RISCUL DE CREDITARE

MASTERAND: FLORONESC CRISTINA ANNA

CUPRINS

CAPITOLUL I. Cadrul general al riscului de creditare. 1.1. Riscurile bancare si incadrarea riscului de creditare n riscurile bancare....... p 3 1.2. Abordari conceptuale ale riscului de creditare..................................................p 4 CAPITOLUL II. Analiza riscului de creditare. 2.1. Gestiunea activitatii de creditare. ...................................................................... p 5 2.1.1.Calitatea portofoliului de credite.................................................................p 5 2.1.2. Evaluarea performantei financiare..............................................................p 6 2.1.3. Serviciul datorii. .........................................................................................p 6 2.2. Riscul individual de creditare. ............................................................................p 8 2.2.1.Abordarea clasic traditional si modern. .................................................p 8 2.2.2.Analiza multicriterial elaborat de Altman. .............................................p 11 2.3. Riscul global de creditare. .................................................................................p 12 2.3.1.Gestiunea riscului global de creditare. .......................................................p 12 2.3.2.Indicatorii riscului global de creditare. ......................................................p 14 CAPITOLUL III. Metode, tehnici si instrumente de gestionare a riscului de creditare. 3.1. Protejarea bancii in cazul nerambursarii creditelor............................................p 16 3.1.1. Constituirea de Provizioane ..................................................................p 18 3.1.2. Asigurarea Creditelor............................................................................p 19 3.1.3. Garantiile si Clauzele Contractuale. ....................................................p 20 3.2. Principiile analizei riscului de creditare (cei ase C ai creditului) ......................p 21 3.3. Sursele de informatii utilizate n derularea analizei riscului de creditare............p 22 3.4. Acoperirea riscurilor prin instrumentele financiare derivate............................... p 22 CAPITOLUL IV. Modalitatii de perfectionare a gestiunii riscului de creditare. 4.1. Influenta managementului bancar asupra gestiunii riscului de creditare............p 23 4.2. Costurile legate de riscuri la BCR.......................................................................p 25

CAPITOLUL I

Cadrul general al riscurilor bancare

1.1. Riscurile bancare si incadrarea riscului de creditare n riscurile bancare.
Riscurile au facut dintotdeauna obiectul studiilor societatilor bancare. Activitatea bancara privita ca o activitate organizata in scopul obtinerii de profit nu se poate delimita de existenta unor factori de risc. Noutatea in gestiunea riscurilor vizeaza intensificarea activitatii de prevenire a pierderilor si incercarile de a face din risc, ca marime abstracta, intangibila, un element ce poate fi cuantificat. Se trece astfel de la decizia luata din inspiratie la decizia luata pe informatie. Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii bancii sau institutiei financiare in chestiune, atat un impact in sine (de regula sub forma pierderilor directe suportate), cat si un impact indus cauzat de efectele asupra clinetelei, personalului, partenerilor si chiar asupra autoritatii bancare. In functie de punctul de vedere din care facem analiza riscului, acesta poate fi definit in mod diferit. Vom evidentia ca definitie standard pe cea lingvistica si vom considera drept risc probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinte adverse pentru subiect . In acest context, prin expunerea la risc vom intelege valoarea actuala a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suporta sau pe care le-ar putea suporta institutia financiara in cauza. Din aceasta definitie rezulta ca expunerea la risc poate fi efectiva sau potentiala. In domeniul financiar cel putin, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente prin aceea ca pot avea cauze comune sau ca producerea unuia poate genera in lant alte riscuri. Drept urmare, aceste operatiuni si proceduri genereaza in permanenta expunere la risc. Riscurile bancare sunt acele riscuri cu care se confrunta bancile in operatiunile lor curente, dar ca agenti care opereaza pe diverse piete financiare, bancile se confrunta si cu riscuri ce nu le sunt specifice (de exemplu riscul valutar), dar pe care trebuie sa le gestioneze. Cele mai multe riscuri sunt riscurile financiare, ele fiind rezultatul variatiilor unor parametrii de piata. Aici putem include si riscul de credit, prin consecintele sale puternic financiare, chiar daca el poate fi considerat un risc comercial, aparut ca rezultat al unor alegeri in segmentele clientelei. Exista, de asemenea si o categorie de riscuri operationale sau tehnice care apar in urma unor disfunctionalitatilor existente in interiorul bancii: riscul concurential, riscul de lichiditate, de piata, de produs nou, de frauda, de solvabilitate s.a. Riscul de creditare, este incadrat in categoria riscurilor financiare, si anume riscuri in sistemele de plati, fiind asumat de toate bancile; sau daca privim din perspectiva pietei care determina aparitia riscului, riscul de creditare este riscul cel mai important dintre cele de pe piata produsului. Riscurile de pe piata produsului sunt riscuri care se refera la aspectele strategice si operationale ale gestiunii veniturilor si cheltuielilor de exploatare.1 1 Nitu Ion, Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucuresti 2000, p. 57

1.2. Abordari conceptuale ale riscului de creditare.

Riscul de creditare numit si risc de contrapartida sau risc de insolvabilitate a clientului, reprezinta cea mai periculoasa categorie de riscuri bancare, intrucat se infiltreaza la nivelul unei game largi de servicii si expuneri, acesta reprezentand riscul actual sau viiitor de afectare negativa a profiturilor si capitalului ca urmare a neindeplinirii de catre debitor a obligatiilor contractuale sau a esecului acestuia in indeplinirea celor stabilite 2. Pentru majoritatea bancilor creditarea reprezinta principala operatiune bancara. Ea sta la baza functiei de intermediere a bancilor comerciale. Orice credit acordat implica si asumarea unui risc. Daca nu pot fi eliminate aceste riscuri, ele pot fi controlate printr-o gestiune profesionista. Riscul de credit exprima posibilitatea ca imprumutatii sau emitentii de titluri de credit sa nu-si onoreze obligatiile la scadenta. Pentru acestia, riscul de credit exprima intr-o forma mai larga deteriorarea situatiei financiare 3. In ultimii ani adevaratul risc al creditului este considerat ca rezultand din variatia performantei portofoliului de plasamente (credite clasice, obligatiuni sau alte titluri, contracte derivate, etc.) de la valoarea sa asteptata 4. Astfel, bancile gestioneaza riscul de creditare prin: - decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect apreciat; - asigurarea unor debitori diversi, asa incat pierderile sa nu fie concentrate in timp; - cumpararea de garantii de la terte parti (asigurarea creditelor astfel ca riscul de faliment sa fie total sau partial transferat de la creditori). In asumarea unui risc acceptabil, precum si a unei datorii acceptabile, este important sa se inteleaga modul in care acest risc poate fi micsorat la maximum. Aceasta presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc care pot fi impartite in doua categorii: - riscul tranzactiei - se refera la diferite aspecte functionale ale riscului afacerii; - riscul de credit se refera la profitabilitatea afacerii. Cele doua categorii de risc se afla intr-o stransa legatura si ele trebuie sa fie cunoscute pentru aprecierea riscului de ansamblul pe care il implica creditul respectiv. Riscul tranzactiei acopera nu numai natura, structura si perioada de risc dar si implicatiile juridice, politice, economice si practice versus cel imprumutat. Riscul de credit presupune asumarea de catre banca a riscului ca la data scadentei clientul va putea sa-si achite obligatiile pe care le are fata de banca.

2 3

Regulament 18/2009, Capitolul I, Dispozitii generale. Dedu Vasile, Gestiune si audit bancar, Editia a III-a, Editura Pentru Stiinte Nationale, Bucuresti, 1997, p 90 4 Zapodeanu Daniela, Moneda si credit, Editura Universitatii din Oradea, 2005, p. 236

CAPITOLUL II Analiza riscului de creditare 2.1. Gestiunea activittii de creditare.

Maniera in care banca aloca fondurile pe care le gestioneaza poate influenta, intr-un mod hotarator, dezvoltarea economica la nivel local sau national. Pe de alta parte, orice banca isi asuma, intr-o oarecare masura, riscuri atunci cand acorda credite si, in mod cert, toate bancile inregistreaza in mod curent pierderi, atunci cand unii debitori nu isi onoreaza obligatiile. Oricare ar fi insa nivelul riscurilor asumate, pierderile pot fi minimizate daca operatiunile de creditare sunt organizate si gestionate cu profesionalism. Din acest punct de vedere, cea mai importanta functie a managementului bancar este de a controla si analiza calitatea portofoliului de credite, deoarece slaba calitate a creditelor constituie una dintre principalele cauze ale falimentului bancar. Este necesara existenta unei informari permanente a conducerii bancii despre rezultatele procesului de analiza a calitatii creditelor, astfel incat cele cu probleme sa fie detectate si corectate din timp.

2.1.1.Calitatea portofoliului de credite.

