: Domnule sef, ori te poarta cum ti-e vorba, ori vorbeste cum ti-e... Si domnul sef l-a plesnit cu pumnul peste gura de l-a podidit sangele... Si pe urma nu mai stie, pana unde a venit ma-sa si cu mama Paraschiva care-i descanta si-i da sa bea apa dintr-o oala noua... Era pe prispa casei. Alaturi era parca nea Parvu Miu si cu mos Grigore, vorbeau cu tatsu... Mos Grigore-l intreba: Dar tie si ma-sii cum de nu v-a spus nimic? cum n-a dat fuga sa va spuie intai voua?... Nea Parvu a zis: Cu ei nu s-a intalnit, n-auzi? dar fii-mii cum de nu i-a spus nimic? c-a vorbit cu ea dupa aia... Si s-a intors nea Parvu cu fata spre gard si a intrebat:

Asa e, Salomio? Si Salomia era urcata pe bustean langa gard, se uita speriata si a raspuns: Asa e... Si el s-a sculat si a racnit odata: Uite aici, cu mainile amandoua l-am tinut ca lemnul sa mi se usuce mainile! si pe urma iar nu mai stie... Parca au venit ieri primarul si notarul si s-a dus cu ei de le-a aratat unde a gasit portofelul, pe unde a sarit parleaza, pe unde a stat, pe unde s-a intors... Astea tot le mai zareste Niculaita, ca sunt lucruri traite, vazute si auzite... Dar ce nu mai poate zari e treptata pierdere a simtului realitatii pe care i-a adus-o indoiala, neincrederea tuturora... si indignarea sefului, care nici n-a mai putut sa se stapaneasca... sunt cateva ceasuri de cand nu mai e asa de sigur c-a gasit in adevar banii... Venind pe drum cu vataselul se silise sa-si oranduiasca gandurile si sa spuie cum s-a intamplat, de la inceput... N-auzi, ma baiete, intreaba a doua oara domnul procuror, de ce nu vroiai sa vii? De!... Cum de!... Faci o para contra unui om: viu eu, procurorul, sa cercetez faptul; trimit dupa tine si nu vrei sa vii? Ce fel de socoteala e asta?... De!... Cum te cheama? Gropescu Nicolae. Nu-ti zice tie lumea Niculaita Minciuna? La asta nu se mai gandise Niculaita. Asa e!!... Lui ii zice Niculaita Minciuna!! Vezi dumneata!?... N-auzi ce te-ntreb? Iti zice lumea Niculaita Minciuna? Mi-o fi zicand. Cum mi-o fi zicand? Iti zice; spune toata lumea. De ce? De!... Iar de!... In sfarsit... Spune cum e cu chestia banilor? Baiatul se codeste; se sileste sa-si adune mintile risipite... Vrea s-o ia de la inceput, cum si-a facut planul venind cu vataselul... Se freaca cu mana pe frunte, inghite in sec... Procurorul asteapta... Uite, domnule... Cand mi-a dat mie brutarul... Care brutar? Brutarul de i-am vandut lemnele in unsprezece lei, azi semplineste o saptamana... Ce-mi tot indrugi mie de brutar?... Ce are a face brutarul? Sa va spui... Si Niculaita tace si iar se sileste sa-si adune mintile care se amesteca... Domnul procuror se uita cu luare-aminte la tremurarea mainilor baiatului, la privirea lui ratacita; si cum e om bun la inima si milos, si cum a inceput sa inteleaga, dupa ce se uita in ochii primarului si ai

notarului, zice bland: Spune. Cand mi-a dat mie banii brutarul... de m-a manat taica la targ cu lemnele... si am vazut stelele... Niculaita tace. Spune. Ca intai a vrut sa-mi dea numai zece lei si jumatate, dar pe urma... Ghitica al popii mi-a scornit mie porecla, ca el nu crede ca ia barzaunul paianjeni... In capul domnului procuror s-a facut lumina deplina. Nu mai incape indoiala... Se vede cat de colo. Deci ca sa nu piarza vreme multa, il opreste din povestire si-i zice sa mai astepte afara. Dupa ce baiatul a iesit, zice celor de fata: Bietul baiat. Eu ce va spuneam, domnule procuror? zice notarul. Procurorul sta pe ganduri. Se gandeste matur!... Aseara la club, unde se vorbea de acest caz, Mitica lonescu, avocatul, zisese: Te pomenesti ca reclamantul n-a pierdut nici un ban si-si pregateste vreun faliment... Si cazuri de astea cunoaste destule domnul procuror... Nu mai departe, cazul de deunazi cu Daradan... Dar atunci baiatul? Dar asa e... baiatului ii spusese o femeie ca un om a pierdut un portofel pe care-l cauta. Asta a marturisit-o pagubasul de ieri; iar cum era portofelul a marturisit adineauri pagubasul ca i-a spus-o chiar el... Dupa matura gandire domnul procuror face: hm si intreaba pe primar: Cat e d-aici pana la spitalul din Dalgeni? Patru kilometri. Spune birjarului sa inhame caii si sa se duca un vatasel cu scrisoarea pe care o s-o scriu eu acum, s-o dea doctorului... Sa-i spuie si din gura ca-l astept aici, sa vie neaparat... Si domnul procuror scrie repede: Doctore draga... Urca-te in trasura si vino imediat pana aici... Un caz curios de autosugestie, de telepatie, de pseodomanie. Cum insa nu vreau sa-mi asum singur responsabilitatea, am neaparata nevoie de avizul unui om competent ca dumneata. La revedere. Vino neaparat ca am sa-ti povestesc ceva nostim despre Nineta. * Tatal lucreaza la gluga de coceni. Mama, uitandu-se din cand in cand spre prispa, matura prin batatura: sa fie curat, ca vine popa Alecu. I-a povatuit lumea sa cheme popa sa citeasca o molitva... Descantecele mamei Utii nu mai ajuta la nimic, si mai rau il indarjeste vorba ei blanda: Niculaita mama, nu te mai gandi la banii aia, maica... o fi fost vreo vraja... ti s-o fi parut farmece, fir-ar pe pustii locuri...

