Sunteți pe pagina 1din 303

Cuprins

1. Sistemul economiei mondiale .............................................................................. 3

2. Ţările dezvoltate .................................................................................................. 16

3. Tranziţia în Europa Centrală şi de Est ............................................................ 60

4. Caracteristici ale ţărilor dezvoltate ................................................................ 74

5. Organizaţii internaţionale .................................................................................. 100

6. Investiţiile străine directe şi corporaţiile transnaţionale ......................... 133

7. Agricultura şi strategiile de industrializare în ţările dezvoltate ............. 184

8. Asistenţa oficială pentru dezvoltare ............................................................... 210

9. Fundamentele problemei datoriei externe în ţările în dezvoltare ........... 249

10. Globalizarea economiei mondiale ..................................................................... 272

Anexe ........................................................................................................................... 288

Lista tabelelor şi figurilor ....................................................................................... 291

Bibliografie ................................................................................................................. 293


Capitolul I
Sistemul economiei mondiale

Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al


dezvoltării schimbului reciproc de activităţi, de la forme inferioare la
forme superioare, de la simplu la complex. Foarte mult timp, de la
începuturile societăţii omeneşti şi mult timp după perioada revoluţiilor
industriale, schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel de
gospodărire individuală. Economia avea un caracter închis, tinzând
în principiu, doar spre satisfacerea autoconsumului1.
În evoluţia economiei mondiale de o importanţă crucială s-au
dovedit a fi marile descoperiri geografice, ce au permis includerea în
circuitul economic al unor vaste regiuni de pe glob. Acest lucru s-a
constituit într-un impuls dat vieţii economice şi comerţului în egală
măsură, creşterile acestuia fiind evidente şi într-un ritm nemaiîntâlnit.
Acest lucru s-a datorat în mod deosebit faptului că principalii piloni ai
economiei perioadei respective (Europa şi America) erau
„specializaţi” în producţia diferitelor mărfuri, astfel încât aproape toate
mărfurile europene erau noi pentru America şi reciproc, mărfurile
americane erau noi pentru europeni2.
Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde treptat,
cuprinzând cele mai importante zone de pe mapamond, astfel încât
se poate considera că secolul XVI este secolul apariţiei pieţei
mondiale. Constituirea pieţei mondiale nu putea rămâne fără efecte
majore în ceea ce priveşte producţia şi schimbul de bunuri. Apariţia
pieţei mondiale a stimulat apariţia şi dezvoltarea manufacturilor, care,
la rândul lor, au stimulat dezvoltarea comerţului exterior şi trecerea
de la o economie închisă, destinată satisfacerii la nivel primar a
autoconsumului, la o economie orientată către piaţă, către schimb.

1
Gheorghe Creţoiu, M. Chirilă (coord.), „Economia mondială”, Galaţi, Editura Porto
Franco, 2000, p.21.
2
Idem p.24.
3
În această perioadă se constată unele obstacole în calea
deschiderii totale a economiei, obstacole ce nu vor putea fi înlăturate
decât la începutul secolului XIX, o dată cu prima revoluţie industrială.
Aceste obstacole, de origine politică, economică şi chiar
extraeconomică (lipsa centralizării puterii politice, natura relaţiilor de
schimb între state şi coloniile lor, relaţii bazate pe exploatare de tip
colonial în primul rând, şi nu pe un excedent intern al producătorilor)
vor fi treptat depăşite o dată cu progresul tehnic, ceea ce va duce la
o creştere a productivităţii muncii, cu înlăturarea regimurilor feudale
refractare la progres, urmată de o centralizare statală şi, nu în ultimul
rând, perfecţionarea normelor juridice, care vor duce la o
„disciplinare” a relaţiilor comerciale, creându-se, în acest fel,
premisele pentru apariţia economiilor naţionale ca entităţi de sine
stătătoare. Odată formate, economiile naţionale vor conferi cadrul
propice pentru generalizarea revoluţiei industriale, pentru un avânt al
factorilor de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform1.
Se conturează o tendinţă de specializare internaţională în
producţie, apare o nouă diviziune socială a muncii, cea mondială, se
dezvoltă un schimb reciproc de activităţi care depăşeşte limitele
microeconomicului, făcând trecerea către internaţionalizarea
economiei. Dezvoltarea economiilor naţionale a determinat adâncirea
diviziunii mondiale a muncii, care, la rândul ei, a constituit baza
obiectivă a interrelaţiilor dintre economiile naţionale.
Odată constituită, economia mondială unică nu reprezintă un
proces finit, dezvoltarea va continua, structura sa va deveni tot mai
complexă; totodată, pe măsura dezvoltării producţiei, a revoluţionării
mijloacelor de transport, a telecomunicaţiilor şi a tehnologiei
informaţiei se vor crea condiţiile materiale spre un nou salt, spre un
nivel superior al schimbului reciproc de activităţi.
Ţinând seama de toate acestea, este evident că „...lumea
care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credinţelor,
structurilor economice şi sociale… va fi diferită de ceea ce şi-ar
putea imagina oricine astăzi… Este cert că în materie de politică am
trecut de la cei patru sute de ani ai naţiunii-stat suveran, la un
pluralism în care statul-naţiune va fi mai degrabă una dintre unităţile
de integrare politică, şi nu unica. Va fi o componentă – deşi încă una
cheie – a ceea ce eu numesc «politica post-capitalistă», un sistem în

1
St. Dumitrescu, Ana Bal, „Economie mondială”, Bucureşti, Editura Economică, 2002,
p.45.
4
care statele transnaţionale, regionale, statele-naţiuni şi structurile
locale, chiar tribale, vor concura şi vor coexista”1.
În concluzie, putem afirma că economia mondială este un
sistem complex, eterogen, ale cărui componente fundamentale sunt
economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile
economice internaţionale. Alături de aceste elemente fundamentale,
sistemul economiei mondiale cuprinde şi elemente derivate, de
legătură: piaţa mondială, relaţiile economice internaţionale,
diviziunea internaţională a muncii, ordinea mondială2.

1.1. Economiile naţionale


Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent
în care economiile naţionale, statele suverane, sunt constituenţii
fundamentali. Întregul eşafod instituţional modern are la bază statul
suveran. Chiar dacă în ultima vreme sunt tot mai multe voci care
consideră că sub impactul globalizării, statul naţiune şi economiile
naţionale în forma actuală nu mai au un viitor îndelungat, este puţin
probabil ca acestea să dispară.
Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din
dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membri unei
comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui stat naţional3. O
economie naţională nu poate fi definită în afara unui teritoriu naţional
şi a unei populaţii. De asemenea, o economie presupune existenţa
unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul instituţional al unei ţări
şi a unui aparat de producţie capabil să valorifice resursele, să
creeze valoare şi să îmbogăţească naţiunea.
Caracterizarea economiilor naţionale se poate face avându-se
în vedere mai multe aspecte. În afara celor demo-geografice, care au
în vedere dimensiunea teritoriului sau mărimea populaţiei, din punct
de vedere economic cele mai utilizate criterii de clasificare sunt cele
legate de dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflectă potenţialul
economic al unei ţări) sau de nivelul de dezvoltare al ţării respective.
PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în
decursul unui an de rezidenţii unei ţări. PNB este rezultatul activităţii
naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade activitatea

1
Peter F. Drucker, „Societatea postcapitalistă”, Editura Image, Bucureşti 1999, p.37.
2
Sterian Dumitrescu, Ana Bal – „Economie Mondială”, Bucureşti, Editura Economică,
2002, pg.46
3
Idem
5
străinilor ce acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă
activitatea naţionalilor ce acţionează în afara graniţelor.
Ţara care are cel mai mare potenţial economic este Statele
Unite ale Americii. Cu un PIB de 14 256 mil. dolari, SUA devansează
de departe celelalte ţări aflate în topul ţărilor cu cel mai mare
potenţial economic.
Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al
nivelului de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare este o noţiune
complexă, ce desemnează, în ultimă instanţă capacitatea unei ţări de
a satisface cerinţele de bază şi de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi.
Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice,
ci şi sociale, cum ar fi speranţa de viaţă sau nivelul de educaţie,
respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între
sexe.
Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, ţările se
grupează în ţări dezvoltate şi ţări în dezvoltare. Ţările dezvoltate sunt
mult mai omogene decât cele în dezvoltare. Cele mai multe dintre
ţările lumii fac parte din grupul ţărilor în dezvoltare, grup extrem de
eterogen, în care alături de ţări avansate sunt şi ţări extrem de
sărace.
PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizaţi indicatori la
scară mondială pentru a aprecia nivelul de dezvoltare. Considerat un
indicator sintetic, ce reflectă eficienţa de ansamblu a unei economii,
cele mai multe dintre clasamentele cu care operează instituţiile
internaţionale (ca Banca Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul
PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real pe locuitor este
expresia PIB nominal pe locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a
monedei respective, dat fiind faptul că nivelul preţurilor este diferit de
la o ţară la alta şi, deci, valoarea banilor nu este aceeaşi.
Alături de PIB pe locuitor, în definirea nivelului de dezvoltare
se înscrie şi structura economiei. Structura unei economii este dată
în principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul primar, care
cuprinde agricultura şi industria extractivă, sectorul secundar, cu
accentul pe industria prelucrătoare şi sectorul terţiar, cel al serviciilor.
În rândul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de
dezvoltare se înscrie şi indicele dezvoltării umane. Conceptul de
dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire a
posibilităţilor de a alege ale omului, (...) de asigurare unei vieţi lungi
şi sănătoase, a unei educaţii şi a unui standard decent de viaţă”, se
măsoară prin intermediul unui indicator compozit: longevitatea,

6
educaţie (rata de alfabetizare şi anii de şcoală) şi standardul de viaţă
(PIB real pe locuitor)1.

1.2. Ordinea economică internaţională


Ordinea economică internaţională exprimă modalitatea de
organizare în timp şi spaţiu a elementelor economiei mondiale, altfel
spus, raporturile de putere care există între componentele sistemului
economic mondial2.
Puterea în relaţiile internaţionale exprimă capacitatea unei naţiuni
de a utiliza activele sale tangibile şi intangibile, astfel încât aceasta
să influenţeze comportamentul altor naţiuni. Puterea mai poate fi
definită şi ca acţiunea de a determina pe cineva să facă ceea ce nu
doreşte să facă sau să împiedice pe cineva să facă ceea ce doreşte
să facă3. Exercitarea puterii se poate realiza pe cale militară, pe cale
economică, politică sau prin influenţă.
Puterea militară este un mijloc tradiţional de impunere a voinţei
unui stat şi de a determina o anumită ordine internaţională.
Exemplele sunt numeroase, de altfel, actuala ordine internaţională
este determinată într-o proporţie semnificativă de rezultatul
confruntării militare din cel de-al doilea război mondial.
Modalitatea economică de a determina ordinea mondială este
una dintre cele mai întâlnite căi de a influenţa raporturile de putere.
Germania sau Japonia s-au impus în economia mondială prin forţa
economiilor lor şi nu pe cale militară.
Puterea politică poate determina şi ea un anumit sistem de relaţii
internaţionale. De exemplu, SUA îşi foloseşte forţa politică pentru a
convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul Mijlociu.
În ceea ce priveşte influenţa, ea exprimă capacitatea de a
exercita presiuni asupra unui stat, altele decât cele legate de
utilizarea în mod implicit sau explicit a forţei sau a sancţiunilor
economice. Poate că exemplul cel mai ilustrativ în ceea ce priveşte
influenţa la nivel mondial este cel al Bisericii Catolice. Vaticanul nu
dispune de putere militară şi nici de o forţă economică semnificativă,
dar exercită o influenţă deosebită în relaţiile internaţionale.
Presiunile exercitate de Biserica Catolică sunt considerate a fi fost

1
www.undp.org
2
Sterian Dumitrescu, Ana Bal – „Economie Mondială”, Bucureşti, Editura Economică,
2002, pg.38
3
Peter J. Andersen – „Global Politics of power, justice and death. An introduction
to international relations”, Routledge, London, pg. 13 - 17
7
foarte importante în răsturnarea comunismului în Europa de Est. De
asemenea, încheierea păcii în Mozambic între gherile militare şi
trupele guvernamentale s-a realizat tot prin exercitarea influenţei
Vaticanului.
Sfârşitul celui de-al II-lea război mondial a impus în fruntea
ierarhiei raportului de forţe la nivel internaţional ţările membre ale
coaliţiei învingătoare. Colaborarea din primii ani de după război s-a
transformat într-o concurenţă acerbă, atât între statele capitaliste
dezvoltate, dar şi între acestea şi noul bloc comunist, al cărui lider
era URSS. Pe fondul acestei înfruntări, atât în plan economic, dar şi
ideologic, tot mai multe state şi-au cucerit independenţa. A început
„bătălia” pentru atragerea acestor ţări în sfera de influenţă a unuia
sau altuia dintre cele două blocuri. În plan economic, în ciuda unor
avansuri înregistrate de noile state independente, performanţele lor
erau departe de cele menite să aducă prosperitatea pentru cetăţenii
lor. Pe parcursul a trei decenii, în planul relaţiilor internaţionale s-au
acumulat numeroase tensiuni, alimentate fiind deopotrivă de
incapacitatea statelor în dezvoltare de a face faţă problemelor interne
şi de atitudinea oarecum sfidătoare a ţărilor dezvoltate şi a
companiilor transnaţionale, care ignorau în bună măsură guvernele
ţărilor în dezvoltare pe teritoriul cărora acţionau.
Necesitatea unei noi ordini economice internaţionale a apărut,
astfel, un lucru firesc, determinat de multitudinea de probleme
acumulate în plan internaţional (războiul rece, suspendarea
convertibilităţii în aur a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului,
neîmplinirile în asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru
ţările în dezvoltare, etc.). Conceptul de Nouă Ordine Internaţională a
fost discutat pentru prima dată în cadrul celei de-a Şasea Sesiuni
Speciale a Adunării Generale a ONU, când a fost adoptat un
manifest intitulat „Declaraţia şi Programul de Acţiune pentru o Nouă
Ordine Internaţională”. Noua ordine internaţională este, de fapt, un
document cu 18 prevederi ce susţine schimbări la nivel internaţional,
care să permită ţărilor mai puţin dezvoltate să găsească o ieşire din
starea de sărăcie în care se află. Printre prevederile acestui
document se numără:
- creşterea preţurilor produselor de export ale ţărilor în dezvoltare
în concordanţă cu cele ale ţărilor dezvoltate,
- dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către ţările
în dezvoltare, care să fie separat de cel al investiţiilor străine,
- atingerea ţintei de 0,7% din PNB-ul ţărilor dezvoltate ca
asistenţă financiară oficială pentru dezvoltare,
8
- tarife reduse pentru exporturile ţărilor în dezvoltare pe pieţele
ţărilor dezvoltate,
- reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor
naturale şi al activităţii economice desfăşurate pe teritoriul lor, ceea
ce însemna dreptul de naţionalizare a proprietăţilor deţinute de
străini.
Poate că cea mai importantă schimbare adusă în ierarhia
raporturilor de forţe în plan internaţional a constituit-o crearea OPEC
şi impunerea unui preţ al petrolului la un nivel care a determinat
apariţia unor sume uriaşe obţinute de ţările exportatoare de petrol şi
transformarea unora dintre acestea în noii îmbogăţiţi ai lumii. Altfel,
Noua Ordine Economică Internaţională nu a rămas altceva decât un
strigăt al Sudului subdezvoltate, în parte datorită dezbinării existente
chiar între statele ce trebuiau să se numere printre beneficiarii
acestui document şi în parte datorită politicii duse de ţările
dezvoltate, care, în plină recesiune, nu au avut nici un interes să
finanţeze proiectele propuse de Declaraţie. Cert este că termenii
schimbului au continuat să se deterioreze în defavoarea ţărilor în
dezvoltare, iar alte probleme, cum ar fi cele legate de datorie externă
sau decalaje economice s-au acutizat, transformându-se în
adevărate probleme globale.
Actuala ordine economică internaţională se poate caracteriza prin
câteva trăsături specifice:
- economia mondială este dominată de ţările dezvoltate, atât în
plan economic, demonstrat de ponderile acestora în PIB-ul mondial,
în comerţul internaţional etc, cât şi de influenţa lor politică. Ele
domină organizaţiile internaţionale, întreaga structură instituţională
internaţională, care „moşteneşte” realitatea de după cel de-al doilea
război mondial,
- ţările în dezvoltare, deşi deţin cea mai mare parte a populaţiei
lumii şi cel mai mare teritoriu, nu au aceeaşi forţă economică şi cu
siguranţă nu deţin aceeaşi influenţă ca ţările dezvoltate. În ultimele
decenii, însă, se observă o adevărată „ofensivă” a ţărilor în
dezvoltare în ceea ce priveşte restructurarea relaţiilor ierarhice în
economia mondială. Această ofensivă a fost posibilă în urma unor
modificări în raporturile de forţă, cum ar fi impunerea ţărilor
producătoare de petrol, adâncirea decalajelor internaţionale,
exploziei demografice şi a altor probleme, ce au depăşit graniţele
naţionale şi s-au transformat în probleme globale. Ţările dezvoltate
nu au mai putut ignora aceste probleme, devenite adevărate
ameninţări la adresa securităţii internaţionale şi au început să
9
privească cu mai multă deschidere o rearanjare a relaţiilor
internaţionale,
- sfârşitul Războiului Rece, care a dus la generalizarea
capitalismului şi la „îmbrăţişarea” aproape unanimă a valorilor
economiei de piaţă şi la dispariţia unui important oponent al ţărilor
capitaliste dezvoltate în dominaţia mondială. Lupta pentru împărţirea
lumii în zone de influenţă pe criterii ideologice, s-a transformat într-o
comuniune de opinii în legătură cu superioritatea doctrinei capitaliste
- dincolo de tradiţionale instrumente de persuasiune la nivel
internaţional (forţa economică, forţa politică) au apărut şi altele, ca
populaţia. China şi India nu mai pot fi ignorate, ţinând cont că
populaţia acestor două ţări numără o treime din populaţia mondială.
Probleme sociale au început să influenţeze puternic ordinea
economică internaţională prin legăturile complexe cu alţi factori, cum
ar fi investiţiile străine, probleme de mediu, migraţia internaţională,
etc.,
- creşterea interdependenţelor ca urmare a fenomenului de
globalizare dă mult mai multă instabilitate mediului internaţional.
Economiile naţionale au devenit deosebit de interdependente, astfel
încât anumite instrumente de politică internă sunt mai puţin efective,
iar altele au un efect ridicat asupra concurenţei la nivel internaţional.
De asemenea, domenii altădată considerate de natură internă sunt
probleme globale, cu efect asupra tuturor ţărilor lumii şi care necesită
cooperarea tuturor ţărilor lumii pentru a putea fi rezolvate.

1.3. Diviziunea internaţională a muncii


Diviziunea internaţională a muncii este expresia specializării
indivizilor sau grupurilor de agenţi economici, care participă la
activitatea economică mondială. Specializarea internaţională este
determinată de mai mulţi factori, printre care se pot enumera:
- realizarea bunurilor şi serviciilor diferite presupune folosirea
de resurse diferite, în proporţii diferite,
- resursele nu sunt repartizate în mod uniform pe glob, de
aceea accesul la resurse este diferit de la o ţară la alta, de la
un agent economic la altul. În general, este mult mai firească
specializarea în industrii în care resursele sunt mai abundente
şi mult mai costisitoare specializarea în domenii care se
bazează pe resurse mult mai puţin accesibile,
- mobilitatea resurselor este destul de limitată la nivel
internaţional, astfel încât nu se realizează o egalizare

10
instantanee între zonele cu exces de resurse şi cele cu deficit
de resurse.
Specializarea internaţională a cunoscut o evoluţie constantă,
pe măsura dezvoltării activităţii la nivel internaţional. Dacă până la
cel de-al II-lea război mondial, specializarea internaţională urmărea
îndeaproape relaţia metropole – colonii, cu o specializare primară
pentru colonii (agricultură şi industrie extractivă), coloniile fiind
furnizoare de materii prime pentru metropole, evoluţia societăţilor
transnaţionale, apariţia de noi state independente, care au trecut la
dezvoltarea unor structuri economice tot mai diverse, progresul
tehnico–ştiinţific fără precedent din ultimele decenii, dar şi acutizarea
relaţiei dintre nevoile tot mai diverse şi mai numeroase şi resursele
rare şi creşterea interdependenţelor dintre statele lumii, ca urmare a
procesului de globalizare, au contribuit la dezvoltarea şi adâncirea
specializării internaţionale, de la o specializare intersectorială (de tip
agricultură – industrie), la o specializare interramură (industrie –
industrie) şi intraramură (chimie – chimie).
Specializarea internaţională este explicată de câteva teorii ale
comerţului internaţional, printre care cele mai importante pot fi
considerate următoarele:
- Teoria avantajului absolut, dezvoltată de Adam Smith,
consideră că este benefică specializarea în realizarea acelor
produse în care o naţiune deţine un avantaj absolut. Avantajul
absolut poate fi ilustrat printr-un exemplu: dacă două ţări
produc două bunuri, vin şi stofă şi costul unei unităţi de vin
este mai mic în ţara A decât costul unei unităţi de vin din ţara
B, este benefic pentru ţara A să se specializeze în producţia
vinului şi ţara B în producţia stofei.
- Teoria avantajului relativ, dezvoltată de David Ricardo, vine şi
îmbunătăţeşte teoria avantajului absolut, demonstrând că şi în
cazul în care o ţară nu deţine nici un avantaj absolut (în
exemplul creat anterior, ţara A produce şi stofa mai ieftin
decât ţara B), se poate specializa în producţia acelui bun pe
care îl realizează cu cele mai mici eforturi şi poate participa la
comerţul internaţional în mod benefic. Altfel spus, dacă ţara B
produce mai ieftin stofă decât vin, este mai benefic pentru ea
să se specializeze în producţia de stofă.
- Modelul Heckscher – Ohlin pleacă de la dotarea inegală cu
factori de producţie a ţărilor lumii. Resursele influenţează
posibilităţile de producţie ale unei ţări, de aceea, tendinţa de
specializare în crearea acelor bunuri, care sunt intensive în
11
factorul abundent, este mai puternică. Dacă, de exemplu, ţara
A are din abundenţă capital, ea se va specializa în realizarea
de produse intensive în capital, dacă ţara B are din abundenţă
forţă de muncă, se va specializa în realizarea de produse
intensive în muncă.
Aceste teorii, în special cea a avantajului absolut şi relativ,
operează pe premisa unui comerţ liber şi în condiţiile unei pieţe cu
concurenţă perfectă. În lumea contemporană lucrurile stau diferit, o
serie de factori fiind consideraţi determinanţi în schimbarea abordării
specializării internaţionale1:
- economiile de scară enorme, care au apărut în anumite
industrii, au determinat naşterea monopolurilor şi
monopsonurilor,
- puterea companiilor transnaţionale a crescut foarte mult, ceea
ce a permis acestora să influenţeze piaţa mondială,
- creşterea protecţionismului şi a intervenţiei statului, cu efect
asupra comerţului internaţional,
- apariţia blocurilor regionale.
Aceşti factori au determinat construirea altor teorii, care să
explice motivaţiile specializării internaţionale şi sursele de
competitivitate la nivelul firmei, a ramurilor economice sau a ţărilor. În
acest sens, pot fi amintite teoria comerţului strategic sau teoria
avantajelor competitive a lui Michael Porter.
Teoria comerţului strategic2 recunoaşte că guvernele şi STN pot
interveni strategic în comerţul internaţional prin următoarele mijloace:
blocarea accesului pe pieţe prin crearea de bariere prin intermediul
costurilor de promovare şi investiţii ridicate, folosirea economiilor de
scară pentru a reduce preţurile şi a elimina noii concurenţi, practica
de dumping, pentru a câştiga cote cât mai mari de piaţă, „strategii de
întâietate” în inovare, design, cercetare dezvoltare şi penetrarea
pieţelor pentru a combate avantajele competitive ale concurenţilor,
susţinerea de către stat a cercetării – dezvoltării şi a noilor tehnologii,
alternând cu subvenţii pentru companiile autohtone, descurajând, în
felul acesta, intrarea pe piaţă a concurenţilor străini înaintea firmelor
autohtone. Rezultă că specializarea internaţională nu mai este
rezultatul exclusiv al eficienţei utilizării factorilor de producţie, ci a
unui complex de factori economici şi noneconomici, interni şi externi,

1
Edgar P. Hibbert – „International Business – Stategy and Operation”, MacMillan
Business, Lonadon, Hampshire, 1997, pg. 3-10
2
Idem pg. 34 -47
12
care pot distorsiona fluxurile comerciale internaţionale sau care pot
determina schimbarea specializării.
În ceea ce priveşte teoria avantajelor competitive, Michael Porter1
pleacă de următoarele întrebări: de ce naţiunile reuşesc în anumite
domenii pe piaţa internaţională, care este influenţa naţiunii asupra
concurenţei în anumite industrii, de ce anumite firme ale unei
anumite naţiuni aleg anumite strategii concurenţiale.
Michael Porter a ajuns la concluzia că succesul unei specializări
internaţionale depinde de patru atribute naţionale, ce definesc mediul
economic în care firmele acţionează şi care influenţează capacitatea
de a concura la nivel internaţional:
- condiţiile factorilor de producţie, care se referă în special la
forţa de muncă înalt calificată şi nivelul de dezvoltare al
infrastructurii,
- condiţiile cererii, respectiv mărimea pieţei interne, nivelul de
exigenţă al consumatorilor autohtoni,
- situaţia industriilor din amonte şi aval, pentru că nivelul de
competitivitate al acestora va influenţa nivelul de
competitivitate al firmei (industriei) în cauză,
- structura, strategia şi rivalitatea companiei, care este pivotul
central al competitivităţii.
Astfel, specializarea în domenii care beneficiază de aceste
atribute naţionale vor avea succes în plan internaţional. Nivelul diferit
al acestor atribute determină, în viziunea susţinătorilor acestei teorii,
diferenţele în specializarea internaţională.
Economia mondială cunoaşte grade diferite de specializare
internaţională2. Ţările dezvoltate se regăsesc pe cea mai înaltă
treaptă a specializării, asimilând permanent progresul tehnic şi
reuşind să se specializeze în produse cu valoare adăugată mare.
Ţările în dezvoltare cunosc în mare măsură o specializare primară,
care nu permite obţinerea de beneficii şi care face dificilă acumularea
de bogăţie.

1
Idem
2
Sterian Dumitrescu, Ana Bal – „Economie Mondială”, Bucureşti, Editura Economică,
2002, pg. 35
13
1.4. Piaţa mondială1

Piaţa mondială exprimă totalitatea relaţiilor care se stabilesc


între producătorii şi consumatorii din ţări diferite, între economiile
naţionale în procesul schimbului de activităţi, care are loc pe plan
internaţional prin intermediul tranzacţiilor economice, datorită
diviziunii internaţionale a muncii. Formarea pieţei mondiale a început
în secolul XVI şi a devenit atotcuprinzătoare odată cu adâncirea
diviziunii mondiale a muncii, cu generalizarea producţiei de tip
capitalist. Piaţa mondială reflectă structurile şi trăsăturile definitorii
ale economiei mondiale, având un caracter obiectiv ce decurge din
dezvoltarea şi adâncirea interdependenţelor economice dintre toate
naţiunile lumii. De asemenea, piaţa mondială are un caracter
complex, datorită diversităţii economiei mondiale, a particularităţilor
componentelor sale, a multitudinii participanţilor la schimburile
economice internaţionale.
Piaţa mondială, ca orice piaţă, se caracterizează prin
complexitatea obiectului său: tipurile de tranzacţii, volum, potenţial,
capacitate, structură, un mecanism bazat pe acţiunea cererii şi
ofertei sub influenţa diverşilor factori de influenţă: economici,
demografici, socio-culturali, geografici, politici, instituţionali etc.
Piaţa mondială se prezintă ca un sistem diversificat, în cadrul
căruia există microsisteme (pieţe internaţionale caracteristice, cum ar
fi piaţa financiară, piaţa capitalurilor, piaţa bunurilor etc.), cu trăsături
specifice atât în raport cu obiectul de activitate al fiecărei pieţe în
parte, cât şi în funcţie de poziţia şi natura agenţilor economici
participanţi la schimburile internaţionale. Piaţa internaţională
caracteristică este acea parte a pieţei mondiale unde se desfăşoară
cel mai mare volum de schimburi comerciale cu un anumit produs
sau grupă de produse unde se stabileşte preţul mondial. Piaţa
mondială este astăzi dominată din punct de vedere al obiectului său
de comerţul internaţional cu produse manufacturate, iar din punct de
vedere al participanţilor, de societăţile transnaţionale. Pe grupuri de
ţări, ponderea ţărilor dezvoltate este majoritară, pe fondul unui avans
al ţărilor în dezvoltare, chiar dacă este vorba doar de un grup
restrâns la ţărilor în dezvoltare (ţările Asiei de Sud-Est şi cele din
America Latină).

1
XXX – Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
1993, pg. 410-412
14
1.5. Relaţiile economice internaţionale1
Relaţiile economice internaţionale exprimă totalitatea raporturilor,
a schimburilor şi tranzacţiilor economice dintre ţările lumii, formate în
virtutea diviziunii mondiale a muncii şi care definesc ordinea
economică mondială.
Relaţiile internaţionale se desfăşoară într-un cadru bilateral şi
multilateral, una din trăsăturile definitorii ale relaţiilor economice
internaţionale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de
raporturi simultane şi coordonate la scară subregională, regională
sau mondială, între state independente şi suverane.

1
Idem
15
Capitolul II
Ţările dezvoltate

Numărul ţărilor dezvoltate constituie o sursă de controverse


printre specialişti. Cei mai mulţi dintre ei identifică ţările dezvoltate cu
ţările membre ale OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
Economică), care numără astăzi 30 de state1. Alţii apreciază că
printre membri care compun această organizaţie sunt ţări ce nu pot fi
considerate ca fiind dezvoltate, ceea ce reduce numărul lor2. Până
de curând, nici Cehia, Polonia, Ungaria sau Slovacia nu erau incluse
în rândul ţărilor dezvoltate, dar apartenenţa la UE a schimbat statutul
acestor ţări. Indiferent câte ţări fac parte din categoria ţărilor
dezvoltate, principalele caracteristici ale acestora pot fi rezumate
astfel:
- sunt ţări cu economie de piaţă, ceea ce presupune că
proprietatea privată constituie principala sursă a motivaţiei şi
dinamicii acestor economii,
- structura economiei acestor ţări este una diversificată, în care
toate ramurile sunt reprezentate,
- sunt ţări cu eficienţă de ansamblu ridicată, relevată de faptul
că înregistrează cele mai mari niveluri ale productivităţii
muncii, ale producţiei, ale consumurilor pe locuitor, etc.
- gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%,
- accesul la asistenţă sanitară şi la alte servicii de bază este
asigurat pentru majoritatea populaţiei,
- sunt sediul celor mai multe şi mai mari dintre companiile
transnaţionale,

1
Ţările membre OCDE sunt: SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie,
Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania,
Portugalia, Austria, Italia, Irlanda, Elveţia, Australia, Noua Zeelandă, Canada,
Cehia, Ungaria, Slovacia, Mexic, Turcia, Coreea de Sud, Polonia, Grecia,
Islanda.
2
Turcia, Coreea de Sud sau Mexic nu sunt considerate a face parte din categoria
ţărilor dezvoltate.
16
- domină economia mondială, deţinând primele locuri în ceea
ce priveşte comerţul internaţional, investiţiile străine,
tehnologia,
- monedele celor mai puternice dintre ţările dezvoltate constituie
monedele de rezervă ale tuturor ţărilor lumii,
- pieţele financiare de referinţă sunt în ţările dezvoltate,
- înregistrează cele mai mari realizări în planul cercetării
dezvoltării, etc.

2.1. Statele Unite ale Americii


Un economist francez avertiza încă cu mult timp în urmă că
războiul declanşat de SUA şi ulterior de Japonia contra Europei „nu
se dă cu dolari, cu petrol, cu tone de oţel, nici chiar cu maşini
moderne, ci cu imaginaţie creatoare şi cu talent de organizare”1.
În prezent, SUA sunt cea mai mare putere politică şi
economică din lume, cu un nivel al PIB în valoare de 11.138 miliarde
euro şi un nivel al PIB /locuitor de 38.609 euro în 2002. Statele Unite
ale Americii reprezintă una dintre cele mai mari, mai puternice,
diversificate şi avansate economii de piaţă din punct de vedere
tehnologic2. SUA ocupă o suprafaţă de 9.809 mii km2, are o populaţie
de 288 milioane locuitori (2002), cu o densitate medie de 28 locuitori
/km2 şi cu 75% din populaţia totală locuind în mediul urban. Structura
populaţiei pe grupe de vârstă se prezintă astfel: 21% până la 14 ani;
66,4% între 15 şi 64 ani şi 12,6% 65 de ani şi peste3. SUA dispun de
numeroase resurse naturale: huilă, lignit, petrol, gaze naturale,
minereu de fier, crom, nichel, concentrate de tungsten, molibden,
vanadiu, plumb, zinc, bauxită, mercur, aur, argint, stibiu, concentrate
de uraniu, azbest, sulf, fosfaţi naturali, săruri potasice, sare etc. SUA
sunt, după Comunitatea Statelor Independente (CSI), a doua putere
minieră a lumii, ocupând locul I pe plan mondial în domeniul fosfaţilor
naturali, locul II pentru cupru, locul III pentru argint, dar având şi
resurse mari de petrol, gaze naturale, cărbuni şi aur. Principalii
factori de decizie în această economie de piaţă sunt reprezentaţi în
special de persoanele fizice şi firmele private.

1
J. J. Schreiber, „Le defi americain”, citat de Miron, Dumitru (coord.), „Economia
Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2002, p.26.
2
Directorate General for Trade, Bilateral Trade Relations, „USA Economic
Relations”, octombrie 2001 – www.europa.eu.int
3
www.trade.rom Centrul Român de Comerţ Exterior, Direcţia Documentare –
Studii, Serviciul Studii de Piaţă, 2002
17
Timp de aproape 50 de ani, SUA a fost liderul economic şi
tehnologic al lumii, în pofida turbulenţelor conjuncturale pe care le-a
traversat. După un puternic progres înregistrat după cel de al II-lea
război mondial (o creştere medie de 4% /an, în perioada 1945-1973),
economia americană a cunoscut – începând cu primul şoc petrolier –
atât perioade de creştere puternică, cât şi perioade de crize profunde
(1973-1975, 1981-1982, 1990-1991). În perioada 1974-1992,
creşterea medie anuală a fost de numai 2,7%. Începând cu anul
1992, SUA a intrat într-o perioadă de creştere susţinută, care a durat
10 ani. În această perioadă, s-a înregistrat un ritm mediu anual de
creştere de 3,8%, pe fondul unei ameliorări substanţiale a
productivităţii muncii (2,6% /an, procent superior celui înregistrat de
UE şi Japonia)1. Anii 1994-2000 au fost caracterizaţi de o solidă
creştere a PIB, de rate scăzute ale inflaţiei şi de rate ale şomajului
situate sub 5%2.
Tabelul 2.1. Evoluţia principalilor indicatori economici ai SUA
1981-
INDICATORI (%) 1999 2000 2001 2002 2003 2004
1989
PIB 3,14,1 3,8 0,3 2,3 2,3 2,8
Export 6,33,4 9,7 -5,4 -1,4 3,9 4,2
Import 7,610,9 13,2 -2,9 3,4 6,1 7
Cerere finală 3,54,9 4,9 -0,4 2,4 2,9 3,5
Locuri de muncă 1,71,9 1,9 -0,3 -0,5 0,4 0,6
Costul forţei de
3 1,8 3,5 2,3 -0,4 2 2,3
muncă (unitar)
Rata şomajului 6,6 4,2 4 4,8 5,8 6 6
Deflator PIB 3,4 1,4 2,1 2,4 1,2 1,5 1,8
Balanţa comercială -2,2 -3,8 -4,7 -4,3 -4,6 -5,1 -5,6
Deficit bugetar -3,8 0,7 1,5 -0,5 -3,2 -3,6 -3,8
Sursa: European Economy, 2002, DG Trade, Bilateral Trade Relations,
UE–USA – www.europa.eu.int
Această evoluţie favorabilă a economiei s-a tradus şi într-o
îmbogăţire considerabilă a societăţii americane, atât la nivel
individual, cât şi la nivel de firme şi de stat (s-a trecut de la deficite
cronice la surplusuri bugetare). Pentru prima dată în ultimii 40 de ani,
nivelul sărăciei s-a situat la cel mai scăzut nivel (11,3%). Acest
aspect pozitiv nu se reflectă şi în modul de repartizare a veniturilor,
observându-se o concentrare tot mai mare a acestora în mâna unui

1
Ministerul Industriilor şi Comerţului, Direcţia America de Nord
2
Bilateral Trade Relations, „USA Economic Relations”, octombrie 2001,
www.europa.eu.int
18
număr tot mai restrâns de persoane. În anul 2000, circa 5% din
populaţie câştiga 22% din veniturile totale, faţă de 18,6% în 1990 şi
16% în 19801.
Deceniul zece al secolului trecut a reprezentat una dintre cele
mai lungi perioade de creştere economică pe care economia
americană a experimentat-o. Încetarea războiului rece a permis
administraţiei americane să se concentreze pe problemele
economice, dezvoltând politici antiinflaţioniste şi politici fiscale
restrictive. Creşterea productivităţii muncii mai rapid decât a salariilor
a contribuit la creşterea profiturilor, a consumurilor şi, implicit, a
producţiei.
Printre factorii care au contribuit la acest miracol economic,
putem enumera2:
- procesul de globalizare a economiei mondiale, care a permis
întreprinderilor americane să se dezvolte, atât prin exporturi directe,
cât şi prin implantarea firmelor multinaţionale în străinătate (ceea ce
le-a creat condiţii propice pentru realizarea unei producţii la scară
mondială),
- revoluţia din domeniul comunicaţiilor şi tehnologiei
informaţiilor a contribuit la dezvoltarea unui puternic sector tehnologic
naţional. Deşi afectat de valul de falimente din ultimii 2 ani, acest
sector a contribuit la creşteri de productivitate, care s-au propagat în
întreaga economie. Investiţiile realizate în aceste domenii au crescut
de la 187 miliarde de dolari /an în perioada 1991-1995, la 436
miliarde dolari /an în perioada 1996-2000 (în 2000, investiţiile au fost
de 609 miliarde de dolari),
- terţiarizarea accelerată a economiei a contribuit decisiv la
creşterea generală a ţării. În anul 2002, sectorul terţiar reprezenta
78% din economia americană, procent superior celui ce se
înregistrează în Europa şi Japonia. O serie de grupe de servicii au
înregistrat rate de creştere mult superioare ritmului mediu pe
economie,
- creşterea impresionantă a volumului creditelor acordate
persoanelor particulare, în principal pentru consum.
În 2003, creşterea PIB-ului a fost de 2,3%, creştere ce are la
bază o evoluţie pozitivă a cererii interne, de 3,3%. Estimările privind
creşterea PIB în 2004 sunt în jur de 2,8%. Tot în 2004, investiţiile în

1
Idem
2
H. Kissinger, „Are nevoie America de o politica externă? Către diplomaţia
secolului XXI”, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002, p.95.
19
tehnică de calcul şi software vor continua să-şi revină încet,
rămânând totuşi în urma ratei de creştere din 1990. Rata şomajului
va fi în 2004 de 6%, inflaţia va rămâne sub 2%, dar, din păcate,
deficitul bugetar va creşte în continuare ajungând la -6,1% din PIB.
Conform opiniei FMI şi datelor statistice înregistrate până
acum, SUA ar fi prima ţară care a depăşit perioada de recesiune, dar
este încă în convalescenţă. Datele statistice au indicat o creştere
economică de 3,1% pe al doilea semestru al anului 2003. Contribuţii
importante la această creştere au avut consumul, investiţiile şi
profiturile, toate înregistrând un trend crescător. După cum se
aştepta, cheltuielile generate de războiul din Irak sunt o componentă
importantă a acestei reveniri.
SUA manifestă un interes deosebit şi în dezvoltarea relaţiilor
de tip regional. Dincolo de NAFTA, America îşi îndreaptă atenţia
către crearea unei zone de larg schimb, care să cuprindă ambele
continente americane şi în lărgirea cooperării în cadrul APEC.
Atitudinea SUA faţă de fenomenul integraţionist este diferită
comparativ cu UE, lucru demonstrat de faptul că atât NAFTA cât şi
APEC sau recent propusa zonă de liber schimb a Americilor sunt
dezvoltării pe orizontală şi nu pe verticală ale integrării.
În planul politicii externe, SUA „şi-a asumat” rolul de lider,
considerând chiar o datorie a sa, în calitate de cea mai puternică
economie a lumii, de a conduce lumea. Această „atitudine”,
considerată de către alte state oarecum arogantă, a fost posibilă în
condiţiile victoriei incontestabile a valorilor democratice asupra celor
de tip comunist. Căderea Zidului Berlinului a dat aripi politicii de
expansiune internaţională a SUA. Fostul secretar de stat american
Henry Kissinger aprecia că: „...în zorii noului mileniu, SUA se bucură
de o dominaţie fără rival, chiar şi în comparaţie cu marile imperii ale
trecutului (…) Provocarea Americii este de a-şi recunoaşte propria
dominaţie, dar şi de a-şi dezvolta o politică proprie ca şi cum ar trăi
încă într-o lume cu mai multe centre de putere. Într-o asemenea
lume, SUA va găsi parteneri nu numai pentru a împărţi povara
psihologică a conducerii, dar şi pentru a construi o ordine
internaţională în acord cu libertatea şi democraţia”1.
Atacul terorist de la 11 septembrie din 2001 a reprezentat un
punct de cotitură în politica externă a SUA. Acţiunile unilaterale ale
SUA nu au mai fost mascate, fiind motivate de războiul împotriva
terorismului. Expansiunea militară este într-o strânsă legătură cu cea

1
H. Kissinger, op. cit., p.67.
20
economică, intervenţia din Irak fiind considerată, de exemplu, şi un
efect al presiunilor exercitate de către marile corporaţii petroliere
americane. Un alt exemplu îl reprezintă diverse acte legislative
americane ce depăşesc ca jurisdicţie teritoriul american. Legea
privind libertatea şi solidaritatea cubaneză, promulgată de
preşedintele Clinton în 1996, prevede, printre altele, dreptul
cetăţenilor americani de a intenta procese pentru daune companiilor
străine ce investesc în proprietăţile americane confiscate de guvernul
cubanez sau dreptul administraţiei americane de a refuza intrarea în
SUA a managerilor şi acţionarilor companiilor ce investesc în Cuba.
Legea de neproliferare privind Iranul, promulgată în 2000, prevede
sancţiuni discreţionare împotriva companiilor străine ce transferă în
Iran bunuri, servicii sau tehnologii prevăzute în regimurile
internaţionale de control a exporturilor sau orice alt produs al cărui
export este interzis de legislaţia SUA, deoarece ar putea fi folosit la
producerea de arme de distrugere în masă.
SUA rămâne poate cea mai atractivă dintre pieţele lumii.
Infrastructura sa deosebită, nivelul înalt al tehnicii şi tehnologiei care
a pătruns în toate domeniile de activitate, sistemul ultramodern de
comunicaţii şi o deschidere deosebită către nou, fac din SUA cea mai
performantă dintre economiile lumii.

2.2. Japonia
Cea de-a doua economie a lumii, Japonia, este una dintre
ţările cu cea mai interesantă evoluţie. La sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX, seria de agresiuni militare ale Japoniei
(împotriva Rusiei, Chinei şi Coreei) a constituit un factor de stimulare
a dezvoltării industriilor grele, care se adresa, în special, pieţei
interne. Singura ramură industrială care îşi formase o bază de export
era industria textilă. Incapacitatea de a concura cu produse textile de
calitate produsele ţărilor vestice, a forţat Japonia să opteze pentru
textile ieftine destinate în special pieţelor asiatice.
Dezvoltarea economică a Japoniei în perioada postbelică a
cunoscut două etape. Din 1955 până în 1972 economia Japoniei a
crescut cu un ritm mediu anula de 10%, fenomen care a şi făcut să
se vorbească despre miracolul japonez. Populaţia urbană a crescut,
industria a cunoscut o dezvoltare susţinută, devansând agricultura şi
devenind cea mai importantă ramură a economiei naţională, rata
economiilor ridicată a permis creşterea capitalului şi realizarea de noi
investiţii în domeniile de vârf. Deşi situată la baza ierarhiei mondiale

21
a ţărilor industrializate la începutul perioadei postbelice, la începutul
anilor ‘60, Japonia ajunsese în topul acestei ierarhii. Între 1970-1984,
producţia industrială a scăzut cu 4% în Marea Britanie şi a crescut cu
48% în SUA, în Japonia creşterea a fost explozivă, de 162%,
conform aprecierilor Băncii Mondiale. La începutul anilor ‘90, rata
şomajului înregistra valori de 13,5% în Marea Britanie, de 7,7% în
SUA şi de doar 3,5% în Japonia1. În anii ‘80, deficitul comercial al
SUA devenise evident, în timp ce excedentul comercial al Japoniei
se consolidase. În 1980, Japonia devansase toate ţările dezvoltate în
producţia de nave maritime, de automobile şi televizoare şi doar
Uniunea Sovietică o întrecea în producţia de oţel. Unul din factorii
explicativi ai acestui miracol economic a fost reprezentat de contextul
geopolitic. Trecerea Chinei la sistemul comunist (1949) a forţat SUA
să-şi schimbe fundamental poziţia faţă de Japonia, înţelegând rolul
acesteia de bastion în calea răspândirii comunismului în Asia de sud-
est, mai ales în condiţiile în care se declanşase deja conflictul
coreean (1950-1953). Reconstrucţia economiei japoneze a beneficiat
de câteva avantaje majore: forţă de muncă bine pregătită, flexibilă,
loială şi relativ ieftină; piaţă naţională largă cu infrastructură
dezvoltată de comunicaţii interne; poziţie geografică favorabilă pentru
schimburile comerciale în Asia; o cooperare eficientă între industrie
şi guvern şi o organizare industrială derivată din zaibatsu, suficient
de puternică pentru a concura cu companiile multinaţionale ale SUA
şi Europei de Vest.
Criza petrolieră a forţat Japonia să-şi diversifice sursele de
aprovizionare pentru a reduce dependenţa de un singur exportator şi
a determinat creşterea investiţiilor în cercetarea şi dezvoltarea de
maşini cu un consum redus de carburanţi, ceea ce a menţinut
exporturile japoneze la niveluri ridicate şi a permis plata facturii
energetice fără dificultăţi prea mari.
Politica economică a Japoniei a fost preponderent
mercantilistă2. În acest context, un element esenţial l-a constituit
investiţiile străine directe puternic reglementat de către stat. Japonia
a fost pentru o perioadă îndelungată de timp o piaţă foarte greu
accesibilă investitorilor străini. În acelaşi timp, investiţiile străine
directe japoneze în afara graniţelor proprii au fost susţinute de cel

1
P. Knox, J. Agnew - „The Geography of the World Economy. An Introduction to
Economic Geography”, Arnold, London, 1998, p.176.
2
Peter Dicken – „Global Shift. Reshaping the global Economic Map in the 21st
century”, Sage Publications, London, 2003, pg.173
22
puţin două tendinţe manifestate în mediul internaţional: măsurile de
protecţie adoptate de către ţările occidentale (în special SUA şi UE)
au determinat firmele japoneze să deschidă propriile filiale în
străinătate, beneficiind astfel de protecţia de care beneficiau şi
companiile autohtone, şi valoarea ridicată a yenului japonez, ceea ce
a făcut foarte rentabile investiţiile în special în zona asiatică, unde
costurile erau mult mai reduse.
Puterea instituţiilor guvernamentale asupra economiei
rezultă din multitudinea licenţelor, permiselor şi aprobărilor necesare
care reglementează cu stricteţe activitatea economică în Japonia,
precum şi din existenţa unor edicte, neoficiale, dar în practică virtual
obligatorii, numite „îndrumare administrative”. Influenţa birocraţiei
este amplificată de o multitudine de organizaţii cu funcţii
semiregulatorii.
În mod tradiţional, cercurile de afaceri din Japonia menţin
relaţii foarte apropiate cu birocraţia şi cu cercurile politice. Activitatea
politicienilor a depins de contribuţiile băneşti ale marilor companii.
Marile companii oferă, de asemenea, posturi lucrative pentru înalţi
funcţionari care părăsesc structurile administrative. Paternalismul
birocratic împiedică apariţia de noi companii pe piaţă şi întreţine
nivelul ridicat al preţurilor. Membrii Dietei japoneze au un personal
redus şi se bazează în mod tradiţional pe oficiali din ministere pentru
iniţierea de măsuri şi pregătirea legislaţiei.
Pana în 1980, guvernul Japoniei a controlat accesul pe piaţă
prin alocarea valutei şi permiţând investiţii străine în funcţie de
volumul transferului de tehnologie către companiile japoneze. În
bună măsură reglementările au fost eliminate, dar guvernul continuă
să joace un rol important. Percepţia comună este aceea că menirea
guvernului naţional este aceea de a îndrepta industria către producţia
cu valoare adăugată superioară. Ideea conform căreia „piaţa” ar
trebui să-i călăuzească pe oameni către un standard de viaţă ridicat,
prin intermediul „mâinii sale invizibile”, lipseşte. Impresia dominantă
este aceea că rolul guvernului este de a remedia defecţiunile pieţei,
ceea ce s-ar putea traduce printr-o atitudine protectoare când este
vorba de concurenţa străină şi posibila introducere de noi produse
din exterior.
Companiile japoneze au prosperat ani îndelungaţi într-un
mediu reglementat. Când supraîncălzirea economiei a luat sfârşit în
1991 şi condiţiile economice s-au înrăutăţit, companiile au început să
solicite dereglementarea economiei pentru a stimula creşterea şi
pentru a răspunde concurenţei străine. În acelaşi timp, ca efect al
23
întăririi valorii yenului, companiile au început să mute producţia în
străinătate pentru a reduce costurile. Aceasta a stimulat golirea
industriei japoneze. Astăzi, cu un yen fluctuant, unele companii
contemplă readucerea bazelor de producţie în Japonia. În domenii în
care dereglementarea a avut efectiv loc, ca acela al bunurilor de
consum, pieţele au explodat şi importurile au atins cote de
neimaginat anterior. Totuşi, în domenii ca cel al bunurilor de capital
industriale, eforturile de dereglementare au fost mai puţin vizibile, iar
companiile au fost mai puţin capabile să se delimiteze de legăturile
lor tradiţionale de tip keiretsu în căutarea de noi surse.
Cea de-a doua criză a petrolului, trecerea la cursurile
flotante, precum şi recesiunea care a urmat acesteia a afectat şi
Japonia, diminuând ritmurile de creştere ale acestei ţări şi, într-o
oarecare măsură, competitivitatea produselor japoneze. Cu toate
acestea, la începutul ultimului deceniu al secolului XX, tot mai mulţi
specialişti erau convinşi că supremaţia Japoniei este o chestiune de
ani, iar înfrângerea Americii de către fostul inamic va deveni o
certitudine în plan economic.
Acţiunile de politică economică inadecvate într-o perioadă în
care toate statele se aflau în recesiune, precum şi criza financiară din
Asia de Sud Est au determinat pentru Japonia începutul unei lungi
perioade de regres economic sau stagnare, făcându-i şi pe cei mai
înfocaţi susţinători ai miracolului nipon să se îndoiască de revenirea
acestei ţări. Câţiva factori1 au contribuit la această stare de lucruri:
- erodarea încrederii în sistemul bancar japonez, determinată
de falimentul mai multor bănci de renume şi a unor firme de
investiţii,
- înclinaţia tradiţională a japonezilor către economisire a erodat
consumul şi, în consecinţă, producţia, în ciuda eforturilor
autorităţilor de a impulsiona consumul prin reducerea
dobânzilor sau promovarea unor pachete complexe de
stimulare a cererii interne,
- datoria publică, care are un nivel ridicat şi reglementarea
excesivă, care determină ineficienţa companiilor japoneze,
apărate de concurenţă prin reglementări şi promovarea unor
conexiuni strânse cu domeniul politic.

1
K. Rogoff – „Revitalizing Japan: risks and opportunities”, IMF, Nov 2002, p. 46
24
Tabelul 2.2. Principalii indicatori macroeconomici ai Japoniei
INDICATORI 1981-
1999 2000 2001 2002 2003 2004
(%) 1989
PIB 2,9 0,7 2,4 -0,1 -0,6 1,2 1,4
Export 4,6 1,4 12,4 -6,9 4,9 5,7 6,5
Import 4,4 3 9,6 -0,9 -1,8 2,9 4,2
Cerere finală 3 0,8 2,9 -0,1 -0,7 1,3 1,6
Locuri de
0,8 -0,8 -0,1 -0,5 -1,2 -0,3 0,3
muncă
Costul forţei de
0,7 -2,6 -2,1 -1,4 -2,2 -1,7 -0,9
muncă(unitar)
Rata şomajului 2,7 4,7 4,7 5 5,2 5,3 5,3
Deflator PIB 1,3 -1,4 -2 -1,4 -0,9 -0,8 -0,8
Balanţa
2,8 2,7 2,4 1,8 2,6 3,3 3,8
comercială
Deficit bugetar -1,7 -7,1 -7,4 -7,2 -8 8,1 -8,2
Datoria publică 71,7 115,8 123,5 132,2 142,9 150,7 158,3
Sursa: European Economy, 2002
Scăderea preţurilor de consum a fost stopată la începutul lui
2001, cu toate că inflaţia a rămas constantă în această perioadă.
Deflaţia este prevăzută să continue până când se va ajunge la o
creştere economică destul de puternică pentru a stopa căderea
preţurilor.
Finanţele publice japoneze nu stau nici ele mai bine, după
emisiunea de titluri de valoare din anul fiscal 2002 (aprilie 2002 –
martie 2003), deficitul bugetar rămânând mare, 8,1% în 2003 şi 8,2%
în 2004.
În ciuda situaţiei dificile prin care a trecut, Japonia continuă să
deţină un loc important în economia mondială. Globalizarea a creat o
piaţă în care fiecare actor reprezintă parte a unui sistem mai amplu,
iar Japonia nu şi-a spus, cu siguranţă, ultimul cuvânt.

2.3. Uniunea Europeană


Ideea unei Europe1 unite a pornit ca un vis în mintea unor
oameni de cultură sau politici ca Victor Hugo sau Napoleon. De la vis
la realitate au trebuit să treacă mai multe decenii şi războaie în care
statele ce trebuiau să construiască „Statele Unite ale Europei” s-au
confruntat pe viaţă şi pe moarte.

1
Datele statistice şi cele cronologice cuprinse în acest capitol sunt preluate din
documente ale Uniunii Europene şi din site-urile acesteia.
25
După cel de-al doilea război mondial, speranţele de a construi
o Europă paşnică renasc. Winston Churchill, Konrad Adenauer,
Alcide de Gasperi şi Robert Schuman iniţiază o întreagă campanie
de convingere a tuturor oamenilor politici din ţările lor şi a popoarelor
lor deopotrivă de a construi o nouă Europă. Robert Schuman,
ministrul de externe al Franţei, propune în 1950, crearea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, plan ce prinde viaţă la 28 aprilie
1951, la Paris, când cele şase ţări fondatoare: Belgia, Germania
Federală, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda au semnat Tratatul
CECO.
Acest tratat, intrat în vigoare la 25 iulie 1952, a fost considerat
a fi prima etapă efectivă de unitate europeană şi a avut trei obiective:
reconcilierea Franţei şi Germaniei, testarea posibilităţii unei Pieţe
Comune şi punerea bazelor unei noi Europe. Fundamentul economic
al acestui tratat se afla in dispoziţiile articolului 4, care prevedea
desfiinţarea între părţile semnatare a taxelor vamale, a
contingentelor şi a practicilor restrictive ale concurenţei şi crearea
unei pieţe comune pentru cărbune, minereu, fontă, deşeuri metalice
şi oţel, produse ce erau puse la dispoziţia consumatorilor
Comunităţii, fără a se ţine seama de frontierele naţionale interioare.
Formula instituţională adoptată era nouă: se întâmpla pentru
prima dată ca guvernele ţărilor membre să delege o parte din
suveranitatea lor către o „Înaltă Autoritate”, compusă din personalităţi
alese de către acestea, dar independente si investite in mod colectiv
cu puteri proprii, care să le permită să ia decizii in interesul comun al
partenerilor. Pe lângă Înalta Autoritate, au mai fost create un Consiliu
de Miniştrii, care reprezenta interesele statelor membre, o Adunare
Parlamentară, compusă din reprezentaţi ai parlamentelor naţionale si
care avea sarcina asigurării controlului democratic, si o Curte de
Justiţie, care asigura respectarea aplicării Tratatului. Înalta Autoritate
si Curtea de Justiţie s-au instalat la Luxemburg, iar Adunarea
Parlamentară si-a stabilit sediul la Strasbourg.
Lucrările Comitetului Interguvernamental reunit la Bruxelles,
sub preşedinţia lui Paul Henri Spaak, ex-ministrul belgian al
afacerilor externe, au condus la semnarea la Roma, la 25 martie
1957 a tratatelor cu privire la CEE (Comunitatea Economică
Europeană) şi CEEA (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) –
EURATOM.
Obiectivul principal al Tratatului de la Roma privind CEE viza
dezvoltarea armonioasă a activităţii economice a statelor membre,

26
creşterea stabilităţii economice şi sociale, sporirea standardului de
viaţă, apropierea progresivă a politicilor economice, construirea unei
pieţe comune. Tratatul privind constituirea Comunităţii Economice
prevedea integrarea tuturor sectoarelor economice, crearea unei
uniuni vamale şi stabilirea unei pieţe comune generalizate, după
care, printr-o apropiere progresivă a politicilor statelor membre, să se
ajungă la realizarea, pe etape, a unei uniunii economice monetare şi,
în final, politice. Comunitatea Economică a Energiei Atomice
(EURATOM) a fost instituită pentru a asigura coordonarea politicilor
ţărilor membre în domeniul cercetării nucleare şi crearea unei pieţe
comune pentru materialele şi echipamentele nucleare între ţările
membre. Asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor industriale a fost
consfinţită la data de 11 iulie 1968, când au fost abolite taxele
vamale între statele membre ale CEE şi s-a instituit tariful vamal
comun.
Anii ’70 au marcat importante modificări în plan internaţional,
cu impact asupra tuturor economiilor. Încetarea convertibilităţii
dolarului în aur şi şocurile petroliere au determinat autorităţile
europene să intervină pentru a asigura stabilitatea economică şi
monetară şi pentru a asigura continuarea construcţiei europene, atât
pe orizontală, cât şi pe verticală. În planul adâncirii procesului de
integrare, în 1972, cele şase ţări membre ale CEE decid că
monedele lor nu pot fluctua mai mult de +/- 2,25%, instituind astfel
mecanismul şarpelui monetar.
În 1974, la propunerea preşedintelui francez Valery Giscard
d’Estaing s-a constituit „Consiliul European” reprezentat de şefii de
stat sau de guvern ai ţărilor membre. În 1979, CEE introduce
Sistemul Monetar European, cu unitatea sa de cont ECU. SME ia
locul, astfel, şarpelui monetar. Sistemul Monetar European, bazat pe
o unitate monetară unică (ECU) avea drept obiectiv crearea unei
zone de stabilitate monetară între ţările membre, prin menţinerea
unor cursuri fixe între monedele participante la sistem, în timp ce faţă
de valutele terţe (de exemplu, faţă de dolarul SUA) puteau să
fluctueze liber. S-au stabilit reguli ferme privind supravegherea
cursurilor de schimb, intervenţiilor pe piaţa valutară pentru susţinerea
cursurilor, coordonarea politicilor financiare şi economice ale ţărilor
membre. În 1992, sistemul a fost confruntat cu o criză de proporţii,
care a dus la retragerea din sistem a lirei sterline şi a lirei italiene.
Sistemul Monetar European a contribuit la stabilizarea ratelor de
schimb şi la încurajarea statelor membre să urmeze politici

27
economice stricte, beneficiind de disciplina impusă de o zonă
economică deschisă.
Concomitent, are loc şi extinderea CEE. În 1973, la 1
ianuarie, are loc prima lărgire a Pieţei Comune prin aderarea Marii
Britanii, Irlandei şi Danemarcei. Norvegia spune primul său „nu”
aderării, iar „cei şase” devin „cei nouă”. La 1 ianuarie 1981, Grecia
aderă la Comunitate, devenind al zecelea membru cu drepturi
depline. Spania şi Portugalia sunt primite ca al unsprezecelea şi al
doisprezecelea membru, în iunie 1985, tratatele respective intrând în
vigoare la 1 ianuarie 1986.
In iunie 1985, ca răspuns la stagnarea proceselor de integrare
a pieţelor şi pentru a spori potenţialul competitiv al Comunităţii
Europene faţă de SUA şi Japonia, este prezentat de către Consiliul
European, întrunit la Luxemburg, Actul Unic European. Intrat în
vigoare în 1987, acesta a fost un program detaliat şi precis cu un
număr de 282 de propuneri legislative, din care 221 s-au tradus în
regulamente şi directive, considerate esenţiale pentru realizarea
pieţei unice până în 1993, concept care l-a înlocuit pe cel al pieţei
comune.
Actul Unic European este, poate, cel mai important document
adoptat după semnarea tratatelor de înfiinţare a comunităţilor. El
reuneşte într-un singur document dispoziţiile privind reforma
instituţiilor europene şi lărgeşte domeniul de competenţă comunitară,
conţinând şi reglementări privind cooperarea în domeniul politicii
externe. Actul Unic European a înlăturat ultimele bariere în calea
realizării, până în anul 1993, a pieţei unice şi a lărgit câmpul de
acţiune comunitar în domeniul social, al protecţiei mediului
înconjurător, al cercetării şi dezvoltării tehnologice. Programul pieţei
unice s-a axat pe 3 secţiuni privind barierele fizice (controlul la
frontiere), tehnice (standarde, norme) şi impozite indirecte (TVA,
accize). Actul Unic European pune bazele „spaţiului european fără
frontiere” un spaţiu de realizare concomitentă a celor patru libertăţi
de circulaţie (libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi
a forţei de muncă).
Programul pieţei unice a reprezentat cel mai ambiţios obiectiv
promovat de Comunitatea Europeană după înfiinţarea sa în urma
Tratatului de la Roma şi a reprezentat un succes deplin, mai ales din
prisma construcţiei legislative.
Realizarea programului pieţei unice a însemnat un progres
apreciabil pe linia integrării pieţelor naţionale de bunuri într-o singură

28
piaţă comunitară deschisă liberei concurenţe şi a pregătit terenul
pentru adâncirea integrării economice către Uniunea Economică şi
Monetară şi ulterior pentru noi valuri de lărgire şi transformare a UE
într-o comunitate pan-europeană.
Pe plan instituţional, documentul a extins domeniul în care
Consiliul de Miniştri votează cu majoritate calificată şi a recunoscut în
mod oficial existenţa Consiliului European, alcătuit din şefii de
guverne ale statelor membre şi care se întrunea de cel puţin 2 ori pe
an, răspunzând necesităţii unei cooperări politice între statele
membre ale Comunităţilor. Tot pe plan instituţional, Parlamentul
European a devenit pentru prima dată asociat în procesul legislativ,
statuându-se principiul cooperării.
Evident există o interconexiune complexă între piaţa unică,
creşterea economică şi diminuarea şomajului, întrucât o piaţă
funcţională deplin integrată stimulează concurenţa, restructurarea şi
inovaţia, sporeşte gradul de coeziune economică şi socială pe plan
regional, datorită intensificării comerţului şi creşterii investiţiilor,
contribuie la dezvoltarea şi diseminarea de noi calificări şi tehnologii
în tot cuprinsul comunităţii. Dezvoltarea şi consolidarea pieţei unice
nu s-a încheiat în decembrie 1992, întrucât este un proces continuu
şi extrem de dinamic, fiind legat sau condiţionat nu doar de cadrul
juridic (legislativ), ci şi de extinderea politicilor comune ale UE şi de
politicile de liberalizare la nivelul statelor membre.
Ideea perenă de unificare europeană a culminat la întâlnirea
Consiliului European, la Maastricht, în 9-10 decembrie 1991, când
s-a căzut de acord asupra tratatului privind UE. Tratatul de la
Maastricht, intitulat Tratatul privind Uniunea Europeană consfinţeşte
cea mai profundă transformare instituţională şi de structură care a
avut loc în spaţiul integraţionist european de la crearea CEE, în
1957. El pune în faţa ţărilor membre un program ambiţios ce
prevedea, în esenţă, instituirea unei Uniuni Economice şi Monetare,
noi politici comune, cetăţenia europeană, o politică externă şi de
securitate comună şi măsuri vizând securitatea internă a ţărilor
membre.
Conform articolului 3 din Tratatul de la Maastricht, Uniunea
Europeană are drept obiective principale:
1. Promovarea progresului economic şi social echilibrat şi
durabil, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere naţionale,
prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin instituire unei
Uniuni Economice şi Monetare, bazată pe o moneda unică, ce

29
înlocuieşte unitatea monetară europeană, ECU, instituită prin
Sistemul Monetar European
2. Afirmarea identităţii UE pe plan internaţional, în special prin
promovarea unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv
prin definirea unei politici comune de apărare.
3. Întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor
statelor membre, prin instituirea cetăţeniei europene, alături de
cetăţenia naţională, ceea ce conferă cetăţenilor UE următoarele
drepturi: drept de circulaţie si de sejur pe întreg teritoriul UE; drept de
vot şi de a candida la alegerile municipale si europene în
ţara/localitatea de rezidenţă; protecţie diplomatică în ţări terţe din
partea oricărei ambasade sau consulat al ţărilor UE; drept de petiţie
către Parlamentul European si posibilitatea de a se adresa instituţiei
numită Avocatul Poporului. O serie de simboluri, precum steagul UE,
paşaportul unic, permis comun de conducere auto marchează
apartenenţa la UE
4. Dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne (azil, imigrare, droguri, terorism şi o politică comună
în domeniul acordării vizelor).
Tratatul de la Maastricht a instituit principiul subsidiarităţii
(articolul 3b), conform căruia Uniunea Europeană va acţiona la nivel
comunitar numai în măsura în care obiectivele propuse nu pot fi
realizate corespunzător de către statele membre sau în cazurile în
care, prin dimensiuni şi efecte, obiectivele pot fi mai bine realizate la
acest nivel. Subsidiaritatea permite nu numai o apropiere de cetăţeni
în rezolvarea problemelor acestora, ci şi o mai eficientă soluţionare şi
păstrare a specificului şi identităţii naţionale.
Graniţele naţionale mai păstrează doar o palidă semnificaţie
politico-monetară, însă nu pentru mult timp. De la 1 ianuarie 2002,
cetăţenii din zona euro încep să utilizeze noua monedă, care, după
toatele probabilităţile, reprezintă cea mai grandioasă fuziune în
domeniul monetar din istoria omenirii.
Uniunea europeană se află la un moment de răscruce.
Succesul extinderii şi al politicilor comune în formula celor 25 de
state vor fi esenţiale pentru continuarea construcţiei europene pe
celelalte coordonate, mai puţin avansate (politica externă şi de
securitate comună şi, în viitor, uniunea politică).

30
2.3.1. Instituţiile Europene
Uniunea Europeană este mai mult decât o confederaţie de
state, dar mai puţin decât un stat federal. De la Înalta Autoritate ce
guverna CECO la situaţia actuală a UE, cu 25 de state şi cu o
monedă comună, instituţiile europene s-au dezvoltat şi au fost
supuse la numeroase transformări, menite a eficientiza procesul de
luare a deciziilor într-un organism considerat de unii din ce în ce mai
greoi şi mai birocratic.
Principalele instituţii care guvernează Uniunea ca întreg sunt
grupate în aşa numitul triunghi instituţional, reprezentat de Consiliul
de Miniştri European (sau Consiliul Uniunii Europene), Parlamentul
European şi Comisia Europeană.1

Consiliul Uniunii Europene


Consiliul Uniunii Europene, cunoscut şi sub denumirea de
Consiliul de Miniştri European, este cea mai importantă instituţie de
decizie. Reprezentarea în cadrul Consiliului de Miniştri este dată de
tema fiecărei întâlniri: miniştri de externe, dacă dezbaterile sunt în
domeniul politicii externe, agricultură, dacă se discută aspecte ale
politicii agricole, etc.
Structura Consiliului de Miniştri este formată din “Comitetul
reprezentanţilor permanenţi2”, format din ambasadorii permanenţi ai
ţărilor membre la UE, care desfăşoară activităţi pregătitoare
întâlnirilor. Acest comitet, divizat în două părţi, una compusă din
ambasadori, cealaltă din adjuncţii lor, este însărcinat cu pregătirea
lucrărilor Consiliului, asigurându-se înainte de toate că doar
problemele cele mai delicate şi sensibile vor fi tratate la nivel
ministerial. Secretariatul General este organismul administrativ al
Consiliului. Fiecare Stat membru dispune la Bruxelles de o delegaţie
permanentă pe lângă Uniunea Europeană.
Consiliul, împreună cu Parlamentul European, are putere
legislativă şi responsabilitatea realizării bugetului Uniunii. De
asemenea, el validează acordurile internaţionale negociate de
Comisia Europeană. Deciziile în cadrul Consiliului de Miniştri
European se iau cu majoritate, majoritate calificată sau unanimitate,
în funcţie de natura problemei dezbătute. În cazurile de importanţă
majoră, cum ar fi amendarea tratatelor, lansarea unei politici comune
sau primirea de noi membri este necesară unanimitatea de voturi.

1
http://europa.eu.int
2
COREPER.
31
Cea mai mare parte a deciziilor se iau cu majoritatea calificată,
respectiv 72,3% din voturi.
Numărul de reprezentanţi în Consiliul de Miniştri este
proporţional cu numărul populaţiei ţării respective. Lărgirea Uniunii
Europene la 1 mai 2004 a constituit o provocare majoră pentru toate
instituţiile europene. În cazul Consiliului, numărul de locuri a crescut
de la 87 (în formula celor 15 ţări) la 321 de locuri (în formula celor
25).

Parlamentul European
Este singurul organism ales în mod direct de către cetăţenii
europeni, încă din 1979, o dată la cinci ani. Parlamentul European
reprezintă componenta legislativă a instituţiilor europene.
Împreună cu Consiliul de Miniştri, Parlamentul European
împarte puterea legislativă prin trei categorii de „co – proceduri”:
procedura de „cooperare”, procedura de „co – acord” şi procedura de
„co – decizie”.
Conform procedurii de cooperare, introdusă de Actul Unic
European, în 1986, Parlamentul îşi exprimă opinia în legătură cu
proiectele directivelor şi regulamentelor propuse de Comisia
Europeană.
Procedura de co – acord, introdusă tot în 1986, Parlamentul
trebuie să-şi dea acordul asupra acordurilor internaţionale negociate
de către Comisia Europeană, asupra propunerii de lărgire a Uniunii
Europene sau asupra oricărei propuneri de modificare a legilor
electorale.
Procedura de co-decizie este de dată mai recentă (1992) şi
pune pe picior de egalitate Parlamentul European cu Consiliul de
Miniştri, atunci când este vorba despre reglementări ce vizează
aspecte importante ale UE, cum ar fi libera circulaţie a forţei de
muncă, piaţa internă, educaţie, cercetare, mediu, sănătate, reţele
transeuropene, cultură şi protecţia consumatorilor. Parlamentul poate
bloca propunerile legislative, împotriva poziţiei Consiliului, dacă
Parlamentul votează împotrivă cu majoritate absolută. De altfel,
Tratatul de la Amsterdam şi cel de la Nisa au adăugat alte domenii
(30) în care se aplică procedura de co-decizie.
Parlamentul European este forţa conducătoare din punct de
vedere politic în Uniunea Europeană. El este primul forum de
dezbateri, fiind dominat nu de naţionalităţi, ci de grupuri politice. Cele
mai importante grupuri politice sunt Partidul Popular European şi

32
European Democrat, care la alegerile din iunie 2004 au câştigat 248
de locuri, din cele 723 şi Partidul Socialist, cu 200 de locuri.
Nu în ultimul rând, Parlamentul European este organismul ce
exercită controlul asupra Uniunii Europene. El poate demite Comisia
Europeană printr-o moţiune de cenzură, verifică dacă politicile UE
sunt guvernate şi implementate corespunzător şi adoptă bugetul
împreună cu Consiliul de Miniştri.

Comisia Europeană
Comisia Europeană este organismul ce acţionează
independent din punct de vedere politic şi reprezintă braţul executiv
al instituţiilor europene. Scopul său major este de a reprezenta
Uniunea Europeană ca entitate. Misiunea sa este verificarea
respectării tratatelor şi a punerii în aplicarea regulamentelor şi
directivelor adoptate de Consiliul de Miniştri European şi de către
Parlamentul European.
Rolul extrem de important al Comisiei derivă şi din faptul că ea
este singura instituţie ce poate avea propuneri de legislaţie
europeană. Comisia este responsabilă de aplicarea politicilor
comune şi de administrarea fondurilor europene pentru aceste
politici.
Ca urmare a creşterii numărului de membri, Comisia va avea
25 de comisari, câte unul din fiecare ţară, ce vor reprezenta nu
interesele naţionale, ci interesele Uniunii Europene.
În afara acestor trei instituţii ce reflectă puterea decizională
(Consiliul de Miniştri European), puterea legislativă (Parlamentul
European, împreună cu Consiliul de Miniştri) şi puterea executivă
(Comisia Europeană), la nivelul Uniunii Europene mai funcţionează o
serie de alte instituţii cu atribuţii diverse.

Consiliul European
Consiliul European este forumul la care statele membre sunt
reprezentate la cel mai înalt nivel: şefi de state şi de guverne, la care
se adaugă preşedintele Comisiei Europene şi Preşedintele
Parlamentului European. El se întruneşte de două ori pe an,
preşedinţia acestuia fiind deţinută, pe rând, câte 6 luni, de fiecare
ţară membră, aceeaşi ca şi în cazul Consiliului de Miniştri.
Consiliul European a fost înfiinţat în 1974, prin Actul Unic
European. Atribuţiile sale au sporit prin Tratatul de la Maastricht,
acest organism fiind responsabil cu iniţierea liniilor generale de
politică ale UE, de dezvoltare a Politicii Externe şi de Securitate
33
Comună. De asemenea, dată fiind reprezentarea în cadrul Consiliului
European, în cadrul şedinţelor acestuia sunt discutate şi analizate o
serie de alte teme de interes internaţional, ca urmare a faptului că
UE este una din cele mai mari forţe economice şi politice ale lumii.

Curtea Europeană de Justiţie


Constituită din judecători aparţinând ţărilor membre (din
fiecare ţară câte unul), Curtea Europeană de Justiţie are misiunea de
a asigura că legile europene şi tratatele sunt în conformitate cu
principiile de drept şi sunt interpretate şi aplicate corect. Această
instituţie este singura în măsură ca, la cererea curţilor naţionale, să
se pronunţe asupra interpretării tratatelor şi asupra validităţii
legislaţiei europene. Acest lucru permite ca legislaţia să fie
interpretată uniform pe întreg teritoriul UE.
Prin tratatele europene, Curtea de Justiţie este abilitată să
verifice dacă legislaţia europeană respectă drepturile fundamentale
ale cetăţenilor europeni şi să decidă în chestiuni legate de libertate
personală şi securitate.
Curtea de Primă Instanţă, înfiinţată în 1989 şi formată din
judecători, câte unul din fiecare ţară, este responsabilă pentru
deciziile în materie de plângeri adresate de firme sau persoane
particulare împotriva instituţiilor europene, precum şi în disputele
dintre instituţiile europene şi angajaţii acestora.

Convenţia Europeană
Consiliul European de la Laeken din decembrie 2002 a dispus
înfiinţarea acestei convenţii, scopul său fiind strâns legat de
extinderea fără precedent a UE şi modalitatea în care va funcţiona
UE în noua componenţă. Dimensiunile deosebite atinse de UE în
ansamblul său (astăzi sunt 25 de state, se aşteaptă în 2007 primirea
a cel puţin 2, dar Turcia şi spaţiul ex – iugoslav sunt printre viitoarele
candidate), de instituţiile sale, precum şi tendinţa cetăţeanului
european de a se îndepărta din ce în ce mai mult de organismele
europene, de mecanismul de luarea a deciziilor, văzut tot mai
complicat şi mai greu de înţeles, a determinat liderii europeni să
considere că este imperios necesar să se adopte o Constituţie
europeană. Menirea principală a acesteia era de a specifica
atribuţiile şi responsabilităţile fiecărei instituţii europene, atribuţiile
autorităţilor naţionale şi locale, precum şi realizarea unei noi forme
„de guvernare” care să aducă suprastructura europeană mai aproape
de cetăţean.
34
Necesitatea elaborării unei Constituţii Europene a devenit şi
mai clară după alegerile parlamentare europene din iunie 2004, când
absenteismul foarte ridicat la urme a demonstrat că UE este
percepută tot mai mult ca un mecanism extrem de birocratic şi foarte
îndepărtat de nevoile reale ale cetăţeanului.
Proiectul noii Constituţii propus de preşedintele Convenţiei
Europene, fostul preşedinte francez Valery Giscad d’Estaing
Consiliului European întrunit la Thessaloniki în iunie 2003, se baza
pe extinderea luării deciziilor prin majoritate calificată, pentru a
eficientiza procesul decizional, pe întărirea Uniunii Europene ca
entitate, prin numirea unui ministru al afacerilor externe european, pe
sporirea responsabilităţilor Parlamentului European, pe întărirea
aplicării principiului subsidiarităţii şi rolul parlamentelor naţionale în
aplicarea acestuia.

2.3.2. Alte organisme din cadrul structurii instituţionale1

Banca Europeană de Investiţii


A fost creată în 1958, prin Tratatul de la Roma, în scopul
finanţării investiţiilor pentru promovarea obiectivelor Uniunii
Europene. Rolul său fundamental este acela de a sprijini dezvoltarea
echilibrată, integrarea economică şi creşterea coeziunii sociale în
teritoriul Uniunii Europene.
Banca Europeană de Investiţii implementează
componentele financiare ale acordurilor încheiate în cadrul politicii de
cooperare a Uniunii Europene.
Începând cu anul 1970, bugetul Uniunii are ca surse de
formare:
ƒ drepturile de vamă percepute la frontierele exterioare (de
centură), ale Uniunii Europene;
ƒ taxele agricole asupra produselor procurate de pe terţe
pieţe;
ƒ un procent de 1,4 din TVA2 asupra bunurilor şi serviciilor pe
ansamblul Uniunii;
Toate Statele membre contribuie la capitalul subscris al BEI,
fiind reprezentate atât în Consiliul Guvernatorilor, cât şi în Consiliul
Directorilor.

1
http://www.europe.eu.int
2
este calculată în funcţie de prosperitatea Statelor membre.
35
Creditele Băncii sunt destinate îndeosebi finanţării
proiectelor de dezvoltare a reţelelor transeuropene de transporturi,
telecomunicaţii, aprovizionare cu energie pentru protecţia mediului,
creşterea competitivităţii internaţionale a industriei şi a întreprinderilor
mici şi mijlocii.
Beneficiare ale acestor credite sunt marile proiecte de
investiţii în infrastructură din cadrul Uniunii Europene, dar şi
programele de sprijinire a dezvoltării ţărilor din Europa Centrală şi de
Est1, a ţărilor din fosta Uniune Sovietică2, din Bazinul mediteranean
sudic, din Caraibe, Pacific şi Africa.

Banca Centrală Europeană


Uniunea Economică şi Monetară prevede constituirea unui
sistem european de bănci centrale şi a Băncii Centrale Europene, cu
rolul de a emite şi administra moneda unică – EURO.

Comitetul Economic Social


Este organ consultativ, alcătuit din 222 de membri. Aceştia
provin din trei grupuri sociale distincte: patronatul, salariaţii şi
reprezentanţi ai diverselor ramuri de activitate3.
Având sediul la Bruxelles, acesta este consultat înaintea
adoptării unui număr mare de decizii. De asemenea, din proprie
iniţiativă, el poate formula opinii. În medie, anual sunt formulate circa
170 de asemenea opinii.

Comitetul Regiunilor
Este organism de reprezentare a intereselor locale şi
regionale, care contribuie la întărirea legăturilor dintre cetăţenii
aceleiaşi regiuni, la apropiere si implicarea acestora în deciziile
Uniunii Europene.
El este alcătuit din 222 de membrii4 ai colectivităţilor locale
şi regionale şi dintr-un număr egal de membrii supleanţi, numiţi pe o
perioadă de 4 ani.
Reglementările actuale prevăd obligativitatea consultării
Comitetului Regiunilor de către Comisia Europeană sau Consiliu în
1
Programul PHARE.
2
Programul TACIS.
3
Agricultori, meşteşugari, proprietari de întreprinderi mici şi mijlocii, liberi profesionişti,
reprezentanţi ai consumatorilor, ai comunităţii ştiinţifice şi pedagogice, ai
economiei sociale, ai familiei, ai mişcărilor ecologiste.
4
Cu aceeaşi distribuţie pe ţări ca în cazul Comitetului Economic şi Social.
36
numeroase domenii ce afectează interesele regionale, îndeosebi în
problemele de educaţie, tinereţe, cultură, sănătate, coeziune
economică şi socială, reţele transeuropene de transporturi,
telecomunicaţii şi energie. Comitetul Regiunilor poate formula opinii
şi din proprie iniţiativă.
În afară de sesiunile plenare, organizate de cinci ori pe an,
activitatea Comitetului Regiunilor se desfăşoară în opt comisii şi
patru subcomisii. O comisie specială pregăteşte propuneri pentru
reforma instituţională a Uniunii Europene.

Avocatul Poporului
Instituţie relativ recent creată, Avocatul Poporului este numit
de Parlamentul European, după alegerea acestuia din urmă.
La Avocatul Poporului, cetăţenii pot depune plângeri privind
activităţile diverselor instituţii ale Uniunii Europene şi insistă să
primească răspuns la aceste plângeri. Periodic sau atunci când
apreciază, Avocatul Poporului informează organele în drept asupra
plângerilor primite şi a demersurilor întreprinse pentru soluţionarea
lor.

2.3.3. Politica comercială a UE


Bazele politicii comerciale au fost stabilite prin Tratatul de la
Roma, printre obiectivele căruia se număra crearea unei uniuni
vamale între statele membre, în cadrul căreia comerţul să fie liber, iar
la frontierele Comunităţii să se instituie un tarif vamal comun. Primul
semnal a fost dat în 1968, când a fost instituit tariful vamal comun în
relaţiile cu terţii şi când taxele vamale de import la produsele
industriale şi la o parte din produsele agricole dintre statele membre
au fost eliminate.
Principiile de bază ale politicii comerciale a UE sunt legate de
uniformitatea, unicitatea reglementărilor la nivel de grupare şi al
competenţelor UE. În conformitate cu prevederile politicii comerciale,
nici o ţară membră nu poate decide unilateral modificarea regimului
şi reglementărilor vamale sau semnarea unor acorduri tarifare cu
parteneri din afara grupării. Aceste aspecte cad în sarcina
organismelor comunitare1.
Privită pe plan intern, politica comercială a Uniunii Europene a
dus la eliminarea aproape în totalitate a tuturor restricţiilor legate de

1
Miron Dumitru (coord.) – „Economia Uniunii Europene”, Ed. Luceafărul, Bucureşti,
2002, pg. 481
37
circulaţia bunurilor şi serviciilor între ţările membre. Consecinţa
firească a liberalizării circulaţiei mărfurilor în interiorul Comunităţii a
fost instituirea pieţei unice. Piaţa unică europeană este esenţa
Uniunii Europene şi este expresia eforturile susţinute ale politicienilor
europeni pe parcursul mai multor decade, eforturi legate de
eliminarea barierelor, reglementărilor şi altor obstacole din calea
liberei circulaţii atât a bunurilor şi serviciilor, cât şi a capitalurilor, a
forţei de muncă şi a persoanelor. Acest proiect ambiţios a condus la
crearea a peste 2,5 milioane de noi locuri de muncă, de la instituirea
sa în 1993, şi a generat creşterea PIB-ului european cu peste 800
miliarde euro
Piaţa unică oferă firmelor un acces către un număr
impresionant de consumatori: peste 450 milioane persoane, precum
şi posibilitatea de a valorifica oportunităţile acestui acces. Lipsa
reglementărilor implică reducerea costurilor, creşterea concurenţei,
apariţia economiilor de scară.
Mai sunt, însă, multe aspecte ce rămân de definitivat. În
domeniul serviciilor există încă reglementări naţionale, care
împiedică crearea unei pieţe unice şi în acest sector. Şi în domeniul
standardelor şi normelor, legislaţia europeană este deficitară, ca şi în
cazul sistemelor de taxare şi impozitare, ce rămân guvernate de
legile naţionale.
În plan extern, politica comercială comună a devenit una
dintre cele mai importante componente ale politicii europene. În
acelaşi timp, extinderile succesive ale Comunităţii şi consolidarea
pieţei unice au contribuit la întărirea poziţiei Uniunii Europene drept
cel mai important jucător pe scena comercială internaţională.
Principalele instrumente utilizate în politica comercială
comună sunt:
- Tariful vamal comun. Acesta presupune un sistem uniform de taxe
vamale şi alte restricţii aplicate mărfurilor importate din ţări terţe.
Iniţial, tariful vamal comun reprezenta media aritmetică a tarifelor
aplicate de ţările membre în 1957. Ulterior, tariful vamal comun a
suferit mai multe amendamente, atât ca rezultat al evoluţiei
procesului de integrare, cât şi în urma negocierilor multilaterale din
cadrul GATT (OMC).
- Taxele antidumping. Politica antidumping este destinată a
monitoriza practicile neloiale ale statelor ce exportă în Uniunea
Europeană la preţuri mai mici decât cele la care sunt comercializate
produsele respective pe piaţa internă sau pe alte pieţe.