Procesul de analiza a calitatii portofoliului de credite constituie o actiune care se repeta, parcurgand mai multe momente, dintre care se detaseaza doua: 1. momentul ce precede acordarea creditului si care include, in principal, analiza financiara a clientului, respectiv analiza interna, la care se aduc in completare si aspecte nefinanciare; 2. etapa acordarii si post acordarii creditului, care presupune o atenta supraveghere a clientului beneficiar de imprumut, a modului in care se ramburseaza ratele de credit si dobanzile. Analiza se concentreaza, in principal, asupra eventualelor modificari ale calitati portofoliului de credite, fata de momentul acordarii imprumuturilor si conditiile initiale stabilite de banca pentru derularea acestora, datorita unor factori imprevizibili. Inainte de toate, sunt cateva conditii reglementate de care orice banca trebuie sa tina seama permanent. Ele sunt reglementate fie de catre Banca Nationala, in virtutea functiei sale de supraveghere bancara, fie de propriile norme si proceduri. Este cunoscut ca normele bancare romanesti stabilesc unele restrictii sau conditii in acordarea creditului, de care orice banca comerciala tine seama si isi face prin aceasta prisma propriile verificari de incadrare in aceste prevederi. Analiza calitatii portofoliului de credite se face in contextul luarii in calcul si a acestor elemente de expunere, pana la bariera reglementata in principal prin normele bancii centrale.

2.1.2. Evaluarea performantei financiare.

Analiza si clasificarea portofoliului se fac avand in vedere si evaluarea performantelor financiare ale imprumutatului, precum si serviciul datoriei acestuia, respectiv a capacitatii sale de a-si onora datoriile la scadenta. Agentii economici sunt clasificati in cinci categorii in vederea determinarii performantelor lor financiare: - Categoria A performantele financiare sunt foarte bune si permit achitarea la scadenta a dobanzii si a ratei; - Categoria B - performantele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot mentine acest nivel in perspectiva mai indelungata; - Categoria C performantele financiare sunt satisfacatoare, dar au o evidenta tendinta de inrautatire; - Categoria D performanta financiara este scazuta si cu o evidenta ciclicitate in intervale scurte de timp; - Categoria E performantele financiare arata pierderi si exista prspectiva clara ca nu pot fi platite nici ratele, nici dobanzile. In functie de aceasta analiza financiara se permite atribuirea unui punctaj criteriilor cuantificabile care, apoi, se coreleaza cu rezultatele analizei criteriilor necuantificabile.

2.1.3. Serviciul datorii.

In ceea ce priveste serviciul datoriei, acesta are o apreciere pe 3 trepte: bun ( plata la scadenta sau intarzieri pana la 7 zile); slab ( cu intarzieri pana la 30 de zile); necorespunzator ( cu intarzieri de peste 30 de zile). In urma analizei performantei financiare si a serviciului datoriei, creditele sunt clasificate astfel: Standard - acele credite care nu implica deficiente si riscuri, rambursarea lor facandu-se la timpul si termenele prevazute, respectiv credite acordate unor clienti solvabili, pentru afaceri bune. In observatie - acele credite acordate unor clienti cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care, in anumite perioade de timp, intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si dobanzilor aferente. Pentru acesti clienti, banca estimeaza o scadere a profiturilor lor in viitor ca urmare a unor posibile probleme de natura aprovizionarii tehnico-materiale, a reducerii cererii de produse pe piata, a altor probleme de natura tehnica, organizatorica, de personal. Substandard - sunt creditele care prezinta deficiente si riscuri care pericliteaza rambursarea datoriei, ele neputand fi recuperate integral in cazul in care deficientele creditullui nu sunt corecte pe parcurs. Indoielnice - sunt imprumuturile care nu pot fi rambursate, iar garantiile lor sunt incerte.

Pierdere - sunt creditele care nu pot fi restituite bancii, ceea ce face ca inregistrarea lor in continuare ca active bancare sa nu fie garantata. Serviciul datoriei, in combinatie cu performantele financiare, permite incadrarea creditului in cele 5 grupe de calitate prezentate in tabelul de mai jos.

Serviciul Datoriei BUN Performantele Financiare A B C D E SLAB NECORESPUNZ ATOR Substandard Indoielnic Pierdere Pierdere Pierdere

Standard In observatie Substandard Indoielnic Pierdere

In observatie Substandar d Indoielnic Pierdere Pierdere

n analiza destinata aprecierii serviciului datoriei si, apoi, a calitatii portofoliului de imprumuturi, bancile se confrunta cu situatii n care unitatile beneficiaza de mai multe categorii de credite(lei, valuta, termen scurt, termen lung, etc.) si n care trebuie aplicate proceduri acoperitoare pentru unitatile proprii. Metodologiile BCR stipuleaza ca serviciul datoriei unui agent economic fata de banca va fi unic si se va stabili n functie de modul de achitare a datoriilor imprumutatului(credite si dobanzi), indiferent daca acestea provin de la creditele n lei sau de la cele n valuta. De asemenea, serviciul datoriei unui agent economic este determinat de vechimea cea mai mare a creditelor si/sau dobanzilor neplatite. De exemplu, un imprumut poate avea, n cadrul categoriei credite pentru capital de lucru, rate nerambursate si dobanzi neachitate mai vechi de 30 de zile n suma de 20 mil lei, n timp ce ratele si dobanzile neachitate aferente creditului pentru stocuri si cheltuieli constituite temporar au o vechime de pana la 7 zile si totalizeaza 50 mil lei. De asemenea agentul economic inregistreaza dobanzi neachitate pana la 30 zile aferente unui credit n valuta. n situatia de fata, serviciul datoriei va fi determinat de restanta cea mai veche - de 20 mil lei si nu de celelalte datorii mai recente, chiar daca sumele sunt mai mari. n acest exemplu, serviciul datoriei va fi necorespunzator. n politica de creditare, banca utilizeaza si restrictii menite sa elimine riscul acestei activitati. Astfel, banca nu acorda credite: agentilor economici cu pierderi, fara perspectiva de redresare; agentilor economici care nu contribuie cu capital propriu la finantarea mijloacelor circulante sau a investitiilor; unitatilor economice reorganizate sau lichidate, potrivit Legii 64/1995. Trebuie amintit, de asemenea, ca persoanele care se afla n relatii speciale cu banca intra intr-un regim special de analiza si aprobare. Pentru asemenea persoane, deciziile de aprobare a

imprumuturilor le ia numai Consiliul de Administratie, pe baza unui raport al directiilor de specialitate. n acelasi timp, normele Bancii Nationale obliga la asigurarea evidentei acestor imprumuturi n Registrul imprumuturilor acordate persoanelor aflate n relatii speciale cu banca si la tinerea evidentei soldurilor curente si restante Analiza riscului de creditare, pe baza calitatii portofoliului, se face de catre toate societatile bancare din Romania, clasificarea clientilor tinand cont de evaluarea performantelor finaciare ale acestora si capacitaea de a-si onora datoria la scadenta. In urma acestei analize, se determina creditele neperformante care genereaza pentru banci cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maximum al costurilor este atins in cazul creditelor trecute la pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic si care sunt acoperite din provizioanele constituite. Riscul de credit poate fi gestionat la nivel individual prin acele masuri luate de banca in cazul fiecarui solicitant de credite si apoi debitor, sau la nivel global, prin reguli si actiuni ce vizeaza intreg portofoliul de credite sau mari parti din acesta.

2.2. Riscul individual de creditare. 2.2.1.Abordarea clasic traditional si modern.

Acordarea unui credit are la baza o previzionare a unor venituri viitoare satisfacatoare ale debitorului. Ca principiu de baza, banca nu acorda credit daca nu se poate estima ca probabilitatea rambursarii este mai mare decat probabilitatea nerambursarii. Plecand de aici, banca poate supralicita, in sensul ca poate cere ca decalajul dintre cele doua probabilitati sa fie mai mare decat simpla depasire de catre probabilitatea rambursarii. Cat de mare sa fie acest decalaj si cum se stabileste ramane la latitudinea bancii, in cazul gestionarii riscului individual de creditare. La baza evaluarii acestui risc se afla analiza creditului. Orice credit reprezinta o anticipare a unor incasari viitoare, dar totodata creditul comporta riscul ca aceste incasari sa nu se realizeze deloc sau partial. Acest risc mai este numit si risc de insolvabilitate al creditorului. Aprecierea justa a riscului de credit este, deci, de o importanta majora pentru banca. Pentru minimizarea expunerii la risc, fiind mai usor sa prevenim decat sa vindecam, cea mai imprtanta etapa a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare. In aceasta faza comportamentul unei banci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acorda decat daca se poate estima ca probabilitatea rambursarii o depaseste pe cea a nerambursarii. Aprecierea acestei capacitati de rambursare se poate face, daca are la baza proceduri diferite, in functie de debitor: agentul economic, persoana privata, stat. Analiza creditului reprezinta procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de creditare trebuie apreciat in functie de ceea ce banca se asteapta sa realizeze de pe urma creditarii. Procesul de creditare este potential purtator de castiguri; acestea se pot grupa in doua categorii: castiguri directe si castiguri indirecte.

