Cuprins

Introducere ................................................................................................................ 3

1. Un model descriptiv al firmei ............................................................................. 7

2. Un model cibernetic al firmei ............................................................................ 50

3. Modele dinamice de firmă .................................................................................. 109

4. Un model dinamic de conducere optimală a activităţii firmei .................... 178

5. Studiu de caz ......................................................................................................... 278

6. Model de analiză a firmei ................................................................................... 352

Anexe ........................................................................................................................... 366

Bibliografie ................................................................................................................. 394

 INTRODUCERE
Obiectul prezentei cărţi îl constituie prezentarea şi analiza problematicii
organizării şi conducerii optimale a întreprinderilor din perspectiva
instrumentelor ciberneticii economice, care permit atât o prezentare unitară a
firmelor cât şi o analiză matematică riguroasă a posibilităţilor de optimizare a
activităţii acestora.
O atenţie specială va fi acordată firmelor mici şi mijlocii datorită situaţiei
concrete existente în România precum şi din considerente economice şi sociale
general valabile în ţările cu economie de piaţă.
În România, volumul foarte redus al capitalului privat, disponibilizarea
accelerată a forţei de muncă de la unităţile de stat, mecanismul greoi de
privatizare a marilor întreprinderi, inexistenţa unui cadru legislativ coerent, lipsa
de experienţă în ceea ce priveşte economia de piaţă şi mentalitatea populaţiei a
făcut ca întreprinderile mici şi mijlocii să reprezinte aproape unica modalitate de
constituire a sectorului privat.
La momentul actual, datele referitoare la numărul de întreprinderi private
noi din România evidenţiază într-adevăr o dinamică extraordinară, totuşi
contribuţia firmelor mici şi mijlocii nu a ajuns nici pe departe la nivelul existent în
ţările dezvoltate din Europa, Statele Unite sau Asia, atât ca volum cât şi ca
structură.
Astfel, în C.E.E. întreprinderile mici şi mijlocii ocupă 41% din totalul
forţei de muncă angajate şi 48,5% din volumul total al cifrei de afaceri realizate,
faţă de 18% şi respectiv 43% în România. De asemenea, în ceea ce priveşte
structura acestora, în România întreprinderile mici şi mijlocii activează cu
precădere în agricultură, comerţ şi servicii, în sectorul industrial ponderea
acestora fiind doar de 1,63% din forţa de muncă (şi 1,58% din cifra de afaceri),
faţă de 63% în ţările Uniunii Europene.
Importanţa întreprinderilor mici şi mijlocii rezidă din următoarele motive:
− sunt mai receptive la nevoile pieţei;
− sunt mai adaptabile la modificările mediului economic;
− sunt mai inventive în abilitatea de a răspunde la cerinţele
consumatorilor;
− creează rapid noi locuri de muncă în sectoarele de activitate şi zonele
geografice supuse unor schimbări structurale însemnate;
− stimulează şi menţin spiritul de iniţiativă şi dinamică a agenţilor
economici;

3
 − susţin, prin cooperare şi asigurare a continuităţii în lanţul productiv şi
logisticii ciclului de viaţă al produselor firmelor mari;
− realizează compatibilitatea între distribuţia teritorială a resurselor
umane şi materiale şi cea a producţiei de bunuri, în concordanţă cu
tradiţiile locale;
− contribuie la diversificarea producţiei în concordanţă cu diferenţierea
cerinţelor pieţei prin realizarea de serii mici şi unicate;
− îmbogăţesc oferta cu elemente specifice, naţionale şi locale;
− raportul: grad de înzestrare tehnică × cost / masa producţie este net
favorabil întreprinderilor mici şi mijlocii în cazul realizării de serie
mare a unor subansamble, piese şi repere de complexitate redusă,
necesare producţiei firmelor mari.
− asigură activităţile de întreţinere, reparare şi recondiţionare a
bunurilor din dotarea gospodăriilor populaţiei;
− atenuează influenţele nefaste, destabilizatoare a marii industrii;
− au o fertilitate inovativă net superioară firmelor mari (aceeaşi sumă
investită în cercetare-dezvoltare în firmele mici duce la de patru ori
mai multe inovaţii decât în cele mijlocii şi de 24 de ori mai multe decât
în cele mari). Astfel, datorită firmelor mici au apărut xerografia,
transmisia automată, motoarele jet, computerele, tehnologia laser,
biogenetica, telegrafia etc.
− duc, pentru firmele mari, la realizarea unor importante economii de
costuri în activităţile de proiectare, realizare prototip, serie zero,
pregătirea fabricaţiei, schimbare tehnologii, recuperarea valorii
utilajelor dezafectate concomitent cu realizarea unui volum ridicat al
producţiei;
− diminuează riscurile activităţii economice în procesul de
internaţionalizare a divizării muncii, cu efecte în mondializarea
fabricaţiei şi prestării de servicii, în generalizarea experienţei şi
difuzia progresului tehnic;
− duc la perfecţionarea managementului, prin optimizarea structurilor
organizaţionale la nivel de ramură, asigurând cadrul de decizie în
condiţiile actuale ale concentrării capitalurilor şi descentralizării
fabricaţiei.

Datorită varietăţii extreme a domeniilor de activitate, a modurilor de

constituire şi a flexibilităţii deosebite în desfăşurarea activităţii este imposibil de
găsit un model care să acopere toate tipurile de firme sau o modalitate de
prezentare a firmei care să întrunească sufragiile tuturor, de aceea va fi făcută o
prezentare a câtorva modalităţi de analiză a unei firme, considerate ca relevante
în descrierea firmelor în general, urmată de o analiză comparativă a acestora, de
prezentarea unui model propriu de conducere optimală a unei firme şi de un
exemplu de aplicare practică a metodei de studiu prezentate pe o firmă dată.

4
 În acest scop am structurat lucrarea de faţã în şase capitole, prin care se
trece graduat de la general la concret şi de la descriere la analiză urmând firul
natural al rezolvării unei probleme din economie: prezentare economică ->
modelare matematică -> rezolvare pe calculator -> interpretare economică a
rezultatelor.
În prima parte va fi făcută o prezentare descriptivă a unei firme de
dimensiuni medii, după un model de firmă virtual prezentat de site-ul englez
www.bized.co.uk, prin identificarea activităţilor desfăşurate, a personalului
implicat şi a atribuţiilor fiecărui angajat, a zonelor de lucru şi a instrumentelor
specifice desfăşurării fiecărei activităţi.
În acest capitol vor fi doar amintite sau prezentate sumar modalităţile,
modelele sau tehnicile aplicate în activitatea respectivă, urmând ca în capitolele
următoare să se facă prezentarea detaliată a acestora. Scopul primului capitol este
doar de a pune în scenă sistemul firmei pentru a da consistenţă consideraţiilor
ulterioare.
În al doilea capitol se va face o prezentare a firmei ca sistem cibernetic,
prin identificarea subsistemelor acestuia şi legăturilor dintre acestea, a buclelor
feedback posibile în înlănţuirea de evenimente cauză – efect din activitatea firmei
şi fluxurilor de informaţii, materiale, bani etc., prezentându-se pentru fiecare din
acestea modelele cele mai utilizate pentru descrierea, desfăşurarea, controlul,
optimizarea etc. situaţiei analizate. În expunere s-a încercat şi o sinteză a viziunii
membrilor Catedrei de Cibernetică Economică din cadrul ASE Bucureşti privind
modelarea cibernetică a firmei, atât ca ansamblu cât şi în ceea ce priveşte fiecare
din aspectele legate de activitatea acesteia, aşa cum se desprinde ea din cursurile
predate de aceştia, din cărţile de specialitate care îi au ca autori, din discuţiile
purtate în aceşti ani privind aspectele economice interne sau externe sau din lucrul
în comun la contractele de cercetare la care am participat în aceşti ani.
Capitolul trei face trecerea de la prezentarea generală a firmei şi de la
expunerea descriptivă a problematicii şi modelelor corespunzătoare la modelarea
matematică riguroasă a activităţii de conducere şi decizie la nivel de firmă, la
rezolvarea concretă a modelelor pe baza tehnicilor matematice avansate destinate
controlului optimal al resurselor şi evoluţiei indicatorilor firmei, prin expunerea a
trei dintre cele mai cunoscute modele dinamice de firmă: modelul Lesourne-Leban,
modelul Ludwig şi modelul van Hill, precum şi efectuarea unei analize
comparative a acurateţei şi relevanţei rezultatelor date de acestea.
Plecând de la analiza comparativă făcută în capitolul anterior în capitolul
4 va fi propus şi studiat în detaliu un model de firmă care extinde modelele
analizate prin detalierea structurii firmei şi păstrarea indicatorilor consideraţi de
autor ca cei mai relevanţi în analiza firmelor pe perioada de tranziţie specifică
economiei din România ultimului deceniu.
Tot în acest capitol se va face de asemenea o analiză a posibilităţii de
adaptare a modelelor dinamice la activitatea concretă a firmelor, a limitărilor
acestora în ceea ce priveşte posibilităţile de rezolvare matematică şi de acoperire

5
a complexităţii situaţiilor concrete, a relevanţei rezultatelor şi a posibilităţilor de
previziune a evoluţiei firmei.
Capitolul 5 este destinat aplicării concrete a modelului propus şi a
modelelor din capitolul trei pe cazul unui set de 669 de firme din industria textilă
din România pe un orizont de timp de 5 ani, insistându-se în final pe posibilităţile
de rezolvare concretă pe calculator a modelelor în sensul obţinerii unor softuri
destinate aplicării în practică a modelelor studiate.
Capitolul 6 constă într-o analiză a unei firme de dimensiuni mici, care
urmează toate etapele descrise în această carte, care se constituie şi ca un răspuns
la întrebarea: „În ce constă modelarea stării şi activităţii unei firme ca sistem
cibernetic?”
Softurile scrise de autor în acest sens precum şi detaliile privitoare la
unele din aspectele prezentate sau suportul matematic utilizat sunt prezentate în
anexele din finalul lucrării.
În final doresc să-mi exprim recunoştinţa faţă de toţi membrii catedrei fără
de care nu ar fi fost posibilă această lucrare şi în special domnului Profesor
Doctor Eugen Ţigănescu pentru sprijinul permanent acordat în tot acest timp.

