Sunteți pe pagina 1din 36

VITICULTURA

Dr. Lenti Iştvan

Ing. Orţan I. Dorel

1

CUPRINS :

Cerinţele viţei de vie faţă de factorii de mediu…………………3

Morfoologia viţei de vie………………………………………… 7

Metode de înmulţire a viţei de vie………………………………11

Înfiinţarea plantaţiilor de viţă de vie……………………………20

Lucrări de întreţinere ale plantaţiilor tinere şi pe rod………….21

Recoltarea strugurilor pentru masă……………………………

28

Recoltarea stugurilor pentru vin………………………………….30

Bibliografie………………………………………………………….32

2

VITICULTURA

Cerinţele viţei de vie faţă de factorii de mediu

Factorii de mediu sunt hotărâtori în rentabilitatea culturii viţei de vie .Viţa de vie este strâns legată de mediu prin funcţiile vitale şi metabolism . Potenţialul agroecologic al unui loc de cultură este alcătuit din factorii de mediu , fenomenele naturale precum şi cantitatea , calitatea , variaţia şi proporţia elementelor componente .

La înfiinţarea plantaţiilor viticole sunt avantajate suprafeţele situate în podişuri cu înălţime moderată , sau terenurile cu expunere sudică şi sudvestică de pe dealuri şi coline ori din depresiuni protejate de vânt prin lanţuri muntoase .

Factorii componenţi ai potenţialului agroecologic al locurilor de cultură sunt :

- factori climatici ,

- factori fiziografici ,

- factori edafici ,

- factori biotici .

Factorii climatici

În această clasă aparţin substanţele componente ale aerului , mişcarea aerului , umiditatea şi temperatura aerului precum şi lumina solară ca sursă energetică primordială a vieţii .

Vremea este starea instantanee a unui spaţiu atmosferic dat , iar , modificarea continuă a vremii este caracterizat prin starea vremii . Clima este o noţiune mai complicată şi concentrată decât vremea şi starea vremii . Clima unui loc dat este totalitatea stărilor de vreme din acel loc , fiind sistemul şi cadrul acestora. Proprietăţile climei sunt hotărâtoare dacă în acel loc viticultura este rentabilă sau nu. Dacă clima este prielnică,iar starea vremii corespunde cerinţelor viţei de vie şi în acel loc obţinem o recoltă de struguri satisfăcătoare cantitativ şi bună calitativ din care se poate prepara un vin bun atunci vorbim de un an viticol bun.

a.

Lumina

Viţa de vie este o plantă heliofilă , iubitoare de lumină . Asimilaţia ei este rapidă şi accentuată la o intensitate luminoasă de 20 30 mii lucşi . În lumină boabele se colorează mai bine producând mai multă substanţă cromatică . Coaja lor va fi mai groasă şi vor conţine mai mult zahăr şi mai puţin acid decât boabele dezvoltate în locuri umbrite .

3

În zonele viticole din ţara noastră suma totală anuală a orelor de strălucire a soarelui este în medie 1800 – 2070 ore . În perioada de vegetaţie numărul orelor de strălucire a soarelui este de 1200 – 1500 . Lumina excesivă asociată cu căldura poate duce la fenomenul de pârjolire .

b.

Temperatura

Condiţiile de temperatură sunt indispensabile proceselor vitale al viţei de vie . Cultura viţei de vie se poate efectua cu rezultate mulţumitoare pe terenuri cu izoterme de temperatură medie anuală cuprinse între 9 – 21 ºC Zonele viticole din sud se găsesc pe terenuri cu izoterme de temperatură cuprinse între 10 – 11 ºC iar , cele din nord pe terenuri cu izoterme de temperatură cuprinse între 9 – 10 ºC . Temperatura medie a lunii iulie este de 20,1 – 22,7 ºC Strugurii cei mai buni calitativi se obţin pe terenuri cu izoterme anuale cuprinse între 10 – 16 ºC

Punctul zero biologic necesar pentru pentru pornirea proceselor vitale ale viţei de vie

este de cca.

10 ºC ( zero de creştere ) . Pe plan internaţional este acceptat 10 ºC

Înmuguritul porneşte la 10 – 13 ºC , înfloritul la 12 – 14 ºC , coacerea boabelor începe la temperatura de 15 – 17 ºC Creşterea lăstarilor şi înflorirea este cea mai dinamică la temperatura de 25 – 30 ºC Temperatura optimă de coacere este de 28 – 32 ºC

Condiţiile de căldură din timpul verii au o influenţă covârşitoare asupra calităţii . Potenţialul agroecologic are drept indice climatic esenţial bilanţul termic global ( efectiv ) şi respectiv util ( activ ) . Prin bilanţuri termice ( suma gradelor de temperatură ) se pot caracteriza zonele viticole respectiv anii viticoli . Se pot calcula bilanţuri termice pentru fazele de vegetaţie ale unor soiuri cu coacere diferenţiată . Bilanţul temic global minim pentru cultura viţei de vie este de 2500 ºC , iar cel util minim este de 850 ºC Perioada de cultură a viţei de vie în ţara noastră este de 185 200 zile , pe când în zona mediteraniană este de 250 – 260 zile .

Viţa de vie este sensibilă la temperaturi excesiv de scăzute respectiv foarte ridicate .

Mugurii şi lăstarii noi sunt afectaţi de temperaturi scăzute de – 0,5 ; – 1,5

pârjolite în condiţii de căldură uscată la temperatura de 40 ºC . Boabele sunt afectate termic la

40 – 50 ºC . Toamna frunzele sunt afectate de îngheţ la – 2 ºC , boabele necoapte la – 2 ; – 3 ºC pe când boabele coapte la temperatura de – 4 ºC Rădăcinile viţei de vie sunt sensibile la

temperatură , soiurile europene fiind afectate la – 5 ; – 6 ºC iar cele americane la temperatura

de – 9 ; – 10

ºC . Frunzele sunt

ºC

4

c.

Umiditatea

Apa provenită din precipitaţii este o componentă indispensabilă a de viţei de vie. Indicele de transpiraţie a viţei de vie ( cantitatea de apă necesară pentru obţinerea a 1 gram de substanţă uscată ) este de 250 300 g . O suprafaţă a frunzelor viţei de vie de 1 mp de este capabilă să evapore zilnic o cantitate de 0,5 5 l de apă , iar pe vreme secetoasă 1,5 – 3,5 l . Soiurile de viţă rezistente la temperatură elimină prin suprafaţa unitară de frunză o cantitate de apă mai mare decât soiurile sensibile la secetă .

Există un raport pozitiv între cantitatea anuală de precipitaţii şi conţinutul de cenuşă al vinurilor . Prin creşterea cantităţii de precipitaţii creşte conţinutul de acizi ai producţiei .

Sistemul radicular al viţei de vie nu preferă solul prea umed , rădăcinile fiind distruse din cauza lipsei de aer . Acolo unde cantitatea anuală de precipitaţii este de 500 – 600 mm se poate cultiva cu rezultate corespunzătoare viţa de vie . În ţara noastră această cantitate de apă este disponibilă întru-cât două treimi din precipitaţii cad în perioada de vegetaţie a viţei .

d. Vântul

Vântul nu este o condiţie fundamentală a culturii viţei de vie . Efectul lui poate fi util sau nu . Este avantajos după ploi mari când usucă frunzele reducând efectul ciupercilor . Sunt dezavantajoase vânturile fierbinţi , uscate , reci şi furtunile mari . Furtunile rup lăstarii , frunzele şi antrenează particule de sol uşor , nisipos provocând leziuni părţilor aeriene ale viţei de vie .

e. Microclima culturii viţei de vie

Microclima reprezintă clima din interiorul unei plantaţii de viţă de vie . Această microclimă se modifică pe perioada de cultură odată cu anotimpurile şi fazele de vegetaţie . Pe perioada înfloririi şi a creşterii boabelor verzi temperatura microclimei culturii viţei de vie este cu 4 – 5 adeseori 8 ºC mai ridicată decât în macroclimă . Pe vreme ploioasă , înnorată fără lumina soarelui în cultura viţei de vie apare un deficit de temperatură de 1 – 5 ºC faţă de macroclimă . Transformările şi modificările microclimei pot fi influenţate şi de alţi factori numeroşi .

Factorii fiziografici

Influenţează factorii climatici . Pot favoriza sau nu cultura viţei de vie .

Viticultura este rentabilă în emisfera nordică între paralela de 30 – 50 grade , iar în emisfera sudică între paralela de 20 40 grade . Ţara noastră este situată între paralele de 43 – 48 în emisfera nordică .

5

Pornind de la limita nordică spre cea sudică a zonelor viticole creşte producţia , conţinutul de zahăr , substanţe colorante şi extracţi al boabelor dar scade aciditatea şi conţinutul de substanţe aromate . Acumularea zahărului creşte spre sud până la paralela de 40 grade după care scade .

Cultura viţei de vie are şi limite verticale , de altitudine ( orografice ) . Înălţimea faţă de nivelul mării determină condiţile de temperatură , lumină şi precipitaţii . În zona temperată

o creştere cu 100 m a altitudinii determină o scădere a temperaturii cu 0,45 – 0,62 ºC .

Conţinutul de zahăr al boabelor scade cu 0,5 – 1 grade must la fiecare 100 m altitudine .

Expunerea şi înclinaţia pantei modifică condiţiile climatice . În ţara noastră terenurile cele mai favorabile culturii viţei de vie sunt cele orientate spre sud , sud-vest şi sud-est .

Existenţa unor suprafeţe mari de apă are un efect de uniformizare a temperaturii .

Factorii edafici

Viţa de vie nu este pretenţioasă faţă de sol . La stabilirea solurilor apte pentru viticultură vom ţine seamă de originea solului , componenţa mecanică , textura , structura ,

coeziunea , conţinutul de humus şi substanţe nutritive , culoarea , adâncimea , permeabilitatea

şi gradul de reţinere al apei , proprietăţile chimice , conţinutul de calcar etc.

Solurile s-au format pe substraturi pietroase . Substraturile pietroase se pot clasifica după originea lor geologică în trei mari grupe :

1. substraturi pietroase cu origine vulcanică ( eruptive ) ,

2. substraturi pietroase de sedimentare ,

- sedimentare fizică ,

- sedimentare chimică ,

- sedimentare organică ,

3. substraturi pietroase modificate ( metamorfe ) .

Humusul provine din substanţele organice ajunse în sol . Are un efect direct asupra fertilităţii solului .

Solul este important dar nu este singurul factor în determinarea calităţii şi felului vinului . Pe solurile cu substrat pietros de origine vulcanică vom obţine vinuri grele , corpolente , acide în majoritatea cazurilor , cu aromă specială , cu evoluţie şi înbătrânire lentă.