Castigurile directe sunt cuantificabile si reprezentate de dobanda, comisionul incasat de banca si soldul creditor minim al contului clientului, sold care reprezinta garantia creditului. Castigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantificat si mai incerte. Acordarea unui credit poate insa sa atraga dupa sine initierea sau mentinerea unei relatii, o crestere a depozitelor, precum si o crestere a unei cereri pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor castiguri trebuie avut in vedere atunci cand expunerea la risc este analizata si, eventual, acceptata. Evident, in contextul general al politicii de credit. Analiza creditului este un proces care trebuie sa se deruleze periodic: inainte de derularea creditului in vederea deciziei de creditare si apoi, in functie de scadenta creditului, la intervale de timp determinate, de regula atunci cand rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispozitie. Procesul de analiza a creditului are doua dimensiuni: o dimensiune calitativa si una cantitativa. Dimensiunea cantitativa a analizei creditului are la baza o serie de activitati specifice de colectare, precum si interpretare a tuturor informatiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt: analiza datelor financiare, prognoza evolutiei viitoare a activitatii clientului, evaluarea capacitatii de rambursare prin analiza si prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri si cheltuieli, evaluarea capacitatii debitorului de a rezista la socuri. Rezultatele acestor activitati sunt relativ cuantificabile si pot contribui la fundamentarea unei decizii obiective privind expunerea bancii la risc, care rezulta din angajarea creditului analizat. Nu trebuie insa sa pierdem din vedere cea de-a doua dimensiune a procesului, si anume dimensiunea calitativa; ea poate completa in mod fericit rezultatele analizei cantitative sau (mai rar) le poate rasturna spectaculos. Analiza calitativa presupune adunarea si actualizarea tuturor informatiilor referitoare la responsabilitatea financiara a debitorului, determinarea scopului real al contractarii imprumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul si estimarea seriozitatii si implicarii debitorului in respectarea angajamentelor asumate fata de banca. Se apreciaza ca principalele slabiciuni in aprecierea riscului de creditare sunt unele de ordin intern: selectia defectuasa a dosarelor si supravegherea interna improprie a evolutiei (practic a involutiei) calitatii debitorilor. Riscul de selectie improprie a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare in continutul dosarelor, apreciere interna a calitatii clientilor pe baze unitare, prin punctaj, dubla avizare a deciziei de creditare si stabilirea unei marje corespunzatoare a dobanzii percepute. Sunt credite de valori mari si de o mare diversitate ca scadente, destinatii, garantii. Multa vreme selectia lor s-a facut exclusiv in functie de experienta, interpretarea informatiilor si simtul afacerilor de care dau dovada bancherii. Si in prezent exista doua modalitati de tratare a cererii de creditare: abordarea clasica si cea moderna. In abordarea clasica sunt evaluate si comparate doua elemente: nevoia de finantare si cererea de creditare Nevoile de finantare pot fi pentru investitii sau pentru exploatare. Nevoile de finantare a investitiilor se caracterizeaza prin valori ridicate si caracterul punctual al cererii. Dosarul proiectului de investitii poate fi intocmit de intreprindere (client potential), de un expert sau chiar de banca. Intocmirea dosarului proiectului de investitii pentru client este varianta de preferat daca banca dispune de suficiente resurse si expertiza necesara (personal calificat). Este solutia cea mai avantajoasa deoarece asigura bancii venituri suplimentare, ocuparea specialistilor proprii in evaluari de proiecte de investitii si o baza de date

omogena care permite stabilirea unui algoritm unitar de evaluare a proiectelor clientilor. Pe de o alta parte, trebuie ca banca sa clarifice de la inceput cu clientul postura in care acesta contracteaza intocmirea proiectului de investitii: este un serviciu de expertiza pe care il cumpara de la o banca si acesta nu are nici o legatura cu sansele proiectului de a fi finantat de catre banca. Faptul ca dosarul proiectului a fost intocmit de catre un serviciu specializat al bancii nu asigura si o probabilitate mai mare de acceptare a lui de finantare. Analiza nevoii de finantare se face in cadrul unui plan de finantare previzional: sunt analizate nevoile si resursele financiare de perspectiva, brute, apoi completate cu credite bancare. Pentru acest tip de proiecte regula prudentiala ce trebuie respectata este ca banca nu trebuie niciodata sa finanteze integral (100%) proiectul de investitii al clientului. Oricat de mica procentual (si este de competenta conducerii bancii sa stabileasca o limita minima prin politica de creditare) contributia clientului sa fie efectiva si din punct de vedere financiar. In acest fel el isi asuma cu mai multa responsabilitate raspunderea pentru derularea proiectului. Nevoile de finantare a cheltuielilor curente au alte caracteristici: sunt de valori mai reduse si sunt relativ permanente. Nevoile de acest tip se pot determina planificand fondul de rulment sau in cadrul planului de trezorerie. Este imperios necesar ca functionarul bancii care este responsabil de relatia cu clientul respectiv sa verifice atat informatiile, cat si algoritmul care a stat la baza nevoii de finantare. Apoi bancherul poate propune un "montaj financiar" adecvat, adica o combinatie de credite pe termen scurt care sa acopere nevoia de finantare a clientului. Cea de-a doua etapa a analizei creditului in abordarea clasica este studiul cererii de creditare. Analiza riscului asociat implica parcurgerea urmatoarelor etape: identificarea, evaluarea si prevenirea riscului de creditare. Identificarea si evaluarea riscului de creditare presupune definirea acestuia, a cauzelor majore de risc si cuantificarea expunerii la risc. Riscul de creditare este cauzat de perturbatii in fluxul de incasari anticipat la analiza cererii de creditare. Pentru fiecare debitor aceste perturbatii pot genera insolvabilitate. Factorii care genereaza insolvabilitate pot fi grupati in factori externi si factori interni fara a se putea distinge intre cele doua categorii in ceea ce priveste amplitudinea expunerii la risc pe care o genereaza. Factorii interni sunt aproape integral asociati unei conduceri defectuoase: de aceea, aprecierea profesionalismului echipei de conducere sau a partenerului insusi (in cazul micilor intreprinderi), reprezinta un element atat de important in cadrul procesului de analiza a riscului de creditare. De asemenea, trebuie apreciat caracterul debitorului dorinta sa de a face plati pe care le implica achitarea creditului primit. Este extrem de greu de apreciat pentru clientii noi si necesita o informatie extensiva. Factorii externi - relativ la client - se pot grupa in factori politici, economici si bancari. Ei actioneaza asupra unei grupe intregi de clienti si, de aceea, identificarea si evaluarea acestora se face pentru sectoare de activitate, de catre specialisti din banca, folosind si informatii de uz intern. Bancile mici pot cumpara servicii de analiza ale institutiilor mai mari sau ale unor institute de cercetari specializate, dar, in acest caz, nu pot fi valorificate informatiile interne protejate de sectorul banca. Factorii politici au la baza o decizie politica ce are efecte sensibile asupra capacitatii de rambursare a debitorului. Ei pot imbraca diverse forme, intre care, embargoul, modificarea politicii energetice, schimbarea de regim valutar sau de politica monetara, modificarea tarifelor vamale, etc. Factorii economici sunt cel mai adesea legati de crize cu caracter ciclic sau sectoriale care afecteaza pietele pe care opereaza clientul.