6
 CAPITOLUL

UN MODEL DESCRIPTIV
AL FIRMEI

7
 Introducere
Scopul acestui capitol este de a face o descriere cât mai apropiată de
situaţia reală existentă la o firmă, pentru a avea suportul informatic necesar
susţinerii consideraţiilor ce vor fi făcute în capitolele următoare referitoare
la modul de acţiune al conducerii în vederea optimizării activităţii acesteia.
Va fi detaliată situaţia concretă a unei firme în ceea ce priveşte:
- amplasarea acesteia;
- destinaţie dată spaţiilor de lucru;
- organizarea pe departamente sau grupuri de lucru;
- probleme posibile la nivelul fiecărui departament;
- modul de comunicare a informaţiilor între departamente sau
ierarhic;
- număr de angajaţi implicaţi în fiecare activitate;
- responsabilităţile angajaţilor;
- calităţile pe care le necesită fiecare activitate de la angajatul care
o desfăşoară;
- punctele tari şi slabe care pot exista la nivelul unei firme;
- modalităţile de punere în practică a tehnicilor de optimizare a
activităţii din fiecare tip de activitate;
- controlul asupra activităţii firmei;
- controlul asupra calităţii produselor;
- motivarea angajaţilor;
- evaluarea rezultatelor firmei etc.
astfel încât la finalul acestui capitol să existe o imagine suficient de clară
asupra firmei care să dea posibilitatea identificării posibilităţilor de
construire a unor modele ce descriu suficient de fidel activitatea firmei şi să
contribuie la găsirea unor tehnici concrete de obţinere de rezultate care să
ajute la identificarea strategiilor optime de evoluţie a firmei în situaţia
concretă existentă la un moment dat.
Deoarece scopul acestui capitol este doar unul descriptiv nu se va
insista pe descrierea amănunţită a modelelor sau tehnicilor enumerate ca
posibil de aplicat la fiecare proces desfăşurat în cadrul firmei, urmând ca o
analiză matematică riguroasă să fie făcută în capitolele următoare.

8
 În general o firmă de dimensiuni mici sau mijlocii este structurată pe
următoarele compartimente (vezi figura alăturată):

Departamentul
vânzări
− Recepţie
− Producţie

PRODUCŢIE
Proiectare
− Proiectare - Design Design

− Marketing Contabilitate

− Contabilitate Recepţie

− Vânzări Marketing

1. Recepţia
Recepţia este unul dintre punctele centrale ale firmei, având un rol
vital în transmiterea informaţiilor în cadrul firmei. Toate telefoanele din
exterior sau interior sunt direcţionate spre acest punct şi prin sistemul de
linii telefonice interne şi/sau alte mijloace de comunicare interne angajaţii
din cadrul recepţiei pot lua legătura în orice moment cu oricine din orice
punct al firmei.
De asemenea, în zona recepţiei se află şi camerele destinate
întâlnirilor de afaceri cu clienţii sau furnizorii firmei, este locul în care au
loc ocazional întruniri operative ale conducerii, este spaţiul destinat
pauzelor de cafea ale angajaţilor firmei, aici sunt luate interviurile pentru
angajare şi locul în care sunt primiţi şi aşteaptă vizitatorii sau alte persoane
care au legătură cu firma.
Una dintre cele mai importante funcţiuni ale recepţiei este cea de
marketing. Clienţii care vin la firmă pot vedea aici pliante, fotografii,
broşuri, afişe, descrieri si mostre de produse oferite de firmă.
Angajaţii din zona recepţiei au de asemenea şi următoarele
îndatoriri:
- Fac aranjamentele şi programările pentru verificările şi testele
anuale ale produselor privind certificarea calităţii acestora;
- Supraveghează livrarea produselor;
- Programează şi planifică sarcinile de lucru pentru toţi angajaţii
firmei.
De asemenea, aici pot fi expuse piese de schimb, auxiliare pentru
produsele principale ale firmei, suveniruri etc., care pot ajunge de obicei să
9
acopere, la unele firme, peste un sfert din veniturile totale ale firmei. De fapt
ele pot reprezenta o parte atât de mare din profit încât pentru
comercializarea acestora poate exista un departament special.
Sarcinile îndeplinite de acest departament sunt în special:
- gestionarea şi completarea formularelor contabile legate de clienţi
şi autorităţi civile din domeniu de activitate al firmei;
- pregătirea, împachetarea şi aranjarea transporturilor de produse ale
firmei;
- îndrumarea clienţilor spre angajaţii corespunzători problemelor
acestora sau spre reţeaua de vânzători ai firmei;
- verificarea conturilor şi obţinerea plăţilor pentru piesele de schimb
şi lucrările de reparaţii efectuate (cărţi de credit, schimb, cash,
transfer bancar, scrisoare de credit etc)
În concluzie recepţia este interfaţa firmei cu exteriorul şi din acest
motiv este foarte importantă în crearea imaginii firmei şi în menţinerea unui
contact cât mai strâns al acesteia cu mediul extern.
2. Producţia
2.1 Descriere
Procesul de producţie poate fi descris în primul rând prin etapele de
producţie. Procesul de producţie începe în momentul în care echipa care se
ocupă cu designul produselor (dacă este vorba de un produs nou) sau cineva
din conducerea firmei (dacă este vorba de produse care au mai fost
fabricate) înmânează documentaţia detaliată referitoare la toată gama de
produse ce vor fi fabricate în următoarea etapă de producţie. Această
documentaţie poate consta în documente care conţin toate detaliile privind
dimensiunile, materialele, culorile etc. produselor, în şabloane, prototipuri,
schiţe sau fotografii ale produselor etc.
De exemplu, dacă este vorba de o fabrică de produse din polietilenă
(sfori, placi, pungi, saci etc.), cineva din conducere va înmâna celor care
supraveghează maşinile care transformă bobiţele de polietilenă (materia
primă primită de la rafinării) în folie de polietilenă de o anumită consistenţă,
grosime, culoare etc., fie parametrii doriţi, fie codul produsului dorit fie pur
şi simplu câteva mostre din acesta.
Această folie urmează să fie ulterior spălată, decupată, lipită,
împletită, cusută, vopsită etc., în vederea obţinerii produselor finite dorite.

10
 Dacă produsul final este format din mai multe componente etapa
finală va consta în asamblarea acestora, ambalarea, etichetarea şi transportul
lor la depozit sau clienţi.
Pe parcursul producţiei şi la final este necesară verificarea
produselor pentru eliminarea rebuturilor, eliminarea imperfecţiunilor de
structură, culoare, formă etc.
Dacă este vorba de un nou produs este esenţial ca orice defect de
concepţie sau fabricaţie să fie identificat într-o fază incipientă a producţiei,
deoarece este evident mult mai ieftin să refaci culoarea, grosimea sau
compoziţia foliei după câţiva metrii produşi decât după fabricarea unui lot
întreg de pungi sau saci de polietilenă.