6

Pe soluri calcaroase vom obţine de regulă recolte mai bogate în acizi decât pe soluri mai puţin calcaroase .

Pe soluri podzolice vom obţine vinuri bogate în coloranţi , demiseci sau seci , cu conţinut mediu de extracţi , aromate şi cu buchet special .

Pe soluri nisipoase vinurile obţinute sunt mai degrabă moi , sărace în extracţi , înbătrânire rapidă , cu un conţinut ridicat de alcool .

Condiţia de bază al obţinerii unor vinuri de calitate excepţională în condiţii eficiente este o îmbinare fericită , premeditată , a tipului de sol cu soiul cultivat .

Factorii biotici

Diverse organisme ( vegetale , animale ) de rang superior sau inferior pot exercita direct sau indirect influenţă asupra viţei de vie .

Vor influenţa direct organismele parazite sau facultativ parazite precum viruşii , bacteriile , ciupercile şi dăunătorii .

Vor inluenţa în mod indirect vieţuitoarele microscopice din sol , bacteriile şi ciupercile saprofite , buruienile , plantele cultivate intercalat şi pădurile învecinate .

Părţile componente ale viţei de vie ( morfologia )

Sistemul radicular

Rădăcina viţei de vie obţinută prin înmulţirea cu sămânţă este de tip pivotant . În practică viţa de vie se înmulţeşte pe cale vegetativă ( prin altoirea pe butaşul portaltoi a coardelor de viţă nobilă ) .

7

Formarea şi structura rădăcinilor

În măsura în care sunt asigurate condiţiile necesare ( mediu umed , temperatură prielnică, etc. ) începe dezvoltarea rădăcinilor .

Pe partea interioară a scoarţei vii a corzii portaltoi cambiul interfascicular începe să se dividă dând naştere unor rădăcini incipiente . Simultan cu aceasta din punctele de împărţire începe divizarea celulelor spre exterior formând o masă celulară nediferenţată şi slab legată care sparge scoarţa moartă şi se întinde la suprafaţa ei . Rădăcinile incipiente pătrund în şi traversează această masă celulară devenind vizibile .

Înainte de formarea rădăcinilor corzile se taie cu 1 – 3 mm sub nodul bazal . Rădăcinile formate în această zonă se numesc rădăcini bazale , cele formate în etajul mijlociu rădăcini laterale , iar cele formate în etajul superior ( apropiate de suprafaţa solului ) rădăcini superficiale sau de de rouă .

Ramificaţiile rădăcinilor se clasifică în mod unitar în funcţie de poziţia faţă de coarda portaltoi (trunchi). Rădăcinile primare sunt cele care pornesc din trunchiul rădăcinii , rădă- cinile secundare pornesc din cele primare, iar din cele secundare pornesc rădăcinile terţiare .

Caracteristic scoarţei rădăcinii la viţa tânără este faptul că o bună parte a celulelor componente se prelungesc cu peri absorbanţi care au o viaţă scurtă de câteva zile după care pe măsură ce rădăcina se dezvoltă ( creşte ) se regenerează pe toată lungimea brâului de absorbţie ( 20 – 30 mm ) .

Procesul de creştere a sistemului radicular nu are perioadă de repaus . Pe rădăcinile înbătrânite nodurile secundare formează un strat mort de culoare maro , spongios şi exfoliant . Rădăcinile tinere , active au capetele de culoare deschisă .

Rădăcina absoarbe substanţele nutritive sub formă de ioni dizolvate în soluţia solului împreună cu apa .

Sistemul radicular şi sistemul aerian pot exista doar împreună , unitar întru – cât funcţiile lor speciale se condiţionează reciproc .

Organele verzi

Viţa de vie este o plantă multianuală făcând parte din grupul de plante liane care se agaţă cu ajutorul cârceilor . Unitatea plantată şi cultivată este butucul viţei de vie .

8

Ramificaţia primară cu frunze a viţei de vie o denumim lăstar . În fiecare nod al lăstarului se găsesc frunzele dispuse într-un plan alternând pe două rânduri . La internodurile inferioare şi scurte frunzele sunt şi ele mai mici .Frunzele caracteristice unui anumit soi se formează la înălţimea de 8 – 10 internoduri .

Cârcelul

Pe nodul 3 – 5 de la baza lăstarului în partea opusă frunzelor vom găsi inflorescenţe sau cârcei cu o regularitate de 2 + 1 . Acest lucru înseamnă că pe două noduri consecutive se găseşte cârcel sau inflorescenţă iar pe cel de-al treilea nod nu se dezvoltă nici un fel de organ lateral . În acest caz vorbim despre o dispoziţie discontinuă a cârceilor caracteristică grupei de soiuri eurasiatice .

Cârceii reprezintă nişte inflorescenţe neevoluate . Pe specia Vitis labrusca ( din grupa soiurilor americane ) producerea cârceilor este continuă , prin urmare vom avea pe fiecare nod câte un cârcel .

Se cunoaşte şi apariţia anormală a cârceilor ( pe internoduri ) .

Mugurii .

Secific viţei de vie este că la subsuoara frunzelor se formează un aşa numit mugur de vaiar, la subsuoara singurei frunze în formă de solzi al acestuia se formează un mugur de iarnă . La majoritatea soiurilor pe parcusul lucrărilor din perioada verde a viţei de vie lăstarii se taie la lungimea a 2 – 4 frunze .

Mugurul de iarnă fiind un mugur mixt are în compunere atât un lăstar minuscul cât şi o inflorescenţă incipientă . Acest mugur se mai numeşte şi complex fiindcă are în compunere atât un mugure principal cât şi muguri auxiliari .

La baza lăstarilor găsim porţiuni minuscule de tulpină prin urmare se pot forma mulţi muguri de bază .

Frunza

Morfologia frunzei este deosebit de variată , de aceea conţine elemente esenţiale în identificarea soiurilor de viţă de vie .

Părţile frunzei sunt :

- teaca frunzei ,

- peţiolul frunzei ,

- limbul frunzei ,

9

- sinus peţiolar ,

- lobul lateral inferior ,

- sinusul lateral inferior ,

- lobul lateral superior ,

- sinusul lateral superior ,

- dinţatura frunzei ,

- lobul terminal .

Faţa inferioară a frunzei poate fi goală sau acoperită cu perişori . Perişorii poate fi tip porcine sau tip lână . Tot pe faţa inferioară a frunzei se găsesc orificiile pentru respiraţie .

Şi faţa superioară a frunzei prezintă semne morfologice. La pipăit poate fi netedă sau unsuroasă .

Partea din vârf a lăstarului o denumim arbore care în perioada de creştere intensivă se încovoaie . Lungimea arborelui este de câţiva cm şi cele mai mari frunze de pe el sînt cât o unghie . Pilozitatea acestora diferă de cea a frunzelor normale.

Inflorescenţa şi ciorchinele

Inflorescenţa la viţa de vie este un ciorchine noduros , pe pedunculul căruia sunt dispuse ramificaţii laterale tot mai mici cu cât ne apropiem de vârf . Lungimea pedicelului (care poartă floarea ) este de 2 – 3 mm , iar caliciul este format din 5 sepale , slab dezvoltate de culoare verde . Corola este formată din 5 petale de culoare verde sudate la vârf care se desprind de floare asemeni unei căciulii . Între androceu şi gineceu se observă 5 discuri nectarifere . Androceul este format din 5 stamine ( la unele soiuri 7 ) , fiecare cu câte doi saci polenici . Gineceul este unicarpelar , cu ovar superior , bilocular , fiecare lojă conţinând de regulă 2 ovule .

Se cunosc trei tipuri de bază ale florilor viţei de vie :

- flori bisexuate sau hermafrodite la care sunt dezvoltate atât androceul cât şi gineceul ,

- flori femele numai cu gineceul dezvoltat , iar androceul nu ,

- flori mascule numai cu androceul dezvoltat , iar gineceul nu .

Ciorchinele este legat de tulpină prin peduncul . Într-un anumit punct al pedunculului se remarcă un „ nod „ unde se formeză la coacere un ţesut detaşabil care ajută la desprinderea ciorchinelui de strugure în cursul recoltării .

10

Prelungirea pedunculului este rahisul din care pornesc ramificaţiile de ordinul întâi care sunt continuate de celelalte ramificaţii . În capătul ultimelor ramificaţii se găsesc boabele. Totalitatea părţilor componente ale sistemului peduncular o denumim cotor .

Dimensiunea , forma , culoarea şi savoarea boabelor reprezintă însuşirile unui soi . Bobul este fixat de peduncul prin pedice . Lungimea pedicelui va determina gradul de compactitate al ciorchinelui .

Părţile bobului :

- pedicel ,

- burelet ,

- pensulă ,

- punct pistilar ,

- fascicul de vase conducătoare ,

- endocarp ,

- seminţe ,

- epicarp ( pieliţa ) ,

- mezocarp ( miezul ) .

Forma , greutatea şi dimensiunea boabelor este foarte variată . Mărimea lor poate fi :

- sub 8 mm măruntă ,

- până la 12,5 mm mică ,

- până la 17,5 mm medie ,

- până la 22,5 mm mare ,

- peste 22,5 mm foarte mare .

Clasificarea după greutate :

- până la 2 g uşoară ,

- până la 3 g medie ,

-

până la 5 g

grea .

Numărul seminţelor dintr-un bob poate fi 4 , dar de regulă este mai mic . Miezul ( mezocarpul ) produce şi substanţe colorante .

Organele lemnoase

Organele lemnoase sunt compuse din părţile longevive , lemnoase ale butucului viţei de vie . De regulă un butuc se formează în decurs de 4 ani funcţie de modul de cultură . Modalităţile de cultură ale butucilor se diferenţiază prin proporţia dintre părţile longevive şi repectiv raportul acestora faţă de suprafaţa solului .

11

Componenţa organelor lemnoase la cultura tip cordon a viţei de vie :

- rădăcina bazală ,

- rădăcina laterală ,

- rădăcina superioară ( de rouă ) ,

- trunchiul rădăcinii ,

- scaunul butucului ,

- tulpina ,

- cepi de rezervă ,

- cepi de rod ,

- cepi de înlocuire ,

- coarde de un an ,

- coarde de rod ,

- corcan .

După căderea frunzelor lăstarii maturizaţi sunt numiţi coarde . Coardele cu dimensiunea standardizată le putem înrădăcina pentru a le înmulţi pe cale vegetativă . Braţele orizontale ale butucului se numesc corcani şi servesc pentru formarea coardelor de rod .

Morfologia internă a coardelor

Pe căt este de variată morfologia externă a plantei pe atât este de complexă structura internă a acesteia .

