Sunteți pe pagina 1din 10

Ciubotele ogarului

Calin Gruia
De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune ca, intr-o toamna, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gindea Iepurele ca i-ar sta bine cu o palarie alba ca pana de paun si cu o scurteica verde, dar nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc, ci ca sa-si cumpere ceva pentru incaltat, ca era descult. Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si frigul prinse sa-l stringa de picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana peste urechi, isi strinse zabunul pe trup si iuti pasul, ca sa ajunga mai repede la iarmaroc. Si cum mergea Iepurele uitindu-se cand in dreapta, cand in stinga, ciulind urechile la orice fosnet, iata ca mai spre seara se intilni pe o poteca cu Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, imbracat intr-o suba calduroasa si purta in picioare niste ciubotele nou-noute... Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna prin desisul padurii. Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului; pentru ca tare mai erau frumoase, iar lui ii era strasnic de frig la picioare! Cit ai dat pe incaltari? intreba sfios Iepurele. Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul. Ma duc si eu la iarmaroc adauga Iepurele sa-mi cumpar ciubotele. Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor... Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai! Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci virful mustatilor ca si cum lui nu i-ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si au mers ei asa, au mers, pana s-a intunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i dirdiiau bietului Iepure dintii de frig. Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult... Si apoi e noapte si frig... Mai ai si bani la dumneata... Bani am si eu ... si cine stie cu cine ne putem intilni, ca padurea e plina de tilhari... Iepurele ciuli urechile, isi strinse mai tare zabunul, ca sa simta banii ce-i avea intr-un buzunaras la piept. Si ce-i de facut atunci? intreba el. Pai, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru adapost... E pe aproape hanul Ursului... Eu zic sa tragem la el, dormim si pornim miine dimineata . . . Poate pana atunci mai sta si ploaia. Iepurele nu avu incotro sil asculta pe Ogar. Scuturindu-si luleaua de usa hanului, Mos Martin ii primi tare bucuros:

Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!... Hei, si dumneata. mai esti si descult... Treci colo langa foc, de-ti mai incalzeste picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de vatra. In afara de ei si hangiu nu mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand in cand afara si se uita de-a lungul drumului, sa va.da daca nu cumva se mai indreapta spre hanul lui niscaiva calatori. Eu. zic sa cerem ceva de mancare sopti ogarul si udatura. Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame... Si apoi nu a,m nici un maruntis. Ca daca schimb un galben, ramin toata iarna descult. Hei, ce ciudat mai esti, cumetre!... Dar cine ti-a cerut, ma rog sa-ti schimbi galbenii... Pentru plata am eu bani destui... Ca doar nu ma voi lacomi la un sarac ca tine... Si intorcindu-se Mos Martin in han, Ogarul spuse: Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut... Am niste placintele... As manca si eu din ele! Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . . Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gindu-si buzele. Mos Martin isi puse sortul pe dinainte, ca un hangiu adevarat ce era, si prinse a aduce bunatatile. Ogarul incepu sa inghita cu lacomie bucata dupa bucala. Iepurele se rusina si abia-abia gusta si el o bucatica de placinta cu varza. Si poate n-ar fi gustat deloc daca nu l-ar fi poftit Ogarul. Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu mancase de o luna, asa-i trosneau falcile si-i umbla limba in gura. pana sa-si fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul manca toata mancarea din han. La urma ceru o cana cu vin de stafide, pe care o bau pe nerasuflate. Iepurele se uita mirat. Se minuna si Mos Martin. Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamind ca dumneata. Sa-ti fie de bine, Ogarule. .. Si acum, vorba aceea: "Frate, frate, dar brinza-i cu bani" . . . Ati mancat si baut numai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se cauta prin buzunari. Cauta prin buzunari la pantaloni, cauta la suba, dar degeaba cauta: nu avea nici un ban. In cele din urma, spuse Iepurelui: Plateste, dumneata, cumetre! Cum, sa platesc? Asa ne-a fost vorba? Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am sa ma imprumut la un prieten negustor...