Minimizarea expunerii bancii la risc se face, cel mai adesea, prin cresterea costului creditului (inasprirea conditiilor de creditare) si prin luarea de garantii. Este insa demn de retinut faptul ca garantiile nu sunt o protectie sigura pentru creditor. Valoarea de piata a activelor se poate diminua semnificativ si, chiar daca ea se conserva, pot exista alti creditori, privilegiati fata de banca si chiar la 125% garantie activul ramas poate fi insuficient pentru acoperirea datoriilor. Abordarea traditionala are la baza proceduri relativ laborioase si prezinta o serie de limite care nu sunt usor de ignorat: majoritatea deciziilor au un caracter preponderent subiectiv, analiza informatiei este mai secventiala, procesul are o durata mai mare si un cost mai ridicat. Abordarea moderna a analizei creditului se bazeaza pe credit scoring. Credit scoring-ul consta in evaluarea creditului pe baza de punctaj. Prin introducerea si generalizarea evaluarii pe baza de punctaj s-a urmarit realizarea unor obiective specifice, intre care: - cresterea calitatii creditelor prin formalizarea si impunerea unor norme unice de creditare; - reducerea costului evaluarii prin standardizarea procedurilor si folosirea sistemelor expert sau a unor algoritmi; - cresterea productivitatii si satisfactiei inspectorilor prin eliminarea activitatilor de rutina, cresterea responsabilitatii lor; - imbunatatirea performantelor procedurilor de control a creditelor, inspectorilor, unitatilor operative; - facilitarea modificarilor de strategie de creditare; - selectia clientilor in functie de calitate; - formalizarea procedurilor si minimizarea erorilor si a riscurilor de ordin subiectiv. Exploatarea curenta a evaluarii pe baza de punctaj presupune parcurgerea urmatoarelor etape: - identificarea caracteristicilor esentiale ale dosarului de creditare; dintre acestea trebuie selectate maxim zece, datorita gradului relativ scazut de independenta (in sens statistic) a variabilelor; - ponderea caracteristicilor selectate; - (re)calcularea punctajului creditului prin insumarea punctelor atribuite; - stabilirea categoriei careia ii apartine creditul. In faza de implementare a sistemului de evaluare sunt esentiale procedurile de stabilire a baremurilor si testarea modelului. Analiza statistica care sta la baza modelului poate fi uni-sau multicriteriala. Cele mai multe banci romanesti folosesc un sistem de punctaj bazat pe calculul valorii unor indicatori de baza ai firmelor debitoare; in functie de valoarea acestora se acorda puncte, care sunt apoi adunate, pentru a se determina valoarea punctajului firmei si pentru a se incadra aceasta intr-o anumita clasa de risc.

2.2.2.Analiza multicriterial elaborat de Altman.

Ca analiza multicriteriala, putem cita criteriul elaborat de Altman, in 1968. Punctajul Z sau scorul Altman este, de fapt o functie de corectie la valoarea variabilei rezultante Z - se determina in functie de valoarea a cinci variabile interdependente si a coeficientilor de corectie. Pentru exemplificare, vom prezenta functia cu coeficientii calculati de Altman initial:

Z =1.2X1 +1.4X2 +3.3X3 +0.6X4 +1.0X5, unde X1 : capitalul circulant/total active; X2 : rezultatul exercitiului/total active; X3 : rezultatul inainte de impozitare/total active; X4 : valoarea de piata a actiunilor/total datorii; X5 : total vanzari/total active. Aprecierea firmelor in functie de scorul Altman conduce la incadrarea acestora intr-una din grupele urmatoare: -firme solvabile: Z<=1.81; -firme in dificultate: 1.81<Z<2.99; -firme sanatoase: Z>=2.99 In anul 1968 Altman a stabilit coeficientii de corelatie pe baza unui esantion semnificativ de firme in situatie de faliment, care totusi au supravietuit. El a stabilit, de fapt, gradul de corelatie dintre cei cinci indicatori si starea de faliment. Analiza statica a datelor din esantion ar fi permis sa se prezica falimentul, pentru trei sferturi din firme, cu doi ani inainte de aparitia starii de faliment. Valoarea coeficientilor de corelatie este insa relativ dinamica in timp si extrem de dependenta de starea si structura economiei in care opereaza firmele analizate. Calculele de corelatie trebuie actualizate periodic, de preferat de fiecare banca, in functie de structura portofoliului sau de clientii institutionali si de evolutia conditiilor de mediu economic. Creditarea persoanelor particulare reprezinta un domeniu distinct de activitate bancara desi, mult timp, indatorarea unei persoane, mai ales pe termen scurt, a parut suspecta, la fel ca si traiul peste mijloacele la care cineva poate dispune. Familiile degaja in mod traditional un excedent de resurse financiare, iar apelul la credite era un fenomen de exceptie, ocazionat de evenimente unice, precum cumpararea unei locuinte sau a unui automobil. Creditele pentru particulari sunt relativ mai putin rentabile pentru banci si doar diminuarea pietelor traditionale a determinat bancile sa se extinda si in domeniul creditului si pentru particulari.

2.3. Riscul global de creditare. 2.3.1.Gestiunea riscului global de creditare.

Gestiunea riscului global de credit vizeaza limitarea riscului asumat de catre banca la creditarea clientilor sai, prin urmarirea acestuia si prin luarea unor masuri la nivelul intregului portofoliu de credite. In acest sens se actioneaza in doua directii: - diviziunea riscului prin evitarea concentrarii sale. Se urmareste astfel o diversificare a creditelor acordate pe domenii de activitate, pe clienti si in teritoriu. - limitarea riscului prin stabilirea unor plafoane de creditare. In acest caz intalnim un control macroeconomic al riscurilor, prin stabilirea unor norme prudentiale de catre autoritatile monetare si de credit si un autocontrol realizat de banca prin politica sa de creditare. Gestiunea riscului de credit global are la baza doua principii: diviziunea si limitarea riscurilor.

Diviziunea riscului de creditare urmareste evitarea concentrarii riscurilor prin diversificarea plasamentelor si a creditelor in special. Concentrarea clientilor intr-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasa pentru o banca universala: in perioda de recesiune pot interveni greutati de exploatare. In sfera creditarii particularilor, diversificarea portofoliului este in primul rand o diversificare teritoriala. La creditarea agentilor economici importanta este diversificarea sectoriala sau economica, iar in ceea ce priveste clientii suverani diversificarea geografica. In cazul Romaniei bancile isi propun o diversificare a portofoliilor institutionale prin dezvoltarea activitatilor de creditare a sectorului privat. Pe de alta parte se poate intampla ca intreprinderile de talie mare sa aiba nevoi de creditare a unei singure banci. De regula, acolo unde gradul de dezvoltare a pietelor o permite, astfel de firme recurg direct la piete pentru a-si asigura finantarea fara intermediari. O alta solutie o reprezinta constituirea de pool-uri bancare. Un pool bancar reprezinta ansamblul bancilor unei singure intreprinderi mari, ansamblu structurat si organizat de o maniera precisa. Aceasta solutie are dezavantajul ca dilueaza responsabilitatea bancilor participante, dar si avantajul divizarii riscurilor. Pool-ul permite si participarea bancilor mici la finantarea marilor intreprinderi (operatie mai putin riscanta si mai putin costisitoare) si are autoritate mai mare in impunerea unui plan de redresare a debitorului in caz de dificultate. Limitarea riscurilor are caracter normativ si autonormativ. Fiecare banca, in functie de calitatea mediului economic si de evolutia parametrilor sai proprii, asigura limitarea riscurilor in doua feluri: global si analitic, astfel: fixand o limita proprie, interna, angajamentul sau global in operatii riscante (dar rentabile). Se stabileste o limita maxima (75%) pentru ponderea activitatilor (plasamentelor) riscante in total active sau relativ la capitalul bancar; fixand plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zona geografica pentru a preveni ca modificari semnificative ale situatiei economice a acestor grupe sa-i afecteze negativ expunerea la risc. Se mai pot stabili plafoane de tip <<stop-loss>> care definesc riscurile maxime referitor la pierderile constatate sau la provizioanele constituite. Foarte utile se pot dovedi si limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criza, limite greu de definit in momentul in care criza se produce; preferabil este ca banca sa fie pregatita pentru eventualitatea producerii unei crize, oricat de improbabila ar parea aceasta intr-un context dat. Banca centrala, ca autoritate bancara, isi asuma responsabilitatea limitarii expunerii consolidate la risc in cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter obligatoriu. Rolul autoritatii bancare este de impulsionare, control si sanctionare.

2.3.2.Indicatorii riscului global de creditare.