Structura internă a coardei maturizate este :

- baza mugurelui ( ochiul de iarnă ) ,

- mugure principal ,

- muguri auxiliari ,

- diafragmă ,

- măduva ,

- corpul lemnos ,

- scoarţa interioară ,

- scoarţa îmbătrânitâ .

În interiorul cilindrului central se găsesc cca. 40 de diafragme deschise colateral între care există un fascicul de măduvă stratificat celular . În ţesutul corticular se pot distinge uşor straturile tari şi moi.

12

Metodele de înmulţire ale viţei de vie .

Viţa de vie se poate înmulţi prin seminţe sau vegetativ folosind părţile aeriene ale butucului . Rădăcina viţei de vie nu se poate folosi pentru înmulţire .

1. Înmulţirea prin seminţe .

Este importantă în primul rând pentru înmulţirea exemplarelor noi rezultate la încrucişarea de înnobilare. Scopul încrucişării de înnobilare este crearea unor soiuri noi rezistente la boli , la îngheţ şi care să asigure o bună calitate a producţiei . Perechile de părinţi trebuie astfel aleşi încât în exemplarul nou să se transmită cele mai bune calităţi ale tatălui şi mamei . Descendenţii rezultaţi din seminţe trebuie selectaţi , urmând a fi multiplicaţi numai cei cu proprietăţi aceptabile .

Obţinerea a unui soi nou este un procedeu îndelungat . În realitate exemplarele rezultate la inmulţirea prin seminţe vor produce o recoltă care se poate evalua obiectiv la

vârsta de 8 – 10

ani

.

2. Înmulţirea asexuată

Pentru înfiinţarea unor plantaţii viticole productive se foloseşte numai material săditor obţinut prin înmulţire vegetativă .

Acestea sunt :

- butaşii înrădăcinaţi ,

- viţele altoite ,

- coarde îngropate .

Părţile aeriene ale viţei de vie sunt prevăzuţi cu muguri capabili să producă lăstari , iar cele lemnoase îngropate în pământ sunt capabile să dezvolte rădăcini . Practic coardele maturate de un an joacă un rol hotărâtor în obţinerea materialului săditor viticol .

Norme juridice referitoare la înmulţirea viţei de vie

Sporirea suprafeţelor viticole din ţara noastră , precum şi înlocuirea viilor existente slab productive , trebuie să se facă numai cu material săditor valoros care să asigure producţii mari şi vinuri de calitate superioară şi o durată cât mai mare de viaţă a plantaţiilor viticole . Se va utiliza numai material săditor viticol cu certificat de origine . Răspunderea pentru

13

îndeplinirea acestor sarcini revine în primul rând pepinierelor viticole şi fermelor viticole în conformitate cu Legea privind „ Producerea, folosirea şi controlul calităţii seminţelor şi materialul săditor „ precum şi „ Legea viei şi vinului „

Butaşi cu muguri

Prin butăşire înţelegem operaţia de desprindere a unei părţi din planta mamă ( butucul viţei de vie ) pe care o stimulăm la formarea de rădăcină şi de lăstari prin asigurarea condiţiilor necesare . Pentru obţinerea unui butaş cu rădăcină corespunde orice coardă maturizată care posedă cel puţin un mugure . În consecinţă putem vorbi despre butaşi cu muguri care se obţin din coarde care au unul sau doi muguri .

8 – 10 mm .

Pentru producerea butaşilor cu muguri se folosesc ghivece din plastic umplute cu un amestec de turbă cu perlită , iar după ce au atins vârsta de 3 – 4 frunze este indicată mutarea lor în ghivece mai mari sau în containere din material plastic . Ulterior lăstarul în creştere se va fixa de un suport ( tulpină de trestie ) .

Pentru obţinerea butaşilor cu muguri sunt bune coardele cu grosimea de

Producerea butaşilor înrădăcinaţi

Recoltarea coardelor cu dimensiuni standardizate şi depozitarea lor pe timpul iernii .

Butaşii corespunzători standardului au trunchiul rădăcinii cu lungimea minimă de 40 cm , justificat prin faptul că viţa de vie se plantează la adâncimea minimă de 40 cm . Toamna înainte de apariţia înheţurilor puternice se recoltează coardele . Se taie la dimensiunea de 50 cm , se îndepărtează cârceii şi copilii . Se aleg numai coardele sănătoase , bine maturizate cu grosimea de 8 – 12 mm . Coarda maturizată se rupe fascicular , iar cea nematurizată se poate îndoi . Coardele se tratează prin îmbăiere , se zvântă după care se leagă în pachete . Pachetele de coarde se pot păstra pe timpul iernii în silozuri de la suprafaţa solului.

Se pot păstra şi în camere frigorifice , dar în acest caz trebuie asigurată o temperatură de 1 – 4 ºC şi o umiditate relativă a aerului de 85 90 % . Legăturile de coarde se pot păstra şi în saci de polietilenă , prin aceasta le protejăm împotriva uscării .

Alegerea şi pregătirea locului pentru şcoala de viţe

Este necesar ca în timp de 7 – 7,5 luni să obţinem un butaş cu o rădăcină viguroasă şi o tulpină maturizată de cel puţin 20 cm . Terenul trebuie să fie amplasat în loc deschis astfel încât lăstarii tineri să fie protejaţi de îngheţurile târzii de primăvară . Suprafaţa uniformă a solului este importantă şi din punct de vedere al protecţiei plantelor . În locurile situate în gropi şi bazine roua sau ceaţa se menţine şi datorită acestui fapt protecţia împotriva peronosporei necesită cheltuieli mai mari

14

şi o atenţie sporită . În cazul unor soluri care se încălzesc uşor putem prognoza o dezvoltare dinamică a rădăcinilor .

Pentru creşterea conţinutului de humus la un nivel corespunzător adeseori va fi necesară împrăştierea unei cantităţi de 60 – 80 to/ha de îngrăşăminte organice maturate . Încă din luna septembrie a anului precedent este necesar desfundatul la adâncimea minimă de 50 cm împreună cu administrarea soluţiilor de dezinfectat solul . Primăvara înainte de plantare se împrăştie îngrăşăminte cu azot care se încorporează în sol cu ajutorul combinatorului .

Pregătirea coardelor în vederea plantării

La sfărşitul lunii martie – începutul lui aprilie se deschid silozurile unde au fost depozitate legăturile de coarde pentru iernat . Coardele se spală cu jet de apă , se înmoaie , se zvântă , şi se taie individual la dimensiunea necesară .

Pregătirea constă în „ bazare „ care este tăierea la o distanţă de 0,5 cm mai jos faţă de mugurele bazal . Deasupra mugurelui superior vom lăsa deasupra un ciot de 2 cm . Eliminăm restul mugurilor existenţi pe coardă ( extirparea ochilor ) .

Desfăşurarea plantării în şcoala de viţe

Se poate realiza în trei moduri :

- tradiţional ,

- întroducând coardele în crăpături practicate în biloane ,

- în semibiloane protejate cu folie neagră .

În cazul şcolilor de viţă tradiţionale se sapă şanţuri cu adâncimea de 20 – 25 cm dispuse pe rânduri cu distanţa de 120 cm , iar coardele pregătite se aşează în aceste şanţuri la distanţe de cca. 5 cm . Distanţa egală între coarde şi adâncimea constantă de plantare este o cerinţă importantă . Trebuie avut grijă ca din lungimea de 40 cm ai coardei să ajungă în şanţul de plantare cel mult jumătate . Lângă coardele astfel aşezate în şanţ se împrăştie un strat de sol de 10 – 15 cm care se tasează cu piciorul şi se udă . Partea din coardă situată deasupra şanţului se acoperă cu pământ prin bilonare pentru a-l feri de uscare astfel încât desupra mugurelui superior să fie un strat de sol de 3 – 4 cm . Biloanele finisate se pot ierbicida . Plantarea în crăpături practicate în biloane necesită o manoperă mai scăzută faţă de plantarea tradiţională . Biloanele de cca. 30 cm se execută mecanizat şi tot mecanizat se execută crăpătura în care se aşează coardele , se tasează lateral mecanizat apoi se udă din belşug . În prealabil treimea superioară a coardelor se parafinează pentru a le proteja de uscare şi prin aceasta se poate renunţa la închiderea biloanelor .

15

A treia metodă se poate considera cea mai modernă . Se execută mecanizat biloanele la jumătate de înălţime după care se acoperă cu folie neagră . Folia neagră are prevăzute orificii dispuse la distanţe de 5 cm în care se introduc coardele parafinate în prealabil . Solul acoperit cu folie neagră se încălzeşte mai repede în consecinţă dezvoltarea rădăcinii şi a lăstarilor porneşte mai intens decât în celelalte metode . Acesta poate fi însă un dezavantaj în cazul îngheţurilor târzii de primăvară . Folia neagră împiedică îmburuienarea , dar distanţele dintre rânduri ( 110 – 120 cm ) trebuiesc întreţinute .

Întreţinerea şcolii de viţe .

Plantarea coardelor se execută de regulă în prima decadă a lunii aprilie , iar scoaterea butaşilor înrădăcinaţi se execută la începutul şi mijlocul lunii noiembrie . În perioada dintre cele două operaţii trebuie să ne îngrijim de eliminarea buruienilor de pe suprafaţă , irigarea terenului de cel puţin 4 5 ori şi efectuarea lucrărilor de protecţia plantelor .

Lucrări fitotehnice :

- îndepărtarea rădăcinilor superficiale ( copcitul ) ,

- selecţia lăstarilor ,

- cârnitul .

Cele mai multe munci manuale sunt necesare în cazul biloanelor tradiţionale , unde se execută eliminarea rădăcinilor superficiale , spargerea crustei şi afînarea superficială a biloanelor precum şi desfacerea treptată a acestora . Eliminarea buruienilor dintre rânduri se execută în cele mai multe cazuri cu ajutorul cultivatorului sau pe suprafeţe mai mici cu sapa rotativă . Irigarea poate fi prin aspersiune , prin brazde sau prin picurare . Irigarea trebuie începută în perioada de creştere intensă a lăstarilor . Le fiecare irigare este necesară o normă de 40 mm apă , dar în perioada de vară norma poate ajunge la 80 mm apă . Din punct de vedere al protecţiei plantelor irigarea prin picurare este mai avantajoasă decât cea prin aspersiune . Pagubele provocate de larvele cărăbuşului de mai pot fi însemnate , fiind necesare lucrări de combatere a acestora . După apariţia frunzelor trebuie să ţinem seamă de atacul acarienilor , iar de la mijlocul lunii mai de posibilitatea infectării cu peronosporă şi mană . Lucrările de protecţie trebuiesc continuate chiar şi în luna septembrie . În cazul în care din mugurele superior apar mai mulţi lăstari îl vom păstra doar pe cel mai viguros . În perioada de creştere trebuie eliminaţi prin copilire lăstarii crescuţi la subsuoara frunzelor . La sfârşitul verii se face cârnitul prin care favorizăm maturarea ( lemnificarea ) butaşilor .