2.2 Aspecte teoretice

Există o multitudine de variante teoretice referitoare la modul de
organizare a procesului de producţie, varianta concretă care este aplicată în
fiecare caz în parte depinzând evident de specificul întreprinderii în cauză
(produse standardizate de producţie mare, produse complexe cu multe
variante posibile de serie mică, comenzi unicat ale fiecărui client în parte
etc.)
Dintre cele mai cunoscute teorii amintim:
- producţie pe produs / lot / flux
o producţie pe produs = cazul în care firma îşi foloseşte toţi
factorii de producţie pentru fabricarea unui singur produs
la un moment dat. Acest tip de producţie se utilizează de
obicei la produse unicat sau de serie foarte mică;
o producţie pe loturi = cazul în care fiecare operaţie din
procesul de producţie este efectuată pe un lot de produse,
înainte ca acesta să fie trimis pentru a fi prelucrat în
următoarea etapă de producţie;
o producţie în flux = cazul în care producţia are loc într-un
flux continuu, produsele trecând individual pe rând de la o
operaţie la alta. Acest tip de producţie este specific cazului
fabricaţiei de serie mare în care produsele sunt
standardizate şi pot fi efectuate utilizând o linie de
producţie.
- producţie intensiv manuală / mecanizată
o intensiv manuală = cazul în care valoarea produselor este
dată în principal de cheltuielile cu munca manuală;

11
 o intensiv mecanizată = cazul în care pentru fabricarea
produselor sunt utilizate în special maşini, roboţi etc.. Este
tipică producţiei industriale (maşini, metalurgie etc.)
Metoda utilizată depinde de următorii factori:
− dimensiunea companiei: firmele mici sunt deseori în
situaţia de a nu-şi putea permite echipamente tehnice
scumpe sau, chiar dacă şi-ar putea permite,
dimensiunea producţiei nu ar justifica costurile
acestora;
− costul factorilor de producţie: chiar dacă ar exista un
utilaj disponibil pentru o anumită operaţie nu are
rost sa-l folosim dacă operaţia s-ar putea efectua mai
ieftin manual;
− produsul fabricat: anumite produse se pretează mai
bine la a fi produse mecanizat decât altele. Astfel,
produsele standardizate care sunt fabricate continuu
în cantităţi mari sau foarte mari sunt mult mai
susceptibile de a fi produse mecanizat decât
produsele sau serviciile cu pronunţat aspect
individual.
- costul producţiei: activitatea oricărei firme implică o mare
varietate de costuri, cele mai cunoscute modalităţi de clasificare a
acestora fiind în costuri fixe şi costuri variabile:
o costuri fixe: a căror valoare nu depinde de volumul
producţiei (chirii, dobânzi, costuri cu securitatea etc.);
o costuri variabile: a căror valoare depinde de volumul
producţiei (materii prime, salarii, energie etc.)
sau în costuri directe şi costuri indirecte:
o costuri directe: acestea sunt similare cu costurile variabile
şi reprezintă costuri care pot fi atribuite direct fiecărei
unităţi de bun produse (materii prime, ambalaj, timpul de
muncă necesar producerii unui bun (dacă acesta poate fi
identificat foarte precis) etc.);
o costuri indirecte: cunoscute în practică sub denumirea de
supracosturi şi sunt în general costuri care nu sunt legate
imediat de produse (marketing, distribuţie, costuri cu
angajaţii auxiliari producţiei: secretariat, contabilitate,
financiar, administraţie etc., cheltuieli cu clădirile: chirii,
lumină, încălzire, etc., facturi ca: telefon, internet etc.).
12
 - eficienţa producţiei: este vital pentru o întreprindere să se
asigure permanent că desfăşoară o activitate eficientă, chiar dacă
firma este lider în domeniu sau este în plină expansiune, mai ales
dacă acţionează pe o piaţă foarte competitivă. Există mai multe
metode de a măsura eficienţa unei firme, cele mai cunoscute fiind
cele care utilizează indicatori ca:
o costul mediu: se calculează cu formula:

cheltuieli totale (u.m.)

costul mediu =
output (u.fizice)

şi reprezintă cheltuielile necesare fabricării unei

unităţi de produs.

o productivitatea factorilor de producţie:

output
productivitate factor de producţie =
cantitatea de factor de productie utilizat

Acest indicator, deşi destul de util în măsurarea eficienţei

activităţii unei firme, necesită o foarte precisă definire,
altfel concluziile trase pe baza acestuia vor fi inutilizabile
sau chiar dăunătoare: de exemplu se ia în calcul întreaga
cantitate de factor de producţie consumată sau doar cea
implicată direct în producţie?

2.3 Detalierea producţiei

În această parte intră toate specificaţiile referitoare la procesul de
producţie, detalierea producţiei pe tipuri de produse, a produselor pe
subcomponente, operaţii şi suboperaţii, a angajaţilor responsabili cu fiecare
din activităţile de producţie etc., astfel încât să reiasă foarte clar care este
ordinea operaţiilor, unde se execută fiecare din acestea, cine se ocupă de
fiecare dintre ele şi care sunt responsabilităţile fiecărui angajat din firmă
pentru ca orice disfuncţionalitate să poată fi, dacă nu preîntâmpinată, cel
puţin identificată cu rapiditate şi înlăturată.

13
 2.4 Decizii legate de producţie
a) Decizii legate de procesul de producţie
Aceste decizii sunt luate după o analiză detaliată a diferitelor etape
ale producţiei şi vor avea ca rezultat modul în care va fi organizat sistemul
producţiei. Dintre cele mai importante decizii amintim:

1. produsele vor fi fabricate intensiv manual sau mecanizat?

2. cum va fi organizată producţia (pe produs, pe lot sau în flux)?
3. care sunt factorii de producţie necesari fabricării produselor
proprii?
4. unde va fi localizată (geografic) activitatea de producţie?
5. unde vor fi localizate în cadrul sediilor firmei fiecare din
departamente pentru ca fluxul de producţie să se desfăşoare cu
viteza maximă posibilă?

b) Decizii legate de investiţii

În cadrul oricărei firme are loc o permanentă reevaluare a metodelor
de producţie pentru a avea siguranţa că firma nu rămâne în urma
concurenţilor în ceea ce priveşte nivelul productivităţii. Un aspect al acestei
evaluări permanente constă în decizia de a investi sau în alegerea
momentului investiţiei în noile procedee de producţie apărute în lume.
Decizia de investiţie parcurge de obicei următoarele etape:
1. analizarea avantajelor şi dezavantajelor pe care le are
implementarea noii tehnologii;
2. analiza profitabilităţii investiţiei.
Este evident că unul din cei mai importanţi factori în luarea
deciziei de a investi într-o nouă tehnologie este costul acesteia.
În mod normal fiecare firmă îşi poate permite să utilizeze mai
multe tipuri de utilaje sau maşini existente pe piaţă, de aceea
trebuie aplicată o metodă riguroasă de departajare a acestora
pentru a o identifica pe cea optimă. În general valoarea unei
tehnologii este dată de profitul viitor pe care îl va aduce aceasta.
În practică economică se utilizează în principal două tehnici de
evaluare a acestui profit viitor:
− venitul mediu aşteptat;
− perioada de amortizare a investiţiei.
14
 Evaluarea acestor indicatori se face pe baza previziunilor
asupra veniturilor suplimentare aduse de fiecare tip de investiţie
posibilă. Rămâne de văzut dacă firma va alege varianta cu
perioada de amortizare minimă sau varianta cu profitul net viitor
maxim.
În exemplul de mai jos au fost studiate două variante posibile de
investiţie, evidenţiindu-se în primul tabel valoarea investiţiei şi veniturile
suplimentare viitoare pentru fiecare din cele două variante iar în al doilea
tabel calculându-se câţiva indicatori de performanţă pentru fiecare din cele
două variante:
Perioada
Anul: 1 2 3 4 5
de recuperare
cost: 2
V1 $20,000 $16,000 $14,000 $9,000 $6,000 2 ani
$40,000 7
cost:
V2 $50,000 $45,000 $25,000 $20,000 $15,000 3 ani si 3 luni
$125,000

Venit Valoare Profitul net Profit mediu anual (profit anual

total investiţie (Venit-Cost) (profit net/număr ani) /cost) x 100
V 1 $40,000 $65,000 $40,000 $25,000 $5,000 12,5%
V 2 $125,000 $155,000 $125,000 $30,000 $6,000 4,8%
După cum se vede din tabelele de mai sus, deşi varianta unu aduce
un profit total şi mediu mai mic decât varianta 2 totuşi amortizarea se face
mai repede cu peste un an, iar rata profitului este cu mult mai mare (12,5%
faţă de 4,8%). Varianta 2 implică un efort investiţional mult mai mare şi de
fapt este posibil ca 4,8% să fie chiar mai mic decât dobânda la depozite în
bancă, fiind deci mai profitabil să ţii pur şi simplu banii în bancă decât să-i
investeşti în varianta V2. Din acest exemplu se vede că alegerea greşită a
criteriului de selecţie (de exemplu profitul total) poate duce la alegerea unui
proiect total neeficient, astfel încât departajarea proiectelor trebuie făcută cu
maximă atenţie, luându-se în discuţie cât mai multe aspecte legate de
acestea şi, nu în ultimul rând, bazându-ne pe flerul şi experienţa liderilor
firmei.
3. Analiza valorii prezente a veniturilor viitoare estimate
Aşa cum s-a observat şi în paragraful precedent, în analiza unui
proiect este foarte importantă rata dobânzii pe piaţa financiară. Astfel, o
sumă de bani viitoare are o valoare mai mică prezentă, atât pentru faptul că
ea ar fi putut fi obţinută atunci punând la bancă o sumă mai mică în prezent
cât şi din cauza inflaţiei. Deoarece investiţia are loc în prezent iar veniturile
vor veni în viitor, pentru o evaluare corectă a valorii unei investiţii este mult