Cum? ... Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa rida pe sub mustati. Mos Martin isi iesi din fire. Mie sa nu-mi umblati cu de-astea. Platiti, ca altfel am eu ac de cojocul vostru ... El m-a poftit .si la han, ei m-a poftit si la masa, spuse chicotind Ogarul. El sa plateasca. Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vine iarna si, daca platesc, ramin descult... Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si baut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum imi dau eu seama ce fel de musterii mai sunteti! V-ati sfatuit sami faceti paguba... Si Mos Martin apuca un ciomag pa care il tinea pitit dupa usa pentru asemenea calatori si il ridica spre Ogar. Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazind ciomagul, incepu sa tremure de frica. Si de voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in care avea legati cei doi galbeni si plati ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mirii ceva si lua galbenii. Ogarul isi sterse mustatile, se culca si adormi fara grija. Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia lui sa se intinda pe o lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa doarma? Ramasese fara bani... Si de-afara vintul se auzea mai furios si ploaia batea in ferestre. De necaz, Iepurele incepu sa planga pe infundate... Cum de se lasase pacalit de Ogar. Ofta si se gindea ca in curind va veni iarna. Vor fi viscole si zapezi- mari... va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit si descult ... Ogarul sforaia intr-o odaie, Mos Martin in alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Si a stat Iepurele, a stat, pana la miezul noptii. Si s-a tot gindit si razgindit, ce sa faca, ce sa drea.ga? Parca vedea cum desfacuse basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul statuse o clipa pe ginduri, uitindu-se cand la ciubotelele ogarului, cand la picioarele lui, de parca ar fi voit sa-i spuna, ceva. Ce anume? Deodata, in mintea Iepurelui se facu lumina, isi sterse lacrimile si intra in odaia Ogarului. Ciubotelele erau puse langa soba sa se usuce. Nu mai statu pe ginduri. .. Incalta ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-o baiete tot intr-o fuga. "Mi-am facut singur dreptate", se gindea iepurele, afundindu-se tot mai mult in padure si-n noapte. Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de unde nu-s! Mos Martin, ivindu-se in prag, dadu, razand din umeri. Ogarul nu mai zabovi la han, ci porni sa-si caute incaltarile. Se cunosteau bine urmele din noroi si incepu Ogarul a fugi si a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput ii venea tare greu, el era gras, de-abia se misca, da-ncet ul cu incetul, prinse a se subtia la alergatura. Nu dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal. Tine-te dupa el! Au fugit, au tot fugit prin padure, peste ogoare, peste dealuri, hat in zare. Ogarul gifiia si se subtia, Iepurele tot mai sprinten se facea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primavara, apoi veni si vara si fuga lor nu mai contenea. Se zice ca pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu gind sa-l prinda si sa-l descalte.

Noi, albinele
Calin Gruia
Trntorul a plecat s se plimbe prin grdin i s-a ntors seara trziu. Nu era obosit cnd a intrat n stup. De ce s fie? De somn? A dormit pe o floare de nalb... A visat ceva, tolnit pe un trandafir rou... S-a certat cu un fluture... A vorbit ceva cu o viespe. i ziua a trecut. Atta pagub! Mine o s fie alt zi, gndi trntorul i se-ndrept repede spre sala de mese a stupului. Nu gsi pe nimeni acolo. i nu-i vazu nici ceaca pe nicieri. Suprat, ncepu s strige: - Ei, dar unde-i cecua mea? Unde-i cornuleul meu?... Nemaipomenit... O albin mai n vrst, cu o mtur sub arip, se apropie de el i-i spune: - Nu te enerva... Mnnci ce ai adus. - Nu neleg ce vrei s spui... - Nu i se mai d mncare de azi nainte, i spuse btrna albin. - Dar mor de foame. Nu se poate... Am tot dreptul la poria mea!. - Poftim mtura, f curenie pe sub cei doi faguri... - Eu? Eu cu mtura?... Dar n-am muncit niciodata. - Ei, vezi?... Asta-i pricina... Noi muncim i noi mncm... mierea nu pic din cer... Nu te trimite nimeni s alergi prin flori... Dar de curat, de reparat, de aerisit, de adus apa la pui, de luptat cu dumanii notri din afar, m rog, se gaseste de lucru... - i cine a hotrt toate astea?... - Noi, albinele... - Am s m plng mpotriva voastra... - N-ai dect... - Am s m plng stpnului priscii... 0 s vedei voi. O s v par ru! i trntorul, suprat, iei pe urdini... Pe unde o fi umblat, n-a putut s afle nimeni. Dac-l intlnii cumva, explicai-i voi cum stau lucrurile cu cei care nu vor s munceasc.