Recoltarea butaşilor înrădăcinaţi

16

Nu se obişnuieşte îndepărtarea frunzelor înainte de recoltare . Se aşteaptă mai bine îngheţurile de la sfârşitul lui octombrie începutul lui noiembrie când frunzele cad singure .

Butaşii înrădăcinaţi se extrag din pământ cu ajutorul plugului în formă de U , după care se scot manual . Butaşii scoşi se adună în grămezi cu rădăcinile acoperite provizoriu cu pământ apoi se transportă în şoproane acoperite . Aici peste noapte se protejează cu o prelată . Sistemul radicular al viţei de vie este afectat la - 5 ºC ! În şopronul acoperit sortăm butaşii , îi grupăm în legături şi îi etichetăm având grijă ca rădăcinile să rămână în permanenţă într-un mediu umed ( rumeguş sau nisip ) . Criterii de sortare :

- tulpină maturată cu lungimea de 15 cm ,

- 3 rădăcini , bine dezvoltate dispuse circular ,

- trunchiul rădăcinii să aibe cel puţin 40 cm lungime ,

- diametrul trunchiului rădăcinii măsurat la mijlocul internodului superior să fie minimum 6 mm .

- legarea :

- în pachete a 25 sau 50 bucăţi ,

- legate în trei locuri , eticheta se va fixa pe legătura mijlocie ,.

- eticheta trebuie să conţină numele şi adresa producătorului , soiul

portaltoiului şi altoiului , categoria şi numărul de bucăţi . Aceste criterii

se referă şi la butaşii obţinuţi prin procedura de înmulţire in vitro .

- utilizarea butaşilor înrădăcinaţi europeni .

Butaşi înrădăcinaţi obţinuţi în pungi de polietilenă

Este o modalitate intensivă de obţinere a butaşilor înrădăcinaţi care se poate efectua în sere sau în solarii . Coardele cu lungimea de 40 cm şi grosimea de 8 – 12 mm se aşează în burdufuri din folie de polietilenă cu lungimea de cca. 40 cm şi diametrul de 6 cm umpluţi cu perlită . Se extirpă ochii de la bază lăsând doar mugurele superior pentru creştere . Şi în acest caz este necesară tratarea şi înmuierea coardelor . Amestecul perlitic se udă la început cu apâ apoi cu amestec nutritiv . Burdufurile din polietilenă se aşează în lăzi care le asigură stabilitate şi o poziţie verticală . În cursul creşterii vor fi necesare beţe pentru fixare .

Producerea viţelor altoite

Pe solurile compacte ( unde filoxera poate supravieţui ) vom planta viţă altoită . Procedeul se referă la zonele muntoase şi de deal dar se utilizează şi la şes . Configuraţia ţesutului la coardele portaltoi ulterior transformată în trunchiul rădăcinii ( miezul subţire , stratul lemnos şi scoarţa groasă ) nu poate fi atacată de filoxeră .

Metode de altoit

17

Împerecherea englezească cu limbuli , altoirea verde , altoirea lemn în verde , lemn în lemn , altoirea în gătul rădăcinii . La noi în ţară metoda de altoit cea mai des folosită este împerecherea englezească . Esenţa împerecherii englezeşti cu limbuli este :

Componentele sunt altoiul şi partea din sol – portaltoiul care se obţin din coardele altoi şi respectiv portaltoi pregătite special în vederea altoirii .

Producerea portaltoilor

Producătorii de butaşi altoiţi din ţara noastră au nevoie anual de 15 – 20 milioane de coarde portaltoi . Pepinierele de produs coarde portaltoi se recomandă a fi înfiinţate pe terenuri deschise , însorite . Coardele se maturizează cel mai prielnic pe pantele cu orientare sudică . Pentru plantare se folosesc butaşi înrădăcinaţi obţinuţi conform normelor europene tratate anterior . Plantarea se face cu distanţa dintre rânduri de 3 x 1 m . Pepiniera va produce aproximativ după 3 ani o cantitate considerabilă de coarde . Butucii pe rod se vor tunde complet în fiecare an . Nu se vor lăsa pe un butuc mai mult de 4 – 6 lăstari . Lăstarii se conduc spre cablul de susţinere şi se leagă în mănunchiuri de aceasta . Coardele portaltoi se pot recolta char şi în timpul iernii. Mănunchiurile de coarde tăiate se transportă în şoproane închise unde se taie la dimensiune şi după legare se depozitează în condiţii de temperatură joasă şi umiditate ridicată în aer . Coardele trebuie protejate împotriva uscării . Înainte de altoire coardele se taie la lungime unitară ( 40 cm ) , se înmoaie , se tratează, se bazează , se extirpă ochii ( pt. eliminarea mugurilor ) .

Producerea altoilor

A doua componentă este coarda altoi . Coardele altoi se recoltează mai devreme decât cele portaltoi întru-cât în cazul unor îngheţuri puternice mugurii şi coardele pot fi afectaţi . După recoltare coardele altoi se fasonează în fragmente cu un singur ochi , iar cepii astfel rezultaţi sunt aşezaţi în saci de polietilenă şi depozitaţi în mediu umed şi la temperatură scăzută .

Clădiri şi încăperi necesare pentru producerea altoilor

Pentru producerea unor cantităţi mai mari de altoi este necesară o clădire cu cel puţin trei încăperi . Acestea sunt :

- depozitul de coarde ,

- încăpere luminoasă pentru altoit ,

- încăpere cu acoperiş din sticlă pentru forţat .

Coardele ( altoi şi portaltoi ) se depozitează la temperaturi joase pe când în încăperea

18

pentru forţat trebuie asigurat la început o temperatură de 30 – 32 ºC Deasemenea este necesară o mică încăpere pentru parafinat şi încăperi pentru utilităţi . Pentru manipulare sunt necesare electrostivuitoare şi lăzi din scândură cu dimensiuni corespunzătoare pentru forţat . Uneltele importante ale altoirii în uscat ( împerecherea englezească ) sunt foarfece de bună calitate şi cuţite de altoit ascuţite „brici” . Altoirea se execută de specialişti cu multă experienţă practică . În prezent se lucrează cu maşini de altoit .

Perioada altoirii

Cel mai des lucrarea de altoit începe la mijlocul lunii februarie şi ţine până la mijlocul sau sfârşitul lui martie . Reuşita altoirii este garantată de formarea ţesutului intermediar (calusul) care este cel mai intens la mijocul lunii martie . Exemplarele altoite în cursul lunii februarie vor fi păstrate în lăzi la loc răcoros , iar forţarea va începe doar la mijlocul lui martie.

Efectuarea altoirii

Coardele se pregătesc în vederea altoirii . În cazul portaltoiului acest lucru înseamnă tăierea la dimensiunea de 35 cm , înmuiere , zvântare , bazare şi orbire . Pe cât posibil bazarea ( talonajul ) să se efectueze sub un mugure în faţa căruia există un cârcel . Nodul prevăzut cu diafragmă dezvoltă mai puternic rădăcini . Coardele altoi se pot fasona în cepi cu câte un ochi înainte de depozitare . Şi în acest caz trebuie să efectuăm înmuierea , zvântarea şi eventual tratarea acestora . Cepii se vor ţine cel puţin 48 ore în apă pentru a ajunge la umiditatea necesară . Pe coarda portaltoi se execută o secţiune oblică de cca. 1,5 cm ( pe partea dorsală ) care este mai mare decât diametrul coardei de aproximativ 1,5 ori . Sub mugurele altoiului vom executa tot o secţiune oblică , după care aşezăm cele două secţiuni pentru ea vedea dacă au aceiaşi dimensiune şi se suprapun perfect , în caz afirmativ se execută limbul atât la portaltoi cât şi la altoi . Îmbinăm altoiul cu portaltoiul prin suprapunerea celor doi limbuli . Dacă grosimea celor doi componenţi este aceiaşi atunci vor fi în contact scoarţă cu scoarţă , cambiu cu cambiu şi lemn cu lemn , iar rezultatul altoirii va fi bun . În cazul unei altoiri reuşite cei doi limbuli se întrepătrund în asemenea măsură încât rezistă la proba de dezbinare . Butaşii altoiţi se aşează în lădiţe speciale şi se scufundă ( 1 – 2 secunde ) într-o căldare cu parafină fierbinte ( 70 ºC ) o porţiune de cca. 10 cm a părţii altoite , apoi se duc în încăperea de aşezare în lăzi . Parafina se întăreşte instantaneu , păstrează umiditatea coardelor şi totodată fixează cei doi componenţi îmbinaţi . Mai nou locul altoit se protejează cu o fâşie de folie subţire cât o membrană pentru a elimina posibilitatea ca parafina fierbinte să ajungă pe suprafaţa de contact dintre cele două secţiuni .

Aşezarea butaşilor altoiţi în lăzi în vederea forţării ( stratificarea )

Lăzile tradiţionale pentru forţat sunt fabricate din scânduri . În mod obişnuit au lungimea 120 cm , lăţimea 60 cm şi înâlţimea 50 cm . La depunerea butaşilor altoiţi lăzile se

19

aşează pe partea mai îngustă , puţin înclinaţi spre spate ( oblic ) . Fundul şi părţile laterale ale lăzii se căptuşesc cu rumeguş umectat , şi pe aceasta se aşează butaşii astfel încât partea altoită să fie îndreptată spre afară ( spre noi ) iar talpa spre fundul lăzii . Pe stratul umectat de rumeguş putem aşeza chiar şi 50 60 de butaşi altoiţi pe un rând. Butaşii altoiţi se aşează unul lângă celălalt având grijă ca vârfurile să fie dispuse la aceiaşi înâlţime . Butaşii altoiţi se acoperă cu un strat cu grosimea de 2 – 3 cm de rumeguş sau perlită , apoi aşezăm un strat nou de butaşi peste acesta . Stratificând şi căptuşind pereţii laterali se avansează spre capacul lăzii, ultimul strat de butaşi se va acoperi cu rumeguş umectat şi se închide capacul mobil . Lada plină se aşează pe fund . Lăzile cu butaşi altoiţi timpuriu se depozitează mai întâi în camere frigorifice iar cei altoiţi mai târziu se transportă direct în sala de forţare unde sunt aşezaţi pe suporţi din grinzi . Scopul forţării este formarea rapidă a calusului ( ţesutul intermediar ) , sudarea şi vascularizarea , de aceea sala se va încălzi la 30 – 32 ºC . Perioada forţării este de cca. 1 lună . În săptămâna de dinaintea plantării în exterior ( mijlocul şi sfârşitul lui aprilie ) este de ajuns să asigurăm o temperatură de 12 – 14 ºC , pe timpul zilei putând chiar deschide geamurile sălii de forţat .