38
- Taxele compensatorii. Taxele compensatorii urmăresc aducerea
preţului mărfii importate la un nivel ce ar fi existat în absenţa
subvenţiilor acordate exportului. La baza aplicării acestor taxe stă
atât subvenţia estimată, cât şi prejudiciul adus pieţei interne a
importatorului.
Uniunea Europeană controlează şi limitează importurile şi prin
intermediul altor măsuri de protecţie, admise de OMC, în situaţia în
care importul aduce prejudicii importante producătorilor autohtoni. De
asemenea, Uniunea Europeană monitorizează tratamentul aplicat de
ţările terţe la importurile din Uniune, astfel încât să fie identificate
acele situaţii în care produsele europene sunt supuse unor
tratamente discriminatorii.
- Aranjamentele preferenţiale. Considerate excepţii de la clauza
naţiunii celei mai favorizate, aranjamentele preferenţiale presupun
acordarea unui statut special unui stat sau unui grup de state. Cele
mai importante aranjamente preferenţiale ale UE sunt: Spaţiul
Economic European, între ţările UE şi cele AELS (Asociaţia
Europeană a Liberului Schimb, formată din Norvegia, Islanda şi
Lichtenstein), acordurile de asociere cu ţările Europei Centrale şi de
Est, acordurile cu ţările meditareneene şi Convenţia de la Lome cu
ţările ACP (Africa, Caraibe şi Pacific).
Considerată una dintre cele mai de succes politici comune, nu
se poate vorbi, încă, de unanimitate în ceea ce priveşte interesele
ţărilor membre. Pe parcursul extinderii, s-au conturat mai multe opinii
privind direcţia pe care trebuie să o urmeze UE în materie de politică
comercială. Deşi nu se declară împotriva liberului schimb, acţiunile
comerciale ale UE pot fi catalogate, mai degrabă, protecţioniste. Cu
toate acestea, rezultatul politicii comerciale este unul evident pozitiv:
cel mai mare comerciant al lumii!

2.3.4. Politica agricolă comună (PAC)


PAC1 a fost concepută pentru Europa anilor ’50 si ’60, care
suferea încă profund de pe urma crizelor alimentare şi a sărăciei
rurale provocate de cel de-al doilea război mondial. Scopul său a fost
de a eradica acele probleme pentru totdeauna.

1
A se vedea şi Miron Dumitru (coord.) – „Economia Uniunii Europene”, Ed. Luceafărul,
Bucureşti, 2002, pg. 501 – 530 şi Sută Nicolae (coord.) – „Comerţ internaţional şi
politici comerciale contemporane”, Ed. Eficient, Bucureşti, 2000, pg. 165 - 173
39
Unul din instrumentele folosite pentru atingerea acelui
deziderat era garantarea unor anumite preţuri pe care fermierii să le
primească pentru produsele lor. Aceste preţuri garantate au dus la
stabilizarea pieţei, prin eliminarea factorilor necontrolabili care
influenţau producţia agricolă. Fermierii aveau asigurat un venit
rezonabil şi constant, care putea creşte pe măsura obţinerii unor
producţii mai bune.
Liniile directoare ale PAC au fost stabilite prin Tratatul de la
Roma din 1957 şi explicitate prin Conferinţa de la Stressa (Italia) din
1958. În 1962, Acordul de la Bruxelles schiţa viitoarea politică
agricolă, stabilind produsele şi grupele de produse ce urmau a fi
supuse reglementărilor comune, precum şi principiile politici agricole
comunitare, obiectivele acesteia şi mecanismele de funcţionare.
Trei principii fundamentale urmau să reglementeze PAC, şi
anume: unicitatea pieţei, ceea ce însemna, de fapt, o liberalizare
treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi
comercializarea lor la preţuri unice, comunitare; preferinţa
comunitară, ceea ce implică un întreg mecanism de preţuri şi taxe
vamale, astfel încât produsele agricole comunitare să devină mai
atractive decât alte produse, similare, din afara comunităţii şi
solidaritatea financiară, ceea ce implica o contribuţie din partea
fiecărei ţări membre la bugetul PAC, precum şi finanţarea pe plan
comunitar a măsurilor de politică agricolă, prin intermediul unui
organism comunitar specializat denumit Fondul European de
Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA).
Obiectivele PAC se subscriau necesităţii de dezvoltare şi
modernizare a agriculturii ţărilor membre, atât pentru sporirea
gradului de autoaprovizionare al acestora cu produse agricole, cât şi
pentru ridicarea gradului de competitivitate al agriculturii comunităţii
în raport cu concurenţa extra-comunitară. Astfel, obiectivele PAC
vizau:
¾ creşterea productivităţii în agricultură, prin asigurarea unei
dezvoltări raţionale a producţiei, precum şi o exploatare
optimă a factorilor de producţie, în special a mâinii de lucru,
¾ asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţie,
¾ stabilizarea pieţelor,
¾ garantarea securităţii aprovizionării,
¾ asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
Mecanismul politicii agricole comune a fost astfel conceput
încât să încurajeze comerţul intracomunitar cu produse agricole şi să

40
limiteze sau să împiedice importurile extracomunitare, acestea fiind
admise numai atunci când CEE era deficitară la anumite produse
agricole.

Reforma PAC
Iniţiativa de reformare a PAC a fost determinată atât de factori
externi, cât şi de factori interni. În cadrul factorilor externi, creşterea
cererii mondiale de produse agricole, o liberalizare în creştere a
comerţului cu produse agricole şi provocarea extinderii către estul
Europei se numără printre cei mai importanţi. În cadrul factorilor
interni, se detaşează ca importanţă patru. În primul rând, este vorba
despre pericolul creării unui dezechilibru în anumite sectoare,
provocat de o ofertă din ce în ce mai mare şi de o cerere ce nu se
dezvoltă în acelaşi ritm. În al doilea rând, Tratatul de la Amsterdam,
intrat în vigoare în 1999, a subliniat necesitatea de a lua în
considerare problemele de mediu în toată legislaţia UE, ceea ce
implică, în mod automat şi alinierea PAC la cerinţele de mediu. Un al
treilea motiv este determinat de nevoia PAC de a creşte preocupările
consumatorilor privind calitatea şi securitatea hranei, starea de
sănătate a animalelor. Şi, nu în ultimul rând, PAC trebuie să
răspundă provocărilor lansate de necesitatea unei mai bune
administrări: descentralizare, transparenţă şi simplitatea regulilor.
Semnale de alarmă privind necesitatea reformării PAC au fost
trase încă de la sfârşitul anilor ’60, ca urmare a creşterii excedentelor
agricole în anumite sectoare, a creşterii cheltuielilor FEOGA şi a
menţinerii, în continuare, a unui decalaj important între nivelul de
viaţă al agricultorilor şi celelalte categorii sociale din CEE. Cu toate
acestea, momentele de referinţă în reforma PAC sunt cele din 1992
şi 1999. Acumularea excedentelor, în special în cazul cărnii de vită şi
a produselor lactate, coroborate cu reducerea preţurilor mondiale, au
determinat creşterea subvenţiilor pentru agricultură. În plus,
pierderea anumitor pieţe tradiţionale de export au agravat problema
excedentelor. Reforma din 1992 plasează PAC în centrul strategiei
de dezvoltare rurală, obiectivele esenţiale fiind:
™ menţinerea Comunităţii în rândul producătorilor şi
exportatorilor de produse agricole, prin creşterea
competitivităţii, atât în plan intern, cât şi extern,
™ reducerea producţiei până la nivelul cererii manifestate pe
piaţă,
™ concentrarea ajutorului pe susţinerea directă a fermierilor,

41
™ protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al
satelor.
Consiliul de Miniştri pentru agricultură din mai 1999 a întărit
elementele reformatoare ale noii PAC. Considerată a fi un pas
înainte, în principal din perspectiva dezvoltării rurale şi nu doar a
producţiei agricole, noul model agricol european era menit a garanta
existenţa unei agriculturi multifuncţionale, durabilă, competitivă,
repartizată pe tot teritoriul european, inclusiv în regiunile cu
probleme. Domeniile acoperite de reformă vizau cerealele, carnea de
vită, produsele lactate şi produsele de vinificaţie, care, alături de
uleiul de măsline şi tutun, ce fuseseră supuse unui proces de
reformă din 1998 şi de cele privind dezvoltarea rurală, dau
dimensiunea fără precedent a reformei PAC.
Principalele elemente ale reformei PAC au fost:
- preţuri garantate mai mici. Preţurile garantate fermierilor de către
UE au fost reduse cu 20% în cazul cărnii de vită şi cu 15% pentru
produsele lactate şi cereale. Reducerile urmau să fie realizate
gradual, pentru a aduce preţurile europene mai aproape de cele de
pe piaţa mondială şi a creşte, astfel, competitivitatea produselor
agricole atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. De asemenea,
aceste reduceri erau menite a face integrarea de noi membri mai
lejeră,
- asigurarea veniturilor agricultorilor. UE şi-a reafirmat angajamentul
său ferm de a asigura un nivel de trai decent fermierilor săi, acest
lucru realizându-se prin plăţi directe către aceştia, plăţi ce au crescut
pentru a compensa scăderea preţurilor garantate,
- administrarea mai responsabilă a resurselor naturale şi protejarea
mediului, cuprinse în aşa numitele „măsuri agro-mediu”, menite să
susţină dezvoltarea durabilă a zonelor rurale şi să răspundă cererii
tot mai mari de servicii de mediu, încurajând fermierii să folosească
practici compatibile cu protejarea mediului şi a resurselor naturale.
De asemenea, susţinerea acordată fermierilor din zonele
defavorizate a fost extinsă şi asupra celor care au restricţii legate de
mediu în cultivarea terenurilor. Totodată, fiecare stat membru trebuie
să-şi definească obiectivele politicii de mediu, măsurile ce trebuie
luate în domeniul politicii agricole, care să răspundă acestor
obiective, şi penalităţile ce vor fi aplicate în cazul în care nu sunt
respectate respectivele măsuri,
- o nouă politică de dezvoltare rurală, menită a asigura un cadru
coerent şi durabil pentru zonele rurale în viitoarea Europă.
Principalele obiective ale dezvoltării rurale vizau: crearea unui sector
42
agricol şi forestier puternic, cel din urmă fiind pentru prima dată
considerat o parte integrară a politicii de dezvoltare rurală, creşterea
competitivităţii zonelor rurale, menţinerea şi conservarea moştenirii
rurale şi ambientale a Europei. Elementul cheie al strategiei
europene pentru dezvoltare rurală este implicarea comunităţilor
locale în găsirea soluţiilor pentru problemele fiecărei zone în parte,
- parteneriatul şi flexibilitatea trebuie să devină cuvintele cheie ale
dezvoltării rurale şi ale politicii agricole comune. Modalitatea de
realizare a plăţilor directe către agricultori se va face de către fiecare
stat membru, în funcţie de ţintele regionale şi naţionale specifice
fiecărei ţări în parte. Resursele vor fi alocate independent de fiecare
membru, în cadrul criteriilor generale europene, menite a preveni
distorsionarea concurenţei. Astfel, o parte din plăţile directe pentru
carne de vită şi produse lactate pot lua forma unui pachet financiar
naţional finanţat de bugetul UE, prin redistribuiri.
- simplificarea regulilor este un aspect extrem de important, mai ales
dacă avem în vedere faptul că printre criticile aduse UE se numără şi
birocraţia ridicată indusă de existenţa unui număr foarte mare de
reguli şi reglementări. De exemplu, în ceea ce priveşte vinul, au fost
eliminate 23 de reglementări existente până în momentul reformei
PAC, nemaiexistând acum nici o reglementare. La fel, în ceea ce
priveşte dezvoltarea rurală, în locul celor 9 reglementări a fost
instituită numai una, accentuându-se necesitatea descentralizării şi
simplificării mecanismului decizional.
Considerată una dintre cele mai de succes, dar, în acelaşi
timp, şi controversată dintre politicile comune, PAC se află în faţa
unor mari provocări, determinate de necesitatea adaptării la realităţile
impuse de extinderea fără precedent către ţări cu un bogat potenţial
agricol şi o numeroasă populaţie cuprinsă în agricultură, precum şi
de creşterea fără precedent a presiunilor legate de liberalizarea
circulaţiei produselor agroalimentare şi creşterea concurenţei pe plan
mondial.

2.3.5. Politica regională a UE


Politica regională a UE îşi are fundamentul în existenţa
diferenţelor între regiunile ce compun acest ansamblu. Încă din
Tratatul de la Roma se prevedea „necesitatea creării unei pieţe
comune şi a armonizării politicilor economice ale statelor membre
pentru a asigura Comunităţii o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice, o continuă şi echilibrată expansiune, o creştere a
stabilităţii şi a standardului de viaţă, precum şi a întăririi relaţiilor
43
dintre statele membre”1. O creştere a standardului de viaţă şi o
dezvoltare economică echilibrată nu se poate asigura într-un spaţiu
în care există discrepanţe importantă între diverse regiuni.
Necesitatea elaborării unei politici regionale coerente a
devenit imperativă odată cu prima lărgire a UE. Aderarea Marii
Britanii, în plin proces de restructurare economică în domeniul minier
şi siderurgic, a Danemarcei şi Irlandei, cu zone rurale sărace (mai
ales în ceea ce priveşte Irlanda, întreaga economie a acesteia era
destul de mult în urma celorlalte şase ţări membre CEE) au constituit
motivele abordării politicii regionale ca o necesitate stringentă în
cadrul politicilor UE. Ulterior, lărgirea CEE cu ţări în majoritatea lor
sub media europeană, precum şi criza economică din anii 80 au
întărit poziţia politicii regionale ca politică de o importanţă deosebită
în cadrul politicilor comune.
Crearea Fondului European de Dezvoltare Regională
(FEDER) în 1975 a permis susţinerea programelor de dezvoltare
regională, promovarea inovării şi dezvoltarea infrastructurii regiunilor
care beneficiau de finanţarea din acest fond. Alături de acest fond
operează şi alte fonduri structurale menite să acopere o arie cât mai
largă de probleme: FEOGA, Fondul Social European (FSE).
1998 a reprezentat momentul definirii obiectivelor specifice ale
politicii regionale2:
- dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu întârziere în
dezvoltare,
- reconversia regiunilor grav afectate de declinul industrial,
- combaterea şomajului de lungă durată, inserţia profesională a
tinerilor şi promovarea egalităţii de şansă între bărbaţi şi femei,
- adaptarea forţei de muncă la mutaţiile industriale şi evoluţia
sistemelor de producţie,
- adaptarea structurilor agricole în cadrul reformei PAC,
modernizarea şi restructurarea pescuitului,
- dezvoltarea zonelor ruralelor,
- dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor ce au o densitate a
populaţiei extrem de redusă (obiectiv introdus după aderarea
Suediei, Finlandei şi Austriei).
Agenda 2000, care include elementele reformatoare ale
politicii regionale, porneşte de la conceptul de coeziune economică şi

1
http://europa.eu.int
2
Miron Dumitru (coord.) – „Economia Uniunii Europene”, Ed. Luceafărul, Bucureşti,
2002, pg. 427
44
socială, subliniind că fondurile structurale europene trebuie să
conducă la o concentrare a ajutorului financiar în zonele şi regiunile
care au cea mai mare nevoie. Pentru perioada 2000-2006,
principalele obiective ale politicii regionale se restrâng ca număr, în
scopul concentrării acţiunilor asupra celor mai importante aspecte şi
a creşterii eficienţei alocării fondurilor, acestea urmând a fi acordate
în proporţie de 70% regiunilor rămase în urmă. Cele patru fonduri
structurale menite să asigure dezvoltarea pe termen lung a regiunilor
mai puţin avansate sunt FEDER (Fondul European de Dezvoltare
Regională), FES (Fondul Social European), FEOGA şi Instrumentul
Financiar pentru Orientarea Pescuitului1, care vor servi următoarelor
obiective:
1. Concentrarea asupra regiunilor rămase în urmă. Regiunile
rămase în urmă sunt considerate a fi acelea care au PIB pe
locuitor sub 75% din media europeană. Asemenea regiuni se
întâlneau în 9 din ţările UE în formula celor 15, dar în actuala
situaţie, numărul lor a crescut dramatic. Acest obiectiv
urmăreşte, de asemenea, ridicarea nivelului de dezvoltare al
regiunilor foarte slab populate din Finlanda sau Suedia, dar şi
susţinerea procesului de pace din Irlanda de Nord.
2. ieşirea regiunilor din criză şi orientarea lor către creştere
economică şi locuri de muncă. Acest obiectiv se adresează
cu precădere regiunilor care au avut de suferit ca urmare a
restructurării activităţii economice şi, ca urmare a acestui fapt,
foarte mulţi cetăţeni şi-au pierdut locurile de muncă. 18% din
populaţia UE -15 era vizată de acest obiectiv.

1
Fondul Social European (FSE) este cel mai vechi dintre fondurile structurale,
fiind creat pe baza Tratatului de la Roma. El este destinat tuturor celor trei
obiective ale politicii regionale, cu predilecţie, însă, obiectivului 3.
Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), creat în 1962,
este legat de politica agricolă comună, este, în planul politicii regionale destinat
finanţării primului obiectiv.
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), creat în 1975, este
destinat corectării dezechilibrelor regionale, fiind orientat către investiţii
productive, infrastructură şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP) este destinat
modernizării flotei de pescuit, protecţia zonei marine, prelucrării şi comercializării
produselor din peşte.
Fondul de Coeziune, creat în 1993, este destinat finanţării proiectelor privind
protecţia mediului înconjurător şi reţelelor transeuropene de transporturi şi
telecomunicaţii. (sursa: www.infoeuropa.eu)
45
3. Educaţie, formare profesională şi locuri de muncă: pregătirea
cetăţenilor pentru schimbare. Acest obiectiv vizează eficienţa
utilizării resurselor umane la nivelul UE prin acţiuni concrete,
cum ar fi: politici active ale forţei de muncă menite să combată
şomajul, promovarea accesului egal la oportunităţile oferite de
piaţa forţei de muncă, îmbunătăţirea accesului pe piaţa muncii
pe termen lung, prin dezvoltarea unui sistem de pregătire şi
formare profesională continuă, măsuri care să anticipeze
schimbările economice şi sociale, îmbunătăţirea participării
femeilor la piaţa muncii.

Tabelul 2.3. Fondurile structurale şi destinaţia lor în perioada


2000-2006
Obiectivul 1 Obiectivul 2 Obiectivul 3
Regiunile Regiunile Resurse
rămase în aflate în criză umane
urmă structurală
Fonduri europene disponibile
în perioada 2000 – 2006 135,9 22,5 24,05
(mld. euro)
% din bugetul fondurilor 69,7 1,5 12,3
FEDER;
Fondul FSE;FEOGA; FEDER; FSE FSE
IFOP
Populaţia ce beneficiază de
22,2% 18% irelevant
finanţare* (%)
Sursa: XXX – „Europe’s Agenda 2000 Strengthening and widening the European
Union”, European Commission, 2000, pg. 12
* este pondere din populaţia în formula celor 15 ţări
O uriaşă provocare pentru politica regională a constituit-o
extinderea din mai 2004. Dintre ţările care au aderat în acest an, nici
una nu depăşeşte media europeană din punct de vedere al PIB pe
locuitor, mai mult decât atât, în multe ţări există mari discrepanţe
interne, regiuni care sunt puternic afectate de restructurarea
anumitor ramuri ale economiei naţionale sau zone cu un şomaj
ridicat. Pentru aceste ţări, UE a pus la dispoziţie încă înainte de
aderare fonduri pentru pregătirea economiilor acestora în vederea
integrării în piaţa unică, aşa numitele fonduri de preaderare. Cele trei
fonduri sunt PHARE, cel mai vechi program de asistenţă
nerambursabilă creat de Uniunea Europeană, ISPA şi SAPARD.
PHARE rămâne singurul instrument prin care se acorda sprijin
de pre-aderare pentru construcţie instituţională în toate domeniile

46
acquis-ului1. A fost creat in 1989 pentru a sprijini procesul de reformă
şi tranziţie economică şi politică din Polonia si Ungaria, fiind ulterior
extins şi asupra celorlalte economii în tranziţie.
Urmare a Consiliului European de la Essen, din decembrie
1994, PHARE a devenit instrumentul financiar al strategiei de pre-
aderare, scopul final fiind integrarea in Uniunea Europeana a celor
zece ţări asociate din Europa Centrală şi de Est: Bulgaria, Cehia,
Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria. PHARE sprijină şi alte ţări neasociate din regiune, respectiv
Albania, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM) şi
Bosnia-Herţegovina, aflate în tranziţie spre democraţie şi economia
de piaţă. Programul PHARE are două priorităţi:
™ construcţia instituţionala: 30% din bugetul PHARE;
™ investiţiile legate de transpunerea si implementarea acquis-
ului: 70% din bugetul PHARE.
Prin programul PHARE sunt sprijinite acum şi investiţiile în
coeziunea economică şi socială, în baza Planului Naţional de
Dezvoltare, elaborat de ţările candidate, la solicitarea Comisiei
Europene. Aceste noi activităţi au ca scop pregătirea ţărilor
candidate în vederea viitoarei lor participări la Fondurile Structurale,
conform ‘Obiectivului 1’. Tipul de proiecte in domeniu care pot
beneficia de asistenta financiara prin PHARE este similar celor
cofinanţate prin FEDER si FSE. Exista trei categorii principale de
proiecte: dezvoltarea resurselor umane (care corespunde Fondului
Social European), dezvoltarea IMM, si infrastructura de afaceri.
ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Pre-aderare)
Instrumentul pentru Politici Structurale de Pre-aderare (ISPA)
furnizează sprijin financiar pentru investiţii în domeniile mediului
înconjurător si al transporturilor, în scopul accelerării alinierii
1
Acquisul comunitar reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează
activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comunitare şi constă în: conţinutul,
principiile şi obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale Comunităţilor
Europene şi în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi
Tratatul de la Amsterdam) ; legislaţia adoptată de către instituţiile UE pentru
punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii,
opinii şi recomandări); jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene ;
declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene ; acţiuni comune,
poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate în
cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din
domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI) ; acordurile internaţionale la care CE
este parte, precum şi cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la
activitatea acesteia.
47
legislaţiei ţărilor candidate la legislaţia europeană în vigoare în
aceste două sectoare, pe o perioada de 7 ani (2000-2006). Bugetul
prevăzut pentru aceasta perioada este de aproximativ 7 miliarde de
euro.
Resursele aferente programului ISPA însumează 1080
milioane de euro pe an (la preturile anului 2001). Aceste cifre sunt
adaptate anual, pentru a ţine cont de inflaţie. Comisia Europeană,
aplicând aceleaşi criterii ca şi in cazul Fondului de Coeziune, a decis
alocarea resurselor ISPA între ţările beneficiare în funcţie de
populaţie, de PIB pe locuitor şi de suprafaţa ţării. Regulamentul ISPA
precizează necesitatea echilibrării măsurilor aferente celor două
sectoare (mediu înconjurător si transporturi) şi, în consecinţă,
Comisia a reuşit o alocare in raport de 50/50 a bugetului între
transporturi şi mediu.
SAPARD (Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi
Dezvoltare Rurală)
SAPARD are ca scop sprijinirea eforturilor ţărilor candidate de
pregătire pentru participarea la Politica Agricolă Comună şi la Piaţa
Unică. Programul implică două obiective majore, explicite,
operaţionale:
™ sprijin pentru rezolvarea problemelor prioritare, specifice,
legate de agricultură şi dezvoltare rurală;
™ contribuţie la implementarea acquis-ului comunitar referitor la
PAC si alte priorităţi din domeniul agricol.
Cu toate eforturile depuse atât de fostele state membre ale
UE, cât şi de ţările care au aderat recent, nivelul de dezvoltare al
acestora este în continuare sub media europeană, ceea ce creşte
considerabil numărul celor calificaţi a intra sub incidenţa obiectivelor
politicii regionale. Se estimează că volumul fondurilor structurale va
atinge până în 2010, în condiţiile în care toate statele candidate ar
adera până la acea dată (cu excepţia Turciei), un volum de 27 de
miliarde de euro, reprezentând 0, 55% din PIB-ul comunitar, faţă de
0,47 în prezent, ceea ce reprezintă un efort considerabil din partea
statelor, în condiţiile în care trebuie respectate restricţiile impuse de
disciplina financiară a UE1.

1
Miron Dumitru (coord.) – „Economia Uniunii Europene”, Ed. Luceafărul, Bucureşti,
2002, pg. 450.
48
2.3.6. Politica Monetară
1 ianuarie 2002 a marcat cel mai important eveniment al
începutului acestui mileniu: 12 ţări, reprezentând peste 300 milioane
de cetăţeni au trecut la utilizarea unei singure monede, politica
monetară a acestora trecând sub autoritatea unei structuri
supranaţionale, Banca Centrală Europeană.
Peste trei decenii au fost necesare pentru ca această idee să
prindă contur. Originile sunt vechi, încă din Tratatul de la Roma
statele propunându-şi ca pe viitor, statele semnatare să treacă la o
uniune monetară şi, în final, la una politică. În 1970, planul Werner
propunea convergenţa dintre economiile şi monedele ţărilor membre.
Primul pas în această direcţie l-a constituit Sistemul Monetar
European, ale cărui baze au fost puse în 1979. SME avea misiunea
de a reduce variaţiile dintre ratele de schimb ale monedelor ţărilor
membre. Dar o serie de crize care au lovit economia mondială,
instabilitatea dolarului american, dar şi slăbiciunea unor monede
devenite ţinta speculatorilor au slăbit sistemul.
Necesitatea unei zone de stabilitate monetară s-a simţit din ce
în ce mai acut pe măsură ce procesul de integrare a avansat. Actul
Unic European a implicat şi convergenţa economiilor, respectiv
limitarea fluctuaţiilor ratelor de schimb.
Pasul decisiv în crearea Uniunii Economice şi Monetare l-a
făcut Tratatul de la Maastricht, care a stabilit criteriile necesare a fi
îndeplinite de către statele membre pentru a putea adera la UEM.
În vederea realizării Uniunii Economice şi Monetare, Tratatul a
stabilit următoarele măsuri ce trebuiau realizate în 3 etape distincte:
1. Crearea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), format
din Banca Centrală Europeană (BCE) şi băncile centrale ale statelor
membre.
Obiectivele Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC):
- definirea şi aplicarea politicii monetare a Comunităţii;
- conducerea operaţiilor de schimb valutar;
- deţinerea şi gestionarea rezervelor oficiale de schimb ale
statelor membre;
- promovarea unei bune funcţionari a sistemelor de plăţi.
Banca Centrala Europeană (BCE) este singura abilitată să
autorizeze emisiunea de bilete de banca în Comitetul BCE şi băncile
naţionale pot să emită astfel de bilete, singurele care au curs legal în
Comunitate. Statele membre pot emite monede naţionale, în volumul
aprobat de BCE.

49
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este condus
de organele de decizie ale BCE (Consiliu guvernator al băncilor
centrale naţionale şi directoratul – preşedintele, vicepreşedintele şi
alţi 4 membri ai BCE). Pe lângă BCE funcţionează un Comitet
Monetar cu caracter consultativ.
2. A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994. Se prevedea crearea
unui Institut Monetar European (IME), cu următoarele atribuţii:
- întărirea cooperării între băncile centrale naţionale;
- întărirea coordonării politicilor monetare ale statelor membre, pentru
asigurarea stabilităţii preţurilor;
- supravegherea funcţionării Sistemului Monetar European;
- organizarea de consultări cu privire la problemele băncilor centrale
naţionale, care afectează stabilitatea instituţiilor si pieţelor financiare;
- preluarea funcţiilor Fondului European de Cooperare Monetara,
care se dizolva;
- facilitarea modului de utilizare a ECU.
3. Pentru a treia etapa, IME trebuia să pregătească instrumentele si
procedurile necesare aplicării unei politici monetare unice. În caz de
dificultăţi pe linia balanţei de plăţi a unui stat membru, Comisia
analiza si făcea recomandări, iar Consiliul putea aproba, cu
majoritate calificată, un sprijin reciproc statului în cauză.
Comisia si IME urmau să raporteze Consiliului despre
progresele înregistrate de statele membre în îndeplinirea obligaţiilor
lor privitoare la realizarea Uniunii Monetare Europene (UEM), adică
înfăptuirea unui grad ridicat de convergenţă durabilă, pe baza
următoarelor criterii de convergenţă:
- criteriul stabilităţii preţurilor (inflaţia într-un an să nu depăşească cu
mai mult de 1.5 puncte procentuale rata inflaţiei înregistrată de 3
state care prezintă cele mai bune rezultate);
- criteriul situaţiei finanţelor publice: datoria publică să nu
depăşească 60% din PIB,
- criteriul participării la mecanismul de schimb al SME: dacă statul
respectiv a respectat marjele normale de fluctuaţie prevăzute de acel
mecanism în decursul a cel puţin 2 ani, fără a devaloriza moneda sa
în raport cu moneda altui stat membru;
- criteriul convergenţei ratei dobânzii: (o rată a dobânzii nominale
medii pe termen lung care nu depăşeşte cu mai mult de 2 puncte
procentuale pe aceea înregistrată de 3 state care prezintă cele mai
bune rezultate in materie de stabilitate).

50
Pe baza acestor rapoarte, Consiliul urma să evalueze cu
majoritate calificată de voturi, pentru fiecare stat membru, dacă
acesta îndeplineşte condiţiile necesare pentru adoptarea unei
monede unice.
Tratatul prevedea ca până la 31 decembrie 1996 Consiliul
European să decidă cu majoritate calificată dacă majoritatea statelor
membre îndeplinesc condiţiile necesare pentru adoptarea monedei
unice. Pe această bază, urma să fie fixată data începerii celei de a
treia etape.
În fine, intrând în vigoare cea de a treia etapă, Consiliul
hotăra, in unanimitate, cursul la care monedele naţionale urmau să
fie convertite in EURO, care devine astfel moneda unică a statelor
membre. După cum se ştie, la 1 ianuarie 1999 s-a constituit Zona
EURO cu participarea a 12 dintre statele membre (Marea Britanie,
Suedia si Danemarca nu au optat pentru apartenenta la zona
EURO). Banca Centrală Europeană îşi preia responsabilităţile în
domeniul politicii monetare.
Din 2002, monedele celor 12 ţări care au aderat la UEM au
început retragerea propriilor monede, o dată cu introducerea noii
monede – euro.

2.3.7. Extinderea UE către ţările din centru şi estul Europei


Procesul de lărgire realizat în mai 2004 este cel mai ambiţios
proiect al UE pentru popoarele europene, unificarea continentului
într-o singură entitate reprezintă atingerea unui ţel urmărit de mai
multe generaţii. Pentru popoarele ţărilor est europene, în special,
Europa unită simbolizează valorile către care au năzuit vreme de
jumătate de secol, reprezintă, de asemenea, opţiunea lor definitivă
pentru valorile democraţiei, pentru economia de piaţă.
Pentru cetăţenii vest europeni, stabilitatea şi democraţia din
ţările CEE se traduc în beneficii, nu doar în termeni de securitate, dar
şi în prosperitate: creşterea economică din aceste ţări înseamnă largi
oportunităţi pentru întreprinderi, pentru investiţii, creşterea
schimburilor comerciale, a numărului de locuri de muncă şi, în final,
creştere economică pentru ţările vest europene.
Contextul în care are loc procesul de lărgire1 este marcat de
trei provocări, legate de performanţele economice, coeziunea internă
şi rolul extern. În condiţiile recesiunii mondiale, creşterea economică

1
Kok, Wim – „Enlarging the European Union. Achivements and challenges”,
Report to the European Commission, martie 2003, pg.7 - 10
51
în Europa aproape că a stagnat, şomajul a atins cote îngrijorătoare,
iar competitivitatea a scăzut, deşi Strategia de la Lisabona avea
drept obiectiv major transformarea economiilor vest europene în cele
mai competitive şi dinamice economii bazate pe cunoaştere. În plan
intern, UE se confruntă cu dificultăţi în procesul de luare a deciziilor
şi înregistrează anumite eşecuri în legătură cu răspunsul dat la
îngrijorările cetăţenilor europeni. Europa este preocupată de găsirea
unui echilibru între eficienţă şi democraţie, între extindere şi teama
de necunoscut şi insecuritate care se manifestă la nivelul multor
cetăţeni. Din păcate, pentru mulţi cetăţeni europeni, lărgirea
înseamnă pierderea locurilor de muncă, datorită „invaziei” de
muncitori est europeni ieftini, înseamnă creşterea insecurităţii vieţii
de zi cu zi, ca urmare a creşterii infracţionalităţii şi criminalităţii (pusă
tot pe seama est europenilor), înseamnă scăderea fondurilor alocate
până acum diferitelor regiuni sau categorii de cetăţeni, dat fiind faptul
că estul este mai degrabă un consumator de fonduri decât un
contribuabil consistent. Cel puţin acestor întrebări şi îngrijorări UE
trebuie să le dea un răspuns cât mai grabnic şi convingător, înainte
de a se „înrădăcina” o mentalitate şi o atitudine care să determine
formarea ideii de cetăţeni de rangul doi pentru noii veniţi şi a se pune
în pericol întreaga construcţie europeană. Riscul cel mai mare îl
constituie incapacitatea funcţionării unui angrenaj devenit mult prea
greoi şi mult prea static într-o lume din ce în ce mai dinamică.
În plan extern, UE a demonstrat, din păcate, că nu este
pregătită să acţioneze ca o entitate, dovedind una dintre cele mai
profunde slăbiciuni ale comunităţii. Războiul din Irak a dovedit faptul
că, în timp ce unele ţări membre au jucat un rol important în această
chestiune de politică externă, UE, ca entitate nu a jucat nici un rol.
De aceea, succesul procesului de lărgire depinde de abordarea sa.
Privit ca un nou început, poate constitui un catalizator pentru
rezolvarea unora dintre cele mai stringente probleme ale Europei.
Lărgirea reprezintă cel mai important succes de politică
externă al UE, în condiţiile în care acest capitol este unul dintre cele
mai deficitare al Uniunii.

Caracteristicile procesului de lărgire

Actuala extindere reprezintă o etapă în procesul de integrare


europeană. Elementele care particularizează această nouă extindere
sunt legate de numărul mare de ţări ce au devenit membre ale celei
mai performante grupări integraţioniste din lume (10) şi diferenţele în
52
nivelul de dezvoltare dintre acestea şi restul ţărilor membre1. Cel de-
al cincilea val al extinderii (trecerea de la 6 membri la 9, apoi la 10,
apoi la 12, la 15 şi, din 2004 la 25) este fără îndoială, cel mai
spectaculos, cel mai aproape de raţiunea de a fi a Europei, aşa cum
a fost conceput visul european, dar şi cel mai dificil, mai costisitor şi
mai plin de neprevăzut.
Experienţa acumulată pe parcursul celorlalte extinderi a
demonstrat că lărgirea nu a exclus adâncirea, Europa înregistrând
multe succese. Odată cu aderarea Spaniei şi Portugaliei, UE a lansat
programul pieţei unice şi al coeziunii sociale, economice şi a
mediului, politicile comune din domeniul cercetării, tehnologiei şi
afacerilor externe. În 1992, Tratatul de la Maastricht pregătea
uniunea economică şi monetară în acelaşi timp cu aderarea Austriei,
Suediei şi Finlandei. Concomitent cu lansarea monedei unice, UE
negocia aderarea a încă 10 state, pregătind, astfel, cea mai mare
provocare din istoria recentă a Europei şi demonstrând că UE este
capabilă să se dezvolte atât pe orizontală cât şi pe verticală.
Prin comparaţie cu primele patru extinderi, cea de-a cincea
extindere prezintă dificultăţi noi şi mai mari atât pentru cei 15, cât şi
pentru noii membri, deoarece:
¾ majoritatea ţărilor este-europene nu au încă economii de piaţă
pe deplin construite;
¾ noii veniţi se află în diferite stadii de consolidare a stabilităţii
macroeconomice şi de realizare a reformelor structurale, ceea
ce înseamnă că nu toate au fost la fel de pregătite pentru
aderare;
¾ noii membri, cu excepţia a trei ţări mici, Cipru, Malta şi
Slovenia, au nivel de dezvoltare economică cu mult sub media
UE, ceea ce creează o presiune suplimentară pentru accesul
la fondurile structurale;
¾ extinderea a cincea are loc după ce piaţa unică a fost
finalizată, prin eliminarea controlului la frontierele interne,
ceea ce îngustează reglementările pieţei unice, pentru a nu
afecta integritatea acesteia;
¾ numărul mare de ţări care au aderat impune reforma
instituţiilor UE şi a unor politici comune ale acesteia deoarece
procesul de luare a deciziilor trebuie să rămână eficient, iar

1
Singura grupare ce reunea alături de ţări dezvoltate şi o ţară în dezvoltare era
NAFTA (SUA, Canada şi Mexic).
53
unele politici comune, aplicate în forma actuală, ar necesita un
buget al UE mult mai mare.
O caracteristică a actualului proces de lărgire derivă din
situaţia economică a ţărilor candidate. Noii membri ai UE se situează
destul de departe de actualii membri: PNB mediu/loc. al acestora
reprezintă doar 40% din cel al celor 15, faţă de 70% cât reprezenta
cel al Spaniei şi Portugaliei, la aderarea acestora, în 1986.
Fără îndoială că noua extindere a UE este de natură a suscita
interesul tuturor celor implicaţi: de la cetăţeni, la politicieni şi analişti.
Efectele benefice, ca şi îngrijorările vor face obiectul a numeroase
studii ce vor analiza cea mai amplă extindere a UE. Se aşteaptă ca
lărgirea din 2004 să permită companiilor să se extindă către o piaţă
ce va număra 375 milioane locuitori, să reducă riscul conflictelor pe
teritoriul european, să permită o abordare mai facilă şi unitară a
problemelor de mediu de pe continent şi să confere mai multă forţă
Europei în plan internaţional.
De partea îngrijorărilor stau creşterea gradului de dificultate de
luare a deciziilor în cadrul unui angrenaj cu 25 de membri, costurile
aderării, ce vor fi suportate atât de noii veniţi, cât şi de actualii
membri, creşterea insecurităţii personale, a riscului de şomaj,
pierderea identităţii, resimţită mai ales de statele mici. Cu toate
acestea, lărgirea este privită atât ca o datorie morală a ţărilor
occidentale către ţările ce au suportat 50 de ani de cortină de fier, cât
şi ca un fapt firesc, ce derivă din raţiuni geografice şi istorice, de a
reuni popoarele ce aparţin aceluiaşi continent.

Implicaţii economice ale extinderii UE


Lărgirea UE la 25 de membri implică un „surplus” de 75 de
milioane de consumatori la piaţa unică, ceea ce înseamnă
intensificarea schimburilor comerciale, a concurenţei, a investiţiilor,
apariţia economiilor de scară şi, în final, creştere economică. Din
punct de vedere al schimburilor comerciale, efectele se resimt de mai
multă vreme, dat fiind faptul că ţările din Europa Centrală şi de Est
au semnat încă de la începutul deceniului zece acorduri de asociere,
în virtutea cărora comerţul cu UE al acestor ţări s-a liberalizat treptat
şi a crescut spectaculos. Au mai rămas anumite domenii în care
liberalizarea se va desăvârşi după aderare, ca serviciile financiare
sau comerţul cu produse agricole. De asemenea, statutul de membru
al UE va contribui şi la creşterea schimburilor între ţările nou venite.

54
Evaluările specialiştilor1 arată că impactul lărgirii este, totuşi,
destul de limitat la nivelul celor 15, datorită diferenţei destul de mari,
din punct de vedere economic, dintre aceste ţări şi cele 10 nou
venite. Se apreciază că actualii membri vor contabiliza câştiguri de
10 miliarde euro pe termen lung, cu crearea a 300 000 de locuri de
muncă, în condiţii de productivitate marginală a muncii constantă,
câştiguri distribuite în mod inegal, cel mai mare beneficiar apreciindu-
se a fi Germania. În ceea ce priveşte noii membri, efectele vor fi mult
mai ample, apreciindu-se că pentru aceste ţări creşterile vor merge
până la 10% din PIB.
Investiţiile sunt considerate a fi cheia succesului lărgirii.
Moratoriu asupra liberei circulaţii a forţei de muncă ce va funcţiona
câţiva ani va potenţa efectul fluxurilor de investiţii. Chiar dacă, din
punct de vedere absolut, nu se vor înregistra creşteri spectaculoase,
se apreciază că firmele îşi vor diversifica tipurile de investiţii. Nu
trebuie uitat faptul că de un deceniu, firmele din UE sunt antrenate în
amplul proces de privatizare al ţărilor foste comuniste şi
cvasitotalitatea obiectivelor economice şi a domeniilor atractive din
Est au captat deja atenţia investitorilor europeni. Se aşteaptă ca
legislaţia unitară ce va funcţiona în acest domeniu, ca şi stabilitatea
cadrului fiscal să determine, totuşi, o dezvoltare a acestui domeniu.
Un domeniu deosebit de sensibil este cel al forţei de muncă,
datorită implicaţiilor sociale pe care le are. Deja peste 850 000 de
cetăţeni din „Est” sunt rezidenţi în UE, majoritate în ţările limitrofe ca
Austria şi Germania. Teama cetăţenilor celor 15 provine din faptul că
diferenţele semnificative dintre nivelurile de salarizare vor determina
migrarea masivă a noilor veniţi. Cu toate acestea, experienţa
extinderilor anterioare arată că nu au existat fluxuri importante de
emigraţie şi datorită unor restricţii în ceea ce priveşte migraţia forţei
de muncă timp de 7 ani. Un astfel de aranjament a fost stabilit şi de
această dată, apreciindu-se că după o perioadă de 7 ani de restricţii,
libera circulaţie a forţei de muncă va determina un flux de 335 000 de
oameni, ceea ce înseamnă mai puţin de 0,1% din actuala populaţie a
UE. Este, însă, adevărat că vor exista diferenţe mari între ţări, cele
mai afectate fiind cele de graniţă, ca Austria şi Germania, care, aşa
cum arătam, deţin deja cea mai mare parte dintre actualii rezidenţi
din Europa de Est. În aceste ţări, impactul dispariţiei graniţelor vor

1
Kok, Wim – „Enlarging the European Union. Achivements and challenges”, Report to
the European Commission, martie 2003, pg 26 - 30

55
avea un efect mult mai amplu. Nu trebuie uitat însă şi efectul pe care,
datorită extinderii, îl va avea creşterea economică asupra forţei de
muncă. Expansiunea economică din ţările nou venite va determina şi
creşterea locurilor de muncă în aceste ţări, ceea ce va limita
migraţia.
Se aşteaptă, de asemenea, modificări în fluxul forţei de muncă
şi în funcţie de strategia pe care o vor adopta firmele. Dacă vor
decide să transfere o parte din activităţi în est, pe considerente
economice, fluctuaţia forţei de muncă va scădea.
Teama de dumpingul social este şi ea, în mare parte, risipită
şi datorită faptului că armonizarea legislaţiei în domeniu va estompa
şi diminua posibilităţile de exploatare a diferenţelor existente între
ţările ce vor adera şi cele deja existente.
Aderarea la uniunea monetară şi la moneda unică este un alt
aspect al procesului de extindere. Ţările nou-venite nu vor adera
imediat la uniunea monetară. Conform criteriilor de aderare, noii
membri trebuie să demonstreze abilitatea de a-şi asuma obligaţiile ce
decurg din calitatea de membru, ceea ce în planul aderării la uniunea
monetară se traduce în parcurgerea câtorva etape1:
- etapa de pre-aderare, în care ţara respectivă să demonstreze
opţiunea sa ireversibilă către economia de piaţă, competitivitate şi
stabilitatea macroeconomică sustenabilă, etapă ce a fost parcursă,
- etapa intermediară, ce urmează aderării, în care noul membru
participă pe deplin la piaţa unică şi urmăreşte îndeplinirea condiţiilor
necesare adoptării euro,
- o participare de minim 2 ani la mecanismul ratelor de schimb,
- îndeplinirea condiţiilor privind introducerea euro, care includ un
deficit bugetar mai mic de 3% din PIB, un grad de îndatorare internă
mai mic de 60% din PIB, inflaţie redusă şi o rată a dobânzii aproape
de media europeană.
Adoptarea monedei unice va impulsiona activitatea economică
în ţările nou-venite, ca urmare a eliminării riscurilor de tranzacţionare
şi a costurilor determinate de schimbul valutar. Pe de altă parte,
îndeplinirea criteriilor de la Maastricht implică reducerea investiţiilor
publice, sector deosebit de sensibil, dată fiind situaţia economică a
ţărilor central şi est europene.
Procesul de lărgire a implicat eforturi bugetare susţinute din
partea UE încă din anii 90, ca urmare a sprijinului acordat de cei 15
pregătirii aderării ţărilor central şi est europene. Principalele

1
Ibidem
56
instrumente de preaderare utilizate de UE, PHARE, ISPA şi
SAPARD au furnizat ţărilor candidate aproape 30 miliarde euro.
Tabelul 2.4. Cheltuieli bugetare de preaderare ale UE destinate
extinderii (milioane euro)
Instrumente 1990 – 1999 2000 – 2003
PHARE 6 767,16 6 240,00
ISPA
SAPARD
Total 6 767,16 13 200,00
Medie anuală 676,72 3 300,00
Total, ca % din PNB -ul 0,08 0,16
UE (1999)
Media, ca % din PNB -ul 0,008 0,04
UE (1999)
Sursa: Comisia Europenaă, 2003
Notă: Sumele prezentate sunt destinate celor 10 state din Europa centrală şi de
est, inclusiv România şi Bulgaria, fără Cipru şi Malta, care alături de Turcia
beneficiază de finanţare specială.
Asistenţa va continua şi după aderare, dar la un nivel mult mai
modest. Conform înţelegerii de la Copenhaga din 2002, costurile
financiare până în 2006 sunt de maxim 40,6 miliarde euro, inclusiv
subvenţiile pentru agricultură, infrastructură, politica regională,
fondurile pentru protecţia nucleară, administraţia publică şi protejarea
graniţelor. Noii membri vor contribui cu aproximativ 15 miliarde euro
la bugetul UE şi, din moment ce nu vor face apel la sumele alocate,
bugetul net alocat lărgirii pe perioada până în 2006 va fi de 10
miliarde euro.
Tabelul 2.5. Cheltuielile UE post aderare (milioane euro, preţuri
1999)
2004 – 2006
Politica agricolă comună 4 682
Dezvoltare rurală 5 110
Acţiuni structurale 21 746
Politică internă, din care: 4 256
- politici existente 2 642
- construcţie instituţională 380
- facilităţi tip Schengen 858
- siguranţă nucleară 375
Administraţie 1 673
Facilităţi speciale 2 398
Compensaţii bugetare temporare 987
Angajamente totale 40 852
Sursa: Comisia Europeană, 2003
Notă: Angajamentele evidenţiate sunt pentru cele 10 ţări care au aderat în 2004
57
„Acţiunile structurale” includ 38 de milioane euro de asistenţă
tehnică.
Pentru noile state membre ale UE, implementarea politicilor
europene in domenii ca mediul înconjurător sau transporturi vor
necesita eforturi semnificative în anii care vor urma. Vor trebui, de
asemenea, să identifice surse pentru a participa la cofinanţarea
proiectelor de infrastructură pentru a se putea califica pentru
transferurile bugetare ale UE. Concomitent cu aceste eforturi, ţările
nou-venite vor trebui să ţină cont de restrângerile bugetare necesare
pe care le implică participarea la moneda unică.
O problemă destul de spinoasă o reprezintă, de exemplu,
politica agricolă şi cea de dezvoltare rurală, care, dacă va continua
cu aceeaşi orientare, cu subvenţii generoase pentru agricultori, va
avea ca efect nu stimularea agricultorilor, ci menţinerea productivităţii
scăzute care se înregistrează acum în ţările central şi est europene.
Dacă nu vor fi realizate reforme, iar statele membre vor continua să
primească aceleaşi sume în contul fondurilor structurale, costul
extinderii va merge de la 0,3% din PNB-ul european pentru 2004, la
0,43% în 2013. O reducere a actualelor subvenţii directe în
agricultură cu 15% până în 2013, vor duce costurile extinderii la doar
0,18% din PNB-ul european, iar o strictă supraveghere a fondurilor
structurale, vor coborî costurile lărgirii la 0,11% din PNB1.

Implicaţii sociale ale procesului de extindere


Efectele cele mai vizibile ale procesului de lărgire al UE sunt
în plan social, al calităţii vieţii. De fapt, extinderea se răsfrânge, în
ultimă instanţă asupra vieţii cetăţenilor europeni, care resimt acest
proces ca pe o mare provocare. Principala problemă este cea a
securităţii interne. Traficul cu droguri, emigraţia ilegală, terorismul
sunt cele mai mari îngrijorări ale cetăţenilor europeni. Dacă
extinderea înseamnă cooperare în probleme juridice, de control al
frontierei sau poliţie, lărgirea înseamnă şi toate acele îngrijorări
pentru cetăţeni.
Pentru a răspunde preocupărilor cetăţenilor europeni, Tratatul
de la Amsterdam a stabilit printre obiectivele sale crearea unei zone
de libertate, justiţie şi securitate în interiorul Uniunii, ale cărei baze au
fost discutate în detaliu de către Consiliul European de la Tampere,
din 1999. O astfel de zonă de securitate trebuie să asigure, de

1
Ibidem

58
exemplu, accesul mult mai facil al cetăţenilor la instanţele civile din
alte state pentru apărarea drepturilor lor civile. În acest sens, au fost
create Europol, pentru întărirea cooperării poliţiei şi a organelor
vamale şi Eurojust, care facilitează cooperarea între procurori pe
teritoriul Europei.
Eficienţa UE în materie de securitate internă şi de asigurare,
totodată, a libertăţii de mişcare şi exprimare a cetăţenilor săi
presupune şi administrare corespunzătoare a acestor probleme.
Aceasta implică creşterea capacităţii naţionale de a pune în aplicare
aquisul comunitar în acest domeniu. În ciuda reformelor pe care
statele candidate le-au făcut în domeniu, un studiul realizat în 2002
de Open Society Institute arăta că ţările central şi est europene nu
pot încă garanta un sistem juridic independent şi competent.
Un alt aspect deosebit de important pe care îl implică
extinderea în materie de probleme sociale îl reprezintă problema
minorităţilor. Procesul de preaderare a determinat statele nou venite
să acorde o atenţie sporită respectării drepturilor acestor minorităţi. A
fost creat cadrul legal şi instituţional pentru respectarea drepturilor
minorităţilor, dar mai sunt încă multe de făcut, atât în ceea ce
priveşte mentalitatea majorităţii despre minorităţi (în special despre
rromi), a discriminărilor ce se mai practică în ciuda cadrului legal
existent, dar şi a comportamentului minorităţilor şi a temerii majorităţii
că nu va beneficia de aceleaşi facilităţi ca minorităţile.

59
Capitolul III
Tranziţia în Europa Centrală şi de Est

Tranziţia1, deşi nu este un proces nou, îmbracă dimensiuni


specifice în Europa Centrală şi de Est, în special ca urmare a
necesităţii trecerii de la un sistem bazat pe proprietatea colectivă la
unul bazat pe proprietatea privată. Ea nu reprezintă un fenomen
izolat, ci unul care a cuprins, aproape simultan, toate ţările foste
comuniste europene. Totul a fost învăţat „din mers”, teoria a urmat
de multe ori practicii şi, nu de puţine ori, a fost infirmată de
evenimentele următoare.
Ţările din centrul şi estul continentului european au trecut,
după cel de-al doilea război mondial, în mai puţin de jumătate de
secol, prin două experienţe de amploare. Primul proces a reprezentat
tranziţia de la societatea democratică, bazată pe economia de piaţă,
la societatea totalitară, cu o economie supercentralizată; al doilea
proces reprezintă tranziţia în sens invers.
Ambele tranziţii, asemănătoare prin efecte – schimbarea
sistemului politic, social, economic – dar diametral opuse ca direcţie,
au fost însoţite de o serie de transformări cu implicaţii în toate
sferele, generând diverse şocuri pentru societate şi individ.
Prima tranziţie, impusă cu brutalitate, s-a desfăşurat pe
parcursul a două decenii, metodele totalitariste de conducere
economică fiind promovate treptat şi generalizate în anii ′70. Ea a
avut ca model tranziţia realizată de soviete între cele două războaie
mondiale. Analiza acestei tranziţii trebuie să ţină seama de
elementele conjuncturale cum ar fi: accesul mai uşor la resursele de
materii prime şi energetice, diferenţele relativ reduse dintre nivelul
tehnologic iniţial al ţărilor cu economie de piaţă faţă de cele cu
economie centralizată, ambele aspecte fiind elemente definitorii
pentru dezvoltarea economică.
Cea de-a doua tranziţie, determinată de eşecurile modelului
economic socialist, este un proces ce se desfăşoară într-un interval

1
A se vedea şi Sterian Dumitrescu, Ana Bal – „Economie Mondială”, Editura
Economică, Bucureşti, pg. 208-362 şi Ana Bal – „Economii în tranziţie”, Oscar
Print, Bucureşti, 1997
60
de timp mult mai scurt. Elementele definitorii, de această dată, sunt
legate de condiţiile în care nivelul tehnologiilor disponibile reprezintă
mari rămâneri în urmă faţă de cele din ţările cu economie de piaţă,
iar resursele de materii prime şi energetice, inclusiv accesul la ele,
sunt tot mai limitate.
Acest tip de tranziţie prezintă faţă de primul proces trăsături ce
se constituie în efecte negative cu o intensitate superioară celor care
decurg din primul proces şi anume:
- lipsa experienţei în acest tip de proces;
- lipsa unor modele de referinţă;
- inexistenţa unor teorii verificate în practică pentru trecerea
de la economia centralizată la economia de piaţă;
- existenţa unor elemente conjuncturale, dintre care cele mai
importante sunt mijloacele financiare insuficiente.
Caracteristica principală a ţărilor socialiste cu economie
centralizată a fost folosirea planului imperativ, care solicita intervenţia
directă a guvernului şi care trebuia să asigure aplicarea prevederilor
lui privind obţinerea unor anumite producţii fizice şi valorice pe baza
unui mix de intrări prevăzut în plan.
De-a lungul anilor, conducerea pe bază de plan a economiei a
condus la mari probleme structurale, cum ar fi:
¾ deformarea cvasi-generală a preţurilor şi alocarea resurselor în
mod administrativ, fără a se ţine seama de avantajele
comparative, ceea ce a generat profunde dezechilibre interne şi
externe;
¾ consumatorii şi producătorii au fost permanent într-o situaţie de
dezechilibru la nivel micro-economic, materializat în lipsa de
produse şi piaţa neagră, pe de o parte, sau stocuri de produse
nerentabile, pe de altă parte;
¾ sistemul de „târguieli” între întreprinderi şi ministere, conjugat cu
lipsa stimulentelor la nivel micro-economic, au condus la o risipă
masivă de resurse;
¾ rigiditatea pieţei muncii şi absenţa pieţei de capital au împiedicat
reorientarea în alocarea resurselor în economie şi încetinirea
schimbărilor;
¾ investiţiile ineficiente şi mari consumatoare de resurse, rigiditatea
instituţională, lipsa concurenţei interne şi externe, cât şi
inexistenţa stimulentelor au condus la un ritm încet al progresului
tehnologic şi de creştere a productivităţii în general.
Încercările de reformare a sistemului economic socialist
datează încă din anii ′60, când tot mai multe ţări din Europa Centrală
61
şi de Est au început să identifice neajunsuri mari cauzate de
centralizarea prin plan, controlul şi izolarea de restul lumii. Primele
încercări de introducere a unor elemente de piaţă şi a unor noi
mecanisme economice au fost făcute în Polonia şi Ungaria, dar fără
atingerea celor doi „piloni de rezistenţă” ai economiei socialiste: tipul
societăţii şi planificarea. Mai târziu, în Ungaria şi Iugoslavia, anumite
competenţe au fost transferate de la „centru” către întreprinderi sau
autorităţi locale, iar directivele de plan au fost diminuate1. Aceasta a
încurajat iniţiativa unor întreprinderi de a aplica o strategie de
producţie mai flexibilă şi a se adapta mai uşor la cerinţele pieţei. Din
păcat, în România nu au existat nici măcar astfel de cosmetizări ale
sistemului socialist, ceea ce a influenţat într-o măsură ridicată
evoluţia economică de după 1989.
Rezultatele limitate ale experimentelor cu „socialismul de
piaţă” şi dezechilibrele macroeconomice în creştere au împins ţările
Europei Centrale şi de Est către reforme fundamentale post-
socialiste, care, începând din 1989, au cuprins o sferă tot mai largă,
atât în sistemul politic, cât şi în cel economic.
Observând măsurile de reformă aplicate în ţările est-europene
s-a constatat că renunţarea la planificare în toate ţările est-europene
nu a fost compensată de intrarea în funcţiune a mecanismelor
„autoregulatoare” ale pieţei, existând pericolul realizării uneia dintre
cele mai nefericite combinaţii de structuri, politici şi instrumente
economic, ca de exemplu „capitalism fără profit sau socialism fără
planificare”2. Evoluţia reformelor economice ar fi trebuit să conducă
la dobândirea de către populaţie a convingerii că libertatea
economică înseamnă creşterea oportunităţilor de prosperitate
individuală, simultan însă cu asumarea unor riscuri cum ar fi
„libertatea de a pierde” (N. Lamont, ex-ministrul britanic de finanţe).
Tranziţia şi reformele economice în fostele ţări comuniste din
Europa Centrală şi de Est sunt diferite fundamental de reformele din
alte ţări, pentru că ele cuprind simultan sectoarele economic, social
şi politic, depăşind simpla reducere a sectorului de stat din economie
sau democratizarea vieţii politice. Majoritatea analiştilor tranziţiei la
economia de piaţă circumscriu reformele la trei domenii sau tipuri de
politici economice:

1
Mişu Negriţoiu – “Salt înainte”, Editura Expert, Bucureşti, 1997, pg.58
2
K. Lanski – „Transition from command to market economies in Central and
Eastern Europe”, WIIW, 1990
62
1. Stabilizarea macroeconomică, obţinută prin politici monetar-
valutare, fiscale şi ale veniturilor, care, la rândul lor, sunt
supuse unor procese de reformă fundamentale;
2. Liberalizarea micro-economică, care presupune înlăturarea
diferitelor restricţii în desfăşurarea activităţii economice,
inclusiv clarificarea drepturilor de proprietate, a contextului
comercial, formarea şi funcţionarea societăţilor, dar şi
eliminarea subvenţiilor, a controlului preţurilor şi valutei,
liberalizarea comerţului exterior etc.;
3. Transformări instituţionale fundamentale, începând cu
transformarea proprietăţii de stat, dar şi reforma fiscală sau
formarea unor instituţii mari ca bursa de valori, instituţiile
de intermediere financiară etc.
Liberalizarea micro-economică şi restructurarea
(transformarea) instituţională formează „transformarea sistemică”,
care presupune o dimensiune fără precedent pentru a realiza
funcţionarea economiei de piaţă. Necesitatea transformării sistemice
în Europa Centrală şi de Est rezultă atât din modificările sistemului
politic (trecerea la un sistem democratic) cât şi din criza de sistem
profundă a economiilor socialiste, planificate centralizat şi a
organizaţiei lor de integrare economică CAER.
Scopul şi ţinta transformării sistemice erau clare: se urmărea
constituirea unor economii de piaţă moderne, fără a se putea institui
„modele” pentru această devenire, având în vedere, pe de o parte,
multitudinea de tipuri de „economii de piaţă” existente în economia
mondială, iar pe de altă parte, influenţa mentalităţilor, a
comportamentelor social-culturale specifice ţărilor respective.
Un loc important în acest proces îl are redefinirea rolului
statului, reforma cadrului juridic şi a instituţiilor administrative. Astfel,
economistul francez J. Sgard nota: „ Tranziţia nu este înfăptuită
printr-o lege naturală, ci cere, din contră, intervenţia unui agent, a
unui subiect istoric, care, în fapt, este destul de uşor de identificat: nu
este nici un ceasornicar universal, nici Adam Smith, nici o forţă
socială mobilizată, ci statul, dacă instituţiile sale au rămas sau au
redevenit suficient de puternice şi legitime”1.

1
J. Sgard – „De la necessite du droit et de l’Etat dans le passage a l’economie de
marche” în Problemes economiques nr. 2441/11 oct. 1995
63
În opinia Băncii Mondiale1 procesul de transformare a fostelor
ţări socialiste este conceput ca un program ce se desfăşoară în patru
timpi. El se succede astfel:
1. Stabilizarea macroeconomică şi controlul ei
Implementarea programului de stabilizare presupune acţiuni
la nivel de guvern şi întreprinderi prin măsuri de:
- fiscalitate severă;
- politici de credit stricte;
- diminuarea pierderilor bancare;
- modificarea cheltuielilor privind balanţa externă.
2. Liberalizarea preţurilor şi reforma pieţei
a. Bunuri şi servicii:
- reforma preţurilor interne;
- liberalizarea comerţului internaţional;
- sistemele de distribuire (transport şi servicii de
marketing);
- servicii la nivel de menaje.
b. Muncă:
- liberalizarea salariilor şi a pieţei muncii.
c. Finanţe:
- reforma sistemului bancar;
- diversificarea pieţelor financiare;
- modificări în rata dobânzii.
3. Dezvoltarea sectorului particular, privatizarea şi restructurarea
întreprinderilor prin:
- libera intrare şi ieşire a firmelor pe piaţă;
- modificarea concepţiei privind conducerea întreprinderilor;
- stabilizarea concretă a drepturilor care derivă din
proprietatea privată;
- reglementări în alocarea dreptului de proprietate privind
terenurile agricole, capitalul industrial, fondul de locuinţe şi
averi imobiliare de tip comercial.
4. Redefinirea rolului statului prin:
a. Reforme legislative privind:
ƒ cadrul constituţional al proprietăţii, regimul
contractual, sistemul bancar, concurenţa etc.;

1
X X X - „The transformation of economics in Central and Eastern Europe –
Issues, Progress and Prospects”, World Bank – Policy and Research Series, no.
17/ 1991

64
ƒ reforma instituţiilor legislative;
ƒ fundamentarea cadrului de reglementare a
monopolurilor naturale.
b. Modernizarea sistemului informaţional
c Realizarea de instrumente şi înfiinţarea de instituţii
privind managementul indirect economic utilizând:
- sistemul de taxe;
- controlul bugetar asupra cheltuielilor;
- instituţii care să realizeze controlul monetar
indirect.
d Redefinirea ariei sociale corespunzător noilor elemente
apărute:
- asigurarea de şomaj;
- modificarea sistemului de pensii;
- restructurarea serviciilor sociale: sănătate,
educaţie, cultură.
Corespunzător acestei eşalonări în timp, primul moment
cuprinde stabilizarea macroeconomică internă şi externă. Aceasta
implică întărirea politicilor fiscale şi de credit la nivelul guvernului şi
întreprinderilor, precum şi redresarea dezechilibrelor create de
surplusul monetar sau de marile pierderi bancare.
Cel de-al doilea moment este marcat de introducerea pieţelor
competitive şi de prezenţa reformei preţurilor care însoţesc aceste
pieţe.
Al treilea moment este reprezentat de reforma întreprinderii şi
restructurarea activităţilor subordonate ei. Un prim pas implică
clarificarea drepturilor de proprietate publică şi implementarea unui
control mult mai eficient în cadrul managementului firmelor existente.
Cel de-al patrulea moment are în vedere măsuri impuse de
reorientarea rolului statului în economie. Pierzând unele funcţii, statul
câştigă prioritate în alte direcţii – stabilirea unei game de taxe şi
impozite, dimensionarea cheltuielilor bugetare, reproiectarea
sistemului de securitate socială netă, facilităţi privind redistribuirea
forţei de muncă pentru a diminua rata şomajului.
Activităţile privind transformarea radicală a rolului statului s-au
manifestat intens în special în Polonia, Ungaria şi Iugoslavia, ţări
care au făcut progrese substanţiale în anumite domenii ale
reglementărilor legislative şi economice, precum şi la nivelul
instituţiilor publice. În aceste ţări au fost înfiinţate foarte timpuriu
agenţii de privatizare, au fost lichidate ministerele de planificare, s-au
instituit programe speciale privind redresarea şomajului. În alte ţări,
65
ca România şi Bulgaria, aceste transformări au fost mult mai
modeste.
Pe parcursul derulării procesului de tranziţie au apărut
numeroase dispute teoretice referitoare la dilema „şoc sau
gradualism”. Susţinătorii gradualismului au invocat drept argument
suprem necesitatea şi importanţa pregătirii tranziţiei şi a diminuării
costurilor sociale. Calea radicală, susţinătoare a aşa numitei terapii
de şoc, pornea de la ideea că oricum procesul este evolutiv şi că
ceea ce pregăteşti mult prea în amănunt s-ar putea să nu mai
corespundă cu realitatea din momentul transpunerii în practică a
planului, ceea ce înseamnă irosire de energii. Tranziţia era asimilată
în ultimă instanţă unei partide de şah, în care la deschidere nu poţi
avea decât o vagă idee despre mijlocul partidei şi aproape nici un fel
de noţiune despre sfârşitul posibil al jocului.
Pornind de la aceste controverse, profesorul american Murray
N. Rothbard1 arăta care sunt cerinţele şi virtuţile, în ultimă instanţă,
ale terapiei de şoc, ca urmare a faptului că aceasta poate evita
capcanele procesului de descentralizare a economiei. Adoptarea
unei terapii de şoc permite în ultimă instanţă evitarea unor capcane
care nu fac altceva decât să perpetueze pierderile din economie, să
amâne la nesfârşit instaurarea deplină a economiei de piaţă, să
cronicizeze dezechilibrele din economie şi, ceea ce este poate cel
mai important, să transforme oamenii în inamicii capitalismului, ca
urmare a faptului că nimic îmbucurător nu apare în viaţa lor. Aceste
capcane ce trebuie evitate erau:
¾ Evitarea etapizării economiei.
Economia nu trebuie etapizată, piaţa liberă trebuie să-şi intre
în atribuţii cât mai rapid, dat fiind faptul că întârzierile pot amâna
scopurile pe un timp nedefinit atingerea scopurilor propuse. Motivele
pentru o rapidă instaurare a unei pieţe libere sunt determinate de
faptul că toate componentele pieţei sunt interconectate şi
interacţionează. Liberalizarea „pe bucăţele” nu duce decât la
perpetuarea distorsiunilor şi la apariţia de noi conflicte ce vor
alimenta disfuncţionalităţile deja existente.
¾ Evitarea pieţei negre sau a economiei subterane.
Tergiversarea procesului de reformă prin planificarea sau
etapizarea acestuia are ca efect proliferarea economiei subterane.
¾ Neconfiscarea banilor populaţiei.

1
Murray N. Rothbard – „How to and how not to desocialize”, The Rewiew of
Austrian Economics, Vol.6, No.1, 1992, pag. 65 – 77
66
O altă regulă care se impune este aceea legată de
confiscarea economiilor populaţiei. O astfel de măsură a fost aplicată
în unele state foste comuniste (cum ar fi Rusia), dar şi în România
(„naţionalizarea valutei”, cum a fost denumită măsura adoptată de
guvernul condus de Theodor Stolojan). Autorul american consideră
că o astfel de acţiune are efecte dintre cele mai nedorite, alimentând
neîncrederea în moneda naţională, în sistemul bancar şi, în ultimă
instanţă, în economia de piaţă.
¾ Evitarea creşterii impozitelor.
Se spune că George Bush a pierdut alegerile prezidenţiale din
1992 pentru cele trei cuvinte–angajament, pe care nu le-a respectat:
„No more taxes”! Conform teoriei lui Laffer, cu cât nivelul de
impozitare creşte, peste nivelul considerat optim din punct de vedere
al încasărilor bugetare, cu atât mai mult sporeşte evaziunea fiscală
şi, implicit, scad încasările statului. Paradoxal, cel puţin în România,
fiecare criză a avut drept consecinţă imediată creşterea impozitelor
tocmai pentru cei care le plăteau; marii datornici au fost mereu iertaţi,
iar sectorul privat autentic, şi aşa foarte firav, a fost pur şi simplu
sugrumat de povara impozitelor.
Disputele iniţiale s-au estompat, mulţi economişti opinând că
aprecierile de acest tip sunt forţate deoarece doar unele dintre
transformări presupuse de reformele economice puteau fi efectuate
brusc şi foarte rapid, conform „terapiei de şoc” (ca, de exemplu,
liberalizarea preţurilor sau a comerţului exterior) în timp ce
majoritatea reformelor structurale nu puteau fi realizate decât într-un
interval de timp mai îndelungat şi gradual (marea privatizare,
liberalizarea fluxurilor de capital, restructurarea sistemului bancar,
restructurarea industrială).
Chiar dacă în literatura economică dedicată acestei probleme
s-a vorbit deseori despre „terapia de şoc” aplicată de Polonia, în fapt
aceasta era ilustrată prin una dintre componentele programului de
reformă economică – programul de stabilizare aplicat în semestrul I
1990. Sau, atunci când se vorbeşte de „gradualismul” reformei
economice din Cehoslovacia, se uită că, de fapt, liberalizarea
preţurilor a fost făcută de asemenea brusc şi într-un interval de timp
comprimat (semestrul I 1990) şi tot în această ţară s-a efectuat în cel
mai rapid ritm atât mica privatizare, cât şi marea privatizare. Aceste
controverse au dat naştere la aşa numitele mari dileme ale tranziţiei1:

1
Sterian Dumitrescu, Ana Bal – „ Economie mondială”, Editura Economică, Bucureşti
2002, pg. 214-219
67
¾ Liberalizarea preţurilor în condiţiile monopolurilor şi a
inexistenţei competiţiei creează posibilitatea obţinerii unor
venituri excesive şi a menţinerii ineficienţei structurii de
producţie; stabilirea pe cale administrativă a preţurilor vine în
contradicţie cu politica de eliminare a subvenţiilor şi cu
recunoaşterea autonomiei întreprinderilor;
¾ Contradicţia dintre necesitatea de a liberaliza comerţul exterior
(pentru a stimula competiţia pe piaţa internă şi pentru a
majora oferta de mărfuri, subdimensionată în raport cu
cererea internă) şi necesitatea de a proteja anumite sectoare
economice (ca unele ramuri industriale şi agricole), incapabile
să se confrunte cu concurenţa străină;
¾ Liberalizarea comerţului exterior, efectuată cu scopul creării
unui mediu competitiv în economie – în corelaţie cu o politică
de curs valutar corectă (realizându-se astfel raportarea la
preţurile mondiale); simultan ea poate accentua distorsiunile
din sistemul de preţuri (în lipsa unor presiuni asupra costurilor
de producţie şi a unei reforme a impozitelor);
¾ Reforma sistemului bancar ar fi necesară înainte de
declanşarea procesului de privatizare şi de restructurarea
întreprinderilor, pentru ca alocarea capitalurilor să se facă sub
controlul riguros al băncilor, dar aprecierea corectă a
rentabilităţii unor întreprinderi este dificilă înainte de
privatizarea lor, deci eficienţa politicii de credit poate fi nulă
înainte de efectuarea privatizării;
¾ Băncile, acordând împrumuturi atât unor întreprinderi
rentabile, cât şi unora nerentabile, pot ajunge în situaţia de
faliment datorită acestora din urmă, ca urmare a falimentului
băncilor existând pericolul de faliment şi pentru întreprinderile
rentabile, cliente ale acestora;
¾ Creditul inter-firme, practicat pe scară largă în ţările est-
europene, face dificilă dacă nu chiar imposibilă impunerea
unei discipline financiare severe şi aplicarea legii falimentului,
deoarece falimentul unei întreprinderi poate antrena o
„cascadă” de falimente;
¾ Privatizarea să se facă ţinând seama în mod prioritar de
criteriile de justiţie socială sau de cele economice;
¾ Restructurarea şi retehnologizarea întreprinderilor de stat să
se facă înainte sau după privatizarea lor;

68
¾ Privitor la reforma sistemului de impozite se contura
contradicţia dintre necesitatea de a stimula sau proteja
anumite activităţi în perioada de tranziţie (prin acordarea unor
facilităţi fiscale) şi necesitatea de a crea un sistem de
impozitare neutru, care să nu fie discriminatoriu şi să asigure
totodată creşterea resurselor bugetare (având în vedere
creşterea unor cheltuieli bugetare – de exemplu, pentru
extinderea protecţiei sociale);
¾ Politica de stabilizare să se realizeze pe seama unor măsuri
de management al cererii (de tip monetarist sau neokeynesist)
sau al ofertei;
¾ Trecerea la convertibilitate să se facă pe cale administrativă
sau organică;
¾ Pentru stimularea exporturilor şi asigurarea protecţiei
economiei naţionale să se pună accentul pe utilizarea cursului
de schimb (devalorizări substanţiale) sau a politicii comerciale
(tarif vamal protecţionist, bariere netarifare).
De altfel, aceste dileme au fost recunoscute şi de instituţiile
care s-au implicat în procesul de tranziţie către economia de piaţă:
FMI şi Banca Mondială. Dacă la începutul transformărilor din Europa
Centrală şi de Est, recomandările instituţiilor financiare1 se puteau
subscrie cuvintelor cheie: austeritate fiscală, privatizare, liberalizarea
pieţei, la aproape un deceniu de aplicare (sau încercare) de aplicare
a acestor recomandări, s-au recunoscut limitele acestora şi
necesitatea abordării complexe a problemelor pe care le implică
tranziţia. Piaţa nu umple automat un gol, de aceea privatizarea
trebuie să meargă în tandem cu crearea locurilor de muncă. De
asemenea, nu trebuie subestimate costurile acestui proces şi
impactul asupra populaţiei, pentru că realizările din domeniul
economic se pot nărui foarte uşor sub impactul unui dezechilibru
social grav. Criticile aduse instituţiilor internaţionale sunt chiar ale
foştilor înalţi funcţionari ai acestor organisme. În lucrarea sa
„Globalization and its discontents”, Joseph Stiglitz, fost
vicepreşedinte al Băncii Mondiale şi laureat al premiului Nobel pentru
economie, aprecia că „...managementul economic modern este
similar războiului modern...din hoteluri luxoase, se pot impune politici

1
aceste recomandări sunt cunoscute sub denumirea de Consensul de la
Washington, iar evaluările ulterioare sunt grupate sub numele de Consensul
Post-Washington
69
asupra cărora ar trebui să gândim de două ori, dacă am cunoaşte
oamenii a căror viaţă a fost distrusă...”.
La aproape un deceniu şi jumătate de la declanşarea
procesului de tranziţie, evaluările acestui proces arată, deopotrivă,
realizări extrem de importante, dar şi paşii ce mai trebuie parcurşi1.
În primii ani ai tranziţiei, majoritatea ţărilor au liberalizat
preţurile şi comerţul, iar câteva dintre ele au atins niveluri
substanţiale ale privatizării întreprinderilor mici şi mijlocii. În
majoritatea ţărilor, privatizarea este aproape încheiată, mai fiind în
derulare marea privatizare. Sectorul privat contribuie cu cca. 70% la
formarea PIB –ului în majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de
Est, iar 8 din statele foste comuniste au aderat la UE, urmând ca alte
două să se alăture curând. În alte domenii, însă, progresele nu au
fost atât de importante. Domeniul financiar, reforma sectorului public,
protecţia socială, restructurarea fostelor întreprinderii şi concurenţa
continuă să înregistreze realizări mai puţin importante. Subestimarea
necesităţii luptei împotriva sărăciei şi insistarea pe privatizarea
rapidă, pentru dezvoltarea sectorului privat, în absenţa unui suport
legal şi instituţional, au dus la cronicizarea unor fenomene negative.
În plus, a fost ignorată lipsa resurselor financiare, ceea ce a condus
la îndatorarea multor ţări din regiune, unele dintre ele acumulând
datorii foarte mari, cu efecte economice negative.
Un aspect interesant în legătură cu tranziţia la economia de
piaţă îl reprezintă aprecierea încheierii acestui proces. În opinia
noastră, încheierea tranziţiei este în mare măsură o decizie politică,
ce ţine de contextul particular al situaţiei din această regiune. Ţările
din fostul lagăr comunist şi-au manifestat dorinţa de a adera la
Uniunea Europeană încă din primii ani ai deceniului 10. Ţările
Europei Occidentale au considerat, dincolo de interesele lor
economice, o datorie morală şi o reparaţie adusă tolerării timp de o
jumătate de veac a unui regim comunist totalitar în zonă, ceea ce a
determinat o atitudine extrem de favorabilă faţă de aderarea la UE.
Problema cea mai importantă o constituia faptul că, spre deosebire
de alte extinderi, aceasta avea să se facă cu ţări total atipice, atât din
punct de vedere economic, cât şi politic sau social. De aceea, au fost
„construite” criteriile de la Copenhaga. Ţările candidate urmau să fie
monitorizate şi evaluate în legătură cu îndeplinirea celor trei criterii:
economic, politic şi de capacitatea de a îndeplini obligaţiile de

1
XXX – „Economies in transition – An OED Evaluation of World Bank Assistance”,
World Bank, 2004
70
membru al UE. A fost introdus, de asemenea, conceptul de
economie funcţională de piaţă, statut ce, odată acordat, presupunea,
în esenţă, încheierea procesului de tranziţie la economia de piaţă.
Conceptul a fost de la început destul de vag construit, dovadă şi
faptul că performanţele ţărilor ce au primit acest statut nu au fost
aceleaşi.
În afara UE au mai rămas astăzi ţările din spaţiul ex-iugoslav,
cele din spaţiul ex-sovietic şi cele două candidate la UE, România şi
Bulgaria, acestea din urmă primind din parte Comisiei Europene, în
ani diferiţi, statutul de economii de piaţă funcţionale şi asigurarea că
vor adera la UE în 2007, cel târziu în 2008, dacă vor fi încetat
negocierile de aderare până la sfârşitul anului 2004.
Pentru aceste ţări, aprecierile privind stadiul reformei sunt, în
general, pozitive, dar rămânerile în urmă faţă de ţările ce se ală deja
în UE sunt încă destul de mari, în special pentru ţările din spaţiul ex-
sovietic şi unele din spaţiul ex-iugoslav. Principalele caracteristici ale
acestor ţări pot fi rezumate astfel:
¾ ultimii ani au reprezentat o perioadă de creşteri substanţiale în
zonă, ritmul fiind de 4,2% în 2002 şi de 3,5%, cu mult peste
media mondială. De asemenea, sectorul privat a ajuns să
deţină o pondere importantă în PIB, depăşind 50% pentru
toate ţările. Cea mai mare parte a sectorului privat o dau, însă,
întreprinderile mici şi întreprinderile nou înfiinţate,
¾ în ceea ce priveşte sectoarele economiei, industria era un
sector dominant în toate ţările foste comuniste, dar lipsa
investiţiilor în tehnologie modernă, supradimensionarea
capacităţilor industriale şi căderea pieţelor tradiţionale au
determinat un recul semnificativ al acestei ramuri. Astăzi,
pentru ţările din sud estul Europei cele mai dinamice sectoare
industriale sunt cele ale industriei uşoare. De asemenea,
construcţiile constituie un domeniu dinamic, dar, în mare
parte, acest dinamism este pus pe seama remiterilor
muncitorilor din străinătate,
¾ agricultura, în ciuda faptului că contribuie la crearea PIB cu
aproape o cincime, are o productivitate redusă, iar producţia a
scăzut, făcând din aceste ţări importatoare nete de hrană,
¾ sectorul lider al economiilor este cel al serviciilor, cu peste
50% contribuţie la formarea PIB –ului pentru toate ţările, dar
această pondere nu reflectă o restructurare de tip post-
industrial al ţărilor. O parte foarte importantă a serviciilor este
reprezentată de utilităţile şi serviciile guvernamentale, care
71
sunt ineficiente în cele mai multe dintre cazuri. O situaţie mai
bună o reprezintă serviciile bancare, dat fiind faptul că multe
bănci au fost privatizate, dar acestea încă nu investesc în
sectorul productiv, ceea ce arată un mediu economic încă
insuficient dezvoltat,
¾ în ceea ce priveşte rata şomajului, doar România şi Moldova
au rate sub 10%, în celelalte ţări nivelurile ajung şi până la
41% în Bosnia Herţegovina sau 32 % în Macedonia. Se
apreciază, însă, că rata reală a şomajului este mai mică,
datorită dimensiunilor importante pe care le are sectorul
informal (între o treime şi jumătate din PIB),
¾ comerţul exterior se ală sub auspiciile relaţiilor cu UE, mai
ales pentru România, Bulgaria şi Croaţia, ultimele două
aflându-se în situaţia de a încheia negocierile de aderare.
Comerţul exterior al ţărilor din regiune se află sub semnul a
două mari situaţii: căderea pieţelor tradiţional şi liberalizarea
schimburilor cu lumea occidentală. Principalele produse sunt,
însă, cele ale industriei uşoare (textile, confecţii), care
reprezintă 1,6% din importurile UE.
¾ pentru aceste ţări, necesitatea îmbunătăţirii cadrului
investiţional este o prioritate, din cel puţin două motive:
- trebuie captate oportunităţile oferite de UE prin
liberalizarea schimburilor comerciale, deschiderea pieţelor
- rata şomajului este o problemă, iar capacitatea de a crea
locuri de muncă în lipsa unor investitori puternici este
redusă.

Tabelul 3.1 Indicatori selectivi privind economia ţărilor din


Europa Centrală şi Est (2002)
PIB/loc ($ Ponderea Indicele Mortalitate
1995) sectorului sărăciei infantilă (la
privat în (1995-1999, 1000 născuţi
formarea PIB cel mai vii)-2001
(%) recent an)
Albania 1071 75 12,5 23
Bulgaria 1733 70 3,1 14
Bosnia 1671 45 12 15
Herţegovina
Croaţia 5549 60 0 7
Cehia 5691 80 0 4
Macedonia 2418 60 6,7 22
Polonia 3762 75 1,2 8
România 1611 65 6,8 19
72
PIB/loc ($ Ponderea Indicele Mortalitate
1995) sectorului sărăciei infantilă (la
privat în (1995-1999, 1000 născuţi
formarea PIB cel mai vii)-2001
(%) recent an)
Rusia 2737 70 18,8 18
Slovacia 4565 80 2,6 8
Slovenia 12326 65 0 4
Ungaria 5735 80 1,3 8
XXX – „Economies in transition – An OED Evaluation of World Bank Assistance”,
World Bank, 20

73
Capitolul IV
Caracteristici ale ţărilor în dezvoltare
Subdezvoltare, Lumea a Treia1), ţări subdezvoltate sau în
dezvoltare, „Sud", „periferie", reprezintă noţiuni ce încearcă să
cuprindă în cât mai puţine cuvinte o stare de fapt: un decalaj imens
între lumi diferite sau în cadrul aceleiaşi lumi.
Raportul dezvoltare-subdezvoltare este unul antagonic.
Subdezvoltarea este reversul dezvoltării, iar dacă dezvoltarea am
definit-o ca fiind un proces de transformare pe termen lung a
structurii economice, sociale şi politice, obiectivul fiind acela de a
răspunde nevoilor fundamentale ale populaţiei, subdezvoltarea
reprezintă o situaţie economică în care persistă niveluri scăzute ale
standardului de viaţă, sărăcia absolută, rate de creştere economică
scăzute, un nivel redus al consumului, servicii de asistenţă sanitară
precare, rate înalte ale mortalităţii şi natalităţii, dependenţa de
exterior, posibilităţi reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor2.
Subdezvoltarea nu reprezintă o stare necesară, o etapă pe
care în mod inevitabil trebuie să o parcurgă toate statele. Ea
reprezintă, înainte de toate un ansamblu de structuri ce reflectă
dezechilibre între diferitele sectoare economice, dependenţă
financiară, tehnologică şi culturală faţă de exterior, discrepanţe
sociale datorate marilor inegalităţi de venituri, avere, putere,
educaţie3.
Ţările în dezvoltare sunt un mozaic uriaş. Alături de ţări foarte
sărace se întâlnesc ţări mult mai bogate, care „râvnesc” la statutul de
ţară dezvoltată. Deşi specialiştii nu sunt unanimi în a preciza care
este, concret, componenţa acestui grup de ţări4, ele sunt cele mai
1
Conceptul de Lumea a Treia a avut la început, o conotaţie politică, ce exprima
nealinierea ţărilor la nici unul dintre cele două blocuri militare (Lumea I - cea capitalistă
- NATO - şi Lumea a II-a - cea comunistă - Tratatul de la Varşovia)
2
Michael P. Todaro – „Economic Development”, Fifth Edition, Longman, New York,
London, 1994, p.707
3
A. Zantman - 'Le Tiers-Monde', Hartier, Paris, 1991
4
Problema este, de fapt, care sunt ţările dezvoltate, dat fiind faptul că ele sunt, oricum,
mult mai puţin numeroase, restul urmând a fi încadrate în categoria ţărilor în
dezvoltare. Pentru unii, ţări ca Turcia, Africa de Sud sau Coreea de Sud sunt ţări
dezvoltate, deşi majoritatea instituţiilor internaţionale le consideră ţări în dezvoltare.
74
numeroase din punct de vedere al populaţiei (77% din populaţia
globului), dar contribuie doar cu 15% din venitul mondial. Dincolo de
o serie de trăsături comune ale acestor ţări (nivelul foarte scăzut al
venitului pe locuitor, procentul foarte scăzut de angajare a forţei de
muncă în industria prelucrătoare, productivitatea foarte scăzută în
toate sectoarele, inclusiv în agricultură, exportul orientat în cea mai
mare măsură pe produse primare) există şi o multitudine de
diferenţe: unele sunt ţări foarte populate, altele nu; unele au o
suprafaţă foarte mare, altele nu; cele mai multe au fost colonii,
câteva nu; unele sunt democraţii, altele au regimuri totalitare, iar cele
mai multe se situează undeva între aceste două limite; unele
înregistrează creşteri rapide, altele nu. Toate aceste ţări se confruntă
cu problema sărăciei, a şomajului, a asistenţei sanitare precare, dar
pentru cele mai multe dintre ele aceste probleme, şi altele, sunt,
însă, dramatice, iar acestea sunt considerate a fi cele mai sărace ţări
ale lumii. Din acest punct de vedere, fenomenul subdezvoltării este
privit prin excelenţă prin prisma caracteristicilor acestor din urmă ţări.
Din cele două definiţii prezentate, se pot desprinde cu uşurinţă
trăsăturile ţărilor slab dezvoltate: standard scăzut de viaţă, sărăcie
absolută, creştere economică slabă, dependenţă economică faţă de
exterior, inegalitate, rate ridicate ale mortalităţii şi natalităţii.
P.N.U.D. identifică 9 probleme ale ţărilor subdezvoltate,
probleme care au constituit preocupări majore pentru forurile
internaţionale, dar care nu şi-au găsit rezolvarea, unele dintre ele
rămânând în continuare foarte acute1. Acestea sunt, de altfel, şi
caracteristici de bază ale ţărilor în dezvoltare.