Povestea olarului
Calin Gruia
Olarul frmnta lutul n palmele sale i apoi i ddea form i chip. Roata lui se nvartea ca ntr-o hor i pe ea se artau ulcioare i vase minunat miestrite. n fiecare punea cte ceva din inima sa, din visarea sa, i de aceea toate preau pline de via. Cupele nalte preau psri gata de zbor, oalele cele mari opteau ceva ntre ele, cnile erau gata s se joace, iar ulcioarele se uitau cumini n ochii meterului lor, gata s-l ntrebe unde sunt fntnile cu apa. i iat c ntr-o zi trecu pe la poarta olarului un nvat i-l ntreb: - E greu oare s faci attea minuni? Nu te dor minile? Olarul i rspunse: - Nu m-am gndit niciodat nici la greu i nici la osteneala minilor. Noaptea visez chipuri noi de cupe i ulcioare, iar a doua zi lutul mi se supune i roata cnt, i degetele cnt. - Fii binecuvntat, i spuse nvatul, iar mesterul olar i drui o cupa. n alt zi se opri pe-acolo un negustor i-l ntreb: - Ctigi mult cu meteugul acesta? - Nu m-am gndit niciodat la cstig. Atta doar c nu duc lips de pine i sare, iar copiii mei nu umbl n zdrene. ntr-o var, un crai strin cobor din rdvanul su aurit i se minun de meterul olar: - N-ai vrea s vii la curtea mea s m mndresc cu tine? Ti-a da strai de mtase i nclri de pre. Te-a purta prin ceti vestite i prin pduri la vnatoare. Ai lua parte la ospurile mele cu muzicani i vinuri dulci i i-a da rndai s-i murdreasc ei minile si slugi s-i nvrteasc roata... O roat, dar nu ca asta, o roat din marmur alb. i tu numai le-ai spune ce trebuie s fac. Ai fi mai marele olarilor din palatul meu. Mai marele cupelor i i se va da cinstea cuvenita la fel ca paharnicului, ca vornicului. - Mria-ta, ti mulumesc de gndurile cele bune, dar eu nca nu pot s-i dau nici un rspuns. Trebuie s chibzuiesc, s cntresc lucrurile. i dac va fi s viu la curtea Mriei tale, voi veni, iar dac nu voi putea, s nu ai pricin asupra mea. Craiul zmbi i-i fcu semne vizitiului s-ndemne caii. Olarul rmase pe gnduri. O zi ntreag n-a lucrat nimic. A doua zi n-a potrivit bine focul cuptorului n care-i ardea oalele i toate au crpat pe la buze i pe la tori... A treia zi se aez din nou pe scaunul de lng roata de lemn i din lutul frmntat ncepur s rsar cupe i ulcioare, vase pentru flori si untdelemnuri, butii
5

pantecoase pentru vinuri si alte minunatii. Roata cnta, vntul care trecea peste gurile vaselor sale cnta i el, minile nu simteau nici oboseala i-n fiecare podoab de lut punea cte un pic din inima sa i toate preau c prind viat. Uit vorbele negustorului, uit fagaduina craiului strin, iar spre btrnete drui meteugul bieilor si, aa cum i el l primise de la ttal su.