Plantarea în exterior a butaşilor altoiţi

În mod tradiţional săpăm ( cu cazmaua sa plugul ) un şanţ adănc de 20 – 25 cm cu pereţi drepţi după care se aşează în şanţ butaşii sprijiniţi de peretele lateral , înşiruiţi la distanţe egale de 5 cm având grijă ca partea superioară să fie dispusă la aceeaşi înălţime . După aşezarea butaşilor aceştia se fixează prin acoperire cu pământ şi călcare apoi se udă şi se acoperă prin bilonare . În prealabil după aducerea lăzilor la marginea parcelei , butaşii au fost scoşi , sortaţi şi fasonaţi . Se obişnuieşte şi plantarea în crăpături . În biloanul pregătit se execută mecanizat o crăpătură şi după udarea acesteia din abundenţă se aşează în ea butaşii altoiţi . Cel mai modern procedeu este plantarea în biloane acoperite cu folie de culoare neagră sau verde . Butaşii altoiţi se vor introduce în orificiile foliei prin modalitatea descrisă la capitolul despre obţinerea butaşilor înrădăcinaţi .

Lucrările de întreţinere ale butaşilor altoiţi

După cum s-a mai amintit cele mai multe lucrări manuale sunt necesare în şcoala de viţe cu biloane tradiţionale . Spargerea crustei biloanelor şi eliminarea buruienilor de pe acestea , desfacerea biloanelor şi suprimarea rădăcinilor superficiale la portaltoi , apoi acoperirea cu pământ a lăstarilor copciţi înseamnă multă muncă manuală . Lăstarii copciţi trebuie neapărat acoperiţi din nou cu pământ. Prin selectarea lăstarilor se lasă un singur lăstar , cel mai dezvoltat . Pe parcursul creşterii pot să apară lăstari din portaltoi care trebuie îndepărtaţi la fel ca şi copilii apăruţi la subsuoara frunzelor de pe lăstarul nobil . După ce lăstarii au atins înălţimea de 40 – 60 cm ( la mijlocul lunii august ) se efectuază cârnitul acestora pentru a favoriza coacerea lemnului .

Lucrările agrotehnice din perioada creşterii

20

O condiţie de bază este creşterea pe suprafeţe fără buruieni care se asigură cel mai des

prin praşile mecanice .

În şcoala de viţe altoite se întâlnesc aceiaşi boli şi dăunători ca în cazul viţei roditoare .

Cu menţiunea că plantele fiind înghesuite şi dispuse în apropiere de suprafaţa solului , şcoala

de viţe va fi un mediu foarte prielnic pentru dezvoltarea bolilor şi dăunătorilor ,iar infecţiile vor fi mai puternice decât în cazul viei pe rod . Anual funcţie de starea vremii pot fi necesare

8 – 10 tratamente de combatere .

În interesul unei creşteri intense a lăstarilor adeseori este necesară irigarea cu norme

mai mari de apă . Irigarea prin picurare este mai avantajoasă dar prin aşezarea ţevilor de irigare între biloane împiedicăm lucrările de întreţinere ale solului . Norma de irigare este de aproximativ 60 mm. întru-cât este necesară umidificarea stratului superior de 60 cm al solului . Numărul udărilor este de 4 – 6 .

Scoaterea din şcoală a butaşilor altoiţi

De regulă se efectuază în prima decadă a lunii noiembrie după primele nopţi cu îngheţ. Îndepărtarea chimică a frunzelor nu este încă rezolvată corespunzător , iar îndepărtarea manuală este prea costisitoare . Dacă toamna este secetoasă este utilă o udare prealabilă pentru că la scoaterea mecanizată din sol se vor rupe mai puţine rădăcini . Butaşii altoiţi se extrag din sol cu ajutorul unui plug în formă de U , după care se scot

manual cu uşurinţă . Pe o suprafaţă de un hectar la o distanţă de 110 cm între rânduri şi de 5

cm între plante pot creşte aproape 200 mii de butaşi altoiţi .

Legăturile de viţe sunt aşezate în şanţuri pentru însilozare şi se acoperă cu nisip astfel încât să se vadă doar vârful coardelor .

În locurile de vânzare , legăturile se aşează astfel încât între soiuri diferite să existe o

fâşie de separare de cel puţin 50 60 cm . Numele soiului şi al portaltoiului se va înscrie pe eticheta de marcare . Butaşii altoiţi rămaşi pentru valorificarea de primăvară se vor păstra în pivniţe ( cu rădăcinile acoperite cu nisip umed ) sau în depozite frigorifice aşezaţi în grămezi şi acoperite cu folie pentru iernat . La depozitarea în pivniţe legăturile se aşează cu rădăcinile faţă în faţă acoperite cu

nisip , împrăştiind nisip şi între butaşi . Înălţimea grămezilor de legături poate fi de cel mult

1,50

m .

Altoirea viţei de vie în verde

Scopul acestei metode este completarea butucilor de vie , înmulţirea unor soiuri noi , schimbarea soiurilor . Această metodă nu se mai utilizează în plantaţii mari viticole în schimb micii viticultori cu atât mai mult . Se mai cunoaşte altoirea lemn în verde . În acest caz adunăm cepi pentru altoit în cursul toamnei sau primăvara înainte de înmugurit şi îi păstrăm la temperatură scăzută pentru a împiedica înmugurirea acestora .

21

Altoirea viţei de vie prin ochi

Este o metodă rar utilizată de altoit cu toate că este cea mai sigură între aşa numitele metode de altoit în verde . Face parte din această categorie prin faptul că un mugure se aşează sub scoarţă şi se etanşează aproape ermetic cu o bandă de altoit din material plastic . Faţă de altoirea în verde are avantajul că pentru altoit se pot utiliza şi lăstari subţiri de 3 – 5 mm. ( chiar şi de la subsuori ) . Această metodă trebuie finalizată cel târziu până pe 20 25 iunie din cauza maturării lăstarilor .

Altoirea viţei de vie în gâtul rădăcinii

Este practicat cu precădere de micii viticultori , dar se poate utiliza şi la realtoirea unor plantaţii productive de mici dimensiuni . Această metodă este indicată dacă în cazul unui soi nou vrem să ajungem pe rod cât mai repede . Se pot realtoi chiar şi butuci de 20 – 25 de ani . Metoda face parte din categoria altoirilor lemn în lemn .

Butăşirea viţei de vie ( îngroparea coardelor )

Este o modalitate de completare a viţelor distruse în plantaţiile viticole cu suprafaţă mică sau din gospodării individuale . Se poate efectua în perioada de repaus , toamna sau primăvara până la pornirea vegetaţiei . Se sapă un şanţ cu adâncimea de 40 50 cm până la locul butucului care trebuie completat , în şanţ se aruncă gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu care se acoperă cu un strat subţire de sol ( câţiva cm. ) De pe butucul mamă se alege o coardă de 120 – 150 cm , se curăţă de copili şi cârcei pe urmă prin îndoire atentă se culcă în şanţ fixând vârful în poziţie verticală deasupra solului după care şanţul se udă şi se acoperă cu pământ . Se cunoaşte şi aşa numita butăşire în praf când coarda se culcă în şanţ cu adâncimea de numai 20 cm în scopul expres de creşterea producţiei .

Doborârea butucului pentru completare şi înnoire ( întinerire )

În acest caz butucul înbătrânit se doboară în şanţ şi din coardele mai viguroase ale acestuia se pot înfiinţa butuci noi . Coardele se curăţă prin îndepărtarea cârceilor şi copililor , apoi se sapă şanţuri până la locul butucilor care se înlocuiesc respectiv se înfiinţează , se pregăteşte stratul de gunoi şi după udarea butucului capetele coardelor se aduc la suprafaţa solului şi se fixează în poziţie verticală . Din coardele unui butuc înbătrânit se pot înfiinţa

chiar şi

3 – 4

butuci noi .

Înfiinţarea plantaţiilor viticole

Locul butucilor viitori se marchează lângă cablul de plantare cu bucăţi de vrej de viţă sau beţe de salcie la o distanţă de 100 120 cm unul de celălalt . Locul butucilor se poate

22

marca pe cablul de plantare şi cu vopsea roşie . În ziua de azi cel mai des se plantează în gropi executate mecanizat cu burghie hidraulice . Se poate planta şi în gropi triunghiulare săpate cu cazmaua . În acet caz viţele se aşează în vîrful interior al triunghiului gropii situat cel mai aproape de cablu . Butaşii altoiţi şi înrădăcinaţi se pregătesc în vederea plantării în mod diferit în cazul plantării în gropi executate cu burghiul hidraulic sau în cazul plantării în gropi săpate cu cazmaua . La plantarea în gropi săpate cu burghiul hidraulic rădăcinile bazale se scurtează la 2 – 3 cm , pe când la plantarea în gropi executate manual rădăcinile bazale se taie la 8 – 10 cm . Viţa de vie se poate planta toamna ( în noiembrie ) sau primăvara ( în martie , aprilie )

Stabilirea distanţei dintre rănduri şi pe rând

În cultura plantelor din ţara noastră distanţa dintre rânduri s-a stabilit în funcţie de distanţa dintre roţile tractoarelor utilizate în agricultură . Aceasta a fost rezolvarea cea mai raţională . Pe baza acestui criteriu în viticultură s-a încetăţenit distanţa dintre rânduri de 3 3,2 m. Distanţa butucilor pe rând s-a stabilit la 1 – 1,2 m. şi pentru sporirea numărului de butuci se utilizează plantaţii viticole cu butuci gemeni . La sistemul de plantaţie pe rânduri late suprafaţa specifică de cultură a unui butuc este de 3 – 4 ori mai mare decât în cazul plantaţiilor tradiţionale . În acest caz pentru a evita scăderea productivităţii la hectar se folosesc culturile viticole în cordon înalt sau în perdea .

Sistemul de susţinere al viţei de vie

Viţa de vie este o plantă liană şi fără un sistem de susţinere s-ar întinde încălcit la suprafaţa solului . Sistemul de susţinere asigură fixarea supraterană a viţei de vie în conformitate cu scopurile noastre de producţie . Sistemul cel mai vechi de susţinere al viţei de vie este cel cu araci . În sistemul de cultură pedestru nu sunt araci , lăstarii crescuţi vertical se leagă împreună la înălţimea de 90 – 100 cm şi prin aceasta lăstarii se susţin reciproc .