Tabelul 4.1. Probleme cheie ale ţărilor subdezvoltate: realizări şi


limite
Problema Realizări Limite
Speranţa de A crescut în ultimii 30 de Mortalitatea înaltă din aceste
viaţă ani, atingând media de 63 ţări se datorează, în special,
de ani, în multe ţări mortalităţii infantile, decesul în
ajungând la 70 de ani rândul copiilor nevaccinaţi şi a
mamelor, la naştere
Sănătatea 2/3 din populaţia ţărilor slab Aproape 1,5 miliarde de
dezvoltate are acces la oameni nu au acces la serviciile

Cum disputele în această privinţă se poartă pentru ţările în dezvoltare aflate


oricum în plutonul fruntaş, o delimitare foarte precisă nu influenţează cu nimic
demersul pe care ni l-am propus în această lucrare.
1 )
* * * - UNPD, "Human Development Report 1991,1992,1993", New York, 1991,
1992, 1993
75
serviciile de sănătate. de sănătate; 1,3 miliarde nu au
Cheltuielile publice pentru acces la apă potabilă; în Africa
sănătate, ca procent din sub-sahariană un adult din 40
P.N.B., s-au dublat în ultimii este seropozitiv.
30 de ani.
Hrană Din 1965 până în 1990 nu- Peste 800 milioane de oameni
mărul ţărilor în care s-a asi- (cca. 15% din populaţia lumii)
gurat necesarul suficient de nu au suficientă hrană; un copil
hrană s-a dublat, de la 25 la din trei suferă de malnutriţie.
50. Media valorii calorice
era de 90% din nivelul cerut
şi a crescut la 107% faţă de
nivelul minim necesar în
1985.
Educaţie şi În ultimii 20 de ani ciclul Aproape un miliard de oameni,
alfabetizare primar a fost urmat de un sau 35% din populaţia adultă,
număr de copii de vârstă este analfabetă, iar în multe
şcolară ce a crescut de la zone, 30% şi peste dintre elevii
70% la 80% din total. Ciclul de vârstă şcolară rămân la
secundar aproape că şi-a ciclul primar
dublat cifra (de la 25% la
40% din cifra totală). Gradul
de alfabetizare a crescut de
la aprox.1/3 la 65% în 1990
Venituri şi În Asia există locuinţe Aproape 1/3 din populaţia
sărăcie pentru 2/3 din populaţie, în ţărilor cele mai sărace (1,3
ţările cele mai sărace. miliarde oameni) trăiesc în
Creşterea PNB în perioada sărăcie absolută, definită prin
1987-1992 a fost destul de venituri mult prea scăzute
ridicată: 4,7% pe an pentru a asigura mijloace
adecvate subzistenţei. În Africa,
aproape jumătate din populaţie
se află sub pragul sărăciei.
Copii În ultimii 30 de ani, Malnutriţia şi bolile ucid mai
mortalitatea infantilă a fost mult de 34.000 de copii în
redusă cu mai mult de 50%. fiecare zi.
Femei Din 1970 până în 1990, 2/3 din totalul analfabeţilor din
numărul de fete ce a urmat ţările cele mai sărace sunt
ciclul secundar a înregistrat femei, femeile acced într-un
o creştere, de la 17% la număr de două ori mai mic în
36% din numărul total de învăţământul superior decât
fete de această vârstă. bărbaţii.
Securitate Sfârşitul războiului rece a Războaie, insurecţii şi
dus la eliminarea implicării terorismul armat au afectat
ţărilor celor mai sărace in aprox. 60 de ţări. Aproximativ
rivalităţile dintre superputeri 35 milioane de oameni sunt
refugiaţi

76
Mediul În ultimii 20 de ani Pădurile tropicale sunt distruse
ponderea familiilor rurale cu
cu o suprafaţă de mărimea unui
acces la apă potabilă a teren de fotbal în fiecare
crescut de la sub 10% la secundă. Creşterea economică
60%. rapidă poate înrăutăţi poluarea
mediului.
Sursa: P.N.U.D., "Human Development Report 1991,1992,1993", în Jan S.
Hogendorn – „Economic Development”, Harper Collins College Publishers, Inc.,
1996, pag.11
Cu toate aceste succese, pare foarte dificilă (dacă nu
imposibilă) apropierea de ţările industrializate. Dacă, în 1960, nivelul
venitului pe locuitor pentru 20% din populaţia cea mai bogată a lumii
era de 30 de ori mai mare decât al venitului pe locuitor pentru 20%
din populaţia cea mai săracă a lumii, în 1990 acest decalaj se
dublase.
Adâncirea decalajului dintre ţările bogate şi ţările cele mai
sărace a atins deja niveluri îngrijorătoare. Comunitatea internaţională
reclamă din ce în ce mai des necesitatea acordării de ajutoare, sub
diverse forme, pentru a putea prevenii apariţia unor dezastre în
aceste ţări. Un specialist întreba, parcă retoric, cât timp vor mai sta
săracii lumii privind la bogăţia celor dezvoltaţi? În această situaţie,
urmarea este apocaliptică. Dacă astăzi lumea dezvoltată are
probleme cu imigraţia, ce ar însemna exodul a milioane de oameni
înfometaţi. Replici mult mai reduse au putut fi urmărite nu demult în
Zair (exodul din Rwanda).

4.1. Factorii critici ai dezvoltării


Cea mai importantă şi mai complexă dimensiune a
fenomenului de subdezvoltare, rămâne caracteristica de bază, care
le uneşte şi determină abordarea lor unitară: sărăcia. Cu toate
eforturile făcute, aceste ţări sunt în continuare deosebit de sărace.
Trebuie doar să precizăm că dimensiunile sărăciei sunt extrem de
mari şi că progresele înregistrate până în prezent de aceste ţări au
avut un efect destul de redus asupra sărăciei. Dimensiunea sa
complexă este dată de intercondiţionările pe care sărăcia le are cu
celelalte aspecte ale ţărilor în dezvoltare: educaţia, starea de
sănătate, creşterea populaţiei etc.
La început de mileniu, realizările în domeniul combaterii
acestui flagel mondial, care este sărăcia, nu sunt pe măsura
aşteptărilor. Făcând un rezumat, se poate afirma că ultimul deceniu
nu a adus cu sine ceea ce comunitatea internaţională spera să fie o
77
bătălie câştigată. Printre nerealizările în domeniul dezvoltării umane
şi combaterii sărăciei putem aminti1:
¾ Între 1990 – 1997 numărul celor infectaţi cu HIV a crescut de
mai mult de două ori, de la mai puţin de 15 milioane de
oameni, la peste 33 de milioane. În jur de 1,5 miliarde de
oameni nu au o speranţă de viaţă mai mare de 60 de ani,
peste 880 milioane au un acces limitat la serviciile de sănătate
şi 2,6 miliarde la servicii de igienă.
¾ În 1997 mai mult de 850 milioane adulţi erau analfabeţi. În
ţările industriale peste 100 milioane erau analfabeţi funcţionali
(deşi au urmat o şcoală, nu au capacitatea să se descurce la
scris şi la citit). Mai mult de 260 de milioane de copii nu
urmează cursuri primare sau secundare.
¾ 840 de milioane de oameni suferă de malnutriţie. Consumul
celei mai bogate cincimi a lumii este de 16 ori mai mare decât
al celei mai sărace cincimi.
¾ Aproximativ 1,3 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de un
dolar pe zi şi aproape un miliard nu îşi poate asigura
necesarul pentru satisfacerea nevoilor de bază. Ponderea
venitului global al celei mai bogate cincimi a populaţiei este de
74 de ori mai mare decât a celei mai sărace cincimi.
¾ În jur de 340 milioane de femei nu au o speranţă de viaţă mai
mare de 40 de ani. Între 25% şi 50% din numărul total de
femei suferă de abuzuri fizice din partea partenerului.
¾ Circa 160 de milioane de copii suferă de malnutriţie şi mai
mult de 250 milioane de copii lucrează ca salariaţi.
¾ În fiecare an, 3 milioane de oameni mor din cauza poluării
aerului şi peste 5 milioane mor din cauză de boli diareice,
cauzate de apa contaminată.
¾ La sfârşitul anului 1997, se înregistrau aproximativ 12 milioane
de refugiaţi.

4.1.1. Venituri scăzute şi distribuţia inegală a veniturilor


Banca Mondială este instituţia ale cărei clasificări sunt cel mai
des utilizate de către organismele internaţionale. Criteriul de
clasificare este cel după P.N.B./loc sau P.I.B./loc., conform căruia
sunt identificate trei mari grupuri de ţări, şi anume: ţări cu venituri
ridicate (peste 9361USD/loc), ţări cu venituri medii (între 761

1
XXX - – „Human Development Report 1999”, U.N.D.P., 1999, p.78 - 79

78
USD/loc. şi 9 360 USD/loc.) şi ţări cu venituri scăzute, respectiv mai
puţin de 760 USD. Din cele 174 de ţări clasificate pentru anul 19981,
în funcţie de P.I.B./loc., în USD 1995, 43 de ţări înregistrau un
P.I.B./loc. sub 500 USD, 66 de ţări sub 1000 USD/loc., între 3000 şi
5000 USD/loc. erau 20 de ţări, iar între 5000 şi 10000 USD/loc., 8
ţări. Peste 10000 USD/loc. se înregistrau 32 de ţări.
Cele 66 de ţări cu venituri sub 1000 USD/loc. sunt considerate
ţări sărace şi foarte sărace şi, în marea lor majoritate, provin din
Africa sub-sahariană şi Asia de Sud, cele mai sărace regiuni ale lumii
şi cu cea mai numeroasă populaţie. Corelaţia dintre ponderea
acestor ţări în populaţia lumii şi a P.N.B. la nivel global, relevă o
situaţie îngrijorătoare.
Tabelul 4.2. Populaţia şi produsul global. Repartiţie regională
% din populaţia lumii % din produsul
Regiunea
(1995) global (1995)
America Latină şi Caraibe 8,1 4,5
Africa sub-sahariană 9,0 0,8
Asia de Est şi Pacific 32,3 5,5
Asia de Sud 22,5 2,5
Ţări dezvoltate 14,0 78,0
(din care S.U.A.) (4,7) (26,2)
Sursa: X X X – „World Development Report 2001”, World Bank, 2001
Cele mai sărace ţări ale lumii, aflate cu predilecţie în Africa
sub-sahariană şi Asia, deţin o populaţie numeroasă, ceea ce face ca
situaţia lor să fie cu atât mai dramatică. Operând cu indicatorul
P.N.B./loc., ajustat cu paritatea puterii de cumpărare, cele mai
sărace ţări ale lumii înregistrează „performanţe” greu de imaginat.
Pentru ocupantele ultimelor locuri, venitul pe locuitor nu depăşea, la
nivelul anului 2002, 800 USD/loc., ceea ce înseamnă, în medie, sub
doi dolari/zi pentru fiecare cetăţean!
Tabelul 4.3. Cele mai sărace ţări, din punct de vedere al
P.N.B.real/loca.
Ţara P.N.B.
real/loc.
Sierra Leone 505
Tanzania 533
Malawi 570
Burundi 610
Etiopia 585
Guineea Bissau 615

1
XXX – „Human Development Report 2000”, U.N.D.P., 2000, p.178 - 180
79
Yemen 712
Mali 735
Zambia 720
Niger 787
R.D.Congo 758
Nigeria 788
Sursa: XXX – „World Development Indicators 2003”, World Bank, Washington,
D.C., 2003
a
P.N.B.real/loc = echivalentul P.N.B./loc., ajustat cu paritatea puterii de cumpărare,
în 2002

Alături de nivelurile scăzute ale venitului pe locuitor, ţările


subdezvoltate se confruntă şi cu o mare discrepanţă în distribuirea
veniturilor. Distribuţia veniturilor reprezintă un indicator de apreciere
al dezvoltării economice a unei ţări. Pentru ţările în dezvoltare, în
special pentru cele mai sărace dintre aceasta, inegalitatea în
distribuirea veniturilor se corelează cu sărăcia absolută în care
trăieşte o mare parte din populaţia acestor ţări.
Inegalitatea în distribuirea veniturilor este relevată şi de
ponderea pe care cea mai săracă cincime o are în veniturile totale,
comparativ cu ponderea celei mai bogate cincimi în aceleaşi venituri
totale. Pentru ţările bogate, acest raport este, în medie, de 5 la 1.
pentru ţările cele mai sărace, acesta atinge şi niveluri de peste 30 la
1. Iată, comparativ, care este situaţia ţărilor dezvoltate şi a ţărilor
sărace, cel mai slab clasate, din punct de vedere al raportului venitul
celei mai sărace cincimi a populaţiei/venitul celei mai bogate cincimi
a populaţiei:

Tabelul 4.4. Raportul dintre venitul celei mai sărace cincimi a


populaţie şi venitul celei mai bogate cincimi a populaţiei (1998)
Ponderea (%) Ponderea (%)
celei mai celei mai
Raport
Ţara sărace cincimi bogate cincimi
B/A
în venitul total în venitul total
(A) (B)
Ţări dezvoltate
Noua Zeelandă 2,7 46,9 17,4
S.U.A. 5,2 46,4 8,9
Australia 5,9 41,3 7,0
Marea Britanie 6,6 43,0 6,5
Irlanda 6,7 42,9 6,4
Israel 6,9 42,5 6,2
Portugalia 7,3 43,4 5,9

80
Ţări în tranziţie
Federaţia Rusă 4,4 53,7 12,2
Turkmenistan 6,1 47,5 7,8
Kyrgyzstan 6,3 47,4 7,5
Estonia 6,2 41,8 6,7
Kazakstan 6,7 42,3 6,3
Republica Moldova 6,9 41,5 6,0
România 7,6 40,3 5,3
Ţări în dezvoltare
Siera Leone 1,1 63,4 57,6
Republia Centrafricană 2,0 65,0 32,5
Guatemala 2,1 63 30,0
Guineea Bissau 2,1 58,9 28,0
Paraguay 2,3 62,4 27,1
Brazilia 3,0 63,8 25,5
Lesotho 2,8 60,1 21,5
Niger 2,6 53,3 20,5
Honduras 3,4 58,0 17,1
Sursa: „Human Development Report 2000”, U.N.D.P.,2000, p. 169 - 173
Pentru multe din ţările slab dezvoltate, inegalitatea distribuirii
veniturilor îşi are sursa în decalajul între mediul urban şi rural. Zonele
rurale sunt, pe lângă extrem de sărace, şi puternic concentrate în
mâna unor latifundiari (cum este cazul celor mai multe din ţările
latino-americane) ceea ce face ca venitul obţinut în agricultură să fie,
practic, însuşit în cea mai mare parte de marii proprietari.
O altă cauză a acestei inegalităţi derivă şi din accesul redus
la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei acestor ţări, ceea
ce face ca majoritatea forţei de muncă să fie slab calificată, cu salarii
extrem de reduse. Se apreciază că reducerea analfabetismului are
efecte pozitive asupra veniturilor ce revin celor 40% din populaţie,
cea mai săracă1.
Şi politicile promovate de către statele în dezvoltare au
contribuit la creşterea sau menţinerea ridicată a inegalităţii veniturilor:
supraevaluarea cursului de schimb, politica de preţ, care
dezavantajează net produsele agricole, în condiţiile în care
agricultura este principala ocupaţie în multe din aceste ţări, anumite
cheltuieli publice, admise doar pentru zonele rurale etc.

1
Giovanni Andrea Cornia – „Liberalization, globalization and income distribution”,
UNU/WIDER, Working papers, n.57, martie 1999, p.9
81
4.1.2. Dependenţa faţă de exterior
Aşa cum arăta şi Jan Tinbergen în cel de-al III-a Raport către
Clubul de la Roma, naţiunile în curs de dezvoltare sunt, în
continuare, în stare de dependenţă faţă de ţările dezvoltate1. Această
dependenţă economică derivă din faptul că dispun de mai puţine
cunoştinţe, de posibilităţi limitate de a utiliza ceea ce au.
Structurile impuse de către fostele metropole coloniilor lor au
avut drept consecinţă fundamentală stagnarea şi încetinirea
considerabilă a ritmului creşterii economice pe termen lung. În cadrul
acestor structuri, economia naturală, de subzistenţă, rămăşiţele unor
relaţii de producţie precapitaliste total inadecvate progresului tehnic
deţineau o pondere ridicată. Chiar dacă, în paralel, s-a dezvoltat un
sector capitalist, el era orientat către exterior. S-a conturat astfel o
“economie dualistă”, de tip colonial, dezarticulată, incapabilă să
realizeze o dezvoltare autentică, autoîntreţinută2.
O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să
fie starea de dependenţă a Sudului subdezvoltat faţă de Nordul
dezvoltat. Această dependenţă se manifestă îndeosebi pe plan
financiar, alimentar şi tehnologic. Dar şi Nordul este dependent de
Sud. Sudul reprezintă o bogată şi, mai ales, ieftină sursă de
aprovizionare pentru Nord, în special cu materii prime sau produse
puţin prelucrate.
Lichidarea rămânerii în urmă, dezvoltarea economico-socială
independentă vor fi, în primul rând, rezultatul efortului propriu,
maximizării mijloacelor materiale, financiare şi umane proprii.
În lipsa unui capital privat autohton important, tendinţa de a
fonda strategia economică pe activitatea crescândă a statului este o
caracteristică cvasi-generală a ţărilor în dezvoltare. Caracterul
sectorului de stat în aceste ţări este determinat de natura forţelor
sociale, care deţin puterea politică, de obiectivele urmărite de
acestea, de căile adoptate pentru împlinirea lor.
O strategie de dezvoltare trebuie să se bazeze pe propria
experienţă, pe adaptarea experienţei generale la condiţiile concrete,
particulare, ale fiecărei ţări. Aceste modele proprii permit înfăptuirea
unor obiective prioritare, cum ar fi:

1
Jan Tinbergen (coordonator) - "Restructurarea ordinii internaţionale", Editura
Politică, 1980, pag. 61
2)
Sterian Dumitrescu (editor coordonator) - "Economia mondială", Editura
Microinformatica, Cluj-Napoca,1992, p.56
82
∗ formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei
de muncă;
∗ crearea unui nucleu industrial propriu, suficient de
diversificat, capabil să satisfacă nevoia crescândă de
bunuri de echipament;
∗ promovarea exporturilor de produse prelucrate.
În contextul interdependenţelor mondo-economice,
subdezvoltarea afectează, sub o formă sau alta, toate statele lumii.
Ea este, în consecinţă, o problemă de interes general. Ori, la
probleme globale se cer soluţii globale, ceea ce înseamnă, înainte de
toate, participarea activă a întregii comunităţi internaţionale, inclusiv
a ţărilor dezvoltate la rezolvarea acestei probleme.
Tinerele state nu reuşesc să-şi valorifice pe deplin pe piaţa
mondială rezultatele muncii productive naţionale. În ceea ce priveşte
produsele primare, două sunt obstacolele care influenţează negativ:
Pe de o parte obstacolele tarifare şi netarifare ridicate de ţările
dezvoltate, iar, pe de altă parte, instabilitatea preţurilor.
Astfel apar restricţii cantitative, (de exemplu, în S.U.A., la
importul de bumbac brut; în Europa Occidentală, la importul de
produse alimentare), susţinerea preţurilor de producţie (pentru
producătorii autohtoni), subvenţionarea factorilor de producţie,
fiscalitatea (taxe mari).
Suprimarea acestor taxe de către ţările dezvoltate rămâne
mijlocul cel mai important de stimulare a exporturilor ţărilor în
dezvoltare şi de majorare a veniturilor în devize. O altă cale ar consta
în acordarea unor compensaţii monetare tinerelor state care
înregistrează o reducere a veniturilor lor reale din export, ca urmare
a creşterii taxelor ţărilor dezvoltate la importul de mărfuri din ţările
mai puţin avansate. În principiu, acest vărsământ compensatoriu ar
trebui să fie egal cu diferenţa dintre valoarea exporturilor într-o
perioadă dată şi valoarea pe care acestea ar fi atins-o dacă taxele
fiscale n-ar fi fost aplicate. În cazul produselor cu o cerere inelastică
(cafea, ceai, cacao etc.), s-ar putea constitui un fond din cedarea
unei părţi din taxele pe consum încasate de ţările dezvoltate.
În ceea ce priveşte fluctuaţia preţurilor, având în vedere faptul
că ţările în dezvoltare nu controlează, practic, decât oferta, sarcina
de a le stabiliza revine, în cea mai mare măsură, celor dezvoltate.
Utilizarea mecanismului stocurilor internaţionale regulatoare
exercită, în mod direct, o influenţă stabilizatoare asupra pieţei unui
anumit produs primar. Stocul permite să se vândă atunci când preţul

83
depăşeşte o anumită limită şi să se cumpere atunci când acesta
scade sub limita convenită.
Contingentarea exporturilor reprezintă un alt mecanism
important de stabilire a preţului unor produse primare pe piaţa
mondială. Calea utilizată constă în reglementarea cantităţilor care
sunt destinate exportului.
Pentru produsele manufacturate, politica tarifară a ţărilor
dezvoltate mai are încă un caracter discriminatoriu. Taxele vamale la
produsele finite şi semifinite sunt, în numeroase cazuri, mai ridicate
atunci când este vorba de importul din ţările în dezvoltare, decât
atunci când importurile provin din ţările dezvoltate.
Astfel apare necesitatea unui nou sistem comercial mondial,
ce ar putea duce la o mai corectă aplanare a unor astfel de situaţii.
Aceasta presupune schimbări în sistemul financiar internaţional şi în
cel valutar.

4.1.3. Asigurarea hranei


O problemă majoră a ţărilor subdezvoltate este foametea şi
malnutriţia, sau, mai bine zis, problema alimentară.
Potrivit celor mai recente estimări, peste 550 de milioane de
oameni (375 de milioane în Asia, mai mult de 80 de milioane în
Africa, 45 de milioane în America Latină) suferă efectiv de foame.
Pentru a putea fi considerat hrănit normal, un om trebuie să
consume zilnic, în medie, 2200 - 2400 de calorii şi circa 80 - 90
grame de proteine. Ori, 28% din populaţie în Asia, 25% în Africa,
13% în America Latină consumă sub acest barem. Această situaţie
contrastează puternic cu consumul din ţările dezvoltate.
Problema alimentară are atât implicaţii de ordin social, cât şi
implicaţii de ordin politic (accentuare migraţiei, convulsii sociale).
Interdependenţa cu alte probleme economice globale joacă un
rol important în determinarea dimensiunilor problemei alimentare.
Pentru rezolvarea acestor probleme este nevoie atât de efortul
propriu, cât şi de asistenţa celorlalte state (FAO şi FIDA, precum şi
PAM, au iniţiat numeroase programe de ajutorare a ţărilor
subdezvoltate). Este necesară punerea în practică a unor programe
de cooperare tehnică, de eliminare a pierderilor alimentare, de
eliminare a pierderilor de teren arabil, pentru dezvoltarea pescuitului.
Toate acestea pot fi puse în practică. Ţinând seama de cauzele care
au generat situaţia alimentară precară de pe glob, devine foarte clar
că soluţionarea viabilă, de durată, nu poate fi asigurată decât prin
creşterea substanţială şi diversificarea producţiei agroalimentare.
84
Ţările subdezvoltate nu se pot baza pe "transferul de hrană",
ci, în primul rând, pe efortul propriu. Printre căile posibile de sporire a
producţiei alimentare în ţările în dezvoltare, cele care reţin atenţia
experţilor sunt următoarele:
¾ extinderea suprafeţelor cultivate,
¾ sporirea randamentului la hectar şi pe animal productiv,
¾ exploatarea unor noi resurse naturale şi producerea de
alimente pe cale sintetică.
Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se află în
America Latină, Africa Tropicală şi America de Nord (în Asia de Sud,
ce se confruntă cu grave probleme, această soluţie nu există).
Dar, deşi îşi pot spori producţia, lucrurile rămân deocamdată
teoretice, pentru că majoritatea ţărilor ar trebui să aloce mai mult
decât au pentru a putea spori randamentul. De exemplu, o creştere
de 4% a producţiei agricole necesită resurse financiare de 15 - 16
miliarde dolari anual, sumă greu de realizat în condiţiile datoriei
externe actuale.

4.1.4. Degradarea mediului înconjurător


O altă problemă care îngrijorează comunitatea internaţională
este degradarea mediului înconjurător, în condiţiile unor nevoi
crescânde de hrană şi de dezvoltare industrială - căi menite a scoate
aceste ţări din starea de subdezvoltare. Degradarea potenţialului
natural-forestier, arabil, piscicol, izvoarelor subterane precum şi
poluarea aerului şi a apei au atins, în multe ţări, cote îngrijorătoare.
Conform unui studiu publicat de Banca Mondială în 19931, între
multiplele aspecte ale degradării mediului se numără deprecierea
solului, degradarea datorită poluării, alterarea diversităţii biologice,
despăduririle şi eroziunea terenurilor. Bazându-se pe multiple
exemple, autorii studiului, ambii economişti, relevă că degradarea
mediului poate costa între 1 şi 15% din P.I.B. al unei ţări.
Problema subdezvoltării este o problemă extrem de complexă,
ce se manifestă în toate domeniile economico-sociale şi în întreaga
economie mondială.
Mondializarea acestui flagel necesită măsuri ample şi urgente
din partea comunităţii internaţionale, o cooperare strânsă în care
rolul organismelor internaţionale este extrem de important. În acest
context, al eforturilor pentru eliminarea sărăciei şi susţinerea

1)
Lester R. Brown (coordonator) - "Probleme globale ale omenirii; Starea lumii
1995", Editura Tehnică, Bucureşti 1995, pag. 6-10.
85
dezvoltării, asistenţa financiară este una din componentele de bază.
Fără corelarea tuturor factorilor - externi şi interni - acest proces va
continua să afecteze lumea întreagă precum o maladie ucigătoare.

4.1.5. Restricţii ale dezvoltării


În concepţia unor specialişti1, factorii restrictivi ai dezvoltării
sunt consideraţi a fi în număr de 6.
Primul factor considerat sunt economiile, investiţiile şi
decalajul tehnologic. Capitalul este insuficient în ţările în dezvoltare.
El se traduce într-o înzestrare precară a aparatului productiv, o
înzestrare slabă cu tehnologie şi un scăzut grad de performanţă.
Lipsa capitalului este determinată de rata scăzută a investiţiilor
interne şi de un aport extrem de limitat al investiţiilor străine.
Economiile sunt puţine, când veniturile sunt scăzute, împrumuturile
externe sunt scumpe, iar asistenţa străină este pe cât de greu de
obţinut, pe atât de insuficientă. În ceea ce priveşte inovarea şi nivelul
tehnologic, se ştie că pe termen lung, acestea contribuie la
eficientizarea investiţiilor. Schimbările tehnologice au în vedere atât o
tehnică mai performantă (maşini, calculatoare, etc.), cât şi întărirea
producţiei, eliminarea risipei, sporirea eficienţei.
Un al doilea factor identificat este transformarea structurală. El
implică, deopotrivă, industrializarea, urbanizarea, schimbarea
modului de producţie, de la cel tradiţional, la cel modern. În ceea ce
priveşte ţările în dezvoltare, în special cele mai sărace, agricultura
contribuie cu cea mai mare pondere la crearea P.N.B.-ului, între 40%
şi 60%. Al doilea sector ca importanţă este cel terţiar, între 20 şi
40%. Creşterea nivelului de dezvoltare implică şi modificarea
ponderii acestor sectoare, cu atât mai mult cu cât ele se
caracterizează şi printr-o mare ineficienţă (agricultura, de exemplu,
deşi deţine o pondere foarte mare în crearea P.N.B., nu poate
asigura hrana populaţiei ţărilor respective).
Comerţul exterior reprezintă al treilea factor critic al dezvoltării.
Exporturile acestor ţări, pe lângă faptul că trebuie să sporească,
necesită o diversificare şi o creştere a ponderii produselor
manufacturate, singurele în măsură să contribuie la atenuarea
înrăutăţirii termenilor schimbului ai acestor ţări. Importanţa comerţului
exterior este subliniată şi de faptul că studiile econometrice au arătat

1
Jan S. Hogendorn - “Economic Development”, Third Edition, Harper Collins
Publisher.New York,1996, p.57-60
86
că o creştere a exporturilor în produsul total cu 10% determină o
creştere economică a ţării cu 0,6%.
Al patrulea factor critic al dezvoltării îl constituie eficienta
alocare a resurselor. Utilizarea de preţuri administrate de către stat
contribuie cel mai adesea la o ineficientă alocare a resurselor. De
cealaltă parte, un mecanism de formare al preţurilor bazat pe o piaţă
liberă implică o mai mare iniţiativă, o reducere a pierderilor, o limitare
a corupţiei şi, în final, o mai mare eficienţă în alocarea resurselor.
Alocarea eficientă a resurselor presupune atât politici la nivel
microeconomic, cât şi politici macroeconomice. Emisiunea de
monedă fără acoperire în bunuri şi servicii, pentru compensarea
deficitelor bugetare, contribuie la creşterea inflaţiei şi la migrarea
capitalurilor către ţări cu o stabilitate a preţurilor mai mare.
Formarea capitalului uman şi resursele pentru dezvoltare este
cel de-al cincilea domeniu critic al dezvoltării. Creşterea economică
depinde în mod esenţial, în special pe termen lung, de capacitatea
acestor ţări de a forma capitalul uman. Dificultatea realizării acestui
deziderat rezultă din faptul că are efecte pe termen lung, la fel cum
această nerealizare se răsfrânge tot după un interval îndelungat în
timp. Aspectele primare ale acestui domeniu critic al dezvoltării sunt
educaţia, accesul la ea şi calitatea acesteia. Se ştie că aceste ţări au
cele mai ridicate rate ale analfabetismului, că accesul la educaţie
este îngrădit, în special populaţiei de sex feminin, iar studiile arată că
o creştere cu doar 10% a celor înscrişi la învaţământul secundar
contribuie cu 0,3% la creşterea economică. De asemenea, în strânsă
legătură cu acest aspect, pentru ţările în dezvoltare, mai ales pentru
cele mai sărace, o problemă deosebit de importantă o constituie
creşterea populaţiei, organismele internaţionale de profil
recomandând insistent adoptarea unor politici la nivel guvernamental
de planificare familială.
În sfârşit, ultimul factor critic al dezvoltării identificat de
specialişti, este asigurarea unor politici durabile de dezvoltare.
Aceasta înseamnă, spre exemplu, asigurarea unei creşteri
economice posibil de atins, luarea în considerare a elementelor
legate de mediu, păstrarea sub control a ratei de creştere a
populaţiei, păstrarea în limite normale şi stimulative a diferenţelor
sociale şi economice etc. Un alt element important îl reprezintă şi
pacea socială din aceste ţări, stabilitatea politică şi socială,
determinante pentru stabilitatea economică. După instabilitate, este
necesară o perioadă foarte lungă de timp pentru relansarea

87
investiţiilor, pentru aplicarea şi vegherea la respectarea legilor etc. şi
un şi mai îndelungat timp pentru culegerea roadelor acestor investiţii.

4.2. Coordonatele sărăciei în ţările slab dezvoltate


Sărăcia este, probabil, cea mai degradantă coordonată a lumii
contemporană. Şi, ceea ce este şi mai îngrijorător, ea este o
caracteristică fundamentală a ţărilor în dezvoltare. Astăzi trăiesc în
lume peste 1 miliard de oameni în condiţii de sărăcie absolută, cea
mai mare parte a lor în ţările subdezvoltate.
Sărăcia absolută am defini-o ca acea limită sub care venitul
unei persoane nu-i permite să-şi satisfacă nevoile de bază legate de
hrană, îmbrăcăminte şi adăpost. Această definiţie este extrem de
largă, dat fiind faptul că este foarte greu de făcut comparaţii între ţări.
Pentru a avea un nivel de referinţă uniform, Banca Mondială
utilizează noţiunea de sărăcie extremă sau limita sărăciei, care este
dată de asigurarea unui nivel caloric zilnic de 2250 calorii pe
persoană, cu următoarea componenţă nutriţională: 5 g. de legume cu
frunze, 110 g. alte legume (cartofi, rădăcinoase etc.). 90 g. lapte, 35
g. ulei, 35 g. zahăr, 10 g. carne, 45 g. legume cu boabe, 395 g.
cereale1.
Cele 395 de grame de cereale pot fi echivalentul a 2 ceşti de
orez, ceea ce reprezintă 54% din totalul hranei!
Acest nivel caloric, ca limită a sărăciei, este supus
controverselor, ca urmare a faptului că se consideră că el diferă în
funcţie de vârstă şi de gen, că nu sunt luate în considerare niveluri şi
pentru alţi compuşi, consideraţi extrem de importanţi pentru
sănătatea omului, cum ar fi mineralele sau vitaminele, că nevoile
calorice ale individului diferă de la o perioadă la altă şi în funcţie de
specificul activităţii, climă etc.
Tot ca răspuns la lacunele unei astfel de metode de abordare
a conceptului de sărăcie, economistul şi filosoful Amartya K. Sen, de
la universitatea Harvard, a abordat această problemă dintr-un alt
punct de vedere. Pentru el, viaţa este un vector corelat de funcţiuni
(legate de a fi şi de a face), ca de exemplu, a fi îngrijit corespunzător,
a evita moartea prematură, apariţia în public fără sentimentul de

1
Această componenţă a regimului caloric minim zilnic este inspirat dintr-un set de
standarde din India, care are, poate, cea mai bogată literatură legată de acest
subiect. Pentru castele ce din motive religioase nu consumă carne, se consideră
că legumele cu boabe, combinate cu anumite cereale furnizează aceeaşi
aminoacizii ca şi carnea.
88
ruşine, a fi fericit şi a fi liber1. Sen s-a concentrat pe un număr mic de
funcţiuni de bază pentru starea normală de bine: hrană
corespunzătoare şi locuinţă adecvată. În opinia sa, P.N.B./loc. nu
este un indicator adecvat, ci doar un instrument de măsurare
statistic, pentru că el exprimă capacităţile şi nu permite aprecierea
realizărilor. De exemplu, speranţa de viaţă în Costa Rica este
aproximativ aceeaşi cu cea din Statele Unite, care are un venit pe
locuitor mai mare de 12 ori decât Costa Rica. Un alt exemplu este cel
al populaţiei masculine din Harlem, New York, care, în ciuda
oportunităţilor oferite de societatea americană, trăieşte cu 40 de ani
mai puţin decât populaţia masculină din Bangladesh, şi nu datorită
unui venit pe locuitor mai scăzut, ci datorită ratei înalte a criminalităţii
şi a unei asistenţe medicale necorespunzătoare. Pentru Sen, sărăcia
nu este numai un nivel foarte scăzut al stării normale de bine, ci şi
incapacitatea de a atinge această stare ca urmare a lipsei mijloacelor
economice necesare.
Abordarea conceptului de sărăcie, în viziunea lui Sen, este o
combinaţie între coeficientul Gini privind distribuţia veniturilor pentru
categoria celor săraci, ponderea celor ce trăiesc în sărăcie absolută
şi decalajul privind veniturile (care măsoară venitul suplimentar
necesar aducerii săracilor deasupra sărăciei absolute şi care, din
punct de vedere statistic, se calculează ca ponderea acestui venit
suplimentar necesar, în consumul agregat)2. Pornind de la această
combinaţie, Sen a creat trei axiome necesare unui indice al sărăciei:
¾ axioma centrală, conform căreia măsurarea sărăciei se poate
face doar prin intermediul venitului celor săraci;
¾ axioma sensului unic, care presupune ca indicele sărăciei să
crească atunci când venitul celor săraci scade;
¾ axioma transferului invers, care cere ca măsurarea sărăciei să
fie sensibilă la schimbările survenite în distribuţia veniturilor
celor săraci (astfel încât un transfer de la cei cu venituri
scăzute la cei cu venituri mai ridicate să ducă la creşterea
indexului sărăciei).
Stabilită ca limită inferioară, valoarea de 1
dolarPPC/zi/persoană3, reprezintă astăzi pentru majoritatea

1
E. Wayne Nafziger – „Economics of Developing Countries”, Prentice Hall, 1997,
p.129
2
Idem, p.131
3
1 dolarPPC pe zi/persoană sau 1USDPPC/zi/persoană reprezintă 1 dolar ajustat
cu paritatea puterii de cumpărare
89
instituţiilor internaţionale, pragul sărăciei absolute sau extreme. Din
punct de vedere al distribuţiei pe regiuni, populaţia care trăieşte sub
acest prag este prezentată în tabelul de mai jos:

Tabelul 4.5. Ponderea populaţiei ce trăieşte sub pragul sărăciei


absolute, pe regiuni (%)
Regiunea 1987 1990 1993 1996 1998 2000
Asia de Est şi Pacific (fară China) 26,6 27,6 25,2 14,9 15,3 15,0
China 23,9 18,5 15,9 10,0 11,3 10,1
Europa şi Asia Centrală 0,2 1,6 4,0 5,1 5,1 4,7
America Latină şi Caraibe 15,3 16,8 15,3 15,6 15,6 15,2
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord 4,3 2,4 1,9 1,8 1,9 1,8
Asia de Sud 44,9 44,0 42,4 42,3 40,0 42,2
Africa sub-sahariană 46,6 47,7 49,7 48,5 46,3 46,0
Total 28,3 29,0 28,1 24,5 24,0 22,7
Total, fără China 28,5 28,1 27,7 27,0 26,2 24,7
Sursa: XXX – „Table 2003”, World Bank, Washington D.C., 2003

Un sfert din populaţia lumii trăieşte sub limita unui dolar pe zi!
Iar din punct de vedere al repartiţiei geografice, cei mai mulţi săraci
ai lumii trăiesc în Africa sub-sahariană şi Asia de Sud, unde aproape
jumătate din populaţie este la limita sărăciei absolute. Urmează Asia
de Est şi Pacific şi America Latină, cu aproape aceeaşi pondere
(15%) şi China. Ţările cu cei mai puţini săraci sunt ţările Orientului
Mijlociu şi Africii de Nord şi Europa şi Asia. Din punct de vedere al
evoluţiei, cea mai săracă populaţie a lumii a rămas relativ constantă
în ultimul deceniu, ca număr. Ceea ce a determinat ca, la nivel
global, pe fondul creşterii populaţiei, să se înregistreze o uşoară
scădere, de la 29% în 1990, la 22,7% în 2000. Cele mai mari scăderi
au fost în cazul Asiei de Est, de la 28% la 15% în aceeaşi perioadă
(ca urmare a progreselor făcute în această zonă). Din cele
aproximativ 1,2 mld. persoane ce trăiesc sub un dolarPPC/zi (la
nivelul anului 2000), 278 mil. sunt în Asia de Est şi Pacific (de la 452
mil. în 1990), singura zonă unde reducerea a fost semnificativă,
datorată în special progreselor din China, 522 mil. în Asia de Sud (de
la 495 mil. în 1990), 291 mil. în Africa sub-sahariană (de la 242 mil.
în 1990).
Cu toate progresele realizate de Asia de Est şi Pacific, criza
din anul 1998 a avut drept efect stoparea scăderii sărăciei în această
zonă. Ţările cele mai afectate (Indonezia, Filipine, Thailanda) au
înregistrat creşteri ale populaţiei ce trăieşte în sărăcie absolută. În
90
Asia de Sud, deşi nivelul P.I.B./loc a crescut, sărăcia cunoaşte o
tendinţă redusă de scădere (din punct de vedere relativ).
Africa sub-sahariană, prima regiune din punct de vedere al
ponderii sărăciei, este marcată de influenţa războaielor civile, iar
ţările din această regiune oscilează între derularea unor reforme
ferme (Coasta de Fildeş, Ghana, Mauritania, Uganda, Tanzania) şi
conflicte (Rwanda, Burundi).
În America Latină şi Caraibe, 15,2% din populaţie era
înregistrată în 2000 ca trăind sub un dolarPPC/zi, luând însă ca limită
2 USDPPC/zi, 36% din populaţie se afla sub această limită, ceea ce
arată diferenţele şi inegalităţile extrem de mari din această regiune.
În Europa şi Asia Centrală, până în 1990 foarte puţini oameni
trăiau în absolută sărăcie. După 1990, numărul acestora a crescut,
ajungându-se ca 4,7% din populaţie să fie sub limita a 1dolarPPC/zi,
iar sub 2dolariPPC/zi, 20% la nivelul anului 2000. Acest lucru se
datorează depresiunii economice pe care majoritatea acestor ţări
(foste comuniste, şi în primul rând Rusia) o traversează de 15 ani. În
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord situaţia este similară Europei: sub
2% din populaţie se află sub limita a 1 dolarPPC/zi şi 22% sub limita
a 2 dolariPPC/zi.
Dimensiunea populaţiei ce trăieşte în extremă sărăcie este
influenţată şi de perspectivele ce decurg din sporirea numărului total
al populaţiei globului. Din miliardul ce se va adăuga omenirii până în
2014, peste 600 de milioane se vor naşte în ţările cu cele mai
scăzute venituri. Conform prognozelor Băncii Mondiale1, 310
milioane se vor naşte în Asia de Sud, 240 milioane în Africa sub-
sahariană, 220 milioane în Asia de Est şi Pacific, 9 milioane în
Europa şi Asia Centrală, 30 milioane în ţările dezvoltate.
Creşterea populaţiei în ţările cele mai sărace îşi are motivaţia
în mai multe aspecte. Unul este dat de rolul pe care femeia îl are în
societate. Pentru cele mai multe din aceste ţări, femeile sunt lipsite
de educaţie, iar măsurile contraceptive sau de planing familial sunt
inexistente. Datele furnizate de Banca Mondială în acest sens sunt
relevante. Pentru femeile cu vârsta cuprinsă între 15 şi 49 de ani,
consumul de contraceptive este scăzut, mai ales în ţările slab
dezvoltate: Laos 25%, Indonezia 55%, China 85%, Rusia 35%, Haiti
15%, Nicaragua 60%, Yemen 20%, Iordania 50%, Iran 70%,

1
XXX – „Tables 2000”, World Bank, Washington D.C., 2000

91
Pakistan 25%, India 40%, Bangladesh 50%, Guinea 0%, Camerun
20%.
Un alt motiv îl constituie speranţa de viaţă foarte redusă în
multe ţări sărace (sub 50 de ani), precum şi mortalitatea infantilă
foarte ridicată. Altfel spus, un număr mare de copii creşte şansele de
supravieţuire ale familiei.
O familie numeroasă implică şi mai multă forţă de muncă,
ceea ce, în condiţiile în care principala ocupaţie în ţările sărace este
agricultura de tip extensiv, de foarte scăzută productivitate, acest
lucru poate însemna pământ mai mult şi hrană mai multă.
Din punct de vedere al grupurilor ţintă al săracilor, cea mai
mare parte a săracilor lumii locuiesc în Asia de Sud, în special în
India şi Bangladesh. O cincime se află în Africa sub-sahariană, în
principal în Nigeria şi Etiopia. Ceilalţi (cam două cincimi) se împart
între America Latină (mai ales în Brazilia şi Mexic), Asia de Sud-Est
(cu predilecţie în Filipine şi Indonezia), Orientul Mijlociu şi Asia de
Est (China). La sfârşitul anului 2000, cel mai mare număr al celor
săraci s-a înregistrat în Africa sub-sahariană, care a devenit regiunea
cea mai săracă a lumii.
Sunt, de asemenea, grupuri care dau cea mai mare parte a
săracilor în anumite regiuni: este vorba de indienii din America Latină
şi paria în India.
Patru cincimi dintre săraci trăiesc în zonele rurale, ceilalţi, în
cea mai mare parte în slums-urile urbane, în condiţii de supra-
aglomeraţie. Populaţia rurală săracă sunt cei fără pământ sau
proprietari de terenuri mici. Cei din zona urbană sunt în majoritate
şomeri, angajaţi zilieri sau temporar, mici comercianţi sau artizanali.
Cea mai mare parte a populaţiei sărace este analfabetă,
neavând mai mult de un an sau doi de şcoală. Ca urmare,
cunoştinţele lor, precum şi capacitatea de a înţelege ceea ce se
întâmplă în jurul lor sunt foarte reduse.
Populaţia feminină este mai săracă decât cea masculină, în
special în cazul pătrimii din gospodăriile care sunt conduse de femei.
Forţa de muncă feminină este mai scăzută, sunt angajate în slujbele
cele mai prost plătite şi au o rată a şomajului mult mai ridicată decât
a bărbaţilor.
De altfel, rolul femeii în ţările în dezvoltare, în special în cele
mai sărace, este unul net inferior bărbaţilor. În multe părţi ale
globului, diferenţele în ceea ce priveşte distribuţia veniturilor în cadrul
familiei arătă că există o discriminare clară a femeilor în raport cu
bărbaţii. Mulţi adepţi ai diferenţelor dintre sexe consideră că bărbaţii
92
au dreptul la mai multe cheltuieli personale decât femeile, iar venitul
acestora din urmă trebuie să fie destinat în cea mai mare parte
consumului colectiv.
Rata de mortalitate, precum şi rata mortalităţii pentru diferite
tipuri de boli arată o hrană mai defectuoasă şi o îngrijire a sănătăţii
mai slabă pentru femei decât pentru bărbaţi.
De asemenea, femeile au o educaţie inferioară bărbaţilor. Cea
mai mare parte a analfabetismului este în rândul femeilor, în unele
ţări femeile neavând dreptul la vot şi nici alte drepturi în societate.
Din punct de vedere al şcolarităţii, rata de şcolarizare în învăţământul
primar şi secundar, pe regiuni, se prezenta în felul următor:

Tabelul 4.6. Rata fete/băieţi cuprinşi în învăţământul primar şi


secundar (%)
Regiunea 1990 1998 2001
Asia de Est şi Pacific 88 91 93
Europa şi Asia Centrală 85 93 96
America Latină şi Caraibe 95 98 99
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord 82 86 90
Asia de Sud 75 94 96
Africa sub-sahariană 82 87 90
Sursa: XXX – „Table 2003”, World Bank, Washington D.C., 2003
În special în ţările puternic influenţate de religia musulmană,
femeia este privită ca o sclavă, ce trece de sub tutela tatălui sub cea
a soţului. Chiar şi în condiţiile unei educaţii egale, veniturile primite
de femei sunt mult inferioare celor primite de bărbaţi. În Kenya, rata
de recuperare a investiţiei cu învăţământul universitar pentru femei
este negativă. O confirmare a faptului că societatea oferă mult mai
multe şanse unui bărbat decât unei femei, este dată şi de numărul de
femei la un bărbat, care este subunitar în foarte multe ţări din
categoria celor sărace. Se estimează că deficitul de femei pentru
China şi India este de 44 milioane, respectiv 37 de milioane.
40% din cei săraci sunt copii sub 10 ani, care trăiesc în familii
numeroase. În Pakistan, 10% dintre gospodăriile cele mai sărace au
o medie de 7,7 persoane, din care 3,6 sunt copii sub 10 ani. Media
naţională este de 6,1, iar a copiilor sub 10 ani de 2,2. În ceea ce îi
priveşte pe cei în vârstă, aceşti sunt mai săraci decât alte grupuri,
chiar atunci când trăiesc în familii mai mari.
Cea mai mare parte a săracilor trăiesc, practic, izolaţi de ceea
ce ar putea să la aducă o îmbunătăţire a nivelului de viaţă: drumuri,
căi de acces către zonele comerciale, telecomunicaţii. Cele mai

93
multe din zonele locuite de populaţia săracă nu sunt acoperite de
interesele clasei politice din ţările respective.
Sărăcia implică şi multe alte aspecte. De la trei la patru cincimi
din venitul celor mai săraci oameni ai lumii este cheltuit pentru hrană,
care este, de cele mai multe ori limitată la cereale, cartofi, unele
legume şi, în unele regiuni, puţină carne sau peşte. Circa 60% sunt
subnutriţi şi sute de milioane suferă de malnutriţie, ca urmare,
performanţele şcolare şi profesionale sunt slabe, rezistenţa la boli
scăzută, dezvoltarea fizică şi mentală a copiilor este compromisă.
Mortalitatea infantilă înregistrează cele mai mari niveluri în
aceste ţări: unul din 10 copii moare în primul an de viaţă, încă unul
până la vârsta de 5 ani şi doar unul din cinci atinge 45 de ani. Pe
regiuni, mortalitatea infantilă se prezenta astfel:

Tabelul 4.7. Mortalitatea infantilă, media pe regiuni (morţi sub


vârsta de un an la 1000 naşteri vii)
Regiunea 1990 1998 2001
Asia de Est şi Pacific 40 35 33
Europa şi Asia Centrală 28 22 20
America Latină şi Caraibe 41 31 28
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord 60 45 43
Asia de Sud 87 75 61
Africa sub-sahariană 101 92 90
Sursa: XXX – „Table 2000”, World Bank, Washington D.C., 2000
Acestea sunt cifre ce reflectă o medie pe regiuni. Pe ţări,
situaţia este diferită. Cele mai sărace ţări înregistrează performanţe
mult mai triste. Comparativ cu ţările bogate, cele mai sărace ţări au o
rată a mortalităţii şi de peste 50 ori mai mare (cazul Sierra Leone)

Tabelul 4.8. Rata mortalităţii infantile (morţi sub un an la 1000


născuţi vii) în ţările sărace, comparativ cu ţările bogate
Ţara 1980 2002
Cambodgia / Irlanda 201/ 11 102 / 6
Sierra Leone / Hong Kong 190 / 11 162 / 3
Rwanda / Australia 185 / 11 112 / 5
Malawi / Franţa 169 / 10 115 / 5
Swaziland / Elveţia 159 / 9 98 / 4
Etiopia / Olanda 155 / 9 107 / 5
Zambia / Japonia 154 / 8 105 / 4
Mozambic / Norvegia 145 / 8 122 / 4
Burundi / Danemarca 145 / 8 107 / 5
Bangladesh / Suedia 132 / 7 73 / 4
Sursa: XXX – „Table 2003”, World Bank, Washington D.C., 2003

94
Comentariile sunt aproape inutile. Diferenţele foarte mari
vorbesc de la sine despre consecinţele sărăciei!
O cauză a mortalităţii în ţările sărace o constituie răspândirea
încă largă a bolilor infecţioase, care au fost eradicate în ţările
dezvoltate. Începând cu anul 1975, O.M.S. şi UNICEF şi-au extins
activitatea de imunizare împotriva principalelor boli, în ţările în
dezvoltare. Rata de imunizare a crescut rapid şi decesele cauzate de
aceste boli au scăzut substanţial. Cu toate acestea, mai puţin de
50% din copii care trăiesc în absolută sărăcie sunt vaccinaţi
împotriva difteriei, tusei convulsive şi pojar. Aceste boli, eradicate în
ţările dezvoltate, fac, încă, victime în ţările în dezvoltare. Un caz de
pojar are o probabilitate de 35 de ori mai mare să omoare un copil în
ţările sărace decât într-o ţară dezvoltată.
Un alt aspect ce defineşte sărăcia este accesul populaţiei
sărace la resurse de apă potabilă. Două treimi din aceasta nu are
acces la apă potabilă şi o pondere şi mai mare nu are asigurat un
acces corespunzător. Sunt zone (în special în Africa sub-sahariană)
unde asigurarea apei implică o deplasare zilnică din partea fiecărei
familii la o distanţă de peste trei ore de mers pe jos! Alături de apă,
lipsa unor condiţii sanitare şi de igienă minime contribuie la peste
900 milioane de îmbolnăviri de diaree anual. Aceasta cauzează
moartea a 3 milioane de copii anual, lucru ce ar putea fi prevenit în
condiţii sanitare mai bune şi a existenţei apei potabile.
Sărăcia presupune o speranţă de viaţă mai mică. Media
pentru persoanele ce trăiesc în sărăcie este de 45 de ani, comparativ
cu 77 de ani, media pentru ţările dezvoltate.

Tabelul 4.9. Ţările cu cea mai mică speranţă de viaţă (ani)


Ţara 1980 2002
Zambia 35 32
Zimbabwe 42 33
Mozambic 41 36
Burundi 42 40
Rwanda 42 39
Leshoto 40 32
Swaziland 40 33
kenya 45 43
Malawi 44 37
Sursa: XXX – „Table 2003”, World Bank, Washington D.C., 2003
Speranţa de viaţă în aceste ţări este foarte redusă (în cazul
unora, cum ar fi Zambia, speranţa de viaţă la naştere este mai mică

95
de jumătate din cea a ţărilor dezvoltate). Pe parcursul a mai mult de
20 de ani, speranţa de viaţă înregistrează scăderi. Majoritatea sunt
pe continentul african, unde progresele realizate sunt aproape nule.
De asemenea, aceste ţări au fost măcinate în ultimele decenii de
conflicte civile, s-au confruntat cu foametea şi deţin cele mai negre
recorduri la infestările cu diverse boli (inclusiv virusul mileniului, HIV).
Analfabetismul este un însoţitor permanent al sărăciei. Între o
treime şi două cincimi din adulţi sunt analfabeţi şi doar patru din 10
copii reuşesc să urmeze mai mult de 4 ani de şcoală primară. Pe
regiuni, cuprinderea în şcoala primară este următoarea:

Tabelul 4.10. Cuprinderea în şcoala primară, în (%), media pe


regiuni geografice
Regiunea 1990 2002
Asia de Est şi Pacific 97 99
Europa şi Asia Centrală 96 99
America Latină şi Caraibe 88 95
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord 79 85
Asia de Sud 73 80
Africa sub-sahariană 58 66
Sursa: XXX – „Table 2003”, World Bank, Washington D.C., 2003
Cu toate că media pe regiunile geografice este destul de
ridicată, ea ascunde foarte multe discrepanţe. Analfabetismul în ţările
în dezvoltare este un fenomen de masă, care afectează o mare parte
a populaţiei. Sunt ţări unde peste jumătate din populaţia ţări este
analfabetă. Datele publicate în Raportul asupra Dezvoltării Umane
pe anul 2000 reflectă această situaţie dramatică.

Tabelul 4.11. Rata analfabetismului în ţările sărace (nivelurile


cele mai ridicate, în %)
Rata analfabetismului
Ţara

Niger 85,3
Burkina Faso 77,8
Gambia 65,4
Senegal 64,5
Etiopia 63,7
Sursa: Sursa: „Human Development Report 2000”, U.N.D.P.,2000
Pornind fie şi numai de la aceste aspecte, putem concluziona
că sărăcia este o ameninţare nu numai pentru ţările care se
confruntă cu acest fenomen la nivel de masă, ci reprezintă o
ameninţare la siguranţa întregii specii umane. Tocmai datorită

96
îngrijorării crescânde pe care comunitatea internaţională o manifestă
în acest domeniu, acest început de mileniu se vrea a marca intrarea
în linie dreaptă a luptei împotriva sărăciei. În cadrul Conferinţei care
a avut loc la Paris în anul 1998, cu participarea ţărilor membre
OCDE, reprezentanţi ai Naţiunilor Unite şi ai Băncii Mondiale, s-au
identificat 6 scopuri sociale şi 16 indicatori complementari ce urmau
a fi monitorizaţi de către comunitatea internaţională, ca parte a unei
noi strategii de dezvoltare. Scopurile au fost următoarele:
¾ reducerea sărăciei la jumătate (s-a estimat ca numărul celor
ce trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi să scadă la 700
milioane la sfârşitul deceniului următor);
¾ asigurarea educaţiei primare, astfel încât să crească la 100%
procentul de cuprindere în şcoala primară a copiilor;
¾ creşterea egalităţii pe sexe în ceea ce priveşte cuprinderea în
şcoala primară; peste 125 milioane de copii de vârstă şcolară
primară nu erau înscrişi la şcoală în 1995, din care 2/3 erau
fete.
¾ reducerea morţii infantile şi a celei până la 5 ani, la niveluri
mai mici decât jumătate din nivelurile actuale, până la sfârşitul
anului 2015;
¾ reducerea morţii maternale cu 2/3 până în 2015, prin
creşterea asistenţei medicale la naştere;
¾ creşterea accesului la serviciile ce privesc reproducţia, astfel
încât să se prevină infestarea cu boli în perioada de sarcină
(în special cu HIV), creşterea necontrolată a populaţiei, mai
ales în zonele foarte sărace.
Chiar şi Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, la
întâlnirea pe care au avut-o în septembrie 2000 în Cehia1, aminteau
despre necesitatea concentrării atenţiei asupra unui set clar de
rezultate privind dezvoltarea, ce pot fi monitorizate. Oficialii B.M. şi
F.M.I. recunoşteau că politicile promovate de către cele două instituţii
au fost mai puţin axate pe probleme legate de sărăcie şi că, în unele
cazuri, aceste politici au avut un impact negativ asupra bunăstării
oamenilor. Politicile de austeritate promovate de ambele instituţii au
determinat creşterea sărăciei pentru populaţia deja săracă. În ţările
aflate în tranziţie, se apreciază că numărul persoanelor ce trăiesc în
condiţii de sărăcie s-a triplat în ultimul deceniu!

1
XXX – „Note from the president of the World Bank”, Development Committee,
World Bank, IMF, Praga, sept. 2000, p.1-10
97
La întâlnirea G8, din iulie 2000, ţările cele mai dezvoltate, plus
Rusia, au ajuns la aceeaşi concluzie lansată de Conferinţa din 1998.
Identificând sărăcia drept una dintre cele mai grave probleme ale
omenirii, s-a reafirmat sprijinul pentru o cooperare la nivel
internaţional, menită să sprijine ţările cele mai sărace în promovarea
acelor politici, care să aibă drept consecinţă directă reducerea
sărăciei. În scenariile elaborate, Raportul privind sărăcia globală1
stabileşte parametrii de bază necesari evoluţiei economice pe
regiuni, astfel încât să se atingă obiectivele de reducere la jumătate a
numărului celor ce trăiesc sub limita a un dolar pe zi. În cele două
scenarii elaborate pentru regiunile globului, se au în vedere 3
variabile (rata de creştere a consumului, rata de creştere a populaţiei
şi schimbările în inegalităţile veniturilor) şi, pornind de la proiecţiile
acestora în perioada 1998-2008, s-a previzionat proporţia
persoanelor ce va trăi în sărăcie în anul 2008 şi în 2015, precum şi
ponderea acestora în totalul populaţiei, pe regiuni şi la nivel mondial.
Un prim scenariu este unul optimist, ce merge pe extrapolarea unei
rate de creşteri medii de 3,5%, diferit pe regiuni şi o stagnare a
inegalităţii veniturilor. În cel pesimist, rata de creştere este mai mică,
iar inegalitatea veniturilor creşte. Diferenţele sunt semnificative la
finele anului 2008. Iată cum se prezintă cele două scenarii:

Tabelul 4.12. Scenarii privind evoluţia sărăciei, pe regiuni


Rc Cp Iv PS PS PS NPS NPS NPS
Reg. PS4
(%) (%) (%) 1 2 3 1 2 3
SCENARIU OPTIMIST
AE 4,9 0,9 0 28 15 4 14 452,4 72,1 290
EE-AC 3,7 0,2 0 2 5 2 1 7,1 7,4 4
ALC 1,7 1,3 0 17 16 13 8 73,8 74,7 52
OM-AN 1,5 1,9 0 2 2 1 1 5,7 4,7 5
AS 4,0 1,4 0 44 40 14 22 495,1 205,9 369
ASS 1,0 2,3 0 48 46 42 24 242,3 329,8 218
TOTAL 1,3 29 24 12 14,5 1276,4 694,7 897
SCENARIU PESIMIST
AE 4,0 0,9 +10 28 15 9 14 452,4 182,8 290
EE-AC 2,7 0,2 +20 2 5 10 1 7,1 45,7 4
ALC 0,6 1,3 +10 17 16 23 8 73,8 130,8 52
OM-AN 0,4 1,9 +10 2 2 3 1 5,7 11,4 5

1
XXX – „Global Poverty Report”, G8 Summit July 2000, African Development
Bank, Asian Development Bank, BERD, Inter-American Development Bank, FMI.
BM, p.17
98
AS 2,4 1,4 +20 44 40 31 22 495,1 465,0 369
ASS -0,1 2,3 +10 48 46 52 24 242,3 406,2 218
TOTAL 1,3 29 24 22 14,5 1276,4 1241,8 897
Sursa: XXX – „Global Poverty Report”, G8 Summit July 2000, African Development Bank,
Asian Development Bank, BERD, Inter-American Development Bank, FMI. BM, p.17

Legendă: AE=Asia de Est; EE-AC=Europa Est şi Asia Centrală,


ALC=America Latină şi Caribe, OM-AN=Orientul Mijlociu şi Africa de
Nord, AS=Asia de Sud, ASS=Africa sub-sahariană, Rc=rata de
creştere, Cp=creşterea populaţiei, Iv=inegalitatea veniturilor,
PS1=Ponderea populaţiei ce trăieşte în sărăcie în 1990, PS2=
Ponderea populaţiei ce trăieşte în sărăcie în 1998, PS3= Ponderea
populaţiei ce trăieşte în sărăcie în 2008 (proiecţie), PS4= Ponderea
populaţiei ce trăieşte în sărăcie în 2015 (ţinta propusă), NPS1=
numărul populaţiei ce trăieşte sub un dolar pe zi, în 1990, NPS2=
numărul populaţiei ce trăieşte sub un dolar pe zi, în 2008 (proiecţie),
NPS1= numărul populaţiei ce trăieşte sub un dolar pe zi, în 2015
(ţinta propusă).
Ţintele propuse au fost ca, în 2015, populaţia ce trăieşte în
sărăcie să fie de 14,5% din populaţie, ceea ce reprezintă în cifre
absolute 897 milioane persoane. În funcţie de ipotezele luate în
calcul, se poate observa că la sfârşitul acestui deceniu (mai precis în
2008), numărul săracilor poate fi cu mult mai mic, respectiv cca. 700
milioane. În varianta mai puţin optimistă, în 2008, numărul populaţiei
în sărăcie va fi aproape acelaşi ca în 1990. Acest lucru este cât se
poate de probabil, dacă regiunile cele mai sărace ale lumii (Asia de
Sud şi Africa sub-sahariană) nu vor înregistra progrese evidente în
plan economic şi social. Tocmai de aceea, propunerile acestor
Conferinţe şi rezultatele scenariilor au determinat ONU să adopte
Declaraţia Mileniului1, ale cărei obiective se înscriu într-un ambiţios
obiectiv de reducere a sărăciei şi a altor însoţitori ai acesteia până în
anul 2015.

1
Obiectivele Declaraţiei Mileniului vor fi prezentate într-un alt capitol.
99
Capitolul V
Organizaţii internaţionale

Universul organizaţiilor internaţionale este extrem de vast.


Astăzi se consideră că funcţionează o multitudine de organizaţii,
grupate după mai multe criterii.
Unul dintre cele mai utilizate criterii este cel al domeniului de
acţiune. În această categorie pot fi identificate organizaţii economice,
organizaţii profesionale, organizaţii politice, organizaţii culturale,
organizaţii ştiinţifice etc.
Organizaţiile internaţionale pot fi grupate în organizaţii
guvernamentale sau neguvernamentale, în funcţie de statutul
membrilor săi (guverne, în cazul celor guvernamentale şi asociaţii
sau persoane particulare în cazul celor neguvernamentale).
În capitolul ce urmează, vom încerca să prezentăm
caracteristicile celor mai importante dintre organizaţiile economice
internaţionale, cu cel mai mare impact asupra economiei mondiale.

5.1. Organizaţia Naţiunilor Unite şi Sistemul Naţiunilor


Unite
ONU şi Sistemul Naţiunilor Unite (care cuprinde, alături de
ONU, şi agenţiile specializate ale acesteia) sunt, poate, cele mai
cunoscute dintre organizaţiile internaţionale. Considerată organizaţia
cu vocaţie universale, ONU numără astăzi 191 de ţări, ceea ce îi
conferă statutul de cea mai cuprinzătoare dintre organizaţii, sub
aspectul participării, dar şi sub aspectul domeniilor de acţiune, fapt
relevat de obiectivele organizaţiilor ce compun Sistemul ONU.
ONU a fost creat în urma celui de-al doilea război mondial, în
1945, şi mulţi dintre criticii acestei instituţii consideră că această
instituţie reflectă şi astăzi o realitate de acum 50 de ani.
Documentul fundamental ce stă la baza funcţionării ONU este
Charta Naţiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945 de cele 50 de state

100
fondatoare ale organizaţiei. Charta stabileşte drepturile şi obligaţiile
ţărilor membre, precum şi structura organizaţiei.
Considerată tratat internaţional, Charta se fundamentează pe
principiile dreptului internaţional, de egalitate în drepturi a statelor
suverane şi de interzicere a folosirii forţei în relaţiile internaţionale.
Scopurile Naţiunilor Unite sunt:
- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
- dezvoltarea relaţiilor între naţiuni întemeiate pe
respectarea principiului egalităţii în drepturi şi a
autodeterminării popoarelor,
- cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor
economice, sociale, culturale şi umanitare la nivel
internaţional şi promovarea respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului,
- să fie un centru în care să se armonizeze eforturile
naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.
În urmărirea scopurilor enunţate în primul articolul al Chartei,
ONU trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii:
- organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane
a tuturor membrilor,
- toţi membri trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă
obligaţiile asumate potrivit Chartei,
- diferendele internaţionale vor fi rezolvate prin mijloace
paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea
internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în
primejdie,
- renunţarea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei în
relaţiile internaţionale,
- membri ONU vor oferi organizaţiei ajutorul în orice acţiune
întreprinsă de ea, în conformitate cu prevederile prezentei
Charte şi se vor abţine de a susţine statele împotriva
cărora ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de
constrângere,
- nici o dispoziţie din Chartă nu va autoriza Naţiunile Unite
să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei
interne a unui stat.
Limbile oficiale ale ONU sunt chineza, engleza, franceza, rusa
şi spaniola. Alături de acestea, limba arabă este limbă oficială pentru
lucrările Adunării Generale, Consiliului de Securitate şi Consiliului
Economic şi Social.

101
Structura organizatorică a ONU este formată din următoarele
principale organisme: Adunarea generală, Consiliul de Securitate,
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), Curtea Internaţională de
Justiţie, Secretariatul şi Consiliul de Tutelă.
Adunarea Generală este cel mai democratic forum al ONU.
Fiecare stat membru este reprezentat de cel mult cinci reprezentanţi
şi are dreptul la un singur vot, ceea ce aduce pe picior de egalitate
toate statele membre ale organizaţiei.
Adunarea Generală este principalul organ deliberativ al ONU.
Deciziile importante, ca admiterea de noi membri, probleme legate
de pace şi securitate sau de bugetul organizaţiei se iau cu o
majoritate de 2/3 din voturi. Celelalte chestiuni ce sunt supuse
aprobării Adunării Generale se iau cu majoritate simplă.
Atribuţiile şi responsabilităţile Adunării Generale sunt
următoarele:
- examinează principiile generale de cooperare pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusiv
principiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea
înarmărilor,
- discută orice problemă privitoare la menţinerea păcii şi
securităţii supusă atenţiei de către orice membru al ONU,
- poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra
situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea
internaţională,
- iniţiază studii şi recomandări în scopul promovării
cooperării internaţionale în domeniul economic , social,
cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi al sprijinirii
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi
cetăţenii, fără nici un fel de discriminare,
- aprobă bugetului Naţiunilor Unite
- alege membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate,
membri ECOSOC, membrii Consiliului de Tutelă,
judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie (împreună cu
Consiliul de Securitate), numeşte, la recomandarea
Consiliului de Securitate, Secretarul General al ONU.
Adunarea Generală se întruneşte în sesiuni ordinale anual, în
septembrie, şi în sesiuni speciale, la cererea Consiliului de
Securitate, a majorităţii membrilor ONU sau a unui singur membru,
dacă majoritatea membrilor sunt de acord. Sesiunile de urgenţă pot fi
convocate în 24 de ore, în aceleaşi condiţii.

102
Consiliul de Securitate
Principala responsabilitate a Consiliului de Securitate este
aceea de a menţine pacea şi securitate internaţională. El este
alcătuit din 15 membri, 5 permanenţi (SUA, Franţa, Marea Britanie,
China, Federaţia Rusă) şi 10 nepermanenţi, aleşi de Adunarea
Generală pe o perioadă de doi ani. Deciziile în cadrul Consiliului de
Securitate se iau cu o majoritate de 9 voturi în chestiuni de
procedură. În problemele importante, majoritatea de 9 voturi trebuie
să includă votul afirmativ al tuturor celor 5 membri permanenţi ai
Consiliului de Securitate, cunoscută ca Unanimitatea Marilor Puteri
sau ca dreptul de veto.
Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care
poate ordona acţiuni armate ca şi sancţiuni colective împotriva unei
agresiuni. Principalele atribute ale Consiliului de Securitate sunt:
- investigarea oricărei dispute sau situaţii care ar putea
conduce la fricţiuni internaţionale,
- recomandă metodele necesare pentru rezolvarea acestor
dispute,
- determină existenţa unei ameninţări împotriva păcii sau a
unei agresiuni şi recomandă măsuri ce trebuie întreprinse
în acest sens,
- invită membrii ONU să aplice sancţiunile economice sau
alte măsuri, care nu implică utilizarea forţei, pentru a
preveni sau a stopa agresiunea,
- întreprinde acţiuni militare împotriva agresorilor,
- exercită funcţiile de tutelă ale ONU în zone strategice,
- recomandă Adunării Generale numirea Secretarului
General şi, împreună cu Adunarea Generală, numeşte
judecătorii Curţii Internaţionale de justiţie.
Consiliul Economic şi Social
ECOSOC este principalul organ al ONU însărcinat cu
coordonarea acţiunilor din domeniul economic şi social, atât ale
ONU, cât şi ale agenţiilor specializate şi ale altor instituţii din Familia
ONU.
ECOSOC:
- serveşte ca principal forum de discuţii pe probleme
economice şi sociale la nivel internaţional şi formulează
recomandări statelor membre şi sistemului Naţiunilor Unite,
- realizează şi iniţiază studii şi rapoarte în domeniile de
interes,

103
- promovează respectul şi urmăreşte respectarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului,
- organizează conferinţe şi pregăteşte proiecte de convenţii
pentru a fi supuse Adunării Generale, în domenii de
competenţa sa,
- se consultă cu organizaţiile nonguvernamentale în
probleme ce ţin de competenţa ECOSOC.
Consiliul de Tutelă
Acest organism are drept principală sarcină supravegherea
administrării teritoriilor aflate sub tutela ONU. Teritoriile aflate sub
tutelă sunt acele teritorii care se află sub mandatul ONU şi care nu
se pot autoguverna. De aceea, principalul obiectiv al Consiliului de
Tutelă este de a sprijini populaţia acestor teritorii spre dezvoltarea
progresivă către autodeterminare şi independenţă, ţinând cont de
condiţiile specifice fiecărui teritoriu, de a încuraja respectarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, de a asigura egalitatea
de tratament în domeniile social, economic şi comercial a tuturor
cetăţenilor membrilor Naţiunilor Unite.
Dacă la începutul activităţii ONU numărul teritoriilor aflate sub
tutelă era de 72, în 1998 se mai aflau sub administrare doar 17.
Curtea Internaţională de Justiţie
Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organism
juridic al ONU, ale cărui atribuţii ţin de reglementarea diferendelor
dintre state şi de oferirea de consultanţă juridică ONU şi agenţiilor
specializate. Curtea Internaţională de Justiţie este formată din 15
judecători, aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate,
pentru un mandat de nouă ani, cu posibilitatea realegerii. O ţară nu
poate avea doi judecători la Curtea Internaţională de Justiţie.
Secretariatul
Secretariatul este organismul permanent al ONU şi este
format din Secretarul General şi personalul ce lucrează în oficiile
Naţiunilor Unite. Personalul Secretariatului numără în jur de 8 600
persoane, care acţionează la dispoziţia Naţiunilor Unite şi nu a ţărilor
ai căror cetăţeni sunt.
Secretarul General este cea mai înaltă autoritate din cadrul
ONU. El este, deopotrivă, diplomat, activist, conciliator, avocat şi are
obligaţia de a promova principiile şi valorile exprimate prin Charta
Naţiunilor Unite.
Cel mai important rol al secretarului general este acela de
îndeplinire a „bunelor oficii”, respectiv demersurile pe care acesta le

104
face public sau privat pentru a preveni disputele internaţionale, a
opri escaladarea conflictelor deja existente sau a aduce statele la
masa tratativelor. Prezentul Secretar General ONU este Kofi Annan,
din Ghana.

5.1.1.Reforma ONU. Realizări şi neîmpliniri ale ONU


Activând ca una dintre cele mai vechi organizaţii, ONU a fost
nu de puţine ori criticat pentru neconcordanţa dintre măsurile
adoptate şi principiile Chartei, pentru lipsa sa de reacţie în anumite
momente, pentru realizările destul de palide în comparaţie cu gravele
probleme cu care se confruntă omenirea. Multe dintre criticile aduse
ONU pornesc de la structura organizatorică a acestuia, structură ce
reflectă disproporţionalitate între atribuţiile diferitelor organisme şi
capacitatea acestora de a impune anumite rezoluţii şi care este
apreciată a reflecta o situaţie care nu mai corespunde realităţii1. De
departe, cea mai puternică dintre structurile ONU este Consiliul de
Securitate, singurul autorizat să intervină armat atunci când un stat
agresează alt stat. Componenţa Consiliului de Securitate, de
exemplu, este expresia unui raport de forţe dominat de statele
învingătoare în cel de-al doilea război mondial.
Învinşii de acum 60 de ani sunt astăzi state puternice, care
contribuie cu mai mult la bugetul ONU decât ţări ce se află în
structura Consiliului de Securitate. Germania şi Japonia sunt egalii,
în domeniul economic, ai Franţei sau Marii Britanii, iar în plan politic,
în cadrul ONU, interesele lor sunt reprezentate în aceeaşi măsură ca
şi a altor ţări mult mai puţin dezvoltate. În altă ordine de idei, multe
ţări nici nu existau la constituirea ONU, dar astăzi nu mai pot fi
ignorate în plan internaţional. La ora actuală, se discută tot mai des
despre o adevărată reformă a organismelor ONU, cel mai vizat fiind,
desigur, Consiliul de Securitate. Germania, Japonia, India, Brazilia şi
Nigeria bat la poarta Consiliului de Securitate ca membri permanenţi,

1
Una dintre primele crize izbucnite la nivelul organizaţiei a avut loc nu la mult timp
de la înfiinţarea sa, odată cu problemele din Coreea şi implicarea ONU în primul
său război. Ca urmare a divergenţelor dintre SUA şi URSS, urmată de părăsirea
Consiliului de Securitate de către cea din urmă, centrul de greutate este deplasat
către Adunarea Generală. Prin rezoluţia Acheson (după numele Secretarului de
Stat american de la acea vreme) din noiembrie 1950, se instituie posibilitatea ca
Adunarea Generală să se substituie Consiliului de Securitate în situaţia în care
acesta din urmă se află în imposibilitatea de a face faţă responsabilităţilor sale
privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Urmare a acelei crize, primul
Secretarul General al ONU, norvegianul Trygve Lie, a demisionat.
105
pentru a da acestuia o componenţă care să reflecte mai corect
realitatea din plan internaţional. În plus, o astfel de propunere ar da o
mai mare reprezentativitate unei structuri ce reflectă într-o foarte
mare măsură interesele ţărilor bogate.
Ineficienţa ONU este un alt motiv de nemulţumire legat de
activitatea acestei organizaţii. Între obiectivele acesteia se înscriu
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
precum şi preocuparea pentru reducerea sărăciei în lume. Astăzi
sunt peste un miliard de oameni ce trăiesc la limita minimă a
sărăciei, iar în multe ţări există încălcări majore ale drepturilor
fundamentale ale omului. Fiind considerată „prizoniera” intereselor
ţărilor bogate şi a membrilor permanenţi din Consiliul de Securitate,
ONU fie nu a acţionat, fie acţiunile sale au fost timide şi lipsite de
orice rezultate. Africa, de exemplu, este una din regiunile cele mai
sărace ale lumii şi multe dintre tragedii s-au consumat pe acest
continent.
Mulţi critici văd în Secretariatul General o irosire de resurse.
Funcţionarii ONU au salarii de două ori mai mari decât omologii lor
ce activează în organizaţii neguvernamentale, iar rezultate de două
ori mai slabe. Supradimensionarea structurilor ONU şi birocraţia
acestora îi fac pe unii analişti să considere că personalul acţionează
în primul rând în scopul confortului personal şi mai apoi în slujba
idealurilor care au condus la crearea organizaţiei.
Principalul obiectiv al Chartei Naţiunilor Unite, pacea şi
securitatea internaţională sunt considerate a fi deziderate mult prea
îndepărtate. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, lumea
este departe de a fi cunoscut cu adevărat pacea. În fiecare colţ al
lumii au izbucnit războaie, în unele dintre ele fiind angrenate chiar
naţiunile Unite (războiul din Coreea). Unii analişti consideră că, de
fapt, ONU a devenit marioneta marilor puteri, în special SUA, făcând
evident aluzie la autorizarea de către ONU a intervenţiei în Kuweit.
Un exemplu ce ilustrează slăbiciunea ONU în faţa SUA
poate fi identificat în situaţia ocupării prin forţă a Kuweitului de către
Irak in 1990. Sub o motivaţie discutabilă, regimul de la Bagdad călca
teritoriul kuweitian, anexându-l. ONU a adoptat mai multe rezoluţii,
încercând să facă guvernul irakian să părăsească teritoriul ilegal
anexat. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate cerea Irakului să se
retragă imediat şi necondiţionat. Pe de altă parte, ONU îşi rezerva
dreptul de a adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea acestei
rezoluţii. Irakul refuză să se supună. In această situaţie, NATO si
Pentagonul fac presiuni pentru o intervenţie militară americană în
106
zonă, cu sau fără acordul Consiliului de Securitate. În cele din urmă,
Consiliul a adoptat Rezoluţia 665, prin care autoriza măsurile militare
asupra Irakului. Este vorba de cedarea ONU în faţa SUA şi a aliaţilor
săi din NATO?
La 7 august 1998, ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania au fost
ţinta unor atentate cu bombă. 263 de morţi, din care 12 americani. Casa
Albă a considerat ca fiind un atac Al-Quaida şi, fără a exista o
permisiune din partea Consiliului de Securitate ONU, lansează 75 de
rachete de croazieră asupra Sudanului si Afghanistanului. Bilanţul - mai
mulţi morţi şi un scandal de proporţii, dat fiind faptul că ţintele
considerate de CIA teroriste, s-au dovedit a fi fabrici de medicamente.
Cel mai recent caz vis a vis de relaţia dintre ONU şi SUA îl
reprezintă războiul din Irak. Intervenţia SUA şi a aliaţilor săi a fost
motivată de existenţa armelor chimice şi bacteriologice, care, în urma
intervenţiei armate, nu s-au putut găsi. Scandalurile imense ce au
apărut ulterior, precum şi dezvăluirile făcute de diverse oficialităţi
americane şi britanice în legătură cu manipularea dovezilor, au
determinat numeroase manifestări ale opiniei publice împotriva
Războiului din Irak. Dar cel mai interesant aspect este acela că cei cinci
membri permanenţi ai Consiliului de Securitate s-au grupat în trei
tabere total opuse. Franţa a cerut insistent ca intervenţia în Irak să nu
aibă loc fără girul Consiliului de Securitate, anunţând că este împotriva
acestei intervenţii fără argumente evidente şi dovezi clare. Marea
Britanie a susţinut SUA, China şi Rusia au avut o atitudine mai
rezervată, dar mai aproape de cea a Franţei. SUA a încercat să obţină o
aprobare de moral prin obţinerea a 9 voturi din cele 15, dar a renunţat
şi la aceasta, dat fiind faptul că nu întrunea nici aceste voturi.
Intervenţia a avut loc, iar implicaţiile în plan politic şi al raportului de
forţe în plan internaţional au fost extrem de puternice şi complexe.
ONU a apărut în ochii opiniei publice ca având un rol pur decorativ şi
fiind o marionetă în mâna SUA, UE a demonstrat că, în ciuda realizărilor
obţinute în plan economic, ca entitate, în plan politic nu sunt decât
individualităţi, sentimentele antiamericane au sporit în lumea
musulmană, în general, şi în cea arabă în special, şi ceea ce este mai
îngrijorător, terorismul nu a fost îngenuncheat, el culminând cu
atacurile din Spania, care au determinat mai multe state să-şi anunţe
retragerea din coaliţie.

107
În decursul anilor, ONU a pierdut din omogenitate şi a câştigat
în universalitate, aşa cum aprecia şi Robert Schuman.
Universalitatea câştigată, ca şi omogenitatea pierdută, îşi au
corespondenţa în numărul mare de ţări care şi-au câştigat
independenţa şi care au devenit membre ONU, cu niveluri de
dezvoltare dintre cele mai diverse. La înfiinţarea organizaţiei, Africa a
avut 4 membri fondatori, astăzi are peste 40 de reprezentanţi. Aceste
diferenţe dintre puterea economică a celor mai multe state şi
componenţa organismelor ONU au dus la o aşa numită împărţire a
forţelor. Deţinând două treimi din numărul statelor membre, ţările
dezvoltate sunt în minoritate în Adunarea Generală, pe când în
Consiliul de Securitate au majoritatea. Realizarea unor astfel de axe
ar putea bloca întregul mecanism de funcţionare al ONU cu efecte
negative asupra întregii comunităţi internaţionale.
Astăzi, lumea este împărţită în blocuri comerciale, militare şi
politice care joacă un rol mult mai important decât Naţiunile Unite.
Nu trebuie totuşi negate eforturile pe care ONU le-a depus şi
multe dintre reuşitele acestei organizaţii. Numărul mare de membri
reprezintă, în ultimă instanţă, încununarea eforturilor organizaţiei
privind autodeterminarea şi independenţa politică a statelor şi
recunoaşterea de către întreaga comunitate internaţională, prin
intermediul ONU, a suveranităţii fiecăruia dintre membri săi.
Acordurile internaţionale semnate în cadrul agenţiilor specializate ale
ONU sunt expresia preocupărilor acestui for pentru o reglementare în
plan internaţional, cu o cât mai largă participare, a principalelor
aspecte ce guvernează viaţa economică, politică şi socială a tuturor
statelor.
De la crearea sa, ONU s-a îmbogăţit continuu, nu doar cu noi
membri, ci şi cu problemele acestora. Începând cu anii ’50, tot mai
multe state şi-au cucerit independenţa politică şi au devenit membre
ale marii familii a Naţiunilor Unite. Din păcate, independenţa politică
nu a adus cu sine şi independenţa economică sau bunăstarea noilor
popoare. Conştientizând problemele ce aveau să apară mai târziu,
ONU a iniţiat Decadele Dezvoltării1, care reprezintă demersuri ale
comunităţii internaţionale în vederea promovării progresului
economic şi social al ţărilor mai puţin dezvoltate.
Primul deceniu al dezvoltării a fost lansat între 1961-1971 şi
stipula angajamentul statelor membre de a stimula şi consolida

1
XXX – „Dicţionar de Relaţii Economice Internaţionale”, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1993, pg. 233 - 234
108
politici adecvate sporirii sensibile a ritmurilor de creştere economică
al ţărilor mai puţin avansate de cel puţin 5% pe an.
Cel de-al Doilea Deceniul al Dezvoltării, lansat în perioada
1971-1980, stabilea niveluri de creştere pentru o serie de indicatori,
cum ar fi PIB –ului global şi cel pe locuitor, în ţările în dezvoltare, cu
ritmuri de 6%, respectiv 3,5% pe an. De asemenea, s-a stabilit un
ansamblu de măsuri menite să contribuie la realizarea acestor
obiective, cum ar fi încheierea de acorduri pentru produsele de bază,
sprijinirea expansiunii şi diversificării exporturilor de produse
semifinite şi manufacturate, acordarea de ajutoare pentru
dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate într-un volum minim de 0,7%
PNB – ul ţărilor dezvoltate.
În 1980 se lansează a treia strategie de dezvoltare în cadrul
Deceniului Trei pentru Dezvoltare (1981-1990). Stabilind obiective
cantitative de mai mare amploare (ritm mediu anual de creştere
pentru ţările în dezvoltare de 7%), se preconiza reducerea cu 19% a
decalajelor economice medii faţă de ţările dezvoltate până în 1990,
precum şi schimbări în economia mondială prin negocieri la nivel
global.
Cel de-al Patrulea Deceniu al Dezvoltării a fost lansat în 1990,
la o sesiune specială a Adunării Generale, pentru revitalizarea
creşterii economice şi dezvoltării în ţările mai puţin avansate,
stabilind patru domenii prioritare: sărăcie şi hrană, resurse umane şi
dezvoltare instituţională, populaţie şi mediu. Obiectivele propuse în
acest deceniu au fost mult mai vagi decât cele stabilite în deceniile
anterioare.
În ciuda eforturilor depuse, nici una din ţintele propuse în cele
patru decenii nu a fost atinsă. O analiză făcută la mijlocul Deceniului
Trei arăta că ritmul de creştere al ţărilor în dezvoltare s-a încetinit, iar
decalajul faţă de ţările sărace a crescut.
Trecerea în noul mileniu a impus o analiză foarte atentă, la
nivelul Organizaţiei, a principalelor probleme cu care se confruntă
astăzi lumea. Definită „Obiectivele Mileniului”, declaraţia ONU a
plecat de la necesitatea continuării cu eforturi şi mai susţinute a
cooperării la nivel internaţionale pentru a eradica sau a diminua cele
mai grave neajunsuri ale societăţii contemporane.
Obiectivele identificate de către ONU sunt în număr de 8,
fiecare dintre ele având ţinte precise. Orizontul de timp pentru
atingerea ţelurilor propuse este 2015.
1. Eradicarea sărăciei extreme. În cadrul acestui obiectiv,
Naţiunile Unite îşi propun ca prin acţiunile promovate şi prin
109
cooperarea tuturor statelor lumii să se înjumătăţească
proporţia celor ce trăiesc sub un dolar pe zi şi a celor care
suferă de foame.
2. Educaţie pentru toţi. Conform acestui obiectiv, toate fetele şi
băieţii trebuie să finalizeze cursurile primare.
3. Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea participării active
în societate a femeilor. Până în 2005 se propune eliminarea
inegalităţilor de cuprindere în şcoala primară a fetelor şi
băieţilor, iar până în 2015, eliminarea tuturor discriminărilor
dintre sexe, la toate nivelurile.
4. Reducerea mortalităţii în rândul copiilor, respectiv reducerea
cu două treimi a ratei mortalităţii în rândul copiilor până în cinci
ani.
5. Îmbunătăţirea asistenţei maternale, reducerea cu ¾ a ratei
mortalităţii la naştere a mamelor.
6. Combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli. Ţintele
acestui obiectiv sunt: stoparea şi combaterea răspândirii
HIV/SIDA şi stoparea şi combaterea răspândirii malariei şi a
altor boli cu efect major asupra stării de sănătate a populaţiei.
7. Asigurarea sustenabilităţii mediului
- integrarea principiilor de dezvoltare durabilă în politicile şi
programele tuturor ţărilor,
- combaterea eroziunii solului şi a degradării resurselor,
- reducerea la jumătate a proporţiei populaţiei care nu are
acces la resurse de apă potabilă,
- înregistrarea unor progrese însemnate până în 2020 în
standardul de viaţă a cel puţin 100 milioane de locuitori ai
„oraşelor de carton”,
8. Dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare, care să
includă:
- dezvoltarea pe mai departe a unui sistem comercial şi
financiar deschis, bazat pe reguli, previzibil şi
nediscriminatoriu, angajarea pentru o bună guvernanţă,
dezvoltare şi reducere a sărăciei, atât la nivel naţional cât
şi internaţional,
- o mai bună orientare către nevoile celor mai sărace ţări,
respectiv acces pe pieţe pentru produsele acestora,
extinderea schemelor de reducere a datoriei celor mai
îndatorate şi sărace ţări, anularea datoriilor oficiale
bilaterale şi asigurarea unei asistenţe financiare mai

110
generoase pentru ţările ce realizează progrese în
reducerea sărăciei.
- o mai bună orientare către nevoile speciale ale ţărilor
insulare şi fără litoral cel mai puţin dezvoltate,
- analizarea mai profundă şi mai eficientă a problemelor
datoriei externe a ţărilor în dezvoltare pe plan naţional şi
internaţional în scopul aducerii acestei probleme la
dimensiuni sustenabile pe termen lung,
- o cooperare mai strânsă cu companiile farmaceutice
pentru relaxarea accesului la medicamentele esenţiale
pentru ţările în dezvoltare,
- o cooperare mai strânsă cu companiile private pentru
lărgirea accesului către beneficiile noilor tehnologii, în
special tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.
Care este situaţia după patru ani? Într-un raport ONU1
prezenta situaţie a realizărilor şi a domeniilor în care mai sunt multe
de făcut este următoarea: majoritatea ţintelor propuse se află în
progres, dar există zone în care se înregistrează stagnări sau chiar
deteriorări ale situaţiei existente. În ceea ce priveşte obiectivul 1,
reducerea sărăciei extreme şi a foametei, Africa sub-sahariană nu a
înregistrat nici un progres, iar în Asia de Sud progresele sunt destul
de încete. Pentru al doilea obiectiv, atingerea educaţiei primare la
nivel universal, situaţia este mai bună, chiar dacă în unele regiuni
progresele înregistrate sunt destul de lente (din nou Africa sub-
sahariană şi Oceania). Reducerea morţii infantile până la 5 ani cu
două treimi contabilizează regres în aceeaşi regiune a Africii sub-
sahariene, celelalte regiuni marcând progrese, chiar dacă în cazul
unora sunt mai modeste (ca Asia de Est). De altfel, aproape la toate
obiectivele Africa sub-sahariană se află în urma ţintelor propuse,
ceea ce demonstrează o dată în plus dimensiunea extremă a
sărăciei în această regiune. Care va fi deznodământul acestei
provocări pe care a lansat-o ONU? Poate că acum forurile de decizie
la nivel naţional, pentru fiecare ţară în parte, şi organismele
internaţionale, la nivel global, vor reuşi să se prezinte în faţa
oamenilor cu una din prea puţinele realizări comune în planul
dezvoltării umane.