15
mai potrivit să estimăm profiturile în valoare prezentă pe baza ratei dobânzii
curente pe piaţă decât în valoare absolută. Astfel, în valoare curentă şi în
ipoteza unei rate a dobânzii de 10%, cele două variante ar aduce un profit de:
5
V i1
V1: ∑ - Cost(V1) = $51,796 – $40.000 = $11,796
r i
i =1
(1 + )
100
5
Vi 2
V2: ∑ - Cost(V2) = $124,402 – $125.000 = -$598
r i
i =1
(1 + )
100
deci varianta V2 ar duce chiar la pierdere.
În această analiză este uzitat şi pragul minim de rentabilitate, privit
ca rata maximă a dobânzii pentru care investiţia ar fi încă profitabilă (venit
total prezent ≥ investiţia). Un proiect este cu atât mai profitabil cu cât pragul
minim de rentabilitate este mai mare. Astfel, pentru varianta V1 de 11,706%
iar pentru varianta V2 această rată este de 9.764% deci, încă o dată, varianta
V1 este mai profitabilă.
4. Alegerea variantei care se potriveşte cel mai bine situaţiei firmei
Este evident că factorii analizaţi mai sus nu acoperă în totalitate
situaţia concretă, putând exista mulţi alţi factori care pot influenţa decizia
conducerii firmei, cum ar fi cei legaţi de planurile de viitor ale acesteia, de
factorii de risc, factori subiectivi etc. În plus un manager valoros este cel
care ştie să ia decizii bune chiar şi când aparenţele (adică informaţiile
publice existente) ar duce la o alegere greşită, el bazându-se pe factori
subiectivi (experienţa proprie, fler etc.) sau pe informaţii neoficiale, relaţii
etc. Până la urmă valoarea unui manager se măsoară nu prin suma de bani
adusă firmei ci prin suma de bani adusă peste suma normală realizabilă.
În concluzie, decizia ar trebui luată pe baza unei analize economice
riguroase dar nu trebuie subestimat niciodată rolul unui manager valoros.
c) decizii privind managementul resurselor umane
În general firmele mici şi mijlocii nu au o activitate atât de complexă
încât să aibă nevoie de existenţa unui departament destinat special
gestionării resurselor umane. Această sarcină este îndeplinită de o varietate
de oameni din cadrul firmei. Astfel, angajaţii din departamentul de
contabilitate au în responsabilitate plata salariilor şi pontarea venirii şi
plecării angajaţilor de la lucru, şeful fiecărui departament susţine şi
supraveghează activitatea angajaţilor din propriul departament iar
managerul şef (sau chiar patronul firmei) are grijă permanent ca angajaţii săi
să fie mulţumiţi şi motivaţi (cel puţin într-o firmă ideală).
16
 Dintre aspectele legate de managementul resurselor cele mai
importante sunt:
1. motivarea angajaţilor firmei
Există o multitudine de teorii 1) care au fost dezvoltate de-a lungul
ultimilor ani referitoare la cum ar putea fi motivaţi angajaţii unei firme,
printre cele mai cunoscute fiind:
− Taylorism;
− McGregor (Teoria X şi Teoria Y);
− Maslow – ierarhizarea nevoilor;
− Fredrick Herzberg – anii ’60.
2. comanda şi controlul angajaţilor şi activităţilor din firmă
Cea mai fidelă oglindă a relaţiilor şef-angajat este dată de
organigrama întreprinderii. Aceste relaţii trebuie definite de aşa natură
încât nici o persoană să nu fie supraîncărcată de sarcini, încât fiecare să ştie
exact în faţa cui trebuie să răspundă pentru acţiunile sale şi ordinele cărui
angajat trebuie să le execute precum şi care sunt responsabilităţile şi
drepturile sale în cadrul firmei.
3. pregătirea personalului
Cel puţin pentru slujbele care necesită o înaltă sau foarte înaltă
specializare, în afară de necesitatea unei perioade apreciabile de pregătire în
şcoală, este necesară, în plus, o perioadă apreciabilă pentru obţinerea unei
experienţe de lucru suficientă pentru a le putea efectua nesupravegheat. În
plus, în aceste cazuri, de obicei este necesar ca angajatul să studieze
continuu mult timp după aceea. O mai bună pregătire a angajatului va atrage
în mod normal o creştere a productivităţii acestuia.
Există o varietate de modalităţi de a efectua aceste pregătiri,
cursurile putând fi ţinute de angajaţi ai firmei (cursuri interne) sau de terţi
(cursuri externe), în timpul lucrului angajatului sau în afara lucrului etc.,
firma rămânând să aleagă varianta cea mai potrivită în fiecare caz.
Perioada de pregătire reprezintă, evident, un efort de timp şi de bani
pentru firmă, uneori foarte mare, de aceea este important pentru aceasta ca
angajaţii să rămână să lucreze aici pentru a aduce prin activitatea lor cel
puţin profitul care sa acopere cheltuielile cu pregătirea lor.
Pentru a evidenţia capacitatea firmei de a-şi reţine angajaţii se
foloseşte de obicei indicatorul înlocuire a forţei de muncă exprimat prin:
Număr angajaţi care părăsesc firma într-o perioadă dată de timp
Numărul mediu de angajaţi ai firmei

1
Vezi anexa I
17
 Conducerea firmei este chemată să identifice motivele pentru care
părăsesc angajaţii firma iar în cazul creşterii indicatorului de înlocuire
trebuie să identifice rapid modalităţile de contracarare a motivelor pentru
care angajaţii părăsesc firma.
d) decizii legate de costuri
1. încadrarea costurilor firmei potrivit poziţiilor din actele contabile
În general problema gestiunii costurilor firmei cade în sarcina
departamentului contabilitate şi repartizarea costurilor pe categorii de
costuri este o procedură destul de standardizată, conform legislaţiei şi
regulilor contabile aplicate în ţara respectivă.
Totuşi, pentru anumite categorii de costuri rămâne la latitudinea
contabililor firmei să distribuie aceste costuri pe poziţiile contabile
corespunzătoare.
2. identificarea costurilor implicate de producerea fiecărui din
produsele firmei
Această etapă este esenţială în vederea stabilirii preţului de vânzare a
produselor. În general, pentru analiză sunt luate în considerare trei metode
de evaluare a costurilor:
− costuri totale
− costuri de absorbţie
− costuri marginale
Rămâne ca firma să decidă care modalitate se potriveşte cel mai bine
la fiecare tip de produs.
3. măsurarea eficienţei cheltuielilor făcute în scopul stabilirii pe ce
şi în ce cantitate vor fi cheltuiţi banii.
Eficienţa cheltuielilor este strâns legată de eficienţa factorului de
producţie căruia i-au fost destinate. După natura acestuia se va stabili care
este cea mai potrivită metodă de măsurare a eficienţei şi care este relevanţa
acesteia.
Astfel, dacă este vorba de investiţii în pregătirea personalului, este
necesar să decidem care este creşterea productivităţii datorată îmbunătăţirii
cunoştinţelor şi experienţei acestuia. Dacă este vorba de achiziţionarea unui
nou utilaj vom calcula creşterea producţiei şi a profitului adus de
funcţionarea acestuia. Dacă este vorba de aplicarea unei noi proceduri într-o
activitate vom măsura efectele implementării acesteia asupra mediului de
lucru şi asupra profitului. Cele mai comune aspecte sunt legate de:
- raportul muncă manuală / mecanizată;
- reducerea nivelului costurilor indirecte;