Sistemul de susţinere al culturilor în cordon şi perdea

Din punct de vedere biologic şi ecologic acest sistem este unica metodă de cultură pe plantaţiile viticole mari , industriale în ziua de azi .Sistemul este compus din stâlpi , braţ fix pentru susţinerea cordoanelor şi sârme pentru susţinerea lăstarilor . Stâlpii de la capetele rândurilor se numesc fruntaşi , cei intermediari se numesc stâlpi de susţinere sau mijlocaşi . În majoritatea cazurilor se folosesc stâlpi de salcâm cu diametrul de 15 – 17 mm. Stâlpii de salcâm uscat se decojesc numai pe porţiunea situată în pământ . Lungimea stâlpilor fruntaşi este de 3 3,6 m pe când a mijlocaşilor de 2 – 2,4 m . La recoltarea mecanizată a strugurilor este recomandabilă utilizarea stâlpilor din material plastic . Lungimea stâlpilor poate fi influenţată şi de modalitatea de cultură utilizată . Cel mai puternic sistem de susţinere se foloseşte în cazul culturii GDC (perdea dublă). În acest caz stâlpii mijlocaşi se aşează mai aproape ( 4 , 5 m ) şi sistemul de susţinere are în

23

compunere şi stinghii intermediare de 120 – 140 cm . În acest caz trebuie susţinută o cantite mare de vegetaţie . Mai demult în sistemul de cultură în cordon stâlpii de beton erau componenta cea mai răspândită a sistemului de susţinere .

Sârmele

Deosebim sârme pentru susţinerea cordoanelor şi a lăstarilor . Grosimea sârmei de susţinere a cordoanelor este mai mare . Cel mai des se utilizează pentru acest scop sârme cu diametrul de 4 – 5 mm . La cultura în cordon sârmele de susţinere a lăstarilor se aşează în perechi la o distanţă de 25 – 30 cm una faţă de cealaltă . Dacă se aşează sârmă dublă în două nivele atunci distanţa dintre cele două perechi de sârmă va fi de 40 cm . Grosimea sîrmelor de susţinere a lăstarilor trebuie să fie de cel puţin 2,2 – 2,5 mm . Putem folosi şi sârme acoperite cu material plastic , dar va trebui să ţinem cont de crăparea în timp a învelişului din plastic . Dacă vom neglija întreţinerea sistemului de susţinere , după câţiva ani vom avea butuci căzuţi la pământ şi un pod de lăstari deasupra rândurilor .

Întreţinerea plantaţiilor viticole tinere şi pe rod

Lucrări agrofitotehnice ale viţei de vie pe rod

Plantaţia viticolă se poate numi oficial roditoare la cinci ani după înfiinţare . În această perioadă în conformitate cu documentaţia de înfiinţare şi funcţie de posibilităţile şi premisele existente vom alcătui tehnologia de cultură care este formată din lucrări agrotehnice ( cu efect asupra solului ) pe de o parte şi lucrări fitotehnice pe de altă parte . Tehnologia culturii are elemente stabile , fixe care hotăresc metodele de cultură . Acestea sunt : distanţa dintre rânduri şi pe rând , sistemul de susţinere , metoda de întreţinere al butucului , soiul , dimensiunea parcelei şi drumurile de acces . Sunt elemente variabile , elastice precum încărcătura butucului , substanţele chimice de protecţia plantelor, completarea cu substanţe nutritive , sistemul muncilor verzi , perioada şi organizarea recoltării . Elementele stabile hotărăsc utilajele care se pot folosi , iar acestea calitatea elementelor variabile .

Tăierea

Dintre lucrările fitotehnice , tăierea înseamnă îndepărtarea în perioada de repaus a viţei de vie a părţilor lemnoase produse şi scurtarea coardelor după reguli stabilite . Lucrarea se poate efectua de la căderea frunzelor până la înmugurit , chiar şi iarna în zile fără îngheţuri .

Scopul şi considerentele biologice ale tăierii

24

Scopul tăierii este aducerea butucilor la forma impusă de modul lor de cultură şi menţinerea acestei forme o perioadă îndelungată . Scopul următor este asigurarea posibilităţii de tratare al plantaţiilor , iar prin reglarea recoltei eficientizarea activităţii agricole .

Indicele de fertilitate al mugurilor exprimă numărul de ciorchine care rezultă din mugurii lăsaţi după tăiere raportată la un singur mugure . Se calculează împărţind numărul total al ciorchinelor de pe un butuc cu numărul mugurilor lăsaţi după tăiere .

Indicele de fertilitate absolut este egal cu numărul ciorchinelor de pe un butuc împărţit cu numărul lăstarilor fertili de pe butuc . Valoarea lui este întotdeauna mai mare decât 1 .

Indicele de fertilitate relativ este egal cu numărul ciorchinelor de pe un butuc împărţit cu numărul total al lăstarilor de pe butuc . Valoarea lui este variabilă într-un interval larg , cuprins între 0,2 – 1,3 din cauza lăstarilor fără ciorchine ( nefertili ) .

Echilibrul de producţie şi încărcătura butucului

În cazul butucilor întreţinuţi corespunzător şi aflaţi într-un stadiu viguros de rod producţia vegetativă ( de coarde ) şi producţia generativă ( recolta de struguri ) sunt corelate reciproc pe perioade mari de timp . În ani normali valoarea raportului dintre ele este situat între 4 – 6 şi în acest caz vorbim despre echilibru de producţie .

Încărcătura de muguri

Însamnă numărul de muguri viabili lăsaţi după tăiere pe butuc . Încărcătura de muguri se poate exprima pe un butuc în mugure / butuc sau pe unitatea de suprafaţă în mugure / mp. Ultima este mai răspândită întru-cât se poate asocia în mod direct cu recolta . La noi în ţară recolta reală estimată este de 10 t/ha şi cunoscând masa medie a unui ciorchine pentru obţinerea aceasteia este necesară o încărcătură de muguri de 6 – 14 buc / mp .

Încărcătura de lăstari şi de ciorchine

Numărul total de lăstari de pe butuc este H = X – X1 + X2 ( unde X = numărul de muguri viabili lăsaţi după tăiere pe butuc ; X1 = numărul mugurilor dorminzi ; X2 = numărul lăstarilor care se dezvoltă din muguri neviabili )

Calculul recoltei planificate se poate face prin folosirea raportului dintre producţie şi încărcătura de muguri cu ajutorul formulei :

:

R/mp = cantitatea de recoltă planificată pe un mp. ( kg / mp ) X = numărul mugurilor lăsaţi după tăiere ( buc. ) RTE = numărul de ciorchine care revine la un mugure lăsat ( buc. )

R/mp = ( X

x RTE x P )

S

25

P = masa medie a unui ciorchine ( kg )

S

= suprafaţa de cultură exprimată în mp.

Tot aici amintim metodele de tăiere şi denumirea elementelor acestora .

Coardele de un an sunt situate pe coarde de doi ani care poartă numele de corcani .

Părţile rămase după scurtarea coardelor de rod se numesc cepi . După lungimea lor pot

fi

: cepi scurţi cu 1 – 2 muguri , cepi lungi cu 3 – 5 muguri , coardă mijlocie cu 6 – 8 muguri ,

coardă lungă cu mai mult de 9 muguri .

După starea lor cepii pot fi : cepii netezi se obţin din părţile lemnoase vârstnice , de ex. din coardele formate de mugurii ascunşi ai braţelor . Cepii corcanului sunt cei care rezultă prin tăierea coardelor de doi ani .

După funcţia lor pot fi : cepii de rod care servesc producţia din anul respectiv , cepii de înlocuire care servesc pentru asigurarea coardelor de rod din anul următor şi sunt situaţi la partea inferioară a părţilor productive lungi fiind în orice situaţie un cep scurt . Cepii de rezervă servesc la refacerea scheletului lemnos al butucului în caz de vătămare a acestuia .

Lucrările complementare şi uneltele tăierii

Tăierea este un vârf de activitate care trebuie finalizat cât mai repede în luna martie şi începutul lunii aprilie . În perioada care rămâne până la înmugurit coardele lungi rezultate trebuie dirijate şi fixate de sistemul de susţinere . Înainte de tăiere , dar şi după se va decide neapărat despre destinaţia vrejilor tăiaţi .

Lucrări în verde

Ca importanţă sunt situate imediat după lucrările de tăiere . Execuţia acestor lucrări este permanentă , fiindcă ajustarea şi ordonarea organelor verzi ar trebui făcute aproape zilnic.

Importanţa şi bazele lucrărilor în verde

Prin lucrările în verde putem corecta tăierile efectuate şi prin aceasta vom modifica producţia vegetativă şi generativă a butucilor . Prin modificarea numărului de lăstari şi a lungimii acestora vom obţine o suprafaţă foliară corespunzătoare .

Lucrări în verde obişnuite

Din această categorie fac parte :

26

- selecţia (plivitul) lăstarilor ,

- scurtarea lăstarilor de rod ,

- cârnitul ,

- dirijarea şi legarea lăstarilor ,

- desfrunzitul parţial ,

- copilitul şi ciupitul ,

- copcitul .

Lucrări în verde speciale

Aceste lucrări se efectuază doar în cazuri speciale . Aceste intervenţii au cu precădere efect asupra proceselor generative :

- polenizarea suplimentară ,

- răritul numărului de inflorescenţe ,

- răritul boabelor ,

- scurtarea inflorescenţelor ,

- inelarea ,

- tratamente cu substanţe chimice pentru răritul boabelor şi defoliat .

Lucrările de întreţinere a solului

Lucrările de întreţinere ale solului consituie o grupă importantă a lucrărilor agrotehnice . Scopul acestora este menţinerea solului plantaţiilor viticole într-o stare de cultură corespunzătoare . Prin această grupă de lucrări se întroduc în sol substanţele nutritive şi se acoperă rădăcinile viţei pentru protejarea lor împotriva îngheţurilor din timpul iernii .

În viile tradiţionale cu rânduri înguste s-au folosit de regulă utilaje tractate de cai sau unelte manuale . Toamna după căderea frunzelor în zonele de şes se acoperă cu pământ buturuga şi mugurii de la baza coardelor . În zonele de deal toamna se face o cultivaţie adâncă sau se execută afânarea suprafeţei solului cu plugul . Primăvara după tăieri afânarea adâncă a solului se execută în viile tradiţionale cu plugul sau manual cu sapa . Plivitul buruienilor din timpul verii se rezolvă prin 3 4 praşile manuale . Înainte de culesul viilor se prăşeşte sub recoltă , iar după obiceiuri vechi chiar se greblează pământul pentru a speria hoţii de struguri . În viile situate pe terenuri nisipoase din cauza pieirii şi scufundării butucilor se formează coame între rânduri . Cultura înaltă a viţei de vie şi întroducerea rândurilor largi care permit mişcarea utilajelor agricole mecanizate au dus la modificarea lucrărilor de întreţinere a solului.