Un oaspete neobisnuit
Calin Gruia
La malul apei era o salcie uria. Sub salcie cretea cea mai frumoas iarb din lume. Apa uotea printre pietre, vntul legna ncet ramurile copacului, iar Mdlina citea cu glas tare o poveste. Glasul fetiei se amesteca lin cu murmurul prului, cu oapta frunzelor, iscnd un fel de cntare nemaiauzit. Cnd Mdlina nchise cartea auzi n vzduh un zbrnit ca de aripi de crbu. Pna s se dumireasc, se pomeni lnga ea cu un pitic ct o lingur de sup, i cum tocmai n clipa aceea apunea soarele, piticul spuse: "Bun seara!" cu o voce de clopoel. Mdlina bg de seam c noul sosit edea pe un covor mic, cam vechi, zdrenuit i ntreb: "Covorul fermecat?" Piticul strnse din umeri i Mdlina l ntreb iar: "Te-ai rtcit?... Vii de pe trmul cellalt?" "i da i nu", i rspunse n doi peri piticul. Am auzit din vzduh glasul tu, iar salcia asta mi s-a prut un palat... Trebuie s ajung pna mine sear ntr-un anume loc."... A putea oare s te ajut?" l ntreb Mdlina. "Cred c da, nu m pot duce cu mna goal, cum se spune. Pe trmul acela sunt civa copii i ateapt s le spun o poveste. i eu nu mai tiu niciuna. Le-am isprvit. Am tiut mii i mii de poveti. Dar cum spun una, cum o uit. Cum spun alta, cum o uit. i tot aa, tot aa am ajuns la margine..." i cum faa piticului se posomor un pic, fetia i ntinse cartea: i-o dau!" Piticul se nroi n pomeii obrajilor i spuse c nu tie s citeasc i c-i vine s moar de ruine. Mdlina ncerc s-l ncurajeze:
6

"Dac-i aa, ia-i covoraul subsioar i hai cu mine." Piticul nu atept s fie poftit de dou ori. i fcu sul estura fermecat, i ddu fesul mai spre ceaf i porni ctre casa Mdlinei, care nu era prea departe. Intrar tiptil n cmrua ppuilor, care pentru o clip deschiser ochii. Mdlina l rug pe elefantul Vasiie s se mute n patul elefantului Nil, care era plecat la bi. Piticul se ntinse n patul elefantului Vasiie i spuse: "Ce bine! Demult n-am mai dormit ntr-un pat att de curat..." Dup ce mnc o frag i trei ciree, spuse mulumit: "Madalina, poi ncepe povestea. Te ascult bucuros..." Mdlina aprinse lampa, lu cartea i prinse s citeasca... Piticul zmbea. Aipea. Se trezea. Trgea din lulea... i iar zmbea. i iar aipea. Pcat c nu erai i voi de fa s vedei i s ascultai ct de frumos citea Mdlina. "Aa-i c ai terminat clasa I cu media 10?" a ntrebat-o cnd a terminat de citit. "De unde tii? Esti un adevrat vrjitor..." se minun Mdlina.

Izvorul fermecat
Calin Gruia
Cic demult, pe cnd fcea plopul pere i rchita micunele, tria undeva la poalele munilor, la o rscruce de drumuri, un potcovar vestit, care potcovea caii lui Ft-Frumos. Trebuie s tii c nu cu una cu dou se potcovesc caii nzdrvani; de aceea, ci ucenici veneau la el s nvee meteugul, nici unul nu rmnea mai mult de o zi. Nu tiu cum se fcu, dar odat se nimeri s vin la ucenicie un biat ndrzne i priceput, care nv meteugul ntr-un ceas i dup aceea singur, ntr-o zi, potcovi o herghelie de cai! [...] Meterul se bucur de ucenic, l ndrgi ca pe copilul su. O singur slbiciune avea biatul: povetile. Dac vreun cltor ncepea o poveste, atunci ucenicul se aeza pe o buturug, i proptea tmplele n palme, se uita n ochii drumeului fr s clipeasc, fr s scoat o vorb, fr s-i pese c trecea vremea. i potcoavele se topeau n foc, focul se stingea, se lsa noaptea i calul rmnea nepotcovit. ntr-o sear, aproape de asfinitul soarelui, pe cnd meterul se afla la un iarmaroc ndeprtat, dup potcoave de aur i argint, sosi o fptur ciudat, de pe alt lume parc, i care, spre mirarea biatului, ncepu s vorbeasc n grai omenesc.