18
 - tehnici de îmbunătăţire a organizării producţiei (în special cele
din domeniul cercetări operaţionale);
- proiectarea uzinei;
- specializare şi standardizare;
- automatizare/computerizare.
e) decizii legate de preţul de vânzare al produselor
Aici intră în discuţie diferitele modalităţi mai mult sau mai puţin
cunoscute de formare a preţurilor (a fost păstrată terminologia engleză
deoarece traducerea în română poate denatura sensul noţiunii respective):
- Absorption costing(costul de absorbţie) - se separă costurile în
costuri de producţie şi costuri din afara producţiei (cu vânzarea,
administraţia etc), pentru acestea din urmă aplicându-se o
tehnică prin care să se regăsească în preţul produsului (să fie
absorbite în preţul de vânzare).
- Cost-plus pricing – obţinut în competiţia de monopol sau
oligopol prin adăugarea unui suprapreţ la nivelul mediu al
costului variabil.
- Contribution pricing – acoperă toate costurile directe plus o
contribuţie pentru costurile indirecte şi profit
o Preţ distructiv – este utilizat în încercarea de a elimina
competiţia. Ideea este de a micşora preţul până la nivelul la
care adversarii ar da faliment. Este clar că metoda trebuie
aplicată doar în cazul în care există siguranţa că adversarii nu
pot suporta acest preţ, altfel şi (sau numai!) firma care aplică
această strategie va da faliment.
o Preţ imitativ sau Preţul pieţei – preţul este fixat la nivelul
celui mediu de pe piaţă (dacă acesta nu e sub cel pe care şi-l
poate permite firma).
o Preţul ofertei – este cel mai mic preţ pe care îl poţi obţine
dacă studiezi piaţa produsului (serviciului) respectiv.
- Preţuri de piaţă
o Market Skimming – este aplicat când firma este unica
furnizoare a produsului respectiv. Acest preţ este mai mare
decât cel normal pe ideea că firma trebuie să profite cât de
mult poate de faptul că e unicul furnizor pe piaţă. Totuşi,
preţul nu poate fi prea mare pentru a nu îndepărta complet
cumpărătorii.
o Penetration Pricing – Este mai mic decât cel normal pe
piaţă (cel oferit de firmele deja existente) şi este utilizat
pentru a atrage clienţii până ce aceştia se obişnuiesc să
19
 cumpere de la firma (magazinul firmei) respective, apoi este
adus la valoarea pieţei.
o Price Discrimination – Este o tehnică prin care firma
practică preţuri diferite la acelaşi produs, în funcţie de timp
(de exemplu preţul impulsului în telefonie), în funcţie de
client, zonă etc., pentru a maximiza vânzarea.
o Pricing to Customer Expectations – necesită studii de piaţă
periodice şi reprezintă preţul considerat normal de
cumpărători aşa cum reiese din studiile efectuate.
o The Use of Sales and Discounts – preţul mult mai mic
aplicat la aşa zisele lichidări de stocuri, pentru a vinde
produsele care nu mai sunt la modă sau de sezon etc.
f) tehnici de luare a deciziilor
Principalele două tehnici de luare a deciziilor sunt:
i. Analiza drumului critic (ADC)
ii. Prin utilizarea arborilor de decizie
Analiza drumului critic constă în reprezentarea procesului de
producţie printr-o diagramă asemănătoare celei din figura de mai jos, în care
sunt evidenţiate procesele şi ordinea efectuării acestora. Utilizând această
tehnică putem vedea, de exemplu, care va fi efectul unei investiţii în
achiziţionarea unui nou utilaj şi decide dacă merită sau nu să facem această
investiţie sau care ar fi varianta optimă de acţiune în cazul desfăşurării unei
activităţi complexe.
Este una din metodele clasice de analiză specifice cercetării
operaţionale, prezentarea metodei fiind făcută pe larg în cărţile şi cursurile
de cercetări operaţionale menţionate în bibliografie, astfel că nu se va insista
pe descrierea metodei în acest capitol.
De asemenea, există o multitudine de soft-uri destinate rezolvării
cazurilor concrete, cum sunt QM, WINQSB, MSProject etc, motiv pentru
care metoda este utilizată în majoritatea firmelor, indiferent de dimensiunea
acestora.
A C
2
F
5
1 D
B 6
3
E G
4

20
 Utilizarea arborilor de decizie constă în reprezentarea tuturor
variantelor posibile de investiţie pentru o zonă a producţiei susceptibilă de
îmbunătăţiri şi analiza fiecăreia în parte şi a întregului arbore în ansamblu.
Astfel, în cazul deciziei de a achiziţiona un utilaj mai performant decât cel
existent pot apărea cazurile:
- să se menţină în funcţiune vechiul utilaj;
- să se cumpere un nou utilaj;
- să se închirieze un nou utilaj;
- operaţia efectuată pe utilajul respectiv să fie efectuată de o altă
firmă;
Arborele asociat va avea următoarea formă:
menţinerea vechiului utilaj

cumpărarea unui nou utilaj

închirierea unui nou utilaj

efectuarea operaţiei de terţi

2.5 Probleme privind producţia

În lumea reală a afacerilor există o multitudine de restricţii de care
trebuie să ţină cont firma în deciziile şi acţiunile acesteia. Este de aceea
foarte important să se cunoască cum trebuie abordată fiecare din acestea şi
cum pot fi obţinute informaţii de încredere (dacă pot fi obţinute!) privitoare
la tehnologia de producţie a firmelor concurente.
În cazul în care firma acţionează într-un mediu puternic competitiv
este vital să se analizeze în fiecare moment posibilităţile de creştere a
eficienţei prin identificarea zonelor cele mai susceptibile de a face obiectul
unor îmbunătăţiri ulterioare.
De asemenea, pentru succesul pe termen lung în afaceri este necesară
stabilirea şi respectarea permanentă de strategii şi politici privind activitatea
şi dezvoltarea firmei, pentru ca firma să fie pregătită să facă faţă dinamicii
mediului economic.
Trebuie ca în permanenţă firma să-şi pună problema eficienţei
modalităţilor de pregătire a angajaţilor şi să descopere care sunt modalităţile
prin care poate convinge angajaţii să nu părăsească întreprinderea după
efectuarea stagiului de pregătire sau specializare.

21
 Este important ca firma să aibă mereu în vedere creşterea
posibilităţilor de investire în viitor, să analizeze variantele de a obţine banii
necesari (împrumuturi, vânzări de acţiuni, închirieri, utilizarea profitului
propriu etc.) şi, nu în ultimul rând, să fie mereu atentă la oportunităţile care
apar pe piaţă.

2.6 Controlul calităţii

Controlul calităţii implică două aspecte:
- managementul calităţi: constă în modul în care firma organizea-
ză activitatea de control a calităţii produselor;
- controlul calităţii: constă în stabilirea criteriilor după care este
stabilită calitatea unui produs.
În stabilirea metodologiei de efectuare a controlului este implicată
atât firma cât şi organizaţiile guvernamentale sau nonguvernamentale de
certificare a calităţii.
Una dintre cele mai noi viziuni asupra efectuării controlului de
calitate este managementul total al calităţii, variantă în care calitatea
produselor este controlată pe toată durata procesului de producţie şi toţi
angajaţii firmei sunt responsabili de calitatea acestora.
Problematica este larg studiată în special de disciplinele
merceologiei, existând teorii întregi despre tehnica de eşantionare a
produselor ce vor fi verificate în cazul loturilor mari de produse şi a modului
de stabilire a nivelelor de calitate. De asemenea trebuie luate în considerare
costurile implicate de efectuarea controlului de calitate şi trebuie evaluate
problemele care ar apărea dacă nu s-ar efectua un control corespunzător al
calităţii.
Modul cum este tratată problema calităţii produselor este cea care va
proba seriozitatea firmei şi va determina în final succesul produselor firmei
şi volumul vânzărilor.

3. Proiectare - Design
3.1 Descriere
Nu este obligatoriu ca o firmă să aibă neapărat un departament de
proiectare sau design al produselor (de exemplu firmele de comerţ) dar, dacă
ne referim la o firmă de producţie de dimensiuni mici sau mijlocii care
acţionează pe o piaţă pe care nu deţine în nici un caz monopolul asupra
tipului general de produse pe care îl oferă, atunci apare aproape evident că

22
singurul mod de a câştiga, menţine sau impresiona consumatorii este
continua varietate a ofertei. Deoarece această varietate nu poate însemna de
fiecare dată o revoluţie în domeniul de activitate respectiv(firma nu are nici
resursele necesare pentru cercetări de amploare în domeniu, nici timp pentru
testarea noilor produse şi nici nu e de crezut că poţi avea tot timpul idei
fantastice în acelaşi domeniu de activitate) până la urmă 99% din schimbări
constau în modificarea aspectului sau a prezentării. De exemplu, o firmă de
produs ambalaje din polietilenă nu va schimba în nici un caz procedeul de a
produce polietilena, nu va inventa tot timpul alt tip de ambalaje (va face tot
pungi, saci, sticle etc.) dar va schimba aproape constant forma, culoarea,
imprimeul etc. de pe aceste ambalaje.
Dimensiunea acestui departament depinde de complexitatea
produselor fabricate, fiind necesare, de exemplu, cu totul alte cunoştinţe
pentru partea mecanică decât pentru aspectul exterior sau compoziţia
materialelor utilizate.
Cel mai probabil producţia firmei va fi împărţită în două tipuri de
produse:
a) produse standard, pentru care volumul producţiei va fi mare sau
foarte mare, fabricate pe baza unor specificaţii deja existente,
testate deja pe piaţă şi pentru care firma nu-şi propune (cel puţin
în viitorul apropiat) să le aducă modificări;
b) produse speciale, care sunt unicat sau de serie foarte mică,
fabricate fie ca urmare a unor comenzi speciale ale clienţilor, fie
experimental sau pentru a testa piaţa.
Este evident că cea mai mare parte din activitatea departamentului de
proiectare şi design este alocată produselor din a doua categorie. Diferenţele
dintre cele două tipuri de produse (privite din punctul de vedere al
departamentului proiectare-design) pot fi sintetizate în tabelul de mai jos:

Produse standard Produse speciale

- Dezvoltare treptată a designului actual - fiecare produs necesită
pentru a menţine produsele la nivelul un desing propriu
îmbunătăţirilor din domeniul
materialelor şi echipamentelor utilizate
- necesită certificare a calităţii din partea - fiecare produs necesită
autorităţilor abilitate numai designul, nu propria certificare a
şi fiecare produs în parte calităţii
- este nevoie doar ocazional de modificări - fiecare produs are
de design şi acestea de mică amploare design propriu