Întreţinerea mecanică a solului

27

Acest sistem de lucrări presupune o suprafaţă plană a solului . Utilajele de întreţinere a solului trebuie astfel folosite încât să nu apară efectul de talpa brazdei, evitându-se întoarcerea solului .

Întreţinerea chimică a solului

Viticultorii din ţara noastră sunt interesaţi de posibilitatea de întreţinere chimică a solului şi au început s-o aplice sub îndrumarea organelor de specialitate de protecţia plantelor şi pedologice . Întreţinerea solului între rânduri este rezolvată prin mecanizare , dar pe fâşia de 80 – 100 cm a rândurilor aplicarea substanţelor chimice poate fi de un real ajutor .

Întreţinerea solului cu plante de protecţie

Pe solurile grele viticultorii au încercat însămânţarea cu iarbă a spaţiului dintre rânduri Însă faţă de pomicultură distanţa dintre rânduri este mai mică şi rândurile sunt mai îndesate . De aceea realizarea este mai complicată , dar azi putem alege între mai multe soluţii pe care le putem modifica în funcţie de posibilităţile proprii .

Uneltele lucrărilor de întreţinere a solului

Pentru lucrările manuale se folosesc sape având diferite forme specifice regiunii geografice . Pentru plivitul buruienilor pe solurile uşoare , afânate se foloseşte o greblă specială care este o unealtă deosebit de bună pentru lucrările superficiale ale solului . Pentru lucrările mecanizate se vor folosi utilaje corespunzătoare tipului de sol şi stării acestuia . Trebuie să ne străduim pentru folosirea unor utilaje fără întoarcerea şi mărunţirea solului având un consum energetic redus . Sunt avantajoase lucrările cuplate care se execută la o singură trecere . Lucrări de bună calitate se execută cu cultivatorul şi cu grapa viticolă cu discuri ori cu maşina de desfundat cu cuţite tip daltă sau săgeată eventual cuplate cu combinatorul .

Completarea cu substanţe nutritive

Fertilizarea regulată a solului are drept scop menţinerea potenţialului agroecologic al terenului cultivat în mod constant şi pentru o perioadă îndelungată de timp . Întru-cât suportul potenţialului agroecologic al solului este rezerva de humus a acestuia , completarea cu substanţe nutritive are drept scop păstrarea şi mărirea rezervei de humus a solului cultivat . Pentru că substanţele din componenţa humusului sunt produse prin activitatea microflorei şi microfaunei din sol , nici microuniversul din sol nu poate exista fără humus . Fertilitatea solului şi fotosinteza sunt furnizorul de energie gratuită al omenirii care menţine viaţa noastră .

Substanţele nutritive ale viţei de vie şi rolul acestora

28

Din punct de vedere al substanţelor nutritive minerale viţa de vie pretinde aceleaşi elemente ca şi majoritatea plantelor cultivate . Dintre substanţele dizolvate în apa din sol viţa de vie îşi extrage cu ajutorul rădăcinilor 10 elemente care sunt cunoscute sub denumirea de macroelemente . Experienţele ulterioare au demonstrat că pentru dezvoltare normală viţele mai au nevoie şi de microelemente . Este binecunoscut rolul acestora în metabolismul plantelor .

Absorbţia substanţelor nutritive

Caracteristic lumii vii absorbţia substanţelor nutritive din sol de către plante este un proces complex în mai multe trepte . Din punct de vedere biologic acest lucru este un principiu valabil şi în cazul viţei de vie . Sistemul radicular absoarbe majoritatea substanţelor nutritive din soluţia solului adică dintr-o fază lichidă . Organul de absorbţie este sistemul radicular prin perişorii de pe extremităţile ramificaţiilor din zona de creştere a rădăcinilor . În afară de aceasta foarte probabil că aşa numita parte albă a rădăcinii care nu este acoperită încă cu un strat spongios din cursul îngroşării secundare absoarbe substanţe nutritive . Partea de transport a rădăcinii , părţile îngroşate ale acesteia sunt capabile şi ele să absoarbă în mod pasiv soluţia din sol .

Necesarul de substanţe nutritive

Tehnologia de cultură , soiurile şi condiţiile de mediu se deosebesc esenţial între ele în spaţiu şi timp .

Stabilirea cantităţilor de substanţe constituite în organele vegetative de rod şi acumulate în organele vegetative de creştere este o sarcină foarte grea , dar compararea unor date parţiale poate duce la rezultate estimative satisfăcătoare .

Masa părţilor vegetative depăşeşte cu cca. 30 % cantitatea recoltei . În părţile vegetative cantitatea de elemente nutritive raportată la unitatea de masă a acestora este multiplă faţă de cele din compoziţia fructului .

În ţara noastră se utilizează analiza frunzei de viţă de vie . Evaluarea rezultatelor analizei frunzei este standardizată ( calibrată ), făcându-se prin raportarea la valori cunoscute , dar acest lucru presupune ca proba să fie luată conform prescripţiilor . Pentru o evaluare eficace aceasta trebuie efectuată de un specialist cu experienţă .

Una dintre căile de apreciere a necesarului de substanţe nutritive a viţei de vie este şi observarea cu ochiul liber . Acest procedeu se bazează pe o aprecie subiectivă , despre care se poate pronunţa în baza celor văzute numai un specialist deosebit cu multă experienţă practică .

29

Analizele solului ca procedeu de control , pot deasemenea să ajute la stabilirea necesarului de substanţe nutritive ale viţei de vie . Este oportun ca să efectuăm analiza solului la 4 – 5 ani , în primul rând pentru a urmări modificările rezervei de substanţe nutritive care se pot absorbi din sol . În baza analizelor solului pentru viţa de vie sunt satisfăcătoare următoarele valori de substanţe nutritive în cazul solurilor nisipoase : valoarea optimă a conţinutului de humus 1 % , conţinutul de pentoxid de fosfor 8 10 mg/kg , conţinutul de oxid de potasiu 10 – 15 mg/kg .

Fertilizarea

Solul terenului desemnat pentru plantare se caracterizează în baza analizelor pedologice întocmindu-se o hartă amănunţită cu date despre proprietăţile lui . Rezerva de substanţe nutritive se poate ridica la nivelul prescris prin fertilizarea de bază . Întoarcerea solului este o ocazie prielnică pentru întroducerea şi amestecarea în sol a îngrăşămintelor chimice cu fosfor şi potasiu şi a îngrăşămintelor organice . Fertilizarea de bază asigură pentru o perioadă de mai mulţi ani un start bun şi o creştere dinamică a viţei de vie .

Fertilizarea de întreţinere se efectuază în mod regulat cu periodicitate anuală pe viile roditoare. Practica acesteia este deosebit de variată , nu sunt procede unitare, doar principii propuse . Trebuie accentuat în mod deosebit , că o dată la 2 – 4 ani trebuie încorporate în sol şi îngrăşăminte organice .

Îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu se administrează toamna după culesul viei prin amestecare în sol . În cazul solurilor nisipoase 1/3 din cantitatea îngrăşămintelor potasice se va administra pe sol primăvara împreună cu îngrăşămintele cu azot .

Esenţa fertilizării foliare este faptul că un amestec nutritiv special , echilibrat şi uşor solubil se dozează în soluţia tratamentelor periodice planificate şi se stropesc împreună pe frunzişul viţei de vie . Frunzele absorb substanţele nutritive care devin prin aceasta parte a metabolismului plantelor .

Irigarea

Irigarea are o importanţă deosebită în câteva ramuri ale horticulturii .

Necesarul de apă al viţei de vie

Indicele de transpiraţie al viţei de vie este de 300 adică pentru realizarea unui kilogram de substanţă uscată foloseşte din sol 300 l de apă . Aceasta nu este o valoare absolută , mai degrabă putem s-o considerăm o valoare estimată pe bază experimentală . Conform concepţiei clasice indicele de transpiraţie nu se referă la cantitatea recoltei , ci pe producţia unitară de substanţă uscată . Dacă acceptăm indicele de 300 atunci pentru o producţie de struguri de 10 to/ha butucii viţei de vie folosesc 3000 mc. de apă din rezerva de apă a solului .

30

Stresul de apă poate apărea în cazul în care pierderea de apă al butucului depăşeşte cantitatea de apă absorbită de acesta . În caz de stres orificiile schimbului de gaze se închid , acesta fiind modul în care reacţionează planta la o alimentare scăzută cu apă . Dacă alimentarea cu apă a plantei nu se normalizează în câteva zile , atunci o parte din frunze vor cădea .

Perioada irigării şi norma de udare

Planificarea operaţiei de irigare trebuie fundamentată pe fapte reale . Criterii pentru aceasta vor fi servite de datele meteorologice ale zonei , în primul rând repartiţia precipitaţiilor pe ultimii doi ani cu desfăşurător pe luni calendaristice . Datele previziunilor meteorologice pe termen scurt coroborate cu informaţiile

climatice valabile pentru suprafaţa respectivă , completate cu capacitatea de producţie a parcelelor viticole în cauză , precum şi cunoaşterea proprietăţilor soiurilor constituie toate la un loc baza reală a deciziilor legate de irigare . Pentru efectuarea irigării trebuie să cunoaştem rezerva de apă din sol de fiecare dată . Partea majoritară a sistemului radicular al viţei de vie se găseşte în stratul de 30 – 50 cm din sol . Cunoscând acest lucru la planificarea irigării va trebui să urmărim saturaţia cu apă a acestui strat . Pentru umplerea capacităţii de apă a stratului de 30 – 50 cm de sol avem nevoie de o cantitate de precipitaţii de 30 – 50 mm , lucru asigurat de o normă de irigare de

300 – 500

În cazul irigării este necesară şi analiza elementelor de cost , întru-cât eficienţa economică a culturii viţei de vie se validează într-un proces compus din mai multe trepte . Momentul optim al irigatului este după înflorit , în perioada de creştere a boabelor verzi , cănd frunzişul este definitivat şi evaporaţia s-a temperat . În această perioadă aplicarea unei norme de udare de 50 mm este suficientă pentru întreaga perioadă de vegetaţie .

mc / ha .