Cuantificarea expunerii globale a bancii la riscul de creditare se face prin analiza si monitorizarea permanenta a unui sistem de indicatori care se pot grupa in trei categorii: indicatori de pondere, indicatori de dinamica si indicatori relativi, de corelare a activelor cu capitalul bancar. Indicatorii de structura sau de pondere exprima procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Trebuie sa amintim ca din punctul de vedere al bancii risc de creditare nu prezinta doar operatia de creditare propriu-zisa; plasamantele in titluri de credit (intre operatiile bilantiere), acordarea de garantii (in afara bilantului) si participarea insesi a bancii la sistemul interbancar de decontari sunt purtatoare, si ele, de risc de creditare. Ca indicatori de risc monitorizati se pot folosi urmatorii: credite totale raportate la total active; cu cat ponderea creditelor in total active este mai ridicata, cu atat activitatea bancara este perceputa ca fiind mai riscanta; prin politica de creditare se pot stabili un plafon al acestei masuri si/sau praguri de alerta. Daca valoarea portofoliului de valori mobiliare este semnificativa, atunci trebuie calculat si raportul dintre creantele totale asupra debitorilor (credite acordate + titluri de credit in portofoliu) si activele totale; credite de calitate medie raportate la creditele totale; este un indicator care exprima direct ponderea creditelor de calitate inferioara in total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele in observatie + creditele sub standard si cele indoielnice (conform normelor BNR). Pentru portofoliul de obligatiuni se poate construi un indicator similar in functie de calificativele titlurilor din portofoliu (cele internationale), asa cum sunt ele acordate de agentiile de evaluare recunoscute (Moddy's sau Standard & Poor's); pierderi la portofoliul de credite raportate la valoarea totala a portofoliului de credite; valoarea acestui raport trebuie sa fie cat mai mica pentru ca portofoliul sa fie gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Aceasta marime serveste si reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi. Analog se poate calcula valoarea raportului pierderi la portofoliul de titluri de credite raportate la valoarea totala a portofoliului de titluri de credit. Indicatorii de dinamica exprima evolutia in timp a unor indicatori valorici a caror marime este corelata cu evolutia riscului de creditare ex ante sau post factum. Dinamica fondului de rezerva pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite exprima (ex ante) felul in care conducerea bancii anticipa evolutia expunerii la riscul de creditare: cu cat cresterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atat se poate presupune ca banca anticipa pierderi mai mari si ca, deci, este de asteptat o scadere a calitatii portofoliului de credite. Aceasta informatie trebuie interpretata in contextul dat de dinamica portofoliului de credite insusi caci, daca cei doi parametrii cresc in acelasi ritm, atunci nu poate fi vorba de o crestere a expunerii la risc. In functie de reglementarile legale privind constituirea si finantarea fondului de rezerva pentru pierderi din creditare, se poate ca banca sa foloseasca o politica diferita de finantare a fondului pentru obtinerea unor avantaje fiscale; si atunci este clar ca dinamica pronuntata a indicatorului nu poate semnifica o crestere a expunerii la risc. Indicatorul este mai ales de uz extern, fiind folosit la nivelul intregului sistem bancar ca un semnal de alarma pentru terti si larg mediatizat de presa de specialitate. Dinamica activelor si, mai ales, a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci cand exprima o crestere accelerata. Aceasta deoarece se presupune ca

fiecare institutie bancara are o capacitate limitata de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. Aceasta capacitate este limitata de performantele personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorica, de ansamblul resurselor bancii si de modul lor de gestionare. O crestere accelerata (de exemplu de 50% intr-un an) a valorii reale (in preturi constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionata convenabil sau cel putin comparabil cu nivelul de performanta din anii anteriori din cadrul acelorasi structuri si folosind aceleasi resurse. Pe de alta parte, adecvarea insasi acestor resurse si structuri la presiunea exercitata de volumul sporit de activitate reprezinta un factor perturbator pana la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru intre capacitatile bancare de prelucrare a informatiei si volumul acesteia. Capacitatea deficitara de prelucrare a informatiei este un factor de risc caci sunt (ne) sanse mai mari de strecurare a unor erori (in cadrul unor proceduri clasice de tratament). Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul si fondurile bancare, sunt important de urmarit deoarece dau o expresie cantitativa a raportului dintre expunerea la risc si sursa de finantare a acestei expuneri. Se pot folosi ca indicatori: profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credit; profitul net este sursa principala de finantare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinatie. Calculat in aceasta forma, indicatorul este cel mai adesea supraunitar. El se poate calcula si sub forma inversa, dar atunci este in mod evident subunitar. Important este ca resursele sa fie acoperitoare. Oricum evolutia raportului poate fi extrem de semnificativa. Raportul dintre fondul de rezerva si pierderile inregistrate la portofoliul de credite. Acest raport trebuie sa fie mai mare de 1 pentru a putea aprecia ca managementul este prudent. Valoarea acestor indicatori ne permite sa apreciem calitatea portofoliului de credite si evolutia acestuia. Pentru uz intern, deoarece datele sunt accesibile fara restrictii, toti acesti indicatori se pot calcula si deci pot fi interpretati in mod corelat, analizati si folositi pentru a fundamenta politica de credit. In afara bancii, majoritatea acestor indicatori pot fi calculati cu o relativa intarziere pe baza datelor din bilantul si repartizarea profitului publicate de banci. Ei pot fi folositi pentru a se aprecia calitatea managementului bancar de catre operatorii de pe pietele financiare si de autoritatea bancara

CAPITOLUL III. Metode, tehnici si instrumente de gestionare a riscului de creditare. 3.1. Protejarea fata de pierderile din credite
Obiectivul principal al activitatii de creditare in cazul oricarei banci, il reprezinta acordarea de credite in conditii de reducere la maximum a expunere la riscuri si asigurare a unei profitabilitati corespunzatoare riscului asumat. Pentru realizarea acestui obiectiv, banca trebuie sa analizeze critic solicitarile de credit si expunerea respectiva la risc, pentru a putea cuantifica nivelul de risc asumat. Principalele tehnici de gestiune a riscului de creditare sunt: analiza creditelor, documentarea creditelor, controlul si verificarea creditelor acordate si evaluarea riscurilor specifice. Analiza creditului - se intinde in timp de la solicitarea acordarii creditului si pana la rambursarea acestuia Procesul decizional in cazul creditarii se realizeaza secvential, in baza urmatoarelor patru etape: 1. analiza manageriala si economico-financiara a debitorului 2. analiza solicitarii de credit 3. adoptarea deciziei de creditare 4. analiza periodica a portofoliului de credit 1. Analiza manageriala si economico-financiara a debitorului incepe in momentul in care firma solicitanta de credit se adreseaza bancii cu o cerere de credit. De fapt, ea trebuie sa depuna la banca o documentatie, care sa cuprinda in principal urmatoarele: - cererea de credit, semnata de persoane autorizate - situatia stocurilor si cheltuielilor pentru care se solicita creditarea - bilantul contabil - balanta de verificare - contul de profit si pierdere - lista bunurilor materiale si a valorilor ce se pot constituii in garantii pentru creditul solicitat - imputernicire din partea actionarilor pentru managerii societatii de a solicita si utiliza creditul. De mentionat ca acestea reprezinta principalele documente in cazul primei etape a procesului decizional. Dupa caz, dosarul poate fi completat cu piese necesare la cea de-a doua etapa, de analiza a solicitarii de credit. Scopul acestei prime etape este de a determina daca debitorul are o situatie economicofinanciara sanatoasa si daca desfasoara o activitate care sa-i permita degajarea unor excedente financiare, necesare rambursarii creditului si platii dobanzilor. In acest scop, banca poate avea o imagine asupra firmei prin determinarea unor indicatori: a) Indicatori de lichiditate exprima gradul de acoperire a pasivelor curente cu active curente. Este bine ca rezultatul sa fie supraunitar. rata curenta stoc de incredere: arata cat din stocuri se pot vinde pentru a acoperii datoriile curente:

 solvabilitatea reprezinta o componenta a lichiditatii totale ce are in vedere capacitatea firmei de a obtine lichiditati in termen de 90 zile pentru a a face fata platilor devenite scadente in acea perioada: b) Indicatori de profitabilitate arata eficienta cu care sunt folosite capitalurile firmei. Rata marjei brute arata cat la suta din cifra de afaceri revine firmei, dupa acoperirea cheltuielilor. Ea poate exprima si profitabilitatea societatii. Acesti indicatori sunt buni in masura in care sunt mai mari sau, in dinamica inregistreaza cresteri. 2. Analiza solicitarii de credit dupa ce solicitantul a trecut de analiza manageriala si economico-financiara a firmei, el este acceptat de banca printre clientii sai. In acest moment firma se incadreaza in criteriile stabilite de banca pentru debitorii sai. Urmeaza analiza solicitarii de credit, care va stabilii daca cerintele de finantare ale firmei, in corelatie cu destinatia ce se va da creditului corespund cu exigentele bancii. Analiza solicitarii de credit se realizeaza parcurgand urmatoarele etape: a. identificarea scopului si nivelului creditului acordat b. identificarea surselor de rambursare a creditului . c. identificarea garantiilor creditului 3. Adoptarea deciziei de creditare dupa ce s-au analizat debitorul si creditul, banca trebuie sa ia o decizie in privinta acordarii creditului. In aceasta etapa intervin factori care tin de posibilitatile de creditare ale bancii si de politica pe care o urmareste in acest sens. Se parcurg urmatorii pasi: a. corelarea cu resursele bancii b. adoptarea si comunicarea deciziei de creditare c. analiza realizarii deciziei de creditare 4. Analiza periodica a calitatii portofoliului de credite se realizeaza de catre serviciul datoriei. Multe dintre aspectele urmarite tin mai mult de gestiunea globala a riscului de creditare si vor fi prezentate in cadrul acestei teme. In ceea ce priveste gestiunea riscului individual de creditare, banca trebuie sa urmareasca daca creditul acordat isi mentine calitatile determinate in momentul acordarii sale sau daca acestea se degradeaza si apare un supliment de risc. Pentru protejarea fata de pierderile din credite, bancile folosesc atat provizionarea, cat si cedarea riscurilor prin asigurare. Astfel banca poate incheia asigurari cu institutii specializate in vederea acoperirii riscurilor de pierdere la portofoliul de credite. Unele banci mentin creantele active pana cand debitorul se redreseaza, pana cand sunt presate de timp sau pana cand sunt fortate de autoritatea bancara sa recupereze pierderea, inregistrand-o ca atare. Este cazul cel mai frecvent pentru bancile de stat care au clienti intreprinderi de stat. Alte banci considera creanta nerambursabile drept pierdere, pe care o acopera din rezerva si, apoi, incearca sa recupereze cat se poate de la debitor 5.