Niculaita sta pe prispa casei tinandu-si intre palme tamplele care-i zvacnesc si se gandeste si nu poate sa-nteleaga de ce i-au bagat degetul in gura si doftorul si domnul procuror... Cum o sa priceapa Niculaita, cand nici ceilalti care erau de fata n-au priceput?... Doctorul, dupa primirea scrisorii procurorului, luase cu dansul volumul de medicina legala al lui Vibert si pe tot drumul citise partea referitoare la cazurile de pseodomanie, atat de frecventa la copii, si vazuse ca e manie care se vindeca, daca nu cumva e o prima manifestare a unei nebunii care are sa progreseze ...In speta, dupa ce ascultase pe baiat, pe ceilalti oameni, intre care si pe mos Grigore, venit si el la primarie, isi facuse convingerea deplina. Nu mai incapea nici o indoiala ca era vorba de prodromele unei alienatiuni in toata regula: vorba fara sir, oarescare temperatura, halucinatii: lighioni, pisica pe care o aude ciripind, caz tipic... De aceea, dupa ce sfatuise pe parintii baiatului sa se poarte bland cu dansul, aducandu-si aminte de o dovada peremptorie, chemase din nou pe baiat, il pusese sa caste gura si, pipaindu-i cerul gurii cu degetul aratator, zisese procurorului: Uite, baga degetul si pipaie... mai la stanga... Simti o protuberanta a palatului? Da, raspunsese procurorul complet edificat. Aceasta ultima dovada, venita dupa explicarile doctorului, ilustrate cu citatiuni din autorul landemana, risipisera toate indoielile domnului procuror. Urcandu-se in trasura, se felicitase de admirabila idee ce avusese de a trimite dupa doctor si, induiosat de vadita si zgomotoasa deznadejde a pagubasului, dase porunca primarului, notarului, sefului, incet, ca sa nu fie auzit de grupul de oameni, care stau mai deoparte: In orice caz, voi supravegheati. Vedeti daca vreunul face cheltuieli mai mari decat de obicei... Niculaita sta pe prispa dus pe ganduri, cu tamplele-ntre maini. Deodata sare in sus... Si-a adus aminte ca jumatatea de coala din care facuse fisicele i-a ramas in buzunarul cojocului... Si i se pare ca aceasta ar fi cea mai puternica dovada de gasirea banilor. Da fuga in odaie si cauta prin buzunare, cauta... Si negasind hartia iese in curte si incepe sa strige la surori, prinde pe frati-su Ilie si-l bate peste maini: La ce mi-ai umblat in buzunarele cojocului? la ce, hai? la ce umbli in alea ale mele?... Copilul tipa. Mama cheama in ajutor pe barbatu-sau si amandoi il cuprind unul de-o mana, altul de alta. Dar el injura cu ochii tulburi si se zbate... De pe prispa casei de alaturi Salomia se uita cu groaza, inchinandu-se. In asa stare il gaseste popa Alecu. El a mai vazut de astea si, stiind puterea de vindecare a rugaciunii, isi petrece patrafirul si incepe sa citeasca: Domnului sa ne rugam, Dumnezeul Dumnezeilor si Domnul