23
 Procesul de proiectare şi design presupune în general parcurgerea
următoarele etape:
- definirea exactă a parametrilor noului produs;
- efectuarea schiţelor şi desenelor noului produs;
- construirea unui model;
- testarea parametrilor modelului;
- elaborarea specificaţiilor detaliate ale produsului.
Evident că procedura poate varia foarte mult, în funcţie de specificul
firmei.
Departamentul design este de asemenea cel în care firma depune cel
mai mare efort privind pregătirea personalului, fiind necesară o lungă
perioadă de acomodare a angajaţilor la specificul produselor firmei precum
şi o pregătire anterioară în domeniu pentru ca acestea să poată avea
responsabilităţi complete în activitatea depusă.
3.2 Aspecte teoretice
Pentru ca un produs să aibă succes pe piaţă este necesar ca acesta să
întrunească o serie de atribute privind designul, multe din acestea fiind
critice în ceea ce priveşte concepţia şi producţia.
Produsele trebuie să:
- fie uşor de folosit şi eficiente, pentru a satisface aşteptările
cumpărătorilor, acest aspect fiind decisiv în ceea ce priveşte
distribuirea pe piaţă a produselor de către comercianţi;
- fie uşor de întreţinut, firma oferind eventual consultanţă, service,
piese de schimb, garanţie etc;
- nu polueze mediul înconjurător sau să o reducă la minim;
- fie viabile comercial: chiar dacă ele par nemaipomenite
angajaţilor firmei nu trebuie să fie scoase pe piaţă până când nu
este verificată reacţia consumatorilor la noile produse;
- aibă siguranţă în funcţionare;
- aibă un aspect plăcut, mai ales produsele destinate activităţilor
recreative;
- fie vandabile, aspect care, pentru o gamă foarte largă de produse,
depinde de cât de plăcut este aspectul acestora.
Pentru a rămâne competitive este necesar ca produsele să evolueze şi
să se îmbunătăţească continuu, acest lucru obţinându-se numai pe baza unui
proces continuu de cercetare şi creaţie. Acest proces cere de obicei un efort
financiar considerabil, fără a avea garantat succesul şi necesită o perioadă de
timp considerabilă pentru a se materializa într-un profit care să justifice
cheltuielile. În general banii trebuie cheltuiţi în primele stadii ale ciclului de
24
viaţă al produselor, urmând apoi o lungă perioadă de dezvoltare a
produsului şi, dacă acesta are succes, este necesară încă o perioadă
îndelungată pentru ca acesta să ocupe o parte importantă din piaţă. Acest
proces este cu atât mai îndelungat cu cât produsele sunt mai complexe, fiind
necesare deseori o serie întreagă de dezvoltări succesive a componentelor
pentru ca produsul complet să ajungă în etapa de dezvoltare şi intrare pe
piaţă.
3.3 Detalii ale procesului de proiectare – design
Aşa cum s-a văzut şi în paragrafele anterioare, principalele trei
componente ale departamentului de proiectare – design sunt:
- produsele standard;
- produsele speciale;
- proiectanţii şi designerii
În tabelul de mai jos este redată pe scurt o parte din problematica
legată de fiecare componentă, conţinând trăsături, detalii şi probleme pe care
trebuie să şi le pune şi rezolve firma în scopul unei activităţi eficiente a
departamentului:

Produse standard Produse speciale Proiectanţi - designeri

- care este gama de - care este gama de - - care sunt factorii care
produse din această produse din această determină nivelul sala-
categorie? categorie? riului unui proiectant sau
designer?

- proporţia în care - proporţia în care con- - - care sunt modalităţile

contribuie costurile tribuie costurile cu prin care poate fi motivat
cu designul acestora designul acestora la sau constrâns un designer
la costul final al pro- costul final al produ- sau proiectant pentru a
duselor şi în ce cate- selor şi în ce categorie aduce un profit cât mai
gorie de costuri se de costuri se încadrea- mare firmei?
încadrează acestea? ză acestea?

- care sunt cele mai - ce factori de producţie - - ce pregătire şi ce expe-

importante caracte- sunt necesari în pro- rienţă trebuie să aibă un
ristici legate de iectarea, designul şi angajat pentru a putea
design corespunză- producţia acestui tip lucra în departamentul de
toare acestui tip de de produse? proiectare şi design?
produse?

25
 - ce aptitudini şi - cât de experimentaţi - care este procedura de
îndemânări trebuie sau ce calităţi supli- evaluare pentru angajarea
să întrunească un mentare trebuie să aibă unui nou designer sau
angajat pentru a cei care lucrează la proiectant?
lucra la proiectarea acest tip de produse în
şi designul acestui comparaţie cu cei care
tip de produse? lucrează la produsele
standard?

- cât de importantă - care din caracteris- - ce calităţi trebuie să aibă

este activitatea de ticile acestor produse un angajat din acest
cercetare şi dezvol- le fac diferite de cele departament?
tare în obţinerea standard?
succesului pe piaţă a
acestor produse?

3.4 Probleme privind proiectarea şi designul

În general, mai ales în ultimul timp, activitatea de design şi
proiectare necesită utilizarea unui instrumentar special, începând de la
planşa desenatorului până la soft-uri de desing 3D sau incinte de încercare a
produselor. În a ceste condiţii apare, cel puţin în cazul unei pieţe atât de
dinamice cum este cea a soft-ului, necesitatea actualizării acestora, fie prin
îmbunătăţiri ale celor proprii, prin forţe proprii sau apelând la terţi, fie prin
achiziţionarea acestora. Una din probleme este găsirea variantei optime prin
care firma să rămână cel puţin la nivelul concurenţilor din domeniu.
O altă problemă este legată de găsirea şi/sau pregătirea unor angajaţi
cât mai buni în domeniu, dată fiind înalta specializare, calificare şi calităţile
speciale pe care trebuie să le aibă aceştia. De asemenea, este foarte
important să se creeze mediul adecvat pentru ca aceştia să rămână fideli
firmei şi să dea tot ce au mai bun.
S-a văzut mai sus că activitatea din acest departament este cel mai
greu de apreciat prin prisma profitului firmei, de aceea este forte important
să existe un control al fondurilor utilizate pentru cercetare şi dezvoltare
pentru a putea estima cât mai exact profitul viitor probabil atât din noile
produse cât şi din cele existente.
Este de asemenea necesară o procedură prin care firma să se asigure
că nivelul produselor sale este la nivelul concurenţei şi că angajaţii săi din
acest domeniu lucrează la nivelul specialiştilor din firmele concurente.
În final, trebuie găsită acea soluţie prin care, cu un efort financiar
cât mai mic, firma să rămână competitivă pe piaţă.
26
 3.5 Alte aspecte legate de proiectare si design
Deşi studiul design-ului în sine reprezintă doar o mică parte din
studiile legate de conducerea afacerilor el reprezintă o componentă vitală a
produsului, căreia orice om de afaceri trebuie sau ar trebui să-i acorde o
atenţie specială. Dintre aspectele pe care ar trebui să le ia în considerare
conducerea unei firme fac parte şi următoarele:
1. Orientarea spre producţie sau spre piaţă a firmei
Prin orientarea spre producţie înţelegem cazul în care producătorii îşi
dezvoltă şi fabrică produsele după propriile păreri asupra a ceea ce înseamnă
un produs „bun” şi apoi muncesc din răsputeri să-i convingă pe consumatori
că acel produs reprezintă exact ceea ce le trebuie. Acest mod de gândire este
evident riscant (s-ar putea să nu reuşim să-i convingem pe consumatori de
asta) şi foarte costisitor (cheltuieli cu reclama, promovarea produsului,
formarea sau schimbarea preferinţelor consumatorilor etc.).
De aceea, în ultimul timp firmele tind să fie mult mai atente la
semnalele pieţei şi realizează că ar trebui să proiecteze şi producă bunuri
care răspund exact cerinţelor pieţei şi nu părerilor proprii. Ei depun din ce în
ce mai mult efort şi timp pentru studii de piaţă care să-i asigure că ştiu care
sunt cerinţele acesteia, deci calitatea şi cantitatea în care sunt produse
bunurile corespund cât mai bine situaţiei de pe piaţă.
2. Analiza valorii
Analiza valorii este o tehnică prin care consumatorii se asigură că
primesc, cumpărând un produs, echivalentul banilor cheltuiţi. Acest fapt
provine din observaţia că, deşi proiectanţii doresc ca produsul lor să fie cât
mai bun posibil, totuşi ceea ce hotărăşte cum va fi în final un produs este
analiza economică a acestuia. Astfel, un produs nu va putea fi exact cum l-ar
dori proiectanţii sau consumatorii dacă aceasta conduce la un preţ de
producţie (şi deci de vânzare) prea mare, astfel că se va căuta un compromis
prin care un produs va fi cât de bun poate fi în limita unui preţ de producţie
dat. În anumite cazuri această nevoie de încadrare în preţ poate conduce la
realizarea unui produs aproape inutilizabil, adică pentru banii daţi pe el
cumpărătorul nu primeşte de fapt nimic în schimb (doar un deşeu frumos
ambalat).
Pentru ca produsul să-şi îndeplinească încă cu succes funcţiile pentru
care a fost produs şi să se şi încadreze în limita de preţ este necesară o
strânsă cooperare între toate compartimentele firmei. Proiectanţii trebuie să
verifice, în strânsă legătură cu angajaţii din departamentul marketing, care
sunt compromisurile asupra produsului pe care consumatorii sunt dispuşi să

27
le accepte apoi să verifice, împreună cu angajaţii din departamentul de
producţie, fezabilitatea diferitelor variante de produs şi tehnică de producţie.
Este evident că procesul este complex, dificil şi de lungă durată dar este
singurul care conduce la beneficii reale.
3. Patentele
Un patent este actul prin care este protejat un inventator de copierea
sau furtul propriei invenţii. Această protecţie se întinde pe 15 ani de la
înregistrare. Pentru ca invenţia să fie oficial recunoscută este necesară
aprobarea şi înregistrarea ei de către Oficiul de Patente. Procedura de
înregistrare a unei invenţii poate fi un proces de lungă durată, în care
inventatorul trebuie să demonstreze că produsul (sau procesul) său este într-
adevăr unul complet nou.
Firmele trebuie să depună deci un efort deosebit pentru a-şi proteja
propriile cercetări şi pentru a se asigura că sunt singurii beneficiari (cel
puţin pe 15 ani sau până vând patentul) ai rezultatelor activităţii de cercetare
şi dezvoltare.