1
XXX – „Millenium Development Goals: Progress Report”, UN, september 2004
111
5.1.2. Sistemul Naţiunilor Unite
Alături de Organizaţia Naţiunilor Unite, din Sistemul ONU fac
parte o serie de agenţii specializate, programele şi fondurile
Naţiunilor Unite. Acestea funcţionează în baza unor acorduri speciale
ce le leagă activitatea de ECOSOC sau/şi Adunarea Generală.
Agenţiile specializate au propriul buget, propriile scopuri şi reguli şi
funcţionează pe bază de autonomie.
Printre cele mai cunoscute organisme şi organizaţii ce fac
parte din Sistemul Naţiunilor Unite se numără:
1. Comisiile Regionale ale ONU, care sunt subordonate
ECOSOC şi au drept obiectiv fundamental promovarea
cooperării la nivel regional şi subregional, dezvoltând politici şi
strategii menite a asigura progresul şi dezvoltarea economică
în regiunile respective. Sunt cinci astfel de comisii regionale, şi
anume:
- Comisia Economică pentru Africa (ECA),
- Comisia Economică pentru Europa (ECE),
- Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe
(ECLAC),
- Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific
(ESCAP),
- Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest
(ESCWA).
2. Programele, Fondurile şi alte structuri care operează în cadrul
Naţiunilor Unite, coordonate în cea mai mare parte de
ECOSOC
- Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), creat în
1946, este singurul organism dedicat în exclusivitate
copiilor, pentru protecţia, dezvoltarea şi supravieţuirea
acestora.
- Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare
(UNCTAD), creată în 1964, are drept scop accelerarea
comerţului şi a dezvoltării economice, în special în
beneficiul ţărilor în dezvoltare. Se consideră a fi o
alternativă la Organizaţia Mondială a Comerţului, un forum
care să promoveze interesele ţărilor în dezvoltare.
- Programul naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), creat
în 1965, este cea mai largă sursă multilaterală de asistenţă
tehnică şi pentru dezvoltare umană.

112
- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), creat în
1972 are drept principal obiectiv susţinerea de parteneriate
pentru a proteja mediul înconjurător şi de a oferi naţiunilor
posibilitatea să îmbunătăţească viaţa populaţiei fără a
compromite şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare.
- Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA), creat în
1969 este cea mai largă sursă multilaterală pentru
asistenţa populaţie destinată ţărilor în dezvoltare, în scopul
îmbunătăţirii stării reproductive a femeilor, strategii de
dezvoltare şi ale populaţiei, egalitatea femeilor etc.
- Programul Alimentar Mondial (WFP), creat în 1963, cea
mai largă sursă de asistenţă multilaterală pentru hrană (au
fost alocate prin acest program peste 3 milioane de tone
metrice de hrană pentru situaţiile de urgenţă).

5.2. Fondul Monetar Internaţional


5.2.1. Crearea F.M.I.
Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, au apărut
preocupări pe plan internaţional privind reorganizarea relaţiilor
valutar-financiare internaţionale. În acest context, în iulie 1944, a
avut loc în S.U.A., în localitatea Bretton Woods, Conferinţa Monetară
şi Financiară la care au participat 44 de ţări.
Prin acordurile încheiate, Conferinţa monetară a prevăzut
înfiinţarea a două organisme: Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Rolul principal în
cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F.M.I.,
prevăzându-se că o ţară nu poate deveni membru B.I.R.D. atâta timp
cât nu este membru F.M.I..
Activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947. La 15
noiembrie 1947, F.M.I. a obţinut statutul de instituţie specializată a
Organizaţiei Naţiunilor Unite, după ce Adunarea Generală a aprobat
Acordul încheiat de ECOSOC cu F.M.I. prin consultări şi
recomandări, însă Organizaţia Naţiunilor Unite nu poate interveni în
mod direct în activitatea acestuia.
5.2.2. Statutul şi obiectivele F.M.I.
Acordul a fost concretizat în 20 de articole, urmate de
amendamente ulterioare (printre care, cel din 1968 a instituit DST-
urile). F.M.I. i s-a stabilit un statut juridic, conform căruia acesta are o
deplină personalitate juridică, un sistem de organe de conducere, un

113
buget propriu şi un mecanism procedural de decizie şi de interpretare
a propriului statut.
Obiectivele principale ale F.M.I. sunt :
∗ să promoveze cooperarea monetară internaţională prin
intermediul unei instituţii permanente, care să constituie un
mecanism de consultare şi colaborare cu ţările membre în
probleme monetare internaţionale;
∗ să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului
internaţional, aducându-şi astfel contribuţia la promovarea şi
menţinerea unui nivel ridicat de folosire a capacităţilor de
producţie în toate ţările membre, la sporirea resurselor productive
şi la creşterea venitului lor naţional;
∗ să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea
devalorizărilor monetare ca mijloc de concurenţă internaţională;
∗ să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea
ce priveşte tranzacţiile curente dintre ţările membre şi la
eliminarea restricţiilor valutare, care stânjenesc dezvoltarea
comerţului internaţional;
∗ să pună la dispoziţia ţărilor membre fonduri valutare sub formă de
credite pe termen scurt şi mijlociu, în vederea reducerii
dezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi externe ale ţărilor
membre.

5.2.3. Funcţiile F.M.I.


Conform statutului F.M.I., ţările membre pot utiliza resursele
sale numai pentru acoperirea unui deficit al balanţei conturilor
curente, specificându-se expres, în articolul VI, că nici un membru nu
va putea utiliza resursele Fondului pentru ieşirile importante sau
prelungite de capitaluri.
Corespunzător acestor principii şi precizări, principalele funcţii
ale F.M.I. sunt:
• supravegherea politicilor financiar valutare - funcţia iniţială
a F.M.I., care presupune consultări periodice între ţările membre
şi specialiştii Fondului cu privire la situaţia balanţei de plăţi, a
sistemului monetar, preţuri, şomaj, strategii de dezvoltare,
reformă, curs de schimb etc. Fondul este obligat să
supravegheze atât sistemul monetar internaţional în vederea
asigurării funcţionarii efective şi operativităţii acestuia, cât şi
respectarea de către fiecare membru a obligaţiilor ce îi revin din
trei din principiile adoptate de către F.M.I., respectiv: obligaţia

114
membrilor de a se abţine de la manipularea ratelor de schimb,
intervenţia pe propriile pieţe de schimb pentru a contracara
dezordinea monetară şi respectarea interesului celorlalte ţări, ale
căror monede pot fi afectate.
• asistenţa financiară - constă în acordarea dreptului unei ţări de
a cumpăra moneda proprie a altei ţări, cu obligaţia de a-şi
răscumpăra moneda naţională într-un anumit interval de timp.
Dacă iniţial au beneficiat de asistenţă financiară ţările vest
europene distruse de cel de-al doilea război mondial, în prezent,
cererile de asistenţă financiară vin în cvasi-majoritatea lor de la
ţările în dezvoltare. Creditele acordate de către F.M.I. sunt pe
termen mediu (2-5 ani) sau lung (4-10 ani) şi se solicită garanţii
specifice pentru rambursare. Garanţiile constau în obligaţia
guvernului ţării receptoare de a respecta anumiţi indicatori de
stabilitate macroeconomică, definiţi în cadrul strategiei proprii de
relansare economică sau în cooperare cu specialiştii Fondului.
Indicatorii respectivi vizează politica monetară, fiscală, bugetară,
politicile structurale prin prisma dezechilibrelor care afectează
balanţa de plăţi. Accesul la resursele financiare ale F.M.I. depinde
atât de condiţiile impuse de funcţionarea Fondului, cât şi de
adoptarea unor măsuri de ajustare care să asigure soluţionarea
dezechilibrelor existente.
• asistenţa tehnică se realizează prin:
• trimiterea gratuită de specialişti în domeniile specifice de
expertiză ale F.M.I.
• pregătirea şi formarea funcţionarilor publici; în acest scop
funcţionează în cadrul Fondului două instituţii specializate, cu
sediul la Washington şi la Viena, care oferă gratuit cursuri de
specializare în domenii cum ar fi finanţele publice, ajustarea
balanţei de plăţi, programe financiare etc.
• consultanţă pe probleme monetare şi financiare.
5.2.4. Organizarea F.M.I. şi resursele acestuia
F.M.I. este condus de următoarele 3 organisme1):
1) Consiliul Guvernatorilor este format din reprezentanţii ţărilor
membre şi se reuneşte o dată pe an, având rolul unei adunări
generale a acţionarilor. Fiecare stat are câte un reprezentant, însă

1)
Paul Bran (coordonator) - Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1990, pag.197-198
115
acesta are un drept de vot a cărui importanţă diferă in funcţie de
cota-parte subscrisă. Regula este că fiecare ţară dispune de câte
250 de voturi la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100.000
dolari subscrişi.
În acest fel, numărul cel mai mare de voturi revine ţărilor cu
cea mai mare cotă-parte de capital subscris (S.U.A., Marea Britanie,
Germania, Franţa, Japonia). Cum toate deciziile importante trebuie
luate cu o majoritate de 85% din voturi, S.U.A., care singure dispun
de aproape 20% din voturi, au de fapt un drept de veto.
2) Consiliul de administraţie este format din 21 de membri: 6
reprezentând ţările ale căror cote-părţi sunt cele mai mari, sau care,
fără să aibă o cotă-parte foarte mare, sunt creditori foarte importanţi
ai F.M.I. (Arabia Saudită) şi 15 desemnaţi de celelalte ţări membre,
grupate. în principiu. pe zone geografice. În acest din urmă caz,
unele grupuri lasă ţării celei mai importante dreptul să numească un
administrator care să le reprezinte, iar altele practică rotaţia.
3) Directorul general este, prin consens, un european şi conduce
Fondul sub controlul administratorilor.
Sediul F.M.I. este la Washington, D.C.

5.2.5. Mecanismele de finanţare ale F.M.I.


F.M.I. are ca scop să permită ţărilor membre să-şi remedieze
dezechilibrele temporare (şi nu fundamentale) ale balanţelor lor de
plăţi, fără să recurgă la măsuri susceptibile să compromită situaţia lor
internă sau dezvoltarea schimburilor internaţionale.
Resursele F.M.I. sunt constituite, în principal, din contribuţii pe
care trebuie să le verse statele pentru a deveni membre ale
organizaţiei. Aceste contribuţii se numesc "cote-părţi".
Cotele-părţi au fost exprimate iniţial în dolari, iar în prezent
sunt exprimate în D.S.T. Cota-parte a fiecărei ţări este determinată
de poziţia sa economică, comparativ cu cea a celorlalţi membri.
Pentru schimbarea cotelor se ia în considerare o varietate de factori
economici, incluzând PIB–ul, tranzacţiile de cont curent, rezerve
oficiale. Când o ţară devine membră a FMI îi este repartizată o cotă
iniţială ce are acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate de
Fond a fi comparabile ca mărime economică şi caracteristici cu
aceasta. Aceste cote au fost în mai multe rânduri revizuite. Ultima
creştere de cote a avut loc în ianuarie 1999, creşterea generală cu
45% reflectând schimbările în mărimea economiei mondiale, riscul
ridicat de crize financiare şi rapida liberalizare a comerţului şi

116
fluxurilor de capital. Cu prilejul majorărilor de cote părţi se urmăreşte
şi menţinerea unui echilibru între diferitele grupe de ţări. Aşa se
explică majorarea cotei Chinei în 2001, ca urmare a dobândirii
suveranităţii asupra Hong Kong-ului, care a ajuns la acelaşi nivel ca
şi Canada. Cotele părţi sunt prezentate în anexa nr. 3.
Cotele părţi reprezintă criteriul de stabilire a dreptului de vot in
organele de conducere.
Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbrăca
forma unei cumpărări directe sau a unei asigurări de trageri. Prin
aceasta din urmă se înţelege o decizie prin care Fondul dă unui
membru asigurarea că acesta va putea să efectueze cumpărări din
contul de resurse generale, în cursul unei perioade de timp
specificate şi până la un nivel determinat. Deşi aceste asigurări se
acordă, în general, pentru o perioadă de 12 luni, Fondul a aprobat şi
asigurări de tragere valabile pe doi ani.
Conform celei de-a doua modificări1) a statutului F.M.I., ţările
membre pot utiliza, prin trageri, tranşa rezervei (noua denumire a
tranşei aur), tranşe curente de credit (până la 25% din cota vărsată
în monedă convertibilă) şi pot dispune de o serie de facilităţi de
finanţare: trageri în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie şi
pentru situaţii neprevăzute, pentru acoperirea influenţelor
nefavorabile ale preţurilor importurilor de ţiţei şi gaze naturale, prin
trageri în cadrul facilităţii de finanţare a situaţiilor neprevăzute ale
încasărilor din export, prin finanţarea stocurilor tampon sau prin
contractarea de credite, dacă tragerea iniţială nu este suficientă.
În cadrul acestor facilităţi puse la dispoziţie de Fond un
membru poate împrumuta cumulativ până la de patru ori cota
subscrisă numai pe baza unor programe de reformă ale ţării în
cauză, care să demonstreze capacitatea acesteia de a depăşi
dezechilibrele temporare în care se află.
Politica tranşelor de credit cuprinde, în principal, următoarele
facilităţi2):
• aranjamente de tip stand-by (credit confirmat), care constau în
deschiderea unor linii de credit pe termen mediu în favoarea
ţărilor aflate în dificultate pe baza unor programe de reformă
economică. Condiţiile de creditare, favorabile de regulă, prevăd
1
George Marin (coordonator) - ”Economia Mondială”, Editura Independenţa economică,
1996, pag. 105 - 107
2
Idem

117
perioade de rambursare de 3-5 ani cu posibilităţi de extindere
până la 10 ani, dobânzi standard ale F.M.I. (în jur de 5%),
comisioane de serviciu (0,5% din suma disponibilizată), şi
comisioane stand-by, care, de obicei, se compensează cu cele de
serviciu,
• facilităţi de transformare sistemică, introduse în 1993, în scopul
de a asigura o sporire a posibilităţilor de asistenţă financiară în
favoarea ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi severe
datorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă; pentru a obţine
accesul la aceste facilităţi, ţările solicitante trebuie să însoţească
cererea de un document care să descrie obiectivele de politică
economică, să cuprindă estimări macroeconomice, măsuri
structurale, fiscale, monetare şi valutare ce urmează a fi aplicate
în perioada acoperită de această facilitate,
• facilitatea de ajustare structurală extinsă (1987) oferită, de regulă,
celor mai sărace ţări, în condiţii de extindere pe 3 ani, cu
returnare după 5 -10 ani şi dobândă de 0,5%.
• finanţarea stocurilor tampon (1964) care permite ţărilor în curs de
dezvoltare care stochează produse primare în scopul reducerii
ofertei de pe pieţele internaţionale să angajeze o tranşă
suplimentară de credite de până la 25% din cotele lor părţi, cu
condiţia ca aceste stocuri "tampon" să fie constituite conform
principiilor stabilite de O.N.U., care trebuie să guverneze relaţiile
intergurvernamentale,
• finanţarea extinsă (1974), creată în scopul ajutorării ţărilor care se
confruntă cu grave dezechilibre ale balanţei de plăţi ca urmare a
unei structuri defectuoase a producţiei, comerţului sau preţurilor,
precum şi a ţărilor a căror economie se dezvoltă lent sau a căror
situaţie a balanţei de plăţi împiedică promovarea unor politici
active de stimulare a dezvoltării.
Începând din anul 1962, FMI asigură asistenţă de urgenţă
ţărilor membre care au suferit dezastre naturale. Finanţarea Fondului
ajută la compensarea deficiturilor din export şi la evitarea golirii
rezervelor externe ale ţării.
Din anul 1995, politica FMI asupra asistenţei de urgenţă s-a
extins pentru acoperirea şi ţărilor aflate în situaţii de post conflict.
Această asistenţă este limitată la circumstanţele în care o ţară
membră cu un dezechilibru grav al balanţei de plăţi este incapabilă
să dezvolte şi să implementeze un program economic cuprinzător,
deoarece capacitatea sa a fost afectată de un conflict. Asistenţa este
118
de regulă limitată la 25% din cota ţării membre, deşi pot fi asigurate
sume până la 50% din cotă, în anumite circumstanţe. Până în 2003
24 de ţări au primit asistenţă financiară legată de dezastre naturale şi
9 ţări asistenţă post conflict.

Tabelul 5.1. Asistenţa de urgenţă şi post conflict în perioada


1998 – 2003 (milioane dolari)
Ţara Anul Evenimentul Suma
Bangladesh 1998 Inundaţii 138,2
Republica Dominicană 1998 Uragan 55,9
Haiti 1998 Uragan 21,0
Honduras 1998 Uragan 65,6
St. Kitts and Nevis 1998 Uragan 2,3
Turcia 1999 Cutremur 501,0
Malawi 2002 Penurie de hrană 23,0
Grenada 2003 Uragan 4,0
Tajikistan 1998 Post conflict 10,0
Republica Congo 1998 Post conflict 9,6
Sierra Leone 1998 Post conflict 16,0
Guineea Bissau 1998 Post conflict 2,9
Sierra Leone 1999 Post conflict 21,4
Guineea Bissau 2000 Post conflict 1,9
Sierra Leone 2000 Post conflict 13,3
Republica Congo 2000 Post conflict 13,6
Republica Federală a Iugoslaviei 2000 Post conflict 151,0
Burundi 2002 Postconflict 12,7
Sursa: www.imf.org
Rolul pe care-l joacă F.M.I. în susţinerea procesului dezvoltării
derivă din funcţiile pe care acesta le are. Această instituţie este
principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor
monetare şi fiscale naţionale. Totodată, F.M.I. s-a implicat activ şi în
procesele de reformă din ţările aflate în tranziţie. Aşa cum subliniau
şi oficialii F.M.I., această instituţie deţine un rol determinat în
asigurarea unui dialog fructuos în vederea analizării problemelor cu
care se confruntă aceste ţări şi a stabilirii celei mai adecvate strategii
pentru soluţionarea acestor probleme.
Cu toate eforturile depuse în plan internaţional pentru
creşterea rolului asistenţei financiare oficiale, acordată pe cale
multilaterală, ponderea acesteia în totalul sumelor transferate către
ţările în dezvoltare nu reprezintă decât 20%, dintre care doar 14%
sunt acordate în condiţii de favoare. Cum resursele Fondului
Monetar Internaţional sunt limitate, practic, la cotele părţi ale
membrilor, împrumuturile fiind proporţionale cu aceste cote părţi,

119
creditele F.M.I. deţin doar 3,5% din totalul asistenţei financiare
externe către ţările în dezvoltare.
În ceea ce priveşte rolul F.M.I. de-a lungul existenţei sale în
procesul dezvoltării, aşa cum aprecia şi fostul Directorul General al
Fondului, domnul Michel Camdessus, acesta a crescut şi s-a
schimbat foarte mult, ca urmare a faptului că a trebuit să se adapteze
unei economii mondiale aflată într-o dinamică continuă. Fondul
trebuie să-şi revitalizeze şi să-şi adapteze funcţiile de supraveghere.
Volatilitatea, speculaţiile care au zguduit sistemul monetar
internaţional în ultima perioadă trebuie stopate. Guvernele trebuie să
recunoască faptul că este în interesul lor să-şi concentreze acţiunile,
atât pe plan naţional, cât şi internaţional, pentru a recâştiga
stabilitatea monetară.
Fondul Monetar Internaţional a jucat un rol fundamental în
soluţionarea problemelor ajustării balanţelor de plăţi ale ţărilor
membre, în special ale celor în dezvoltare. Această instituţie este
principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor
monetare şi fiscale naţionale. Totodată, rolul Fondului sporeşte în
noile condiţii ale tranziţiei economiilor din Europa Răsăriteană.
Finanţările acordate de F.M.I. sunt importante prin ele însele, dar, în
acelaşi timp, şi prin rolul lor de catalizator pentru alte forme de
finanţare. Rolul Fondului este de a pune în aplicare programe
credibile, de a asigura creşterea economică, o creştere economică
reală, durabilă, respectiv o combatere a şomajului, inflaţiei, a
îndatorării excesive.
Contextul actual în care Fondul acţionează este dominat de o
continuă schimbare, în special sub impulsul procesului de
globalizare. În anii ’90 s-au „succedat” crize fără precedent care au
pus F.M.I. în faţa celor mai mari provocări întâlnite de la trecerea la
cursurile flotante.

5.2.6. Necesitatea perfecţionării F.M.I.


După o jumătate de secol de existenţă, F.M.I. se află în faţa
unor noi provocări. Criticile exprimate la adresa Fondului nu s-au
împuţinat, din contră, tot mai multe voci consideră această instituţie
una perimată sau subordonată intereselor ţărilor dezvoltate, mai ales
intereselor S.U.A. printre criticile cele mai des întâlnite adresate
F.M.I. se pot aminti:
¾ Fondul a dobândit o putere mult prea mare, ce riscă să scape de
sub control. Acest lucru este argumentat mai ales prin prisma
faptului că F.M.I. a pompat peste 110 miliarde dolari în criza
120
asiatică, îndatorând aceste ţări cu scopul de a salva băncile
internaţionale care au garantat creditele plasate în economiile
acestor ţări. Este ştiut faptul că Asia de sud-est a reprezentat un
adevărat magnet pentru investiţiile internaţionale, fiind cunoscută
drept cea mai dinamică regiune a globului. Cum majoritatea
investiţiilor din această zonă îşi au originea în ţările dezvoltate,
împrumuturile acordate de F.M.I. şi garantate de guvernele
acestor ţări au avut drept consecinţă şi protejarea acestor
investiţii. În plus, sunt foarte multe voci care consideră că nu este
firesc ca un grup de câteva mii de specialişti să dicteze condiţiile
de viaţă pentru o populaţie de peste 1,4 miliarde de oameni din
ţările în dezvoltare1.
¾ F.M.I. este acuzat de lipsă de transparenţă, de faptul că
operaţiunile pe care le derulează nu sunt cunoscute, oferindu-se
opiniei publice doar informaţii sumare. Tot în cazul crizei asiatice,
Fondul a criticat politica macroeconomică dusă de guvernele
acestor ţări, după ce tot Fondul lăudase succesele acestei politici.
Ca o recunoaştere a acestei situaţii, Fondul a acceptat constituirea
unui grup de experţi din afara instituţiei, care să-i monitorizeze
activitatea şi care a prezentat un prim raport la reuniunea anuală
ce a avut loc la Praga, în 2000. Thomas Bernes, membru în
board-ul instituţiei, a declarat că aceasta reprezintă o soluţie
pentru creşterea transparenţei şi pentru îmbunătăţirea imaginii
sale publice. Biroul de evaluare va fi autorizat să analizeze toate
activităţile F.M.I., inclusiv acordurile de împrumut cu diferite ţări
care beneficiază de asistenţă financiară.
¾ Criticile F.M.I. se referă şi la politica acestuia în ţările sărace şi în
cele aflate în procesul de tranziţie de la economia planificată la
cea de piaţă. Nu de puţine ori, Fondul este acuzat că nu ţine cont
de condiţiile concrete din aceste ţări şi condiţiile impuse nu fac
altceva decât să înrăutăţească lucrurile. De altfel, un specialist
american în problemele ţărilor în dezvoltare, John Cavanagh
aprecia că în multe privinţe, F.M.I. este ca un medic din Evul
Mediu, pentru care nu are importanţă de ce suferă pacientul,
tratamentul fiind acelaşi. Pe termen scurt, ţările reuşesc să-şi
atenueze dezechilibrul balanţei de plăţi, dar pe termen lung,

1
J. Stiglitz aprecia în una dintre cărţile sale cele mai de succes, „Globalization and
its discontents”, că: „...nu am crezut niciodată că cel mai mare obstacol pe care
ţările în dezvoltare îl întâmpină este cel creat de om, o instituţie total inutilă,
F.M.I.”
121
efectele asupra sănătăţii economiei ţărilor în dezvoltare este
dezastruos. De altfel, şi în cazul României, condiţia impusă de
F.M.I. de a contracta credite externe de pe piaţa privată de capital
pentru echilibrarea balanţei de plăţi, într-o perioadă când
condiţiile impuse de creditorii străini erau extrem de dure, n-ar fi
condus decât la o îndatorare şi mai mare a ţării, cu efecte
negative deosebit de grave pe termen lung. Se pare că înşişi
specialiştii Fondului au realizat că acest lucru este mai degrabă
rău.
¾ Tranziţia de la comunism la capitalism a constituit o noutate la fel
de mare pentru instituţiile internaţionale ca pentru ţările în cauză.
Ineditul situaţiei şi dimensiunea nebănuită a procesului a adus de
multe ori F.M.I. şi alte instituţii în situaţia de a nu face faţă
problemelor respective. Liberalizarea comerţului, a preţurilor, a
cursului de schimb au condus la scăderea producţiei, creşterea
dramatică a şomajului, a deficitului balanţei de plăţi, erodarea
puterii de cumpărare, toate acestea constituind fenomene
preponderente în ţările aflate în tranziţie. Aplicarea unei reţete
unice în materie de tranziţie nu a condus la o creştere economică
în ţările respective. Analiştii economici consideră că în cazul
ţărilor în tranziţie, ca şi în cazul ţărilor sărace, programele F.M.I.
trebuiau să realizeze un compromis viabil între ajustare şi
dezvoltare; ajustând continuu sărăcia şi subdezvoltarea este,
practic, imposibil de atins performanţe economice competitive şi
un standard de viaţă decent în ţările respective.
¾ F.M.I., în calitatea sa de instituţie centrală a Sistemului Monetar
Internaţional, este incapabilă, în opinia foarte multor specialişti, să
facă faţă unei crize declanşate în interiorul sistemului. Tot mai
multe voci susţin că o criză în S.U.A. sau în Japonia ar echivala
cu un colaps al întregului sistem financiar internaţional. Este, într-
adevăr, un scenariu catastrofic, dar, pe de altă parte, crizele din
Mexic, Asia de Sud-Est şi Argentina au arătat o vulnerabilitate
deosebită a sistemului. În acest sens, tot mai mulţi experţi
consideră necesară realizarea unor mecanism flexibile, care să
permită intervenţia Fondului în cazuri de urgenţă de tipul crizei
asiatice.
¾ Globalizarea tot mai accentuată a economiei mondiale necesită
racordarea activităţii F.M.I. la noile realităţi mondiale, inclusiv la
îmbunătăţirea statutului şi a obiectivelor funcţionale. Întărirea
supravegherii sistemului monetar internaţional reprezintă una din
provocările fundamentale care stau în faţa acestei instituţii.
122
¾ Aşa cum arăta şi Joseph Stiglitz1, managementul economic
modern se conduce pe acelaşi principiu ca şi războiul modern, şi
anume acela de a elimina contactul dintre decidenţi (agresori, în
cazul războiului) şi beneficiari deciziilor (victimele). „Din hoteluri
luxoase, se trasează politici asupra cărora ar trebui gândit de
două ori dacă s-ar cunoaşte oamenii ale căror vieţi au fost
distruse”.

5.3. Grupul Băncii Mondiale


Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(B.I.R.D.)2 este cel de-al doilea organism creat de Conferinţa
Monetară şi Financiară Internaţională, care a avut loc în iulie 1944 la
Bretton Woods, în S.U.A.
B.I.R.D. funcţionează ca o societate anonimă şi a fost
completată ulterior de alte trei organisme, împreună cu care
formează “Grupul Băncii Mondiale”. Aceste organisme sunt:
Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.), creată în anul 1956,
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.), creată în 1960 şi
Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (M.I.G.A.), înfiinţată
în anul 1988.
B.I.R.D. are în prezent 183 ţări membre, ţările care au aderat
la F.M.I. devenind membre şi la B.I.R.D., conform acordurilor
semnate la Bretton Woods.
Conducerea Băncii este asigurată de:
• Consiliul Guvernatorilor, unde fiecare ţară este
reprezentată de guvernatorii băncilor centrale;
• Administratorii Executivi, în număr de 24, şi toţi atâţia
supleanţi;
• Preşedintele, care conform tradiţiei, este american;
• Consiliul consultativ;
• comitetele de împrumuturi, care au ca obiect de activitate
analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea ce priveşte
recomandarea şi, eventual, nerecomandarea realizării unor
proiecte propuse, şi pentru care au fost solicitate
împrumuturi.

1
Joseph Stiglitz – „Globalization and its discontents”, pag. 24 - 58
2
Mihai-Gheorghe Imireanu - “Tribuna Economicã”, nr.4/1996, p.64-65
123
Administratorul executiv care reprezintă şi interesele României
este un olandez (el mai reprezintă, de asemenea, Armenia, Bulgaria,
Croaţia, Georgia, Israel, Macedonia, Republica Moldova şi Ucraina).
Resursele financiare ale Băncii constau din:
◊ cotele subscrise de fiecare ţară membră;
◊ venituri nete, rezultate din operaţiuni bancare proprii;
◊ fonduri obţinute din plasarea pe pieţele internaţionale
financiare a obligaţiunilor emise, sau prin contracte directe
cu băncile centrale ale ţărilor membre;
◊ venituri realizate din dobânzi şi comisioane percepute la
creditele acordate;
◊ împrumuturi de capital contractate pe pieţele financiare (în
special, de pe pieţele ţărilor membre şi în Elveţia).
Principalele obiective ale B.I.R.D., în conformitate cu cele
prevăzute în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods, sunt
următoarele:
• sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre, prin
înlesnirea investiţiilor de capitaluri în scopuri productive,
inclusiv refacerea economiilor distruse de război, precum
şi dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor din
ţările mai puţin dezvoltate;
• încurajarea investiţiilor străine private, prin intermediul
garanţiilor oferite sau participării la împrumuturi şi la alte
împrumuturi de capital. În situaţia în care capitalul privat nu
este disponibil în condiţii rezonabile, Banca urmează să
procure mijloace financiare pentru scopuri productive în
condiţii mai avantajoase, fie din capitalul său propriu, fie
din mijloacele financiare atrase sau alte surse;
• stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a
comerţului internaţional şi menţinerea unor balanţe de
conturi echilibrate, prin înlesnirea investiţiilor internaţionale
făcute pentru dezvoltarea resurselor productive ale
membrilor, contribuind astfel la sporirea productivităţii,
ridicarea standardului de viaţă şi îmbunătăţirea condiţiilor
de muncă din ţările membre;
• coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea,
cu împrumuturi internaţionale obţinute pe alte căi, astfel
încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau
programe să fie luate în considerare cu prioritate, indiferent
de mărimea lor;

124
• ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere de la
economia de război la economia de piaţă. După 1989,
preocupărilor sale s-a adăugat şi sprijinirea ţărilor din
Europa de Est în edificarea economiei de piaţă.
În vederea realizării acestor scopuri, Banca îşi organizează şi
îşi conduce operaţiunile sale bancare ţinând cont de consecinţele pe
care le vor avea investiţiile internaţionale asupra condiţiilor
economice din ţările membre în perioada următoare acordării acestor
împrumuturi. În acest context, se poate afirma că Banca Mondială
este asimilată unei bănci de investiţii internaţionale.
Pe lângă operaţiunile de bază, Banca Mondială desfăşoară o
serie de activităţi secundare, în rândul cărora se înscriu:
◊ Medierea în vederea rezolvării unor litigii internaţionale, cum au
fost lichidarea urmărilor “afacerii Canalului de Suez” din anii
1957-1958, negocierea tratatului dintre India şi Pakistan pentru
amenajarea bazinului fluviului Indus, în anul 1960 etc.
◊ Crearea Corporaţiei Financiare Internaţionale, a cărei activitate,
începând din iulie 1960, se axează pe următoarele aspecte:
⇒ finanţarea investiţiilor de capital în întreprinderi private din
ţările membre;
⇒ acordarea de credite sau achiziţionarea de participaţii în
întreprinderile industriale private, fără a solicita garanţii
guvernului din respectiva ţară membră;
⇒ studierea raportului care există între rata de schimb,
politicile tarifare, cele fiscale şi practicile de contingentare,
acordarea licenţelor, pe de o parte, şi expansiunea
industrială, pe de altă parte;
⇒ furnizarea de consultanţă şi alte servicii conexe, privind
crearea şi consolidarea pieţelor financiare şi a celorlalte
instituţii existente în domeniul pieţelor financiare;
◊ Asistenţa tehnică. Banca pune la dispoziţia ţărilor în dezvoltare
asistenţă tehnică sub diverse forme, printre care: stabilirea şi
elaborarea de proiecte tehnice şi de caiete de sarcini, cu sprijinul
propriilor ingineri-consultanţi; acordarea de sprijin băncilor de
dezvoltare regionale etc.;
◊ Înfiinţarea unor consorţii bancare, în vederea mobilizării de
fonduri şi acordării de asistenţă financiară, în special pentru ţările
în dezvoltare, în vederea realizării unor proiecte de anvergură;
◊ Înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare, în
septembrie 1960, care are drept scop:

125
⇒ acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate;
⇒ finanţarea ţărilor foarte sărace în condiţii avantajoase,
pentru realizarea unor investiţii, în condiţiile în care aceste
ţări nu îşi pot permite procurarea de împrumuturi din alte
surse, din cauza capacităţii lor insuficiente de rambursare
şi a dobânzilor ridicate practicate pe pieţele financiare
internaţionale;
⇒ stimularea dezvoltării economiilor din regiunile mai puţin
dezvoltate ale globului, prin acordarea guvernelor ţărilor
respective de mijloace financiare corespunzătoare nevoilor
acestora, în condiţii mai avantajoase decât creditele
obţinute pe piaţa financiară internaţională;
⇒ finanţarea în condiţii mai avantajoase a ţărilor foarte
sărace, care din cauza dobânzilor foarte ridicate nu-şi pot
permite realizarea unor investiţii prin împrumuturi de pe
piaţa internaţională a creditului;
⇒ acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate.
◊ Înfiinţarea Agenţiei de Garantare Multilaterală a
Investiţiilor, în anul 1988, ca o continuare a Centrului
Internaţional de aplanare a diferendelor legate de investiţii,
cu scopul de a pune la dispoziţia investitorilor şi a
guvernelor interesate normele de procedură, de natură a
rezolva diferendele;
◊ Rolul de consilier tehnic pe lângă diverse instituţii
internaţionale, care solicită sprijin în legătură cu diverse
probleme.
Unul dintre principalele roluri pe care Grupul Băncii Mondiale îl
are în susţinerea procesului dezvoltării este şi acela de acordare de
credite în condiţii mai avantajoase. Caracteristicile funcţiei de
creditare a Băncii Mondiale pot fi sintetizate astfel:
∗ creditele acordate de către Banca Mondială sunt destinate
ţărilor membre, cu predilecţie pentru restructurarea şi
retehnologizarea industriei, pentru agricultură, producerea
şi distribuţia de energie electrică, infrastructură,
echipamente portuare, industria siderurgică, chimică,
învăţământ, sănătate, planificare familială, protecţia
mediului etc.;
∗ creditele nu sunt puse direct la dispoziţia solicitantului, ci
ele sunt destinate direct furnizorului, în conformitate cu

126
documentele justificative. Uneori, solicitantului i se remite
doar suma ce acoperă o plată deja efectuată;
∗ solvabilitatea este un criteriu determinant în acordarea de
credite. În acest sens, B.I.R.D. foloseşte drept criteriu
P.N.B. pe locuitor, pentru aprecierea nivelului de
dezvoltare. Având în vedere deteriorarea raportului de
schimb şi creşterea în timp a inflaţiei, nivelul P.N.B. pe
locuitor ce menţine ţările în sfera de creditare a Băncii
Mondiale, a fost majorat de la 1000 de dolari (cât era în
1973), la 2650 de dolari. De altfel, o particularitate a
activităţii Băncii Mondiale, spre deosebire de F.M.I., este
aceea că acesta din urmă acordă credite tuturor
membrilor, indiferent de nivelul de dezvoltare, în funcţie de
cota de participare la capitalul F.M.I., pe când Banca
Mondială nu acceptă decât creditarea ţărilor în dezvoltare.
Problema reclasării ţărilor (respectiv părăsirea grupului
îndreptăţit la credite), este examinată anual de Comitetul
Împrumuturilor. Prima reclasare s-a produs în anul 1967,
când o serie de ţări industrializate au fost scoase de la
creditare. În anii ‘70 a fost reclasat un alt grup de ţări cu
nivel economic mai ridicat, respectiv Finlanda, Grecia,
Irlanda, Islanda, Noua Zeelandă, Singapore, Spania şi
Venezuela;
∗ proiectele sunt evaluate de o echipă de specialişti ai
Băncii, uneori în colaborare cu personal aparţinând şi altor
agenţii O.N.U. sau experţi consultanţi, angajaţi special în
acest scop. Principalele elemente urmărite sunt:
• aspectul economic al proiectului, utilizarea
resurselor interne etc.;
• aspectul tehnic al acestuia (planuri de
construcţie, exploatarea proiectului,
amplasamentul, dimensiunile, procedeele de
execuţie, echipamentele ce urmează a fi
folosite etc.);
• aspectul instituţional, organizatoric şi
managerial, respectiv posibilitatea de a
recruta personal local în vederea executării
proiectului;
• aspectul comercial, referitor la aranjamentele
pentru cumpărarea şi vânzarea de materiale
127
necesare în timpul executării proiectului, cât
şi pentru acoperirea consumurilor necesare
şi desfacerea produselor ce urmează a fi
realizate după terminarea proiectului;
• aspectul financiar, care se referă la
evaluarea fondurilor necesare în timpul
executării proiectului şi a sursei de procurare
a acestora, precum şi evaluarea cheltuielilor
şi a veniturilor în perioada următoare
terminării lucrărilor.
Aşa cum am mai arătat, Banca Mondială cooperează foarte
strâns cu Fondul Monetar Internaţional, promovând programe de
ajustare structurală, pe termen lung, (F.M.I. vizează mai ales politici
de stabilizare, pe termen scurt) ce urmăresc cu predilecţie
următoarele aspecte:
♦ stabilirea unor politici monetare şi de credit, menite să
limiteze expansiunea creditului şi reducerea dezechilibrelor
externe. Se ştie că pentru cele mai multe dintre ţările
subdezvoltate, apelarea la credite poate duce la formarea
unui cerc vicios, în sensul alimentării neperformanţelor
economice şi a presiunii asupra balanţei de plăţi, şi aşa
deficitară;
♦ realizarea unei politici valutare, care să permită folosirea
raţională a valutei şi să contribuie la impulsionarea
exporturilor;
♦ reducerea şi eliminarea deficitelor bugetare - sursa de
inflaţie şi rate înalte ale dobânzilor - prin mărirea veniturilor
obţinute dintr-o activitate economică profitabilă, prin
reducerea evaziunii fiscale şi reducerea cheltuielilor
guvernamentale, concomitent cu restructurarea acestora;
♦ mobilizarea economiilor interne, prin politici fiscale şi
financiare;
♦ rentabilizarea întreprinderilor de stat şi, dacă este necesar,
privatizarea acestora;
♦ îmbunătăţirea productivităţii investiţiilor din sectorului
public şi politici economice interne;
♦ reforma aranjamentelor instituţionale, în vederea susţinerii
procesului de ajustarea,

128
♦ liberalizarea şi diversificarea comerţului exterior, astfel
încât acesta să contribuie la creşterea economică a ţărilor
mai puţin avansate.
Rolul instituţiilor financiare, din care se detaşează ca
importanţă Fondul Monetar Internaţional şi instituţiile Băncii
Mondiale, în reglementarea problemelor cu care se confruntă
economia mondială, mai ales în termeni de stabilitate monetară şi
financiară, dar şi de reducere a decalajelor faţă de ţările bogate,
porneşte tocmai de la faptul că asistenţa financiară are atât efecte
benefice, cât şi efecte negative. Neajunsurile asistenţei externe
derivă din faptul că ţările subdezvoltate, în special, nu reuşesc să
atingă acel minim de profitabilitate, care să le permită rambursarea
ratelor scadente şi obţinerea de venituri suplimentare pentru
relansarea economică. Nu de puţine ori, aceste ţări se împrumută
pentru a rambursa un împrumut ajuns la scadenţă sau pentru a plăti
dobânzile.
Printre problemele legate de susţinerea procesului de
dezvoltare în ţările cele mai sărace, Banca Mondială şi Fondul
Monetar Internaţional subliniau necesitatea adoptării unei politici
specifice legată de acordarea de asistenţă financiară. Această
politică ar trebui să aibă în vedere anumite aspecte, şi anume:
◊ identificarea căilor de reglare a problemei datoriei externe,
prin concentrarea atenţiei asupra acesteia;
◊ găsirea unor politici potrivite fiecărei ţări, prin intermediul
căreia să fie susţinută reforma;
◊ îmbunătăţirea şi dezvoltarea mecanismului actual de
acordare a asistenţei pe cale multilaterală şi de către alţi
donatori;
◊ conjugarea eforturilor tuturor creditorilor pentru găsirea
celor mai potrivite soluţii în vederea rezolvării problemei
datoriei externe;
◊ necesitatea menţinerii elementelor de favoare în cazul
creditelor acordate de cele două instituţii.
Cu alte cuvinte, rolul acestor instituţii trebuie amplificat şi
modelat, în conformitate cu problemele pe care le au ţările în
dezvoltare, adaptat restricţiilor legate de resursele de care acestea
dispun şi focalizat asupra necesităţii obţinerii unei eficienţe cât mai
mari.

129
5.4. OPEC (Organizaţie Ţărilor Exportatoare de Petrol)
Una dintre cele mai controversate şi puternice organizaţii
mondiale este OPEC. Înfiinţarea OPEC se leagă de activitatea
marilor corporaţii1 din domeniul extracţiei şi prelucrării petrolului care
dominau piaţa la acea vreme. Încă din 1949, Venezuela iniţiază
convorbiri între cele mai bogate ţări în petrol pentru consultări şi
orientarea politicilor lor în legătură cu exploatarea acestei resurse.
Zece ani mai târziu, marile corporaţii reduc unilateral preţul ţiţeiului,
ocazie cu care ministrul venezuelean al minelor şi hidrocarburilor,
împreună cu ministrul petrolului din Arabia Saudită, cer companiilor
ce acţionau pe teritoriul lor să consulte guvernele gazdă atunci când
operează modificări ale preţului petrolului. Refuzul acestor companii
de a ţine cont de recomandările guvernelor ţărilor pe teritoriul cărora
operau, precum şi sentimentul de frustrare al autorităţilor locale în
legătură cu exploatarea resurselor lor naturale fără nici o implicare
guvernamentală au condus la convocarea unei noi întâlniri a acestor
ţări, în urma căreia OPEC devine o organizaţie permanentă2.
Scopurile fundamentale ale acestei organizaţii vizau
coordonarea şi unificarea politicilor în domeniul petrolului şi
asigurarea stabilităţii preţurilor pentru a asigura veniturile acestor ţări.
Se declanşează lupta împotriva marilor corporaţii, prin naţionalizarea
industriei petroliere şi prin impunerea pe piaţa internaţională a unui
preţ ce avea să crească de peste 10 ori, culminând cu marile şocuri
petroliere din anii ’70.
Apartenenţa ţărilor membre OPEC la grupul ţărilor în
dezvoltare a determinat înscrierea dezvoltării internaţionale printre
preocupările acestei organizaţii. În 1975 se crează Fondul pentru
Dezvoltare Internaţională, care se alătură celorlalte canale de
asistenţă bilaterală şi multilaterală şi care crează facilităţi de finanţare
colectivă. Fondul este destinat tuturor ţărilor, dar prioritate au ţările
sărace.

1
Aceste corporaţii, ce dominau piaţa mondială a petrolului la acea vreme, erau
„cele şapte surori”: cinci companii americane (Exxon, Mobil, Texaco, Socal, Gulf),
una britanică (British Petroleum) şi una olandezo-britanică (Rozal Dutch Shell).
Profiturile nete înregistrate de aceste corporaţii în perioada 1958 – 1973 au fost
evaluate la 60 miliarde dolari, iar numai în 1973, anul declanşării primei crize
petroliere, 8 miliarde dolari. (George Nicolescu – „În culisele celor şapte surori”,
Editura Politică, Bucureşti, 1984, pag. 8)
2
Ţările fondatoare ale OPEC sunt: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela.
Alături de membri fondatori sunt şi membri cu drepturi depline: Qatar, Indonezia,
Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria şi Nigeria.
130
Poate că nici o altă organizaţie nu a avut impactul OPEC.
Creşterea preţurilor a dus nu doar la o criză mondială de proporţii,
dar şi la modificări în raporturile de forţă în plan internaţional: ţările
arabe exportatoare de petrol sunt astăzi printre cele mai bogate
dintre naţiunile lumii, criza petrolului a impulsionat căutarea de noi
rezerve şi, astfel, au fost descoperite zăcăminte în Marea Nordului,
transformând Norvegia în al treilea mare producător de petrol al
lumii, multe dintre ţările în dezvoltare s-au văzut în imposibilitatea de
a putea plăti factura energetică şi au acumulat datorii imense şi au
intrat în incapacitate de plată.
Evenimentele ulterioare au dus la o stabilizare şi chiar
reducere în termenii reali ai preţurilor petrolului, în special ca urmare
a menţinerii producţiei la cote mai înalte decât cererea.
Începutul mileniul trei a găsit preţul petrolului la un nivel
considerat modic, iar în ceea ce priveşte repartiţia producţiei, ţările
OPEC sunt în continuare pe primul loc. Războiul din Irak a afectat
stabilitatea în zonă şi a afectat exploatarea unora dintre cele mai
bogate câmpuri petroliere. Pe de altă parte, preţurile scăzute ale
petrolului din ultimul deceniu şi jumătate au făcut investiţiile din
domeniul extracţiei puţin profitabile. Ţări altădată exportatoare de
petrol au devenit net importatoare (Indonezia), iar dezvoltarea
impetuoasă a Chinei a contribuit la creşterea cererii. În plus, modelul
energetic actual este în continuare bazat pe ţiţei, iar rezervele sunt
considerate încă de acum patru decenii pe cale de dispariţie.
Acestea sunt cel puţin câteva dintre motivele pentru care preţul
petrolului este într-o creştere continuă, în condiţiile în care ţările
OPEC nu şi-au redus producţia, ci, din contră, au crescut-o.
Importanţa OPEC derivă din faptul că energia este sursa vitală
pentru societate, că principala resursă de energie a actualului model
de dezvoltare este petrolul, iar 67% din rezerve se află în Orientul
Mijlociu. Perspectivele energetice arată un consum în creştere de
energie, cu un plus pentru ţările în dezvoltare, care vor ajunge până
în 2030 să deţină aproape jumătate din consumul energetic mondial
(43%), principalul domeniu „vinovat” de această evoluţie fiind
transporturile. Pe fondul scăderii consumului de energie nucleară, a
perspectivelor destul de slabe în ceea ce priveşte dezvoltarea
surselor de energie neconvenţională, gazele naturale şi petrolul vor
domina consumul final (gazele naturale şi petrolul se apreciază că
vor deţine 50% din consumul final, energia electrică – 22%,
cărbunele şi energia nucleară doar câte 7%). În aceste condiţii, lupta
pentru petrol va fi extrem de puternică. Este evident că ţările membre
131
OPEC vor încerca să exploateze cât mai mult această situaţie, dat
fiind faptul că în afara câtorva ţări din Golful Persic (Arabia Saudită,
Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite), celelalte ţări membre ale
OPEC sunt ţări care înregistrează dificultăţi în plan economic.

132
Capitolul VI
Investiţiile străine directe şi corporaţiile
transnaţionale

Economia mondială actuală este dominată de ceea ce mulţi


autori denumesc fenomenul corporatist. Baza dezvoltării şi
expansiunii societăţilor transnaţionale o constituie investiţiile externe
de capital. Investiţia reprezintă folosirea unui bun în scop de capital.
Investiţiile externe implică: timpul (o investiţie se derulează şi devine
profitabilă după un anumit interval de timp), riscul (orice investiţie
implică un risc, legat de profitabilitatea acesteia şi de alte elemente
ce derivă din faptul că investiţia externă se realizează în afara ţării de
origine), profitul, care reprezintă scopul final al oricărei investiţii şi
extraneitatea, destinaţia investiţiei fiind alta decât ţara de origine.
Investiţiile pot fi directe sau de portofoliu (cele directe presupun
controlul investiţiei, iar cele de portofoliu permit participarea la
procesul de luare a deciziilor, dar nu permit exercitarea controlului).
Investiţiile de portofoliu sunt considerate, în general, plasamente pur
financiare, iar limita de demarcaţie între investiţiile străine directe şi
cele de portofoliu este apreciată în jur de 10% aport de capital,
diferind, însă, de la o ţară la alta, în funcţie de reglementările în
vigoare.
Investiţiile pot îmbrăca diverse forme: de la achiziţionarea de
acţiuni şi obligaţiuni de pe pieţele de capital, la aranjamente de tip
franchising, licenţiere, know-how, contracte de management, fuziuni
şi achiziţii de firme, societăţi mixte sau construirea de filiale, aşa
numitele construcţii pe loc gol sau green field investments, acesta din
urmă fiind considerat, de altfel, cel mai înalt grad de maturitate al uni
investiţii.
De asemenea, investiţiile străine directe, ca flux, pot fi
analizate pe direcţia intrărilor de investiţii (inflows) şi ieşirilor de
investiţii directe (outflows).

133
Investiţiile străine se orientează mai ales către ţările
dezvoltate, unde eficienţa în luarea deciziilor, mediul economic stabil
şi performant, apropierea de pieţele de capital şi financiare,
infrastructura performantă, forţa de muncă de toate categoriile, piaţa
de desfacere cu putere de cumpărare ridicată, stabilitatea şi
claritatea mediului legislativ contribuie la asigurarea succesului
investiţiilor.
Către ţările în dezvoltare investiţiile străine directe se
orientează mai ales în funcţie de sfera de influenţă (SUA către Asia
şi America Latină, Europa către Africa etc.). Ca forme de manifestare
a investiţiilor străine directe se pot aminti achiziţii de valori mobiliare
străine, construirea pe loc gol a unei firme, societăţi mixte etc.
În aprecierea specialiştilor, investiţiile străine directe în ţările în
dezvoltare au trecut de la căutarea de pieţe şi căutarea de resurse,
la căutarea de eficienţă. Cu toate acestea, pentru multe ţări în
dezvoltare, costurile reduse, accesul la resurse naturale şi accesul la
pieţe regionale rămân elemente de atractivitate sporită pentru marile
corporaţii.
Investiţiile străine directe sunt, de asemenea, şi expresia unui
anumit nivel de dezvoltare atins atât de ţările sursă, cât şi de ţările
receptoare de investiţii. Stagnarea sau declinul fluxurilor de investiţii
urmează îndeaproape evoluţia economiei mondiale. Recesiunea
înregistrată în ultimii trei ani la nivel mondial se reflectă şi în
scăderea fluxului de investiţii străine directe.

6.1. Caracteristici ale fluxurilor de investiţii străine


directe1
Evoluţia volumului de investiţii a urmat îndeaproape ciclul
economic mondial. După o perioadă de creştere, intervalul 2001-
2003 a marcat scăderi importante, cu un ritm anual negativ de -
41,1% în 2001, 17,6% în 2002, pentru ca anul 2003 să constituie al
treilea an de scădere în ceea ce priveşte intrările de investiţii, ca
urmare a scăderii fluxurilor în special către ţările dezvoltate. Şi ţările
Europei Centrale şi de Est au înregistrat un declin în ceea ce priveşte
fluxul de investiţii străine directe atras, ca şi ţările din America Latină
şi Caraibe. Creşteri se regăsesc în cazul ţărilor africane (la un nivel

1
A se vedea şi XXX – „World Investment Report 2004 – The shift towards
services”, UNCTAD, Geneva 2004, p. 1–54 şi „Prospects for FDI flows and TNC
strategies 2004 – 2007”, Research Note number 3, UNCTAD, Geneva, 2004
p.1-9
134
foarte scăzut, însă) şi al Asiei de Sud Est şi Pacific, care continuă să
rămână cea mai dinamică zonă economică a lumii.
Ca volum, intrările de investiţii directe s-au situat la un nivel de
560 mld. dolari în 2003, faţă de 209 mld. dolari în 1990 şi 59 mld.
dolari în 1982. Ieşirile de investiţii străine directe au cunoscut aceeaşi
creştere ca şi intrările, plecând de la 28 mld. dolari în 1982, pentru ca
în mai puţin de 10 ani nivelul să crească de aproape 10 ori, iar în
2003 să atingă cifra de 612 mld. dolari.
În ceea ce priveşte repartiţia geografică a fluxurilor de investiţii
străine directe, cea mai mare parte a acestora se orientează către
ţările dezvoltate (366,6 mld. dolari, dintr-un total de 559,6 mld.
dolari), urmate de ţările în dezvoltare, cu un volum atras de 172,0
mld. dolari şi ţările din centru şi estul Europei, cu un volum atras de
21 mld. dolari.
Africa este continentul care atrage cel mai mic volum de
investiţii străine. Creşterea înregistrată faţă de anul trecut se
datorează în special investiţiilor în domenii ca resursele naturale
(ţările bogate în resurse fiind printre cele mai importante receptoare
de investiţii), telecomunicaţii, electricitate sau comerţ cu amănuntul,
dar şi programelor de privatizare, care au determinat creşterea
achiziţiilor şi fuziunilor cu firme autohtone. Cel mai mare receptor de
investiţii străine din Africa este Marocul, iar perspectivele în ceea ce
priveşte continentul african sunt de stagnare a fluxurilor de investiţii,
confirmând încă o dată faptul că Africa nu se înscrie încă în
orientările strategice ale firmelor. Cauzele sunt determinate în primul
rând de sărăcia din această regiune a globului, de instabilitatea
politică din zonă, de lipsa unui cadru legal permisiv privind investiţiile
străine, de creşterea riscurilor economice şi lipsa infrastructurii, care
are drept consecinţă costuri foarte ridicate. Din aceste motive, forma
de investiţii preferată este cea a achiziţiilor sau fuziunilor, considerate
mai puţin riscante decât investiţiile pe loc gol.
În ceea ce priveşte ţările africane, ca şi sursă de investiţii
străine, cea mai importantă este Africa de Sud (singura ţară cu 4
corporaţii în top 25 din ţările în dezvoltare). De altfel, ieşirile de
investiţii străine având ca sursă Africa deţin doar 1 mld. dolari
dintr-un total de 612 mld. dolari!
Regiunea Asia Pacific este cea mai dinamică zonă a globului.
Cu un volum atras de 107 mld. dolari, Asia Pacific captează peste
jumătate din fluxul investiţional. Motivele care au determinat o astfel
de evoluţie ţin de economiile interne puternice, de îmbunătăţirea

135
mediului investiţional, progresele din domeniul integrării, care
facilitează expansiunea intraregională a firmelor. Asia de sud este,
de fapt, subregiunea care determină o astfel de evoluţie. China este
cel mai mare receptor mondial de investiţii străine directe (cu
excepţia Luxemburgului, care are, însă, un statut special) iar ca
domeniu, serviciile devin din ce în ce mai atractive pentru investitori.
Industria prelucrătoare continuă să atragă investitorii în China, dar
pentru celelalte economii în plin avânt din Asia de sud est, serviciile
sunt domeniul de viitor, la acest fapt contribuind şi semnarea
acordurilor regionale în cadrul ASEAN, de liberalizare a politicilor
privind investiţiile străine directe şi în domeniul serviciilor.
În ceea ce priveşte proiecţiile în Asia Pacific pentru următorii
ani, se menţin aceleaşi tendinţe: China, urmată de India şi Thailanda
vor continua să fie „vârful de lance” al regiunii, pe când Asia de Vest
va continua să fie în afara interesului marilor investitori.
Pentru al patrulea an consecutiv, regiunea Americii Latine şi a
Caraibelor înregistrează o scădere a volumului investiţiilor directe
atrase, atingând cel mai scăzut nivel din 1995. Scăderea s-a datorat
în cea mai mare măsură slabelor performanţe înregistrate de cei mari
receptori din regiune, Brazilia şi Mexic, dar şi mediului economic
slăbit de criza argentiniană, a influxului scăzut de investiţii din
Uniunea Europeană, ea însăşi având probleme, şi a recesiunii din
celelalte state ale Americii Latine. Previziunile investitorilor arată că
situaţia nu va diferi mult în anii ce vor urma. Regiunea va continua fie
o combinaţie între ţări cu un climat investiţional atractiv şi ţări ce vor
rămâne în afara sferei de interes, ca în cazul ţărilor sărace din
regiune.
Zona cu cea mai neaşteptată scădere a volumului investiţiilor
străine directe atrase a fost, la nivelul anului 2003, Europa Centrală şi
de Est. Volumul a înregistrat o scădere de la 31 mld. dolari în 2002,
la 21 mld. dolari, respectiv cu o treime. Performanţele negative s-au
datorat în special Cehiei şi Slovaciei, cei mai mari beneficiari din
regiune. Pe ansamblu, 10 ţări au înregistrat creşteri şi 9 scăderi. Şi în
Rusia investiţiile străine au scăzut de trei ori, de la 3,5 mld. dolari în
anul 2002, la 1 mld. dolari. În schimb, ieşirile de investiţii directe din
această regiune au crescut de la 5 mld. dolari la 7 mld. dolari.
Schimbarea majoră intervenită în această regiune şi care
determină într-o foarte mare măsură proiecţiile extrem de favorabile
pentru ţările foste comuniste este determinată de intrarea a 8 ţări din
Europa Centrală şi de Est în Uniunea Europeană. Accesul la o piaţă

136
uriaşă, cum este cea a UE, niveluri încă reduse ale costului forţei de
muncă, coroborate cu o calificare superioară a acesteia, un climat
favorabil investiţiilor fac din ţările recent admise în UE un spaţiu
atractiv pentru investitori. În ceea ce priveşte ţările rămase încă în
afara UE (România şi Bulgaria şi, bineînţeles, spaţiul ex - sovietic, în
frunte cu Federaţia Rusă), nici acestea nu vor rămâne în afara
destinaţiilor căutate de societăţile transnaţionale. România şi
Bulgaria fac eforturi deosebite pentru a creşte competitivitatea
economiei lor în perspectiva aderării în 2007, iar îmbunătăţirea
performanţelor economice vor determina investitorii să se orienteze
către aceste ţări, ele constituind un „cap de pod” spre UE. Spaţiul ex-
sovietic rămâne în sfera de influenţă a Rusiei, iar instabilitatea
economică din zonă ţine încă departe investitorii occidentali.
Federaţia Rusă va rămâne în topul atractivităţii (vezi şi anexa
nr.1), ca urmare a potenţialului natural uriaş, dar şi al pieţei de
desfacere importante şi al intereselor politice deloc de neglijat, iar
investiţiile ruse în străinătate se vor concentra către zona europeană.
Ţările dezvoltate oferă un tablou mixt, cu creşteri în cazul
unora (Belgia, Elveţia sau Irlanda) şi cu scăderi în cazul altora
(Franţa, Germania sau SUA). Pe ansamblul ţărilor dezvoltate,
intrările de investiţii au scăzut cu o pătrime, iar în cazul SUA cu
jumătate (de la 63 mld. dolari în 2002, la 30 mld. dolari în 2003).
Motivul principal rezidă în slaba refacere după recesiunea mondială,
iar în cazul UE, în costurile ridicate pe care le implică construcţia
europeană. În ceea ce priveşte ieşirile de investiţii din aceste ţări,
SUA a redevenit cel mai mare investitor al lumii, ceea ce combinat cu
intrări reduse de investiţii, determină un deficit de 122 mld. dolari.
Perspectivele sunt, însă, optimiste. Marile firme privesc cu
încredere climatul investiţional din ţările dezvoltate, iar prognozele
situează, în continuare, aceste ţări printre locaţiile cele mai atractive.
SUA se prefigurează a fi cea mai tentantă destinaţie pentru următorii
ani, urmată de Marea Britanie şi Canada. Din spaţiul euro, Germania
se situează pe primul loc, iar poziţia Japoniei pe locul 5 al celor mai
atractive destinaţii pentru investiţiile directe (aşa cum rezultă din
anexa nr. 1), arată o revenire a acestei ţări după un deceniu de
stagnare economică.

137
6.2. Ce este o corporaţie transnaţională? Delimitări
conceptuale
Cei mai puternici şi mai dinamici agenţi economici de pe glob
sunt societăţile transnaţionale, forţa acestora fiind determinată de
volumul uriaş de bunuri şi servicii derulat de companiile grupate sub
această denumire generică. Fie că sunt denumite corporaţii
transnaţionale, companii multinaţionale sau firme internaţionale, în
sensul cel mai larg, ele definesc acele firme ce îşi desfăşoară
activitatea dincolo de graniţele unei ţări, considerată ţară de origine,
prin unităţi „de producţie”, controlate într-o măsură mai mare sau mai
mică de „compania mamă”.
În literatura de specialitate au existat şi există preocupări de
diferenţiere a acestor termeni utilizaţi cel mai adesea ca sinonime.
Astfel, companiile multinaţionale sunt considerate a fi acele firme de
tip holding, cu o anumită pondere a activităţii derulată dincolo de
graniţele ţării de origine prin unităţi operative1, fiecare dintre acestea
având responsabilităţi în ceea ce priveşte adaptarea produsului şi a
strategiei la caracteristicile pieţei pe care acţionează. Diferenţa dintre
companiile multinaţionale şi cele globale este dată de faptul că, în
timp ce o firmă multinaţională îşi formulează strategia bazându-se pe
diferenţele dintre pieţele pe care acţionează, cele globale merg pe
standardizarea produselor şi a operaţiunilor, ca în cazul McDonalds2.
Unii dintre autori3 utilizează noţiuni ca societăţi multidomestice
sau multilocale pentru a defini o corporaţie multinaţională,
subliniindu-se astfel acţiunea unei întreprinderi pe mai multe pieţe
(multidomestic), prin intermediul filialelor, fiecare dintre acestea
funcţionând conform specificului local (multilocal).
O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fi
definită şi ca acea companie care combină obţinerea de economii de
scară (ca urmare a integrării în piaţa globală şi acţiunea simultană pe
mai multe pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului în care
filialele îşi desfăşoară activitatea.

1
„Unităţile operative” pot fi persoane juridice (incorporated) sau fără personalitate
juridică (unincorporated). Dat fiind faptul că aceste unităţi operative pot îmbrăca
o multitudine de forme, vor fi în continuare denumite filiale, chiar dacă, prin filială
se înţelege o persoană juridică, de naţionalitatea ţării gazdă.
2
Donald A. Ball; Wendell H. McCulloh, jr. – International Business. The challenge
of global competition, Irwin McGraw-Hill, 1996, p. 5 – 8
3
Ibidem
138
Din perspectiva oamenilor de afaceri, o companie
transnaţională este rezultatul fuziunii dintre două sau mai multe
firme, de dimensiuni comparabile, cu sediul în ţări diferite.
Japonezii definesc o companie transnaţională printr-un termen
împrumutat din agricultură, dochakuka1, care înseamnă localizare
globală şi care semnifică adaptarea metodelor şi tehnicilor de
operare la condiţiile locale.
Richard Robinson2 consideră că există distincţii importante
între diverse niveluri atinse de o companie în evoluţia sa. El identifica
patru tipuri de firme care operează pe piaţa mondială, şi anume:
companii internaţionale, companii multinaţionale, companii
transnaţionale şi companii supranaţionale.
Întreprinderea internaţională este o societate ale cărei
operaţiuni internaţionale sunt conduse de un grup “leader”, care ia în
considerare toate strategiile posibile pentru a intra pe noi pieţe,
inclusiv calea investiţiilor directe. Acesta este stadiul primar al
transformării unei firme într-o societate transnaţională.
Întreprinderea multinaţională este o firmă în cadrul căreia fie
datorită structurii organizatorice, fie politicilor adoptate, operaţiunile
cu exteriorul sunt considerate a avea aceeaşi importanţă ca cele
naţionale. În consecinţă, pentru atingerea obiectivelor stabilite,
resursele sunt distribuite fără a ţine cont de graniţe. Deciziile
strategice sunt influenţate de naţionalitatea proprietarilor capitalurilor,
iar centrul de decizie aparţine unei singure naţionalităţi. Este situaţia
în care piaţa externă ocupă un rol important în activitatea firmei, cifra
de afaceri realizată peste graniţă deţine o pondere la fel de
importantă ca cea realizată în interiorul graniţelor.
Întreprinderea transnaţională este o întreprindere
multinaţională, condusă şi controlată de către persoane sau de către
alte întreprinderi, de o altă naţionalitate. În acest caz, deciziile sunt
libere de influenţele naţionale.
Întreprinderea supranaţională este o întreprindere
transnaţională, legal denaţionalizată, cu scopul de a se sustrage
cadrului juridic şi al sistemului fiscal dintr-o ţară. Noţiunea de
societate supranaţională mai este asimilată şi organizaţiilor
internaţionale, ca Fondul Monetar Internaţional sau Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

1
Ibidem
2
Robinson, R. - “International Mangement”, Holt, New York, 1967, p. 85
139
Ca o continuitate a acestei opinii, Keegan1 aprecia că între o
companie internaţională, una multinaţională şi una globală există
diferenţe semnificative din punct de vedere al modului de orientare
către piaţa externă, al managementului, al opticii de marketing, al
strategiei de utilizare a resurselor financiare şi umane.
O companie multinaţională reprezintă, în viziunea lui Keegan2,
un stadiu din evoluţia unei firme de la nivelul de companie domestică
către cel de companie globală. Până la stadiul de companie globală,
o firmă este mai întâi de toate o firmă domestică, ale cărei acţiuni se
concentrează în exclusivitate pe piaţa internă.
Cel de-al doilea stadiu este al firmei internaţionale. O
companie internaţională are caracteristici distincte. Deşi ea se
apropie foarte mult de firma domestică, cel mai adesea o firmă
internaţională îşi crează un compartiment care se ocupă de afacerile
pe care le derulează cu străinătatea. O firmă internaţională nu are
filiale în afara ţării de origine, iar afacerile internaţionale pe care le
derulează sunt fie un răspuns la un semnal al pieţei externe (de
exemplu, un răspuns la o cerere de ofertă), fie o urmare a unei
situaţii conjuncturale de pe piaţa internă (nevoia de a plasa un
surplus conjunctural de producţie). Dezvoltarea producţiei are în
vedere exigenţele şi tendinţele pieţei interne şi nu ale pieţei
internaţionale, iar produsele ce urmează a fi valorificate în străinătate
sunt similare celor destinate pieţei domestice.
Cel de-al treilea stadiu în evoluţia unei corporaţii este cel al
companiei multinaţionale. O firmă multinaţională se concentrează pe
valorificarea diferenţelor dintre pieţele internaţionale. Dezvoltarea
producţiei are în vedere satisfacerea exigenţelor pieţelor pe care
activează, adaptând produsele specificului fiecăreia dintre ele.
Filialele, cel mai adesea sub forma societăţilor mixte, sunt
responsabile pentru crearea necesităţilor de finanţare în vederea
dezvoltării activităţii pe piaţa respectivă. Tipul specific de
management al companiilor multinaţionale este managementul
descentralizat, acordându-se o largă autonomie filialelor.
Cel mai înalt grad de dezvoltare al unei companii este cel al
companiilor globale. Acestea au ca obiectiv descoperirea
similarităţilor existente pe piaţa mondială şi atenuarea diferenţelor

1
Keegan, J. - “International Marketing Management”, Macmillian Press Ltd, New
York, London etc, 1988, p.217
2
Keegan, J. - „Global marketing management”, Macmillian Press Ltd., New York,
1989, p. 88
140
existente pe aceasta. Firmele globale folosesc ca strategie de
marketing atât extinderea, cât şi adaptarea, crearea sau
standardizarea gamei de produse. Managementul caracteristic este
cel integrat şi interactiv, corespunzător orientării geocentrice a
acestor firme, bazat pe transmiterea deciziilor de jos în sus sau de
sus în jos şi schimbul lateral de informaţii, rapoarte şi experienţă între
diferite filiale. Între companiile globale se practică alianţele strategice,
respectiv înţelegeri pe termen lung ce vizează anumite aspecte, cum
ar fi cercetarea comună sau dezvoltarea de parteneriate în ceea ce
priveşte comercializarea produselor. Resursele financiare ale unei
companii globale sunt orientate acolo unde este nevoie, fără a mai
ţine cont de provenienţa lor, ca în cazul unei firme multinaţionale.
Cea mai cunoscută definiţie dată societăţii transnaţionale este
cea dată de John Dunning, considerat de către mulţi specialişti drept
„părintele transnaţionalelor” şi care considera transnaţionala „o firmă
care se angajează în investiţii străine directe şi care deţine şi
controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult de o ţară”1.
Această definiţie este preluată, de altfel, şi de organisme ca OCDE
sau UNCTAD. Naţiunile Unite consideră societatea transnaţională
drept acea întreprindere ce deţine şi controlează producţia în afara
ţării în care operează, într-o manieră care îi permite să valorifice
oportunităţile globale pe care le oferă piaţa mondială.
Din punct de vedere tehnic, o companie transnaţională este o
întreprindere ce are ca obiect fundamental obţinerea de profit şi care
acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale, şi anume:
este implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine,
astfel încât să depindă din punct de vedere financiar de activitatea
din străinătate, iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ce
ţin de contextul global sau regional în care acţionează.
În literatura anglo – saxonă2 sunt întâlniţi foarte adesea o
serie de termeni specifici universului corporatist. Astfel:
• O corporaţie transnaţională este o corporaţie publică (public
company) atunci când acţiunile sale sunt tranzacţionate
bucată cu bucată la bursă sau prin intermediul caselor de
brokeraj, cumpărătorii devin acţionari şi aceştia pot fi atât
persoane particulare, cât şi alte firme sau instituţii, ca bănci,

1
J.H. Dunning în Costea Munteanu, Alexandra Horobeţ – „Finanţe Internaţionale”,
Editura All Beck , Bucureşti, 2003, p. 99
2
Jed Greer; Kavaljit Singh – „A Brief History of Transnational Corporations”,
Corpwatch, 2000
141
companii de asigurări, sau fonduri de pensii. O corporaţie
transnaţională este privată (privat company) atunci când
acţiunile acesteia nu sunt tranzacţionate public (firme ce
aparţin unor familii sau grupuri de persoane).
• Compania mamă (parent company) este compania care
controlează, deţine autoritatea asupra filialelor(afilliates), care
pot avea personalitate juridică sau nu (subsidiaries or
branches) şi care sunt reunite sub acelaşi „acoperiş”, fie că
aceasta (compania mamă) deţine toate sau doar o parte din
acţiunile filialelor.
• O companie multinaţională are acţionari (shareholders sau
stockholders) precum şi parteneri (stakeholders). Aceştia din
urmă sunt clienţi, angajaţi, furnizori, distribuitori, agenţii
guvernamentale etc., practic toate categoriile de persoane cu
care firma vine în contact în derularea afacerilor sale.
Indiferent de denumire, termenul generic pe care îl vom folosi
în continuare va fi cel de corporaţii sau societăţi transnaţionale.
Atunci când ne referim la fenomenul corporatist, avem în vedere nu
doar cele mai mari companii din lume, care, într-adevăr, deţin o forţă
uriaşă în economia mondială, ci şi la aşa numitele corporaţii de
mărime mică şi medie. Se apreciază că astăzi sunt în jur de 64 000
de corporaţii transnaţionale, care acţionează prin intermediul a
870000 de filiale, răspândite pe tot cuprinsul globului. Acestea
realizează o treime din exporturile mondiale, o zecime din PIB-ul
mondial şi asigură peste 50 de milioane de locuri de muncă1.

6.3. Istoricul societăţilor transnaţionale


Începutul afacerilor internaţionale se pierde în negura timpului.
Mărturii evidente ale unui comerţ internaţional intense există încă de
acum 5 000 de ani. Vechii egipteni, grecii, fenicienii făceau afaceri cu
străinii. Ei întâlneau multe obstacole, pe care le mai întâlnim şi astăzi
(diferenţe de limbă, cultură, obiceiuri, dificultăţi de transport, diverse
reglementări), dar, cu toate acestea, dorinţa de a prospera şi de a se
dezvolta a surmontat toate dificultăţile.
Originile corporaţiilor transnaţionale sunt strâns legate de
marile descoperiri geografice şi de colonizarea lumii de către Anglia
şi Olanda, urmate mai apoi de Spania, Franţa sau Portugalia.

1
XXX – „World Investment Report 2003. FDI Policies for Development: national
and international perspectives”, United Nations, New York, Geneva, 2003, p.14
142
Începând cu secolul XVI şi continuând până în secolul XIX, firme
cum ar fi Compania Indiilor de Est au desfăşurat activităţi comerciale
în Africa, America sau Asia.
Adevărata scânteie care a dat aripi fenomenului corporatist,
aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, a reprezentat-o dezvoltarea
capitalismului şi revoluţia industrială, care au permis creşterea fără
precedent până atunci a productivităţii muncii şi, implicit, a producţiei.
Tehnologia performantă a permis dezvoltarea tehnicilor de stocare a
mărfurilor şi reducerea duratei transporturilor, ceea ce a dus la
reducerea costurilor şi impulsionarea activităţilor cu străinătatea.
La mijlocul secolului XIX, "Singer"1 construia o fabrică de
maşini de cusut in Scoţia. De-a lungul secolului XIX şi începutul
secolului XX, căutarea asiduă de resurse minerale, petrol, precum şi
presiunea pentru protejarea sau dezvoltarea pieţei au făcut ca multe
companii din Statele Unite şi Europa Occidentală să înceapă să
desfăşoare activităţi peste graniţă. Două treimi din investiţiile acestor
companii au fost făcute în Asia, America Latină, Africa şi Orientul
Mijlociu. În această perioadă se formează corporaţiile transnaţionale
din domeniul petrochimic şi alimentar. Fuziunile şi achiziţiile repetate
au determinat apariţia monopolurilor şi oligopolurilor în industrii ca
cea petrochimică sau alimentară. Compania americană United Fruit
Company controla 90% din importul de banane în SUA în 1899, iar
Royal Dutch Shell deţinea 20% din producţia rusească de petrol, la
începutul primului război mondial2.
În perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulat
fuziunile dintre marile firme, activitatea transnaţionalelor americane
înflorind, în vreme ce investiţiile europene au cunoscut declinul. În
aceeaşi perioadă, in Japonia se formează aşa numitele « zaibatsu »
(Mitsui şi Mitsubishi), ele fiind, în fapt, corporaţii gigant ce lucrau în
colaborare cu guvernul japonez, având poziţie de oligopol în
sectoarele cheie ale economiei japoneze: industrie, finanţe şi comerţ.
Firmele transnaţionale vestice au continuat extinderea, ţările gazdă
făcând de multe ori concesii importante acestora. Marile companii
ofereau toate serviciile pe care guvernele nu le puteau asigura, cum
ar fi serviciile de educaţie, sănătate etc. Această dependenţă de

1
Donald A. Ball; Wendell H. McCulloh, jr. – “International Business. The challenge
of global competition”, Irwin McGraw-Hill, 1996, p. 5 - 8
2
John Dunning – „Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-
Wesley Publishing Company, Reading, Massachusetts, 1993, p. 112 - 114
143
capitalul străin părea că este acceptată de gazde, dar naţionalismul
şi dezvoltarea economică au început să ia amploare.
Investiţiile în străinătate au fost dominate în primele două
decenii postbelice de corporaţiile americane, simţindu-se însă şi
prezenţa celor europene şi japoneze. După cel de-al doilea război
mondial s-a înregistrat o mare cerere de bunuri şi servicii, fapt care a
alimentat dezvoltarea afacerilor internaţionale. Acţiunile de amploare
iniţiate de guvernul american, ca planul Marshall, menit să ajute la
reconstrucţia economiilor europene şi japoneze, au încurajat S.U.A.
să privească spre exterior, iar firmele din această ţară să aibă o
perspectivă globală. În plus, firmele americane aveau capital pentru
a investi. Corporaţiile multinaţionale au devenit un fenomen
american. Investiţiile străine americane au crescut de la 12 mld. USD
in 1950, la aproape 80 mld. USD in 1970. În anii "50, băncile din
Statele Unite, Europa şi Japonia au început să investească sume
enorme în acţiuni, încurajând fuziunile şi concentrările de capital.
Remarcabilele progrese realizate in domeniul transporturilor, tehnicii
de calcul şi comunicaţiilor au accelerat internaţionalizarea investiţiilor
şi comerţului, noile metode de publicitate ajutând societăţile
transnaţionale să dobândească noi segmente de piaţă. Toate aceste
influenţe combinate au condus la consolidarea oligopolistică a
poziţiei societăţilor transnaţionale în comerţul mondial. Dacă în 1906
erau două sau trei companii cu active de peste 500 milioane dolari
SUA, în 1971 erau 333 de astfel de corporaţii, din care o treime
aveau active ce depăşeau un miliard de dolari, iar 70% din comerţul
mondial din afara lagărului comunist era controlat de firmele
transnaţionale1. De altfel, proliferarea corporaţiilor transnaţionale a
fost evidentă în ultimul sfert de veac: de la 7 000 de companii în
1970, la peste 60 000 astăzi.
Începând cu 1970, pentru societăţile transnaţionale se
prefigurează o perioadă când o parte din vraja internaţionalizării se
epuizează. Aceasta a fost combinată cu creşterea ostilităţii
guvernelor gazdă faţă de investiţiile străine, ceea ce a dus la o
perioadă de dezinvestire. Ostilitatea era îndreptată mai ales asupra
companiilor americane, poate datorită succesului repurtat de către
acestea, dar şi datorită neluării în calcul de către firmele americane a
specificului mediului cultural al ţărilor gazdă. Între 1970-1975

1
Jed Greer; Kavaljit Singh - „A Brief History of Transnational Corporations”,
Corpwatch, 2000
144
companiile americane şi-au vândut aproape 10% din filiale, iar
numărul de noi filiale create au fost în scădere.
În contrast cu evoluţia firmelor americane, firmele japoneze au
înregistrat succese substanţiale în procesul de internaţionalizare şi
de comercializare a produselor lor pe piaţa internaţională. De la
mijlocul anilor ‘70 până la mijlocul anilor ‘80, s-a înregistrat un
reviriment al investiţiilor străine în America. Din 1975 până în 1983
investiţiile americane în afara graniţelor au crescut cu 83%, în timp
ce investiţiile străine în America au crescut cu 280%.
Potrivit acestei evoluţii, se pot identifica mai mulţi participanţi
în definirea universului societăţilor transnaţionale1.
Astfel, până in 1955 se poate vorbi de doi participanţii, şi
anume: de firmă şi universul său imediat : clienţi, furnizori,
proprietari. Acest stadiu este caracterizat de o anumită simplitate, ca
urmare a consensului existent între aceşti doi parteneri. Este
perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul
tehnologiei, maşinilor, produselor de larg consum şi
managementului, cu exporturi americane în creştere continuă şi apoi,
ca urmare a înăspririi barierelor vamale, cu investiţii directe.
Japonezii, ca şi europenii, se aflau in plină reconstrucţie şi nu puteau
reprezenta concurenţi de temut. În acelaşi timp, companiile
americane aveau un foarte bun management, constituind avangarda
dezvoltării tehnologice şi manageriale. Celelalte companii au copiat
firmele americane; de altfel, multe din metodele moderne de
management japonez de astăzi sunt, de fapt, adaptări ale celor
americane din anii ‘50.
Multe din actualele ţări în dezvoltare nu-şi cuceriseră încă
independenţa, iar legislaţia privind investiţiile străine era în faza de
formare. Acest lucru s-a tradus într-o libertate de mişcare foarte mare
din partea marilor firme, care acţionau într-un spaţiu puţin îngrădit.
Din punct de vedere al personalului, firmele multinaţionale preferau
personal specializat (mai ales pentru funcţiile importante) din ţara de
origine.
În perioada 1955-1970 apare un al treilea participant
important, şi anume guvernul ţării gazdă. Ţările în dezvoltare îşi
cuceresc rând pe rând independenţa politică şi devin din ce în ce mai
preocupate de suveranitatea lor, sensibil ameninţată de corporaţiile
1
Betty Jane Punnett – „Experience International Business and management”,
second edition, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1994,
p.6-9
145
gigant. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la investiţiile
străine directe care să apere interesele statului naţional. Firmele nu
mai pot ţine cont doar de obiectivele lor sau al constituenţilor lor
comerciali, trebuie să ţină cont acum şi de obiectivele de dezvoltare
ale guvernelor ţărilor gazdă. Relaţiile dintre firme şi statele naţionale
devin tot mai complexe şi tot mai importante în deciziile firmelor.
Pe de altă parte, ţările europene şi Japonia s-au refăcut din
punct de vedere economic, iar companiile din aceste ţări devin tot
mai puternice. Pentru companiile americane această prezenţă în
spaţiul economic internaţional înseamnă o concurenţă din ce în ce
mai puternică, mai ales pentru faptul că aduc noi viziuni atât în ceea
ce priveşte managementul, dar şi în cea ce priveşte formarea
personalului, tehnologii etc.
În anii ‘70, şi pe fondul puternicei crize petroliere, creşte
importanţa guvernelor de origine, al patrulea participant la universul
societăţilor transnaţionale. Dacă în celelalte faze relaţiile dintre marile
firme devenite transnaţionale şi guvernele ţărilor de origine erau cât
se poate de convergente, în acest stadiu încep să apară
contradicţiile, ca urmare a recunoaşterii faptului că
internaţionalizarea firmelor are efecte negative in ţara de origine
asupra şomajului, comerţului etc. Mediul economic internaţional
devine tot mai complex, iar companiile transnaţionale încep să
evalueze implicaţiile activităţii lor asupra diferitelor componente ale
acestuia, precum şi implicaţiile asupra propriilor afaceri. Ca o
consecinţă a complexităţii relaţiilor ce s-au născut între companiile
transnaţionale, ţările de origine şi ţările gazdă, la nivelul comunităţii
internaţionale au fost iniţiate demersuri menite să formeze un cod de
conduită unanim acceptat de către părţile implicate, cu scopul de a
reglementa divergenţele tot mai accentuate dintre cei implicaţi.
Guvernele de origine se implică acum în politica de investiţii
internaţionale, impulsionând sau restrângând aceste investiţii, în
conformitate cu interesele sale naţionale. De exemplu, o firmă
americană (participantul 1) poate găsi un partener străin
(participantul 2) şi poate ajunge la o înţelegere avantajoasă cu el, pe
care guvernul gazdă (participantul 3) o găseşte acceptabilă şi la care
guvernul american (participantul 4) poate avea obiecţii.
Urmează un nou stadiu, şi anume acela al participanţilor
multipli. Acest stadiu este considerat un stadiu multifactor. Aceasta şi
datorită faptului că alături de companiile transnaţionale, constituenţii
săi, guvernele ţărilor gazdă şi al ţărilor de origine au apărut o serie de
146
alţi participanţi, cum ar fi grupurile religioase, etnice, agenţii
internaţionale şi altele care reclamă atenţie din partea marilor firme1.
Fiecare participant în acest stadiu a câştigat în experienţă şi şi-a
îmbunătăţit tehnicile de abordare a mediului internaţional. Companiile
transnaţionale provin astăzi nu doar din ţările dezvoltate, ci şi din ţări
în dezvoltare, ceea ce demonstrează o dată în plus atât
perspectivele pe care le oferă piaţa internaţională, dar şi ameninţările
pe care le ascunde.
Acest stadiu încorporează diferite grupuri de interese, care au
putere politică, iar firmele pot fi afectate in activitatea lor, dacă nu ţin
cont de ele. Poate cel mai recent exemplu în acest sens îl constituie
grupurile ecologiste, ale căror interese şi forţă politică au obligat
firmele să încorporeze în strategiile lor problemele legate de protecţia
mediului ambiant. Caracteristica acestui stadiu este complexitatea
deosebită, ca şi fragilul echilibru, balanţa putând fi adesea schimbată
in funcţie de evenimentele ce au loc in lume.