Tehnica şi metodele irigării

Metodele de irigat au fost la început mai simple şi pe măsura progresului tehnic s-au complicat şi modernizat conform epocii . În zilele noastre în funcţie de situaţia economică şi condiţiile locale se utilizează acele metode de irigat care corespund cel mai bine scopului propus . Pentru udarea suprafeţelor mici se utilizează irigarea prin brazde sau şanţuri . Aceasta este o rezolvare ieftină şi simplă . Irigarea prin ţevi îngropate este foarte promiţătoare în horticultura intensivă , dar merită remarcată şi în viticultură . Metoda de irigat prin aspersiune este cea mai potrivită pentru udarea suprafeţelor mari viticole . Metoda este bună şi prin faptul că toate componentele sistemului de udare sunt mobile şi prin schimbarea capetelor de dispersare se modifică intensitatea stropirii . Reglarea dozei de apă depinde de capacitatea de absorbţie al solului , care este în cazul solurilor

31

nisipoase de 30 mm / oră , iar la soluri grele 10 15 mm / oră . La o intensitate de stropire de 20 mm / oră umezirea solului pe o adâncime de 50 cm poate dura două ore şi jumătate . Irigarea prin picurare este o metodă mai nouă , avantajul ei fiind economia de apă şi siguranţa în exploatare . Se recomandă atât pentru udarea suprafeţelor mai mari cât şi a butucilori singulari cu productivitate mare . Ţeava din material plastic cu pereţi rigizi se fixează la înălţimea de 50 – 80 cm de sistemul de susţinere al viţei de vie şi prin intermediul duzelor de picurare apa ajunge la rădăcina viţei .

Protecţia plantei la viţa de vie

Apărarea împotriva bolilor viţei de vie

Protecţia plantaţiilor viticole este un sistem de apărare complex care necesită din partea viticultorilor cunoştinţe de specialitate şi o atenţie deosebită . În plantaţiile viticole pagubele cele mai mari , uneori chiar compromiterea totală a producţiei sunt provocate de trei boli care sunt făinarea , mana şi putregaiul cenuşiu al strugurilor .

Dăunătorii viţei de vie

Alegerea metodei de apărare eficientă a viţei de vie împotriva diverselor specii de insecte dăunătoare este o sarcină de specialitate deosebit de serioasă întru-cât nu se poate da o tehnologie unitară a operaţiilor de combatere . Componenţa speciilor de dăunători este deosebită în locuri diferite din ţară , fiind deosebiri şi între plantaţiile viticole din zona de câmpie şi cea colinară . Un factor de influenţă important este preţul substanţelor de protecţia plantelor , întru- cât este posibil că vom folosi mai degrabă preparate mai ieftine dacă ele asigură o protecţie corespunzătoare . Principalele specii de insecte dăunătoare sunt :

- Filoxera viţei de vie ( Phylloxera vastratrix ) ,

- Acarianul ( păianjenul ) roşu comun ( Tetranychus urticae ) ,

- Acarianul ( păianjenul ) galicol ( Eriophyes vitis ) ,

- Molia strugurilor – Eudemisul ( Lobesia botrana ) ,

- Cochilisul strugurilor ( Clysia ambiguella ) ,

- Păduchele ţestos ( Eulicanium corni ) şi păduchele lânos al viţei de vie ( Pulvinaria vitis ) ,

- Cărăbuşelul viţei de vie ( Anomala vittis ) ,

- Gărgăriţa mugurilor ( Sciaphobus squalidus ) ,

- Ţigărarul viţei de vie ( Byctiscus betulae ) .

Recoltarea strugurilor

32

Recoltarea strugurilor de masă

Recoltarea strugurilor este lucrarea de finalizare a perioadei de vegetaţie la viţa de vie, fiind o operaţie cu un consum ridicat de manoperă care necesită o pregătire şi o organizare specială . În vederea culesului viei este esenţială pregătirea utilajelor şi maşinilor precum şi calculul şi asigurarea forţei de muncă necesare . În cazul strugurilor pentru consum sunt importanţi atât însuşirile externe cât şi cele inerne . Ciorchinele trebuie să aibe un aspect exterior de coacere specific soiului respectiv , boabele să fie umflate şi colorate corespunzător . Din punct de vedere al compoziţiei interne nu este hotărâtor conţinutul absolut de zahăr ci raportul acid – zahăr şi formarea substanţelor componente de gust şi aromă .

Desfăşurarea culesului

Ciorchinele se taie cu un briceag ascuţit sau foarfeci cît mai aproape de punctul de inserţie lăsând pedunculul cât mai lung . Dacă strugurii vor fi păstraţi o perioadă mai mare de timp atunci împreună cu pedunculul se taie o bucată de coardă situată cu 5 cm deasupra şi dedesubtul punctului de inserţie . Manipularea strugurilor în cursul culegerii , sortării şi ambalării se face cu grijă pentru a nu deprecia stratul de ceară al boabelor . Strugurii de masă se vor culege sortându-i după culoare în mod deosebit la soiurile timpurii şi semitimpurii . Valorificarea la preţuri avantajoase a soiurilor extratimpurii şi timpurii determină organizarea culesului în mai multe etape succesive . După cules ciorchinele care se pot valorifica se aşează cu atenţie în lădiţe , iar ciorchinele care conţin boabe meiate , mărgeluite , uscate , atacate de boli şi dăunători se adună separat . Lăzile pline se aşează pe dispozitive de transport , sau în lipsa acestora vor fi cărate de oameni direct la vehiculul de transport . În cazul în care pe timpul culesului sau al transportului strugurii au fost udaţi de ploaie sau ciorchinele culese sunt umede , pentru eliminarea pierderilor provocate de putrezirea lor , strugurii se vor depozita în locuri uscate pentru ca apa să se evapore de pe suprafaţa lor .

Cizelarea ciorchinelor

Majoritatea ciorchinelor conţin şi boabe mai mult sau mai puţin rănite , crăpate , arse de soare sau opărite de soluţia de stropit , bătute de nisip , mucegăite sau putrezite . Adeseori se întămplă ca fructificarea la multe soiuri de struguri să fie cu lipsuri , în ciorchine apărând şi boabe mărunte , fără sămânţă , meiate , mărgeluite care strică aspectul acestora . Chiar şi în cazul soiurilor cu o bună fructificare vom găsi boabe mărunte . Pentru menţinerea stării de sănătate a ciorchinelor vom îndepărta boabele rănite , perisabile , iar pentru înbunătăţirea aspectului comercial şi a preţului de valorificare vom îndepărta boabele mărunte , verzi , meiate . Această operaţie de curăţare a ciorchinelor se numeşte cizelare .

33

Cizelarea ciorchinelor şi sortarea strugurilor se execută odată cu ambalarea lor în vederea păstrării respectiv a valorificării . În nici un caz cizelarea nu se va efectua imediat după cules ci se va aştepta o perioadă de 10 14 ore . După aceasta ca urmare a pierderii de umiditate pedunculul ciorchinelui se va înmuia şi va fi mai uşor de ambalat .

Recoltarea strugurilor pentru vin

Perioada culesului viei şi vinul

La soiurile de viţă de vie pentru vin în funcţie de tipul vinului care se prepară ( de masă , de calitate , sau de calitate superioară ) sunt pretenţii diferite faţă de coacerea strugurilor şi a conţinutului de zaharuri şi acizi . Hotărâtoare sunt starea de sănătate şi indicatorul conţinutului intern al boabelor .

Starea optimă de coacere a unui soi de viţă de vie este atins atunci când strugurii furnizează cea mai bună materie primă pentru tipul de vin care se prepară . În starea de coacere deplină viţa de vie dă cea mai mare cantitate de struguri , dar nu este sigur că în acel moment este cel mai potrivit pentru prepararea unui anumit tip de vin . În schimb se poate afirma că în general pentru cele mai multe tipuri de vin corespund cel mai bine strugurii recoltaţi în stare de coacere deplină .

Pentru prepararea vinului sunt buni strugurii cu un conţinut de zaharuri naturale corespunzătoare unei tării de 13 grade a mustului . Conform relementărilor în vigoare mustul cu o tărie mai mică de 13 grade se poate utiliza numai pentru prelucrare industrială . Vinurile de calitate se prepară din struguri cu cel puţin 15 grade a mustului , iar cele de calitate superioară din struguri supramaturaţi cu cel puţin 19 grade a mustului .

Culesul de probă

De regulă cu o lună înainte de culesul strugurilor , săptămânal se efectuază cules de probă . Cu ocazia culesului de probă analizăm conţinutul de zahăr şi acid al strugurilor . Dacă strugurii ating starea de coacere tehnologică poate începe recoltarea lor .

Recoltarea mecanizată sau manuală

Caracteristicile recoltării mecanizate :

- necesită investiţie financiară mare ,

- recoltarea uzează sistemul de susţinere al viţei ,

- sistemele de cultură apte pentru recoltarea mecanizată nu s-au răspândit în ţara noastră din motive de tehnologie viticolă ,

- butucii sunt răniţi , acest lucru având inluenţă asupra producţiei din anul următor , reducându-se totodată şi durata de viaţă a plantaţiei ,

- strugurii recoltaţi mecanizat nu au parametri calitativi ai celor recoltaţi manual ,

34

- pentru materia primă reductivă a vinului mult utilizată în zilele noastre , nu corespund strugurii recoltaţi mecanizat ,

- trebuie să luăm în calcul pierderi de cca. 10 – 15 % din producţie .

Culesul manual şi sortatul

Modalitatea tradiţională a recoltării de-a lungul veacurilor a fost culesul manual şi transportul vaselor cu struguri şi golirea acestora în recipientele de adunat şi transport . Preocuparea de bază a viticultorilor este valorificarea strugurilor sau a vinului . Culesul manual nu s-a modificat de-a lungul timpului , s-au schimbat şi modernizat doar sculele utilizate .

Prima treaptă de dezvoltare a recoltării a însemnat întroducerea lăzilor de material plastic şi transportul mecanizat al recoltei . În acest caz nu mai este nevoie de muncă vie la transportul şi golirea vaselor cu struguri . Prin evitarea acestor faze de lucru productivitatea de recoltare creşte cu cca. 20 – 30 % . Este avantajos din punct de vedere tehnic procedeul prin care lăzile pline se golesc într-un recipient colector tractat de un tractor pe cadrul ataşat acestuia aşezându-se lăzile goale care se scot dintre rânduri tot mecanizat . Recipienţii colectori se golesc în containere situate la marginea parcelei care sunt transportate cu autocamionul la locul de prelucrare al strugurilor .

În scopul asigurării unei calităţi corespunzătoare vinului , viticultorii şi producătorii de vin mai însemnaţi de pe mapamond utilizează în exclusivitate lăzi de material plastic la culesul , adunatul şi transportul strugurilor , şi au o deosebită grijă ca strugurii să ajungă la unitatea de vinificaţie în stare nevătămată . BIBLIOGRAFIE:

Ing. Militiu, I, Lupescu Fl, Dragusoiu Al. Horticultura, Editura agro silvică Bucureşti

1966.

Roventa, I., Gheorghita, Rodica., Horticultura si Viticultura,Bucureşti,1970. Proteţtia culturilor de pomi fructiferi şi viţa de vie-Bayer CropScience

35