- Ehei, de mult n-am mai dat pe aici. Unde-i meterul? - Nu-i acas. Dar ce ai cu el? Pe biat, ct pe ce s-l pufneasc rsul. Nu avea nici o asemnare cu caii, dar cum ucenicul era iste, pricepu c sluenia aceea burduhnoas, cu picioare lungi i subiri ca aa, nu putea fi dect puricele nzdrvan despre care pomenise ntr-una din zile meterul su. - Nu cumva eti puricele nzdrvan? - Da, eu sunt. - Purice n-am potcovit nc, dar cred c nu-i chiar aa de greu... - Dar nici uor. Fiecare potcoav trebuie s aib nouzeci i nou ocale de fier. Numai aa m simt uor i pot zbura n slava cerului ca s aduc poveti. Cnd auzi ucenicul despre ce-i vorba, fcu ochii mari i un gnd nstrunic i veni n minte. - Fii fr grij, te potcovesc ndat. A focul, umfl foalele, care prinser s se vaite i s sufle n crbuni. Pe dat vatra se lumin de jratic, iar fierul se nroi. Apuc apoi ciocanul i ncepu s bat zdravn, de se umplu toat potcovria cu scntei de aur, spre mirarea puricelui nzdrvan. Nu trecu mult vreme i prinse a-i potrivi puricelui potcoavele. Dup fiecare potcoav de nouzeci i nou de ocale, puricele spunea c se simte din ce n ce mai uor, i c abia ateapt s poat zbura. Dar biatul, dup ce i btu cea din urm potcoav, nu-1 ntreb cum se simte, ci dintr-o sritur l nclec cu ndejde. [...] I purt puricele peste ape ntinse i ntunecate, peste muni pstioi, peste ceti i mprii, zburnd n jos, zburnd n sus, zburnd ca vntul, zburnd ca gndul, dintr-o parte n alta a lumii, chipurile s-1 sperie pe biat, ca s-i treac pofta de poveti. Ucenicul nu se da btut. - Ori m duci s-mi ari de unde iei povetile, ori rmn clare pe tine pn i s-or toci potcoavele de nori i vzduh. [...] S-o fi albit sau nu de spume puricele nzdrvan de atta zbor prin ri, de attea srituri de pe un vrf de munte pe altul, povestea nu spune. Dar, dup vreme ndelungat, simind c puterile i slbesc din ce n ce mai mult i c potcoavele i se tocesc de vzduhuri, i spuse cu mhnire biatului: - Scump-i plata potcoavelor mele, dar n-am ncotro. Te voi duce acolo unde voieti, cci m-ai biruit...