6.4. Piaţa societăţilor transnaţionale


Mediul de acţiune al societăţilor transnaţionale este un mediu
intern, unul domestic, unul străin şi unul internaţional.
Mediul, în general, presupune acele forţe care influenţează
dezvoltarea şi activitatea unei firme. Forţele ce definesc mediul unei
firme sunt, cel mai adesea, forţe necontrolabile2. Acestea dau
dimensiunea riscului în activitatea oricărei întreprinderi şi sunt
externe acesteia, cum ar fi competiţia, variabilele economice, socio-
economice, financiare, legale, culturale, tehnologice, etc. Printre
forţele asupra cărora o firmă are controlul se numără, de regulă,
factorii interni ai corporaţiei, cum ar fi factorii de producţie (capital,
resurse umane) sau elemente ce ţin de organizarea firmei (ca
producţia sau marketingul). Elementele ce pot fi controlate de către

1
Pare de neimaginat pentru perioada de acum 30 de ani ca o firmă ca Pirelli să fie
atacată vehement de către Biserica Catolică în urma reclamei pe care jucătorul
de fotbal Ronaldo a făcut-o produselor Pirelli, pe motiv că ea atacă simbolurile
sfinte (era vorba de un spot în care Ronaldo imita Statuia lui Isus Christos din Rio
de Janeiro). Incidentul a fost aplanat doar în urma scuzelor pe care Ronaldo
personal şi le-a cerut în faţa Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II-lea (şi a unei
importante contribuţii financiare, după cum adaugă gurile rele).
2
Donald A. Ball; Wendell H. McCulloh, jr. – “International Business. The challenge
of global competition”, Irwin McGraw-Hill, 1996, p. 15 - 19
147
firmă alcătuiesc mediul intern al firmei. Celelalte formează mediul
extern.
Mediul extern este extrem de complex. În cazul unei corporaţii
transnaţionale, mediul extern este unul domestic, autohton, respectiv
acele elemente necontrolabile ce acţionează în ţara de origine a
firmei, mediul străin, determinat de acei factori ce ţin de ţările în care
firma acţionează prin intermediul filialelor şi mediul internaţional, care
reprezintă interacţiunea dintre mediul străin şi cel domestic, precum
şi relaţiile dintre filiale, atunci când filiala dintr-o ţară are relaţii cu o
altă filială situată într-o a treia ţară. Mediul internaţional este, în
ultimă instanţă, „spaţiul” de manevră al societăţilor transnaţionale.
Atunci când ne referim la mediul internaţional, îl privim cel mai
adesea prin prisma internaţionalizării firmei. Motivaţiile
internaţionalizării sunt extrem de complexe. O primă motivaţie ar
constitui-o căutarea de noi pieţe. Se poate spune că firma atinge un
asemenea grad de dezvoltare, încât piaţa internă devine insuficientă
şi extinderea pe terţe pieţe se arată a fi soluţia cea mai bună. Un alt
motiv, specific corporaţiilor ce acţionează în special în sectorul
primar, îl reprezintă căutarea de noi surse de aprovizionare cu
materii prime sau surse mai ieftine de aprovizionare.
Forţa de muncă mai ieftină este un al motiv pentru care o
firmă îşi extinde activitatea dincolo de graniţele ţării de origine, iar
această motivaţie nu este deloc de neglijat, având în vedere că
foarte multe dintre marile companii ce acţionează în domeniul
fabricării bunurilor electrocasnice, de exemplu, şi-au delocalizat,
practic, industria, în ţări precum China sau Taiwan.
Nici acţiunile statelor gazdă, de a atrage şi a încuraja
investiţiile străine, nu sunt de neglijat. Căderea comunismului a adus,
poate, cea mai mare ofertă, concentrată în timp şi spaţiu, pentru
investiţii.
Multe dintre societăţile transnaţionale care îşi au sediul în ţări
dezvoltate îşi extind activitatea dincolo de graniţele naţionale, ca
urmare a existenţei unei puternice concurenţe pe piaţa locală.
Exigenţele mai reduse pe anumite pieţe pot constitui o motivaţie
pentru internaţionalizare.
Ocolirea de bariere vamale, exploatarea diferenţelor existente
în nivelurile de impozitare din diferite ţări, prelungirea duratei de viaţă
a produsului, exploatarea avantajului tehnologic pe care îl deţine
firma la un moment dat, oportunităţile oferite de o infrastructură

148
performantă, toate acestea şi încă multe altele pot constitui motive
de internaţionalizare a firmelor.
Care sunt pieţele spre care se îndreaptă investitorii străini?
Cea mai mare parte a investiţiilor străine directe se îndreaptă către
ţările dezvoltate, dar ţările în dezvoltare au un potenţial şi o
atractivitate din ce în ce mai ridicată. Tradiţional, piaţa corporaţiilor
transnaţionale este dominată de triada America de Nord (SUA şi
Canada), al cărei lider de necontestat este SUA, UE şi Japonia.
SUA este, încă, cea mai competitivă economie a lumii, chiar
dacă în ultimii ani evenimentele petrecute în economia mondială îi
determină pe unii analişti să fie mai sceptici în ceea ce priveşte
supremaţia americană în viitor. SUA este o ţară ce a devenit mit
datorită libertăţilor individului, sistemului bazat pe piaţă, optimismului,
spiritului de aventură, asumării riscului, egalităţilor de şansă şi
democraţiei. Visul american este, poate, cel mai de succes „produs”
vândut de America; atunci când ai cu adevărat ceva de spus, în orice
domeniul, nu poţi obţine consacrarea decât în SUA!
Avantajele pe care le oferă piaţa americană nu sunt deloc de
neglijat. Dimensiunea pieţei, privită atât din perspectiva numărului de
consumatori, cât şi din cea a puterii lor de cumpărare, tendinţa
societăţii americane spre consum, infrastructură modernă, acces la
un sistem eficient şi performant de telecomunicaţii, patria tehnologiei
ultraavansate, apropierea de pieţele de capital, bogăţia în resurse
naturale şi umane, coroborate cu ceea ce numeam spirit de aventură
şi dorinţă de consacrare, fac din piaţa americană dezideratul oricărei
companii. Nu trebuie să uităm că cele mai multe dintre marile
corporaţii îşi au sediul în SUA.
Cu toate acestea, piaţa americană ascunde o multitudine de
reglementări „paralele”, rezultate din modelul administrativ al ţării.
Fiecare stat are propriile legi, care se suprapun peste cele federale şi
uneori sunt extrem de birocratice. La impozitele federale se adaugă
impozite locale, care nu de puţine ori au un nivel destul de ridicat. În
anumite domenii, capitalul ce poate fi deţinut de o firmă străină este
limitat, iar accesul la resurse de finanţare poate deveni extrem de
greoi pentru companii care nu sunt americane. Multe dintre firmele
străine se asociază cu parteneri locali pentru a surmonta, astfel,
dificultăţile.
Uniunea Europeană este acum, din perspectiva extinderii, una
dintre cele mai largi pieţe ale lumii. Ca şi în cazul SUA, consumatorii
de pe această piaţă au o mare putere de cumpărare, iar investiţiile

149
străine reprezintă un mijloc de a ocoli barierele tarifare, dar mai ales
netarifare, ce funcţionează la graniţele Uniunii. Capitalul străin nu
întâmpină dificultăţi administrative, iar garantarea repatrierii
capitalurilor şi a profiturilor este oferită de fiecare ţară.
Politica în domeniul concurenţei constituie cel mai important
element de mediu din perspectiva corporaţiilor străine ce acţionează
pe piaţa europeană. Principalele domenii de acţiune ale politicii
concurenţiale în UE sunt1:
• eliminarea acordurilor restrictive privind concurenţa şi a
abuzurilor de poziţie dominantă. Înţelegerile între firme
ce stabilesc preţurile pe piaţă sunt interzise, iar Comisia
Europeană a luat atitudine împotriva Microsoft, pentru
încălcarea regulilor concurenţei, respectiv „abuz de
poziţie dominantă”;
• controlul fuziunilor firmelor, ceea ce înseamnă că orice
concentrare ce depăşeşte un anumit nivel trebuie
supusă aprobării Comisiei (dacă întreprinderile
derulează o cifră de afaceri mai mare de 250 milioane
de euro în interiorul UE şi peste 5 milioane de euro în
plan global trebuie să supună atenţiei Comisiei orice
fuziune sau achiziţie),
• liberalizarea sectoarelor economice cu statut de
monopol şi deschiderea lor către concurenţă, ca cel al
telecomunicaţiilor, gaze, electricitate, transport feroviar,
monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat.
Japonia este, ca şi celelalte pieţe, extrem de competitivă, cu o
dimensiune importantă şi exigenţe ridicate din partea consumatorilor.
Sub aspect cultural, diferenţele faţă de celelalte pieţe sunt mult mai
mari. Dacă înclinaţia pentru consum este specifică pentru
consumatorii americani, economisirea este caracteristică celor
japonezi. Spiritul de sacrificiu, loialitatea faţă de companie,
mobilitatea redusă a angajaţilor şi structura paternalistă a firmelor
japoneze constituie tot atâtea diferenţe faţă de celelalte pieţe ale
ţărilor dezvoltate. Piaţa japoneză este dominată de companiile
japoneze, iar pătrunderea pe această piaţă nu este deloc uşoară.
Majoritatea firmelor ce aleg ca destinaţie Japonia, aleg un parteneriat
cu o firmă locală pentru a face faţă mai uşor problemelor de mediu
cu care se confruntă.

1
Tribuna Economică, nr. 20, mai, 2004, p. 68
150
În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare, acestea continuă să
crească din punct de vedere al atragerii de fluxuri de investiţii străine.
Mult mai eterogene decât ţările dezvoltate, atât din punct de vedere al
nivelului de dezvoltare, cât şi cultural, majoritatea acestora se înscrie în
sfera de influenţă a celor dezvoltate. Astfel, America Latină este
preponderent în sfera SUA, Asia se află la confluenţa intereselor
Japoniei, dar şi a SUA, Africa în cea a Uniunii Europene.
Faţă de ţările Triadei, ţările în dezvoltare se deosebesc prin faptul
că sunt într-o măsură mult mai mare ţări gazdă şi nu ţări de origine. Acest
fapt influenţează în primul rând politicile privind investiţiile străine directe,
facilităţile de care se bucură investitorii străini fiind direct proporţionale cu
„nevoia de investiţii” a ţării respective.
O altă diferenţă derivă tocmai din eterogenitatea deosebit de
mare a ţărilor ce formează acest grup. Se detaşează ca importanţă
China, care la nivelul anului 2002 a fost cel mai mare receptor de investiţii
străine directe, urmată de celelalte economii din Asia de sud est, India şi
ţările latino americane. O situaţie aparte au ţările din fostul bloc comunist,
dat fiind faptul că din mai 2004, 8 dintre ele au devenit membre ale UE,
iar celelalte se află puternic legate de Uniunea Europeană, ca urmare a
perspectivei valului doi de extindere, aşteptat în 2007.
Rusia se află undeva la graniţa dintre ţările dezvoltate şi cele în
dezvoltare. Din punct de vedere politic, Rusia încearcă să rămână unul
dintre cei mai importanţi actori, iar moştenirea arsenalului armatei
sovietice o ajută în acest demers; din punct de vedere economic, deşi
confruntată cu foarte multe probleme, Rusia se impune în special datorită
resurselor sale naturale extraordinare (în special gaze şi petrol), dar şi a
unei pieţe importante, din perspectiva numărului de locuitori şi mai ales a
creşterii exigenţelor consumatorilor ruşi.
Ţările cele mai sărace, ceea ce înseamnă majoritatea statelor
africane şi a celor in Asia centrală beneficiază mult prea puţin de efectele
pozitive ale investiţiilor marilor firme. Către aceste ţări se îndreaptă cele
mai mici fluxuri de investiţii străine, motivele ţinând, în ultimă instanţă, de
sărăcia acestor ţări. Cele care au resurse naturale sunt printre puţinele
care prezintă interes pentru marile corporaţii ce acţionează în domeniu
respectiv. Restul ţărilor se pare că au pierdut pentru moment posibilitatea
de a capta din acele efecte de antrenare pe care le produce asupra
unei economii internaţionalizarea firmelor dincolo de graniţele ţării de
origine. Situaţia gravă în care acestea se află va fi analizată mai pe
larg într-un alt capitol.

151
6.5. Alternative strategice de piaţă ale corporaţiilor
transnaţionale
Găsirea proporţiilor corecte între local şi global în activitatea
unei societăţi transnaţionale constituie în prezent cheia
competitivităţii acestor firme. Premisele organizării producţiei în
străinătate includ transferul unui complex pachet de resurse
financiare, tehnologice, manageriale, care dau substanţă investiţiilor
străine directe. O firmă transnaţională acţionează practic în trei spaţii:
naţional, internaţional şi global. Din punct de vedere al spaţiului
naţional, acesta reprezintă rădăcinile avantajelor de competitivitate
ale acestor firme. Anumite spaţii naţionale sau regionale generează
avantaje competitive în anumite domenii. Firmele care provin dintr-un
mediu puternic concurenţial pornesc cu un avantaj suplimentar faţă
de firmele care în spaţiul naţional au o concurenţă mai scăzută.
Michael Porter1 considera că piaţa internă constituie pivotul central al
competitivităţii, cel mai important atribut ce defineşte abilitatea unei
firme de a concura la nivel global, am putea spune, amprenta
genetică a competitivităţii companiei respective.
Dimensiunea internaţională, cea care face ca active
generatoare de valoare adăugată de pe un teritoriu naţional să fie
controlate din afara acestuia, este cea care tinde să devină una din
principalele surse ale competitivităţii unei firme. Cele mai îndrăzneţe
corporaţii se transformă în adevăraţi brokeri de know-how, adunând
laolaltă specialişti din toate colţurile lumii. Funcţionarea complexelor
transnaţionale permite ca informaţiile şi cunoştinţele acumulate într-o
zonă a lumii să fie valorificate pentru obţinerea de avantaje în alte
spaţii geografice.
Acţiunea la scară globală a firmelor permite realizarea unei
eficienţe sporite în utilizarea resurselor şi a unui spor de
competitivitate. Un alt avantaj al globalizării constă în disiparea
riscului. Ceea ce nu poate pătrunde pe o piaţă, pătrunde pe o alta,
eşecul fiind mai uşor absorbit.
Extinderea pe o piaţă sau alta depinde de o serie de factori,
ce ţin atât de produsul oferit de firma transnaţională, cât şi de piaţa în
sine. Printre factorii pieţei, pot fi amintiţi2:

1
Edgar Hibbert – „International Business – Strategy and Operations”, MacMillan
Business, London etc., 1997, p. 34
2
W.J. Keegan - “Multinational Marketing Management”, Prentice Hall Inc.,
Englewood Cliffs, New Jersey, 1980, p.257
152
• ritmul de dezvoltare al pieţei. Dacă dezvoltarea pieţei
înregistrează un ritm scăzut, firma poate obţine rezultate
foarte bune prin intermediul diversificării produsului, deoarece
fiind prezentă pe mai multe pieţe, aceasta îi permite să
beneficieze de o cerere mai amplă;
• stabilitatea pieţei. Dacă cererea este instabilă, firma poate
reduce riscul prin intermediul diversificării, crescând numărul
pieţelor pe care intră pentru o mai mare stabilitate a
vânzărilor;
• timpul de imitare a produsului din partea concurenţilor. Firmele
care lansează produse noi pe o anumită piaţă ştiu că produsul
este destinat imitaţiei într-o anumită perioadă de timp. Durata
acestui timp este foarte importantă pentru a alege strategia de
expansiune externă. Dacă timpul de imitare este scurt, este
preferabil să adopţi o strategie de diversificare, ca urmare a
faptului că este necesară intrarea pe mai multe pieţe, pentru a
ţine la distanţă concurenţa. Dacă timpul este mai lung, poate fi
adoptată o strategie de concentrare;
• cererea derivată. Firmele care vând pe o piaţă situată aproape
din punct de vedere geografic de o altă piaţă sau care este
legată prin tradiţie sau diverse acorduri de alte pieţe, se pot
orienta către o strategie de diversificare;
• necesitatea adaptării produsului. Este cunoscut faptul că
firmele care reuşesc să crească producţia mai rapid decât
concurenţa, pot reduce costurile unitare. Dacă aceste costuri
sunt foarte ridicate, este mai dificil să adopţi o strategie de
diversificare, ca urmare a vulnerabilităţii în faţa concurenţei;
• adaptarea comunicaţiei. Dacă costurile pe care firma
transnaţională le suportă pentru a modifica mesajele
publicitare este foarte crescut, aceasta înseamnă că nu este
justificată opţiunea către o strategie de diversificare;
• economiile de scară obţinute în cadrul distribuţiei. Strategiile
de concentrare permit realizarea unor economii de scară la
nivelul distribuţiei. Cu cât sunt mai mari volumele de vânzare,
cu atât sunt mai mici costurile de distribuţie pe unitatea de
produs;
• controlul pieţei. Produse de tehnologie înaltă, care necesită
servicii post-vânzare, reclamă un control susţinut din partea
companiei mamă;

153
• experienţa. Acest lucru se referă mai ales la tinerele societăţi
transnaţionale, aflate în plin proces de expansiune, care se
află în faza de formare a experienţei, dar şi la “giganţii” pieţei
mondiale, care-şi folosesc din plin experienţa pentru a cuceri
noi şi noi pieţe;
• barierele întâlnite. Cu cât acestea sunt mai numeroase, cu
atât o firmă este, pe de o parte, descurajată să pătrundă pe
acea piaţă, iar dacă se decide, totuşi, să o abordeze, va opta
mai degrabă pentru o strategie de concentrare;
• raportul riscuri-beneficii. Atunci când întreprinderile decid să
dezvolte o strategie de export, dezvoltă şi criteriile care
privesc distribuţia riscurilor şi raportul acestora cu beneficiile
obţinute.
Alegerea strategiei competitive pe pieţele externe este o
decizie pe care o firmă transnaţională o ia în două faze principale1, şi
anume: în prima fază stabileşte dacă există oportunitatea de piaţă, în
a doua fază, se examinează strategiile posibile pe care
întreprinderea le poate adopta. Astfel, pieţele mai multor ţări sunt
considerate o singură piaţă. În consecinţă, firmele transnaţionale
distribuie capacităţile de producţie în funcţie de exigenţele reţelei de
distribuţie şi de diferenţele costurilor de producţie care există între
ţări, adoptă o politică de marketing orientată în funcţie de exigenţele
unui consumator multinaţional şi strânge mijloacele financiare de
unde condiţiile pieţei sunt mai favorabile şi le distribuie pe diverse
pieţe, în funcţie de necesităţi. Compania mamă transferă uneori
capitalurile în străinătate pentru a înfiinţa societăţi sau pentru a le
finanţa, alteori transferă tehnologiile necesare pentru a realiza
producţie, fie exportă şi produsele finite şi părţile componente.
Filialelor societăţilor transnaţionale le sunt “trasate” diferite sarcini:
unele se ocupă de producţie în aceeaşi ţară sau o exportă, altele se
ocupă numai de comercializare, cumpărând de la alte filiale, altele se
ocupă fie de producţie, fie de distribuţie.
Dezvoltarea societăţilor transnaţionale este un proces extrem
de complex, care are o multitudine de determinări.
Teoria internaţionalizării2 consideră că investiţiile în străinătate
sunt apanajul firmelor care au dovedit în spaţiul intern, domestic o
superioritate faţă de celelalte companii în ceea ce priveşte

1
V. Danciu - “Marketing Internaţional”, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 223
2
Edgar Hibbert – „International Business – Strategy and Operations”, MacMillan
Business, London etc., 1997, p. 37
154
cunoştinţele în domeniul producţiei sau marketingului. Această
superioritate încearcă a fi exploatată şi pe piaţa internaţională în
momentul în care costurile derulării afacerilor între firme
independente sunt mai ridicate decât cele legate de administrarea
unei societăţi mixte sau chiar a unei filiale.
Unele companii transnaţionale se orientează în funcţie de
costuri şi îşi internaţionalizează operaţiile prin integrarea pe verticală.
Ele sunt în căutarea de input-uri ieftine şi sigure pentru asigurarea
procesului productiv. Companiile transnaţionale ce se dezvoltă pe
verticală au ca specific filialele atelier, specializate pe un anumit
segment al procesului de producţie, conducând la formarea pieţei
interne a companiei şi la internalizarea schimburilor internaţionale1.
Cele mai cunoscute exemple sunt cele ale marilor firme petroliere,
care, pentru a putea întări controlul asupra materiilor prime strategice
din domeniul petrochimiei din întreaga lume, s-au extins în domeniul
extracţiei peste hotare încă de la începutul secolului, cu scopul de a
aduce pe pieţele ţărilor de origine petrolul brut, ce urma să fie rafinat
şi apoi vândut. Altele urmează calea integrării prin conglomerare,
respectiv cuprinderea în „obiectul de activitate” al corporaţiei a unor
activităţi ce nu au legătură între ele pe linie tehnologică2, urmărind
exploatarea costului redus al forţei de muncă din anumite regiuni sau
ţări. Produsele finite astfel obţinute, mai ieftin, sunt exportate către
ţările de origine.
Alte societăţi transnaţionale se orientează către piaţă. Ele sunt
acele companii a căror internaţionalizare este motivată de găsirea de
noi pieţe de desfacere, procesul de extindere având loc, de regulă,
pe orizontală. Companiile îşi înlocuiesc treptat exporturile prin
înfiinţarea mai întâi a unei filiere de vânzare şi apoi trec la producţie.
Concentrarea pe orizontală generează „filialele – releu”, care
reproduc la o scară mai mică activitatea companiei mamă3.
Firmele se pot internaţionaliza pentru a prelungi ciclul de viaţă
al produselor lor. In faza de introducere pe piaţă, produsul este mai
greu acceptat. Unele dintre ele nici nu trec de acest stadiu. Urmează

1
Sterian Dumitrescu; Ana Bal – „Economie Mondială”, Ediţia a II-a, Editura
Economică, Bucureşti, 2002, p.109
2
Firmele japoneze, dar nu numai, au drept specific extinderea prin conglomerare.
Colosul Mitsubishi, de exemplu, cuprinde în sfera sa de activitate de la producţia
de nave, maşini, la asigurări, comerţ cu obiecte de artă sau acţiuni de brokeraj.
Preşedintele companiei preciza că Mitsubishi realizează toate activităţile legale,
indiferent de domeniul de activitate.
3
Idem
155
faza creşterii, când produsul se impune pe piaţă, şi faza de
maturitate, când produsul este practic consacrat şi vânzările ating
cota maximă. Ultima fază a ciclului de viaţă este declinul, când
vânzările scad. Avantajul internaţionalizării este acela că ea permite
exploatarea diferenţelor dintre pieţe, astfel încât un produs se poate
afla în diferite faze ale ciclului său de viaţă, pe diferite pieţe externe.
Accelerarea procesului de globalizare este strâns legat de
factorii care au redus costurile tranzacţiilor internaţionale. Unul dintre
aceşti factori îl constituie promovarea noilor tehnici organizaţionale,
care permit conducerea marilor companii mult mai uşor.
În opinia unor specialişti1, firmele se vor implica în investiţii
externe, numai atunci când sunt satisfăcute următoarele condiţii:
• companiile posedă avantaje de proprietate specifice faţă de
firmele din ţara gazdă;
• existenţa unor condiţii politice şi economice, care să
favorizeze producţia peste graniţă;
• este mai profitabil să produci în străinătate, decât să cumperi
de la alţii;
• este mai profitabil să produci în străinătate, decât în propria
ţară.

6.6. Alianţele strategice - nouă formă de expansiune a


societăţilor transnaţionale
Extinderea la nivel internaţional a firmelor implică tranzacţii şi
relaţii complexe, atât în interiorul firmei, cât şi în exteriorul acesteia.
Multe firme, confruntate cu un grad ridicat de incertitudine în ceea ce
priveşte atingerea scopurilor au recurs la parteneriate strategice cu
alte firme. Alianţele strategice s-au dovedit a fi o formă viabilă de
astfel de parteneriate, care furnizează accesul la tehnologii
complementare, reduce costurile şi riscurile şi crează sinergii.
Principalele caracteristici care disting alianţele strategice de
tradiţionalele tipuri de acorduri inter-firme sunt:
• sunt relaţii în dublu sens, bazate pe efort comun şi împărţirea
cunoştinţelor pentru scopuri comune, cum ar fi dezvoltarea de
noi tehnologii, procese de producţie sau tehnici de distribuţie,
• au o natură contractuală, cu sau fără participare la capitalul
social,

1
Dunning, John H. - “Multinational Enterprises and the Gloval Economy”, Addison
Wesley Publishing Company, Wokingram , 1993, p.87
156
• reprezintă o componentă a planurilor pe termen lung ale
firmei.
Alianţele strategice sunt, totodată, modalităţi de penetrare pe
o piaţă, forme de expansiune a corporaţiilor transnaţionale. Ele sunt,
de asemenea, forme organizaţionale complementare, necesare a
crea, a menţine şi a creşte valoarea avantajelor tehnologice.
Alianţele strategice reprezintă, în fapt, acorduri între firme
pentru a obţine avantaje strategice pe diferite pieţe, în diferite medii
de afaceri. Alianţele strategice se întâlnesc în tot mai multe sectoare
de activitate, contribuind decisiv la profitabilitatea corporaţiilor.
Evoluţia numerică a alianţelor strategice este greu de stabilit.
Majoritatea informaţiilor publicate până acum sunt rezultatul unor
cercetări laborioase efectuate de diverse instituţii. Se apreciază că
cea mai mare parte a acestora se regăseşte în domeniul producţiei
de mare tehnologie şi în sectoarele puternic informatizate. Cele mai
multe dintre alianţele strategice sunt motivate de trei factori, şi
anume: promovarea cooperării tehnologice, integrarea proceselor de
producţie, acces mai bun la reţelele de distribuţie şi marketing.
O altă caracteristică a acestui tip de parteneriat o reprezintă
faptul că el cuprinde cu predilecţie firme mari. În industria
computerelor se apreciază că peste două treimi din alianţe sunt între
cei mai mari producători.
Aşa cum era de aşteptat, majoritatea acordurilor strategice au
fost încheiate între firme din ţările Triadei (S.U.A., Japonia, U.E.).
Firmele europene au participat la 40% dintre ele, cele japoneze la
38%, iar cele americane la 80%. Prezenţa masivă a americanilor în
aceste acorduri se datorează, în primul rând, faptului că americanii
sunt încă lideri mondiali în tehnologia de vârf, ceea ce le conferă o
poziţie avantajoasă şi îi determină pe competitori acestora să
folosească noi metode de reducere a acestui decalaj. De cealaltă
parte, firmele americane sunt interesate de acces mai liber pe pieţe
şi folosesc alianţele strategice pentru a-şi îmbunătăţi metodele de
conducere sau a-şi lărgi reţelele de distribuţie.
Numărul alianţelor strategice, mai puţin parteneriatele în
domeniul cercetării-dezvoltării, a crescut de la 1760 în anul 1990, la
4600 în 1995. Această creştere rapidă reflectă faptul că aceste
aranjamente au început să fie folosite în mod frecvent de către
companiile transnaţionale, ca o substituire, dar şi ca o completare a
investiţiilor străine directe.
Din alianţele strategice, 87% se află în cinci sectoare
industriale de importanţă majoră: auto, aeronautic, telecomunicaţii,
157
computere şi produse electronice, având implicaţii profunde în
tehnologia de vârf. În ceea ce priveşte repartizarea regională, cele
mai multe parteneriate se înregistrează între firme din U.E. şi S.U.A.,
apoi între U.E. şi alte ţări, în afara S.U.A. şi Japonia, apoi între
S.U.A. şi Japonia. Cele mai frecvente sunt acordurile dintre doi
parteneri (81%) şi între concurenţi pe aceeaşi piaţă (71%). Un mare
număr de coaliţii sunt formate în domeniul dezvoltării produselor
(38%), producţia efectivă şi strategiile de marketing, care, împreună
cu primele, totalizează 66% din totalul tipurilor de alianţe. Trebuie
remarcat că toate aceste sectoare sunt caracterizate de costuri mari
de intrare pe piaţă, globalizare, economii de scară, tehnologie în
schimbare rapidă, riscuri de operare ridicată.
Alianţele strategice sunt încadrate în mai multe categorii. Din
multitudinea acestor categorii, două sunt considerate a fi mai
importante, şi anume: alianţele strategice funcţionale, care implică un
parteneriat între firme private mari şi/sau mici extinse la nivel
internaţional, ele neimplicând crearea unei entităţi legal separată, şi
alianţele de tipul societăţilor mixte, care presupun crearea unei
entităţi separate cu scop specific, fiecare partener deţinând o
anumită cotă din capitalul social al noii societăţi formate.
Alianţele funcţionale au scopuri mai limitate, referindu-se la un
singur domeniu funcţional al afacerilor. În aceste cazuri, integrarea
necesităţilor partenerilor este mai complexă. Aceste alianţe
funcţionale sunt cel mai adesea de tipul alianţelor de producţie, de
marketing, financiare sau de cercetare dezvoltare.
Alianţele sub forma societăţilor mixte implică crearea unei
firme care este independentă din punct de vedere juridic de firmele
care au creat-o. Prin integrarea completă a eforturilor lor, firmele
participante sunt gata să obţină o sinergie mai mare prin totalizarea
resurselor şi mărimii lor.
Firmele care se angajează în alianţe strategice se aşteaptă să
beneficieze în unul sau mai multe moduri de pe urma acestora.
Principalele avantaje1 care decurg din alianţele strategice sunt
următoarele:
• acces mai uşor pe noile pieţe. Când o firmă decide să
pătrundă pe o piaţă poate întâlni obstacole majore, cum ar fi
concurenţă acerbă sau reglementări interne discriminatorii. Este

1
Hill, Charles W.L. – „International Business: competing in the global marketplace”,
Irwin - McGraw Hill, 1998, p. 415 - 418

158
foarte cunoscut exemplul pieţei japoneze, pe care accesul este foarte
dificil, de aceea multe firme americane recurg la acest tip de
aranjament. Cazul firmei Motorola, care, în tentativa ei de pătrundere
pe piaţa niponă a telefoanelor celulare, s-a aliat cu Toshiba pentru a
produce microprocesoare. În ceea ce priveşte concurenţa, pe multe
pieţe, mai ales în cazul Triadei, pătrunderea pe o piaţă este extrem
de dificilă, datorită cotelor ridicate de piaţă deţinute de anumite
companii şi de numărul mare de concurenţi.
• Împărţirea costurilor şi riscurilor. Riscul implicat de investiţiile
ridicate reprezintă o motivaţie puternică pentru formarea de alianţe,
unul din cele mai semnificative sectoare din această perspectivă fiind
industria aeronautică. Costurile fabricării avioanelor sunt atât de
ridicate, încât firmele din această industrie sunt forţate să-şi unească
eforturile prin încheierea de contracte de coproducţie cu rivalii actuali
sau potenţiali, chiar dacă ar prefera să investească pe cont propriu
de teama de a nu fi nevoite să divulge secretele tehnologice
partenerilor din alianţe. În plus de aceasta, industria aeronautică
trece printr-o perioadă destul de grea, cu scăderi ale vânzărilor
importante, iar conlucrarea chiar şi între rivali devine singura soluţie
viabilă. Boeing a creat o asemenea alianţă cu Fuji, Mitsubishi şi
Kawasaki pentru a reuşi să suporte costul de 4 miliarde de dolari al
fabricării avionului cu reacţie Boeing 777. Cele trei firme japoneze
construiau 20% din corpul aparatului, iar Boeing, care controla
alianţa, spera să contraatace concurenţa venită din partea
europenilor cu Airbus. Împărţirea costurilor şi riscurilor în cercetare
dezvoltare este un alt avantaj oferit de alianţe, cu precădere în
biotehnologie şi în înalta tehnologie. Pentru a înţelege importanţa
alianţelor strategice în acest sector trebuie accentuat faptul că
înainte ca ele să se răspândească, companiile erau forţate să
cheltuiască sume foarte mari pentru achiziţionarea tehnologiilor de
vârf de care aveau nevoie.
• Împărtăşirea cunoştinţelor şi a experienţei. Un alt avantaj îl
constituie câştigarea cunoştinţelor şi a experienţei care lipseau până
în acel moment. Orice firmă doreşte să înveţe despre cum să
producă ceva, cum să procure anumite resurse, cum să trateze cu
guvernele locale, cum să reuşească în diferite medii, în general cum
să deruleze mai bine, mai profitabil afacerile. Un astfel de exemplu
este alianţa strategică dintre doi mari rivali, General Motors şi
Toyota. Toyota dorea să înveţe de la americani cum să trateze cu

159
forţa de muncă şi cu furnizorii americani, General Motors dorea să
adopte practicile manageriale ale japonezilor.
• Creşterea competitivităţii. Competitivitatea constituie un
avantaj deosebit de important pentru realizarea de alianţe strategice,
în acelaşi timp este şi unul din factorii care au contribuit la apariţia şi
dezvoltarea acestor forme de expansiune a marilor firme. Un
exemplu în acest sens îl constituie alianţele formate de colosul
american IBM cu partenerii europeni, mai slab situaţi pe piaţă, pentru
a contraataca concurenţa deosebită a companiilor japoneze.
• Efectul sinergic al punerii în comun a resurselor. Firmele din
acelaşi sector se unesc de mai multe ori pentru a elimina
multiplicarea inutilă a afacerilor sau pentru a împărţi anumite resurse
şi capacităţi. Această strategie este foarte des practicată în industria
aeronautică. De exemplu, United Airlines şi British Airways au o
alianţă puternică, mai ales în privinţa zborurilor cheie de la Chicago
spre Londra. În acest sector, una din barierele de intrare, uneori de
netrecut, este disponibilitatea porţilor pe principalele aeroporturi din
marile oraşe ale lumii. Nici o linie aeriană nu poate ateriza pe un
aeroport, dacă nu dispune de o poartă. Prin urmare, companiile
aeriene din diverse ţări au creat alianţe cu scopul de a împărţi
utilizarea porţilor de pe aeroporturi.
În afara acestor avantaje de necontestat, care au şi contribuit
la creşterea deosebită a acestei noi forme de colaborare inter-firme,
alianţele strategice au şi o serie de dezavantaje. Dincolo de grija şi
încrederea pe care o firmă le investeşte într-o alianţă strategică, pot
interveni anumite capcane. Unii consideră că în acest fel se oferă
concurenţilor un acces ieftin la noi tehnologii şi pieţe. Se apreciază
că succesele japoneze în sectorul semiconductorilor şi al maşinilor
unelte se datorează tehnologiei americane obţinută prin intermediul
diverselor alianţe strategice. În plus, managerii americani îi ajută pe
cei japonezi să-şi atingă scopurile, prin intrarea în alianţe care
canalizează noile investiţii spre Japonia şi furnizează reţele de
distribuţie americane pentru produsele obţinute prin cooperare. Deşi
aceste aranjamente pot genera profituri pe termen scurt, se
apreciază că pe termen lung rezultatul va fi nefavorabil firmelor
americane, lăsându-le fără avantaje competitive pe piaţa globală.
Inconvenientele pe care le induc alianţele strategice pot fi rezumate
astfel1:

1
Idem
160
• Incompatibilitatea dintre parteneri. Aceasta este o primă
cauză a eşecului unei alianţe strategice, cu timpul ea ducând
inevitabil la conflict sau aducând performanţe negative alianţei.
Această incompatibilitate rezidă în diferenţe în cultura corporatistă,
cultura naţională, scopuri şi obiective sau orice altă dimensiune
fundamentală care leagă doi parteneri. Spre exemplu, luând în
considerare alianţa dintre AT&T şi Olivetti, aceasta s-a destrămat
pentru că cele două firme nu au putut să cadă de acord asupra
strategiei de marketing. Managerii celor două companii nu au
negociat un acord în care să stipuleze strategia înaintea începerii
alianţei, iar apoi nu au căzut de acord asupra a ceea ce doreau să
obţină şi asupra modului în care să lucreze împreună. Până la urmă
au realizat că această alianţă nu merge şi au renunţat la cooperare.
• Accesul la informaţii. Pentru ca o colaborare să fie eficientă,
partenerii trebuie să fie de acord să-şi furnizeze reciproc informaţii pe
care ar prefera să le păstreze secrete în alte situaţii. De exemplu,
alianţa dintre Ford şi Mazda în vederea designului noului Ford Escort
era pe punctul de a se perfecta, când oficialii de la Mazda nu au
permis celor de la Ford să viziteze laboratorul lor de cercetare. După
câteva săptămâni de împotriviri, a fost adoptat un compromis prin
care inginerii de la Ford putea pătrunde în laborator, dar numai
pentru o perioadă limitată de timp.
• Repartizarea profiturilor. Întrucât partenerii împart riscurile şi
cheltuielile, ei împart şi profiturile. Există, însă, consideraţii financiare
care pot cauza neînţelegeri. Partenerii trebuie să cadă de acord
asupra cotei de venit din activitatea comună care li se distribuie,
nefiind reinvestită în afacere, asupra procedurilor contabile folosite
pentru a calcula veniturile şi profiturile, sau cum va fi manevrat preţul
de transfer.
• Riscul pierderii autonomiei. Împărţirea controlului limitează
puterea de acţiune a fiecăruia dintre parteneri. De exemplu, ca parte
a contractului cu General Mills, Nestlé a fost nevoită să fie de acord
cu faptul că, dacă societatea mixtă se va încheia vreodată, ea nu
poate intra pe piaţa nord americană cel puţin 10 ani. În mod similar,
Fuji - Xerox, longeviva societate mixtă plină de succes, a fost la
început limitată la a vinde copiatoare numai în Indonezia, Japonia,
Coreea de Sud, Filipine, Taiwan şi Thailanda, abia ulterior această
restricţie fiind eliminată.
• Schimbarea datelor iniţiale. Condiţiile economice care au
motivat cooperarea se întâmplă să nu mai existe sau avansul

161
tehnologic au făcut ca alianţa să fie desuetă. De exemplu, GM şi
Daewoo au iniţiat o societate mixtă, Daewoo Motors, pentru a
construi automobile în Coreea de Sud, destinate exportului spre
S.U.A., controlul operaţional asupra exportului avându-l Daewoo. GM
spera să obţină avantaj datorită costurilor scăzute cu forţa de muncă
din Coreea, iar coreenii să beneficieze de pe urme sistemului GM de
promovare a vânzărilor. Dar creşterea salariilor în Coreea de Sud şi
declinul dolarului american au erodat economiile realizate la costuri
pe care firma americană spera să le obţină. Pe de altă parte,
confruntat deja cu probleme de calitate pe piaţa S.U.A., nu dorea
defecte suplimentare „importate” de la coreeni. Cu toate acestea,
Daewoo insista asupra cooperării, ca urmare a dorinţei sale de a
asimila tehnologia americană. Au apărut apoi divergenţe în stilurile
de conducere şi ca urmare a faptului că la americani birocraţia era
mult mai mare decât la sud-coreeni. Ulterior, criza din Asia de Sud
Est şi problemele cu care s-a confruntat Daewoo au determinat
achiziţionarea unei părţi din firma sud coreeană de către concernul
american.

6.7. Raporturi între structurile unei societăţi


transnaţionale
Din perspectiva structurii societăţilor transnaţionale1 se poate
identifica structura introvertită, când activitatea este orientată prioritar
spre interior, investiţiile în ţara de origine depăşind pe cele din
străinătate şi structura extravertită, când accentul este pus pe
activitatea externă. În general, firmele din ţările cu o piaţă internă
mare şi care reuşesc să se impună pe propria piaţă au o structură
introvertită. Cele care au ca ţară de origine ţări mici, se orientează
către piaţa internaţională, iar ponderea activităţii derulată în
străinătate este preponderentă.
Evoluţia ascendentă pe care o parcurge o societate în
dezvoltarea sa economică implică o schimbare de concepţie în ceea
ce priveşte organizarea şi strategia de afaceri. Rezultatele financiare
bune determină o reorganizare şi o reevaluare a direcţiilor de acţiune
ale firmei în cauză. Atingerea unui anumit nivel de prosperitate
economică şi depăşirea spaţiului de activitate naţional împing firma

1
Sterian Dumitrescu; Ana Bal – „Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti,
p. 97
162
pe calea transformărilor structurale, acestea parcurgând în funcţie de
nivelul de dezvoltare mai multe etape de organizare.1
A) Strategia comercială şi faza filialei releu. Compania
transnaţională renunţă în acest prim stadiu de dezvoltare la exporturi
şi preferă să le înlocuiască cu delocalizarea producţiei în ţara de
destinaţie a acestora. Filialele nou create sunt o copie fidelă a
companiei mamă şi reproduc în totalitate sau parţial produsele
realizate la sediul central. Aceasta reprezintă, practic, o prelungire a
activităţii firmei centrale, activităţi care se modifică într-o oarecare
măsură datorită mediului local şi preferinţelor consumatorilor.
Acest tip de organizare este definit cel al filialelor releu,
datorită dependenţei aproape absolute faţă de politica comercială a
companiei mamă. Relaţia filială-firmă mamă se manifestă atât la
nivelul producţiei cât şi la nivel administrativ. Strategia productivă şi
tipurile de produse sunt realizate la nivel central şi apoi introduse la
nivelul filialei pe baza unui plan strict. Din punct de vedere
administrativ, filiala se află sub puterea de decizie a direcţiei de
conducere generală a companiei.
Dacă firma înregistrează performanţe economice bune, iar
filialele se multiplică, acest tip de organizare devine inadecvată.
Conducere generală este obligată de noile constrângeri ale mediului
extern să realizeze o îmbunătăţire în plan administrativ.
B) Strategia productivă şi filiala atelier. În expansiunea
economică ce depăşeşte graniţele ţării, firmele se orientează de la
strategia comercială la o strategie productivă. Reevaluarea strategiei
productive şi dezvoltarea unei noi concepţii în acest tip de activitate
se bazează pe avantajele oferite de spaţiul de implementare.
Descoperirea surselor de rentabilitate şi eficienţă economică în ţara
gazdă constituie premisa realizării unor produse performante.
Materiile prime ieftine şi uşor de procurat, precum şi mâna de lucru
ieftină devin atracţii pentru marile firme, care îşi stabilesc planurile de
producţie în funcţie de aceste surse de profit. Etapa de dezvoltare pe
care o parcurge firma duce la un nou tip de structură organizaţională.
Numărul mare de filiale şi gradul de specializare diferit pe produse
sau pe părţi componente, face necesară o abordare administrativă în
două direcţii, şi anume:
• organizarea pe grupe de produse, care este foarte des
întâlnită, atunci când întreprinderea are o producţie
foarte diversificată. Se creează divizii pe produse, care
1
Rene Sandretto – Le commerce international, Hartier, Paris, 1993, p.76
163
sunt subordonate direcţiei de conducere generală şi
care au ca responsabilitate gestionarea producţiei şi
distribuţiei produselor respective în întreaga lume.
Subdiviziile geografice sunt subordonate diviziilor pe
produse, fiecare subdivizie geografică are răspunderea
distribuţiei produsului creat la nivel de filială pe o
anumită zonă sau ţară,
• organizarea pe zone geografice, care este mai des
întâlnită atunci când nomenclatorul de produse nu este
aşa de dezvoltat,
• strategia de dezvoltare a activelor intangibile, ceea ce
corespunde unei abordări preponderente a sectorului
terţiar de către marile firme.
Pornind de la această prezentare, relaţiile dintre societatea
mamă şi filialele sale gravitează în jurul a două mari tipuri de
conducere, şi anume conducerea centralizată şi conducerea
descentralizată.
Conducerea centralizată exprimă relaţii de inegalitate între
firma mamă şi filiale, prin care firma mamă dirijează în mod autoritar
întregul, planificând întreaga gamă de activităţi. Acest tip etnocentric
de organizare este explicabil în parte datorită dificultăţilor şi
problemelor complexe pe care le ridică problemele de externalitate.
Provocărilor mediului extern li se poate răspunde prin autoritate şi
spirit de sinteză, folosindu-se tehnica planului imperativ. Deciziile
privind organizarea la nivel global a activităţii filialelor se iau de către
direcţia de conducere centrală a companiei, care vizează
maximizarea rezultatelor economice în ansamblu. Filialele nu au
libertatea de decizie asupra utilizării veniturilor lor şi, mai mult decât
atât, firma mamă ia hotărârile în ceea ce priveşte existenţa filialelor,
respectiv dacă o filială care nu are rezultate satisfăcătoare rămâne
sau nu în activitate.
Strategia de conducere descentralizată se află în partea
opusă centralizării, acordând mai multă libertate de acţiune
companiilor afiliate. În acest model de organizare firma mamă va
acorda din ce în ce mai multă autonomie filialelor.
În legătură cu conducerea unei firme de dimensiuni foarte
mari care desfăşoară activităţi complexe pe mai multe pieţe, se
cunosc trei tipuri de atitudine, care se grefează pe tipurile de
conducere descrise anterior, şi anume: etnocentrică, policentrică şi

164
geocentrică. Acestea sunt reflectate de produsul cheie al firmei şi de
deciziile funcţionale şi geografice luate.
Atitudinea de tip etnocentric sau orientarea către ţara de
origine se întâlneşte la orice tip de companie, dar mai ales la cele cu
filiale de dimensiuni foarte mari. În tabelul nr. 3.1. este prezentată
oglindirea etnocentrismului în procesul managerial din ţara de origine
şi filiale. Într-o firmă condusă în forma etnocentrică, cerinţele şi
nivelurile de performanţă atât în ceea ce priveşte produsele cât şi
angajaţii sunt cele din ţara firmei mamă. De asemenea, în ceea ce
priveşte fluxurile de comunicare, sfaturile, propunerile, directivele
pleacă de la centru. Directorii de filiale exprimă identitatea firmei,
asociind-o cu naţionalitatea centrului. Caracteristic etnocentrismului
este faptul că pentru posturile de conducere importante din toată
lumea sunt angajate numai persoane din ţara de origine.
Orientarea spre ţara gazdă sau policentrismul este aceea care
pleacă de la premisa că există diferenţe foarte mari între cultura ţării
gazdă şi ţara de origine, de aceea sunt preferaţi localnicii, care
înţeleg mai bine specificul ţării lor. Centrul consideră că un control
financiar susţinut este suficient pentru a menţine controlul asupra
filialei. Cu toate că independenţa filialelor este mai ridicată, în ceea
ce priveşte politica de personal, este cunoscut faptul că un director
din ţara gazdă nu poate, totuşi, aspira la o poziţie similară în ţara de
origine a firmei mamă.
Ce-a de-a treia orientare este orientarea spre piaţa mondială,
respectiv geocentrismul. În cadrul acestui tip de conducere, se caută
cei mai buni oameni, indiferent de naţionalitate, pentru a rezolva
problemele companiei, oriunde în lume. Directorii generali încearcă
să construiască o organizaţie în care filialele nu numai că au un
personal de cea mai bună calitate, dar filiala respectivă trebuie să
devină un lider în exportul produselor pe care le realizează, aducând
în acest fel noi beneficii firmei, noi metode, cunoştinţe şi tehnologii
avansate. Scopul geocentrismului este o abordare mondială atât la
centru, cât şi în filiale. Filialele nu sunt nici sateliţi, nici firme
independente, ci părţi ale unui întreg, care se concentrează atât
asupra unor obiective internaţionale, cât şi locale, fiecare aducându-
şi contribuţia la creşterea competitivităţii generale. Geocentrismul
implică un efort de colaborare între filiale şi centru pentru a stabili
standardele universale ale producţiei, pentru a dezvolta iniţiativa
locală, pentru a lua decizii cheie cu privire la noi produse, noi fabrici,
noi investiţii. Echipa managerială este formată din şefii filialelor.

165
Tabelul 6.1. Caracteristicile conducerii etnocentrice, policentrice
şi geocentrice
Elemente
Conducerea Conducerea Conducerea
componente ale
etnocentrică policentrică geocentrică
organizaţiei
Organizare
Din ce în ce mai
Complexitatea complexă în ţara de Variată şi
complexă şi
organizării origine, simplă în independentă
interdependentă
cadrul filialelor
Cea mai mare
Relaţie de
Autoritate, luarea autoritate este la Destul de redusă
colaborare între
deciziilor centru, în ţara de în ţara de origine
centru şi filiale
origine
Standardele de la
centru sunt
aplicabile tuturor
Evaluare şi Standarde locale
filialelor, atât la Determinate local
control şi universale
nivelul angajaţilor,
cât şi în celelalte
domenii
Preşedinţii locali şi
Variaţie foarte internaţionali sunt
Recompense,
Mari la centru, mare, pot fi şi recompensaţi
sancţiuni,
scăzute la filiale foarte mari şi pentru atingerea
stimulări
foarte scăzute scopurilor locale
sau internaţionale
Fluxul de
informaţii trece de
Un circuit mai la centru către
De sus în jos, de la
puţin intens: de la filiale şi invers,
Comunicare, flux centru spre filiale
centru către filiale între filiale; fiecare
informaţional sub forma de ordine,
şi invers, precum manager de filială
comenzi, sfaturi
şi între filiale face parte din
echipa de
manageri generali
Companie
internaţională, dar
Naţionalitatea Naţionalitatea ţării
Apartenenţă care se identifică
proprietarului gazdă
cu scopurile
naţionale
Formarea celui
Recrutare şi formare Formarea de
mai bun personal,
Recrutare, de personal din ţara personal din ţara
din toată lumea,
angajare, de origine pentru gazdă pentru
pentru poziţii
dezvoltare poziţii cheie în toată poziţii cheie în
cheie în toată
lumea ţara gazdă
lumea.
Sursa: George Modelski (editor) – „Transnational Corporations and World Order”,
Houghton Mifflin, New York, 1990, p. 153

166
În cazul fiecărui tip de conducere se exercită o serie de
presiuni, care determină mutaţii ce transferă autoritatea decizională
dintr-o sferă în alta. În cazul tipului de conducere centralizat, filiala
este lipsită total de autonomie. Presiunea administrativă duce la lipsa
de motivare a personalului, drept pentru care performanţele la nivel
local nu sunt satisfăcătoare, iar capacităţile manageriale preferă să
migreze la alte companii. Lipsa motivaţiei locale şi neîncurajarea
imaginaţiei lucrătorilor duce implicit la o risipă de resurse. Dacă
aceste inconveniente grefează în mod substanţial asupra dezvoltării
companiei, firma mamă va acorda din ce în ce mai multă autonomie
filialelor, ajungându-se în condiţii teoretice la deplasarea raportului
centru-filială în zona conducerii descentralizate.
În cazul geocentrismului filiala se bucură de o autonomie
deplină. Cu toate acestea, şi în acest caz există o serie de probleme:
se neglijează planul global, supraevaluând capacităţile manageriale
locale, apar unele dublări de funcţii, se obţin rezultate financiare
slabe, neexploatând oportunităţile la nivel mondial. Astfel, sediul
central va fi nevoit să reducă treptat din autonomia filialei în cauză.
Raportul dintre conducerea centralizată şi cea descentralizată apare
ca un cerc vicios. În realitate, însă, nu se ating aceşti poli opuşi.
Managerii încearcă să găsească soluţia optimă, mergând deseori pe
o linie de conducere mediană, care doreşte să armonizeze
obiectivele de interes local cu cele de interes global. În acest sens,
unii teoreticieni1 consideră că se poate alcătui o grilă care să
evidenţieze presiunile şi factorii care acţionează împotriva unei linii
normale de conducere şi care fac munca managerului mult mai
dificilă.

Tabelul 6.2. Factori ce exercitată presiuni în favoarea unei linii


normale de conducere
Sediul Factori ce pledează în favoarea Factori ce pledează în favoarea
unei conduceri descentralizate unei conduceri centralizate
În ţara Emanciparea socială şi politică Standard de viaţă scăzut
gazdă Standard de viaţă ridicat Educaţie naţională slabă
Abilităţi profesionale Folosirea unui management
străin
La filiale Rezultate economice Rezultate economice slabe
performante Planificare nesatisfăcătoare

1
Michael Z. Brooke, H.Lee Remmers - “The strategy of multinationals enterprise”,
Prentice Hall, New York, 1980, p.127
167
Planificare de succes Eşec în exploatarea
Organizaţie complexă oportunităţilor
Management capabil Scopuri în contradicţie cu
obiectivele generale ale
companiei
Sediul Orientarea geografică Organizaţie de succes
central Orientarea spre marketing Orientare tehnică
Abilităţi în delegarea de Strategie globală, raţionalitate
responsabilităţi internaţională, cunoştinţe de
ultimă oră.
Sursa: Michael Z. Brooke, H. Lee Remmers - “The strategy of multinationals
enterprise”, Prentice Hall, New York, 1980, p.127
Tabelul anterior prezintă sintetic factorii ce influenţează un tip
de conducere sau altul. În practică, managerii se confruntă cu situaţii
specifice care pot simplifica sau dimpotrivă pot creşte dificultatea
procesului decizional. De exemplu, o tehnică de ultimă oră necesită o
exploatare la nivel global, implică o strategie internaţională în care
firma mamă să controleze punctual orice activitate în care sunt
implicate aceste cunoştinţe de ultimă oră. Dacă compania deţine
filiale cu o activitate autonomă de succes, este foarte greu de impus
acestor filiale o strategie centralizată şi un plan imperativ. Rezolvarea
acestor conflicte între nivelul local de conducere şi cel global de
conducere a fost soluţionat în parte de managementul matricial, pus
la punct de firma ABB. În virtutea acestui sistem, managerul local
raportează acţiunile sale la doi şefi, respectiv unui conducător
regional (global), care este responsabil pentru un produs sau pentru
o funcţie anume, şi unui conducător pe o anumită zonă geografică.
Practic, acest tip de conducere este unul în care se combină
organizarea pe responsabil de produse cu cea pe responsabil pe arie
geografică. Matricea este destinată spargerii diviziilor regionale şi
funcţionale, face ca oamenii să se gândească la mai mult decât la o
direcţie şi să coopereze, dispunând de un flux mai bogat de
informaţii. Dar nici managementul matricial nu înlătură orice
problemă. Inconvenientele acestuia ţin de întârzieri în luarea
deciziilor, pierdere de timp şi birocraţie, concurenţa nestimulativă
dintre manageri, greutatea de a satisface doi şefi.
Abordarea regională a pieţelor prezintă numeroase avantaje,
dar poate genera şi pierderi. Neacordându-se o mai mare
independenţă filialelor, nu se pot valorifica avantajele unei companii
la nivel global. Se crează paralelisme, generatoare de costuri, care
îngreunează aparatul administrativ. Această experienţă a determinat
marile companii să redescopere abordarea globală. Dar şi strategia

168
globală prezintă neajunsuri, cum ar fi neabordarea eficientă a pieţelor
locale. Se pune problema care ar fi soluţia acestor dificultăţi şi cum
se poate realiza o mixtură ideală între strategia globală şi cea locală.
Având în vedere că multe companii au optat din nou pentru o
abordare globală a pieţelor internaţionale, rămâne de soluţionat
satisfacerea în condiţii performante a pieţelor locale. În acest context,
o politică performantă de comunicare şi de personal reprezintă cheia
succesului. Prin promovarea comunicării la toate nivelurile
manageriale, precum şi prin stimularea feed-back-ului, se poate
accesa o piaţă locală printr-o strategie globală. Politica de personal
are ca principală tendinţă înlocuirea cantităţii prin calitate. Reducerile
de personal sunt completate de preocuparea pentru îmbunătăţirea
nivelului calitativ ale performanţelor manageriale. În acest scop,
multe companii promovează programe de educaţie în cadrul firmei,
iar cele care au resurse financiare mai importante îşi permit să trimită
salariaţii la reputate scoli de afaceri. Educarea la locul de muncă şi în
centre externe de pregătire vizează dezvoltarea multidimensională a
capacităţii manageriale. După ce au parcurs această perioadă de
pregătire şi odată angajaţi pe post, managerii beneficiază şi de alte
avantaje. Remuneraţiile materiale considerabile sunt dublate de aşa
numitele “business trips”. Globalizarea strategiilor a câştigat din nou
teren printre marile firme, dar cu alte mijloace. Un aparat
administrativ suplu, flexibil, în care este stimulată comunicarea şi un
management pregătit să facă faţă oricăror situaţii, sunt scopurile de
ultimă oră ale marilor firme transnaţionale.
În concluzie, se poate aprecia că managerii companiilor
transnaţionale se confruntă cu probleme extrem de complexe, ale
căror soluţii nu sunt date de reţete teoretice, ci de intuiţia
conducătorilor şi de cultura organizaţională a întreprinderii.

6.8. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele


naţiune
Compararea societăţilor transnaţionale cu naţiunile nu
reprezintă o figură de stil. Această relaţie poate fi privită din trei
puncte de vedere, şi anume: relaţiile cu ţările de origine, relaţiile cu
ţările gazdă şi raportul stat – corporaţie în condiţiile în care forţa
economică şi influenţa marilor corporaţii depăşeşte puterea
economică a multor state, unele dintre ele chiar dezvoltate. Pentru a
169
rămâne şi a acţiona ca o entitate, o firmă transnaţională trebuie să
coordoneze şi să controleze activităţile sale în medii diverse şi să
adopte decizii care pot fi benefice sau nu pentru ţările respective.

6.8.1.Relaţiile cu ţările de origine


Cele mai mari şi mai multe companii transnaţionale provin din
ţările Triadei: SUA, Japonia şi Uniunea Europeană. Performanţele
acestor economii, infrastructura modernă, avansul tehnologic şi
spiritul antreprenorial, susţinut de o economie de piaţă şi o
democraţie ce a permis dezvoltarea şi punerea în practică a ideilor
novatoare au făcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic pentru
apariţia şi dezvoltarea fără precedent a fenomenului corporatist. În
ierarhia celor mai mari companii, doar două ţări din categoria celor în
dezvoltare se regăsesc ca şi ţări de origine a celor mai mari firme.
Relaţiile cu ţările de origine sunt, în cea mai mare parte relaţii
de parteneriat. Prin extinderea dincolo de graniţele propriei ţări,
marile firme duc cu ele valorile culturale, obiceiurile de consum ale
ţării de origine. McDonalds, Coca Cola sau Levi‘s reprezintă în ultimă
instanţă America şi visul american într-o altă manieră.
Universalizarea limbii engleze se datorează într-o foarte mare
măsură corporaţiilor americane şi britanice, care au „forţat”
consumatorii să înveţe limba produselor pe care le consumau sau
doreau să le consume. Coca Cola l-a inventat pe Moş Crăciun în
costum roşu, iar astăzi nimeni nu-şi poate imagina un altfel de Moş
Crăciun1.
Beneficiile ţărilor de origine nu se rezumă la exportul de
imagine. Transnaţionalele repatriază sume importante din ţările
gazdă, investesc sume foarte mari în componenta de cercetare
dezvoltare, care rămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origine
Astfel, conform surselor OCDE, în anul 1999, cheltuielile brute pentru
cercetare dezvoltare, ca pondere în PIB, efectuate de sectorul
întreprinderilor, era de 3% în Suedia, 2% în Japonia, 2% în SUA,
1,7% în Germania, 1,4% în Franţa, 1,3% în Marea Britanie.
Dacă avem în vedere că o firmă se internaţionalizează abia
atunci când atinge un anumit grad de maturitate pe piaţa internă,
maturitate ce reprezintă un anumit nivel al concentrării capitalului, o
gamă de produse de calitate ridicată, un management performant,

1
Tentativa Pepsi de a „colora” hainele lui Moş Crăciun în alb – albastru reprezintă
un alt exemplu, de această dată de impunere a unei alternative care să
diferenţieze produsele celor două firme.
170
capabil să-şi asume riscuri în mediul internaţional, se poate trage
concluzia că expansiunea corporaţiilor este expresia competitivităţii
economiilor ţărilor de origine, acel atribut esenţial al competitivităţii
naţiunilor de care vorbea Michael Porter.
Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale
ţărilor de origine. Prin internaţionalizarea firmelor, fiecare ţară îşi
extinde, practic, influenţa în ţara sau zona respectivă. Prin
intermediul corporaţiilor, ţările de origine controlează, practic
economiile multor ţări. Se aprecia că la începutul anilor ‘90 peste
60% din industria canadiană era controlată de companiile americane.
Şi dacă se face comparaţia cu ţări în dezvoltare, dependenţa
economiilor acestor ţări de marile firme este şi mai mare1.
Există, însă, situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale.
Divergenţele pornesc tocmai de la ceea ce înseamnă, în fapt, o
companie transnaţională. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de
des diferite de interesele ţărilor de origine. Cele mai multe dintre
„neînţelegeri” pleacă de la internaţionalizarea firmei şi ceea ce
implică această internaţionalizare pentru statul de origine.
Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra
deschiderii de noi unităţi de producţie în ţara de origine în favoarea
celor din ţările gazdă, mai ales dacă acestea din urmă oferă avantaje
importante din perspectiva costului forţei de muncă, al impozitelor
sau al preţurilor la materiile prime. Acest lucru înseamnă creare de
locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi, implicit, o presiune
sporită din partea guvernelor ca urmare a şomajului. În perioadele de
recesiune, multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de
personal în ţările de origine, dat fiind faptul că aici sunt plătite şi cele
mai mari salarii. O astfel de situaţie este una potenţial conflictuală,
multe state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de
capital, dacă acesta se dovedeşte a avea consecinţe negative pe
piaţa muncii sau a încasărilor bugetare.
Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea
parte a cifrei de afaceri dincolo de graniţele propriei ţări. Acest lucru
înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine, iar dacă statele
gazdă au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine
prin reinvestirea acestora, şi sumele repatriate către ţara de origine
pot fi mai reduse. Impozitele mai reduse înseamnă venituri ale

1
În cazul Braziliei, de exemplu, „abdicarea” în faţa companiei Ford, a pus în pericol
relaţiile dintre aceasta şi Argentina în cadrul MERCOSUR.
171
statului mai mici, ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinute
de către stat: educaţia, asistenţa socială, asistenţa sanitară etc.
Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi
corporaţiile transnaţionale îl reprezintă diferenţa dintre interesul
naţional, aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi
interesul firmei. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a
menţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei.
Anumite pieţe sau afaceri pot apărea, din această perspectivă,
extrem de atractive pentru managerii unei corporaţii internaţionale,
dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă
respective poate fi una negativă. Cele mai elocvente exemple în
acest sens sunt cazurile firmelor de armament, care pot câştiga
sume uriaşe din comerţul cu ţările aflate în conflict. Nu puţine sunt
cazurile în care arme fabricate de o companie se află în dotarea
ambelor tabere, chiar dacă atitudine ţării de origine sete favorabilă
doar uneia dintre părţi. O altă situaţie este cea în care anumite ţări
impun embargou economic altei ţări (SUA Cubei sau, până de
curând, Libiei). Pentru companiile americane, aceste potenţiale pieţe
sunt excluse nu din raţiuni ce ţin de profitabilitatea afacerilor, ci din
raţiuni politice, dictate de interese naţionale. De altfel, SUA
interziceau afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu orice ţară
potenţial inamică, ce ar putea încorpora componente ale produselor
respective în producţia de armament.

6.8.2. Relaţiile companiilor transnaţionale cu ţările gazdă


Între activităţile companiilor transnaţionale şi concentrarea
pieţei există, de regulă, o relaţie pozitivă. Extinderea firmelor dincolo
de graniţele propriei ţări implică internaţionalizarea firmei într-un
mediu ce aparţine atât ţărilor dezvoltate, cât şi ţărilor în dezvoltare.
Indiferent dacă ţările gazdă sunt ţări dezvoltate sau ţări în
dezvoltare, efectele pozitive pe care le au implantările în străinătate
asupra acestora sunt următoarele:
• creşterea numărului locurilor de muncă,
• creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne, mai
ales dacă ţara de implantare are o poziţie strategică şi poate
constitui o bază pentru exportul şi în regiune,
• transformarea şi înnoirea industrială în ţara gazdă, prin
modernizarea producţiei, transfer de tehnologie, crearea de
noi ramuri industriale etc.,

172
• creşterea veniturilor, ca urmare a salariilor plătite angajaţilor,
dar şi a creşterii veniturilor încasate de către stat, din impozite,
• noi practici de management, instruirea personalului şi
ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă,
• creşterea concurenţei, cu efect asupra reducerii costurilor,
introducerea produselor noi, creşterea calităţii şi
perfecţionarea tehnicilor de vânzare,
• efectul de antrenare asupra întregii economii, ca urmare a
antrenării şi celorlalte ramuri din economie la producerea
bunului respectiv.
Efectele pozitive ale implantărilor firmelor în străinătate, din
perspectiva ţărilor gazdă, sunt demonstrate, de altfel, de politicile de
susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe promovate de
acestea, în special din partea ţărilor în dezvoltare. În cazul ţărilor în
tranziţie, de exemplu, volumul investiţiilor străine a constituit şi încă
mai constituie un criteriu de apreciere a eficienţei economiei
respective.
Cu toate aceste efecte pozitive, în relaţia dintre ţările gazdă şi
cele de origine apar deseori tensiuni. Se impune, totuşi, o precizare.
Impactul implantării societăţilor transnaţionale pe anumite pieţe
depinde în mod esenţial de nivelul de dezvoltare al mediului
economic al acestora. Pe pieţele dezvoltate, intrarea de noi firme
contribuie la creşterea concurenţei şi la o scădere a concentrării
producţiei. Acest lucru se datorează faptului că firmele locale, fiind
puternice, reuşesc să facă faţă concurenţei, crescând productivitatea
şi ridicându-se eficienţa de ansamblu a economiei. În ţările mai puţin
avansate tendinţa de concentrare creşte, firmele locale fiind prea
puţin puternice pentru a opune o rezistenţă reală marilor companii.
Se instaurează poziţia de monopol a companiei transnaţionale, care
nu are efecte benefice asupra dezvoltării de ansamblu a societăţii.
Intrarea unei noi companii pe o piaţă afectează numărul
competitorilor de pe această piaţă şi partea acestora din piaţa unui
produs. Pentru a proteja agenţii economici interni, în multe state
(cum ar fi Japonia) implantarea unei corporaţii străine nu se poate
realiza decât prin asocierea cu un partener local. Pe alte pieţe, cum
ar fi cea americană, deşi este considerată una dintre cele mai libere
pieţe din lume, accesul la capital sau alte facilităţi în anumite state
sunt mult mai uşor de obţinut dacă se realizează un parteneriat cu o
firmă locală.

173
Impactul şi implicaţiile marilor firme asupra ţărilor gazdă
depinde de mai mulţi factori, cum ar fi:
• numărul şi mărimea operaţiunilor efectuate de companiile
transnaţionale faţă de competitorii din ţara gazdă. Mărimea filialelor
străine ale companiilor transnaţionale este adesea mai mare decât a
competitorilor naţionali, atât în ţările dezvoltate, cât mai ales în ţările
în dezvoltare. Tendinţa marilor firme de a efectua investiţii succesive
pentru a lărgi capacităţile de producţie ale filialelor lor, achiziţionarea
competitorilor locali pot influenţa concentrarea pieţei;
• reacţia firmelor din ţara gazdă la intrarea unei mari firme
poate fi una defensivă, concretizată fie în combinarea operaţiunilor
acestora cu nou venita, fie în formarea de societăţi mixte pentru a
valorifica şi potenţa avantajele ambilor parteneri. Dar poate fi şi o
reacţie de adversitate, datorită faptului că firma transnaţională, prin
agresivitatea competiţiei pe care o impune, poate determina
părăsirea pieţei de către cei care nu reuşesc să se adapteze la noile
standarde impuse. În cazul în care este introdus un nou produs, se
poate aştepta ca firma străină să deţină monopolul asupra acestuia,
dacă firmele autohtone nu au capacitatea de a asimila noua
tehnologie impusă de fabricare respectivului produs sau de a atrage
alte firme străine care să realizeze produsul respectiv,
• performanţa concurenţială a societăţilor transnaţionale faţă
de cea a firmelor locale dată de faptul că filialele străine, ca şi
componente ale sistemului societăţilor transnaţionale, sunt cu mult
mai eficiente şi productive decât concurenţii lor. Acestea ar putea
avea efecte diferite asupra concentrării şi a puterii firmelor
transnaţionale pe pieţele respective. Efectul pozitiv, ca urmare a
creşterii concurenţei, se poate materializa în îmbunătăţirea
performanţelor firmelor locale, a calităţii produselor, a diversificării
producţiei etc. Pe de altă parte, însă, de cele mai multe ori, marile
companii se implantează acolo unde concurenţa locală este mai
slabă, determinând, nu de puţine ori, preluarea controlului ramurii
respective,
• crearea de locuri de muncă de către societăţile
transnaţionale este, în destul de multe cazuri, mai degrabă un mit
decât realitate. Aplicând principiul eficienţei, multe companii recurg la
disponibilizări masive, atunci când pătrunderea pe piaţa respectivă s-
a realizat prin preluarea unei companii locale. Exemplele sunt
multiple; în cazul ţărilor din fostul lagăr comunist,
supradimensionarea cu personal din perioada comunistă a

174
determinat reduceri masive de personal când diverse societăţi au
fost preluate de companii multinaţionale1.
• În multe ţări în dezvoltare, societăţile transnaţionale sunt
acuzate de practici neloiale, ca mecanismul preţurilor de transfer2.
Prin mecanismul preţurilor de transfer, marile corporaţii obţin
beneficii3:
™ prin reducerea impozitelor plătite guvernelor ţării
gazdă şi transferarea câştigurilor din ţările cu
impozitare ridicată către ţări cu impozitare
redusă,
™ prin transferul fondurilor din ţările unde se
aşteaptă o depreciere valutară, reducându-şi
astfel expunerea la risc,
™ prin manipularea acestui mecanism pentru a
transfera fondurile de la o filială către compania
mamă sau un paradis fiscal, atunci când
repatrierea profiturilor este restricţionată de
guvernele ţării gazdă,
™ prin utilizarea acestui mecanism pentru a
reduce taxele vamale plătite, respectiv, prin
facturarea mărfurilor la export şi la import în
funcţie de sistemul de impunere la frontieră
practicat în ţările filialelor.
Şi în ceea ce priveşte aportul investiţiilor efectuate de
societăţile transnaţionale sub forma tehnologiei, ţările în dezvoltare
apreciază că spre ele nu este îndreptată cea mai avansată
tehnologie. De asemenea, cercetarea - dezvoltarea este foarte rar
cantonată în ţările în dezvoltare, iar societăţile transnaţionale
acţionează mai degrabă în sensul susţinerii „migraţiei creierelor”
decât în dezvoltarea unei pieţe care să absoarbă atât produse din ce
în ce mai performante , cât şi cadre din ce în ce mai calificate.
Şi în ceea ce priveşte protecţia mediului ambiant sunt opinii
mai degrabă critice la adresa societăţilor transnaţionale. Atitudinea
marilor corporaţii se rezumă la declaraţii, multe dintre ele fiind
1
Şi în România s-au înregistrat astfel de situaţii. Renault a disponibilizat mii de
oameni, iar alţi investitori s-au dovedit lipsiţi de interes faţă de întreprinderile
achiziţionate, multe dintre ele fiind închise ulterior preluării.
2
Preţul de transfer este preţul la care sunt transferate bunurile şi serviciile între
filialele unei societăţi transnaţionale.
3
Hill, Charles W.L. – „International Business: competing in the global marketplace”,
Irwin - McGraw Hill, 1998, p. 578
175
acuzate de neglijenţă şi chiar violarea reglementărilor de protecţie a
mediului, mai ales în ţările care nu au capacitatea de a monitoriza
corespunzător încălcarea acestor legi.
Acţionând dincolo de graniţele geografice ale ţărilor de origine,
societăţile transnaţionale devin cetăţeni corporatişti în ţările în care
derulează activităţile productive, de marketing sau de alt tip. De
altfel, în ultimele decenii au crescut preocupările atât din partea
analiştilor, cât şi din partea societăţii civile de a privi mai atent la
practicile firmelor transnaţionale şi de a veghea la respectarea
drepturilor cetăţenilor, a valorilor morale ale societăţilor în care
acţionează. Tot mai des se vorbeşte despre responsabilitatea socială
a corporaţiilor, respectiv despre capacitatea societăţilor
transnaţionale de a îndeplini sau de a depăşi în mod constant
aşteptările de natură etică, legală şi comercială pe care respectiva
corporaţie le are. The World Business Council for Sustainable
Development consideră că marile corporaţii trebuie să-şi asume un
angajament ferm de a urma un comportament etic şi de a contribui la
dezvoltarea economică a ţării pe teritoriului căreia acţionează, prin
ridicarea standardului de viaţă al angajaţilor, al comunităţii locale şi al
societăţii în ansamblul său.
Numeroase organizaţii guvernamentale şi mai ales
neguvernamentale urmăresc îndeaproape comportamentul marilor
firme, realizând clasamente cu cei mai puţin responsabili cetăţeni
corporatişti1.

6.8.3. Raportul societăţi transnaţionale-stat. Universul


corporaţiilor transnaţionale
64.000 de societăţi transnaţionale, 870.000 de filiale,
53.000.000 de angajaţi. Acesta este universul corporaţiilor
transnaţionale, acestea sunt cei activi şi mai dinamici agenţi
economici de pe glob! Repartiţia pe glob a acestora este următoarea:

Tabelul 6.3. Societăţile transnaţionale şi repartiţia pe regiuni a


acestora
Regiunea Societăţi - mamă Filiale
Total mondial, din care: 63 834 866 119
Ţări dezvoltate, din care: 49 048 105 830
America de Nord 4 674 19 437
Europa Occidentală 39 715 79 546

1
Un astfel de clasament este realizat anual de Multinational Monitor
176
Alte ţări dezvoltate 4 659 6 847
Ţări din Europa Centrală şi 850 242 678
de Est
Ţări în dezvoltare, din care: 13 936 517 611
Africa 1 202 7 049
America Latină şi Caraibe 2 022 45 383
Asia 10 685 464 631
Oceania 27 548
Sursa: XXX – „Development and Globalization. Facts and Figures”, UNCTAD, New
York, Geneva, 2004, p. 45
Europa Occidentală continuă să fie sursa de origine pentru
cele mai multe dintre societăţile transnaţionale, în timp ce cea mai
mare parte a filialelor societăţilor transnaţionale sunt repartizate în
ţările în dezvoltare. Această repartiţie este în strânsă legătura cu
dinamismul economic al zonei Asiei de sud est, unde sunt implantate
peste jumătate din filialele corporaţiilor transnaţionale.
Clasamentele realizate de diverse instituţii au în vedere mai
multe criterii de clasificare. UNCTAD, în Raportul asupra investiţiilor
străine, una dintre cele mai ample monografii anuale privind fluxurile
de investiţii străine şi situaţia corporaţiilor transnaţionale,
ierarhizează corporaţiile după volumul activelor deţinute în
străinătate, după indicele de transnaţionalitate sau după volumul
vânzărilor. În viziunea UNCTAD, principalele noţiuni utilizate sunt:
- Active în străinătate, ce reprezintă active din afara ţării de
origine, atât tangibile cât şi intangibile, aşa cum apar în
bilanţul contabil al filialelor. Activele în străinătate dau
dimensiunea cantitativă a forţei investiţionale a unei corporaţii
transnaţionale, iar ponderea mai ridicată a acestora în
străinătate poate fi expresia atât a unei concurenţe deosebite
pe piaţa de origine a firmei, cât şi o atractivitate mult mai
ridicată a mediului străin comparativ cu cel autohton (din
perspectiva facilităţilor oferite, a costurilor sau a pieţei).
- Vânzări în străinătate, care reprezintă suma vânzărilor nete
(vânzări brute, din care se scad taxa pe valoarea adăugată şi
alte taxe) realizate de filiale. În anumite cazuri, pot include
exporturi efectuate de către societatea mamă către filiale.
Vânzările în străinătate exprimă, de asemenea, gradul de
concentrare al firmei către piaţa internă sau externă. În
general, societăţile transnaţionale care au ca origine ţări mari,
au vânzări în străinătate mai reduse decât cele care provin din
ţări mici.

177
- Angajaţi în străinătate, respectiv numărul de angajaţi cu
contract de muncă sau cu contract parţial de muncă (full time
sau part time) ce funcţionează la nivelul filialelor. Numărul de
angajaţi în străinătate este în strânsă legătură cu volumul
activelor din străinătate al societăţii transnaţionale, dar
depinde şi de natura activităţii firmei şi de diferenţele existente
în ceea ce priveşte costul forţei de muncă în diferite ţări.
Firmele care încorporează muncă de calificare medie sau
redusă într-o proporţie ridicată, vor fi mult mai atrase să
investească în ţările cu costuri ale forţei de muncă reduse,
ceea ce va ridica ponderea salariaţilor străini în totalul
personalului respectivei companii.
- Indicele de transnaţionalitate (transnationality index), ce se
calculează ca o medie a trei rate, şi anume: ponderea
activelor în străinătate în totalul activelor, ponderea vânzărilor
din străinătate în totalul vânzărilor, ponderea angajaţilor din
străinătate în totalul angajaţilor. Acest indicator exprimă, în
ultimă instanţă, interesul companiei pentru ţara de origine
comparativ cu cel pentru piaţa internaţională. O valoare
ridicată a acestui indicator poate reflecta o atractivitate redusă
a mediului de afaceri a ţării de origine, mai ales dacă este
acompaniată cu un volumul redus al investiţiilor străine atrase,
dar şi o concurenţă foarte ridicată pe piaţa ţării de origine.
Indicele de transnaţionalitate nu ia în calcul dimensiunea
pieţei interne şi nici nu permite să se facă distincţia între
companiile ce investesc în câteva ţări sau în întreaga lume.
- Indicele de extindere a reţelei (network – spread index)
exprimă dimensiunea transnaţionalităţii şi reprezintă numărul
de ţări gazdă în care s-a implantat societatea. Un indice de
extindere a reţelei ridicat presupune costuri de implantare
ridicate pentru companie, dar şi o bună cunoaştere a pieţei
internaţionale şi o valorificare a avantajelor oferite de piaţa
internaţională. Indicele nu reflectă, totuşi gradul de implicare al
companiei în ţara gazdă, dimensiunea cantitativă a investiţiilor
realizate în străinătate. Pentru a putea fi comparat cu indicele
de transnaţionalitate, care este un procent, indicele de
extindere a reţelei se calculează ca pondere a ţărilor în care
firma are filiale în totalul ţărilor în care ar putea avea filiale.
Numărul potenţial de ţări în care ar putea avea filiale este de
fapt numărul total de ţări care recepţionează sau sunt sursă

178
de investiţii, minus 1 (mai puţin ţara de origine). La nivelul
anului 2002, erau 193 de ţări angrenate în fluxurile de
investiţii.
Covârşitoarea majoritate a societăţilor transnaţionale au ca
origine ţări dezvoltate. În topul celor mai puternice 100 de corporaţii,
SUA este prezentă cu 27 companii, Franţa cu 14, Germania cu 13,
Marea Britanie cu 12, Japonia cu 7. Sunt prezente şi ţări dezvoltate
mici, ca Finlanda, Elveţia, Olanda, ceea ce demonstrează faptul că
existenţa unei pieţe interne mari a ţării de origine nu este o condiţie
sine qua non pentru apariţia societăţilor transnaţionale. Dintre ţările
în dezvoltare, doar Coreea de Sud, Mexic şi China (Hong Kong) au
reuşit să pătrundă în top 100. În clasamentul celor mai mari 100 de
societăţi transnaţionale, după volumul activelor deţinute în
străinătate, conform Raportului privind investiţiile străine pe anul
2004, conducea compania General Electric, urmată de compania
britanică de telecomunicaţii Vodafone (care, de altfel, a condus timp
de 2 ani în clasamente) şi Ford Motor Company. După volumul
vânzărilor, cea mai mare companie a fost, la nivelul anul 2002, Wall -
Mart, urmată de Exxon, General Motors, British Petroleum şi Royal
Dutch Shell. În ceea ce priveşte indicele de transnaţionalitate, cel
mai ridicat nivel al acestui indicator se regăseşte nu în cazul celor
mai mari firme, ci al celor de dimensiuni mai reduse (din punctul de
vedere al volumului activelor străine sau al vânzărilor). La nivelul
anului 2002, cel mai ridicat indice de transnaţionalitate se înregistra
în cazul companiei NTL Inc., din SUA (99,1%), din domeniul
telecomunicaţiilor, doar a 82-a firmă în ceea ce priveşte activele
străine, urmată de Thomson Corporation, din Canada, în domeniul
media, cu un indice de 97,9% şi Holcim AG, din Elveţia, în domeniul
materialelor de construcţii (companie prezentă şi în România), cu un
indice de 95,5%. Dintre companiile situate în top 10, cel mai ridicat
indice de transnaţionalitate îl are Vodafone, cu un indice de 84,5%,
urmată de British Petroleum, cu 81, 3% şi Total Fina Elf, cu 74,9%.

179
Tabelul 6.4. Clasamentul celor mai mari 10 societăţi
transnaţionale (milioane dolari SUA)

Locul
după
Loc Loc
ind. Domeniul de Vol. Ind. trans-
după după Vol.
Trans- Compania activitate / ţara Activ. naţionali-
active vol. vânz.
na- de origine străine tate (%)
străine vânz.
ţionali-
tate
Echipamente
General 131
1 8 84 electrice şi 229 001 40,6
Electric 698
electronice / SUA
Telecomunicaţii/
2 33 12 Vodafone 207 662 42 312 84,5
MB
Ford Motor 163
3 6 67 Automobile/SUA 165 024 47,7
Company 420
Expl, raf, distrib 180
4 4 16 BP 126 109 81,3
petrol/MB 186
General 186
5 3 95 Automobile/SUA 107 926 27,9
Motors 763
Expl, raf, distrib
Royal Dutch 179
6 5 45 petrol/MB, 94 402 62,4
Shell 431
Olanda
Toyota
127
7 9 73 Motor Japonia 81 169 45,7
113
Corporation
Expl, raf, distrib,
8 27 22 TotalFinaElf 79 433 96 993 74,9
petrol/Franţa
France Telecomunicaţii/
9 35 65 79 023 44 107 49,6
telecom Franţa
Exxonmobil Expl, raf, distrib 200
10 2 41 73 454 65,1
Corporation petrol/SUA 949
Sursa: realizat de autor după XXX – „Globalization and Development. Facts and Figures”, UNCTAD,
2004 şi XXX – „World Investment Report 2004”, UNCTAD, 2004
Fenomenul corporatist a încetat să mai fie specific doar ţărilor
dezvoltate. Tot mai multe companii nu numai că sunt din ce în ce mai
atrase să investească în ţări în dezvoltare, dar corporaţiile din aceste
ţări devin ele însele firme transnaţionale. Puţine sunt, însă,
companiile care pot rivaliza cu top 100, dar afirmarea lor este din ce
în ce mai impetuoasă. Diferenţa dintre primele societăţi
transnaţionale din ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare este cam de
unu la cinci: cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările
în dezvoltare are active în străinătate de cinci ori mai mici decât
omoloaga sa, General Electric, iar Wall Mart realizează o cifră de
afaceri tot de cinci ori mai mare decât vânzările companiei Samsung
Electronics. În fruntea listei companiilor din ţările în dezvoltare
conduc ţările din Asia de Sud Est, întărind faptul că această zonă
este cea mai dinamică regiune a globului. În primele 50 de companii
ce au ca origine ţări în dezvoltare, doar 5 sunt din Africa de Sud, 2

180
din Europa Centrală şi de Est, restul aparţin Asiei de Sud Est şi
Americii Latine şi Caraibelor.