4. Departamentul Marketing

4.1 Descriere
Activitatea şi importanţa acestui departament depind de mai mulţi
factori, cum sunt:
- intensitatea concurenţei pe piaţa produselor firmei
Este evident că într-o piaţă cu concurenţă acerbă trebuie ca firma să
ştie exact care sunt preferinţele clienţilor, pentru că orice eroare de apreciere
poate duce nu numai la pierderi financiare ci chiar la falimentul firmei. De
asemenea este foarte importantă şi cunoaşterea structurii acestei concurenţe,
dimensiunii competitorilor etc.
- complexitatea produselor
Dacă produsele sunt foarte complexe atunci firma are foarte mulţi
furnizori de piese componente, deci foarte multe variante de obţinere a
produsului finit, dar există cu siguranţă şi câteva verigi slabe şi anume piese
pentru care este problematică înlocuirea sau obţinerea constantă a acestora.
În acest caz studiul pieţei are ca scop nu doar piaţa de desfacere a propriului
produs ci şi pieţele de desfacere ale furnizorilor.

28
 O mare complexitate atrage de asemenea şi costuri ridicate sau
durate mari de prelucrare, ceea ce face şi mai importantă analiza cât mai
exactă a pieţei.
- compoziţia consumatorilor
Este important să cunoaştem ce categorie de consumatori cumpără
produsele firmei precum şi motivele pentru care o fac. Astfel, putem avea
persoane private sau particulare, cu venituri mari, medii sau mici,
profesionişti sau amatori, colecţionari etc., detailişti sau en-gros-işti, copii,
tineri, oameni în vârstă, bărbaţi sau femei, din mediul rural sau urban, cu
nivel de cultură diferit etc., astfel că identificarea acestora este destul de
dificilă şi necesită studii amănunţite ale pieţei.
- preţul produselor comercializate
Pentru produse de serie mare, preţ scăzut şi consum permanent
există o oarecare tradiţie în gusturile consumatorilor şi este destul de riscant
să vii cu produse total noi. Studiile în acest caz se vor axa în special pe
modul de prezentare al produsului.
Cu totul alta este situaţia pentru produsele foarte scumpe, la care
consumatorii îşi iau mult mai multe precauţii la cumpărare şi la care
încearcă să cunoască cât mai bine oferta de pe piaţă. În acest caz cercetările
se axează pe motivaţia consumatorilor, pe calitatea produselor, pe oferirea
de asistenţă, service sau îmbunătăţiri ulterioare ale produsului.
- nivelul veniturilor populaţiei
Este general valabil că cererea este în general direct proporţională cu
nivelul veniturilor pentru produsele scumpe şi inelastică sau invers
proporţională pentru cele mai ieftine şi de calitate mai scăzută.
- tipul produselor
Este evident că cercetarea pieţei va depinde de caracteristicile
intrinseci ale produsului, de nevoile cărora este adresat (primare, secundare
etc.), de dimensiunile produsului, de specificul său naţional, de posibilităţile
de transport şi export etc.
- numărul firmelor existente pe piaţa produsului
Pentru cazul multor firme, fiecare cu o cotă de piaţă foarte mică şi
produse cu preţ scăzut este mult mai utilă activitatea de reclamă prin mass-
media decât în cazul existenţei a câtorva firme şi/sau produse scumpe,
pentru care este mult mai eficientă reclama „din gură în gură”, prin întâlniri
cu clienţii, conferinţe, recepţii, etc.

29
 În final trebuie precizat că un bun marketing necesită şi o orientare
adecvată a producţiei, flexibilitate, existenţa de specialişti în domeniu în
cadrul firmei, o bună reţea de agenţi şi o cunoaştere profundă a pieţei.

4.2 Aspecte teoretice

Toate studiile economice spun că este important ca firma să-şi
identifice cât mai exact piaţa pe care acţionează şi că acest proces începe de
obicei printr-un studiu de piaţă. Totuşi, există şi cazuri în care acest proces
nu este atât de important, ca de exemplu în cazul în care cei care produc
sunt de asemenea şi consumatori ai propriilor produse, deci ştiu foarte bine
care sunt preferinţele consumatorilor.
Următorul pas constă în delimitarea segmentului de piaţă pe care va
acţiona firma şi, în final, în crearea unei strategii de marketing cât mai
eficiente, care să ia în considerare activitatea de la toate nivelurile firmei şi
să ţină cont de specificul produselor proprii.
În continuare va fi detaliat fiecare din aspectele legate de activitatea
de marketing.
1. Delimitarea segmentelor de piaţă
Există mai multe modalităţi de delimitare a segmentelor de piaţă,
dintre criteriile utilizate în acest sens făcând parte:
- criteriul demografic: delimitarea se face în funcţie de vârsta
consumatorilor sau a întregii populaţii;
- criteriul geografic: pe ţări, regiuni sau zone geografice;
- criteriul comportamental: după natura cumpărăturilor efectuate,
după utilizarea dată produselor cumpărate, loialitatea faţă de o
marcă anume etc.;
- criteriul beneficiului: după utilizarea şi satisfacţia pe care o obţine
consumatorul;
- criteriul socio-economic: după statutul social şi nivelul veniturilor
consumatorilor.
Fiecare din aceste criterii poate fi mai mult sau mai puţin relevant
pentru fiecare firmă în parte, dar pe baza tuturor acestora firma poate
construi o hartă a pieţei, aceasta reprezentând un instrument foarte util de
analiză a pieţei, care ajută la identificarea oportunităţilor ivite pe piaţă.
Oricare dintre aceste criterii poate fi utilizat pentru a construi harta.

30
De exemplu, pe baza criteriului comportamental, în cazul produsului
„rachetă de tenis” am putea obţine:

Distracţie

Profesionişti
Amatori
Competiţii
Pe baza acestei hărţi departamentul de marketing poate vizualiza
zonele în care tind să se plaseze consumatorii propriilor produse. Astfel, o
aglomerare a consumatorilor în colţul din stânga-sus va arăta că marea masă
a consumatorilor sunt amatori care utilizează aceste rachete pentru propria
distracţie iar o aglomerare a consumatorilor în colţul din dreapta-jos va arăta
că marea masă a consumatorilor sunt jucători profesionişti care utilizează
aceste rachete în competiţii.
2. Mixtul de marketing
Mixtul de marketing reprezintă ansamblul de tehnici utilizate de o
firmă pentru a vinde un produs. Componentele acestuia sunt cunoscute ca
cei patru P:
- Preţ = preţul produsului ca modalitate de comparare a firmei cu
concurenţa. Există două tehnici principale în ceea ce
priveşte preţul:
• preţ mai mare decât pe piaţă, corespunzător la
produse de lux
• preţ mai mic decât pe piaţă, pentru a obţine un
volum mare de vânzări
- Produs = urmărirea îndeaproape a pieţei şi construirea unui
produs făcut special pentru segmentul pe care dorim
să-l câştigăm pe piaţă;
- Promovare = vânzări promoţionale, reclamă, sponsorizări etc.;
- Poziţie = modul de distribuţie al produsului (în ultimul timp se
observă încercări din ce în ce mai susţinute de scurtare
a traseului sau a duratei distribuţiei)

31
 3. Ciclul de viaţă a produsului
Pentru a-şi putea comercializa cu succes produsele este important ca
firma să cunoască ciclul de viaţă a propriilor produse. În mod normal ciclul
de viaţă al unui produs are următoarele 5 etape:
a) Dezvoltare
b) Lansare pe piaţă
c) Creştere
d) Maturitate
e) Declin
Cele cinci etape pot fi urmărite în graficul pe mai jos:
CA
Profit Venituri din
vânzări