Bente Corneliu, Gestiunea si contabilitatea institutiilor de credit, Editura Universitatii din Oradea, 2008, p 94

3.1.1. CONSTITUIREA DE PROVIZIOANE Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecarui credit aprobat, n curs de derulare la unitatile bancii, si sunt destinate acoperirii eventualelor credite care, n urma analizei performantelor financiare ale imprumutatilor si a serviciului datoriei, prezinta incertitudine n recuperarea lor. n vederea determinarii provizioanelor specifice de risc, expunerea bruta a debitorului, respectiv soldul creditelor pe termen scurt, mediu si lung, n lei si n valuta, curente si restante si dobanzile aferente acestora inregistrate la 30 iunie sau 31 decembrie, poate fi micsorata doar cu valoarea unor angajamente cum ar fi: garantii de la Guvernul Romaniei sau de la BNR, garantii de la unele banci inregistrate n unele tari din categoria A nominalizate de BNR n cadrul normelor de risc acceptate, depozite gajate plasate la BCR, garantii de la alte banci din Romania n cadrul limitelor de risc acceptate, colaterale non-cash acceptate de banca. Expunere neta se determina diminuand volumul creditelor angajate si dobanzilor aferente cu valoarea reala a garantiilor, stabilita n functie de posibilitatea de valorificare a acestora pe piata, chiar daca, n unele cazuri, acestea este diferita de valoarea din evidenta contabila. O atentia deosebita se acorda evaluarii corecte si reale a riscului de creditare si dobanzilor aferente, precum si a posibilitatilor certe de valorificare a garantiilor avute n vedere la acordarea creditelor, astfel incat volumul provizioanelor constituite sa fie acoperitor pentru creditele si dobanzile incerte. Daca valoarea reala (de piata) a garantiilor constituite este acoperitoare pentru expunerea bruta, expunerea neta va fi 0 si n acest caz nu vor fi constituite provizioane. n vederea administrarii riscului general de credite, rezultat din activitatea de creditare, banca are obligatia sa constituie rezerva generala pentru riscul de credit, n limita de 2% din soldul creditelor acordate existent la sfarsitul anului, n conformitate cu normele BNR. Sistemul de provizioane n cadrul BCR, reglementat de normele n vigoare, este destinat protejarii capitalului bancii, protejarii depozitelor persoanelor fizice si juridice, acoperirii eventualelor credite cu incertitudini n recuperare. Banca costituie provizioane specifice de risc, n conformitate cu Normele BNR pentru urmatoarele categorii de credite si dobanzile aferente acestora: a) credite pierderi n limita a 100% din soldul acestora; b) credite indoielnice n limita a 50% din soldul acestora; c) credite substandard n limita a 20% din soldul acestora; d) credite n observatie n limita a 5% din soldul acestora; Pentru creditele standard nu se constituie provizioane. n vederea limitarii riscurilor n activitatea de creditare si pentru a mentine n permanenta un nivel minim de solvabilitate, banca isi constituie provizioane specifice de risc, n urma clasificarii creditelor n functie de calitatea lor. Ca si analiza calitatii portofoliului de credite, cea de constituire a provizioanelor de toate categoriile capata un caracter continuu si rezulta, implicit, din evolutia calitatii creditelor acordate de banca. Dezvoltarea unui sistem performant de analiza si evaluare a portofoliului de credite, precum si de determinare a nivelului optim de provizionare reprezinta un domeniu de interes deosebit pentru conducerea bancii, cu atat mai mult cu cat, volatilitatea mediului economicspecifica tarilor in tranzitie- incumba necesitatea unor abordari prudente in activitatea operatorilor pe piata financiara.

Se considera ca aceasta clasificare a riscului, practicata de toate bancile comerciale, este mai putin operanta in faza de aprobare a creditelor, fiind specifica etapei ulterioare, de analiza a portofoliului de credite Astfel, la acordare, toate creditele pot fi cu risc zero, ceea ce nu poate fi real, intrucat inflatia constituie, in sine, un factor de risc. 3.1.2. ASIGURAREA CREDITELOR BANCARE Beneficiarii finali ai acestui tip de asigurare sunt institutiile de credit si in mod deosebit bancile comerciale, bancile de economii sau societatile financiare care sunt interesate sa-si asigure capitalul imprumutat. Riscul asigurat se refera exclusiv la pierderile financiare pe care asiguratul le-ar suferi ca urmare a incapacitatii de plata si/sau insolvabilitatii certe si dovedite prin acte ale debitorilor sai, persoane juridice sau fizice 6. . In cazul creditelor acordate persoanelor fizice de catre banci, se solicita diverse tipuri de asigurari, cele mai uzuale fiind asigurarea imobilului (in cazul creditelor ipotecare) si asigurarea de viata a imprumutatului. In prezent, din ratiuni de cost al creditului si pentru ca oferta de credite a bancii sa ramana competitiva, in general bancile nu solicita si asigurarea creditelor bancare, acest tip de asigurare fiind, potrivit legii asigurarilor in vigoare, facultativa. . Solicitarea asigurarii creditului bancar nu este o practica unitara nici in cadrul aceleiasi banci si ne referim in special la creditele de valoare mica acordate persoanelor fizice, intrucat costurile creditului ar creste semnificativ(prima de asigurare poate ajunge la 4-5% din suma imprumutata). Consecintele neplatii creditului asigurat. Ca mod de functionare, in cazul in care totusi se solicita de catre banca asigurarea creditului, persoana fizica imprumutata va fi beneficiarul politei de asigurare, pe care va fi obligata sa o cesioneze bancii imprumutatoare. In practica, banca are de cele mai multe ori un parteneriat cu o societate de asigurare agreata si impune incheierea politei la respectivul asigurator, in conditii care protejeaza de o maniera suficienta interesele bancii. Este putin probabil, asadar, ca imprumutatul sa aleaga neplata creditului cu consecinta antrenarii platii acestuia de catre asigurator catre banca. In cazul in care asiguratorul, dupa ce plateste bancii, se indreapta cu o actiune in justitie impotriva imprumutatului, acesta se poate expune la plata unor sume mai mari decat creditul, urmand sa plateasca asiguratorului sume ce acopera capitalul, dobanda si penalitatile de intarziere, precum si costurile de executare silita, in cele din urma. Pe de alta parte, de la caz la caz, prima de asigurare poate acoperi numai capitalul, situatie in care banca imprumutatoare se va putea indrepta direct impotriva imprumutatului pentru diferenta (dobanzi, penalitati, costuri de executare). Mai mult, in cazul neplatii creditului, imprumutatul va fi inregistrat ca si rau-platnic la Centrala Riscurilor Bancare, cu consecinta imposibilitatii temporare sau permanente a contractarii de credite pe viitor 7. .
6 7

http://www.inkbroker.ro/index.php http://www.sfin.ro/

Creditele care se asigura In prezent, asiguratorii autorizati subscriu riscuri de credite angajate de persoane fizice (dar si persoane juridice, cum este cazul societatilor de asigurare Asirom sau Omniasig) precum: - credite pentru cumpararea de autovehicule; . - credite pentru cumpararea/constructia/repararea de locuinte; . - credite acordate persoanelor juridice (producatori, importatori, comercianti, dealeri) pentru activitatea curenta de productie si desfacere; . - credite de investitii acordate persoanelor juridice pentru dotari, amenajari de spatii, procurarii de masini, instalatii, mijloace fixe; . - credite pentru achizitii bunuri folosinta indelungata 8. . 3.1.3. GARANTIILE SI CLAUZELE CONTRACTUALE In analiza creditelor cu probleme, de mare importanta sunt garantiile, respectiv tipul si marimea lor. Ele sunt folosite in caz de insolvabilitate a debitorului, pentru a acoperii, prin valorificare, debitul neacoperit de beneficiarul facilitatilor oferite de banca 9. Garantiile sunt de mai multe tipuri, grupate in doua mari categorii : reale si personale. Clauzele contractuale asigura o protectie suplimentara a imprumutatorului prin fixarea unor praguri in respectarea unor indicatori sau prin limitarea tuturor operatiunilor contrapartidei (debitorul) care fragilizeaza situatia sa financiara. Garantiile si clauzele contractuale moduleaza riscul de contrapartida si acopera pierderile . O recuperare este inca posibila la expunerea netade garantii. Pentru garantarea portofoliului de instrumente de piata ,o modalitate curenta este cea a sistemelor de colaterale (sub forma de lichiditati sau titluri ). Fara estimarea cea mai buna a acestor parametri este imposibila masurarea pierderilor survenite prin riscul de creditare.