Tabelul 6.5. Clasamentul celor mai mari 5 societăţi


transnaţionale (milioane dolari SUA)

Locul
Locul Locul după Volumul Indicele
după după indicele Domeniul de activelor Volumul de
active volumul de Compania activitate / în vânzărilo trans-
străin vânzărilo trans- ţara de origine străinătat r naţiona
e r naţiona e -litate
-litate
Hutchinso
Divers/Hong
1 5 10 n 48 014 14 247 71,1
Kong
Whampoa
Telecomunicaţii
2 10 14 Singtel 15 775 5 801 61,4
/ Singapore
Petronas –
Petroliam Expl, raf, distrib
3 4 44 13 200 21 433 26,0
Nasional petrol/Malaezia
Berhad
Materiale de
Cemex
4 7 11 construcţii/ 12 193 7 036 67,9
S.A.
Mexic
Echipamente
Samsung
electrice şi
5 1 33 Electronic 11388 47 655 38,5
electronice/
s Co, Ltd.
Coreea de Sud
Sursa: realizat de autor după XXX – „Globalization and Development. Facts and Figures”, UNCTAD,
2004 şi XXX – „World Investment Report 2004”, UNCTAD, 2004
Un fenomen recent îl reprezintă transnaţionalitatea în cazul
ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Apariţia societăţilor transnaţionale
în această regiune este indisolubil legată de căderea comunismului.
Marile companii din aceste ţări nu se ridică la nivelul atins de
societăţile transnaţionale din ţările dezvoltate, nici chiar la acela al
ţărilor în dezvoltare. Cea mai mare companie din fostele ţări
comuniste este Lukoil, o companie rusă ce activează în domeniul
extracţiei, rafinării şi distribuţiei petrolului. Lukoil este de departe cea
mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările est europene, cu
active în străinătate de 5 ori mai mari decât următoarea clasată,
Novoship.
În ceea ce priveşte raportul de forţe dintre societăţile
transnaţionale şi statele naţiune, un studiu realizat de Corporate
Watch în 2000 evidenţia câteva aspecte ce sintetizează forţa pe care

181
companiile transnaţionale o au şi o exercită în economia mondială.
Iată câteva dintre concluziile studiului1:
- din cele 100 de entităţi economice ale lumii, 51 sunt corporaţii
şi doar 49 economii naţionale (comparaţia are în vedere
volumul vânzărilor, în cazul corporaţiilor şi PIB-ul, în cazul
ţărilor). Acest fapt înseamnă că General Motors este mai
puternic decât Danemarca, Daimler – Crysler decât Polonia,
Royal Dutch Shell decât Venezuela, IBM decât Singapore şi
Sony decât Pakistan,
- creşterea economică a naţiunilor este similară celei a
corporaţiilor, în perioada 1983-1999, vânzările cumulate a
primelor 200 de societăţi transnaţionale au crescut cu 25%, iar
produsul global mondial cu 27,5%,
- vânzările primelor 200 corporaţii sunt mai mari decât produsul
tuturor economiilor naţionale, mai puţin primele 10 state ale
lumii,
- deşi deţin 27,5% din activitatea economică mondială, primele
200 de societăţi transnaţionale angajează doar 0,78% din
forţa de muncă globală, iar în timp ce profiturile lor au crescut
cu 362,4% în perioada 1983-1999, forţa de muncă angajată a
crescut cu doar cu 14,4%. Cel mai mare angajator privat,
Wall-Mart (cu peste 1.300.000 de angajaţi) este cunoscut
pentru practicile sale antisindicale şi pentru faptul că
majoritatea angajaţilor are contracte parţiale de muncă (part-
time jobs) astfel încât obligaţiile companiei către salariaţi să fie
cât mai mici,
- forţa companiilor este determinată şi de capacitatea acestora
de a influenţa deciziile politice nu doar în ţările gazdă, faţă de
care multe dintre cele mai mari corporaţii sunt adevăraţi
giganţi, dar şi în ţările de origine. 94 din primele 200 de firme
ale lumii au birouri în capitala mondială a lobby-ului,
Washington DC, DCs K Street corridor. Recent, guvernul
american a permis ca reprezentanţi ai marilor corporaţii, ca
AT&T şi IBM să se alăture delegaţiei oficiale pentru negocieri
în domeniul comerţului electronic în cadrul FTAA, ce urmează
a se finaliza în anul 20052.

1
Sarah Anderson; J. Cavanagh - „Top 200: The Rise of Global Corporate Power”,
Institute for Policy Studies December 4th, 2000
2
FTAA (Free Trade Area of the Americas) reprezintă crearea unei zone de liber
schimb pe teritoriul celor două Americi
182
Este evident că poziţia societăţilor internaţionale în economia
mondială este foarte puternică şi că această confruntare cu statele
naţiune în planul forţei economice este una reală. Globalizarea
economiei face ca interdependenţa dintre toţi agenţii economici să
crească şi raporturile de forţe să devină din ce în ce mai complexe.

183
Capitolul VII.
Agricultura şi strategiile de industrializare în
ţările în dezvoltare

7.1. Importanţa agriculturii în ţările în dezvoltare


Importanţa agriculturii a fost subliniată chiar de David Ricardo,
care aprecia că progresele realizate în agricultură au un efect de
antrenare a productivităţii în toată economia. O agricultură de înaltă
productivitate contribuie la procesul de dezvoltare economică a unei
ţări pe mai multe căi. Ea este o sursă de materii prime pentru alte
industrii, în special pentru cea alimentară. Pe baza economiilor
realizate în acest sector şi a taxelor furnizate de agricultură, se
crează o sursă de investiţii pentru celelalte sectoare aflate în
creştere. Sporirea veniturilor populaţiei ce lucrează în agricultură
crează premise pentru creşterea cererii pentru alte categorii de
produse. Agricultura contribuie, de asemenea, la îmbunătăţirea
situaţiei balanţei de plăţi prin veniturile din exportul de produse
agricole.
Agricultura, înainte de toate, este principala sursă de hrană
pentru populaţia unei ţări, iar în cazul ţărilor în dezvoltare, una din
principalele ramuri ale economiei naţionale. În ţările cu venituri
scăzute, 80% din forţa de muncă feminină şi 65% din cea masculină
lucrează în agricultură, iar în ţările cu venituri medii, 60% din forţa de
muncă feminină şi 55% din cea masculină este ocupată în această
ramură. Pentru multe dintre ţările în dezvoltare, contribuţia agriculturii
la formarea P.I.B. este încă foarte importantă. Cu toate acestea, cele
mai multe dintre ţările sărace se confruntă cu problema asigurării
hranei pentru propria populaţie.

184
Tabelul 7.1. Contribuţia agriculturii la formarea P.I.B. pentru
unele dintre cele mai sărace ţări
Ponderea valorii Forţa de muncă
adăugate din agricultură ocupată în
Ţara/categoria de ţări
la formarea P.I.B. (%) agricultură
2000 (%) 1998
Ţări cu venituri scăzute 22 68
(exclusiv China şi India)
Guineea Bissau 62 85
R.D.Congo 58 68
Albania 52 55
Republica Centrafricană 53 80
Laos 51 78
Burundi 52 92
Etiopia 48 86
Ruanda 46 92
Niger 41 90
Burkina Faso 33 92
Sursa: XXX – „World Development Indicators”, World Bank, 2003
Dacă pe ansamblul ţărilor cu venituri scăzute agricultura
contribuia cu 22% la crearea P.I.B., forţa de muncă ocupată în
agricultură, pe ansamblul acestor ţări, era de 68%, ceea ce arată
dimensiunea acestui sector din punct de vedere al populaţiei ocupate
şi, în primul rând, slaba productivitate din agricultură. Pentru unele
ţări acest lucru este şi mai evident: în Burkina Faso, de exemplu,
aproape întreaga forţă de muncă era ocupată în agricultură, iar
aceasta contribuia doar cu 33% la formarea P.I.B.
În ceea ce priveşte productivitatea în agricultura ţărilor slab
dezvoltate, decalajul faţă de ţările dezvoltate sau cu o dezvoltare
medie este cel puţin la fel de mare. Productivitatea în agricultură este
reflectată, în primul rând, de un indicator sintetic, valoarea adăugată
din agricultură pe lucrător. De asemenea, în categoria măsurării
performanţelor agricole se înscriu şi alţi indicatori, cum ar fi indicele
producţiei de cereale, indicele producţiei alimentare, indicele
şeptelului şi randamentul producţiei de cereale1. Situaţia agriculturii

1
Indicele producţiei de cereale reflectă producţia agricolă de cereale şi reprezintă
o medie a acesteia pe trei ani, mai puţin producţia de furaje. Indicele producţiei
alimentare include produsele cu valoare nutritivă (ceea ce înseamnă că nu sunt
incluse cafeaua sau ceaiul). Indicele şeptelului include carnea şi laptele din toate
sursele, produsele lactate, ouă, miere, mătase brută, lână, piele, etc.
Randamentul producţiei de cereale, măsurat în kg./hectar este dat de media
producţiilor de grâu, orez, porumb, secară, ovăz, etc. obţinute pe un hectar
recoltat (vezi şi World Development Indicators, World Bank, 2003)
185
în ţările în dezvoltare, din punctul de vedere al acestor indicatori este
următoarea:

Tabelul 7.2. Randamentele agricole în ţările în dezvoltare în


perioada 1996-2000 (1989-1991=100)
indicele Randa- VA din
indicele
produc- indicele mentul agricul-
produc-
Ţara/ Regiunea ţiei şepte- producţiei tură pe
ţiei de
alimen- lului de cereale lucrător
cereale
tare (Kg./ha) ( USD)
Ţări cu venituri
123 139,9 135,5 1276 348
scăzute
Ţări cu venituri
134,7 123,1 168,5 2358 ...
medii
Asia de Est şi
132,1 152,8 185,8 2729 ...
Pacific
Europa şi Asia
195,7 ... 265,3 2383 2186
Centrală
America Latină
118,5 124,9 121,6 2453 ...
şi Caraibe
Orientul Mijlociu
şi Africa de 126,8 137,9 125 1412 ...
Nord
Asia de Sud 117,4 122,1 131,1 2099 356
Africa sub-
114,1 124,3 121,8 1143 379
sahariană
Angola 141,1 130 113,8 642 123
Mozambic 141,5 130,9 96,8 827 127
Malawi 115,7 109,7 113,8 1224 136
Burundi 93,6 95,8 93,9 1337 141
Burkina Faso 132 127,8 136,4 820 161
Ţări dezvoltate 113,9 109,3 109,8 4150 ...
Sursa: XXX – „World Development Indicators”, World Bank, 2003
Câteva aspecte reţin atenţia din datele prezentate în acest tabel.
În primul rând, datele direct comparabile sunt cele referitoare la
valoarea adăugată în agricultură pe lucrător agricol şi randamentul la
hectar. Din acest punct de vedere, ţările cele mai sărace au cele mai
mici rezultate, iar dintre acestea, se „disting” ţările Africii sub-
sahariene (această regiune are un randament la hectar de aproape
patru ori mai mic decât ţările dezvoltate). Valoarea adăugată în
agricultură pe lucrător este, de asemenea, mult mai mică în ţările Africii
sub-sahariene decât în cazul altor regiuni pentru care s-a calculat acest
indicator (ca de exemplu, Europa şi Asia Centrală). Ţările dezvoltate
înregistrează o valoare de peste 10000 USD/lucrător agricol (unele

186
chiar peste 30000 USD/lucrător, cum este cazul Australiei sau al
Franţei), în timp ce ţările prezentate în tabel nu realizează o valoare
adăugată în agricultură de nici 200 USD/lucrător. Această diferenţă
este amplificată şi de faptul că pentru o ţară ca Belgia, de exemplu,
agricultura înseamnă doar 1% din PIB, iar forţa de muncă din
agricultură, doar 3% din total! Cu privire la ceilalţi indicatori, este de
remarcat dinamica înregistrată de aceştia. Pozitiv este faptul că toate
regiunile înregistrează niveluri superioare celor din perioada
1989–1991. Dintre ţările luate ca exemplu, doar Burundi are rezultate
inferioare celor din perioada luată ca bază de comparaţie.
Performanţele agricole sunt în strânsă concordanţă cu dotarea
agriculturii. În ţările cu venituri scăzute sunt cele mai mici consumuri
de îngrăşăminte la hectar, precum şi cele mai slabe dotări tehnice,
cum ar fi numărul de tractoare. În ţări ca Ruanda sau Uganda se
foloseau între 200 şi 400 de grame îngrăşăminte la hectar, spre
deosebire de ţări dezvoltate, ca Belgia, ce folosesc peste 400 de
kilograme la hectar! Din punct de vedere al numărului de tractoare la
100 de hectare teren arabil, în ţările slab dezvoltate erau, în medie,
60 tractoare la 100 ha teren arabil, iar în ţările dezvoltate, peste 400!
În Marea Britanie se înregistrau în 1998, 1484 de tractoare la 1000
de muncitori agricoli (mai mult de un tractor pe muncitor), în timp ce
în ţările subdezvoltate, în jur de 3. Pentru foarte multe ţări se
înregistrează sub 1 tractor la 1000 de lucrători agricoli, ceea ce
reflectă în foarte mare parte cauzele înapoierii agriculturii din aceste
ţări.
Peste 3 miliarde de oameni trăiesc în zonele rurale, iar peste
70% din populaţia săracă a lumii este angajată într-o agricultură de
subzistenţă. De aceea, o agricultură mai dinamică este esenţială
pentru a reduce sărăcia, mai ales în acele ţări al căror export
depinde în mare măsură de exportul de produse agricole.
În ciuda faptului că la nivel mondial producţia agricolă este
suficientă pentru a hrăni întreaga populaţie a globului, ţările în
dezvoltare, care deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii, nu sunt
cei mai mari producători de hrană ai lumii. Conform datelor FAO,
doar câteva ţări au un consum caloric ce se situează la nivelul
cerinţelor. Cele mai multe dintre ele, în special din Africa
sub-sahariană şi Asia de Sud,se situează sub limită (Mozambic 77%,
Angola 80%, Etiopia 71%).
Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii a creat un
indice al securităţii hranei, ce combină producţia şi variabile ale
consumului de hrană pentru a măsura securitatea hranei la nivel
187
naţional. Cele mai mici niveluri ale acestui indice le înregistrează
Africa, în special ca urmare a slabei producţii şi a scăderii ajutorului
alimentar acordat.
Deficitul de hrană pentru ţările cele mai sărace a ajuns la
sfârşitul anului 2000 la 4,5% din consumul de hrană. Cele mai mari
niveluri s-au înregistrat în cazul ţărilor cele mai sărace.

Tabelul 7.3. Consumul şi deficitul de hrană în ţările în dezvoltare


1980 2000
Deficit
Consum Deficit Deficit/ Consum Deficit/
de
de hrană de hrană consum de hrană consum
hrană
(mtm) (mtm) (%) (mtm) (%)
(mtm)
Asia de Est şi
110,8 0,6 0 180 +31 +7,2
Sud-Est
China 313,9 15,0 4,8 494 +7 +1,4
Asia de Sud 188,0 3,3 1,8 310 +13 +10
Orientul
86,9 18,9 21,7 183 64 35
Mijlociu
Africa sub-
78,3 5,9 6,8 160 47 29,4
sahariană
America
115,9 8,2 7,1 214 9 4,2
Latină
TOTAL 893,8 51,9 5,7 1541 69 4,5
Sursa: E.W. Nafzinger, OP.CIT., p. 180
mmc = milioane tone metrice; (+) = surplus
Africa sub-sahariană rămâne, în continuare, cel mai înfometat
continent. Este de remarcat faptul că două ţări, extrem de importante
sub aspectul populaţiei şi, deci, cu dificultăţi majore în asigurarea de
hrană suficientă pentru populaţie, au reuşit să surmonteze acest
handicap. Este vorba despre China şi India, care deţin aproape
jumătate din populaţia globului şi care, se pare, au rezolvat problema
hranei. De remarcat, însă, inegalităţile destul de mari care persistă,
în special în India, în ceea ce priveşte distribuţia hranei. Aceasta
este, de fapt, principala problemă a deficitului de hrană: distribuţia ei
inechitabilă.
Dincolo de slaba productivitate în agricultură, o altă problemă
care preocupă ţările în dezvoltare o reprezintă scăderea accesului
ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate şi înrăutăţirea
termenilor schimbului pentru ţările în dezvoltare la produsele
agroalimentare. Barierele comerciale şi subvenţiile din ţările
dezvoltate reduc veniturile ţărilor în dezvoltare cu 20 miliarde USD pe
an, mai mult de patru ori decât ajutorul alimentar sub formă de granturi,

188
care este de 5,4 miliarde USD. Comerţul internaţional cu produse
agricole creşte doar cu 1,8% pe an, comparativ cu comerţul cu
produse manufacturate, care are o creştere anuală medie de 5,8%.
Se apreciază că ţările membre O.C.D.E. pierd anual 63 de miliarde
USD, ca urmare a protecţiei agricole, dar producătorii din aceste ţări
sunt bine organizaţi şi exercită presiuni foarte mari asupra guvernelor
lor pentru a nu se micşora subvenţiile şi celelalte măsuri de protecţie.
Reforma tarifelor agricole în ţările membre O.C.D.E. ar putea
contribui la creşterea veniturilor în ţările în dezvoltare cu de la 6
USD/persoană în Africa sub-sahariană până la 30USD/persoană în
America Latină.
Performanţele slabe înregistrate de agricultură se datoarează
caracteristicilor acesteia în ţările slab dezvoltate. Se apreciază că
dezvoltarea agriculturii în ţările sărace urmează etape distincte. Ea
este, mai întâi, o agricultură de subzistenţă, caracterizată prin faptul
că se produce pentru autoconsum. Scopul principal al agricultorilor
este supravieţuirea, asigurarea minimului de hrană. Este o
agricultură de o productivitate foarte scăzută şi este caracteristică
celor mai sărace ţări. În a doua fază, este o agricultură ce produce
pentru autoconsum, dar şi pentru piaţă. Apare noţiunea de profit din
agricultură şi reprezintă începutul procesului de comercializare a
produselor agricole. În cel de-al treilea stadiu, scopul principal al
agriculturii este comercializarea produselor, maximizarea profiturilor.
Astfel de evoluţie în modificarea orientării agriculturii este denumită
„Revoluţia Verde” (Green Revolution)1.
Revoluţia Verde este considerată a fi un adevărat salt calitativ
în evoluţia agriculturii în ţările în dezvoltare. Factorii2 care au
contribuit la „declanşarea” acesteia decurg din importanţa agriculturii
în ţările în dezvoltare:
¾ Creşterea populaţiei în aceste ţări, concomitent cu slabele
performanţe ale agriculturii, au dus la scăderea cantităţii de
hrană pentru fiecare locuitor. A revenit în atenţia specialiştilor
viziunea malthusiană, iar singura soluţia a reprezentat-o
introducerea progresului tehnic în agricultură. Progresele
făcute de un număr tot mai mare de ţări în creşterea
performanţelor agricole au contribuit la creşterea producţiei de
hrană într-un ritm superior creşterii populaţiei. În Africa sub-

1
Subrata Ghatak – „Introduction to Development Economics”, Third edition, Routledge,
London, New York, 1995, p.291 - 297
2
Idem, p. 298 - 300
189
sahariană, însă, ritmul de creştere al hranei abia ţine pasul cu
cel al creşterii populaţiei!
¾ Noile descoperiri în domeniul materialului săditor au mărit
considerabil producţiile, ceea ce a determinat ca în anumite
ţări şi pentru anumite culturi să se practice recolte duble, ceea
ce a însemnat rezolvarea problemelor legate de asigurarea
hranei într-o măsură mult mai mare.
¾ Unele ţări, ca urmare a slabei utilizări a forţei de muncă, atât
în agricultură cât şi în sectoarele neagricole, a unor politici
inconsistente în domeniul agricol, s-au confruntat cu grave
probleme legate de asigurarea hranei populaţiei. În această
situaţie, multe dintre ele şi-au revizuit atitudinea legată de
agricultură şi au demarat ample planuri de modernizare a
agriculturii.
¾ Un rol important în declanşarea Revoluţiei Verzi l-au jucat şi
îngrăşămintele agicole, care au condus la creşterea
randamentelor agricole. Conştientizând importanţa utilizării
acestora, unele ţări în dezvoltare au sprijinit, prin măsuri
guvernamentale, folosirea de către agricultorii ţărilor lor a
îngrăşămintelor chimice.
¾ Necesitatea irigaţiilor, a mecanizării agriculturii, a unor politici
menite să încurajeze iniţiativele de modernizare a acestui
sector, toate acestea au fost cauze ce au determinat ca unele
ţări în dezvoltare, chiar dintre cele cu venituri reduse, să
lanseze Revoluţia Verde.
Cu toate aceste realizări, doar câteva ţări cu venituri scăzute
pot contabiliza în dreptul realizărilor lor lansarea sau înfăptuirea
Revoluţiei Verzi. Dintre acestea, China pare să fie ţara care a realizat
cele mai mari progrese în dezvoltarea agriculturii, dat fiind faptul că
este vorba de o ţară ce reuşeşte să-şi hrănească populaţia, populaţie
ce reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât o cincime din
populaţia globului! Succese au repurtat şi ţări din America Latină, dar
în cazul acestora ele au fost erodate de stagnarea economică din
ultimii ani şi inflaţia foarte puternică.

7.2. Procesul de industrializare în ţările în dezvoltare


Teoretic, conceptul de industrializare are două înţelesuri. Pe
de o parte, se poate vorbi despre industrializare în sens larg, cu
referire, practic, la toate ţările lumii, iar, pe de altă parte, în sens
restrâns, ca despre o cale de rezolvare a problemelor subdezvoltării.

190
În spiritul definiţiilor în sens larg, François Perroux considera
că “industrializarea este un proces cumulativ, care structurează
ansamblul social, prin utilizarea intensivă a sistemelor de maşini şi
permite sporirea, cu costuri descrescătoare, a bunurilor benefice
colectivităţii umane”1. Într-o astfel de viziune, industrializarea nu
reprezintă doar simpla creare a industriilor, ci include ideea unei
productivităţi sporite, a scăderii efortului fizic, precum şi efectul de
antrenare generat de “sistemele de maşini”.
În sens restrâns, industrializarea este definită de o manieră
mai centrată pe problemele subdezvoltării: “definim industrializarea
prin substituirea importurilor, ca fiind satisfacerea într-o proporţie mai
mare a cererii interne din producţia de bunuri de consum, apoi, în
mod progresiv, prin utilizarea la faţa locului a materiilor prime, în
scopul de a economisi devize şi de a reduce dominaţia ţărilor
industrializate”.2
Dacă, la nivelul ţărilor dezvoltate, problema susţinerii industriei
se pune în contextul valorificării superioare a avantajelor pe care le
oferă o tehnologie performantă, ţările în dezvoltare se confruntă cu
mult mai multe probleme la care industrializarea a oferit sau ar putea
oferi o soluţie.
Industrializarea a fost, şi încă mai este, privită ca principala
cale de atingere a unei rate de creştere economică mai ridicate, de
depăşire a decalajelor ce despart ţările în dezvoltare de ţările
dezvoltate şi de ridicare a nivelului de trai. Alexander Gerschenkron3
consideră că succesul procesului de industrializare se află în
legătură inversă cu gradul de înapoiere al unei ţări. El sintetiza
această relaţie în şase puncte:
a) cu cât o economie este mai rămasă în urmă, cu atât
industrializarea este un proces mai fragmentat;
b) cu cât o economie este mai rămasă în urmă, cu atât mai
pronunţată va fi industrializare prin crearea de întreprinderi de
mari dimensiuni;
c) cu cât o economie este mai rămasă în urmă, cu atât
ponderea bunurilor pentru consumul productiv va fi mai mare,
comparativ cu cea a bunurilor de larg consum;

1
François Perroux - “L’economie du XXe siecle”, P.U.F., Paris, 1961, p. 122
2
Janine Bremond, Alain Geledan - “Dictionnaire economique et social”, 5e edition,
Hatier, Paris, 1990., p.44
3
Gerald Meier - OP.CIT. pag. 69-80
191
d) cu cât o economie este mai rămasă în urmă, cu atât va
avea mai mult de suferit consumul populaţiei;
e) cu cât o economie este mai rămasă în urmă, cu atât va fi
mai pronunţată centralizarea şi va creşte presiunea asupra
capitalului destinat industriilor nou create;
f) cu cât o economie este mai rămasă în urmă, cu atât
agricultura va juca un rol mai puţin activ.
Aceste neajunsuri pot fi însă înlăturate prin crearea unor
condiţii necesare unei dezvoltări armonioase a celor două sectoare,
cum ar fi abolirea cadrului arhaic în organizarea agriculturii şi
creşterea productivităţii acesteia, crearea unei pături sociale
interesate, atât din punct de vedere material, cât şi ideologic, în
schimbare. Putem afirma, fără teama de a greşi, că acele ţări care au
ţinut seama de aceste corelaţii fundamentale, au reuşit în efortul lor
de dezvoltare.
Cu toate aceste neajunsuri, identificate de unii teoreticieni,
privind incompatibilitatea dezvoltării industriale cu un stadiu inferior
de dezvoltare economică, opţiunea industrializării a fost
cvasigenerală printre ţările în dezvoltare.
Motivaţiile care au determinat orientarea cu predilecţie a
dezvoltării economice către dezvoltarea industriei, pot fi sintetizate
astfel:
1. Ţările dezvoltate sunt şi cele mai puternice din punct de vedere
industrial, sunt ţări industrializate. În acest sens, industria este
percepută ca un element definitoriu al dezvoltării şi, deci, fără o
industrie puternică şi performantă, nu se poate vorbi de un nivel
de dezvoltare ridicat.
2. Industria reprezintă, poate, cel mai eficace mod de soluţionare a
unor probleme grave cu care se confruntă aceste ţări, ca şomajul
şi nivelul scăzut al ocupării forţei de muncă. Sectorul economic
tradiţional al ţărilor în dezvoltare nu poate oferi locuri de muncă în
creştere, datorită faptului că, în general, cererea de astfel de
produse pe piaţa internaţională manifestă o tendinţă mai degrabă
de stagnare decât de creştere şi o inelasticitate în raport cu
preţul, care determină o înrăutăţire a termenilor schimbului şi o
degradare continuă a veniturilor încasate din exportul produselor
tradiţionale.
3. În legătură cu această deteriorare a termenilor schimbului şi a
scăderii încasărilor din export, industria oferă produse mai
diversificate, cu grad ridicat de prelucrare, la preţuri mult mai
avantajoase pe piaţa internaţională. Pe de o parte, are rolul de a
192
diversifica exportul, iar, pe de altă parte, de a înlocui, în parte,
importul.
4. Industria, ca sector secundar, are efect de antrenare asupra
celorlalte sectoare şi, deci, asupra întregii economii. Ea creează
externalităţi pentru celelalte sectoare, constituind o sursă de
aprovizionare şi o piaţă de desfacere pentru acestea.
5. O productivitate sporită, atât în sectorul primar, cât şi în celelalte
sectoare, poate fi atinsă prin industrializare. Industria creează, pe
de o parte, mijloacele necesare perfecţionării muncii în
agricultură, dar şi în servicii, iar, pe de altă parte, permite ea
însăşi introducerea celor mai moderne descoperiri tehnice. Cum
creşterea eficienţei muncii constituie, de asemenea, o condiţie a
dezvoltării economice, industria reprezintă, astfel, calea spre
succes.
6. Este neîndoielnic că industria contribuie la creşterea volumului de
bunuri şi servicii, şi, în felul acesta, se asigură o mai bună
satisfacere a nevoilor populaţiei pe baza producţiei interne.
7. Industrializarea este considerată a fi procesul ce poate asigura
schimbări fundamentale, economice şi sociale în ţările în
dezvoltare, schimbări ce reprezintă condiţii necesare pentru a
susţine creşterea economică1.
8. Industrializarea are şi o conotaţie politico-ideologică, acest proces
fiind considerat singurul ce poate ajuta ţările în dezvoltare să se
desprindă de modelul neocolonialist de dominare al ţărilor
dezvoltate, aşa cum considera preşedintele Ghanei, Nkrunah2.
9. Industria implică un mare număr de tranzacţii (datorită diversităţii
producţiei), atât în interiorul unei ţări, cât şi între ţări. Acest lucru
favorizează integrarea mai puternică a unei ţări, atât din punct de
vedere economic, cât şi social, în circuitul economic mondial, în
economia mondială.
10. Industrializarea reprezintă şi o cale de reducere a decalajului
tehnologic dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare, tehnologia
reprezentând calea sigură pentru creşterea eficienţei şi a
producţiei.
Procesul de industrializare este un proces complex. El nu se
referă doar la dezvoltarea industriei, ci reprezintă un proces al

1
Subrata Ghatak - “Introduction to Development Economics”, Third edition, Routledge,
London, New York, 1995, p.320
2
E.S. Simpson - “The Developing World, an Introduction”, second edition, Longman
Group Ltd., U.K., Singapore, 1994, p.122
193
transformării societăţii, care implică schimbări economice, politice,
sociale şi culturale.1
Pe de altă parte, industrializarea ţărilor în dezvoltare nu este
un proces uniform şi nici un model unic. Ea are mai multe
determinări, care o particularizează la nivelul fiecărei ţări.
În primul rând, industrializarea are o evoluţie istorică. În unele
ţări, acest proces ţine de dominaţia colonială, când au fost făcuţi
primii paşi către dezvoltarea industriei. În această situaţie, procesul
de industrializare cuprinde trei etape:2

Figura 7.1. Evoluţia industrializării în ţările în dezvoltare


Producţie colonială, 1400-1945, cu accent pe dezvoltarea agriculturii şi o
minimă industrializare

Politici post-coloniale timpurii, 1950-1970, bazate aproape în exclusivitate pe


industrializarea prin substituirea importurilor

Politici industriale mature, 1970-1990, bazate pe reforma strategiilor de


substituire a importurilor şi pe orientarea către export, pe folosirea zonelor
libere şi a zonelor speciale de producţie. Un rol important l-au jucat
societăţile transnaţionale.

Sursa: Rajesh Chandra - “Industrialization and Development in The Third


World”, Routledge, London, 1992, p. 95.

În al doilea rând, nivelul industrializării, structura, organizarea,


localizarea industriei sunt consecinţe atât ale unor factori interni
(existenţa celorlalte sectoare din economie, nivelul de dezvoltare al
acestora, politica statului în domeniul industriei - facilităţi,
reglementări, forme de proprietate etc.), cât şi ale unor factori externi
(politici comerciale ale ţărilor dezvoltate, ajutorul extern, investiţii
străine etc.).
În al treilea rând, evoluţia industriei influenţează toate celelalte
sectoare din economie şi are repercusiuni asupra schimbărilor în
societate, pe piaţa forţei de muncă etc.

1
Rajesh Chandra - “Industrialization and Development in The Third World”, Routledge,
London, 1992, p.4
2
Rajesh Chandra - OP. CIT., p.95.
194
Industrializarea implică o mai mare specializare în producţie,
o creştere importantă a producţiei manufacturate în P.I.B. şi o
creştere a capacităţii de prelucrare a resurselor. Figura nr. 7.2.
prezintă implicaţiile industrializării asupra unei societăţi.
Aşa cum se poate observa, implicaţiile nu sunt numai pozitive,
ci şi negative. În majoritatea ţărilor în dezvoltare, industrializarea a
avut efecte negative asupra mediului ambiant, crescând gradul de
poluare. De altfel, una din tendinţele prioritare ale dezvoltării
industriale (atât în ţările în dezvoltare, cât, mai ales, în ţările
dezvoltate), este asigurarea unei durabilităţi industriale, din punct de
vedere al protejării mediului înconjurător.
Apoi, migraţia de la sat la oraş, precum şi procesul de
urbanizare au avut, de cele mai multe ori, implicaţii negative în plan
social. Dezvoltarea oraşelor, din punct de vedere al infrastructurii şi
al dotării cu utilităţi (canalizare, apă potabilă, locuinţe etc.) nu a putut
ţine pasul cu creşterea populaţiei urbane. Au apărut slums-urile,
oraşele de carton şi locuitorii gropilor de gunoi, care au determinat
proliferarea diverselor boli, creşterea criminalităţii şi a altor tare
sociale.
Figura 7.2. Implicaţii ale procesului de industrializare
Creşterea ponderii Deteriorarea mediului
sectorului manufacturat în
P.I.B. I
Sporirea volumului tranzacţiilor
N inter-industriale
Apariţia de noi clase sociale D
U Dezvoltarea tehnologiilor şi
Răspândirea tehnicilor S creşterea importanţei ştiinţei şi
industriale în alte sectoare tehnologiei
T
R
Apariţia unor mentalităţi mai Creşterea productivităţii muncii
pragmatice I în sectorul manufacturat,
A comparativ cu celelalte sectoare
Creşterea specializării L
I Sporirea numărului de unităţi de
producţie impersonale
Conectarea mai puternică şi Z
participarea mai intensă la A
circuitul economic mondial Migrarea populaţiei din mediul
R rural către cel urban
E
Urbanizare
Creşterea intensităţii capitalului

Sursa: Rajesh Chandra - “Industrialization and Development in The Third


World”, Routledge, London, 1992, p.5
195
În aceeaşi ordine de idei, multe din ţările în dezvoltare
continuă să fie societăţi duale, cu o pătură socială bogată, dar puţin
numeroasă, şi o pătură socială săracă, dar majoritară.
Cu toate aceste minusuri ale sale, industrializarea rămâne una
din puţinele şanse pe care le au ţările lumii a treia de a păşi pe calea
progresului. Pentru ca această oportunitate să fie valorificată, este
necesară luarea în calcul a trei grupe de factori, care influenţează, în
mod decisiv, procesul de industrializare:1
• factori macro-economici;
• factori micro-economici;
• factori instituţionali.
Printre factorii macro-economici ai industrializării, pot fi
avuţi în vedere următorii:
• jocul avantajelor comparative existente sau create. Printre
avantajele comparative tradiţionale de care se bucură ţările în
dezvoltare, pot fi amintite abundenţa mâinii de lucru, salariile
scăzute, intensitatea şi durata muncii. La acestea se adaugă, mai
recent, în cazul mai multor ţări în dezvoltare, rezultatele favorabile
ale prospecţiunilor miniere şi energetice, progresele în formarea
personalului, importul de tehnologie, consecinţele pozitive ale
dezvoltării transporturilor internaţionale şi comunicaţiilor;
• politicile de intervenţie ale statului. Se apreciază că statul trebuie
să fie un stat-“pro” (promotor, prospector, protector, programator),
dar, în egală măsură, un stat-“re” (redistribuitor al veniturilor,
regulator, reformator, reductor al incertitudinii) şi un stat-“pre”
(prescriptor, previzionar);
• strategiile firmelor naţionale şi multinaţionale. Un rol major îl joacă
investiţiile internaţionale, precum şi apariţia unei reţele de mici
întreprinderi familiale, specifice perioadei de început a
capitalismului, care pot evolua până la stadiul de mari
conglomerate industriale (Choebel în Coreea de Sud, Zaibatsu în
Japonia);
• integrarea în trendurile regionale favorabile, generate de
restructurarea sistemului productiv mondial. Astfel de externalităţi
pozitive pot lua naştere în domeniul financiar, comercial sau
tehnologic, cu efecte benefice asupra industriei.

1
Gern, Jean-Pierre (sous la direction de) - “Economies en transition”, Editions
Maison-Neuve et Larose, Paris, 1995, p.94.
196
Factorii micro-economici ce influenţează
industrializarea sunt legaţi, în general, de caracteristicile
întreprinzătorilor şi de inovaţia antreprenorială. În analiza acestor
factori, trebuie ţinut seama de faptul că logica industrială diferă de
logica pieţei. Investiţiile cu un grad mare de risc şi puţin reversibile
presupun un mediu stabil şi un orizont pe termen lung, fiind facilitate
de acele organizaţii care internalizează relaţiile şi reduc costurile de
tranzacţie în raport cu piaţa. Această logică industrială este diferită şi
de logica economiei centralizate, care favorizează comportamente
birocratice şi rutiniere, care stopează inovarea.
În general, în situaţia unor informaţii imperfecte şi asimetrice,
investiţiile industriale cu grad ridicat de risc nu sunt prea numeroase.
Rolul organizaţiei este acela de a mări orizontul temporal şi de a
implementa jocuri cooperative cu alte organizaţii, adoptând, de
regulă, comportamente oportuniste. Un rol important îl pot avea, în
această direcţie, şi reţelele familiale şi etnice (cazul diasporei
chineze din Asia de Sud-Est fiind cel mai cunoscut).
Un proces reuşit de industrializare presupune un univers
stabil, care să reducă riscurile asociate afacerilor şi să permită
reversibilitatea deciziilor. Măsura în care întreprinzătorii locali
reuşesc să contribuie la constituirea unui astfel de mediu constituie
un argument important în favoarea sau împotriva şanselor
respectivei ţări de a urma calea dezvoltării.
Factorii instituţionali au, la rândul lor, un rol important în
dezvoltarea industrială, până într-acolo încât ei sunt consideraţi un
element definitoriu al procesului de dezvoltare, în general. Crearea
unor instituţii adecvate, care să stimuleze procesul de industrializare,
adaptarea permanentă a acestor instituţii la evoluţiile înregistrate în
economie, reprezintă un atu iniţial considerabil, dar, în egală măsură,
o dovadă că ţara în cauză se află pe drumul cel bun.
Pornind de la toate aceste elemente, devine evidentă
preocuparea tuturor ţărilor lumii şi, aşa cum arătam, mai ales a celor
în dezvoltare, în vederea elaborării unor strategii şi politici industriale
care să ţină seama de toţi factorii de influenţă, de toate implicaţiile
pozitive şi negative asupra mediului economic.

7.3. Strategii de industrializare


Strategiile de industrializare ale ţărilor în dezvoltare urmăresc
îndeaproape strategiile generale de dezvoltare ale acestora.
Chenery, care s-a ocupat de examinarea a peste 100 de ţări în

197
vederea identificării unor modele de dezvoltare, a grupat ţările în
următoarele tipuri de strategii1:
• specializare primară;
• substituirea importurilor;
• dezvoltare echilibrată;
• specializare industrială.
În ceea ce priveşte specializarea primară, se apreciază
că majoritatea ţărilor încep prin a exporta produse primare, care
rezultă din resursele lor naturale. Chenery caracteriza acest tip de
specializare ca fiind o industrializare amânată pentru o perioadă
când posibilităţile de acumulare vor fi mai mari. Coasta de Fildeş
este un exemplu, în acest sens, înregistrând succese în dezvoltarea
industriei prin investirea veniturilor provenite din exportul produselor
agricole.
Cea de-a doua categorie o constituie substituirea
importurilor. Această strategie a avut succes, în special, în cazul
ţărilor cu o populaţie numeroasă, ca urmare a faptului că oferă
oportunităţi de valorificare a economiilor de scară, în cadrul unei
pieţe mari. Ea reprezintă o combinare între exporturile primare şi
dezvoltarea de tip manufacturier.
În cea de-a treia categorie se află dezvoltarea
echilibrată. Ţările, care optează pentru acest tip de strategie,
îmbină exportul de produse primare cu dezvoltarea sectorului de
prelucrare, dar nu au acces încă la o specializare industrială.
Acestea se află în perioada de tranziţie către dezvoltarea exportului
de produse manufacturate.
Ultimul tip îl reprezintă ţările cu specializare industrială,
care se adresează pieţei internaţionale cu produse manufacturate.
Acest stadiu implică dezvoltarea şi valorificarea abilităţilor
antreprenoriale, a forţei de muncă, precum şi a tehnologiei, în
vederea sporirii competitivităţii exportului de produse manufacturate.
O altă posibilitate de grupare a ţărilor lumii a treia, în termenii
performanţelor industriale, este cea realizată de Robert N. Gwynne,
conform căreia ţările aparţin uneia dintre următoarele grupe:2
„ ţări a căror dezvoltare industrială a fost strâns legată de
piaţa internă;

1
E.S. Simpson - OP.CIT., p.75
2
Robert N. Gwynne - “New Horizons? Third World Industrialization in an International
Framework”, Longman Scientific &Tehnical, U.K., 1990, p.5.
198
„ ţări a căror dezvoltare industrială a fost influenţată de
export;
„ ţări a căror dezvoltare industrială a fost legată de
surplusurile de venituri obţinute din exportul de petrol;
„ ţări fără o piaţă prea mare, fără rezerve de petrol şi ale
căror exporturi de produse manufacturate nu depăşesc 0,4
% din totalul exportului de produse manufacturate al ţărilor
în dezvoltare.
Prima categorie de ţări include acele ţări cu o populaţie
numeroasă, în care strategiile de substituire a importurilor au avut
rezultate mulţumitoare (India, Pakistan, Argentina, Brazilia etc.)
Ţările a căror industrie a fost influenţată de exporturi sunt cele
identificate ca fiind noile ţări industrializate, care sunt în general ţări
mici şi mijlocii şi care au avut o puternică orientare către export încă
de la începutul industrializării lor. Este cazul unor ţări ca Taiwan,
Singapore etc.
În a treia categorie de ţări sunt încadrate ţările exportatoare de
petrol, care au atins rate înalte de creştere a sectorului manufacturat,
în special în perioada şocurilor petroliere. Cu toate acestea, ţările
exportatoare de petrol (în special cele arabe), nu înregistrează o
pondere prea ridicată a industriei în crearea P.I.B. Apoi, exporturile
lor de produse manufacturate nu deţin o proporţie importantă în
exporturile totale, iar scăderea preţului petrolului pe piaţa mondială a
afectat şi sectorul manufacturat, care a stagnat sau chiar a scăzut
odată cu micşorarea veniturilor din petrol. Acest lucru nu mai este
valabil astăzi, când preţul petrolului a cunoscut o creştere
semnificativă, şi sub influenţa factorilor conjuncturali determinaţi de
războiul din Golf.
În sfârşit, ultima categorie de ţări include cele mai multe dintre
ţările în dezvoltare, care sunt cele mai sărace. Pentru aceste ţări,
organizaţiile internaţionale au elaborat planuri de măsuri în vederea
depăşirii stării de înapoiere în care se află.
În funcţie de orientarea producţiei industriale, Banca Mondială
propunea următoarea clasificare1:
∗ orientare puternică spre exterior; producţia pentru export
este dominantă, iar ratele de schimb valutar sunt astfel
stabilite, încât să impulsioneze exportul;

1
Robert N. Gwynne - OP. CIT., p. 11.
199
∗ orientare moderată spre exterior; atenţia acordată pieţei
interne este similară cu cea acordată pieţei externe (din
punct de vedere al producţiei industriale), barierele în
calea importurilor sunt relativ reduse, iar ratele de schimb
valutar favorizează exporturile, dar într-o măsură mai mică;
∗ orientare moderată spre interior; producţia pentru piaţa
internă este favorizată, protecţia pieţei interne este relativ
ridicată, iar cursul de schimb valutar este supraevaluat;
∗ orientare puternică spre interior; producţia este orientată
cu predilecţie către piaţa internă, protecţia pieţei interne
este foarte mare, exportul este neglijat, iar cursul de
schimb este puternic supraevaluat.
Plecând de la toate aceste clasificări putem aprecia că
întâlnim trei mari categorii de strategii de industrializare la nivelul
ţărilor în dezvoltare, şi anume:
1. exportul de produse primare;
2. strategia de substituire a importurilor;
3. strategia de orientare către export.
Exportul de produse primare a fost considerat înainte
de anii ’50 drept calea de ieşire din starea de subdezvoltare şi
posibilitatea construirii unei economii prospere. Atracţia unei astfel de
opţiuni era dată de exemplul Canadei şi Statelor Unite, mari
exportatoare de produse primare şi, în acelaşi timp, forţe ale
economiei la nivel mondial. Printre avantajele oferite de o astfel de
strategie se numără:
¾ îmbunătăţirea utilizării factorilor disponibili (de exemplu,
S.U.A. a exportat în secolul XIX grâu şi bumbac în
Marea Britanie şi a importat produse manufacturate);
¾ efecte de antrenare, respectiv dezvoltarea industriei
primare poate antrena apariţia unor noi sectoare de
export sau dezvoltarea unor industrii conexe, a unor
activităţi economice noi. Aceste extinderi conduc la
expansiunea unor factori de producţie ficşi (resurse,
pământ) ce atrag după ei factori ca personalul calificat,
mână de lucru, etc.
¾ efectul de legătură, în sensul că se crează legături cu
efecte economice benefice între industriile de
transformare a produselor primare şi industriile de
creare de bunuri pentru primele.

200
Acest tip de strategie de dezvoltare industrială este
considerată de cea mai mare parte a specialiştilor ca ineficientă în
condiţiile actuale. Printre principalele dezavantaje menite a
determina neutilizarea unei astfel de strategii drept cale de eliminare
a subdezvoltării se numără:
¾ situaţia de acum un secol este diferită de cea de azi, de
aceea exemplul Canadei sau Statelor Unite nu poate fi
extrapolat în condiţiile existente astăzi pe plan mondial;
¾ foarte multe ţări din cele subdezvoltate sunt ţări sărace,
ce nu au resurse naturale, deci nu dispun de „obiectul”
unei astfel de strategii;
¾ termenii schimbului au cunoscut o deteriorare
permanentă, ceea ce face ca o astfel de cale să fie mai
degrabă păguboasă pentru ţările exportatoare (piaţa
produselor primare cunoaşte o creştere foarte mică în
comparaţie cu piaţa celorlalte produse). În plus, pentru
pieţele produselor rare, influenţele politice şi economice
sunt atât de puternice, încât practic, s-a ajuns la o
fărâmiţare a acesteia;
¾ cercetările din ultimele decenii au condus la apariţia
unei multitudini de produse sintetice cu caracteristici din
ce în ce mai apropiate de produsele naturale, ce tind să
le înlocuiască pe acestea din urmă într-o proporţie din
ce în ce mai mare;
¾ evoluţia tehnicii şi dezvoltarea noilor tehnologii permite
astăzi utilizarea unor cantităţi din ce în ce mai reduse
de materii prime, ceea ce are efect asupra ritmului de
creştere a cererii de produse primare;
¾ pentru multe produse primare, în special cele agricole,
cererea este inelastică nu numai în raport cu preţurile,
dar şi în raport cu veniturile, ceea ce conduce la o
creştere slabă din partea ţărilor dezvoltate;
¾ multe dintre ţările dezvoltate practică o protecţie a
producătorilor interni de materii prime, în special pentru
produse agricole, ceea ce limitează debuşeele ţărilor în
dezvoltare;
¾ instabilitatea încasărilor din export, accesul îngrădit pe
pieţele ţărilor dezvoltate prin intermediul întregii game
de măsuri protecţioniste, toate acestea fac din această
strategie o cale pe cât de nesigură pe atât de greu
accesibilă de lichidare a subdezvoltării. O singură
201
excepţie, ce vine să confirme regula, se poate aminti
aici: ţările membre OPEC, singurele ce au reuşit să
transforme această strategie într-un succes.
Strategia de substituire a importurilor a reprezentat
principala opţiune, în special a ţărilor latino-americane, începând cu
marea criză economică din anii ’30. Cea mai largă aplicare a acestei
strategii, însă, a fost cunoscută după cel de-al doilea Război
Mondial. În unele cazuri, ea a fost stimulată de dificultăţile
înregistrate în balanţele de plăţi externe; în alte cazuri, guvernele
noilor ţări independente au dorit să forţeze marile companii să
dezvolte filiale în ţările gazdă, prin instituirea de bariere tarifare şi
netarifare, care să limiteze importurile.
Strategia de substituire a importurilor oferă câteva opţiuni
ţărilor în dezvoltare. Astfel, ele pot folosi resursele financiare pentru a
importa bunuri de investiţii, materii prime, combustibili etc. necesare
pentru a fabrica bunuri de larg consum.
O altă opţiune este aceea de a importa bunuri de capital
pentru a produce atât bunuri de larg consum, cât şi bunuri
intermediare.
Resursele pot fi folosite şi într-un al treilea scop, şi anume,
acela de a importa bunuri de capital şi a produce bunuri de capital.
Cea mai mare parte a ţărilor în dezvoltare, în special cele
înzestrate cu resurse naturale şi cu o piaţă de desfacere importantă,
au recurs la prima variantă, aceea de a importa bunuri de investiţii
pentru a produce bunuri de larg consum, până atunci importate.
Cele mai avansate, au recurs la a doua posibilitate, şi un
număr şi mai restrâns, la a treia opţiune, făcând progrese importante
în dezvoltarea unei industrii proprii de bunuri de capital.
Orientarea către piaţa internă a dus la dezvoltarea multor
ramuri industriale în ţările în dezvoltare. Se poate afirma că
industrializarea lumii a treia se datorează acestei strategii de
substituire a importurilor. Cu toate acestea, rezultatele în planul
eficienţei economice şi al creşterii bunăstării sociale nu au fost pe
măsura aşteptărilor. Pe termen lung, strategia de substituire a
importurilor a determinat apariţia a numeroase efecte negative în
plan economic. Cu alte cuvinte, strategia industrială bazată pe
substituirea importurilor nu s-a dovedit a fi adecvată dezvoltării
industriale pe termen lung. Dintre motivele care au condus la aceste
aprecieri putem enumera:1
1
Robert N. Gwynne - OP. CIT., p. 129
202
∗ excesiva interferenţă a guvernului în activitatea economică,
fapt ce a condus la creşterea birocraţiei, a corupţiei, descurajarea
iniţiativei private şi a exportului;
∗ reducerea câştigurilor din export, ca urmare a unei rate de
schimb supraevaluate;
∗ protejarea industriei autohtone a condus la creşterea
preţurilor produselor manufacturate, comparativ cu cele agricole, cu
efecte negative asupra agriculturii (în China, care a urmat această
strategie, bunurile industriale aveau preţuri cu peste 19% peste
valoarea lor reală şi cele agricole cu 34% sub valoarea lor reală);
∗ subutilizarea capacităţilor de producţie, ca urmare a
facilităţilor oferite la importurile de bunuri de capital şi a preţurilor
avantajoase obţinute la produsele manufacturate;
∗ ineficienţa acestei orientări, dovedită atunci când, datorită
faptului că producţia industrială a sporit mai rapid decât cererea
internă, surplusul a trebuit să fie plasat pe piaţa internaţională, iar
aceasta nu era construită la nivelurile de calitate şi preţ ale ţărilor
dezvoltate.
Cea de-a treia strategie de dezvoltare industrială este
strategia de orientare a industriei către export. Această
strategie se caracterizează prin dezvoltarea acelor ramuri industriale
ce asigură bunuri destinate pieţei internaţionale. Susţinătorii acestei
strategii1 consideră că ea conduce către dezvoltarea economică, cel
puţin din următoarele motive:
∗ permite utilizarea tehnologiilor intensive în muncă, ceea ce
conduce la creşterea competitivităţii ţărilor în dezvoltare în
comerţul internaţional;
∗ o distribuţie mai echitabilă a veniturilor, în parte ca urmare
a apariţiei unor mai mari oportunităţi de angajare;
∗ o mai eficientă alocare a resurselor, ca rezultat al
concurenţei internaţionale, cu efecte benefice asupra
creşterii economice şi a dezvoltării.
Strategia de orientare a industriei către export asigură
dezvoltarea pe termen lung, în anumite condiţii. Astfel, autorităţile
trebuie să asigure un cadru macro-economic stabil, o rată de schimb
reală şi relativ stabilă pe termen lung, o politică comercială
neprotecţionistă, care să permită stabilirea preţurilor la un nivel cât
mai apropiat de cel al pieţei internaţionale, deschiderea către

1
David Colman, Frederick Nixson - OP. CIT., p.137
203
tehnologiile străine, stimularea exporturilor, precum şi o piaţă
financiară, care să funcţioneze normal şi să asigure, la timp,
resursele necesare exportului.
Rezultatele estimate ale acestei căi sunt creşterea rapidă a
exporturilor, tranziţia demografică rapidă, transformarea rapidă a
agriculturii, rapida industrializare, atenuarea sărăciei, îmbunătăţirea
distribuţiei veniturilor.
Orientarea către export a industriilor unor ţări, cum sunt cele
din Asia de Sud-Est, s-a dovedit a fi benefică pentru acestea, dacă
avem în vedere performanţele atinse. De altfel, de această strategie
se leagă şi apariţia termenului de “noi ţări industrializate”.
Cu toate aceste succese, criza asiatică de la sfârşitul acestui
mileniu a demonstrat fragilitatea strategiei de orientare către export şi
bazată pe investiţii străine. Vulnerabilitatea economică în faţa
volatilităţii pieţelor financiare s-a concretizat în cazul acestor ţări într-
un regres economic, cu efecte negative destul de puternice în planul
reducerii sărăciei1.
Pornind de la condiţiile care trebuie asigurate pentru succesul
strategiei de orientare către export (care pare să-şi fi dovedit
eficienţa, într-o mai mare măsură decât strategia de substituire a
importurilor), precum şi de la marile diferenţe existente între ţările în
dezvoltare, putem aprecia că cea mai potrivită strategie de
industrializare este aceea care îmbină elemente ale celor două
strategii, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări în parte, de accesul
său la resursele pentru dezvoltare şi la pieţele internaţionale.
Evoluţiile înregistrate de ţările în dezvoltare pe linia
industrializării ar putea fi încadrate în câteva tendinţe generale, cu
caracter de concluzie.
1. Industrializarea ţărilor în dezvoltare este un proces de dată relativ
recentă. Industrializarea Americii Latine datează din anii ’20, în
timp ce, în cazul ţărilor asiatice şi africane, ea este ulterioară celui
de-al doilea război mondial. În context, trebuie reamintit faptul că
majoritatea specialiştilor2 apreciază că perioada colonială s-a
constituit într-un obstacol în calea industrializării. La sfârşitul
secolului al XVIII-lea, William Pitt interzicea, în America, până şi

1
Între 1988 şi 1996, Thailanda a înregistrat o creştere economică în medie de 7%
pe an, cu o reducere a numărului populaţiei ce trăieşte în absolută sărăcie de la
22% la 11%. Criza financiară a determinat o creştere a populaţiei sărace la 13%
în 1998.
2
Gern, Jean-Pierre (sous la direction de) - OP.CIT. p.64.
204
fabricarea cuielor, iar, în cazul Indiei sau al Egiptului, se poate
vorbi chiar de un proces de dezindustrializare, datorat perioadei
coloniale.
2. Chiar dacă industrializarea este incontestabilă, amploarea
procesului rămâne limitată. După 1960, industria ţărilor în
dezvoltare a cunoscut ritmuri de creştere notabile şi, în orice caz,
superioare celor înregistrate în agricultură. Cu toate acestea,
situaţia a fost diferită de la o regiune la alta, în Africa şi în unele
ţări latino-americane fiind vorba chiar de scăderi ale importanţei
industriei.
3. Industrializarea rapidă nu vizează decât un număr relativ restrâns
de ţări şi de zone. În ţările în dezvoltare, industria nu este, practic,
concentrată decât în aproximativ treizeci de ţări, care realizează
peste 90 % din producţia industrială a ţărilor în dezvoltare, iar
cincisprezece dintre acestea obţin 72 % din total. La polul opus,
ţările africane nu furnizează nici 1 % din producţia industrială
mondială şi multe dintre aceste ţări cunosc o stagnare sau chiar o
reducere a producţiei lor industriale.
4. Industrializarea ţărilor în dezvoltare se referă la bunuri specifice,
dar care tind să se diversifice. Ramurile industriei uşoare sunt
dominante, dar se poate constata o diversificare sectorială în
creştere (şi alte ramuri, cum ar fi metalurgia neferoasă,
siderurgia, petrochimia, materialele de construcţii înregistrează
creşteri semnificative, în general fiind sprijinite de către stat, iar în
unele cazuri beneficiind şi de sprijin financiar şi tehnologic din
partea societăţilor transnaţionale), astfel încât schema clasică,
conform căreia ţările în dezvoltare sunt specializate în produse
intensive în forţă de muncă este din ce în ce mai puţin valabilă.
5. Exporturile de produse manufacturate ale ţărilor în dezvoltare
cresc mai repede decât producţia lor industrială. Deja, în anul
1980, valoarea produselor manufacturate exportate de ţările în
dezvoltare era egală cu cea a produselor primare (mai puţin
produse energetice).1 În aceste condiţii, vechea împărţire “ţări
dezvoltate exportatoare de produse manufacturate / ţări în
dezvoltare exportatoare de produse primare” devine din ce în ce
mai puţin pertinentă. Trebuie, totuşi, subliniat faptul că, în
realitate, majoritatea acestor exporturi provin doar din câteva ţări:
80 % din exporturile industriale ale ţărilor în dezvoltare provin din
doar şapte ţări (printre care cei patru “dragoni” sud-est asiatici).

1
Idem, p.69
205
Tot în legătură cu exporturile ţărilor în dezvoltare, trebuie spus şi
faptul că nu toate ţările dezvoltate au demonstrat acelaşi grad de
permisivitate vis-a-vis de acestea. Astfel, dacă Statele Unite şi
Japonia sunt deschise produselor provenind din ţările în
dezvoltare, fapt dovedit de o rată de penetrare a acestora de
aproape 50 %, în cazul bunurilor de consum, în Franţa sau în
Italia produsele provenind din ţările în dezvoltare reprezentau
doar 9,5 % din importurile de bunuri de consum şi 5 % din
bunurile manufacturate.1
6. Firmele multinaţionale joacă un rol semnificativ, dar nu
determinant, în specializarea industrială a ţărilor în dezvoltare.
Investiţiile străine directe reprezintă, în medie, mai puţin de 5%
din totalul investiţiilor, ceea ce face ca rolul societăţilor
transnaţionale să fie mai important în ceea ce priveşte tehnologia
şi utilizarea reţelelor de distribuţie şi de aprovizionare, decât în
privinţa finanţării.
7. Are loc o accentuare a diferenţelor între ţările în dezvoltare. Asia
şi-a rezervat un rol de vedetă, datorită “dragonilor” din Sud-Est,
dar şi datorită mutaţiilor importante ce au loc în India şi, mai ales,
în China, în timp ce America Latină pare a încerca să se
integreze în spaţiul nord-american, iar Africa suferă un proces de
marginalizare în ceea ce priveşte fluxurile comerciale, tehnologice
şi financiare. Astfel, 47 de ţări dintre cele mai sărace (marea
majoritate, africane), care, în 1960 aveau o pondere de 3 % în
comerţul mondial, nu mai deţin, astăzi, decât 0,3 % din acesta.
Pe parcursul anilor ’80, ele au beneficiat de doar 0,7 % din
investiţiile străine directe.2
8. Industrializarea ţărilor în dezvoltare este, în mare măsură,
determinată de reglementări şi practici de comerţ internaţional.
Sistemul generalizat de preferinţe, protecţionismul ţărilor
dezvoltate, cooperarea şi integrarea regională, joacă un rol
important în orientarea sectorială a ţărilor în dezvoltare. Pe plan
internaţional, se constată atât o tendinţă de multilateralizare, în
cadrul acordurilor OMC, cât şi una de regionalizare “verticală”, în
spaţiul american şi asiatic.

1
Idem, p.67
2
Ibidem
206
7.4. Relaţia dintre agricultură şi industrie
Relaţia industrie agricultură a reprezentat un element central al
teoriilor privind dezvoltarea economică. Aproape toate teoriile
economice au subliniat rolul determinant pe care industria îl are în
dezvoltarea economică şi, din acest punct de vedere, agricultura a
fost considerată veriga cea mai slabă din lanţul dezvoltării.
Prima conexiune a agriculturii cu industria a reprezentat-o, din
punctul de vedere al teoreticienilor, folosirea forţei de muncă
necalificată din agricultură în industrie. Industria era cea menită să
absoarbă forţa de muncă în surplus existentă în agricultură (să nu
uităm că pentru unele ţări slab dezvoltate, peste 90% din forţa de
muncă este angajată în agricultură). În acest context, creşterea
economică a fost definită în termenii transferului de forţă de muncă
din agricultura de subzistenţă în industria cu orientare spre piaţă.
Industria reprezenta tot ceea ce era modern şi în expansiune, iar
agricultura, tot ceea ce reprezenta tradiţional şi stagnare.
Această accepţiune a relaţiei dintre industrie şi agricultură s-a
dovedit, pe exemplul mai multor ţări, a fi o ipoteză greşită.
Chestiunea principală care se punea era aceea de a garanta
furnizarea continuă de produse agricole unui sector urban aflat în
plină expansiune. Soluţia oferită de neoclasici de a creşte preţurile
produselor agricole avea drept revers al medaliei resurse mai puţine
pentru acumularea din industrie. În plus, relaţia dintre produsele
industriale şi cele agricole este asimetrică: în timp ce hrana este
indispensabilă pentru industrie, produsele industriale nu sunt
indispensabile pentru agricultură1.
O altă accepţiune a relaţiei dintre industrie şi agricultură a
reprezentat-o agricultura, ca produs pentru export. Analiza unei astfel
de relaţii a avut drept ipoteză o piaţă protejată şi un sector industrial
orientat către piaţa internă. Agricultura furnizează produse pentru
piaţa externă, cumpără produsele industriei interne, care procură, pe
această bază, bunuri de capital de pe piaţa externă.

1
Industrializarea sovietică a avut, la începuturile sale, această situaţie: industria
era în mâinile statului, iar agricultura în cea a micilor proprietari. Această
asimetrie, care s-a reflectat în împotrivirea ţăranilor de a menţine preţurile
produselor agricole scăzute, l-au determinat pe Stalin să forţeze colectivizarea
forţată a agriculturii şi în felul acesta, să se susţină politica masivă de
industrializare a ţării. Exemplul a fost urmat şi de celelalte ţări comuniste (vezi
Gerald M. Meier - “Leading Issues in Economic Development”, 6th edition, Oxford
University Press, 1995, p. 386 – 395)
207
Figura 7.3. Modelul industrie - agricultură - piaţa mondială
Piaţa mondială

Agricultura Industrie

Sursa: Gerald M. Meier -- “Leading Issues in Economic Development”, 6th edition,


Oxford University Press, 1995, p. 388

Nici acest tip de abordare a relaţiei industrie-agricultură nu


este unul care să satisfacă realitatea. În primul rând, premisa de la
care se porneşte este aceea că termenii schimbului sunt daţi, ceea
ce nu se întâmplă în realitate, ba mai mult decât atât, termenii
schimbului au evoluat în defavoarea comerţului cu produse agricole.
În altă ordine de idei, surplusul creat pentru sectorul industrial poate
fi folosit într-un mod neproductiv, ceea ce implică o dezechilibrare a
întregii relaţii.
Relaţia dintre industrie şi agricultură a fost, de asemenea
privită prin prisma realizărilor industriei, respectiv industria asigură
mai multe performanţe economice decât agricultura: un ritm de
creştere de 7% pe an, mai multe şcoli, numărul copiilor care merg la
şcoală a crescut de 4 ori, economiile interne au crescut de trei ori.
Agricultura aceloraşi ţări a rămas încă în urmă, iar ceea ce este cel
mai dramatic este faptul că producţia agricolă ţine cu greu pasul cu
cererea de hrană, ceea ce a determinat agravarea unei serii de alte
probleme.
Eşecul relaţiei ”armonioase” dintre industrie şi agricultură
pentru multe dintre ţările în dezvoltare derivă din mai multe cauze.
Prima ar fi creşterea populaţiei, care a fost foarte rapidă.
Acest lucru a exercitat o presiune foarte puternică asupra producţiei
agricole, iar ceea ce ar fi trebuit să reprezinte un surplus pentru
export, s-a transformat în import de hrană.
În al doilea rând, Revoluţia Verde, în unele ţări, abia a început.
În plus, pentru o serie de produse agricole, cercetarea ştiinţifică în
ceea ce priveşte creşterea randamentelor agricole a fost neglijată,
ceea ce a determinat pentru ţările producătoare de aceste produse

208
pierderi şi nu câştiguri (produse tropicale, în special). Acelaşi lucru
este valabil şi pentru creşterea animalelor.
În ciuda pătrunderii tehnicii moderne şi a noilor tehnologii în
agricultură, reţeaua de asigurare a serviciilor pentru agricultură
(îngrăşăminte, irigaţii, mecanizare) este extrem de defictară în ţările
în dezvoltare, ceea ce reduce randamentele agricole foarte mult.
Infrastructura în agricultură este departe de a fi la un nivel
minim. Chiar dacă s-au făcut unele progrese în construirea de căi de
acces pentru zonele rurale, foarte multe rămân izolate, iar facilităţile
privind depozitarea produselor agricole, a culturilor, în general, sunt
deficitare.
O altă problemă extrem de delicată şi controversată, în acelaşi
timp, o reprezintă reformele rurale în ţările în dezvoltare. Unele
reforme au fost total lipsite de eficienţă, iar altele nu au ţinut cont de
realităţi sau tradiţii. Pentru multe ţări în dezvoltare, reformele rurale
rămân o problemă de durată.
Nu în ultimul rând, rămânerea în urmă a agriculturii în ţările în
dezvoltare se datorează şi termenilor schimbului. Preţurile mondiale
la produsele agricole sunt în continuă scădere, în timp ce la
produsele manufacturate în continuă creştere. Acest fapt a constituit
un ascendent al industriei asupra agriculturii şi un motiv pentru o
opţiune proindustrială. De altfel, exporturile de produse
manufacturate ale ţărilor în dezvoltare au crescut permanent. În plus
de aceasta, populaţia agricolă din ţările în dezvoltare, deşi este
numeroasă, este slab organizată şi nu exercită în mod concret nici
un fel de presiune asupra guvernelor pentru subvenţii sau creşterea
preţurilor. Apoi, nu trebuie uitat că cei mai mari producători şi
exportatori de produse agricole sunt ţările dezvolate, ceea ce
îngreunează accesul ţărilor în dezvoltare pe pieţele acestora.
În planul consecinţelor unei agriculturi de subzistenţă am
subliniat deja sărăcia, inegalităţile în distribuirea veniturilor, regresul
industriei. O industrie puternică nu poate fi construită în lipsa unei
agriculturi performante.
Nu se pune problema unei opţiuni între industrie şi agricultură.
Singura opţiune este o industrie puternică, bazată pe o agricultură
capabilă să hrănească populaţia unei ţări, să ofere pentru populaţia
angajată în acest sector puterea de cumpărare necesară sporirii
cererii de produse industriale.

209
Capitolul VIII.
Asistenţa oficială pentru dezvoltare

8.1. Definirea şi măsurarea asistenţei oficiale pentru


dezvoltare
În sistemul relaţiilor economice internaţionale contemporane,
asistenţa financiară externă pentru dezvoltare reprezintă o instituţie
relativ recentă. Ea a apărut ca o expresie a extinderii şi adâncirii
permanente a cooperării economice dintre toate ţările lumii, pe fondul
reconstrucţiei economice a ţărilor afectate de cel de-al doilea război
mondial. Ulterior, asistenţa financiară externă s-a concentrat tot mai
mult pe problema lichidării subdezvoltării, a surmontării decalajului
existent între ţările bogate şi cele sărace. Ca instrument economic,
analiza şi definirea asistenţei externe trebuie realizate în contextul
mai larg al surselor exogene ale dezvoltării, surse care nu au
menirea de a înlocui, ci de a completa factorul intern, efortul propriu,
care este şi va rămâne elementul esenţial al creşterii economice a
fiecărui stat.
Asistenţa externă este destinată acoperirii unor nevoi.
Noţiunea de nevoi de asistenţă externă este o parte componentă a
unei categorii mai cuprinzătoare, aceea a nevoilor economice ale
unei naţiuni.
În cazul statelor care şi-au cucerit destul de recent
independenţa politică, se manifestă o contradicţie evidentă între
necesităţile lor tot mai mari şi posibilităţile limitate de acumulare
internă existente. În pofida unor succese importante ale acestora, ele
sunt încă departe de situaţia în care să fie capabile de a-şi finanţa
propria dezvoltare economică, numai pe baza acumulării interne.
Există o serie de factori1 ce nu pot fi controlaţi de ţările în dezvoltare,
factori care le diminuează posibilităţile de însuşire a plusprodusului
realizat în cadrul economiei lor naţionale, sporind astfel nevoile de
asistenţă financiară externă:
1
Sterian Dumitrescu (coordonator) - “Economia mondială”, Editura Microinformatica,
Cluj Napoca, 1992, p. 92-93
210
•limitarea veniturilor în devize ce ar putea fi obţinute din
exporturi de către tinerele state, ca urmare a barierelor
tarifare şi netarifare impuse de către ţările dezvoltate,
precum şi a nivelului necorespunzător al preţurilor. În acest
fel, ţările în dezvoltare sunt împiedicate să-şi valorifice
eforturile proprii pe piaţa mondială;
• creşterea substanţială şi permanentă a preţurilor
produselor importate. În majoritate cazurilor, fiind lipsite de
o industrie prelucrătoare corespunzătoare, ţările în
dezvoltare sunt nevoite să cumpere din străinătate
echipamentul necesar procesului de industrializare. În
condiţiile în care societăţile transnaţionale duc o politică de
practicare a unor preţuri foarte ridicate la maşini, utilaje,
know-how etc., ţările importatoare se văd nevoite să facă
faţă unor cheltuieli din ce în ce mai mari. Astfel, chiar dacă
reuşesc să exporte mai mult, ele nu ajung decât să
acopere sau să depăşească foarte puţin nivelurile
importurilor anterioare;
• transferul profiturilor obţinute de firmele străine care
activează pe teritoriul acestor state, profituri care, dacă ar
fi reinvestite pe plan local, s-ar constitui în surse de
finanţare a dezvoltării tinerelor state.
Asistenţa financiară reprezintă activitatea de sprijinire a
dezvoltării ţărilor în dezvoltare, desfăşurată de guverne naţionale şi
de organisme financiare internaţionale. De regulă, această asistenţă
financiară pentru dezvoltare este legată de proiecte specifice de
dezvoltare economico-socială.
Asistenţa financiară externă reprezintă un concept larg, care
include, în opinia unor specialişti, mai multe elemente 1:
• Ajutoare, care sunt donaţii şi împrumuturi acordate
ţărilor beneficiare prin organisme oficiale şi care comportă
elemente de favoare şi de libertate de minim 25% din
suma totală.
• Donaţii (granturi), care sunt transferuri, în bani sau
natură, care nu implică rambursare.
• Împrumuturi pentru ajutor, care sunt acordate pe
perioade mai mari de un an de organisme publice sau de
guverne, care corespund criteriului amintit la ajutoare.
1
Ioan Bari - “Economia mondială”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
1994, p.64
211
Operaţiunile de reeşalonare şi împrumuturile acordate
pentru refinanţarea unei datorii contractate, publice sau
private, sunt incluse în această categorie.
• Alte contribuţii ale sectorului public, ce
reprezintă operaţiuni al căror scop principal nu este altul
decât finanţarea dezvoltării şi care includ un element de
libertate mai mic de 25%. Aici se includ operaţiunile de
reamenajare a datoriei externe efectuate de sectorul public
în condiţii de piaţă.
• Aportul sectorului privat, ce cuprinde investiţii
directe, investiţii de portofoliu şi credite la export.
În practica internaţională, fluxurile financiare pentru dezvoltare
se regăsesc sub două forme mai importante: investiţiile străine
directe private, cel mai adesea sub forma investiţiilor realizate de
societăţile multinaţionale şi a fluxurilor de capital provenind de la
băncile comerciale internaţionale şi asistenţa publică pentru
dezvoltare (numită şi asistenţă oficială pentru dezvoltare sau ajutor
extern), provenind atât de la guverne, pe cale bilaterală, cât şi de la
agenţii multilaterale.
În principiu, toate resursele transferate de la o ţară către altă ţară
(în special, de la ţările dezvoltate către ţările în dezvoltare sau, mai
recent, de la ţările membre O.P.E.C. către ţările sărace) pot fi
considerate ca definind ajutorul extern. Această definiţie simplă
implică, însă, anumite probleme:
• multe transferuri de resurse pot îmbrăca forme specifice; de
exemplu, tarifele preferenţiale de care se bucură ţările în dezvoltare
din partea ţărilor dezvoltate. Acestea permit ţărilor în dezvoltare să-şi
vândă produsele manufacturate pe pieţele ţărilor dezvoltate la preţuri
mai mari decât în condiţii normale de impunere. În acest caz, se
poate aprecia că există un câştig net pentru ţările în dezvoltare, iar
acest lucru poate fi apreciat ca un transfer net de resurse de la ţările
dezvoltate către cele în dezvoltare;
• nu sunt incluse toate transferurile de capital către ţările în
dezvoltare, deoarece statisticile internaţionale listează separat
fluxurile private de cele oficiale.

212
O altă definiţie1 întâlnită în literatura de specialitate este cea
care prezintă ajutorul extern ca fiind orice flux de capital către ţările
în dezvoltare, care întruneşte simultan următoarele condiţii:
• obiectivul său să fie necomercial, din punct de vedere al
donatorului;
• să fie caracterizat drept “purtător de concesii”, ceea ce
înseamnă că dobânda şi perioada de rambursare vor fi mai
“uşoare” decât în termeni comerciali.
În realitate, chiar şi această definiţie se poate dovedi, în multe
cazuri, insuficientă pentru a defini asistenţa financiară oficială pentru
dezvoltare. De exemplu, ajutorul militar poate a fi sub formă
comercială, cât şi concesională. În mod normal, ajutorul militar este
exclus din ajutorul extern şi din fluxurile internaţionale de asistenţă
pentru dezvoltare.
Definiţia2 ajutorului financiar extern pentru dezvoltare (termen
echivalent cu cel de asistenţă financiară oficială pentru dezvoltare)
cea mai utilizată şi mai larg acceptată este aceea că el reprezintă
toate donaţiile oficiale şi împrumuturile preferenţiale, în valută sau în
natură, care au drept scop transferul de resurse de la ţările
dezvoltate către ţările în dezvoltare şi, mai recent, de la ţările
membre O.P.E.C. către ţările în dezvoltare, în vederea dezvoltării
şi/sau redistribuirii venitului naţional.
Asistenţa financiară oficială pentru dezvoltare, care include
donaţii bilaterale, împrumuturi, asistenţă tehnică şi fluxuri
multilaterale a crescut de la 4,6 miliarde dolari în 1966 la peste 70
miliarde dolari în 1997. Cu toate acestea, în termeni relativi, asistenţa
financiară oficială pentru dezvoltare alocată de ţările dezvoltate ţărilor
în dezvoltare a scăzut de la 0,51% din P.N.B.-ul ţărilor dezvoltate în
1960, la 0,30% în 1997.
Tabelul 8.1. Evoluţia fluxurilor financiare pe termen lung către
ţările în dezvoltare (miliarde dolari)
1985 1987 1990 1992 1994 1996
Total resurse nete pe
termen lung, din care: 73,4 68,0 98,0 135,2 140,0 169,2
- A.P.D. 40,6 44,8 58,6 62,0 69,5 88,4
- împrumuturi private nete 21,8 9,5 11,4 25,9 31,3 35,5
- investiţii străine directe 11,0 13,7 24,0 38,3 39,2 45,3
Sursa: World Bank: “Annual Report 1998”, p.134

1
Michael P.Todaro - “Economic Development in the Third World”, Longman, New York,
London, 1989, p.287
2
Idem
213
În limbaj comun, asistenţa publică pentru dezvoltare include
resurse guvernamentale transferate către naţiunile cele mai sărace,
în principal pentru dezvoltare, ea nu include tranzacţiile cvasi-
comerciale (în condiţii de piaţă), cum ar fi creditele de export ale
căror beneficii către debitor sunt egale cu costurile suportate de către
acesta. Exclude, de asemenea, transferurile publice pentru obiective
ce nu ţin de dezvoltare, ca asistenţa militară şi donaţiile private în
scop de binefacere. Cu alte cuvinte, ajutorul extern sau asistenţa
financiară pentru dezvoltare este privită prin prisma definiţiei dată de
O.C.D.E., prezentată mai sus, care se bazează pe elemente legate
de dezvoltare şi pe ideea de transfer net de resurse.
Ajutorul extern implică ideea unui dar, a unei gratuităţi, a unui
transfer unilateral, de aceea nu tot ce reprezintă sau rezultă din
transferul de resurse de la ţările dezvoltate către ţările sărace este
cuprins în această definiţie. De exemplu, investiţiile străine directe
private, creditele de export şi împrumuturile publice în condiţii
comerciale (de piaţă) nu reprezintă ajutor extern, chiar dacă ele
susţin procesul dezvoltării în ţările beneficiare1.
Faptul că ajutorul extern sau asistenţa publică pentru
dezvoltare a devenit un proces global, în care toate ţările sunt
implicate, conduce la o mai bună definire a acestuia.
Ca urmare a numeroaselor controverse ce s-au iscat în
legătură cu ce cuprinde sau ce ar trebui să cuprindă asistenţa
publică pentru dezvoltare, ca un ajutor oferit de ţările dezvoltate, în
funcţie de capacitatea şi performanţele lor economice, au fost purtate
discuţii şi în cadrul Comitetului de Asistenţă pentru Dezvoltare din
O.C.D.E. În Raportul Pearson (1969) s-a ajuns la o distincţie clară
între fluxurile totale de resurse financiare de la ţările bogate către
ţările sărace, pe de o parte, şi ajutorul public pe de altă parte.
Conform acestui raport, fluxurile totale de resurse financiare trebuiau
să atingă nivelul de 1% din P.N.B.-ul ţărilor dezvoltate, iar ajutorul
public, 0,7% din P.N.B.-ul aceloraşi ţări2.
Ideea de nivel internaţional pentru ajutorul extern pentru
dezvoltare (ca procent din P.N.B.-ul ţărilor dezvoltate) a făcut parte

1
Michael Todaro - OP. CIT. , p.290
2
Această ţintă îşi are originea în Raportul prezentat de Jan Tinbergen, cu ocazia
lansării celui de-al Doilea Deceniu al Dezvoltării (1971 – 1980). Ea era strâns
corelată de o nouă ţintă în ceea ce priveşte rata medie de creştere economică a
ţărilor în dezvoltare, 6%. Acest procent reprezenta, în ultimă instanţă, contribuţia
cantitativă a ţărilor dezvoltate la creşterea economică stabilită pentru Al Doilea
Deceniul al Dezvoltării.
214
din propunerea O.N.U. pentru Primul Deceniu al Dezvoltării. Acesta
are rădăcini mai vechi, încă din 1950, când asistenţa financiară a fost
considerată o componentă importantă pentru atingerea unui obiectiv
similar, de 5% rată de creştere a venitului naţional pentru ţările în
dezvoltare.
Chiar şi această distincţie, făcută de Raportul Pearson, poate
conduce la noi subdiviziuni, din moment ce asistenţa publică pentru
dezvoltare poate fi orice, de la donaţie până la împrumuturi cu o
dobândă de 5-7%, în monedă liber convertibilă.
Pentru a delimita şi mai clar ajutorul extern pentru dezvoltare
de fluxurile totale de resurse financiare către ţările în dezvoltare, s-a
elaborat o serie de sub-obiective, în cadrul obiectivului central de 1%
din P.N.B.-ul ţărilor bogate, în legătură cu termenii de acordare ai
acestuia: astfel, în 1965, O.C.D.E. recomanda ţărilor membre ca cel
puţin 81% din asistenţa oficială pentru dezvoltare să fie acordată la o
rată a dobânzii de cel mult 3%, iar cel puţin 82% din volumul
împrumuturilor să aibă o scadenţă de minim 25 de ani.
Eforturile de a face distincţie între ajutorul extern real şi
fluxurile totale de resurse financiare au culminat cu recomandarea ca
0,7% din P.N.B.-ul ţărilor bogate să reprezinte fluxuri
guvernamentale. Este interesant de observat că acest sub-obiectiv
nu este foarte diferit de propunerea fostului preşedinte american
John Fitzgerald Kennedy, ca 1% din P.N.B.-ul ţărilor dezvoltate să
reprezinte ajutor extern real. Această propunere îşi are explicaţia în
faptul că transferurile de resurse financiare, ale căror costuri
depăşesc contribuţia lor la procesul de dezvoltare al ţărilor
receptoare, nu pot fi considerate asistenţă economică. Este necesar,
în acest sens, ca donatorii să-şi restructureze administrarea
asistenţei financiare, în scopul de a asigura resursele financiare
necesare ce pot fi folosite în cel mai eficient mod de către ţările
sărace.
Ajutorul extern poate fi măsurat prin utilizarea a două
modalităţi, şi anume:
• prin indici ai costurilor ţărilor donatoare (de exemplu,
procentul din P.N.B. cu această destinaţie);
• prin indici ce reflectă suma resurselor transferate către
beneficiari (de exemplu, procentul din importurile acestora
sau investiţiile ce au fost finanţate prin intermediul
resurselor transferate).

215
Trebuie subliniat, de asemenea, că nu există o teorie generală
despre ajutorul financiar extern. De aceea, se nasc mereu discuţii pe
marginea acestui subiect şi nu s-au putut formula răspunsuri unanim
acceptate la o serie de întrebări importante, cum ar fi: care sunt
beneficiile şi costurile împrumuturilor acordate în condiţii de favoare
şi ale donaţiilor, care sunt implicaţiile utilizării diferitelor forme de
transferuri de resurse sau ale structurii economice a donatorilor şi
receptorilor asupra ajutorului financiar extern, de ce aceste probleme
sunt privite separat, din punct de vedere al donatorilor şi al
receptorilor?
Condiţiile tipice ale transferului de resurse financiare pentru
dezvoltare sunt date de particularităţile extrem de diverse ale unei
pieţe mondiale deosebit de complexe.
Principalele obiective ale programului de asistenţă
internaţională sunt circumscrise dezvoltării economice pe termen
lung, care necesită transformări în structura producţiei şi comerţului.
Mai recent, aspecte privind evoluţia acestui proces au fost reliefate
atât de donatori, cât şi de beneficiari, ajungându-se la părerea că o
atenţie mult mai mare decât creşterii totale a venitului naţional,
trebuie acordată reducerii sărăciei.