Domnilor, facatorul cetelor celor de foc si lucratorul puterilor celor fara de trup, mesterul celor ceresti si al celor pamantesti, pe carele nimenea din oameni nu l-a vazut, nici poate sa-l vaza... Niculaita suspina adanc si zice cu amaraciune: Lasati-ma. Parintii il lasa si el se duce de se aseaza cuminte pe prispa... De acolo se aud numai parte din cuvintele pe care le citeste popa, restul se pierde intr-un murmur usor: ...blestemu-te pe tine, duh necurat ca Savaot.. si cu toata... Adonai... Eloi... blestemu-te pe tine... adancurile cele de pre sub cer... blestemu-te ...Gomorenilor... si cu piatra pucioasa l-a ars... blestemu-te... teme-te, fugi, fugi... Niculaita nu mai poate dormi: iese in curte. E seara, tarziu... Macar ca bate un vant rece, cerul e limpede sticla. Luna scapata, colo, peste crestele prunilor boieresti. Vantul face sa tremure asa sclipirea stelelor?... Si cum sta Niculaita asa in curte, langa gardul lui Parvu Miu, se deschide binisor usa vecinului... coboara treptele o umbra care se indreapta incoace... E Salomia. O cunoaste si orb de-ar fi, de pe pas. Trece intre casa si gard spre gradina. Acum e la doi pasi de el. Salomio! cheama el duios ca un cantec. Fata da un tipat si se lipeste de peretele casei, privindu-l cu spaima. Salomio, nu-ti fie frica... N... nu... nu sunt nebun, Salomio... Si nu vreau sa-ti fac nici un rau, Salomio... Ea se uita cu ochii mari, in care nu mai e nici o umbra de batjocura, ci numai groaza, si zice tremurand: Fugi, Niculaita, mi-e frica de tine... mi-e frica de tine!... Si fuge inspre gradina. * Cele doua umbre care peste un ceas, in fundul gradinii lui Parvu Miu, stau alaturi soptind, sunt Salomia si Petrica al lui Stan Pasalan. Ma, stai binisor... Sa stii ca ma supar. Ce ciorile! Prea ma strangi tare... Ce, eu sunt de fier? Ba nu esti de fier, neica, esti de carne, trupsorul tau de carne e... si numai sa-l mangai as vrea! dar cand te cuprind in brate, parca tot mi-e frica sa nu mi te fure altul, si atunci imi vine sa te strang, sa te fac mica, sa... Ia! Ce e? N-ai auzit? Ce? Parc-a oftat cineva. Asculta amandoi cu luare-aminte; dar nu se aude decat vantul. Ti s-a parut.

Nu i s-a parut, dar femeia aude mai de departe... Cel care a oftat, acum se duce repede. Incotro se duce, il mana niste cuvinte auzite de mai multe ori, dar auzite unde?... la scoala? la biserica?... cuvinte care dormeau in partea intunecata a mintii lui si care acum, de cateva ceasuri, au iesit la lumina si-i suna mereu la ureche: Veniti cu mine cei osteniti si impovarati si eu va voi odihni pre voi... Il cheama cuvintele acestea de colo, din culmea pe care este ridicata crucea Caminarului... Ajuns sub cruce, isi descinge betele de la brau, le saruta si plange, plange... Apoi se uita in sus si de jur imprejur. Tremura stelele. Sufla vant rece ... Nu mai sunt nici lacuste, nici greieri... au murit toate de frig... Du-te cu bine, Niculaita, si Dumnezeu sa te ierte... Peste o saptamana, cand gandaci de care n-a vazut niciodata Niculaita ii vor manca ochii lui negri, frumosi si iscoditori, se vor gandi si vor vorbi despre dansul fiecare dupa cum se va pricepe. Cuconu Epaminonda, ca vrednic urmas al lui Platon si al lui Aristot, va explica proprietarului, care va fi citit in gazeta ca la mosia dumnealui s-a spanzurat un baiat: Da, da, al lui Andrei Gropescu... Era nebun, saracu... Daca ve adutet aminte, un baetel frumusel... udata la Simpetru, la impartirea de premiile... Tocmai me vurbeam cu nevasta... Eu crede invatatura l-a zmintitu... De la fasolica lui tat-so udata la invatatura multa, asta adute utrava in sindzele... Proprietarul, dupa matura gandire, o sa raspunza: Asta asa e. Salomiei o sa-i fie urat uitandu-se in curtea de alaturi, de unde va lipsi cu cine sa-si treaca vemea pana la intalnirea cu Petrica... Neica Andrei, uitandu-se la gramada de bulumaci de sub sopron, o sa se gandeasca cu durere ca zabrelele nu sunt ispravite toate si c-o sa trebuiasca sa duca iar in pod sculele lui mos Sandu... Iar biata mama lui Niculaita o sa se bata cu pumnii in cap pe prispa casei, jelindu-se: Ca era bun si bland si nimanui nu-i facea nici un rau... ca daca-i ziceam sa taie pasare, zicea: Da-o, maica, lui mos Grigore, ca eu nu pot... Lume, lume ticaloasa... Dar ori ca si-ar zice ei ticaloasa, ori c-ar zice lumii, dreptate n-ar avea. Ca ea ce vina are? Iar lumea de doua mii de ani tot s-a indreptat. Ca azi oamenii, daca nu esti la fel cu dansii, nu te mai rastignesc ei cu cruzime, ci (mai ales daca nu le esti o prea mare primejdie) te aduc fara multa rautate, ba poate chiar cu compatimire, sa te rastignesti singur... Si tot e o indreptare...