i, ncovoindu-i picioarele subiri ca aa, sri din vrful unui munte ntr-o vale adnc, strjuit de jur mprejur de piscuri semee, acoperite de brazi. Flori de toate culorile erau presrate pe pajitea verde a vii, iar miresmele lor scldau ca ntr-un abur copacii drepi ca lumnrile. Totul n acea vale prea nemicat: i floare, i iarb, i ram. Stncile de la poalele munilor, albe ca omtul i btute cu litere scumpe, preau c ascult i ele mpreun cu florile i copacii un cntec fermecat, care nu semna cu niciun cntec auzit vreodat. Venea cntecul din naltul munilor, din adncul pmntului, din mireasma florilor, din lumina soarelui? Nimeni n-ar fi putut spune. Mai degrab era cntecul de bucurie din inima ucenicului, pentru c ajunsese n lumea povetilor. Poate c de aceea toate n jur sreau cuprinse de vraja cntrii: i munii nali, i stncile albe, de la poalele lor, i copacii, i iarba, i florile, i pmntul de sub tlpile lui. Cntecul era nespus de frumos i parc nu se mai sfrea. [...] Ucenicul porni s cunoasc Valea Povetilor. Cntecul fermecat l nsoea peste tot locul, cnd vesel ca prul, cnd duios ca fonetul frunzelor, cnd linitit ca rdcinile lor. i tot umblnd biatul prin acele locuri tainice i necunoscute, se pomeni n faa unui izvor. Dar ce izvor! Avea ipotul cu totul i cu totul de aur. Pe ucenic l cuprinse o sete nemaipomenit, dar cnd se aplec s bea, alt ciudenie: din ipot nu curgea nicio pictur de ap. Auzi din el un glas. Se apropie mai mult. Setea i pieri ndat. Prin ipotul de aur curgeau poveti i legende. Rezemat de izvor, prinse s-1 asculte. Glasul fermecat spunea legendele florilor, ale psrilor, povetile munilor, povetile voinicilor. Glasul era neobosit. Cum sfrea o poveste, ncepea alta, i apoi alta, care de care mai minunat i nemaiauzit. Pe ucenic l cuprinse o vraj i uit de sine, uit de tot. Nu vedea nimic n jur, nici cnd soarele rsrea i apunea, nici cnd luna cobora n priaul din vale, nici cnd frunzele copacilor se scuturau. N-auzea nici uierul crivului pe crestele munilor, nu simea btaia ploilor n obraji, nu-i era nici foame, nici sete. Asculta povetile i legendele care se mpleteau cu cntarea aceea miastr din inima lui. i cum se sfrea o poveste, ncepea alta, i el n-avea de unde s tie c n jurul izvorului cu ipotul de aur rsreau n fiecare primvar alte flori, c ali nori se alungau pe sus, c arborii pe care-i vzuse la nceput drepi ca lumnrile erau aplecai, btrni i scorburoi i c ali copaci tineri se ridicaser demult, drepi ca lumnrile, spre piscurile semee ale munilor. Glasul fermecat nu ostenea. Cum isprvea o legend, ncepea alta i pe nici una n-o spunea de dou ori. Izvorul cu ipotul de aur curgea parc drept n inima ucenicului i povetile auzite se aezau una peste alta sub fruntea lui ca ntr-o carte. Ucenicul nu se gndea dect la un singur lucru: s aud ct mai multe poveti, ct mai multe, ca apoi s le duc n lume. Glasul prea fr sfrit. De cte ori a ncercat s se ridice, de attea ori izvorul ncepea alt poveste i o vraj nelmurit l inea acolo legat cu funii nevzute. ntr-o zi se ridic n picioare i voi s plece, dar picioarele i rmseser nemicate. Glasul fermecat tocmai ncepuse Povestea izvorului cu ipotul de aur". Se rezem din nou s-o asculte. i din poveste afl el ce trebuie s fac pentru a scpa de vraja acelor locuri, ca s poat duce mai departe povetile n lume. Nu mai sttu pe gnduri i, cu un cosor ce-1 avea n cingtoare, prinse s sape, s vad adncimea ipotului de aur n trupul pmntului. Nimeni nu ne poate spune ct o fi spat. Deodat ns glasul fermecat se opri. Se opri i cntecul i ucenicul se cufund ntr-un somn adnc. Cnd se trezi, se vzu la marginea unui ru, ntr-ud loc cunoscut, pe unde copilrise. Fruntea i era grea i fierbinte. Se aplec s ia ap s i-o rcoreasc. Pe dat ns se feri i scoase un strigt de uimire. i vzuse chipul n ap. Prul i era alb ca omtul,

obrajii zbrcii, spinarea ncovoiat, numai ochii i erau tineri i limpezi aa cum i-i tia el. Trecuser, se vede, muli ani fr s-i dea seama. i aduse aminte de meterul potcovar. Porni s-1 caute. n acea rscruce nu mai era nici urm de potcovar. i ntreb pe oamenii pe care-i ntlni: - Nu tii unde s-a mutat potcovarul? - Care potcovar, moule? - Acela care potcovea caii lui Ft-Frumos... Caii nzdrvani... - De aa minune nu se pomenete prin prile noastre. Dar s-1 ntrebm pe cel mai btrn om din sat. Omul cel mai btrn din sat a dat din umeri, spunnd c multe a vzut i auzit n cei o sut de ani pe care-i duce-n spinare, dar de un asemenea potcovar nici pomeneal. S-a mhnit ucenicul potcovarului c nu-i poate afla meterul, dar fiind nelept nu i-a fost greu s priceap c vremea mturase de mult cenua potcovarului. n cele din urm porni prin ar s spun povetile pe care le auzise n valea aceea minunat.

10