8.2. Istoricul asistenţei oficiale pentru dezvoltare


Asistenţa oficială pentru dezvoltare îşi are începuturile după
cel de-al doilea război mondial. Reconstrucţia după cea de-a doua
conflagraţie mondială a fost în mare măsură facilitată de dorinţa
S.U.A. de a finanţa, din excedentul balanţei sale comerciale, în
condiţii preferenţiale, un program european de reconstrucţie, sub
denumirea de Planul Marshall (după numele secretarului de stat al
S.U.A., G.C. Marshall). Acesta s-a concretizat în împrumuturi
concesionale canalizate prin Organizaţia pentru Cooperare
Economică Europeană, înlocuită în 1960 cu O.C.D.E.
Acest program a fost conceput astfel încât împrumuturile şi
donaţiile americane să fie mult mai eficient utilizate în contextul unei
analize mai largi a dezvoltării europene şi a comerţului european.
Planul Marshall a avut două obiective majore: restaurarea
economiilor europene cât mai repede cu putinţă şi dezvoltarea unui
model viabil de comerţ, care să nu mai necesite în viitor noi
împrumuturi. Cele mai multe dintre ţări au atins aceste obiective
după o perioadă de cinci ani. În tot acest timp, transferurile din
S.U.A. au atins 2-3% din P.N.B.-ul S.U.A., de zece ori mai mult decât

216
ajutorul actual american către ţările în dezvoltare. Odată cu atingerea
acestor obiective, planul Marshall a fost considerat un mare succes.
Această performanţă, însă, nu poate constitui un precedent pentru
actualele programe de asistenţă financiară pentru ţările în dezvoltare,
datorită condiţiilor specifice din aceea perioadă, precum şi datorită
faptului că situaţia ţărilor europene după război era cu totul diferită de
cea a ţărilor în dezvoltare de astăzi.
Privită în strânsă legătură cu problema dezvoltării, mai ales în
ţările sărace, asistenţa financiară pentru dezvoltare a fost
considerată încă de la început un mijloc de atenuare a decalajului
dintre bogaţi şi săraci. Acest decalaj creşte atât în termeni relativi, cât
şi absoluţi, iar consecinţele politice şi economice ale acestei creşteri
inegale vor fi imense. Două treimi din populaţia globului nu va mai
accepta să trăiască la un nivel de viaţă ce se va deteriora în
permanenţă, comparativ cu cel al nord-americanilor, europenilor sau
ai ţărilor membre O.P.E.C. Seriozitatea acestei probleme a fost
realizată pentru prima dată de primul Raport Brandt1. Publicat în
martie 1980, raportul recomanda un masiv transfer de resurse, ca
unul din principalele instrumente de reducere a inegalităţilor dintre
veniturile ţărilor bogate şi sărace şi pentru realizarea, în acelaşi timp,
a creşterii în economia mondială, caracterizată la aceea dată, de
depresiune şi stagflaţie. În cadrul transferului masiv de resurse,
creşterea şi îmbunătăţirea asistenţei oficiale pentru dezvoltare
trebuia să joace un rol central. În acest sens, Comisia Brandt reia o
serie de propuneri făcute cu o decadă mai devreme de
predecesoarea ei, Comisia privind Dezvoltarea Internaţională,
condusă de primul ministru canadian de atunci, Lester B. Pearson.
Raportul Pearson nu a avut un impact pozitiv, deoarece foarte
curând după prezentarea sa, Sistemul Monetar Internaţional a trecut
printr-o profundă criză (1971), ţările dezvoltate având propriile lor
probleme, curând după aceea, izbucnind şi criza petrolului.
În legătură cu nivelul cantitativ al asistenţei financiare pentru
dezvoltare, Comisia Brandt a recomandat atingerea cotei propusă de
Naţiunile Unite, respectiv 0,7% din P.N.B.-ul ţărilor bogate. Acest
lucru trebuia atins până în 1985, ca parte a Programului de Urgenţă
(1980-1985), fiind urmarea recomandării din Raportul Pearson, când
acest nivel trebuia atins în 1975. Tot în Raportul Brandt, după 1985,

1
Singer, W. Hans; Ansari, A. Javed - “Rich and Poor Countries, Consequences of
International Disorder”, Fourth Edition, Routledge, London and New York, 1992,
p. 73
217
asistenţa financiară oficială pentru dezvoltare trebuia să crească
până la sfârşitul secolului, la 1%. La acest program trebuia să
participe toate ţările lumii, cu procente ce nu au fost atunci stabilite,
mai puţin cele mai sărace, inclusiv ţări ale Europei de Est, O.P.E.C.
sau ţări recent industrializate.
O altă propunere prin care ar fi trebuit dezvoltate noi surse de
asistenţă financiară pentru dezvoltare o reprezenta un sistem
internaţional de taxare, care includea impozite din comerţul
internaţional, din producerea şi/sau exportul de arme, din
transporturile internaţionale şi profituri din exploatarea mărilor sau
altor bunuri considerate “comune”. Dezvoltarea unui astfel de sistem
internaţional de ajutorare a fost una din cele mai controversate
propuneri ale Comisie Brandt. Dincolo de creşterea cantitativă a
asistenţei financiare pentru dezvoltare, propunerea era menită să
îmbunătăţească, în acelaşi timp, şi calitatea acesteia, făcând-o
automată, mai practică, aproape obligatorie şi pe termen lung.
Alte noi surse în sprijinul expansiunii asistenţei oficiale pentru
dezvoltare recomandate de Raportul Brandt includeau profiturile ce
ar fi putut fi obţinute de Fondul Monetar Internaţional din vânzarea
rezervelor sale de aur şi din sporirea capacităţii de creditare a Băncii
Mondiale, prin dublarea capitalului acesteia.
Pentru atingerea obiectivelor propuse, în viziunea Comisiei
Brandt, era necesară îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie a ţărilor
sărace pentru asistenţa financiară destinată dezvoltării. Capacitatea
lor de absorbţie limitată era datorată condiţiilor restrictive impuse de
către ordonatori: condiţii politice din partea donatorilor bilaterali,
legarea asistenţei financiare bilaterale de furnizarea de bunuri de
capital de către donatori, condiţionalităţi ale Fondului Monetar
Internaţional privind o politică foarte strictă, cu tendinţă monetarist -
deflaţionistă, legarea finanţării acordate de Banca Mondială de
anumite aspecte specifice, limitarea, practic, a întregii asistenţe
financiare oficiale pentru dezvoltare doar la acoperirea necesităţilor
de import.
Pentru a creşte capacitatea de absorbţie a ţărilor sărace
pentru asistenţă financiară, ar fi fost necesară, în viziunea Comisiei,
abolirea sau limitarea tuturor acestor restricţii. Astfel, ambele
rapoarte (Pearson şi Brandt) au făcut propuneri corespondente în
legătură cu nelegarea asistenţei financiare oficiale pentru dezvoltare.
Cei mai mulţi analişti economici au susţinut o mai mare deschidere a
acesteia şi mai puţine restricţii. Printre aceste liberalizări, destinate a
creşte capacitatea de absorbţie a ţărilor în dezvoltare, Raportul
218
Brandt plasează pe un loc aparte împrumuturile pe programe, fonduri
mult mai flexibile, care nu sunt legate de anumite proiecte de
investiţii. Lipsa unor astfel de programe a fost descrisă ca un serios
inconvenient al asistenţei financiare oficiale pentru dezvoltare.
Pentru ca asistenţa financiară să fie un catalizator pentru
dezvoltare, se aprecia că este necesar ca aceasta să fie acordată
astfel încât să fie parcurse anumite etape cheie pentru realizarea
anumitor schimbări structurale, cum ar fi: creşterea producţiei de
bunuri primare în ţările în dezvoltare, dezvoltarea exploatărilor
minerale (inclusiv combustibil) şi a prelucrării acestora în ţările cele
mai sărace, folosirea stocurilor tampon şi a altor măsuri pentru a
stabiliza şi a îmbunătăţii preţurile produselor de bază, creşterea
producţiei agricole şi alimentare, întărirea capacităţii tehnologice etc.
Un obiectiv major al politicii de alocare a ajutorului extern ar fi
trebuit să fie reducerea decalajului dintre bogaţi şi săraci. Asistenţa
financiară oficială pentru dezvoltare trebuia privită ca un prim pas ce
trebuie făcut către un sistem internaţional de taxe sub deviza “de la
fiecare după posibilităţi, fiecăreia după nevoi.” Cu alte cuvinte,
asistenţa financiară oficială pentru dezvoltare trebuia privită ca o
componentă permanentă a unui proces internaţional de realocare a
resurselor.
În esenţă, putem aprecia că istoricul asistenţei oficiale pentru
dezvoltare a cunoscut trei stadii distincte1 şi anume:
¾ stadiul de după al doilea război mondial, până în anii ’80, dominat
de Planul Marshall şi de succesul repurtat de acesta.
Caracteristic acestei perioade este orientarea bilaterală a celei
mai mari părţi din asistenţa financiară pentru dezvoltare, 75% din
această îmbrăcând forma programelor bilaterale. Programele
multilaterale au avut rolul mai mult de punte de legătură între Est
şi Vest. În anii ’60 şi ’70, interesul pentru asistenţa financiară a
cunoscut o creştere mai mare decât interesul pentru comerţul
internaţional, aceasta fiind considerată ca principala soluţie
pentru depăşirea stadiului de sărăcie în care se afla (şi încă se
mai află) o mare parte din populaţia globului.
¾ Al doilea stadiu, caracteristic anilor ’80 şi ’90, a fost marcat de
criza datoriei externe. Asistenţa financiară acordată pe cale
multilaterală devine tot mai prezentă, nu atât din punct de vedere
al volumului, cât mai ales din punctul de vedere al implicării

1
Inge Kaul – „In search of a paradigm of international cooperation”, în „Development”,
vol. 42, nr.3, sept. 1999, p.22
219
acestor instituţii în acordarea asistenţei financiare pentru
dezvoltare. Au apărut condiţionalităţile din partea F.M.I. şi a
Băncii Mondiale privind orientarea resurselor către economia de
piaţă, privatizare, liberalizarea comerţului. De asemenea, acest
stadiu este acela al promovării globalizării.
¾ Al treilea stadiu, de după 1995, când asistenţa financiară oficială
pentru dezvoltare se confruntă cu noile dimensiuni ale procesului
dezvoltării: accentuarea globalizării, protecţia mediului, creşterea
populaţiei, sănătatea globală, controlul traficului de droguri etc.
Pornind de la aceste considerente, se poate aprecia că, în
ultimă instanţă, asistenţa financiară este un mijloc, nu un scop în
sine, şi ea trebuie corelată cu celelalte instrumente de susţinere a
procesului de dezvoltare.

8.3. Asistenţa financiară oficială pentru dezvoltare şi


comerţul internaţional
Cantitativ, asistenţa financiară oficială pentru dezvoltare este
mult inferioară comerţului internaţional. În ultimii ani, asistenţa
financiară a fost apreciată cam la o cincime din veniturile aduse de
comerţul exterior al ţărilor în dezvoltare. În felul acesta, o reducere a
exporturilor acestor ţări ar lovi mult mai mult ţările în dezvoltare decât
reducerea asistenţei financiare externe.
Comerţul a fost considerat în mod tradiţional motorul creşterii
economice. Disputa în legătură cu dezirabilitatea comerţului sau a
asistenţei financiare externe se poartă avându-se în vedere anumite
considerente, sintetizate mai jos. Punctele de vedere ale donatorilor
şi receptorilor în legătură cu această problemă sunt de multe ori
divergente.
• Surplusul de comerţ are avantajul că se adaugă la
resursele ţărilor în dezvoltare, aşa cum se întâmplă şi cu
asistenţa financiară sub forma donaţiilor. Acesta nu implică
condiţii din partea ţărilor dezvoltate, aşa cum se întâmplă,
într-un fel sau altul, cu asistenţa financiară oficială pentru
dezvoltare. Din punctul de vedere al ţărilor dezvoltate,
condiţionalitatea este, bineînţeles, un avantaj, permiţându-
le, astfel, influenţarea într-o anumită proporţie, a
obiectivelor economice şi politice ale ţărilor în dezvoltare.
Ţările dezvoltate consideră că deciziile privind alocarea
asistenţei financiare pentru dezvoltare pe obiective este
mai eficientă dacă este făcută din afară, de către donatori,

220
decât dacă ar fi lăsată la îndemâna unui guvern, probabil
ineficient şi corupt din ţările în dezvoltare. De cealaltă
parte, ţările în dezvoltare consideră că donatorii se
folosesc de asistenţa financiară acordată, pentru a-şi
promova propria ideologie şi propriile interese.
• Atât donatorii, cât şi receptorii de asistenţă financiară
consideră că, spre deosebire de comerţul exterior,
procedurile privind administrarea asistenţei oficiale pentru
dezvoltare costă bani şi timp, în plus, rezultatele ce trebuie
obţinute de pe seama acesteia sunt atât de multe şi
complexe, încât donatorii consideră necesar a fi
direcţionată către anumite scopuri, iar beneficiarii că ar
trebui evitate interferenţele excesive în politicile economice
ale ţărilor receptoare.
• Un important avantaj al ajutorului extern asupra comerţului
internaţional, din punct de vedere al ţărilor dezvoltate, este
evitarea pierderilor directe ale producătorilor interni, pe de
o parte, şi crearea unei pieţe de desfacere pentru
produsele lor, pe de altă parte. În timp ce capacitatea
politică a ţărilor dezvoltate de a da ajutor financiar şi de a
schimba intensitatea sa este limitată de atitudinea
generală a cetăţenilor lor faţă de relaţiile economice
internaţionale, capacitatea lor politică de a oferi concesii
comerciale ţărilor în dezvoltare este limitată, mult mai
sever, de puterea politică a producătorilor lor interni, ce vor
avea de pierdut de pe urma unor astfel de concesii. Pentru
a parafraza o veche maximă economică, în timp ce
asistenţa financiară îi costă pe fiecare câte puţin,
preferinţele comerciale îi costă doar pe unii, însă foarte
mult. Astfel, în timp ce rezistenţa generală în ţările
dezvoltate de a transfera fonduri de la buget către ţările
sărace este un rezultat agregat al pierderilor economice
individuale minimale, rezistenţa faţă de concesiile
comerciale poate fi foarte puternică, ca urmare a
intereselor economice ale diferitelor grupuri sociale. Pe
cetăţeanul ţărilor dezvoltate îl impresionează greutăţile,
problemele cu care se confruntă semenii săi cei mai săraci
şi reacţionează pozitiv la eforturile de ajutorare a lor
(pentru că, finalmente, ajutorul extern este plătit de
contribuabil). Comerţul reprezintă, însă, o altă problemă.

221
Teama de concurenţa celor cu salarii mult mai mici este
mult mai concretă. Ajutorul extern nu numai că nu
afectează siguranţa cetăţeanului din ţările dezvoltate, ba
chiar o întăreşte, pe când comerţul liber îi ameninţă
această siguranţă, ca urmare a perspectivei pierderii
locului său de muncă1.
• Ajutorul financiar extern poate fi mai mult sau mai puţin
nesigur decât comerţul. Astfel, costul asistenţei financiare
pentru dezvoltare poate fi mult mai clar identificat şi
măsurat decât costul total al concesiilor comerciale. Pentru
ţările în dezvoltare, în funcţie de circumstanţe, viitoarele
ajutoare financiare pot fi mai nesigure, într-o măsură mai
mare sau mai mică, decât veniturile din export. Pe de altă
parte, nesiguranţa legată de pătrunderea pe noi pieţe de
export este, fără îndoială, un important factor de limitare a
dorinţei ţărilor în dezvoltare de a căuta creşterea
resurselor financiare prin expansiunea exportului. În plus,
obţinerea unor performanţe satisfăcătoare în privinţa
exporturilor poate avea ca rezultat reducerea transferurilor
financiare către ţările în dezvoltare. În mod logic, dacă
performanţele exportului sunt un criteriu pozitiv pentru
acordarea asistenţei financiare, recompensa normală
pentru o expansiune de succes a exporturilor ar trebui să
fie consolidarea asistenţei financiare externe.
• În fine, atât ţările dezvoltate, cât şi ţările în dezvoltare pot
prefera - şi adesea, chiar preferă - veniturile din comerţul

1
Între 1990-1995, exporturile americane către ţările în dezvoltare şi în tranziţie au
crescut la 98,7 mld. USD, acestea susţinând cca 1,9 mil. locuri de muncă în
S.U.A. De asemenea, instituţiile internaţionale de cercetare din domeniul
produselor agroalimentare au ajuns la concluzia că fiecare dolar investit în ţările
în dezvoltare, în domeniul cercetării agricole, determină importuri ale acestor ţări
de bunuri şi servicii de 4 USD. Importurile ţărilor în dezvoltare din ţările
dezvoltate de bunuri agricole reprezentau cca. 200 mld.USD, ceea ce reprezintă
susţinerea a 4 mil. locuri de muncă în ţările bogate. Şi în domeniul energetic
asistenţa financiară este menită a impulsiona comerţul exterior al ţărilor
dezvoltate. Potrivit calculelor diverselor instituţii, se estimează că piaţa mondială
a produselor energetice ecologice va fi la sfârşitul acestui mileniu de 500
mld.USD. Se speră ca 15 mil. USD, asistenţă tehnică americană, ajutor pentru
privatizarea sectorului energetic în ţările în dezvoltare, să contribuie la crearea
unei pieţe anuale de echipamente de 50 mld.USD, care să fie de provenienţă
americană. (Shobha Raghuran – „The politics of aids: the normatives of giving
and receving”, în Development, vol. 42, nr. 3, sept. 1999, p.65)
222
exterior în locul donaţiilor financiare. Problema constă în
faptul că această preferinţă este mai greu de aplicat în
practică şi nu întotdeauna depinde doar de ţările în
dezvoltare.
Argumentele ce se pot aduce pro sau contra comerţului
internaţional sau asistenţei financiare sunt numeroase, variate şi
complexe. Este suficient să notăm diferenţele considerabile existente
în atitudinea diferitelor ţări, atât dezvoltate cât şi în dezvoltare, în
legătură cu programele de asistenţă financiară şi concesiile
comerciale.
Bineînţeles că, din punct de vedere teoretic, răspunsul corect
este comerţ şi asistenţă financiară, greutatea specifică a fiecărei
componente în mix-ul de dezvoltare fiind determinată de o serie de
particularităţi specifice fiecărei ţări şi fiecărei perioade de timp.
O altă posibilitate de îngemănare a asistenţei financiare cu
comerţul exterior poate fi oferirea ajutorului financiar sub forma
subvenţiilor la import pentru ţările în dezvoltare, în locul tarifelor
preferenţiale, recomandare făcută, de altfel, şi de către U.N.C.T.A.D.
Asistenţa financiară poate fi utilizată simultan cu comerţul
exterior şi pentru a stimula comerţul exterior. Printre proiectele
finanţate din ajutorul extern, o atenţia deosebită poate fi acordată
celor care au un potenţial ridicat de export. Asistenţa tehnică pentru
promovarea exporturilor ar putea lua forma unor filiale sau sucursale
ale firmelor din ţările dezvoltate în ţările în dezvoltare, producţiei sub
licenţă etc., astfel încât să fie stimulată expansiunea exporturilor
ţărilor în dezvoltare. În felul acesta, asistenţa financiară ar putea fi
alocată pe o bază regională, pe proiecte multinaţionale sau grupuri
de proiecte, încurajându-se pe această cale, comerţul dintre ţările în
dezvoltare. Pentru amplificarea efectelor sale pozitive, asistenţa
financiară poate fi asociată şi cu atragerea băncilor regionale (de
exemplu, Banca Africană sau Banca Asiatică de Dezvoltare). Mai
mult decât atât, politica de stimulare a exporturilor ţărilor în
dezvoltare prin intermediul asistenţei financiare poate fi acompaniată
de măsuri tarifare şi netarifare de deschidere a pieţelor pentru
produsele acestor ţări.
Trebuie precizat că modalitatea de sprijinire a ţărilor în
dezvoltare diferă în funcţie de nivelul atins de fiecare ţară, rolul
asistenţei financiare fiind mai puţin important pentru ţările mai
avansate. Astfel, ţările în dezvoltare bogate în petrol nici nu au
nevoie de asistenţă financiară, ba chiar sunt ţări donatoare de
asistenţă financiară, ţările recent industrializate, ca Argentina sau
223
Mexic beneficiază mai mult din oportunităţile de export şi din
investiţiile străine directe decât din ajutorul extern, în timp ce Ciad
sau Niger, Laos, Bangladesh sau Mauritania au o nevoie disperată
de asistenţă financiară acordată de organisme multilaterale în condiţii
de favoare. Dar, chiar şi aceste ţări, care se numără printre cele mai
sărace din lume, privesc asistenţa financiară ca pe o punte de
legătură către o reformă de substanţă a sistemului monetar şi
comercial internaţional, singura în măsură să le permită accesul la o
dezvoltare durabilă.
În noul context al globalizării, totuşi, nu asistenţa pentru
dezvoltare va fi forţa conducătoare pentru dezvoltare, ci comerţul,
investiţiile. Ţările în dezvoltare sunt din ce în ce mai preocupate de
înţelesul concret al „comerţului internaţional echitabil”, respectiv,
dacă această accepţiune le asigură protecţia la deschiderea pieţelor.
Disputa ajutor extern sau comerţ internaţional este astăzi înţeleasă
tot mai mult ca o relaţie de interdependenţă între cele două, în sensul
că ajutorul extern, asistenţa oficială pentru dezvoltare are menirea de
a întări capacitatea ţărilor în dezvoltare, în special a celor mai
sărace, de a obţine avantaje de pe urma comerţului liber.

8.4. Relaţia motivaţii - tipuri de asistenţă financiară


oficială pentru dezvoltare
Aşa cum s-a arătat pe parcursul primului capitol, fluxurile de
resurse financiare către ţările în dezvoltare diferă de ajutorul financiar
real. Aceasta pentru că ele includ un număr de tranzacţii care sunt
strict comerciale şi care nu au nici o componentă care să reflecte un
transfer unilateral de avantaje către ţările receptoare (cum ar fi
investiţiile străine directe private, care, prin definiţie, nu pot fi
considerate ajutor financiar, sau creditele de export sau
împrumuturile realizate de guverne la rate ale dobânzii în condiţii de
piaţă, fără o perioadă de graţie şi plătibile în valută liber convertibilă).
Astfel de exemple nu pot fi considerate ajutor financiar, elementele
de donaţie fiind nule sau aproape nule.
Ca o recunoaştere a acestui fapt, aşa cum am mai arătat,
O.N.U. a recomandat ca cel puţin 70% din fluxurile totale de resurse
financiare să îmbrace forma asistenţei financiare, adică 0,7% din
P.N.B. al ţărilor donatoare.
Chiar privit din această perspectivă, conceptul de asistenţă
financiară are, încă, un conţinut mult prea larg şi, cu siguranţă,
extrem de eterogen. Chiar dacă tranzacţiile private şi cele comerciale

224
sunt excluse, ceea ce rămâne include o mare varietate de ajutoare.
Problema care se pune este că asistenţa financiară reală, în aceste
variante, este foarte diferită. La o extremă se pot situa împrumuturile
guvernamentale cu 8% dobândă pe an (dobânda pieţei), plătibilă în
valută convertibilă, cu un conţinut de donaţie nul. La cealaltă extremă
pot fi plasate donaţiile necondiţionate ale unui guvern bogat sau ale
unei organizaţii internaţionale acordate guvernelor ţărilor cele mai
sărace, fără nici o obligaţie sau condiţionalitate, caz în care
elementul de donaţie este de 100%.
Între aceste două extreme există o mare varietate de forme
ale asistenţei financiare, cum sunt, de exemplu, împrumuturile
“lejere” (cu o dobândă de 2,5% pe an, pe un termen mai mare de 30
de ani şi cu o perioadă de graţie de 7 ani) şi donaţiile sau ajutoarele
ce pot fi utilizate de ţara beneficiară doar pentru importuri de anumite
bunuri de capital din ţările donatoare. În cazul în care aceste produse
ar putea fi cumpărate mai ieftin din altă parte sau ar putea fi
asigurate din producţia internă, este evident că o parte din valoarea
ajutorului se pierde.
Mai există şi alte argumente care pot fi aduse în sprijinul ideii
că, chiar şi aceste fluxuri non-comerciale (cele 0,7% propuse de
O.N.U.) constituie o definiţie mult prea largă pentru asistenţa
financiară. O ţară bogată poate aloca resurse unei ţări sărace
datorită unei serii foarte largi de motive. Motivele de ordin pur
comercial sau pur umanitar sunt doar două dintre ele. Un alt motiv,
evident, este ce militar. Se acordă ajutor sau echipamente sub formă
de donaţie sau în condiţii preferenţiale unui aliat militar sau unui
inamic al inamicului tău: este non-comercial, dar este ajutor?
Definiţia Naţiunilor Unite exclude ajutorul militar din cadrul ajutorului
financiar pentru dezvoltare, dar în practică acesta nu se poate
distinge aşa uşor de ajutorul pentru dezvoltare. Americanii au chiar
un concept al “ajutorului militar de susţinere”, aceasta însemnând că
un stat poate fi susţinut, în calitate de aliat, nu numai direct, prin
ajutor militar, ci şi prin ajutor economic, care să permită statului
respectiv suportarea unor costuri militare, altfel imposibil de realizat.
Acesta reprezintă ajutor militar sau economic?
O ţară bogată poate acorda asistenţă financiară unei ţări
sărace pentru a-i câştiga votul la o discuţie crucială în cadrul Adunării
Generale a O.N.U., sau pentru a menţine la putere un guvern care se
clatină, pentru a cimenta legăturile în cadrul Commonwealth (cazul
Marii Britanii) sau pentru a promova limba franceză în Africa (cazul
Franţei); pentru a contracara influenţa Chinei sau a Statelor Unite ale
225
Americii (cazul Rusiei) sau pentru a menţine Cuba izolată în cadrul
Americii Latine (cazul Statelor Unite). Toate acestea pot fi
considerate sau nu ajutoare reale. În general, în aceste cazuri,
motivele subliniate de donatori nu pot fi luate în considerare pentru
evaluare. Atâta timp cât fluxurile sunt necomerciale şi sunt destinate
dezvoltării, ar trebui incluse în asistenţa financiară, indiferent de
motivul care a stat la baza acordării lor. Dintre exemplele enumerate
mai sus, ajutorul pentru promovarea limbii franceze în Africa
francofonă ar fi singurul ajutor îndoielnic, din moment ce destinaţia
sa nu este clar legată de dezvoltare. Ajutorul militar ar putea fi şi el
exclus, datorită faptului că nu este considerat o parte a dezvoltării,
dar chiar şi acest lucru nu este foarte evident. Înfiinţarea unei
industrii de avioane într-o ţară în dezvoltare poate fi atât o chestiune
militară, cât şi un element al politicii de industrializare a ţării
respective.

8.5. Asistenţa financiară pe proiecte şi asistenţa


financiară pe programe
Asistenţa financiară poate fi legată de execuţia unui proiect
specific (de exemplu, construirea unei fabrici de ciment sau a unui
spital) sau fără asemenea specificaţii (sub forma unui sprijin bugetar,
o linie de credit pusă la dispoziţia guvernului pentru schimburi
externe sau pentru suplimentarea alimentelor). Asistenţa financiară
pe proiecte este doar una din formele de condiţionare, ajutoarele
putând fi legate şi de realizarea de importuri din ţara donatoare. În
mod normal, ajutoarele legate sau nelegate se referă la
condiţionarea sau necondiţionarea acordării asistenţei financiare de
cumpărarea de produse din ţara donatoare (în cele mai multe
cazuri). Banca Mondială, de exemplu, condiţionează cel mai adesea
asistenţa financiară şi împrumuturile acordate, de realizarea anumitor
proiecte şi nu de importuri din anumite ţări. De cealaltă parte, Marea
Britanie poate lega, de exemplu, ajutorul financiar acordat Indiei sub
forma unei linii de credit, de cumpărarea de produse englezeşti. De
aceea trebuie specificată legătura între un împrumut şi tipul de
condiţionalitate care îl însoţeşte.
Asistenţa pe programe presupune o mult mai largă posibilitate
de decizie din partea ţării receptoare, privind utilizarea asistenţei
financiare. Programele nu indică în mod expres care sunt obiectivele
ce trebuie realizate, ci indică, de cele mai multe ori, pe domenii,
sectoare de activitate etc., destinaţiile propuse. De exemplu, un

226
program pentru dezvoltarea învăţământului în ţara X, în valoare de
100 milioane USD, va permite o mai mare independenţă a ţării
respective în legătură cu cheltuirea banilor respectivi, în conformitate
cu priorităţile pe care ea însăşi le apreciază în domeniul respectiv:
construirea de şcoli, dotarea tehnică a acestora sau pregătirea
cadrelor didactice.
De cealaltă parte, asistenţa pe proiecte este mult mai strictă:
asistenţa este de la bun început direcţionată şi condiţionată de
realizarea unor obiective specifice: construirea de şcoli sau dotarea
tehnică sau pregătirea cadrelor didactice. Aceste destinaţii sunt de
cele mai multe ori alese de către donatori.
Principalele argumente ce pledează în favoarea asistenţei
financiare pe proiecte, din punctul de vedere al donatorilor, sunt:
• ţările donatoare sau agenţiile multilaterale pot aprecia mai
bine decât guvernul ţării beneficiare, într-un mod obiectiv,
ceea ce este necesar;
• prin condiţionarea asistenţei de realizarea anumitor
proiecte, ţările donatoare sunt sigure că beneficiarii vor fi
obligaţi să dezvolte şi să realizeze un proiect creat, studiat,
programat şi întocmit aşa cum trebuie, în timp ce, în
absenţa unei astfel de legături, banii pot fi irosiţi în alte
scopuri;
• prin legarea pe proiecte, donatorii menţin un anumit fel de
control asupra banilor;
• asistenţa financiară pe proiecte permite donatorilor să
combine mult mai uşor asistenţa financiară cu asistenţa
tehnică necesară fiecărui proiect în parte (consultaţii
pentru studii de fezabilitate, scheme pilot, pregătirea
personalului pentru pregătirea proiectului etc.);
• realizarea unor astfel de proiecte constituie o bună
experienţă pentru ţările beneficiare, care în viitor vor putea
folosi cunoştinţele acumulate pentru o derulare mai
eficientă a proiectelor.
Departe de a epuiza lista argumentelor pro, există o serie de
inconveniente ale acestui tip de asistenţă financiară:
• dacă donatorii folosesc asistenţa financiară ca pârghie
pentru a-şi promova propriile interese şi idei privind
dezvoltarea în detrimentul intereselor ţărilor în dezvoltare,
aceasta înseamnă practic violarea suveranităţii naţionale a
receptorilor;

227
• asistenţa financiară poate fi ineficientă, pentru că ţările
beneficiare nu sunt interesate să susţină un proiect ce nu
reprezintă şi nu reflectă propriile priorităţi;
• unele ţări reclamă o anumită aroganţă din partea
donatorilor, ca urmare a faptului că ei consideră că sunt în
măsură să aprecieze priorităţile de dezvoltare mai bine
decât guvernele ţărilor respective;
• este o oarecare iluzie să apreciezi asistenţa pe proiecte ca
fiind imposibil de “deturnat” de către beneficiari de la
scopul propus. Dacă unei ţări, de exemplu, i se dau bani
pentru proiectul A - considerat o prioritate - proprii bani, ai
ţării beneficiare, care ar trebui să susţină acest proiect, vor
merge către un alt obiectiv, care nu are nici o legătură nici
cu proiectul A, nici cu necesităţile de dezvoltare, de care
donatorul poate să nu ştie absolut nimic; în felul acesta,
efectul de antrenare şi multiplicator pe care proiectul A ar
trebui să-l aibă, dispare.
Judecând situaţia din punct de vedere economic, unii analişti
consideră că este prea puţină asistenţă financiară pe programe şi
prea multă pe proiecte. Aceasta, pornind şi de la faptul că cel mai de
succes ajutor oferit, Planul Marshall, nu a fost legat de proiecte
specifice.
Pentru a obţine cele mai bune rezultate, unii specialişti
recomandă un compromis între asistenţa financiară pe programe şi
cea pe proiecte, astfel:
• lărgirea conceptului de proiect şi includerea grupurilor de
proiecte, care conduc către programe sectoriale;
• acordarea asistenţei financiare prin intermediari (de
exemplu, bănci de dezvoltare), astfel încât aceasta să fie
redistribuită către o multitudine de proiecte mai mici. Acest
aranjament reuşeşte să contracareze unul din aspectele
negative ale asistenţei financiare pe proiecte, şi anume
acela de a concentra prea mulţi bani într-un proiect, care
nu reprezintă, poate, o prioritate pentru beneficiar.

8.6. Asistenţa financiară bilaterală şi asistenţa


financiară multilaterală
Distincţia între ajutorul bi- şi multilateral pare la început clară,
dar devine, la o analiză mult mai atentă, confuză. Cazul pur al
asistenţei financiare bilaterale este atunci când un singur donator, de

228
regulă un guvern, stabileşte o relaţie cu un singur receptor, de regulă
un alt guvern. Cazul pur de asistenţă financiară multilaterală îl
întâlnim atunci când, o agenţie internaţională, de regulă parte a
sistemului Naţiunilor Unite, intră în relaţie cu un guvern sau un grup
de guverne. Între aceste două extreme există o multitudine de forme
intermediare, astfel:
♦ Ajutor bilateral într-un cadru multilateral. De
exemplu, ajutorul financiar către India este canalizat printr-
un consorţiu. În acest consorţiu sunt reprezentaţi principalii
donatori sau toţi donatorii şi convin asupra sumei totale a
împrumutului pe care intenţionează să-l acorde în următorii
ani, tipurile de proiecte pe care fiecare le au în vedere,
partea finanţată în condiţii de piaţă, împrumuturile
concesionale, donaţiile etc., precum şi alte aspecte ale
programelor respective. Consorţiul este condus de Banca
Mondială, care, în prealabil, realizează un raport
independent privind necesităţile de asistenţă financiară
pentru India, politicile de dezvoltare ale acesteia,
proiectele prioritare, etc. Guvernul indian este şi el
reprezentat şi îşi realizează propriul raport privind
necesităţile de asistenţă financiară. Beneficiarii, ca şi
donatorii, au arătat că preferă lansarea unor astfel de
ajutoare financiare într-un cadru multilateral. O astfel de
asistenţă este considerată mai degrabă bilaterală decât
multilaterală.
♦ Asistenţa acordată prin intermediul unui grup
consultativ. Aceasta reprezintă o formă mai palidă a
cadrului multilateral, altfel mult asemănătoare consorţiului.
Diferenţele constau în reguli de procedură.
♦ Ajutorul regional, cel mai apropiat de asistenţa
financiară furnizată pe cale multilaterală, este acordat prin
instituţii regionale, cum ar fi Banca Inter-Americană de
Dezvoltare, Banca Asiatică de Dezvoltare, Banca Africană
de Dezvoltare, Banca Arabă de Dezvoltare. Alte instituţii,
fără vocaţie globală, şi-au extins ajutorul către ţările în
dezvoltare, cum ar fi Fondul European de Dezvoltare,
organ al Uniunii Europene. Acest tip de asistenţă
financiară este considerat multilateral, chiar dacă sursele
nu au vocaţie globală. Termenul de bilateral sau

229
multilateral are în vedere mai mult sursele de finanţare,
decât numărul beneficiarilor.
Procentul de asistenţă financiară acordată prin canale
multilaterale a crescut gradual. Din multiple motive, atât donatorii, cât
şi receptorii, se pare că preferă calea multilaterală, deoarece în felul
acesta pot evita înfiinţarea unor organisme proprii de administrare a
asistenţei financiare, care altfel ar costa mult prea mult în comparaţie
cu dimensiunea programelor derulate. Cu toate acestea, asistenţa
acordată pe cale bilaterală deţine în continuare cea mai mare
pondere în totalul fluxurilor de resurse financiare către lumea a treia.
Una din diferenţele dintre asistenţa acordată pe cale
multilaterală şi cea pe cale bilaterală, rezidă în criteriile de alocare
ale acesteia către diferiţi beneficiari. În cadrul asistenţei bilaterale1,
alocarea este în mod evident influenţată într-o mare măsură de
considerente politice, de legături istorice şi diplomatice. Astfel, cel
mai mare volum al asistenţei financiare bilaterale acordate de Marea
Britanie se îndreaptă către Commonwealth şi fostele colonii, al
Franţei către Africa francofonă, al S.U.A. către America Latină etc.
Prin contrast, sursele de asistenţă financiară multilaterală (Banca
Mondială, P.N.U.D., F.M.I., etc.) tind să-şi împartă resursele către
toate ţările în dezvoltare. În ambele cazuri (asistenţă bilaterală şi
multilaterală), ţările receptoare mai mari tind să fie discriminate faţă
de ţările receptoare mai mici, în sensul că asistenţa financiară pe
locuitor este mai mică pentru ţările cu o populaţie mai numeroasă.

Tabelul 8.2. Structura fluxurilor de resurse financiare către ţările


în dezvoltare (mld.USD)
Tipuri 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
Multilaterala 28.2 14.0 19.9 37.4 15.7 0.9 35.7 21.3
-concesionala 8.8 8.5 7.6 7.4 7.0 5.6 7.2 9.3
-neconcesionala 19.4 5.5 12.3 30.0 8.8 -4.7 28.5 12.0

1
Din punct de vedere al scopurilor, se apreciază că doar 7% din asistenţa
financiară pentru dezvoltare acordată pe cale bilaterală este direcţionată către
priorităţile privind dezvoltarea umană: sănătate, educaţie, accesul la apă potabilă
etc.(Shobha Raghuran – „The politics of aids: the normatives of giving and
receving”, în Development, vol. 42, nr. 3, sept. 1999, p.65)

230
Bilaterala 10.5 -10.2 -6.9 -3.3 -2.3 -7.1 -7.7 -5.1
-concesionala 5.5 2.7 0.0 2.5 5.1 1.3 1.5 1.8
-neconcesionala 5.0 -12.9 -6.9 -5.9 -7.3 -8.4 -9.3 -6.9
Granturi 32.8 27.8 26.7 28.2 29.4 29.6 29.5 32.9
Imprumuturi 38.8 3.8 13.0 34.1 13.5 -6.2 28.0 16.2
Total 71.6 31.6 39.7 62.3 42.9 23.4 57.5 49.1
Sursa: XXX - “Global Development Finance”, World Bank, Washington D.C. 2003

8.7. Ajutoarele legate


Ajutoarele legate reprezintă condiţionarea acordării unei
asistenţe financiare de cumpărarea de produse sau servicii doar din
ţara donatoare.
Problema principală ridicată de această definiţie este acel
“doar”. Uneori, pot exista excepţii de la acest “doar”. De exemplu,
S.U.A. acordă un ajutor economic Thailandei pentru implementarea
unui proiect de irigaţii, dar îi solicită guvernului thailandez să
achiziţioneze pompele din India, unde, de altfel, sunt mai ieftine.
Motivul pentru care se impune această condiţie ar putea fi acela că
S.U.A. doresc să ajute, prin această operaţiune, şi India. La nivel
teoretic, problema care se pune este dacă şi într-o asemenea situaţie
se poate vorbi despre un ajutor legat.
În fapt, un ajutor legat se constituie într-o modalitate de
sprijinire nu doar a ţărilor în dezvoltare, ci şi a firmelor din propria
ţară, care găsesc un debuşeu pe o piaţă de export, pe care, în alte
condiţii, ar fi avut, poate, dificultăţi să pătrundă1.
Ajutoarele legate sunt, desigur, mai puţin valoroase pentru
ţările beneficiare decât ajutoarele nelegate. Cu sumele provenite din
ajutoarele nelegate, ţările beneficiare pot să achiziţioneze produsele
cele mai potrivite, de pe pieţele cele mai accesibile. Studii efectuate
asupra “devalorizării” ajutorului legat arată că acesta are o eficienţă
cu aproape 20% mai scăzută decât ajutorul nelegat.

1
Prin lege, asistenţa acordată de către S.U.A. trebuie cheltuită pe bunuri produse
în America. În 1993, ajutorul extern acordat de americani s-a concretizat în mai
mult de 10 mld. $ bunuri americane cumpărate de către receptori. În Indonezia, o
investiţie de 3 mil. $ realizată de USAID în susţinerea privatizării sectorului
energetic a avut drept consecinţă adjudecarea primului contract de 2 mld. $ unei
firme americane! (vezi Shobha Raghuran – „The politics of aids: the normatives
of giving and receving”, în Development, vol. 42, nr. 3, sept. 1999, p.65)
231
S-a afirmat că asistenţa multilaterală este, de regulă,
nelegată. Deşi acceptabilă, afirmaţia nu este valabilă în toate
cazurile. De exemplu, în cele mai multe cazuri, P.N.U.D. acordă
asistenţă doar pentru cumpărarea de echipamente, angajarea de
experţi sau utilizarea facilităţilor de pregătire profesională din ţările
donatoare.

8.8. Ajutorul alimentar


Ajutorul alimentar reprezintă una din formele sub care se
poate prezenta asistenţa financiară externă. El este, poate, cel care
serveşte cel mai bine cauza pentru care a fost creat: de a găsi o
rezolvare, fie şi temporară, a uneia dintre problemele cele mai dificile
cu care se confruntă ţările sărace - foametea.
Chiar dacă volumul acestuia nu a crescut prea mult (în ultimii
ani, granturile pentru ajutorul alimentar se situau la valoarea de 5,4
mld. $), ajutorul alimentar a avut şi are un impact important.
Importanţa sa este relevată şi de ponderea pe care o ocupă în totalul
asistenţei acordate de unele ţări dezvoltate (16% pentru S.U.A., în
1983, 25% pentru C.E.E., în acelaşi an).
Utilitatea şi eficienţa ajutorului alimentar este diferită, în funcţie
de formele pe care acesta le poate îmbrăca (programe privind
ajutorul alimentar, proiecte privind ajutorul alimentar, ajutor alimentar
de urgenţă), deşi delimitarea acestora este destul de puţin clară.
a) Programele privind ajutorul alimentar au ca scop principal
susţinerea balanţei de plăţi (prin acordarea de fonduri în condiţii
de favoare), în vederea suplimentării resurselor financiare deja
existente în ţările sărace, destinate cumpărării de produse
alimentare. Se apreciază că efectele acestor programe pot fi:
- directe - prin reducerea preţurilor de producţie sau schimbarea
structurii cererii;
- indirecte - permiţând guvernelor o uşoară relaxare în privinţa
eforturilor care trebuie depuse pentru a creşte producţia
agricolă.
Programele privind ajutorul alimentar au în prezent şi vor avea şi
în continuare locul lor în cadrul asistenţei financiare externe. Cea
mai mare parte a ajutorului alimentar (peste 70%) este sub formă
de programe, iar tendinţa care se înregistrează este de creştere
a ponderii acestora, în raport cu proiectele. Principalul punct de
incertitudine rămâne, însă, relaţia dintre acestea şi dezvoltarea
agriculturii. În ciuda unor opinii privind o anumită influenţă

232
negativă, în sensul încetinirii procesului de dezvoltare a
agriculturii în ţările sărace, se apreciază că, în ultimă instanţă,
scopul principal al programelor privind ajutorul alimentar este de
a sprijini dezvoltarea agriculturii în ţările beneficiare, de a creşte
producţia agricolă, contribuind la rezolvarea problemelor legate
de hrană.
b) Proiectele privind ajutorul alimentar sunt, din punct de
vedere teoretic, cele mai în măsură să contribuie la atingerea
scopurilor urmărite prin acordarea de ajutor alimentar. În practică,
însă, lucrurile nu stau chiar aşa. Efectele proiectelor pot fi
măsurate prin mai multe metode, fiecare prezentând avantaje şi
dezavantaje. De exemplu, dacă indicatorul utilizat este creşterea
în greutate a populaţiei, principalul inconvenient este legat de
faptul că nu se acordă atenţia cuvenită elementelor calitative ale
hranei (calorii, compoziţie etc.). Apoi, există numeroase probleme
legate de destinaţia dorită şi cea reală a proiectului respectiv. Un
proiect poate fi destinat unui anumit segment (copii, sinistraţi
etc.), dar poate să ajungă la armată sau la un alt grup care nu are
o nevoie stringentă de hrană (instituţii guvernamentale cu circuit
închis). Un alt inconvenient este acela că de unele active
materiale, create prin proiectele de ajutor alimentar, beneficiază
numai producătorii rurali şi că proiectele nu creează locuri de
muncă decât pe perioada de derulare a lor. O comparaţie între
programele şi proiectele privind ajutorul alimentar dezvăluie
principalele elemente de diferenţiere. Astfel, dacă programele
privind ajutorul alimentar au ca principală destinaţie susţinerea
agriculturii, proiectele privind ajutorul alimentar urmăresc
atingerea unor scopuri orientate în direcţia unor segmente-ţintă
de consumatori, care au o solvabilitate redusă, constituind un
grup defavorizat.
c) Ajutorul alimentar de urgenţă reprezintă, din punct de vedere
al greutăţii sale specifice, cea mai puţin utilizată formă a ajutorului
alimentar. Aşa cum arată şi denumirea, el este menit să asigure
un minim de alimente necesare în situaţii de criză sau în situaţii
limită (calamităţi naturale, războaie etc.).
Sub toate cele trei forme ale sale, ajutorul alimentar reprezintă
o formă de asistenţă financiară extrem de importantă, care ar trebui
să se bucure de o atenţie din ce în ce mai mare din partea
donatorilor.

233
8.9. Contribuţia asistenţei financiare externe la
procesul dezvoltării

8.9.1. Criterii de alocare a asistenţei financiare externe


Pe termen scurt şi mediu, alocarea de asistenţă financiară
trebuie să se facă pornindu-se de la necesităţile ţărilor receptoare.
Cu alte cuvinte, scopul asistenţei financiare trebuie subordonat
procesului de dezvoltare din ţările beneficiare. Necesitatea
transferurilor unilaterale de la ţările bogate la cele sărace a apărut şi
s-a dezvoltat datorită adâncirii decalajelor ce separă aceste două
grupuri de ţări.
Problema alocării asistenţei financiare diferiţilor receptori
conduce către două direcţii: ar trebui aceasta alocată în funcţie de
nevoi sau în funcţie de capacitatea de absorbţie a ţării beneficiare?
În cele mai multe cazuri, răspunsul este, bineînţeles, şi - şi: alocarea
finanţării trebuie să ţină cont de ambele elemente. Cel mai bun tip de
ajutor este acela care satisface nevoile ţării respective şi, în acelaşi
timp, potenţează efortul propriu. În felul acesta, ideea necesităţii şi
capacităţii de absorbţie sunt combinate ideal.
Un alt înţeles al acordării ajutorului extern pe criteriul
necesităţii şi al capacităţii de absorbţie conduce la diferite forme de
asistenţă financiară. Cea alocată pe criterii de necesitate implică
existenţa unor condiţii preferenţiale. În cazul ajutorului acordat pe
criterii de eficienţă, cea mai recomandată pare a fi asistenţa
financiară în condiţii de piaţă, atâta timp cât restituirea împrumutului
respectiv poate avea loc în condiţiile creşterii producţiei. Aceasta
înseamnă că asistenţa financiară primită trebuie să contribuie atât la
dezvoltarea producţiei ţării beneficiare, cât şi la crearea
disponibilităţilor la export, care să-i permită, pe de o parte, plata
importurilor, iar, pe de altă parte, crearea de resurse financiare
necesare rambursării împrumutului.
Pornind de la faptul că asistenţa financiară este menită să
contribuie la atenuarea decalajului existent între ţările bogate şi cele
sărace, în literatura de specialitate s-a conturat un set de criterii
economice privind modul de alocare a asistenţei financiare1:
∗ nivelul sărăciei, scopul principal fiind eliminarea ei;

1
Robert Cassen and associates - “Does aid work?”, second edition, Clarendon
Press, Oxford, 1994, p.53
234
∗ favorizarea ţărilor care au un set viabil de măsuri de administrare
a asistenţei financiare;
∗ favorizarea ţărilor cu cea mai mare eficienţă în utilizarea ajutorului
extern.
Aceste criterii sunt, totuşi, rareori urmărite în programele de
ajutorare ale celor mai mulţi dintre donatori. Această situaţie se
datorează, în opinia unor specialişti, multitudinii de obiective pe care
le au în vedere ţările donatoare.
Un program de asistenţă financiară trebuie să pună în balanţă
obiectivele de dezvoltare şi obiectivele de bunăstare. Pe termen
scurt, este aproape evident că aceste două seturi de obiective sunt
ireconciliabile. Dacă aşa stau lucrurile, se pune întrebarea care ar
trebui să fie proporţia diferitelor obiective în determinarea unui mix
optim al unui program de asistenţă. Analiştii nu au reuşit să
găsească un răspuns unanim acceptat la această întrebare.
Din punct de vedere al scopului pentru care este acordată
asistenţa financiară, aceasta poate fi clasificată în două categorii:
a) asistenţă financiară pentru achitarea unor bunuri şi servicii
importate din ţările donatoare (mai ales în cazul ajutoarelor
legate);
b) asistenţă financiară pentru finanţarea anumitor proiecte
(dezvoltarea infrastructurii, construirea unor obiective etc.).
Cu toate acestea, o simplă observaţie arată că alocarea
fondurilor este destul de rar determinată de necesităţile reale ale
ţărilor în dezvoltare. Se pare că cea mai mare parte a asistenţei
oficiale bilaterale (cu excepţia celei acordate de ţările scandinave) se
bazează mai mult pe considerente de ordin politic şi militar sau pe
decizii ad-hoc ale donatorilor, fără a fi luate în consideraţie, de multe
ori, elementele economice.
Un alt impediment în atingerea scopului asistenţei financiare
oficiale pentru dezvoltare îl constituie faptul că aceasta este, de cele
mai multe ori, dictată de interesele şi motivaţiile donatorilor. Aceste
motivaţii pot îmbrăca o paletă destul de largă:
◊ motive umanitare şi morale;
◊ motive politice (extinderea sferei de influenţă a ţărilor
donatoare);
◊ motive militare (susţinerea unui aliat tradiţional sau
potenţial),
◊ motive economice (noi pieţe de desfacere, noi surse de
aprovizionare cu materii prime ieftine etc.).

235
De cealaltă parte, ţările receptoare au nevoie de aceste
fonduri nu doar din motive pur economice. Există o serie de motivaţii
“ascunse”, care le determină să accepte uneori condiţii deloc
avantajoase, cum ar fi, de exemplu, dorinţa puterii politice de a
suprima opoziţia, existenţa corupţiei etc.
În ultima perioadă, se constată un declin al asistenţei oficiale
pentru dezvoltare. Dincolo de problemele interne cu care s-au
confruntat donatorii, configuraţia politică a sfârşitului de mileniu a
adus anumite modificări în ceea ce priveşte criteriile de alocare ale
acestuia. Sfârşitul Războiului Rece a diminuat, dar nu a eliminat
importanţa intereselor comerciale şi strategice care au dominat
deciziile privind alocarea de asistenţă financiară din trecut. Studiile1
confirmă utilizarea, în continuare, a ajutorului extern ca instrument de
politică comercială şi politică externă. De exemplu, pentru ţările sub-
sahariene, în perioada 1989 – mijlocul anilor ’90, motivele umanitare
nu s-au constituit în principalele motive ale acordării ajutorului extern,
ci legăturile comerciale au fost determinante. Ca urmare a acestor
criterii de alocare, ţările receptoare nu s-au simţit motivate să obţină
rezultate economice mai bune. Se pare chiar că donatorii au
„recompensat” prin asistenţă nu ţările cu rezultate bune, ci pe cele cu
performanţe strategice. Acest lucru se poate observa privind ierarhia
ţărilor care au primit cea mai mare cantitate de asistenţă financiară
de la ţările membre O.C.D.E.

Tabelul 8.3. Primele 10 ţări finanţate de O.C.D.E. (mld. $)


Nr. 1970 - 1971 1991 – 1992
crt.
1. India 11,9 Egipt 9,0
2. Indonezia 7,4 Indonezia 3,6
3. Vietnam 4,9 Israel 2,9
4. Pakistan 4,8 India 2,9
5. Coreea de Sud 3,5 China 2,6
6. Turcia 2,6 Filipine 2,1
7. Brazilia 2,1 Bangladesh 1,5
8. Papua/Noua Guinee 1,9 Mozambic 1,5
9. Columbia 1,5 Tanzania 1,3
10. Algeria 1,5 Turcia 1,2
Sursa: X X X – „Global Development Finance”, World Bank, 1999, p.55

1
X X X – „Global Develpoment Finance”, World Bank, Washington D.C., 2000,
p.65
236
Printre primii beneficiari de asistenţă financiară de la O.C.D.E.
nu se numără decât 3 din cele 66 de ţări considerate cele mai
sărace. Celelalte sunt prin tradiţie aliaţi sau reprezintă în regiunile lor
interesele donatorilor.
Se conturează tot mai mult ideea de evaluare a criteriilor de
alocare a ajutorului extern, ca urmare a faptului că opinia publică din
ţările donatoare este sceptică în ceea ce priveşte eficienţa ajutorului
extern. Sunt ţări în dezvoltare care depind într-o măsură ridicată de
ajutorul extern, ceea ce implică cel puţin două consecinţe, şi anume:
ca urmare a dependenţei, ele sunt extrem de vulnerabile în faţa
creditorilor, ceea ce diminuează capacitatea lor de negociere a
condiţiilor impuse de aceştia, pe de altă parte, dispare, în mare
măsură, interesul de a promova acele politici menite să crească
contribuţia efortului propriu în procesul dezvoltării.

Tabelul 8.4. Ajutorul extern, ca % din P.N.B.


Regiunea/Perioada 1976 - 1980 1995 - 2000
Asia şi Pacific 8,6 8,1
Orientul Mijlociu şi Africa de Nord 12,4 4,1
Africa Subsahariană 9,4 20,0
America Latină şi Caraibe 3,6 11,5
Sursa: Global Development Finance, World Bank, Washington D.C., 2003

7 din cele 13 ţări cele mai dependente de ajutorul extern au


primit în 1992, asistenţă pentru dezvoltare echivalând cu cca 90% din
veniturile guvernamentale. Între 1995 – 2000, ajutorul extern a
reprezentat mai mult de 1/5 din P.N.B. al Eritreei, Tanzaniei sau
Zambiei. Africa subsahariană are cea mai mare dependenţă de ajutorul
extern (ca % din P.N.B.) şi primeşte de trei ori mai mult ajutor
extern/loc. decât alte ţări în dezvoltare. Având în vedere că în această
regiune sunt şi cele mai sărace ţări din lume, se dovedeşte încă o dată în
plus că eficienţa alocării asistenţei oficiale este o problemă ce trebuie
analizată mult mai serios.

8.9.2. Donatori şi receptori de asistenţă financiară externă


Donatorii de asistenţă financiară sunt, în cea mai mare parte,
guverne ale ţărilor industrializate, dar intră în această categorie şi ţări
membre ale O.P.E.C., precum şi alte ţări în dezvoltare. Cele mai
multe dintre aceste guverne acordă asistenţă în mod direct, pe cale

237
bilaterală, dar şi indirect, prin canale multilaterale sau prin alte
canale.
Unul dintre principalele canale utilizate pentru acordarea
asistenţei financiare este Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare,
componentă a Băncii Mondiale. Un alt canal este reprezentat de
agenţiile specializate ale O.N.U., P.N.U.D., F.A.O., F.I.D.A. etc.
Un grup distinct de donatori, înscris până nu demult în
statisticile internaţionale, l-a constituit fostul bloc socialist. Cea mai
mare parte a ajutorului acordat de aceşti donatori a fost direcţionată
către trei ţări - Cuba, Mongolia şi Vietnam - ţări care nu au beneficiat
de asistenţă financiară din partea altor donatori.
Cu toate că nevoile de asistenţă financiară au crescut
permanent, volumul fondurilor alocate a rămas în urma acestor
nevoi. Aşa cum se arată şi în tabelul următor, ajutorul pentru
dezvoltare a reprezentat sub 0,5% din P.N.B.-ul ţărilor donatoare.
Statele Unite ale Americii au rămas cel mai important donator, din
punct de vedere al volumului, dar contribuie cu cel mai mic procent
(din punct de vedere relativ, ca procent din P.N.B.) la ajutorarea
ţărilor în dezvoltare.

Tabelul 8.5. Principalii donatori de asistenţă financiară oficială


pentru dezvoltare
1985 2001
Ţara donatoare Volum % din Volum % din
- mld. $ - PNB - mld. $ - PNB
Canada 1,6 0,49 2,7 0,44
Franţa 4,0 0,78 9,8 0,79
Germania 2,9 0,47 6,1 0,42
Italia 1,1 0,26 3,5 0,32
Japonia 3,8 0,29 9,5 0,31
Olanda 1,1 0,91 3,0 0,94
Marea Britanie 1,5 0,33 2,8 0,28
S.U.A. 9,4 0,24 11,9 0,21
alte ţări 4,0 0,53 7,9 0,51
Total 29,4 0,35 57,2 0,35
Sursa: X X X - “World Development Report 2003”, World Bank, Washington D.C.,
2003
Receptorii de asistenţă financiară sunt, bineînţeles, ţările în
dezvoltare. Statistic, O.C.D.E. la împarte în trei categorii:
a) ţări cu venituri scăzute (sub 600 $/loc.);
b) ţări cu venituri inferioare mediei (600 - 1200 $/loc.);
c) ţări cu venituri superioare mediei (peste 1200 $/loc.).

238
Primul grup de ţări include ţările considerate de către O.N.U.
drept cele mai sărace. Ele se află la cel mai scăzut nivel al
dezvoltării. Cele mai multe dintre acestea sunt situate în Africa sub-
sahariană, dar şi în Asia (Bangladesh, Nepal) sau în America Latină
(Haiti).
Ţările cele mai sărace deţin 10,3% din populaţia ţărilor în
dezvoltare şi recepţionează circa 30% din întreaga asistenţă
financiară. Dacă includem şi China şi India, ele deţin 78% din
populaţia ţărilor în dezvoltare şi primesc 68% din asistenţa financiară.
Ţările din categoria c) primesc 20% din asistenţă, în special pe
criterii politice.
În Asia şi în Africa sub-sahariană aproape întreaga asistenţă
financiară merge către ţările cu venituri scăzute. Cea mai mare parte
a ajutorului pentru ţările cu venituri medii (sub sau peste medie) este
direcţionată către zona Orientului Apropiat. Egiptul, inclus în
categoria a) în statisticile O.C.D.E. şi în categoria b) în cele ale
Băncii Mondiale, atrage cea mai mare parte a ajutorului destinat
Africii.
Din punct de vedere relativ (al asistenţei financiare pe
locuitor), situaţia se prezintă diferit. Astfel, din punct de vedere
regional, Asia de Sud, care deţine circa 50% din populaţia cea mai
săracă a lumii, primeşte 5$ pe locuitor, în timp ce Orientul Apropiat,
cu un P.I.B. pe locuitor de trei ori mai mare, este destinatarul unei
asistenţe de 11 ori mai mare - 55 $ /locuitor. Egiptul primeşte 280
USD/loc., în timp ce India, doar 7 USD/ loc.
În ultimul timp, fluxurile nete către ţările în dezvoltare nu au
cunoscut modificări spectaculoase. Ca regiuni, Africa sub-sahariană
şi Orientul Mijlociu au primit aproximativ jumătate din fluxurile
concesioanle1. De asemenea, se remarcă ponderea ridicată de după
1990 a asistenţei financiare în condiţii de favoare acordată Europei
foste comuniste şi Asiei Centrale, ceea ce arată interesul donatorilor
pentru această regiune ce experimentează (încă!) trecerea la
economia de piaţă. De altfel, ca urmare a apariţiei acestor noi
„pretendenţi” pe scena ajutorului pentru dezvoltare, cu excepţia Asiei
de Est (care şi ea s-a confruntat cu o criză puternică la sfârşitul
acestui deceniu), celelalte regiuni au înregistrat ponderi în scădere.

1
Fluxurile concesionale (în condiţii de favoare) sunt cele care conţin elemente de
favoare în limita a cel puţin 25% din valoare.
239
Tabelul 8.6. Alocările regionale ale fluxurilor concesionale
% din fluxurile concesionale
% din P.I.B. regional
Regiunea totale
1990 1997 1998 1999 1990 1997 1998 1999
Asia de Est 17,0 14,2 18,4 20,5 0,8 0,2 0,4 0,3
America Latină
10,2 9,4 9,4 9,8 0,4 0,2 0,2 0,2
şi Caraibe
Orientul Mijlociu
şi Africa de 19,9 13,5 11,1 12,3 2,0 0,8 0,7 0,8
Nord
Asia de Sud 12,2 8,1 12,6 12,1 1,3 0,5 0,8 0,8
Africa
37,2 37,5 33,0 31,2 5,8 3,8 3,9 4,2
subsahariană
Europa şi Asia
3,5 17,3 15,5 14,1 0,1 0,5 0,6 0,6
Centrală
Total ţări în
100 100 100 100 1,0 0,5 0,6 0,6
dezvoltare
Sursa: „Global Development Finance”, World Bank, Washington D.C., 2003
Cea de-a doua parte a tabelului ne permite să observăm
„dependenţa de asistenţa financiară” a diverşilor receptori. Aşa cum
am mai precizat, cea mai mare dependenţă se întâlneşte în cazul
Africii subsahariene, urmată de Orientul Mijlociu, ceea ce evidenţiază
dimensiunea ajutorului extern din prisma receptorilor.
Din punct de vedere al structurii fluxurilor nete de asistenţă
financiară către ţările în dezvoltare, se remarcă ponderea mai mare a
celei acordate în condiţii de favoare, dar şi ieşirile, practic, de fonduri
în cazul asistenţei neconcesionale (nu sunt incluse aici investiţiile
străine directe sau de portofoliu). Acest lucru evidenţiază o dată în
plus, că asistenţa financiară nu reprezintă întotdeauna un ajutor real,
ci, uneori, chiar un transfer invers de resurse, de la ţările beneficiare
la cele donatoare. Ponderea destul de ridicată a granturilor (în cadrul
asistenţei financiare în condiţii de favoare), nu are, din păcate, o
influenţă prea puternică asupra resurselor de finanaţare ale ţărilor în
dezvoltare, atât datorită volumului scăzut al acesteia, cât şi datorită
unei defectuoase utilizări a asistenţei financiare, în multe cazuri.

Tabelul 8.7. Structura fluxurilor de asistenţă financiară către


ţările în dezvoltare (mld. USD)
Tipuri 1988 1990 1992 1994 1996 1997 1998 1999
Finanţare
34,0 43,8 44,0 46,2 39,4 33,6 37,3 39,4
concesională
-granturi 18,2 28,2 30,5 32,7 28,0 26,0 27,1 26,4
Împrum. 15,8 15,6 13,5 13,5 11,4 7,6 10,2 13,0
Bilat. 10,4 9,6 7,0 5,7 3,2 0,2 3,3 5,7

240
Multilat. 5,4 6,0 6,5 7,8 8,2 7,4 6,9 7,3
Granturi pt.
12,2 14,2 17,6 16,8 18,5 15,5 16,1 15,9
Coop
Finanţ.
6,1 12,2 10,0 -0,3 -8,5 6,3 13,1 12,6
neconc.
Bilat. 0,1 2,9 4,5 -2,6 -12,7 -7,1 -5,7 -0,1
Multilat. 6,0 9,3 5,5 2,3 4,2 13,4 18,8 12,7
Utiliz. fonduri
-0,5 0,0 1,2 1,6 1,0 14,7 10,2 -12,8
F.M.I.
Sursa: X X X – „Global Development Finance”, World Bank, Washington D.C., 2003

Impactul economic al asistenţei externe către ţările în


dezvoltare se poate manifesta cel puţin sub două forme. În primul
rând, este problema datoriei externe. Din moment ce cea mai mare
parte a asistenţei îmbracă forma împrumuturilor, ţările beneficiare
trebuie să găsească căi de a plăti ratele şi dobânzile aferente. O
privire asupra datoriei externe în anii ’90, pe diferite categorii de ţări,
relevă următoarea ierarhie a celor mai îndatorate ţări, prezentată în
tabelul nr. 8.8
Tabelul 8.8. Cele mai îndatorate 10 ţări ale lumii în anul 2001
Nr. ŢARA Nivelul datoriei
crt. externe (mil.$)
1. Brazilia 226362
2. China 170110

3. Mexic 158290
4. Rusia 152649
5. Argentina 136709
6. Indonezia 135704

7. Turcia 115118
8. Coreea 110109
9. India 97320
10. Thailanda 67384
Sursa: „Global Development Finance”, World Bank, Washington D.C. 2003.

Împrumuturile contractate de ţările subdezvoltate în perioada


postbelică au fost, cel mai adesea, pe termen scurt şi în condiţii de
piaţă. Capacitatea lor de plată a rămas, în felul acesta, în urma
datoriilor contractate. Acest lucru a constituit o serioasă ameninţare
pentru programele de dezvoltare în ţările sărace.

241
Tabelul 8.9. Împrumuturile pe termen scurt către ţările în
dezvoltare 1986 – 2000 (mld. USD)
Împrumuturile pe termen % din totalul datoriei
Anul scurt externe
1986 154,2 14
1990 244,6 17
1994 360,5 18
1996 424,4 20
1998 460,8 21
1999 469,3 20
2000 411,9 16
Sursa: „Global Development Finance”, World Bank, Washington D.C., 2003
Un al doilea impact îl constituie condiţionările obişnuite care
însoţesc, de regulă, un ajutor extern. Acestea implică nişte costuri
ridicate, care se reflectă negativ în economia beneficiarilor de
asistenţă financiară. Tot mai mult, ajutorul extern este acordat pe
bază de alianţe şi mai puţin pe criteriul sărăciei. Luând primele 10
ţări, care deţin 2/3 din populaţia globului ce trăieşte în absolută
sărăcie, se observă că recepţionează doar 10% din asistenţa
financiară externă. Salvador, o ţară de 5 ori mai bogată decât
Bangladesh, primeşte de 16 ori mai multă asistenţă financiară de la
SUA.
O mare parte din asistenţa financiară externă pentru
dezvoltare se reîntoarce în ţările de origine sub forma plăţilor pentru
consultanţă, know-how, tehnologie etc. În aceste condiţii, ceea ce
este necesar astăzi este o iniţiativă din partea ţărilor dezvoltate, de a
acorda asistenţa oficială externă pe criterii obiective, legate de
problemele reale ale dezvoltării din ţările sărace. Cooperarea dintre
toate părţile implicate în acest proces complex, de finanţare a
procesului de dezvoltare, se constituie într-o cerinţă tot mai
imperioasă, legată de eficienţa ajutorului public pentru dezvoltare.

8.9.3. Performanţe şi tendinţe ale asistenţei financiare oficiale


pentru dezvoltare
În ultimii 25 de ani, transferul fondurilor în condiţii de favoare
din ţările bogate către ţările sărace a devenit parte integrantă a
economiei mondiale. Chiar dacă atât donatorii, cât şi receptorii au
avut obiective politice şi sociale întrucâtva diferite, se recunoaşte în
unanimitate că scopul principal al acestui transfer este promovarea
dezvoltării pe termen lung. Dezvoltarea este înţeleasă ca
reprezentând nu numai creşterea venitului pe locuitor, ci şi reducerea
sărăciei şi schimbări structurale necesare susţinerii acestui proces.
242
Cum funcţionează asistenţa financiară oficială pentru
dezvoltare? Având în vedere faptul că ea este doar una dintre
componentele procesului dezvoltării, răspunsul nu poate fi decât
parţial. Este oare posibil să se compare rolul asistenţei financiare
oficiale pentru dezvoltare în anii ’60, când economia mondială, ca
întreg, a funcţionat relativ bine, cu perioadele mai recente, în care
disfuncţionalităţile în sistem au fost destul de mari?
În perioada 1960-1973 a avut loc o creştere înaltă şi relativ
stabilă, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în dezvoltare. Asistenţa
financiară oficială pentru dezvoltare, măsurată de către O.C.D.E., a
crescut de la 0,35% din P.N.B.-ul ţărilor dezvoltate, la începutul anilor
’50, la 0,52% la sfârşitul anilor ’60. Acest nivel a fost echivalentul a
20% din investiţiile ţărilor receptoare.
Fluxurile totale nete au crescut de la 16 mld. $ în perioada
1969-1971, la 52 mld. $ în perioada 1974-1979. După ce au atins un
nivel de 88 mld. $ în 1981, resursele totale nete au fost în 1984 de
83,65 mld. $, scăzând, apoi, la 80 mld. $ în 1985.
Donaţiile bilaterale şi împrumuturile constituiau principalele
componente ale asistenţei financiare oficiale pentru dezvoltare, cu o
pondere, totuşi, în scădere (de la 78% în 1960 la 72% în 1975 şi la
54% în 1985).
Asistenţa pentru dezvoltare a fost acordată sub forma
ajutorului alimentar, asistenţei tehnice şi donaţiilor financiare utilizate
de ţările în dezvoltare pentru achiziţionarea de echipamente.
Între anii 1960-1970, S.U.A. au fost, de departe, cel mai mare
donator, în valoare absolută. În termeni relativi, contribuţia sa a
scăzut constant de-a lungul perioadei: la începutul anilor ’60, S.U.A.
ofereau aproape jumătate din asistenţa acordată Lumii a treia,
scăzând la o treime, la sfârşitul anilor ’70. Ceilalţi donatori importanţi
au fost Franţa, Marea Britanie, Japonia, R.F.G., primele două
direcţionând cea mai mare parte a ajutoarelor către fostele colonii.
Cu toate acestea, ultimele două şi-au crescut asistenţa, în ultima
perioadă. De asemenea, în ultimii ani, ajutorul din partea Canadei şi
a Olandei a înregistrat o tendinţă de creştere.
În anii ’80, o mare parte a fluxurilor financiare nete a provenit
din ţările scandinave, precum şi din Canada şi Olanda, în principal
sub forma asistenţei oficiale pentru dezvoltare şi a altor fluxuri. În
privinţa Marii Britanii, Franţei, R.F.G. şi S.U.A., situaţia este total
diferită, fluxurile private, acordate în condiţii de piaţă, deţinând
ponderea cea mai mare. În anul 1984, de exemplu, din totalul de
28,5 mld. $, S.U.A. au furnizat circa 9,7 mld. $ în asistenţă oficială
243
pentru dezvoltare, în timp ce fluxurile private de capital, oferite în
condiţii de piaţă, au fost de 17,4 mld. $.
Din punct de vedere al condiţiilor de acordare a asistenţei
financiare, surse O.C.D.E. arată că Suedia a fost cel mai generos
donator, în timp ce Franţa s-a situat la polul opus.
În 1984, perioada medie de rambursare a fost de 30,4 ani,
rata medie a dobânzii de 2,9%, iar perioada de graţie medie de 8,2
ani. Elementul de donaţie, ca procent din totalul asistenţei pentru
dezvoltare, a fost de 82,5% pentru S.U.A., 98,5% pentru Marea
Britanie, 76,7% pentru Franţa, 46,1% pentru Japonia şi 63,7% pentru
R.F.G.
Pentru ultimul deceniu al secolului trecut, s-a înregistrat un
declin al asistenţei oficiale pentru dezvoltare. Motivele sunt multiple
şi au o strânsă legătură cu problemele cu care se confruntă
economia mondială. Este vorba despre recesiunea prin care au
trecut ţările dezvoltate la începutul deceniului, precum şi crizele
financiare (ca cea din Mexic, Asia sau Rusia) cu implicaţii profunde
asupra orientării resurselor financiare ale acestora către propriile
priorităţi. Apoi, sunt probleme regionale, legate de desăvârşirea
integrării (cazul Uniunii Europene) sau construirea acesteia
(N.A.F.T.A.). Deloc de neglijat sunt noii pretendenţi la asistenţă
financiară (statele ex-sovietice sau cele ex-iugoslave), care
transformă acordarea asistenţei financiare într-un joc politic cu o
miză uriaşă.
În ceea ce priveşte S.U.A., politica ajutorului extern a fost
puternic influenţată de problemele interne ale acestei ţări, dar şi de
interesele sale politice, economice şi militare. Jumătate din ajutorul
extern american se îndreaptă către Egipt, Israel şi alte ţări din
Orientul Mijlociu. După încheierea Războiului Rece, Rusia şi Ucraina au
devenit principalii receptori ai asistenţei financiare americane. Motivele
pentru care ajutorul extern american a scăzut (şi nu numai) sunt
determinate de concentrarea pe problemele interne (în administraţia
Clinton, ajutorul extern a intrat în categoria „fonduri nemilitare
discreţionare”, fonduri care au suferit cele mai mari reduceri. El se află
în aceeaşi categorie cu programele de cercetare în domeniul sănătăţii,
transporturi, educaţie veterani de război1) şi asaltul asupra Congresului

1
John W. Sewell – „The politics of aids and development in a globalizing world”, în
Development, vol.44, nr.3, sept.1999, p.31
244
american din partea diverselor grupuri de interese (Congresul joacă un
rol major în politica externă şi în alocarea fondurilor pentru programele
federale, de aceea el dă o mai mare atenţie acelor grupuri de interese,
care sunt mai active, au mai multă forţă economică şi îşi manifestă
nemulţumirea faţă de anumite programe).
Care va fi rezolvarea acestor probleme, este greu de
prevăzut. Dar, poate că următorul mileniu va găsi o cale prin care
decalajul dintre bogaţi şi săraci va fi cu adevărat atenuat.

8.9.4. Asistenţa financiară la sfârşit şi început de mileniu.


Controverse recente
Acest început de mileniu se află sub zodia globalizării. Ţările
lumii, mari sau mici, bogate sau sărace, toate încearcă să gestioneze
cât mai eficient şi rapid „energiile” pe care globalizarea le eliberează.
Ele pot fi uriaşe, dar şi distrugătoare, în acelaşi timp. Instabilitatea
sau marginalizarea sunt doar două dintre ele.
În era globalizării, cooperarea pentru dezvoltare trebuie să
aibă în vedere modalităţile prin care ţările sărace au capacitatea să
valorifice oportunităţile deschise de aceasta şi să suporte costurile
sale inevitabile.
În ultima jumătate de secol, asistenţa oficială pentru
dezvoltare se pare că nu a avut efectul dorit asupra creşterii
economice. Indiferent de poziţia de pe care este „judecată” eficienţa
ajutorului public pentru dezvoltare, toate părţile implicate recunosc că
ceva trebuie modificat în acest proces. Principalele probleme care se
pun în legătură cu eficacitatea ajutorului extern sunt următoarele:
¾ asistenţa trebuie acordată pe o bază mai selectivă? Dacă da,
atunci ce criterii „de alocare” trebuie utilizate: o mai bună
guvernare, politici macroeconomice mai performante,
democraţia, respectarea drepturilor omului? Fiecare din
aceste criterii se regăsesc, de altfel, şi astăzi pe listele
donatorilor, într-o formă sau alta, ceea ce înseamnă că
criteriul, în sine, este mai puţin relevant;
¾ ce se întâmplă cu ţările cele mai sărace şi cu cele mai slabe
performanţe? Ce politici sunt considerate „sănătoase”, cât
ajutor extern trebuie acordat pentru a nu fi prea puţin sau
pentru a nu fi prea mult? Cine ia deciziile legate de aceste
probleme?

245
¾ cum trebuie apreciată eficienţa asistenţei oficiale pentru
dezvoltare? Doar prin prisma donatorilor (% din P.I.B. alocat
ca ajutor extern) sau şi prin prisma receptorilor? În acest sens,
mai mulţi specialişti consideră că este necesar să se calculeze
alţi indicatori, care să reflecte mai corect eficienţa ajutorului
public pentru dezvoltare, dat fiind faptul că, cel puţin până în
prezent, această eficienţă încă se lasă aşteptată1.
Noua orientare a procesului dezvoltării dezvăluie nerealizările din
domeniul asistenţei financiare. Asistenţa financiară oficială este departe
de a-şi atinge scopurile (declarate) propuse. La ora actuală, cei mai mulţi
specialişti consideră că cel mai altruist ajutor este cel oferit de
organizaţiile neguvernamentale. El este orientat către cele mai sărace
ţări, care se confruntă cu cele mai grave probleme, din această categorie
făcând parte ajutoarele umanitare de urgenţă. Însă cea mai mare parte a
asistenţei financiare nu ia forma ajutoarelor umanitare2 şi, de aceea,
pentru o mai corectă apreciere a eficienţei acesteia, trebuie analizate cu
atenţie criteriile de alocare şi modul în care ea este utilizată.
Regândirea asistenţei oficiale pentru dezvoltare în condiţii de
favoare trebuie să aibă la bază elemente legate de necesităţile ţărilor în
dezvoltare, dar şi de eforturile acestora de a utiliza mai eficient resursele
de care dispun. Într-o matrice a cerinţelor de asistenţă financiară3, ţările
în dezvoltare ar putea fi încadrate în patru categorii, şi anume:

¾ prima categorie, cea a ţărilor cu un raport favorabil între


câştigurile din comerţul exterior şi fluxurile private de

1
Sunt propuşi indici compoziţi, care să exprime într-o manieră mai exactă
eficacitatea şi congruenţa asistenţei pentru dezvoltare cu scopurile reale ale
dezvoltării. În acest sens, Richard Jolly propune următoarele categorii de indici:
drepturile omului (ratificare şi implementare), gradul de realizare a scopurilor
propuse (dezvoltare umană, reducerea sărăciei, sustenabilitatea mediului,
echitate între sexe, servicii sociale accesibile tuturor categoriilor sociale),
menţinerea unui mediu economic proprice în ţările receptoare de asistenţă
(investiţii, comerţ), reducerea inegalităţii şi a vulnerabilităţii faţă de restul lumii
(indicatori economici şi ai dezvoltării umane ) – vezi şi Richard Jolly – „New
composite indices for development cooperation”, în Development, vol. 42, nr.3,
sept. 1999, p.40
2
Asistenţa umanitară acordată de ţările membre OCDE a fost de 3,5 mld.USD în
1994, 3,2 mld.USD în 1995, 2,7 mld.USD în 1996 şi 2,1 mld.USD în 1997, ceea
ce reprezintă cam 3% din totalul asistenţei finanaciare pentru dezvoltare!
3
Frances Stuart – „Aid in the 21th century: reconciling the real and desirable”, în
Development, vol. 42, nr.3, sept. 2000, p.20

246
capital, dar sărace şi cu o distribuţie a veniturilor
defectuoasă. Este o situaţie mai puţin uzuală, pentru că, în
general, pentru ţările sărace, fluxurile private de capital
sunt scăzute. În această grupă pot fi considerate China şi
India. Funcţia ajutorului extern ar trebui să fie, în această
situaţie, fie asigurarea populaţiei cu bunuri publice (acces
la apă potabilă, la asistenţă sanitară pentru toate
categoriile populaţiei, în cazul unei distribuţii sociale a
veniturilor defectuoasă), fie asigurarea accesului către
pieţe şi creşterea oportunităţilor privind câştigurile de pe
urma schimburilor.
¾ Cea de-a doua categorie este cea a ţărilor cu un raport
favorabil între câştigurile din comerţul exterior şi fluxurile
private de capital, dar cu un grad mai redus de sărăcie. În
această situaţie, nu sunt justificate fluxuri substanţiale de
ajutorul extern în condiţii de favoare. Ţările aparţinând
acestei grupe ar trebui să promoveze politici privind o mai
bună alocare a resurselor.
¾ O a treia categorie este cea a ţărilor cu un raport
nefavorabil între câştigurile din comerţul exterior şi fluxurile
private de capital, sărace şi cu o distribuţie a veniturilor
defectuoasă. Este grupa de ţări care are cea mai mare
nevoie de ajutor extern. Ajutorul pentru aceste ţări trebuie
să îndeplinească funcţii multiple: creşterea capacităţilor de
export, îmbunătăţirea accesului pe pieţe, asigurarea
populaţiei cu bunuri publice etc.
¾ Cea de-a patra categorie este reprezentată de ţările cu
venituri medii, dar cu un raport nefavorabil între câştigurile
din comerţul exterior şi fluxurile private de capital. Aceste
ţări au potenţial economic şi principala problemă în acest
caz este aceea a reformelor politicilor privind atragerea de
resurse private şi distribuţia veniturilor.
La o analiză a fluxurilor de asistenţă financiară pentru
dezvoltare, 30,5% au fost orientate către ţări din categoria a treia,
17% către ţări din prima categorie, iar restul (mai mult de jumătate)
către ţări din categoriile a doua şi a patra.
Concluzia ce se poate desprinde este că problematica
asistenţei financiare pentru dezvoltare este extrem de actuală şi de
complexă. Noua orientare a procesului dezvoltării, către aspectele
sociale, de calitate a vieţii, pun politica ajutorului extern într-o nouă
lumină, dat fiind faptul că pe parcursul a jumătate de secol, scopul
247
primar al asistenţei oficiale pentru dezvoltare, de eliminare a sărăciei,
nu numai că nu a fost atins, dar a devenit tot mai îndepărtat.

248
Capitolul IX
Fundamentele problemei datoriei externe în
ţările în dezvoltare

9.1. Datoria externă - concept şi conţinut


Una din problemele globale cu care se confruntă economia
mondială în ultimii 20-30 de ani este reprezentată de creşterea
permanentă a nivelului datoriei externe a ţărilor în dezvoltare.
Problema preocupă în egală măsură - deşi, evident, de pe poziţii
diferite - guvernele ţărilor debitoare, guvernele ţărilor creditoare,
instituţiile financiare internaţionale şi băncile comerciale creditoare,
specialiştii care studiază fenomenele mondo-economice
contemporane.
Modalităţile de abordare a problematicii datoriei externe diferă
în funcţie de poziţia, interesele, cunoştinţele şi conjunctura în care se
găseşte cel ce efectuează analiza. Definirea datoriei externe,
delimitarea sa conceptuală de alte categorii economice, interpretările
ce pot fi date rolului datoriei externe (fatalitate, rău necesar,
modalitate de impulsionare a dezvoltării, mijloc de exploatare etc.)
reprezintă aspecte fundamentale ale problemei, asupra cărora
specialiştii nu au ajuns întotdeauna la consens.
Înainte de a încerca o definire a conceptului de „datorie
externă", considerăm necesară precizarea că el se apropie de un
concept cu semnificaţii mai largi, utilizat de numeroşi specialişti, şi
anume „asistenţa financiară".
Asistenţa financiară nu presupune în toate cazurile - aşa cum
am arătat în capitolul anterior - apariţia unei datorii, în sensul apariţiei
unei obligaţii de rambursare. Din categoriile de asistenţă financiară
menţionate, doar „ajutoarele cu caracter rambursabil", „împrumuturile
pentru ajutor" şi „alte contribuţii ale sectorului public" pot să conducă
la apariţia unei datorii.
Se poate concluziona, cu privire la raportul dintre „asistenţa
financiară" şi „datoria externă" că apelarea la unele forme de

249
asistenţă financiară conduce la naşterea unei datorii externe, în timp
ce alte forme de asistenţă nu generează datorie externă. În acest
caz, între cele două categorii economice există o relaţie de
cauzalitate, în sensul că o parte a asistenţei financiare se poate
transforma în datorie externă.
O altă delimitare conceptuală importantă este cea care trebuie
făcută între datoria externă si datoria publică. Astfel, datoria
publică reprezintă ansamblul sumelor datorate de către stat, ca
urmare a politicii sale de a contracta împrumuturi. Datoria publică are
drept scop acoperirea cheltuielilor statului şi finanţarea deficitului
bugetar. Ea ia naştere, de regulă, prin emisiuni de titluri de credit de
către stat (obligaţiuni guvernamentale, bonuri de tezaur etc.),
comercializate pe piaţa internă şi/sau pe piaţa internaţională. Din
punctul de vedere al scadenţei, datoria publică poate fi datorie
publică pe termen scurt sau datorie publică pe termen lung, iar din
punctul de vedere al modalităţii de exprimare, acesta poate fi
exprimată în monedă naţională sau în valută.
În privinţa datoriei externe, aceasta poate fi definită ca fiind
suma în valută contractată de o ţară cu alte ţări şi/sau organisme
financiare internaţionale. Ea se formează, în principal, ca urmare a
împrumuturilor externe.
Dicţionarul de Relaţii Economice Internaţionale operează o
distincţie între cei doi termeni, considerând că datoria externă este
datoria publică externă contractată şi/sau garantată de guvern, pe
termen mediu şi lung (scadenţa mai mare de un an). În această
optică, datoria externă apare ca o componentă a datoriei publice, iar
definiţia menţionată mai sus poate fi considerată o definiţie a datoriei
externe în sens restrâns.
O definiţie a datoriei externe în sens larg este cea cu care
operează Banca Mondială, conform căreia noţiunea de datorie
externă include1) :
• împrumuturi publice (public loans) = obligaţii ale debitorilor publici
(guvern, agenţi guvernamentali, instituţii publice autonome);
• împrumuturi garantate de către stat (public guarantated loans) =
obligaţii externe ale debitorilor privaţi, garantate de către stat;
• împrumuturi private negarantate (private nonguarantated loans) =
obligaţiuni externe ale debitorilor privaţi negarantate de către stat;

1
X X X - World Development Report 1993, World Bank, Oxford University Press,
Oxford, New York etc, 1993, pag. 316
250
• credite de la F.M.I. (use of I.M.F. credit) = credite de la F.M.I. în
afara celor rezultate din tragerile ordinare, inclusiv modalităţile
extinse de finanţare (stocuri-tampon, finanţare compensatorie,
modalitate extinsă de finanţare, facilităţi pentru petrol);
• datorii pe termen scurt (short-terms debt) = datoriile pe termen
scurt, publice şi private (datorită dificultăţilor privind obţinerea de
informaţii nu se poate face distincţie între cele două categorii),
negarantate de către stat.
Din această enumerare se constată faptul că Banca Mondială
operează, de fapt, cu conceptul de datorie externă totală, în care
sunt incluse totalitatea împrumuturilor publice, împrumuturilor private
garantate de către stat, împrumuturile private pe termen lung
negarantate de către stat, creditele luate de la F.M.I, creditele pe
termen scurt. O prezentare grafică a conţinutului datoriei externe
poate arăta astfel:

Figura 9.1. Datoria externă şi componentele sale


Datoria externă
totală

Datoria Datoria Utilizarea


externă pe externă pe creditelor FMI
termen termen
scurt lung

după debitori

Datoria privată Datorie publică şi


negarantată public garantată

după creditori
Creditori oficiali
Creditori privaţi

Creditori Creditori
multilaterali bilaterali
Bănci Obligaţiuni Altele
comerciale

Sursa: XXX – „Global Development Finance”, World Bank, 2000

251
În concluzie, în plan teoretic, se poate aprecia că datoria
externă este un concept complex, în a cărui delimitare specialiştii nu
au ajuns la un consens, în timp ce, în plan practic, datoria externă
este una din problemele globale1 grave cu care se confruntă lumea
contemporană. Caracterul global al acestei probleme rezultă din cel
puţin următoarele argumente:
∗ nivelul foarte ridicat al sumelor în discuţie şi sporirea lor continuă
şi rapidă;
∗ diversitatea factorilor afectaţi de creşterea datoriei externe,
interesaţi în găsirea unor soluţii acceptabile;
∗ interdependenţele care iau naştere între problema datoriei şi alte
probleme globale (subdezvoltarea, problema alimentară,
problema energiei şi a materiilor prime, stabilitatea politico-
militară etc.);
∗ consecinţele imprevizibile şi repercusiunile la scară globală ale
nerezolvării acestei probleme.
Pentru mai deplina înţelegere a situaţiei în care s-a ajuns
astăzi, când problema datoriei externe a căpătat în acelaşi timp un
caracter exploziv, este necesară o rememorare a originilor acesteia
şi o trecere în revistă a evoluţiei sale în timp.

9.2. Geneza datoriei externe


Faptul că ţările în dezvoltare au acumulat datorii faţă de
creditorii străini nu este, în sine, un fenomen nou. Anumite mişcări de
capitaluri s-au înregistrat pe plan internaţional, încă din secolul
trecut, dar problema datoriei externe, în forma şi amploarea sa
actuală, se pare că îşi are originea in perioada imediat următoare
celui de-al doilea război mondial. Printre elementele care au
contribuit la extinderea acestei probleme cele mai importante sunt
legate de:
∗ apariţia unui mare număr de state independente;
∗ competiţia existentă, în perioada războiului rece, între vest
şi est, inclusiv în direcţia atragerii unui anumit pol ideologic
a tinerelor state independente;
∗ atitudinea favorabilă a guvernelor multora din aceste ţări
vis-à-vis de atragerea capitalurilor străine.