Expuneri

Provizioane economice Expuneri nete

Recuperari

Pierderi

8 9

http://www.astrasig.ro/cms/index.html Dedu Vasile, Gestiune si audit bancar, Editia a III-a, Editura Pentru Stiinte Nationale, Bucuresti, 1997, p 95

3.2. Principiile analizei riscului de creditare (cei sase C ai creditului) .

Intreaga analiza a riscului de creditare este realizata in scopul evaluarii bonitatii clientului, a posibilitatii sale reale de rambursare a creditului la scadenta. Aceasta presupune organizarea analizei clientului pe baza unor principii care sa asigure luarea in considerare a tuturor aspectelor financiare sau nefinanciare care au impact asupra clientului, a activitatii sale, a profitului sau, a capacitatii sale de rambursare. Aceste principii sunt cunoscute sub denumirea de cei sase C ai creditului - Caracterul, Capacitatea, Cash-ul, Colateralul, Conditiile si Controlul. Pentru a acorda creditul banca trebuie sa fie satisfacuta de toate aceste aspecte care privesc fiecare principiu in parte. Caracterul in analiza caracterului clientului, banca va dori sa se convinga de bunele intentii in utilizarea creditului si in rambursarea acestuia. Capacitatea banca trebuie sa verifice capacitatea legala, legitimitatea clientului de a cere credit, daca are competenta legala de a cere un credit si statutul juridic care sa ofere legalitate semnaturii sale pe un contract de credit. Cash acest aspect se refera la intrebarea cheie legata de orice credit: Are clientul posibilitatea de a genera suficient numerar, sub forma de venituri sau fluxuri de numerar pentru a rambursa imprumutul? In general exista practic trei surse de fonduri pe care un agent economic le poate utiliza la rambursarea unui credit: 1. fluxul de cash din activitatea curenta; 2. vanzarea unor active; 3. emisiunea din titluri de capital sau de credit. Oricare din aceste surse pot asigura fonduri suficiente pentru rambursarea unui credit bancar. Totusi, bancile prefera ca sursa principala de rambursare a unui credit sa fie fluxul de cash din activitatea curenta, deoarece vanzarea de active poate slabii bilantul clientului, iar un nou imprumut poate face mai putin sigura pozitia bancii de creditor. Colateralul in evaluarea colateralului, banca trebuie sa analizeze activele clientului, nu numai pentru a estima posibilitatea de realizare a eventualei garantii pe care clientul o va oferi in schimbul creditului, ci ami ales pentru a estima capacitatea acestor active de a sustine in continuare activitatea clientului, posibilitatea acestuia de a obtine produse si, implicit, vanzari si profit, utilizand activele pe care le are la dispozitie. Controlul ultimul factor esential in evaluarea bonitatii clientului este controlul, verificarea impactului unei modificari in legislatia care afecteaza activitatea clientului. Controlul presupune, de asemenea, si asigurarea faptului ca imprumutul acordat satisface standardele bancii si ale autoritatilor reglementative in ceea ce priveste calitatea creditului. Pentru a analiza toate aspectele prezentate mai sus, banca trebuie sa realizeze o analiza financiara a activitatii clientului si o analiza nefinanciara (aspecte legate de organizare, marketing, management) avand la dispozitie informatii cat mai multe, din surse autorizate.

3.3. Sursele de informatii utilizate n derularea analizei riscului de creditare

In evaluarea situatiei financiare si a garantiei clientului, banca se bazeaza pe informatii externe in principal de la client. Banca trebuie sa cerceteze ce suma este neceasara, in ce scop, ce garantii ofera, ce posibilitati de rambursare are clientul s.a. Banca poate contacta alte banci pentru a afla ce experiente au avut la randiul lor cu clientul respectiv. Poate afla daca platile au fost efectuate la scadenta, daca soldurile disponibilitatilor si depozitelor au fost mari, daca au existat intarzieri, cat de mari au fost acestea etc. In evaluarea cererii de credit, analistul trebuie sa analizeze clientul si in contextul economiei locale, nationale si chiar internationale. Multi dintre agentii economii sunt vulnerabili la fluctuatiile activitatii economice, determinate de diversi factori sezonieri, situatie importanta de stiut pentru banca in structurarea creditelor. Analistul trebuie sa evalueze prognozele de dezvoltare ale clientului, sa le compare cu perspectiva sectorului de activitate in care acesta se incadreaza si sa le accepte numai in situatia in care diferentele sunt justificate. Rezumand sursele de informatii pe care le au bancile la dispozitie, putem enumera: - situatiile financiare ale clientului (bilantul, contul de profit si pierdere, situatia fluxului de fonduri, cash-flow-ul); - planurile financiare si nefinanciare ale clientului; - raportul auditorilor/ cenzorilor; - rapoarte ale bancii; - rapoarte ale Bursei de valori, ale pietei RASDAQ; - diverse organisme: Registrul Comertului, Registrul Central al Creditelor, Registrul Creditelor Restante.

3.4. Acoperirea riscurilor prin instrumentele financiare derivate

Instrumentele financiare derivate sunt titluri de transfer al riscului intre cele 2 parti, pe baza schimbului unui instrument financiar (contracte de optiuni, contracte futures, forward, swap). Produsele derivate reprezinta instrumente financiare a caror valoare depinde de evolutia unui indice, a ratei dobanzii, a ratingului de credit sau a valorii unui activ de care sunt legate. Exista instrumente derivate legate de valoarea actiunilor, a cursului valutar sau a contractelor futures si options. Operatiunea de acoperire a riscurilor inseamna desemnarea unuia sau mai multor instrumente de acoperire, astfel incat modificarea valorii juste a acestora sa constituie o compensare totala sau partiala, a modificarilor valorii juste sau a fluxurilor de numerar ale unui element de acoperire (de exemplu, valoarea justa a instrumentului primar creste, iar valoarea justa a instrumentului derivat scade). Eficienta activitatii de acoperire reprezinta gradul in care compensarea modificarilor in valoarea justa sau in fluxurile de numerar atribuibile unui risc acoperit se realizeaza prin instrumentul de acoperire.

CAPITOLUL IV Modalitti de perfectionare a gestiunii riscului de creditare. 4.1. Influenta managementului bancar asupra gestiunii riscului de creditare.
Riscul de creditare reprezinta cea mai periculoasa categorie de riscuri bancare, intrucat se infiltreaza la nivelul unei game largi de servicii si expuneri. In ultimii ani am fost martorii unei intensificari a impactului negativ al acestui risc pe plan international, in timp ce, pentru economiile in tranzitie, potentialul sau de producere se poate spune ca este supradimensionat de evolutiile financiare fluctuante ale societatilor comerciale si gradul mare de indatorare al acestora. Prima cerinta pentru gestionarea cu succes a riscului de creditare consta in existenta unei culturi solide in acest domeniu, concept indefinibil ca atare, dar care incorporeaza rationamentele filosofale ale managementului bancar. O cultura puternica presupune mentinerea unui echilibru prudent intre dezvoltarea afacerii, pe de o parte, si controlul calitatii, pe de alta parte; preocuparea de a prescrie limite de asumare a riscului in termen de sectoare, tipuri de finantare si nume individuale de clienti/ parteneri; elaborarea in scris a politicilor de credit coerente si cuprinzatoare, fara a accepta obisnuitele abateri in activitatea practica. Un management bancar care isi impune standarde inalte de conduita conteaza pe un comportament similar din partea clientilor. De regula, garantiile nu sunt un substituent pentru analiza de fond a afacerilor si perspectivelor unui client, pentru identificarea corecta a mijloacelor sale de rambursare a imprumutului. In completarea informatiilor standard utilizate la analiza acordarii unui credit, o deosebita importanta revine specificarii limitelor de facilitati (expunera maxim recomandata) si incadrarea clientului intr-o anumita catgorie de creditare (care prin definitie implica determinarea ratei anticipate de pierdere la nivel de portofoliu). Expunerile trebuie clasificate dupa perioada ramasa pana la scadenta, avand in vedere relatia potrivit careia cu cat acestea sunt mai mari, cu atat este mai mare potentialul de volatilitate, incertitudinea veniturilor si deci riscul. Expunerile de credite se recomanda a fi masurate prin suma maxima supusa riscului. Astfel, se vorbeste despre expuneri conventionale, suma supusa riscului fiind reprezentata direct de un sold contabil ca de exemplu: credite, plasamente pe piata monetara, achizitionarea de efecte de comert; expuneri echivalente creditului, cand contractul intre banca si client are pe piata o valoare de inlocuire fluctuanta(categorie in care sunt incluse instrumentele derivate moderne); expuneri in timpul zilei sau de decontare, spre exemplu: sistemul de decontari interbancare, imprumuturi pe piata monetara. O disciplina de baza a gestionarii riscurilor bancare o constitue managementul portofoliului. Optiunea de a detine un portofoliu de active si nu un singur activ are ca motivatie reducerea riscurilor prin diversificare, fara a determina reducerea similara a profitului. Un portofoliu eficient asigura o anumita rata de profit cu minimum de risc posibil sau un nivel specificat de risc pentru o rata maxima de profit. Diversificarea riscului se realizeaza printr-o serie de tehnici analitice: analiza sectoriala, clasificarea si scoringul creditelor, ratingul de tara. Experienta bancara recunoaste pericolul concentrarii sectoriale excesive si al supraexpunerilor in raport cu un singur client.