1
Sterian Dumitrescu (editor coordonator) - "Economia mondială", Editura Microinformatica,
Cluj-Napoca,1992
252
În ciuda unor posibile aparenţe (care numai uneori au fost şi
teoretizate), datoria externă nu este, în marea majoritate a cazurilor,
o urmare a proastei administrări a guvernului. În cele mai multe
situaţii, apelul la resurse externe de finanţare este o necesitate, iar
îndatorarea ţărilor receptoare nu este decât urmarea logică a acestui
fenomen. În cazul statelor nou apărute pe harta lumii, se manifestă o
contradicţie evidentă între necesităţile economice în creştere şi
posibilităţile limitate de acumulare internă. Chiar şi astăzi, la câteva
decenii după câştigarea independenţei, cu toate succesele
înregistrate, ele sunt încă departe de a avea posibilitate de a-şi
finanţa propria dezvoltare economică numai pe baza acumulării
interne. Printre cei mai importanţi factori care limitează posibilităţile
acestor ţări de a-şi însuşi plusprodusul realizat în cadrul naţional se
numără:
∗ limitarea veniturilor din exporturi, ca urmare a preţurilor
scăzute practicate la materii prime;
∗ deteriorarea termenilor schimbului;
∗ utilizarea unor practici neloiale de către unele societăţi
transnaţionale (de exemplu, practicarea preţurilor de
transfer).
Nevoia obiectivă de asistenţă financiară externă, acceptată ca
axiomă, face din apariţia datoriei externe o etapă firească în lungul
drum de la subdezvoltare către prosperitate. Una din teoriile care
postulează un astfel de unghi de vedere este teoria creşterii
transmise1). Această teorie a fost conturată de lucrările lui J.E.
Cairnes, elaborate încă din secolul al XIX-lea, reluate apoi de către
A.K. Cairncross şi P.A. Samuelson. Ideea centrală a teoriei creşterii
transmise este aceea că, pe măsură ce o ţară se dezvoltă din punct
de vedere economic, evoluţia venitului intern, rata economisirilor,
evoluţia stocurilor de capital, a balanţei comerciale şi rata de
rentabilitate a investiţiilor modifică volumul şi direcţia fluxurilor de
capitaluri în favoarea ţărilor mai puţin dezvoltate, cu condiţia
respectării a două condiţii:
a) mişcările de capitaluri să reacţioneze la inegalităţile ratei
dobânzii;
b) inegalităţile ratelor dobânzii sunt consecinţa inegalităţilor în
ceea ce priveşte eficienţa marginală aşteptată a capitalului
(productivitatea unei unităţi suplimentare de capital

1
Alain Zantman – „Le Tiers-Monde”, Hatier, Paris 2e edition, 1990, pg. 355-357
253
trebuind să fie mai ridicată în ţările care dispun de o
cantitate redusă de capital).
Evoluţia relaţiilor economice pe care fiecare ţară le întreţine cu
ţările deja dezvoltate din punct de vedere economic parcurge cinci
faze succesive, caracterizate prin cinci balanţe de plăţi tipice:
1)Ţară tânără, nou debitoare, care se caracterizează prin:
- o balanţă comercială negativă, datorată importurilor
de bunuri de echipament şi existenţei unui număr redus de produse
ce pot fi exportate;
- o balanţă a remunerării capitalurilor negativă;
- o balanţă a transferurilor de capitaluri pozitivă,
deoarece nivelul ridicat al eficienţei marginale a capitalului atrage
capitaluri străine;
- o balanţă internă negativă, datorită faptului că
economiile interne sunt inferioare investiţiilor, astfel încât ţara se
îndatorează.
2) Ţara devine debitor evoluat. Ea îşi sporeşte exportul şi
rata economisirilor. În schimb, oportunităţile de investiţii scad,
antrenând o scădere a nivelului îndatorării, în timp ce ieşirile de
capitaluri cresc datorită plăţii dobânzilor şi dividendelor. Balanţa are,
în aceste condiţii, următoarea configuraţie:
- o balanţă comercială pe cale să devină pozitivă;
- o balanţă a remunerării capitalurilor negativă;
- o balanţă a transferurilor de capitaluri în continuare
pozitivă;
- o balanţă internă echilibrată (economiile interne pot fi
superioare investiţiilor, permiţând plata dobânzilor la creditele
obţinute).
3) Ţara îşi reduce datoria, graţie creşterii excedentului
comercial şi scăderii dobânzilor ce trebuie plătite, de unde rezultă:
- o creştere a excedentului comercial;
- o balanţă a remunerării capitalurilor uşor negativă;
- o balanţă a transferurilor de capitaluri negativă,
deoarece rambursările sunt superioare noilor împrumuturi primite;
- o balanţă internă pozitivă, întrucât economiile acoperă
investiţiile, plata dobânzilor şi rambursarea împrumuturilor.
4) Ţară nou creditoare. Economiile interne acoperă în mod
progresiv investiţiile, remunerarea capitalurilor străine,
răscumpărarea de creanţe străine şi plasamente de capitaluri
naţionale atrase de nivelul eficienţei marginale a capitalului (şi,

254
implicit, de rata dobânzii) în alte economii tinere. Balanţa de plăţi
este, în această situaţie, următoarea:
- soldul pozitiv al balanţei comerciale scade;
- balanţa remunerării capitalurilor devine pozitivă;
- balanţa transferurilor de capitaluri este negativă;
- balanţa internă este puternic pozitivă.
5) Ţară creditor evoluat (sau ţară rentieră): deteriorarea
balanţei comerciale se accelerează, în special datorită slabei
productivităţi a capitalului şi a muncii şi a ratei de schimb
supraevaluate. Balanţa de plaţi a unei ţări rentiere va avea
următoarea configuraţie:
¾ o balanţă comercială negativă;
¾ o balanţă a remunerării capitalurilor pozitivă;
¾ o balanţă a transferurilor de capitaluri negativă;
¾ o balanţă internă negativă, deoarece o parte a investiţiilor
interne este finanţată prin intrări din remunerările capitalurilor
împrumutate altor ţări.
În concluzie, conform mecanismului prezentat, liberul schimb
de capitaluri furnizează fiecăruia, în timp, capitalurile de care are
nevoie. Această ajungere a naţiunilor mature la stadiul rentier, văzută
ca o condiţie a dezvoltării naţiunilor tinere, este considerată un
fenomen automat şi autoreglabil, pe baza următorului raţionament:
1. naţiunile mature fiind cele în interiorul cărora eficienţa marginală a
capitalului nu încetează să scadă, ajung în situaţia de a avea,
pentru perioade mai îndelungate, cea mai scăzută eficienţă
marginală a capitalului. În mod necesar, aceste ţări acumulează
un volum crescând de creanţe externe, deci de drepturi de
remunerare. Mecanismele transferurilor tind, în mod automat, să
adapteze balanţa comercială la aceste intrări.
2. această adaptare este cea mai avantajoasă pentru naţiunea
creditoare, care obţine un triplu avantaj de pe urma plasamentelor
sale externe, sub forma:
- venitului financiar, care permite intrări de bunuri
corespunzătoare (fluxuri reale adiţionale);
- furnizări abundente de produse primare (materii prime),
necesare sectoarelor sale industriale;
- scăderea preţurilor produselor importate, obţinute în cantităţi
mai mari şi în condiţii mai bune din alte ţări;

255
Acest mecanism dovedeşte, în opinia specialiştilor francezi
Byé şi Destanne de Bernis1), pe de o parte, dezirabilitatea statutului
de "ţară rentieră", şi, pe de altă parte, necesitatea parcurgerii unor
etape în care îndatorarea externă este o condiţie obligatorie pentru a
putea accede la acest statut.

9.3. Evoluţia istorică a problemei datoriei externe


Începând cu secolul al XIX-lea şi până în anii '30 ai secolului
XX, capitalurile orientate spre ţările în dezvoltare proveneau din
surse private, luând forma acţiunilor şi obligaţiunilor pe termen lung,
plasate prin intermediul pieţei financiare din Londra şi, mai apoi, al
celei din New York.
Sumele investite în străinătate de Marea Britanie ajungeau
până la 10% din P.N.B. în ajunul primului război mondial, ceea ce
reprezintă circa 40% din nivelul economiilor la scară naţională. Din
perspectiva debitorilor, dacă investiţiile străine nu au depăşit
niciodată, în această perioadă, 1% din P.N.B. şi 6% din investiţiile
interne în cazul Statelor Unite ale Americii, ele reprezentau aproape
15% din PNB-ul argentinian, sau 40% din totalul investiţiilor în
această ţară.
O trăsătură caracteristică a investiţiilor străine efectuate în
perioada respectivă era riscul scăzut. Fără a pune la socoteală
finanţările dictate de considerente politice, principalele beneficiare
ale acestor împrumuturi erau ţări considerate a fi printre cele mai
bogate din lume (America de Nord, câteva ţări ale Americii Latine,
Australia, Noua Zeelandă). Ţările creditoare manifestau o cerere
foarte mare de produse primare şi agricole în perioada revoluţiei
industriale, problema insolvabilităţii aproape neexistând, datorită
armoniei dintre fluxurile financiare şi fluxurile de mărfuri.
Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, riscul nu lipsea în întregime:
dincolo de împrumuturile acordate Rusiei înainte de 1917, pe care
guvernul revoluţionar a refuzat să şi le asume, administraţiile locale
din Statele Unite, Peru, Argentina, Brazilia şi Turcia au fost obligate,
ocazional, să renege o datorie pe care nu aveau mijloace să o
plătească, în decursul secolului al XIX-lea2. Prima criză a datoriei
externe se poate aprecia că a avut loc în 1870, când Egiptul, Peru şi
Imperiul Otoman au declarat încetarea plăţilor. Douăzeci de ani mai

1
M. Byé, G. Destanne de Bernis - "Relations économiques internationales", Dalloz
5e édition, Paris, 1987, p.67
2
Alain Zantman - OP. CIT. pag.357-360
256
târziu, este rândul Greciei să fie în dificultate. La originea acestei
crize au stat stagnarea încasărilor şi agravarea deficitului bugetar1.
În anii următori, sistemul a intrat într-o perioadă de mare
instabilitate, dar nu sub egida Marii Britanii, liderul de până in acel
moment, ci sub cea a Statelor Unite ale Americii, devenite creditorul
lumii. Ca urmare a primului război mondial şi, mai ales, ca urmare a
crizei din 1929, incapacităţile de plată se multiplică: mai întâi Mexicul,
consecinţă a revoluţiei ce a avut loc aici, apoi, în timpul marii
recesiuni din anii '30, Brazilia, Chile, Columbia, precum şi cea mai
mare parte a provinciilor şi municipalităţilor argentiniene. În 1932
Germania încetează plăţile faţă de Europa.
Puternic afectat de criza din 1929, sistemul financiar
internaţional a fost complet devastat de cel de-al doilea război
mondial. În perioada imediat postbelică, primele semne de renaştere
ale unui asemenea sistem au apărut ca urmare a necesităţii finanţării
reconstrucţiei şi dezvoltării economiilor puternic afectate de conflict.
Ţările în dezvoltare au beneficiat de o atmosferă favorabilă şi au
primit ajutor extern pentru finanţarea deficitelor plăţilor curente. Noua
configuraţie a sistemului financiar internaţional punea faţă în faţă
creditorii şi debitorii, fie în cadrul asistenţei bilaterale (donaţii sau
împrumuturi publice acordate de la guvern la guvern) sau
multilaterale (prin intermediul, între altele, a BIRD - Banca Mondială,
creată în 1946, sau a băncilor regionale), fie în cadrul investiţiilor
directe ale firmelor şi băncilor multinaţionale. În legătură cu rolul jucat
de băncile regionale în acest proces, trebuie subliniată apariţia unui
"buchet" de astfel de instituţii financiare: Banca Interamericană de
Dezvoltare (BID), creată în 1959, Banca Africană de Dezvoltare,
creată în 1963, Banca Asiatică de Dezvoltare, creată în 1966, cărora
li se pot adăuga Fondul European de Dezvoltare (FED), creat în
1957 de către ţările Pieţei Comune şi Banca C.A.E.R., creată în 1963
de către ţările blocului comunist.
Prima urgenţă căreia trebuia să-i răspundă sistemul financiar
internaţional era legată de reconstrucţia economică a ţărilor
beligerante în cel de-al doilea război mondial. Cum principalele ţări
implicate in război erau ţările dezvoltate din punct de vedere
economic, fluxurile financiare s-au îndreptat în special către acestea.
Ca urmare, în 1950, datoria ţărilor în dezvoltare era relativ scăzută,
iar anumite ţări, precum India sau Argentina, erau creditoare ale

1
Yadwiga Forowicz – „Economie internationale a l’heure des grandes transformation”,
Beauchemin, 1995, pag. 369
257
Marii Britanii: ţările dezvoltate ale Europei fuseseră nevoite să îşi
lichideze creanţele avute în exterior şi, uneori, chiar să se îndatoreze
ele însele pentru a face faţă efortului de război.
Cu toate acestea, fluxul de capitaluri având ca destinaţie ţările
în dezvoltare înregistrează un demaraj rapid: de la circa 15 miliarde
de dolari la sfârşitul anilor '50, datoria ţărilor în dezvoltare ajunge în
1970 la circa 60 miliarde dolari. O creştere de 4 ori în intervalul unui
deceniu.
În deceniul următor, între 1970 şi 1980, lichidităţile
supraabundente şi accelerarea industrializării crează un climat
favorabil procesului de îndatorare: creşterea economică a ţărilor în
dezvoltare cunoaşte o rată medie anuală de 5,6%, în timp ce datoria
externă a acestora creşte de 9 ori. Comparativ cu deceniul
precedent, asistăm la un proces de accelerare a ritmului de creştere
a datoriei externe a ţărilor în dezvoltare. Procesul priveşte în egală
măsură "noile ţări industrializate" neproducătoare de petrol, dar
doritoare să-şi continue industrializarea în ritm rapid (Argentina,
Brazilia, Israel, Coreea de Sud, Africa de Sud şi Iugoslavia
însumează aproape jumătate din creditele acordate), cât şi ţările
exportatoare de petrol, care îşi angajează resursele viitoare pentru a-
şi accelera dezvoltarea prezentă (Algeria, Indonezia, Iran, Nigeria,
Venezuela, Mexic, Ecuator, Peru, Egipt.). În ceea ce le priveşte pe
ţările mari exportatoare de petrol şi cu populaţie redusă, acestea
negociază cele mai bune condiţii de plată (recurgând la credite de
export), în timp ce îşi plasează enormele excedente financiare pe
piaţa internaţională a capitalurilor. La rândul lor, ţările cele mai
sărace sunt nevoite să apeleze la credite externe, în încercarea de a
menţine un nivel minim al importurilor de petrol, necesare pentru a
evita prăbuşirea brutală a economiilor lor naţionale. Când marile
bănci creditoare încep să aibă reţineri în acordarea de noi credite,
guvernele ţărilor dezvoltate îşi deschid toate marile lor linii de credit
pentru export, din dorinţa de a-i încuraja pe exportatorii interni şi de a
cucerii o cotă de piaţă cât mai mare în raport cu concurenţii din alte
ţări industrializate.
Ca urmare a acestei politici de finanţare deschisă şi a
protecţionismului ţărilor dezvoltate (exporturile nu au crescut în
aceeaşi măsură cu datoriile), dar şi a incapacităţii multor guverne ale
ţărilor în dezvoltare de a gestiona corespunzător sumele atrase, s-au
acumulat datorii foarte mari. Între 1950 şi 1970, au avut loc 17
reeşalonări ale datoriei externe a 7 ţări: Argentina, Brazilia, Chile,
Ghana, Indonezia, Peru şi Turcia.
258
În anii '70, datoria ţărilor în dezvoltare era de circa 78 mld.
USD, nedepăşindu-se, însă, capacitatea de rambursare. În 1973,
prima criză petrolieră afectează mai ales ţările în dezvoltare, iar spre
sfârşitul anilor ’70, majoritatea ţărilor în dezvoltare se confruntau deja
cu grave deficite şi probleme de rambursare.
Datoria externă devine cu adevărat o problemă la începutul anilor
'80, când marii debitori, ţări în dezvoltare, ajung în imposibilitatea de
a face faţă serviciului datoriei externe. În acest moment se poate
vorbi cu adevărat despre o criză a datoriei externe. Cauzele care au
determinat explozia datoriei externe sunt atât externe cât şi interne.
Cauzele extene stau sub egida celor două creşteri ale preţului
petrolului, în 1973-1974 şi 1979-1980. Acestea au determinat
pierderi imense pentru ţările în dezvoltare, în special, care şi-au
văzut diminuate încasările din export. Concomitent, termenii
schimbului au cunoscut o deteriorare tot mai accentuată, iar ţările
dezvoltate, şi ele afectate de creşterile preţului petrolului, au adoptat
o politică extrem de severă, nu numai în plan finanaciar, ci şi în plan
comercial, determinând ţările în dezvoltare să-şi reducă accesul pe
pieţele cele mai profitabile. Recesiunea mondială ce a urmat creşterii
preţului petrolului a contribuit la înrăutăţirea situaţiei economice a
ţărilor în dezvoltare. De asemenea, creşterea puternică a ratei
dobânzii (începută în S.U.A.) la nivel mondial, a îngreunat tot mai
mult accesul la resursele financiare şi au împovărat balanţa de plăţi
externă.Dacă, între 1965 – 1979, rata dobânzii a crescut de la 5% la
8,5%, după 1979 a crescut la 10%, ajungând în 1981 la 15%. Până
în 1985 rata dobânzii s-a menţinut la nivelul de 10 – 11%. Deficitele
au crescut tot mai mult, iar ţările în dezvoltare s-au văzut în
imposibilitatea de a plăti obligaţiile financiare asumate prin acordurile
de împrumut.
Pentru multe ţări, problemele interne, înrăutăţirea termenilor
schimbului, o structură instituţională deficitară, au reprezentat
impedimente şi mai serioase la creşterea economică şi la dezvoltare.
Cauzele interne au contribuit în aceeaşi măsură la explozia datoriei
externe. Inflaţia a scăpat de sub control, producţia a scăzut (în mare
parte şi datorită unui acces din ce în ce mai dificil pe pieţele de
export), capitalurile au început să migreze, în mare parte datorită
lipsei de încredere în ţările gazdă. Fuga capitalurilor din aceste ţări a
reprezentat pentru unele ţări în dezvoltare (cele din America Latină)
în jur de 50% din datoria lor externă. Incapacitatea sistemului
financiar intern de a stimula economisirea şi colectarea economiilor

259
populaţiei, împreună cu corupţia, în special la nivelurile cele mai
înalte, au agravat efectele cauzelor externe.

9.4. Gradul de îndatorare şi nivelul datoriei externe în


ţările în dezvoltare
Dacă pentru clasificarea ţărilor Banca Mondială operează cu
indicatorul P.I.B./loc., în legătură cu îndatorarea ţărilor lumii, aceeaşi
instituţie foloseşte criteriul „gradul de îndatorare”. Gradul de
îndatorare al ţărilor lumii se determină pentru ţările cu venituri medii
sau scăzute şi se au în vedere mai mulţi indicatori. Criteriile de
clasificare a ţărilor îndatorate, propuse de Banca Mondială, vizează o
arie foarte largă de indicatori, ceea ce reflectă, în ultimă instanţă,
faptul că îndatorarea externă reprezintă atât o cauză, cât şi o
consecinţă a nivelului scăzut de dezvoltare în care se află. O analiză
complexă a unei ţări îndatorate trebuie să ţină seama de următoarele
elemente:
1. Potenţialul pieţei
¾ Potenţialul economic, dat de nivelul şi creşterea P.I.B.;
¾ Nivelul de dezvoltare economică, determinat de
intensitatea dualismului economic, dependenţa faţă de
importul de materii prime, ponderea investiţiilor în P.I.B.,
ponderea exporturilor în P.I.B., etc.;
¾ Nivelul de viaţă, respectiv P.I.B./loc., creşterea
demografică, rata de şcolarizare, speranţa de viaţă,
numărul de linii telefonice/1000 loc., etc.;
2. Riscuri financiare
¾ Vulnerabilitatea financiară: soldul tranzacţiilor curente,
diversitatea produselor exportate, creşterea exporturilor,
ponderea produselor manufacturate în totalul exporturilor,
diversitatea geografică a pieţelor de export, ponderea
importurilor pentru energie în totalul importurilor, etc.;
¾ Nivelul datoriei şi al rambursării: datoria totală, creşterea
datoriei externe, ponderea datoriei pe termen scurt în
totalul datoriei, serviciul datoriei externe, structura datoriei
externe, etc.;
¾ Reputaţia financiară: întârzierea plăţilor, nivelul de
încredere al băncilor internaţionale;
3. Riscuri de instabilitate politică
¾ Stabilitatea guvernului: claritatea procesului alegerilor,
coeziunea guvernamentală,

260
¾ Stabilitatea regimului politic: natura puterii, nivelul
represiunii politice, nivelul consensului politic, riscul privind
frecvenţa conflictelor militare;
4. Mediul de afaceri
¾ Gestiunea economică: capacitatea de stăpânire a inflaţiei,
nivelul deficitului bugetar, gradul de corupţie, supra- sau
subevaluarea cursului de schimb, etc.;
¾ Investiţiile străine: restricţii privind mişcările de capital,
ponderea investiţiilor străine în P.I.B., etc.
Corelând aceşti indicatori şi îmbinându-i cu venitul pe locuitor
ţările lumii se pot clasifica, după gradul de îndatorare, în felul
următor:
Tabelul 9.1. Clasificarea ţărilor lumii după gradul de îndatorare
Clasificarea după gradul de îndatorare
Clasificare
SDE/EX>220% SDE/EX 132%-220% SDE/EX<132%
după venit
SDE/PNB>80% SDE/PNB 48%-80% SDE/PNB<48%
Ţări cu venituri
Ţări cu Ţări cu venituri Ţări cu venituri
scăzute puţin
venituri scăzute sever scăzute moderat
îndatorate
scăzute îndatorate (TVSSI) îndatorate (TVSMI)
(TVSPI)
Ţări cu venituri
Ţări cu Ţări cu venituri Ţări cu venituri medii
medii puţin
venituri medii sever moderat îndatorate
îndatorate
medii îndatorate (TVMSI) (TVMMI)
(TVMPI)
Sursa: XXX – „Global Development Finance”, World Bank, 2003
Notă: SDE/EX= valoarea actuală a serviciului datoriei externe raportată la export
SDE/PNB= valoarea actuală a serviciului datoriei externe raportată la P.N.B.
În categoria TVSSI sunt 34 de ţări, cele mai multe dintre ele
din regiunile cele mai sărace ale lumii (Africa sub-sahariană şi Asia
de Sud), în cea a TVSMI 11 ţări, în TVSPI 9 ţări, în TVMSI 11, în
TVMMI 24 de ţări, iar în ultima categorie, TVMPI 41 de ţări1.

1
Printre TVSSI se numără: Angola, Burkina Faso, Burundi, Camerun, Republica
Centrafricană, Coasta de Fildeş, Etiopia, Guineea, Indonezia, Laos, Liberia,
Madgascar, Malawi, Mali, Mauritania, Mozambic, Birmania, Nicaragua, Niger,
Nigeria, Rwanda, Siera Leone, Somalia, Sudan, Tanzania, Uganda, Vietnam,
Zambia. La TVSMI sunt Bangladesh, Benin, Cambodgia, Ciad, Gambia, Ghana,
Haiti, Honduras, India, Kenia, Moldova, Pakistan, la TVSPI Armenia, Buthan,
China, Eritreea, Lesotho, Nepal, la TVMSI Argentina, Bolivia, Brazilia, Bulgaria,
Ecuador, Gabon, Iordania, Peru, Siria, Guyana, la TVMMI Algeria, Belize, Chile,
Columbia, Ungaria, Liban,. Malaiezia, Maroc, Filipine, Venezuela, Rusia,
Thailanda, Tunisia, Turcia, Uruguay, iar la TVMPI Albania, Barbados, Costa Rica,
Cehia, Guatemala, Coreea, Mexic, Paraguay, Polonia, România, Slovacia, Africa
de Sud, Sri Lanka (vezi XXX – „Global Development Finance”, World Bank, 2000)
261
Ca rezultat al creşterii împrumuturilor externe, volumul datoriei
externe al ţărilor cu venituri scăzute sever îndatorate aproape s-a
triplat între 1980 şi 1987. Din 1987, datoria externă a crescut, dar
într-un ritm mult mai lent, ajungând la aproape 200 de miliarde de
dolari la sfârşitul anului 1996. Structura datoriei acestor ţări este
următoarea: 61% acorduri bilaterale (din care, două treimi cu
membrii Clubului de la Paris), 25% acorduri multilaterale (inclusiv
FMI), 8% împrumuturi private pe termen lung şi 86% pe termen scurt.
Aproape 51% din nivelul împrumuturilor bilaterale este în termeni de
favoare. Din cea bilaterală, 70% este în condiţii de favoare.1
În afara acestor indicatori, pentru reflectarea gradului de
îndatorare al ţărilor lumii se mai folosesc şi alţii, cum ar fi:
DET/EX= datoria externă totală raportată la exporturi
DET/PNB= datoria externă totală raportată la P.N.B., indicator ce
reflectă solvabilitatea pe termen lung a unei ţări
DOB/EX= dobânda totală a datoriei externe raportată la exporturi
DOB/PNB= dobânda totală a datoriei externe raportată la P.N.B.
REZ/DET= rezervele internaţionale raportate la datoria externă totală
REZ/IMP= rezervele internaţionale raportate la importuri
DES/DET= datoria totală pe termen scurt raportată la datoria externă
totală
DEC/DET= datoria totală externă concesională raportată la datoria
externă totală
DEM/DET= datoria totală externă acordată pe cale multilaterală în
totalul datoriei externe.
Din punctul de vedere al acestor indicatori, nivelul mediu al
îndatorării ţărilor în dezvoltare este următorul:
Tabelul 9.2. Indicatori privind îndatorarea externă a ţărilor în
dezvoltare
Indicatori de îndatorare (%) 1980 1990 1998 1999
DET/EX 88,4 162,5 147,9 136,6
DET/PNB 20,3 34,2 42,1 41,5
SDE/EX 13,5 18,3 18,4 18,7
DOB/EX 7,1 7,8 7,0 7,2
DOB/PNB 1,6 1,7 2,0 2,2
REZ/IMP (luni) 3,8 2,9 4,7 5,0
DES/DET 23,9 16,8 16,2 15,8
DEC/DET 18,2 21,5 14,9 18,6
DEM/DET 8,0 14,3 12,9 13,5
Sursa:XXX – „Global Development Finance”, World Bank, 2000

1
Idem
262
Căderea economică de după 1980 se reflectă şi în creşterea
gradului de îndatorare al ţărilor în dezvoltare. Datoria externă
raportată la exporturi a crescut în 1990 la peste 160% faţă de 1980,
rămânând la un nivel ridicat, chiar dacă în scădere, şi în anul 1999.
Rata serviciului datoriei externe (respectiv ratele şi dobânda datorate
într-un an, raportate la export) a cunoscut o creştere permanentă,
ceea ce înseamnă că principala sursă de venituri a ţărilor în
dezvoltare a avut o evoluţie inferioară îndatorării. În aceste condiţii,
posibilităţile de restituire a împrumuturilor şi dobânzilor aferente sunt
în continuă scădere. Acelaşi lucru reflectă şi datoria externă
raportată la P.I.B., respectiv capacitatea tot mai redusă a ţărilor în
dezvoltare de a face faţă îndatorării externe.
Datoria concesională (respectiv împrumuturile în condiţii de
favoare) a rămas la un nivel relativ constant (deşi în 1990 a
înregistrat o creştere cu 3% faţă de 1980, iar în 1998 o scădere cu
6% faţă de 1990), iar cea multilaterală o creştere faţă de 1980. Cu
toate acestea, datoria externă provenită din împrumuturile acordate
în condiţii concesionale şi pe cale multilaterală au o pondere destul
de mică în totalul datoriei externe.
Dacă, pe ansamblul ţărilor în dezvoltare, situaţia se prezenta
la un nivel mediu de îndatorare, pentru ţările cele mai sărace situaţie
este mult mai gravă. Unele ţări înregistrau niveluri ale serviciului
datoriei externe de peste 1000%, ceea ce reprezintă cu mult peste
nivelurile medii ale ţărilor în dezvoltare.

Tabelul 9.3. Gradul de îndatorare al ţărilor celor mai sărace


Indicatorul Ţara 1998 1993-1995a)
DET/EX Burundi 1441 932
Etiopia 1065 578
Guineea Bissau 2406 1821
Mozambic 1619 1380
Siera Leone 1123 787
Sudan 2599 3325
DET/PNB Angola 292 81
R.D.Congo 720 213
Guineea Bissau 415 302
Nicaragua 357 802
SDE/EX Argentina 424 431
Burundi 806 394
R.D.Congo 774 340
Etiopia 898 373
Guineea Bissau 1733 1071
Nicaragua 601 2610

263
Ruanda 554 300
Siera Leone 745 621
SDE/PNB Angola 276 73
R.D.Congo 678 182
Guineea Bissau 299 178
Niger 313 46
Sursa:XXX – „Global Development Finance”, World Bank, 2000
Notă: a) reprezintă media în perioada 1993 - 1995
În ceea ce priveşte primul indicator de îndatorare, datoria
externă depăşea volumul exporturilor de aproape 26 de ori în cazul
Sudanului sau de 24 de ori în cazul Guineei Bissau. Datoria externă
pe unitatea de export (raportul procentual dintre volumul datoriei
externe şi volumul exportului) este un indicator care are valori
cuprinse între 227% pentru Kenya şi 800% pentru Uganda, ajungând
la peste 1000% în cazul Etiopiei şi Mozambicului şi depăşind 2000%
pentru Guineea Bissau şi Sudan, aşa cum am arătat. Dincolo de
nivelurile deosebit de ridicate şi mai îngrijorător este faptul că
nivelurile au crescut faţă de perioada 1993–1995. Aceasta dovedeşte
incapacitatea acestor ţări de a avea o dinamică a exporturilor care să
devanseze dinamica datoriei externe.
Acelaşi lucru se poate constata şi în cazul celorlalţi indicatori
avuţi în vedere. Cu foarte mici excepţii, toate aceste ţări au avut
performanţe mult mai slabe în 1998 decât în 1993-1995, ceea ce
reprezintă o dovadă în plus că datoria externă este o problemă
deosebit de acută pentru ţările cele mai sărace.
În timp ce ţările considerate sunt cel mai sever îndatorate şi,
în acelaşi timp, cele mai sărace, mărimea, natura, sursa şi gravitatea
problemelor pe care le înregistrează în legătură cu datoria lor externă
variază foarte mult de la o ţară la alta, ca şi accesul lor pe pieţele
private de capital.
Şi structura datoriei externe variază foarte mult în cazul
acestor ţări. Ponderea creditorilor privaţi este mare în Coasta de
Fildeş, Nicaragua şi Sierra Leone, în timp ce creditorii bilaterali deţin
majoritatea în celelalte ţări din această categorie. Acordurile de
împrumut multilaterale, inclusiv trageri asupra F.M.I. deţin mai mult
de o treime din totalul datoriei unor state precum Burundi, Republica
Centrafricană, Ghana, Honduras, Liberia, Ruanda şi Uganda.
Conform Băncii Mondiale, datoria a 188 de ţări în dezvoltare
se ridica la începutul lui 2002, la 2442,1 miliarde USD, iar datoria
ţărilor celor mai îndatorate se ridica la sfârşitul anului 2000, la 342,6
miliarde USD.

264
Tabelul 9.4. Datoria externă în GNP (%) şi serviciul datoriei
externe total şi pe regiuni a ţărilor în dezvoltare (mld. dolari)
1991-2000
1991 2000
Datoria externa în GNP a ţărilor: 41,6% 35,1%
Din care:
America Latina 43,9 38,5
Africa 73,3 61,4
Asia 32,7 37,9
Serviciul datoriei externe total (mld. USD) 137,7 331
din care dobânda 63,5 118
America Latină 45,6 167
din care dobânda 24,1 56
Africa 29,1 25,9
din care dobânda 11,7 9,1
Asia 63,0 146,3
din care dobânda 27,7 44,9
Sursa: XXX – „World Economic and Social Survey”, UN, 2003
Datoria externă este inegal repartizată pe regiuni, ţările din
America Latina având cea mai mare datorie, 809,1 mld. dolari,
urmate de cele din Asia.
În urma crizei financiare din 1997-1998, 10 ţări de pe aceste
continente au grave probleme cu datoria externă: Indonezia: 137,4
mld. dolari, Coreea de Sud: 136,6 mld. dolari, Thailanda: 95,7 mld.
dolari, Malaiezia: 44,7 mld. dolari, Filipine: 52,3 mld. dolari,
Argentina: 103,3 mld dolari, Brazilia: 195,6 mld. dolari, Mexic: 154,7
mld. dolari, Chile: 24,4 mld. dolari şi Venezuela: 32,3 mld. dolari.
Se apreciază că datoria externă a unor ţări africane este
echivalentă cu producţia pe unul sau doi ani.
Scurtarea maturităţii împrumuturilor bancare constituie o altă
sursă de creştere a datoriei externe. Ea îşi are originea în
modificările survenite în cadrul instituţional şi economic al economiei
mondiale după declanşarea crizei datoriei externe. Diferenţele foarte
mari existente între ţările ce formează acest grup eterogen al ţărilor
în dezvoltare au determinat creditorii să-şi îndrepte atenţia şi
preferinţa către ţările cele mai performante ale acestei categorii şi
către ţările cu cele mai mari datorii1. De asemenea, o serie de factori
1
Deşi paradoxal, cele mai multe împrumuturi merg tot către ţările cele mai
îndatorate (Argentina, Brazilia, Mexic şi, mai recent sosita în acest grup, Rusia).
Explicaţia rezidă în interesele pe care donatorii le au în aceste ţări (prin
împrumuturi, ţările creditoare menţinându-şi influenţa) precum şi în faptul că s-a
dovedit că pierderile datorate sistării împrumuturilor către cei mai mari datornici
sunt mult mai mari decât continuarea împrumutării lor.
265
structurali, instituţionali şi ciclici au contribuit la scurtarea maturităţii
împrumuturilor. Dintre aceştia, pot fi amintiţi: apariţia de noi
instrumente financiare, creşterea investiţiilor străine în ţările în
dezvoltare mai avansate, deficitele mari de cont curent, coroborate
cu creşterea economică rapidă (mai ale în ţările Asiei de Sud-Est) au
crescut cererea de împrumuturi, supraevaluarea activelor,
acompaniată de profituri înalte, a atras capitaluri pe termen scurt,
reglementări ale Băncii Reglementelor Internaţionale, care au
favorizat împrumuturile pe termen scurt, pachete de salvare (ca cele
pentru Mexic din 1995), care vizau, de asemenea, împrumuturi pe
termen scurt.
Pe grupuri de ţări, ţările cu venituri mici (exclusiv China) aveau
o datorie externă de 721.592 mil.$, iar ţările cu venituri medii
1.814.454 mil. $, de peste două ori mai mult. Dar dimensiunea
datoriei externe pentru ţările cele mai sărace este mult mai
complexă, pentru că raportat la resurse, capacitatea lor de a face
faţă gradului ridicat de îndatorare este foarte scăzută. Datoria
externă a tuturor ţărilor foarte sărace puternic îndatorate era de 200
miliarde dolari la sfârşitul anului 1998. Chiar dacă ea reprezintă o
parte mică din datoria externă totală a ţărilor în dezvoltare, este de 4
ori mai mare decât încasările din export şi reprezintă 120% din
P.I.B.-ul acestor ţări. Dincolo de acest aspect, aceste ţări sunt cele
cu cea mai săracă populaţie a lumii (jumătate din populaţia acestor
ţări trăieşte în sărăcie absolută). Ca o medie, o persoană din aceste
ţări trăieşte cu 13 ani mai puţin decât media din ţările în dezvoltare şi
cu 7 ani mai puţin decât în celelalte ţări cu venituri scăzute.
Primele 10 ţări, cele mai îndatorate din lume, deţin cam 70%
din totalul datoriei externe a ţărilor cu venituri medii. Pe zone
geografice, America Latină şi Caribe rămâne zona cu cele mai mari
datorii externe, urmată de Asia de Est şi Pacific, Europa şi Asia
Centrală (din care 30% din datorie o are Rusia) şi Africa sub-
sahariană. Pe ultimul loc se situează Asia de Sud. Comparativ cu
anul 1980, ierarhia este, în linii general aceeaşi, cu diferenţa că cele
mai mari creşteri ale volumului datoriei externe le-au înregistrat Asia
de Est şi Pacific şi Europa şi Asia Centrală, ambele regiuni
confruntându-se cu probleme deosebite la sfârşitul mileniului trecut
(criza financiară din Asia şi căderea comunismului.

266
9.5. Posibilităţi de diminuare a efectelor crizei datoriei
externe
Declanşarea crizei datoriei externe în anii ’80 a arătat lumii
fragilitatea împrumuturilor din ţările în dezvoltare. De la 11% în
august 1980, rata dobânzii a ajuns la 21,5% în decembrie, acelaşi
an. În 1982, „bomba mexicană” explodează: Mexicul încetează plata
datoriei externe. Băncile americane erau angajate cu 192% din
capitalul lor în ţările în dezvoltare, din care 2/3 se aflau în ţările
latino-americane. Ca urmare a acestei situaţii, ţările dezvoltate şi
instituţiile de credit au început să manifeste o prudenţă deosebită în
acordarea de credite. Totodată, au început să fie căutate soluţii
menite a restabili, pe cât posibil, capacitatea de plată a ţărilor
îndatorate, pentru a se putea recupera capitalurile plasate în aceste
ţări.
În anul 1985, James Baker, secretarul american al trezoreriei,
a iniţiat un plan de ajustare structurală al băncilor comerciale,
instituţiilor financiare şi guvernelor, de a furniza noi credite ţărilor
debitoare. Totodată, se avea în vedere reducerea ieşirilor de capital
din aceste ţări. În viziunea Planului Baker, problema datoriei externe
era o problemă internă a ţărilor debitoare, ca urmare, măsurile
propuse vizau liberalizarea schimbului valutar, liberalizarea politicilor
privind investiţiile străine şi reforma sectorului public. F.M.I. şi Banca
Mondială erau însărcinate cu aplicarea planului de ajustare
structurală, respectiv F.M.I. pe probleme financiare (diminuarea
importurilor, echilibrul finanţelor publice, după o puternică reducere a
cheltuielilor), iar Banca Mondială cu chestiuni economice (relansarea
producţiei şi exporturilor). Aceste coordonate ale planului de ajustare
structurală au devenit condiţii pentru finanţările suplimentare de la
F.M.I. şi Banca Mondială.
Planul Baker nu a avut succesul dorit, aceasta şi datorită
faptului că recurgerea la liberalismul aproape dogmatic şi recurgerea
numai la forţele pieţei nu a condus decât la o şi mai mare adâncire a
crizei economice în care erau aceste ţări, la polarizarea bogăţiei, la
corupţie, şomaj şi sărăcie. În plus, el era incompatibil cu ideea de
proces de dezvoltare – proces de durată, deoarece prevedea
restabilirea în termen scurt, pe baze economice şi financiare, a
capacităţii de rambursare a datoriei, lucru imposibil de realizat.
Orientarea sa cu predilecţie către industriile de export, în detrimentul
satisfacerii nevoilor de bază şi ignorarea dimensiunii sociale a

267
ajustării au constituit doar câteva dintre cauzele care au contribuit la
eşecul Planului Baker.
După acest eşec, a venit perioada căutării unor soluţii globale
la problema datoriei externe. Comunitatea internaţională a
recunoscut necesitatea unor măsuri viitoare care să vizeze
reducerea datoriei externe a ţărilor cele mai dezavantajate. În 1988,
la Toronto, G7 a adoptat propuneri vizând reducerea datoriei publice
sau public garantate pentru cele mai îndatorate ţări. Grupul celor 7
ţări industrializate a anunţat că încurajează Clubul de la Paris1 în
eforturile sale de a îmbunătăţi tratamentul de care trebuie să
beneficieze ţările cele mai sărace şi mai îndatorate şi a sugerat că,
atunci când va sosi momentul oportun, o reducere a volumului
datoriei şi o sporire a facilităţilor pentru ţările care se confruntă cu
cele mai mari dificultăţi ar fi binevenită. Se ofereau trei opţiuni pentru
creditori, şi anume:
¾ Anularea a 1/3 din datorie şi reeşalonarea restului de 2/3 pe o
perioadă de 14 ani, cu o perioadă de graţie de 8 ani;
¾ Reeşalonarea datoriei pe o perioadă de 25 de ani, cu o
perioadă de graţie de 14 ani;
¾ Scăderea ratei dobânzii cu 3,5 puncte procentuale, sau la
50% din rata pieţei.
În ceea ce priveşte îndatorarea publică, cele mai multe măsuri
vor fi rezultatul acordurilor bilaterale. Canada, Franţa, S.U.A. şi alte
ţări urmau să procedeze la anularea datoriei ţărilor africane cele mai
sărace, în special a datoriei ce rezulta din asistenţa oficială pentru
dezvoltare.
Pornind de la eşecurile Planului Baker, în 1989 administraţia
americană propune o nouă concepţie cu privire la datoria externă a
Lumii a Treia (Planul Brady, după numele secretarului de finanţe al
S.U.A.). Această propunere viza o reducere a riscului băncilor care
împrumutau ţările în dezvoltare, garantând împrumuturile. Mai
concret, pe o perioadă de 30 de ani, se va reeşalona datoria externă,
urmând ca ţările în dezvoltare să nu plătească decât dobânzile. Dacă
la trecerea acestei perioade, ţara se dovedeşte incapabilă să
ramburseze şi ratele scadente, banca este sigură că va fi

1
Clubul de la Paris este un forum în care creditele emise, garantate sau asigurate
de guverne, sunt reeşalonate. Lista participanţilor la întâlnirile Clubului se poate
modifica, dar, de obicei, cuprinde creditori din ţările donatoare (ţările
industrializate sau ţări nemembre ale O.E.C.D. ale căror credite de export
reclamă participarea la întâlniri.)
268
despăgubită de Trezoreria americană. Obiectivul principal era acela
de a ajuta ţările cu o politică economică judicioasă şi deschise
investiţiilor străine. Pentru reuşita acestei iniţiative s-a contat pe
concursul F.M.I. şi al Băncii Mondiale, precum şi al băncilor
comerciale, care să negocieze reducerea datoriei şi să acorde noi
împrumuturi. Se reafirmau cele trei posibilităţi de răscumpărare a
datoriei, şi anume:
¾ Transformarea creanţelor în participare la capital
(transformarea unei creanţe într-un drept de proprietate
asupra unui activ din ţara debitoare). Brazilia a reuşit să
convertească în 1988, 8 mld. $ în titluri de participare.
¾ Schimbarea naturii datoriei (schimbarea unei creanţe
bancare într-o obligaţiune pe termen lung).
¾ Răscumpărarea datoriei (răscumpărarea propriei datorii,
cu condiţia să dispună de rezerve oficiale importante sau
să se bucure de un ajutor extern substanţial. Bolivia şi-a
răscumpărat în acest fel 40% din datorie, iar Chile 10%).
Comparativ, cele două propuneri, cea de la Toronto şi Planul
Brady vizau două categorii de ţări diferite. Toronto viza ţările cele mai
sărace, Planul Brady pe cele cu venituri intermediare. Consecinţele
au fost o oarecare diminuare a datoriilor şi o creştere a rolului F.M.I.
şi Băncii Mondiale în stabilizarea sistemului financiar internaţional.
Mişcarea ţărilor nealiniate şi-a exprimat, de asemenea,
îngrijorarea în legătură cu criza datoriei externe a ţărilor în curs de
dezvoltare şi i-a îndemnat pe creditorii bilaterali şi multilaterali să ia
măsuri pentru reducerea datoriei ţărilor cel mai puternic îndatorate.
Miniştrii de finanţe ai ţărilor membre ale Commonwealth-ului,
reuniţi în Malta la începutul deceniului 9, au propus o nouă iniţiativă
multilaterală în legătură cu problemele acestor ţări, cele mai
îndatorate. Această iniţiativă cheamă la o relaxare a condiţiilor de
acordare a asistenţei oficiale bilaterale şi la acordarea de resurse în
condiţii de favoare mai mari.
În acest sens, creditorii oficiali au propus o serie de măsuri, în
vederea ameliorării problemei datoriei externe:
• continuarea asigurării de fonduri, prin acordarea de credite
bilaterale şi multilaterale;
• orientarea către sursele concesionare, astfel încât 97 % din
fluxurile oficiale să fie în condiţii de favoare;
• anularea datoriei oficiale pentru multe ţări cu venituri reduse, prin
acorduri bilaterale cu creditorii;

269
• reeşalonarea datoriei, pe termene mai îndelungate şi în condiţii
mai favorabile;
• oferirea de sprijin bilateral şi multilateral pentru reducerea datoriei
către băncile comerciale.
Această strategie a fost adoptată din dorinţa de a asigura,
într-o mai mare măsură, atât lichidităţile de care au nevoie ţările cele
mai sărace, cât şi reducerea volumului datoriei externe a acestora.
Strategia vizează următoarele categorii de datorii:
◊ surse private (exclusiv finanţarea pe termen scurt, care este, de
regulă, acordată preferenţial şi, astfel, este exclusă posibilitatea
restructurării ei), care, deşi nu deţin decât o parte relativ mică în
totalul datoriei ţărilor încadrate în categoria „venituri scăzute -
grad de îndatorare ridicat”, sunt importante datorită serviciului
acestor datorii, care atinge valori mari, având în vedere ratele
dobânzilor practicate de către băncile comerciale;
◊ datoria privată comercială negarantată, care urmează a fi redusă
prin aranjamente de tip buy-back;
◊ asistenţa oficială bilaterală, care este cea mai importantă atât în
totalul datoriei, cât şi din punct de vedere al serviciului acesteia.
Recunoscând faptul că datoria externă a devenit o problemă care
riscă să nu mai poată fi controlată, pentru unele dintre cele mai
îndatorate ţări, creditorii oficiali au căzut de acord să ofere anulări
sau reduceri ale datoriei şi să acorde facilităţi pentru creditele
contractate. Primul pas s-a concentrat pe anularea datoriei
oficiale, pe o bază bilaterală, sub auspiciile Clubului de la Paris.
Această măsură s-a lărgit, ulterior, pentru un număr tot mai mare
de ţări şi pentru sume tot mai importante.
Instituţiile internaţionale au luat, la rândul lor, o serie de
măsuri în legătură cu fenomenul exploziei datoriei externe, printre
care se numără:
∗ concentrarea către acordarea de împrumuturi în condiţii de
favoare;
∗ susţinerea efortului intern în vederea reducerii poverii datoriei
externe;
∗ dezvoltarea unor noi tipuri de finanţare, care să fie grefate pe
nevoile reale ale ţărilor celor mai sărace şi mai îndatorate;
∗ continuarea procesului de anulare a datoriei externe pe cale
bilaterală.
La sfârşitul anului 1996, F.M.I. şi Banca Mondială au lansat un
prim program numit Iniţiativa privind Datoria Celor Mai Îndatorate

270
Ţări. Acesta este un acord al comunităţii internaţionale, menit să
ajute ţările sărace să elaboreze politici corespunzătoare pentru a
scăpa de datoria neperformantă, asigurând o uşurare a datoriei.
Datoria este considerată ca fiind neperformantă atunci când rata
serviciului datoriei externe la export este >25% şi când ea reprezintă
un factor de constrângere în realizarea unei dezvoltări durabile.
Programul a fost susţinut de 180 de guverne. Principalul obiectiv al
acestui program a fost acela de a aduce ţările cele mai îndatorate de
la un nivel de datorie neperformantă la o situaţie care să le permită
progresul economic. Erau vizate ţările care, după trei ani de aplicare
a programelor privind relaxarea datoriei, rămâneau totuşi deasupra
unui nivel corespunzător. La începutul anului 2000, pachetul privind
reducerea datoriei externe şi a serviciului datoriei externe se ridica la
7 miliarde de dolari şi a fost aprobat pentru 7 ţări: Bolivia, Burkina
Faso, Coasta de Fildeş, Guyana, Mali, Mozambic şi Uganda.
În anul 2000 o nouă Iniţiativă privind Datoria Celor Mai
Îndatorate Ţări a luat contur. Plecând de la aceleaşi principii, ea era
menită a mări numărul de ţări cu acces la facilităţile de reducere a
datoriei prin modificarea condiţiilor de încadrare în categoria ţărilor ce
pot beneficia de acest program (valoarea prezentă a serviciului
datoriei externe/export de la 250% la 150%, valoarea prezentă a
datoriei/venituri fiscale de la 280% la 250%, exporturi/P.I.B. de la
40% la 30%, a venituri publice/P.I.B. de la 20% la 15%).
În concluzie, se poate afirma că problema datoriei externe a
devenit tot mai mult problema tuturor: a creditorilor şi a debitorilor. De
aceea, toate măsurile prezentate includ atât eforturile donatorilor, cât
şi pe cale ale receptorilor, în scopul gestionării cât mai eficiente a
acestei situaţii.

271
Capitolul X
Globalizarea economiei mondiale

Fenomenele care marchează evoluţia economiei mondiale în


ultimele decenii stau sub semnul globalizării, al interdependenţelor şi
interacţiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colţ al lumii, are efecte mai
mult sau mai puţin ample asupra întregii economii mondiale.
Procesul globalizării este de dată relativ recentă. El s-a
manifestat mai ales după al doilea război mondial şi a cunoscut o
dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80, odată cu
globalizarea pieţelor financiare. Zonele cele mai „expuse” globalizării
au cunoscut cele mai înalte creşteri. Între 1987 şi 2001, ponderea în
P.N.B. mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,7%,
pentru Asia (fără Japonia), de la 8,8% la 12,2%, în timp ce pentru
Africa (zona cel mai puţin atinsă de „virusul”globalizării) această
pondere a scăzut de la 2,4% la 1,5%. Eficienţa finanţării private în
pocesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte:
investiţiile în ţările emergente au crescut de la 13 miliarde dolari pe
an între 1981 şi 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 şi
2001. În ceea ce priveşte Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o
realitate. Durata medie a vieţii în Coreea de Sud, Thailanda şi
Malaiezia este acum de 68 de ani, faţă de 57 în anii ‘70. În aceeaşi
perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste
ţări.
Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume
i-a făcut pe unii specialişti să aprecieze că „... trăim transformări
profunde care vor rearanja politica şi economia secolului următor.
Nu vor mai fi economii naţionale, atunci când acest proces va fi
încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor graniţe vor fi

272
oamenii, care vor compune naţiunile...”1. Cu alte cuvinte, tot ceea ce
ţine de activitatea economică va aparţine unei economii globale, în
care naţionalul va fi foarte greu de identificat. În opinia aceluiaşi
specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor
corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni.
Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimizeze.
Dacă, până acum câteva decenii, el reprezenta principalul actor al
relaţiilor economice internaţionale, regulatorul activităţii economice
naţionale, se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în
favoarea companiilor transnaţionale.
Cu toate acestea, există şi opinii2 conform cărora instituţiile
politice ale statului rămân principala forţă în modelarea economiei
mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată,
interdependenţele dintre ţări sunt tot mai mari, nu numai în plan
economic, ci şi politic. Efectele balanţelor de plăţi, ale ratelor de
schimb şi ale celorlalte aspecte economice sunt resimţite în
economia mondială şi prin prisma implicaţiilor lor politice.
Statele naţionale operează la nivel internaţional pe diferite
stadii de putere, concurând pentru o poziţie mai bună în comerţul
internaţional, atragerea de investiţii străine, creşterea competitivităţii,
toate acestea cu scopul maximizării bunăstării sociale3.
În afară de acestea, globalizarea ridică şi multe alte
controverse. Volatilitatea ridicată a variabilelor pieţei (rate de
schimb, rate ale dobânzii, cursul titlurilor) este o consecinţă a
globalizării. Liberalizarea pieţelor (80% din pieţele emergente au o
totală convertibilitate a monedei, faţă de 37% în 1987) concomitent
cu menţinerea unor rate fixe de convertibilitate au încurajat

1
Robert Reich – „The Work of Nations”, în Mark Lewis, Robert Fitzgerald, Charles
Harvey „The growth of nations. Culture, competitiveness and the problem of
globalization”, Bristol Academic Press, 1996, p. 11
2
Peter Dicken – „Global shift. The internationalization of economic activity”, second
edition, Paul Chapman Publishing Ltd., 1992, p.121
3
Poziţia competitivă a unei economii naţionale este construită pe competitivitatea
firmelor care operează în cadrul graniţelor naţionale. În sens larg, ea reprezintă o
expresie a dinamismului firmelor naţionale, a capacităţii lor de a investi şi de a
inova, atât prin resurse proprii cât şi prin asimilarea tehnologiilor adecvate. În
viziunea lui M. Porter, avantajul competitiv este creat şi susţinut printr-un proces
care se localizează la nivelul unei economii naţionale. Diferenţele între structura
economică, valori, cultură, istorie etc. contribuie puternic la succesul
competiţional. În timp ce globalizarea competiţiei ar putea conduce la ideea că
naţiunea este mai puţin importantă, se pare că lucrurile nu stau tocmai aşa (vezi
şi Peter Dicken, OP. CIT., p.125)
273
speculaţiile, care au condus în cele din urmă la declanşarea unor
adevărate crize (vezi criza din Asia ). Alte neajunsuri ale procesului
de globalizare a finanţelor le reprezintă deficitele conturilor curente,
care în ultima decadă au crescut, îngreunând şi mai mult
îndatorarea externă, peste capacitatea de finanţare a acesteia de la
bănci sau instituţii multilaterale. Decalajul între nevoile de finanţare
pe termen lung şi resursele disponibile a început să fie acoperit de
fondurile volatile pe termen scurt. După 1992, pieţele emergente au
devenit puternic dependente de pieţele de export, mai ales ca
urmare a politicilor monetare şi bugetare.
Până la globalizarea finanţelor, principalele probleme ce
trebuiau avute în vedere erau de natură macroeconomică: inflaţie,
buget, comerţ exterior. După anii ‘80, dezechilibrele ce trebuie
gestionate sunt de natură microeconomică şi privesc1:
™ întărirea sectorului financiar,
™ evitarea excesului de ofertă financiară, care poate conduce la
operaţiuni speculative de anvergură,
™ întărirea sistemului companiilor private,
™ evitarea dezechilibrului reformelor structurale, în sensul că o
deschidere bruscă către extrior poate conduce la un puternic
deficit al balanţei de plăţi,
™ modelul asiatic de dezvoltare, în special neajunsurile sale.
De altfel, specialiştii2 consideră criza din Asia şi o criză a
modelului asiatic de dezvoltare, de fapt a modelului japonez de
dezvoltare, considerat cel mai bun până acum şi anume dezvoltarea
industrială orientată către export.
Definirea globalizării. Pentru fiecare dintre noi globalizarea
reprezintă altceva. Implicaţiile pe care acest fenomen le are asupra
tuturor componentelor vieţii economice şi sociale determină apariţia
numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă
aceasta, dar şi cu ceea ce implică ea.
În încercările de a defini globalizarea, cel mai la îndemână mod
este de a o considera sinonimă cu schimburile comerciale între
naţiuni. E o imensă greşeală, pentru că nu reprezintă realitatea,
globalizarea reprezentând un salt cantitativ şi calitativ al unei întregi
ordinii economice internaţionale. Globalizarea este o nouă eră, în

1
X X X – „The merits and demerits of globalization and the future of the Asia” ,
JETRO International Symposium, Tokyo, februarie 1999, p.13
2
Idem, p.14
274
care nu se mai aplică vechile paradigme şi analize, o revoluţie fără
precedent la scară mondială.
Într-un sens neutru, globalizarea este un proces de extindere a
tranzacţiilor între oameni dincolo de graniţele fiecărei ţări şi de
adâncire a interdependenţelor între entităţi globale, care pot fi
private, instituţii publice sau guverne. Acest proces este condus de
forţe economice (ca liberalizarea schimburilor comerciale),
tehnologice (comunicaţii, informaţii) şi politice (căderea comunismului).
Globalizarea diferă de celelalte forme de intensificare a
interdependenţelor între naţiuni, ea implică un proces calitativ, bazat
mai degrabă pe o piaţă globală consolidată a producţiei, distribuţiei,
consumului, decât pe pieţe naţionale autonome. Ea implică, de
asemenea, creşterea atât a riscurilor cât şi a oportunităţilor pentru
indivizi şi comunităţi în transformarea tradiţiilor şi modelului de
consum, accentuându-se mobilitatea, simultaneitatea, pluralismul şi
creşterea alternativelor de satisfacere a nevoilor. Globalizarea
implică creşterea interdependenţelor şi legăturilor în lumea modernă,
ca urmare a dezvoltării fără precedent a fluxurilor de bunuri şi
servicii, a capitalurilor, informaţiilor, precum şi mobilitatea ridicată a
persoanelor. Procesul este condus de cuceririle tehnologice,
reducerea costului tranzacţiilor şi are drept principalii actori
societăţile transnaţionale.
Dintr-o perspectivă mai practică, globalizarea reprezintă, aşa
cum arăta preşedintele grupul american ABB, „libertatea grupului
meu de a investi unde şi când doreşte, de a produce ce doreşte, de a
se aprovizioneze de unde doreşte, de e realiza tot ceea ce doreşte
cu cât mai puţine piedici posibile legate de dreptul muncii şi reguli
sociale”.
Originea globalizării. Chiar înainte de Christos, negustorii
fenicienii şi grecii aveau reprezentanţi dincolo de graniţele ţării lor
pentru a vinde sau cumpăra mărfuri. Expansiunea romană a dus cu
sine răspândirea tehnicilor, produselor şi a altor simboluri
materializate, care se păstrează şi astăzi.
În 1600, compania britanică a Indiilor de Est şi-a stabilit
sucursale în toată Asia. Cam în aceeaşi perioadă, companiile
daneze şi-au deschis şi ele sucursale în Asia.
Succesele repurtate dincolo de graniţele propriei ţări,
curiozitatea şi dorinţa de a face afaceri în toată lumea, chiar şi
eşecurile, au contribuit la menţinerea vie a interesului pentru piaţa
externă.

275
După 1800, tot mai multe firme sunt angrenate în derularea la
scară internaţională a afacerilor lor. Prima firmă de succes
americană pe piaţa externă a fost Singer Sewing Machine, care a
construit o fabrică în Scoţia în 1868. În mai puţin de douăzeci de ani,
Singer a devenit o firmă binecunoscută în lume, cu fabrici în mai
multe ţări. Alte firme americane au urmat exemplul internaţionalizării,
iar în 1914, cel puţin 37 de companii americane deschiseseră unităţi
de producţie în două sau mai multe ţări. Până la primul război
mondial, multe companii, mai ales americane, îşi deschiseseră
porţile către piaţa internaţională. Compania Ford avea unităţi de
asamblare în 14 ţări, General Motors şi Chrysler au urmat-o. În anii
’20, toate trei companiile deţineau dimensiuni impresionante ale
activităţii lor dincolo de graniţă. Tot atunci, toate maşinile vândute în
Japonia erau fabricate în Statele Unite şi asamblate în Japonia. Tot
în aceeaşi perioadă, un alt mare investitor american, General
Electric, avea unităţi productive în Europa, America Latină şi Asia.
Firmele americane erau în aceea perioadă de departe cei mai mari
investitori ai lumii. Dar şi firmele europene îşi îndreptau atenţia tot
mai mult către piaţa mondială. Friedrich Bayer şi-a construit fabrici în
Rusia, Belgia şi Franţa, iar astăzi este una dintre cele mai mari
companii de produse chimice din lume.
Atenţia asupra exteriorului a fost o preocupare permanentă a
omului, încă din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea procesul
de globalizare începe să se definească mai concret după cel de-al
doilea război mondial, prin participanţii săi. Globalizarea implică
internaţionalizarea schimburilor comerciale, a producţiei şi, în
ultimele decenii, a pieţelor de capital.
Internaţionalizarea producţiei este considerată inima
procesului de globalizare. În cadrul procesului de internaţionalizare a
producţiei, de fapt de globalizare a procesului de producţie,
corporaţiile transnaţionale reprezintă elementul esenţial. Peste 800
000 de filiale, aparţinând celor peste 60 000 de corporaţii formează
un univers care implică atât relaţii pe bază de transferuri de capital
cât şi aşa numitele non-equity relations, respectiv relaţii care nu
implică transferuri de capital. Dimensiunea procesului de globalizare
la nivelul producţiei este reflectată de amploarea procesului de
transnaţionalizare a economiei mondiale. Companiile transnaţionale
deţin active în străinătate în valoare de 30 trilioane USD, exportă

276
produse care valorează 3,1 trilioane USD, au un personal în
străinătate de peste 54 milioane persoane1!
Producţia internaţională are mai multe dimensiuni.
Principalele sale caracteristici globale pot fi rezumate astfel2:
¾ valoarea producţiei realizate de societăţile transnaţionale
(societăţi-mamă şi filiale) reprezintă un sfert din produsul
global mondial, din care o treime se realizează în ţările
gazdă. Vânzările filialelor pe pieţele interne şi internaţionale
reprezentau în jur de 17 trilioane de USD, comparativ cu cele
9 trilioane USD ale exporturilor mondiale în acelaşi an (2003).
Din punct de vedere al structurii producţiei mondiale, în ţările
dezvoltate domină producţia de servicii, în timp ce în ţările în
dezvoltare domină producţia de bunuri. De altfel, orientarea
investiţiilor directe la nivel mondial reflectă schimbările
survenite în structura economiei mondiale precum şi dinamica
deosebită a sectorului terţiar în toate categoriile de ţări;
¾ fluxurile tehnologice joacă un rol deosebit de important în
procesul de globalizare al producţiei. Tehnologia se exportă
prin produsele pe care le încorporează (măsurată prin
valoarea exporturilor către filiale) direct, ca urmare a
înţelegerilor contractuale (măsurată prin valoarea plăţilor şi
încasărilor generate de acestea) sau prin intermediul
programelor de training (măsurată prin costul resurselor
antrenate în aceste procese). Un indicator care reflectă de
asemenea transferul de tehnologie îl reprezintă royalty-urile şi
taxele din contractele de licenţă, care au cunoscut o
importantă creştere după 1980. Fluxurile de tehnologie
reprezintă motorul globalizării producţiei, iar în ţările
dezvoltate continuă să deţină monopolul tehnologic, esenţial
în lupta pentru păstrarea competitivităţii la nivel intern şi
internaţional. De altfel, din punct de vedere al încasărilor din
royalty şi taxe de licenţă, ţările dezvoltate deţin peste 98%.
¾ În strânsă lăgătură cu fluxurile tehnologice, cercetarea -
dezvoltarea constituie secretul succesului în procesul de
globalizare. Activitatea de cercetare - dezvoltare continuă,
însă, să se deruleze la nivelul companiei mamă, adică în
ţările de origine, iar filialele cheltuiesc mult mai puţin în

1
XXX – „World Investment Report 2004 The shifts towards services”, UNCTD,
New York, Geneva, 1999, p.2 – 25
2
Ibidem
277
activitatea de cercetare - dezvoltare decât firmele mamă.
Acest lucru este de natură a face din procesul de globalizare
o „cale” de păstrare a decalajelor ce există între ţările de
origine (marea lor majoritate ţări dezvoltate) şi ţările gazdă în
dezvoltare.
¾ Comerţul internaţional, în calitate de componentă a
procesului de globalizare, este stimulat de producţia globală,
ca urmare a schimburilor comerciale pe care le generează
societăţile transnaţionale. Se poate aprecia că globalizarea
procesului de producţie este o consecinţă şi a piedicilor ridicate
în calea comerţului internaţional, în sensul că firmele şi-au
transferat producţia în ţările cu restricţii în calea schimburilor
internaţionale. Comerţul internaţional este astăzi de departe
dominat de societăţile transnaţionale, apreciindu-se că ele
derulează peste două treimi din schimburile comerciale
internaţionale, iar comerţul intra-firmă deţine cam o treime.
¾ Globalizarea producţiei generează oportunităţi de angajare,
ceea ce constituie un aspect pozitiv pentru economia ţărilor
gazdă, mai ales atunci când este vorba de ţări care se
confruntă cu grave probleme ale şomajului.
În strânsă legătură cu internaţionalizarea producţiei, un alt
factor al globalizării îl reprezintă comerţul internaţional. Comerţul
internaţional, ca cel mai vechi flux al circuitului mondial a fost
devansat de producţia globală. Şi comerţul internaţional este
puternic dominat de companiile transnaţionale!
Instituţionalizarea comerţului internaţional după cel de-al
doilea război mondial a avut drept consecinţă principală reducerea
tarifelor, în special la produsele manufacturate, ceea ce a permis
ţărilor în dezvoltare să câştige noi şi noi pieţe. Valorificarea
oportunităţilor oferite prin prisma globalizării s-a constituit într-un
factor dinamizator al comerţului internaţional. Ritmul mediu anual de
creştere al exporturilor internaţionale a fost în perioada 1995 – 2000
de 3,6% pe ansamblul economiei mondiale, iar cel al importurilor de
3,8%. Cele mai ridicate ritmuri le-au înregistrat ţările în dezvoltare,
ceea ce demonstrează o evoluţie ascendentă a poziţiei lor în
comerţul internaţional.
Cu toate acestea, evoluţia comerţului internaţional în ultimii
ani a fost marcată de crizele care au avut loc în diferite regiuni ale
lumii. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că

278
interdependenţele dintre state sunt mai strânse ca oricând şi că
nimeni nu este invulnerabil în faţa fenomenelor negative care
afectează o regiune sau alta. În ceea ce priveşte termenii
schimbului, se constată o înrăutăţire a acestora, mai ales pentru
ţările africane, ceea ce reflectă o adâncire a decalajului dintre aceste
ţări şi cele dezvoltate.
Deşi liberalizarea comerţului internaţional, în special prin
prisma acordurilor negociate în cadrul Rundei Uruguay, este un fapt
de necontestat, aceasta nu a condus întotdeauna la accelerarea
dezvoltării în ţările mai puţin avansate. Produsele de interes la
exportul ţărilor în dezvoltare continuă să se confrunte cu bariere la
intrarea în ţările dezvoltate. Este vorba în special de produsele
agricole şi cele textile. Se apreciază că în comerţul cu produsele
textile, restricţiile cantitative existente la exportul ţărilor în dezvoltare,
rezultate din acorduri nu vor fi înlăturate înainte de anul 2005.
Dificultăţile resimţite ca urmare a restricţionării comerţului cu aceste
produse, se reflectă negativ asupra unor aspecte deosebit de
sensibile ale economiei acestor ţări. Accesul greu al produselor
agricole pe pieţele ţărilor dezvoltate influenţează negativ agricultura
acestor ţări, care este şi aşa puţin performantă. De cealaltă parte,
sectorul textilelor şi confecţiilor absoarbe forţă de muncă necalificată
şi în mare parte feminină, care este excedentară în aceste ţări.
Sunt şi alte aspecte care îndreptăţesc ţările în dezvoltare să
considere că sistemul comercial actual nu susţine întotdeauna în
mod real dezvoltarea acestora. Ele se referă la maniera în care sunt
implementate măsurile sanitare şi costurile de certificare, creşterea
utilizării abuzive a măsurilor antidumping în acele domenii în care
ţările în dezvoltare au reuşit să penetreze pieţele ţărilor dezvoltate,
gradul mult mai înaintat de liberalizare a comerţului şi serviciilor
pentru acele sectoare de inteers pentru ţările dezvoltate comparativ
cu cele de interes ale ţărilor în dezvoltare, dificultăţile înregistrate de
ţările în dezvoltare în exercitarea drepturilor lor în cadrul O.M.C., etc.
O altă componentă a globalizării o constituie
internaţionalizarea fluxurilor financiare internaţionale. Momentul
esenţial al începutului globalizării pieţelor financiare l-a constituit
trecerea la cursurile flotante şi deschiderea pieţelor financiare.
Astăzi, fluxurile financiare internaţionale sunt cele mai dinamice.
Conform datelor publicate de PNUD1, între 1980 şi 1995, fluxul de
investiţii străine directe a crescut de patru ori, iar exporturile de

1
XXX – „Human Development Report 1999”, UNDP, New York, 1999, p.15
279
bunuri şi servicii, de 1,5 ori (considerând anul 1980=1). Mai mult de
1,5 trilioane USD sunt schimbaţi pe pieţele valutare internaţionale în
fiecare zi. Cu toate acestea, volatilitatea financiară se dovedeşte
unul din riscurile majore ale globalizării pieţelor financiare, afectând
toate ţările lumii,chiar dacă actorii principali sunt ţările dezvoltate.
Acest lucru a fost demonstrat de efectele pe care le-a avut asupra
întregii economii mondiale criza din Asia.
Dar poate că mai mult decât orice, revoluţia informaţională a
fost cea care a dat aripi noi procesului de globalizare. Aşa cum
remarca un reporter al televiziunii franceze, acum zece ani nu se
vorbea de Internet şi foarte puţini aveau telefon mobil. Astăzi ni se
pare imposibilă viaţa fără aceste două instrumente care ne pot
conecta în câteva secunde cu oricine de pe glob. PNUD aprecia că
la mijlocul anului 1998 erau peste 140 milioane de utilizatori Internet,
pentru ca în anul 2002 să fie peste 740 milioane. Scăderea
costurilor tehnologiilor informaţionale şi continua perfecţionare a
instrumentelor comunicaţionale sunt elemente care contribuie din
plin la accelerarea globalizării.
Dincolo de aceste aspecte succint prezentate, legate de
procesul globalizării privit mai ales prin prisma implicaţiilor
societăţilor transnaţionale, interesante sunt şi opiniile care văd în
acest fenomen ireversibil o serie de pericole, care, dacă sunt
ignorate, pot avea un efect total contrar procesului de dezvoltare.
Marginalizarea ţărilor sărace nu mai reprezintă o ameninţare, ci o
realitate, care, dacă va persista, nu va face altceva decât să
adâncească tot mai mult decalajul dintre bogaţi şi săraci. Ponderea
Africii în exporturile mondiale este în continuă scădere din anii ’70,
precum şi a investiţiilor străine directe orientate către această
regiune. Nici ţările latino-americane nu înregistrează creşteri
spectaculoase, după unele aprecieri, ponderea lor în produsul global
mondial crescând nesemnificativ. Japonia este considerată, într-o
oarecare măsură, o victimă a fenomenului de globalizare. Criza
financiară din 1997, din Asia de Sud Est, a afectat foarte puternic
economia japoneză, care nu a avut puterea să revină. Aşa cum
deschiderea către piaţa mondială din deceniile opt şi nouă a
favorizat dezvoltarea deosebită a Japoniei, expunerea economiei la
fenomenul de globalizare a „permis” observarea şi reversului
medaliei: globalizarea aduce nu doar beneficii, ci implică şi riscuri şi
nesiguranţă.
Ţările cu foarte puţine beneficii de pe urma globalizării, cum
ar fi ţări ca Madagascar, Niger, Venezuela devin din ce în ce mai
280
izolate, cu toate că multe dintre ele păreau puternic integrate în
economia mondială. Aceste ţări resimt scăderea preţurilor
produselor primare – majoritare în exporturile lor. Consecinţele
globalizării pentru aceste ţări sunt o creştere foarte slabă a
exporturilor şi o atractivitate aproape nulă pentru investitorii străini.
Cu toate progresele înregistrate, inegalităţile dintre ţări
sporesc. Decalajul dintre veniturile realizate de cincimea cea mai
bogată a globului şi cincimea cea mai săracă era de 74 la 1 în 1997,
de la 60 la 1 în 1990 şi 30 la 1 în 1960. În anii ’90, cea mai bogată
cincime a lumii deţinea, comparativ cu cea mai săracă cincime a
lumii:
¾ 86% din P.I.B. mondial, faţă de 1%
¾ 82% din pieţele mondiale de export, faţă de 1%,
¾ 68% din investiţiile străine directe, faţă de 1%,
¾ 74% din liniile mondiale telefonice, principalul mijloc de
comunicaţie de azi, faţă de 1,5%.
Ultimele decenii au demonstrat această tendinţă de
concentrare a avuţiei la nivelul unor ţări, corporaţii şi persoane:
¾ ţările membre OCDE, cu 19% din populaţia globului, deţin
71% din comerţul mondial cu bunuri şi servicii, 58% din
volumul total de investiţii străine directe şi 91% din totalul
utilizatorilor de internet,
¾ cei mai bogaţi 200 de oameni ai globului, şi-au văzut
crescând averea mai mult decât de două ori în ultimii
patru ani, la mai mult de 1 000 de miliarde USD. Activele
primilor trei miliardari sunt mai mari decât PIB-urile celor
mai sărace ţări ale lumii şi ale celor 600 de milioane de
locuitori ai lor,
¾ valurile recente de achiziţii şi fuziuni concentrează puterea
industrială la nivelul unor megacorporaţii, cu riscul erodării
concurenţei. Primele 10 corporaţii în domeniul pesticidelor
controlează 85% din piaţă, cu 31 miliarde USD, iar primele
10 din domeniul comunicaţiilor, 86% din piaţă, cu 62
miliarde USD,
¾ în 1993, 10 ţări deţineau 84% din cheltuielile mondiale în
domeniul cercetării-dezvoltării.
Există din ce în ce mai multe opinii care privesc globalizarea
ca pe un fenomen ale cărui efecte negative depăşesc cu mult

281
beneficiile pe care le poate aduce. Iată câteva opinii împotriva
globalizării1:
9 Este cunoscut faptul că globalizarea este prezentată
ca ceva pozitiv, asociat cu progresul uman. Mai mult
decât atât, globalizarea este considerată un proces
neutru, cu unele elemente negative nefericite, dar
datorate mai ales administrării defectuoase a unei
noi realităţi. În fond, este o realitate crudă, nu ai ce
să faci, întotdeauna vor fi învinşi; aşa-i lumea.
Oricum ar fi, globalizarea este un proces inevitabil şi
singura soluţie este adaptarea.
9 Impactul globalizării, împreună cu partea sa
naţională – neoliberalismul (cu acel trio infernal
liberalizare, deregularizare şi privatizare) sunt
prezente peste tot: creşterea economică cu
pierderea viitoare a 40000 de locuri de muncă pe an
în ultimii 10 ani în primele 100 de companii
multinaţionale, încălzirea planetei, războaie şi
intoleranţă.
9 Termenul globalizare este mult prea tehnic, prea
curat dacă avem în vedere realitatea pe care o
ascunde. La o privire mai atentă, globalizarea
reprezintă culmea tendinţei de dominare mondială a
unei vechi mentalităţi. Globalizarea implică
dominarea elitei occidentale (mai ales americane)
asupra resurselor materiale şi umane ale lumii.
9 Globalizarea se hrăneşte dintr-un capitalism putred.
Dar originile sale merg dincolo de mercantilism,
strămoşul capitalismului. Globalizarea este
consecinţa la scară mondială a unui mileniu de
colonialism proslăvit. În acest sens, globalizatorii
sunt instituţiile internaţionale şi corporaţiile
multinaţionale care par vechii conchistadori, dar cu
serviete, construind proiecte comerciale, acorduri de
liber schimb şi împrumuturi condiţionate. Cuceritorii
lumii de azi sunt încă în căutarea aceloraşi obiective
de a subjuga întreaga populaţie şi resursele pentru
scopurile lor grobiene şi puterea lor construită pe
crimă.

1
www.globalization.about.com
282
9 Globalizarea reprezintă ultimul act al unei opere de
2000 de ani de concentrare a puterii şi bogăţiei în
mâinile unei elite supreme a bărbaţilor
9 În inima globalizării stă creşterea incredibilă a
capitalurilor speculative din 1971, care fac bani din
bani. Este o ruletă rusească la nivel mondial.
Investitorii instituţional au 210 000 miliarde USD la
dispoziţia lor. Această sumă reprezintă de două ori
PNB – ul tuturor ţărilor industrializate. Între 1800 şi
2000 de mld. dolari (dacă ar fi în monezi de un dolar
ar parcurge drumul până la lună şi înapoi de 63 de
ori) circulă zilnic cu unicul scop de a influenţa ratele
de schimb, sustrăgându-se salariaţilor şi mediului.
Astfel de speculaţii crează riscuri enorme şi conduc
către un viitor imprevizibil. Creşterea numărului de
crize financiare (criza din Asia a pus pe drumuri mai
mulţi oameni decât marea criză din anii ’30)
reprezintă dovada unei lumi dominată de dolar. Dar
soluţia pe care o oferă pieţele financiare sunt noi
produse financiare, care pentru o sumă minimă te
asigură împotriva riscurilor, transformând astfel
piromanii în agenţi de vânzări. Pieţele financiare au
devenit o loterie distructivă unde vraja banilor sunt
bufoneria restului umanităţii.
9 Un bilanţ al globalizării: creşterea numărului de
războaie, creşterea violenţei, degradarea
ireversibilă a mediului. O lume în care 30 mil. de
copii pe an sau 340 de copii pe oră mor pentru că
le-a fost luată pâinea de la gură!
9 O nouă formă a colonialismului corporatist, care
afectează ţările sărace şi pe săracii din ţările
bogate.Un proces de răspândire a Mc-culturii,
respectiv de recunoaştere a mărcilor americane de
băuturi răcoritoareGlobalizarea înseamnă, însă, şi
multe oportunităţi.
- Mobilitatea capitalurilor conduce la creşterea accesului la fonduri,
ceea ce, pe termen lung, poate conduce la o diminuare a diferenţelor
dintre state.
- Internaţionalizarea producţiei, introducerea progresului tehnic,
reducerea costurilor de transport contribuie la scăderea costurilor de

283
producţie, ceea ce permite reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor
şi creşterea accesului populaţiei la bunuri mai ieftine.
- Reglementările internaţionale în materie de liberă circulaţie a
mărfurilor facilitează accesul din ce în ce mai larg către pieţe. Taxele
vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani, la majoritatea
produselor industriale şi multe dintre ţările în dezvoltare şi-au
schimbat orientarea din ţări predominant exportatoare de produse
primare în ţări exportatoare de produse prelucrate.
- Sporirea concurenţei conduce la sporirea eficienţei, ceea ce are
efecte benefice asupra producţiei, diversităţii de bunuri şi servicii, la
difuziunea cunoştinţelor, a progresului şi, în final, la creşterea
productivităţii şi satisfacerea cât mai bună a cerinţelor
consumatorilor.
Statul şi globalizarea
Unul dintre cele mai controversate aspecte legate de
fenomenul de globalizare îl reprezintă rolul statului in acest context.
Îndatoririle tradiţionale ale statului s-au modificat sub impactul
transformărilor economice şi sociale pe care le impune noul tip de
relaţii internaţionale care se nasc. Mai este statul la fel de puternic ca
acum o jumătate de secol? Mai poate statul să-şi îndeplinească
atribuţiile clasice?
Statele, acţionând în virtutea ideologiei neoliberale şi
adaptându-se procesului de globalizare, a trecut de la poziţia statului
strategic, al statului dezvoltării, la statul competiţional.
Ipostazele clasice ale statului au suferit transformări destul de
puternice, în încercarea de a face faţă provocărilor lansate de
creşterea interdependenţelor internaţionale şi a agravării unora dintre
probleme, care s-au transformat în probleme globale.
Ipostaza de stat regulator viza asigurarea cadrului de
desfăşurare a activităţii economice. Statul era apărătorul dreptului de
proprietate, cel care veghea la păstrarea unui spaţiu de stabilitate
monetară, la standardizarea anumitor structuri (cum ar fi unităţi de
măsura etc.)
Statul este de asemenea, producător distribuitor. Acest rol
este reflectat de întreprinderile publice, de serviciile de transport
asigurate de către stat, de implicarea sa în sistemul financiar şi
bancar. De asemenea, rolul de redistribuitor constituie un alt aspect
important al rolului statului. Statul se implică în redistribuirea
veniturilor prin activităţi ce ţin de menţinerea sau creşterea bunăstării
generale, acţionând pentru susţinerea claselor defavorizate, prin
finanţarea asistenţei sanitare, asistenţei sociale etc.
284
Fenomenul de globalizare a impus modificarea tuturor acestor
ipostaze sub care statul se implică în societate. Rolul său de
regulator s-a transformat mai degrabă într-un rol de manipulator, dat
fiind faptul că multe din aspectele ce intrau sub autoritatea statului au
devenit preocupări internaţionale. Dreptul de copyright, sistemul
evitării dublei impuneri, liberalizarea fluxurilor comerciale şi financiare
sunt în mare parte reglementate la nivel internaţional, statului
revenindu-i sarcina de a implementa la nivel naţional reglementările
internaţionale şi de a le manipula în aşa fel încât transpunerea
naţională să ofere maximum de avantaje. Şi în domeniul cursului de
schimb statul este mai degrabă un manipulator decât un regulator,
dat fiind faptul că trecerea la cursurile flotante şi globalizarea pieţelor
financiare îl obligă să intervină mai ales în creionarea acelor politici
care să gestioneze tendinţele manifestate în plan internaţional.
În ceea ce priveşte ipostaza de producător, competiţia a forţat
statul să funcţioneze pe principiile economiei de piaţă. Poate că aici
este cea mai relevantă schimbare în ceea ce priveşte trecerea de la
statul strategic, al dezvoltării către statul competiţional. Criza
proprietăţii publice a determinat masive privatizări în perioada anilor
’80 si ’90 în multe ţări dezvoltate, iar în ceea ce priveşte ţările foste
comuniste, nicicând nu a fost o ofertă de privatizare mai mare şi mai
concentrată. Industrii, altădată considerate strategice şi privite ca
definind „tăria” statului, au fost privatizate pentru că au devenit
extrem de costisitoare. Până în anii ’80, puţini sunt cei care ar fi privit
cu ochi buni privatizarea industriei aeronautice, a industriei
siderurgice, a construcţiei de drumuri, construcţiilor navale sau a
chimiei. Astăzi, aceste industrii se mai afla în proprietatea statului în
foarte puţine ţări dezvoltate şi chiar multe dintre ţările în dezvoltare
au recurs la trecerea lor în proprietate privată.
Internaţionalizarea firmelor şi a capitalurilor a făcut din ce in ce
mai dificilă apartenenţa la un anumit stat a marilor firme. Substituirea
importurilor, considerată in anii ’60 sau ’70 o opţiune ce ţinea de
dezvoltarea unei ţări şi de consolidare a independenţei sale
economice, a devenit o strategie din ce in ce mai puţin aplicată, tot
mai multe state îmbrăţişând orientarea către export, legând din ce în
ce mai mult economia lor de economia globală.
Astăzi s-a încetăţenit tot mai mult ideea că statul este un
agent economic ineficient, de aceea rolul său trebuie să cadă mai
degrabă pe realizarea unui climat investiţional favorabil pentru
corporaţiile internaţionale, pe susţinerea cercetării, implicare în

285
creşterea gradului de calificare a forţei de muncă, decât pe acela de
producător activ.
Şi în ceea ce priveşte rolul de redistribuitor, globalizarea a
impus anumite modificări. Multe dintre aspectele ce ţin de
bunăstarea generală sau de existenţa claselor defavorizate au
devenit probleme globale. Sărăcia este considerată a fi cea mai
gravă dintre problemele globale, iar comunitatea internaţională
reclamă acţiuni globale pentru lupta împotriva sărăciei. În aceeaşi
categorie sunt incluse şi problemele legate de mediu, reglementările
internaţionale punând statul în ipostaza de implementare a politicilor
necesare atingerii parametrilor conveniţi în cadrul conferinţelor
internaţionale (cum ar fi protocolul de la Kyoto sau alte reglementări
asemănătoare). Chiar şi în domeniul forţei de muncă, considerată
drept cea mai puţin globalizată dintre pieţele internaţionale,
înţelegerile dintre firme, nevoia de a adopta practici mai flexibile de
angajare sau alte măsuri ce decurg din crearea acelui climat
favorabil atragerii de investiţii străine constituie exemple de redefinire
a poziţiei statului sub influenţa fenomenului de globalizare.
Întrebarea care revine ca un laitmotiv este dacă statul va
dispărea. În opinia noastră, statul se afla la ora redefinirii atribuţiilor
sale, atribuţii ce determină acţiuni specifice fiecărei ţări în parte, în
funcţie de gradul ei de conectare la lumea globală. Măsura în care o
naţiune este conectată la lumea globală reprezintă o problema care a
intrat în atenţia specialiştilor abia la începutul acestui mileniu,
existând preocupări privind calcularea unui indicator care să reflecte
cât mai fidel gradul de globalizare a unei economii. Un astfel de
indicator este cel calculat de Foreign Policy Magazine, numit „indicele
globalizării”, care este un indicator compozit, multidimensional, ce
include în componenţa sa patru dimensiuni: dimensiunea politică,
care determină gradul de angajare politică internaţională a statului
(numărul de prezenţe în organizaţii internaţionale, participări la
misiuni de menţinere a păcii ale ONU, număr de ambasade străine
găzduite de fiecare ţară), componenta tehnologică, ce reflectă gradul
de conectare la tehnologia informaţiei a fiecărei ţări în parte (numărul
de utilizatori internet, numărul de gazde internet, gazde internet
sigure), componenta personală, ce priveşte mişcarea (în mare parte
fizică) a populaţiei în lume (turism internaţional, trafic telefonic
internaţional, transferuri transfrontaliere) şi componenta
integraţionistă, ce determină gradul de interdependenţă al economiei
respective ce celelalte ţări (fluxurile comerciale, de investiţii străine
directe, de investiţii de portofoliu, plăţi externe). Într-un clasament realizat
286
pentru 62 de naţiuni, acest indice plasa pe primul loc, drept cea mai
globalizată naţiune, Irlanda1.
Dincolo de aceste aspecte, fenomenul globalizării este unul
contemporan nouă. Ne modelează atitudinile, aşa cum noi îi putem
influenţa evoluţia. Rămâne la latitudinea noastră şi la îndemâna
propriei inteligenţe să nu-l scăpăm de sub control. Aşa cum aprecia
şi Kofi Annan - “Dacă nu putem să facem ca globalizarea să lucreze
pentru toţi, în final, ea nu va lucra pentru nimeni!” Globalizarea ar
trebui să conducă la creştere economică, echitate, securitate,
educaţie, regândirea cadrului instituţional internaţional, transparenţă,
protejarea mediului, o mai bună guvernare globală, care să asigure o
mai largă distribuire a oportunităţilor, un mediu propice creşterii
economice echilibrate si includerea celor marginalizaţi.

1
In acelasi clasament, Romania se afla pe locul 38.
287
Anexa nr. 1

Cele mai atractive destinaţii ale investiţiilor străine directe în


perioada 2004 – 2005

America Europa
Regiunea/ Asia Ţări
Africa Latină şi Centrală
ţara Pacific dezvoltate
Caraibe şi de Est
Africa de
1 China Brazilia Polonia SUA
Sud
Marea
2 Egipt India Mexic Rusia
Britanie
Maroc/ Ungaria/
3 Thailanda Argentina Canada
Nigeria Cehia
4 Chile Germania
Vietnam/
5 Algeria Corea de Venezuela România Japonia
Sud
Sursa: XXX – „Global Investments Prospects Assessement (GIPA)”, UNCTAD –
DITE, 2004, p. 6

Anexa nr. 2

Cei mai răi cetăţeni corporatişti

La nivelul anului 2002, primele 10 cel mai puţin responsabile


corporaţii identificate au fost:
1. Arthur Andersen, pentru comportamentul total neprofesional
şi pentru distrugerile masive de documente ce priveau
compania Enron, de al cărei audit s-a ocupat şi care a avut un
rol hotărâtor în falimentarea acestei corporaţii.
2. BAT, pentru campania împotriva fumatului adresată tinerilor,
dar care, în fapt, face fumatul şi mai atractiv pentru tineri,
sugerând că fumatul este o activitate de adult şi care a neglijat
conştient efectul dăunător asupra sănătăţii a fumatului pasiv şi
care acţionează împotriva adoptării de către Organizaţia
Mondială a Sănătăţii a unui cadru puternic de control.
3. Caterpillar, pentru că vinde utilaje Israelului, în vederea
construirii zidului de separare a teritoriilor palestiniene.

288
4. Citigroup, atât pentru implicarea profundă în falimentarea
companiei Enron, cât şi pentru alte scandaluri financiare şi
practici „neortodoxe” de preluare. Citigroup a plătit 215
milioane de dolari pentru acuzaţiile aduse de Comisia
Federală de Comerţ (FTC) de angajare în practici sistematic
abuzive de împrumut către diverse firme.
5. DynCorp, o controversată firmă privată, care subcontractează
servicii militare de împrăştiere a ierbicidelor asupra plantaţiilor
de coca din Columbia