O aplicatie directa a tehnicilor de management al portofoliului vizeaza tendinta bancilor de a incerca sa realizeze diversificarea prin dispersie sectoriala, optand pentru portofolii granulare in defavoarea celor monolitice. Dispunand de un sistem informational cuprinzator si operativ, bancile pot sa isi gestioneze expunerile sectoriale, stabilindu-si limitele prudentiale si obiective concrete in functie de: optimizarea relatiei risc-compensatie; evitarea unei concentrari nejustificate a riscului; diversificarea prin trecere de la corelatiile puternic pozitive spre corelatii mai slabe sau nule; neutralizarea naturala a riscului prin corelatii negative. Se recomanda ca obiectivele sectoriale sa se stabileasca si revizuiasca in mod unitar, iar limitele prudentiale, o data decise, sa fie strict monitorizate; de asemenea ca un compartiment cu profil economic al bancii sa cerceteze continuu trendurile macro si microeconomice pentru identificarea factorilor de risc si testarea prin scenarii a factorilor de presiune. Clasificara creditelor asigura un cadru analitic pentru determinarea pierderilor anticipabile sau nu, furnizand totodata o scala de referinta pentru a reflecta calitatea creditelor utila dezvoltarii de strategii ale bancii. Calitatea creditelor se stabileste printr-un set de caracteristici ale clientilor, selectate in urma efectuarii de teste riguroase de semnificatie. In final se obtine un scoring aferent fiecaruia dintre indicatorii cantitativi(profitabilitate, gradul de in datorare financiara, serviciul datoriei) sau calitativi(pozitia in cadrul sectorului si perspectivele acestuia). Gestionarea riscului de creditare are ca principiu de baza performantizarea analizei interne a clientilor, potrivit axiomei ca este mai usor sa previi decat sa vindeci. Selectarea prudenta si monitorizarea permanenta a acestora, constituirea din timp a provizioanelor destinate acoperirii eventualelor pierderi, solicitarea de garantii pentru creditele acordate, constituirea unor asigurari externe pentru acoperirea riscurilor neanticipate sunt in mod cert elemente esentiale de sustinere a politicilor rationale de reducere a riscului de creditare si a efectelor materializarii sale. Banca trebuie sa evalueze toate componentele versus clientul sau, precum si activitatea desfasurata de acesta, in vederea stabilirii unei opinii prudente vizand posibilitatea de rambursare a creditului. Acesta opinie va trebui sa ia in considerare nu numai o prima rambursare pentru plata obigatiei, ci si o posibila sursa secundara de plata. Banca urmareste cuantificarea riscului, utilizand metode, proceduri si tehnici cunoscute pe plan international, luand in considerare elemente principale cum ar fi: - performanta financiara a clientului; - structura tranzactiei; - calitatea si structura sursei de rambursare; - calitatea si structura garantiilor. Garantiile reprezinta sursa de rambursare a creditului si sunt utilizate numai in cazul in care nu mai exista alte posibilitati de rambursare a acestuia si a platii dobanzii. Obiectivul important al analizei de cuantificare a riscului creditului il constituie cunoasterea evolutiei clientului din perioadele trecute si prognozarea performantelor viitoare ale acestuia, in vederea unei previzionari a viabilitatii lui. La gestiunea riscului de credit un rol important este jucat de existenta si respectarea unor reglementari de prudenta bancara in domeniul angajarii bancii in operatiuni de plasament si, in special, in operatiuni de creditare. Principalele aspecte vizate de aceste reglementari sunt: 1. expunerea maxima fata de un singur debitor in conformitate cu normele romanesti, o banca poate sa acorde credite unui singur client in limita maxima a 20 % din fondurile sale proprii (mai mult in tari dezvoltate). Aceasta reglementare actioneaza in sensul limitarii pierderilor bancii in cazul in care clientul devine insolvabil.

2. expunerea maxima agregata incadreaza volumul creditelor mari acordate de banca la maximum 8 ori fondurile sale proprii. Se considera credit mare atunci cand totalitatea angajamentelor fata de un singur debitor depaseste 10 % din fondurile proprii ale bancii. 3. constituirea provizioanelor specifice de risc in functie de calitatea creditelor acordate bancile sunt obligate sa-si constituie comisioane la un nivel procentual fata de valoarea creditului in functie de calitatea creditelor. Pentru a stabili calitatea creditelor se folosesc doua criterii de apreciere: performantele financiare ale debitorului si serviciul datoriei. Aceste norme sunt aliniate la standardele europene, stipulate in Directiva privind riscurile mari (92/121/CEE). Debitorul mare este definit tot relativ la capital 10% din capitalul propriu si capitalul suplimentar; nici unul dintre acesti debitori nu poate avea fata de banca angajamente mai mari de 25% din capital, iar daca debitorul este compania mama, o subsidiara sau alta companie afiliata la acelasi holding, atunci limita este de 20%. Suma acestor riscuri nu poate depasi de 8 ori capitalul bancii. Prin politica de creditare banca isi poate stabili propriile norme si reguli de indeplinit la acordarea de credite. Aceste norme de creditare pot face referire la reglementarile prudentiale bancare generale prezentate anterior, prin cresterea exigentei aplicarii lor, sau pot crea noi restrictii de respectat in procesul creditarii.

4.2. Costurile legate de riscuri la BCR

Conform ateptrilor provizioanele de risc pentru credite i avansuri au crescut de mai mult de dou ori fa de aceeai perioad a anului trecut pn la 308,0 milioane RON (73,0 milioane EUR). "Furtuna perfect" declanat de criza mondial economic i financiar i impactul su asupra industriei vest-europene au avut un efect de ricoeu asupra evoluiei economiei romneti n ultimul trimestru al anului 2008 i n primul trimestru al lui 2009. Acest fapt combinat cu rezultata cretere a omajului i cu programul redus de lucru din multe zone ale Romniei au afectat inevitabil att ctigurile clienilor, ct i fluxurile de numerar i profitabilitatea companiilor. Slbirea leului fa de EUR a avut de asemenea un efect negativ asupra mprumuturilor angajate de clieni n valut (care sunt aproape toate n euro). Portofoliul de credite corporate s-a dezvoltat relativ bine, n circumstanele date. Creterea creditelor neperformante (NPL) a fost cu mult sub nivelul pieei i a afectat n principal IMMurile i micii dezvoltatori imobiliari fa de care expunerea BCR este relativ mic. BCR a luat o serie de msuri prin care i susine clienii din ambele segmente de afaceri, Retail i Corporate, pentru a face fa condiiilor dificile de pe pia. Grupul BCR se bucur de o rat adecvat de acoperire (cu provizioane) a creditelor neperformante, de aproximativ 80% la nivelul portofoliului (adugnd i garaniile aferente creditelor neperformante rezult o rat de acoperire de 136%, foarte confortabil). Evoluia creditelor neperformante din portofoliul de credite retail a condus la creterea substanial a provizioanelor pentru pierderi din credite care, la rndul lor, au fost uor absorbite la nivelul bilanului Grupului BCR. Ratele de solvabilitate se situeaz confortabil peste nivelurile impuse (rata de adecvare a capitalului de rang 1+2 este de aprox. 14% fa de cerina BNR de minimum 8%) 10.
10

https://www.bcr.ro/Portal/Stiri

BIBLIOGRAFIE:

1. Bente Corneliu, Gestiunea si contabilitatea institutiilor de credit, Editura Universitatii din Oradea, 2008; 2. Dedu Vasile, Gestiune si audit bancar, Editia a III-a, Editura Pentru Stiinte Nationale, Bucuresti, 1997; 3. Nitu Ion, Managementul riscului bancar, Editura Expert , Bucuresti;

4. Regulament 18/2009;
5. Zapodeanu Daniela, Moneda si credit, Editura Universitatii din Oradea, 2005; 6. https://www.bcr.ro/Portal/Stiri; 7. http://www.sfin.ro/
8.

http://www.inkbroker.ro/index.php

9. http://www.astrasig.ro/cms/index.html