Dezvoltare Debut Creştere Maturitat Declin

Profit

Pe acest grafic pot fi urmărite evoluţia cifrei de afaceri şi a profitului

de-a lungul celor 5 etape din ciclul de viaţă al produsului.
Una din tehnicile deseori utilizate de firme este încercarea de a
întârzia etapa de declin a produsului făcând ca etapa de maturitate să dureze
cât mai mult. Deoarece faza de maturitate este faza cea mai profitabilă
pentru firmă ţinând cont de faptul că produsul a ajuns deja la forma optimă
şi toate cheltuielile necesare dezvoltării au fost deja acoperite cu cât aceasta
va dura mai mult cu atât firma va obţine mai mult profit.
4. Matricea Boston
Deoarece fiecare din produsele firmei va avea un alt grafic al ciclului
de viaţă acesta nu poate aduce informaţii clare despre activitatea firmei ca
întreg. Cum pentru o firmă este foarte important să aibă o idee clară despre
situaţia întregului portofoliu sunt utilizate în acest scop tehnici de marketing
ca Matricea Boston. Aceasta constă în împărţirea produselor în 4 tipuri
diferite:
- produse lider: care sunt în faza de creştere a ciclului de viaţă. Ele
au o importanţă deosebită în domenii cu expansiune rapidă;
32
 - surse de lichidităţi: sunt produsele aflate în faza de maturitate şi
au o importanţă deosebită pe pieţele de acţiuni;
- produse problemă: produse care nu au avut performanţe prea
bune pe pieţe cu expansiune rapidă. Dacă firma nu redresează
această situaţie ele ar putea pune probleme devenind o frână în
dezvoltarea firmei;
- Piedici: produse care nu au mers bine niciodată. Ele acoperă o
mică parte din pieţele cu creştere lentă.
În final firma trebuie să verifice dacă are o balanţă adecvată a
produselor. Ar putea, de exemplu, deveni foarte periculoasă o situaţie în
care firma ar avea prea multe produse surse de lichidităţi fără a avea nici un
produs lider sau vreunul în perspectiva de a deveni lider. De asemenea este
îngrijorătoare şi o situaţie cu prea multe produse piedică.

4.3 Detalii ale activităţii de marketing

Principalele aspecte ale activităţii de marketing pot fi sintetizate în
tabelul de mai jos:

Angajaţii
Segmentarea pieţei departamentului Accesorii, service etc.
marketing
- care sunt segmentele - este nevoie de un depar- - care sunt activităţile
de piaţă cărora le sunt tament special pentru colaterale activităţii
destinate produsele marketing în cadrul principale a firmei?
firmei? firmei?
- care din aceste seg- - care din angajaţii firmei - cât de importantă este
mente sunt cele mai se ocupă de studiul activitatea de market-
importante pentru pieţei? ing pe piaţa acestor
firmă? produse?
- care din aceste seg- - care sunt - care este strategia de
mente sunt cele mai responsabilităţile fiecărui piaţă aplicată de
sensibile la schimbări angajat din firmă în cazul acestor
în mediul economic? departamentul marketing produse?
- care din cei 4P este cel - care sunt abilităţile pe
mai important pe care trebuie să le aibă un
fiecare segment de angajat din departamen-
piaţă? tul marketing?
- ce alte strategii de - cât de important este
piaţă sunt sau ar putea rolul angajaţilor din
fi aplicate pe piaţă? departament

33
 Referitor la angajaţii din departamentul marketing, aceştia trebuie să
întrunească următoarele calităţi:
- să fie la curent cu ultimele noutăţi de pe piaţa produselor firmei şi
să aibă cunoştinţe cât mai detaliate despre acestea;
- să fie comunicativi;
- să fie familiarizat cu problemele pe care le au de obicei
consumatorii în utilizarea produselor firmei;
- să aibă abilitatea de a menţine bune relaţii cu toţi clienţii firmei (e
mai ieftin să păstrezi un client decât să găseşti unul nou);
- flexibilitate.
Activitatea principală a acestora constă în:
- participarea la toate evenimentele (târguri, prezentări, expoziţii
etc.) pentru a nu scăpa nici una din oportunităţile de a întâlni noi
clienţi precum şi pentru a păstra legătura cu cei vechi;
- să dea informaţii (la telefon, prin poştă, e-mail, faţă în faţă etc.)
clienţilor despre detaliile de utilizare ale produselor, încercând să
rezolve orice problemă pe care o au clienţii în utilizarea
produselor firmei;
- să se informeze tot timpul astfel încât să fie mereu la curent cu
ultimele noutăţi legate de activitatea firmei;
- să fixeze întâlniri cu posibili viitori clienţi etc.;
- să întreţină (dacă există) site-ul pe internet al firmei;
- să se ocupe de toate modalităţile prin care îşi face publicitate
firma;
- să efectueze sau să obţină studii de piaţă care ar putea interesa
firma etc.
4.4 Probleme legate de activitatea de marketing
În activitatea sa de marketing firma trebuie să dispună de metode sau
tehnici prin care să obţină informaţiile despre piaţă, să facă acest lucru cu un
efort financiar minim etc. Astfel, firma trebuie să:
- cunoască cele mai eficiente modalităţi de a recepta reacţiile
consumatorilor la produsele sale;
- ştie exact cât de eficientă este activitatea de marketing depusă şi
dacă ea este într-adevăr necesară;
- ştie care sunt posibilele noi pieţe şi cum ar putea fi ele dezvoltate;
- planifice activitatea firmei de aşa natură încât să-şi păstreze tot
timpul flexibilitatea necesară depăşirii şocurilor de pe piaţă;
- ştie care ar putea fi viitoarele posibilităţi de diversificare a
produselor şi dacă este oportun ca firma să-şi diversifice
portofoliul;
34
 - poată obţine informaţii detaliate despre competitori pentru a-şi
putea evalua nivelul competitivităţii proprii;
- ştie când şi pentru ce produse să facă publicitate etc.

4.5 Alte aspecte legate de activitatea de marketing a firmei

Există o multitudine de alte teorii legate de activitatea de marketing
şi afirma trebuie, dacă nu să încerce să le folosească, măcar să fie la curent
cu existenţa acestora fiind posibil să dorească să le aplice în viitor. Dintre
acestea amintim:
1. Analiza SWOT
Analiza SWOT este o tehnică destinată a ajuta conducerea în luarea
deciziilor. În acest scop firma trebuie să-şi evalueze cinstit situaţia la
următoarele capitole:
- puncte tari
- puncte slabe
- oportunităţi
- pericole externe
Prin evidenţierea acestora ea va fi mult mai capabilă să-şi planifice
corect activitatea viitoare.
2. Micro-marketingul
Este un proces de marketing individual (pe fiecare client), astfel
încât produsele să corespundă perfect aşteptărilor acestuia.
3. Planificarea strategică
Existenţa unor strategii pe termen lung este vitală pentru succesul în
afaceri al firmei. Foarte mulţi analişti economişti la nivel micro au depus
eforturi deosebite pentru a descoperi cum trebuie procedat pentru a obţine o
planificare cât mai eficientă a activităţii firmei. În acest sens utilizarea
analizei SWOT, analiza ciclului de viaţă al produselor şi a altor tehnici
destinate acestui scop reprezintă un instrumentar valoros la îndemâna
conducerii firmei.
Profesorul Michael Porter în cartea Competitive Strategy (1980)
argumentează că orice firmă poate alege din 5 strategii posibile:
- Negocierea forţei clienţilor;
- Negocierea forţei furnizorilor;
- Competiţia cu concurenţii;
- Ameninţarea intrărilor;
- Substituibilitatea produselor.

35
 5. Departamentul contabilitate
5.1 Descriere
Dimensiunea acestui departament depinde, evident, de dimensiunea
firmei. Pentru micro-firme acest departament este inutil, ele preferând să
apeleze la serviciile unui contabil care nu este angajat al firmei.
Dimensiunea acestuia depinde şi de domeniul de activitate al firmei, o firmă
de comerţ sau cu o gamă de produse foarte mare şi înregistrări fiscale
frecvente va avea foarte multe formulare fiscale de procesat şi va avea
nevoie de mai mulţi angajaţi care să se ocupe de această activitate. Ca idee,
pentru o firmă cu 100 de angajaţi şi cu o gamă sortimentală medie,
departamentul contabilitate are în jur de 4-5 angajaţi. Activităţile principale
ale acestor angajaţi sunt:
- gestiunea conturilor;
- procesarea înregistrărilor contabile;
- achiziţia şi recepţia mărfurilor;
- gestiunea vânzărilor, lichidităţilor etc.;
- salariile angajaţilor şi alte venituri/cheltuieli ale acestora;
- plata facturilor şi tranzacţiile bancare;
- corespondenţa.
Este posibil, de asemenea, ca pentru o parte din activitatea contabilă
(de exemplu raportul contabil de la sfârşitul anilor financiari, managementul
conturilor etc.) să se facă totuşi apel la firme de contabilitate.
Pentru gestiunea firmei este necesar şi se utilizează de obicei un soft
specializat, acesta fiind fie cumpărat de la terţi, aceştia oferind şi consultanţă
pentru acesta, fie există un angajat destinat special scrierii, upgrad-ului şi
menţinerii în funcţiune a soft-ului şi reţelei firmei, avantajul în acest caz
fiind că soft-ul este personalizat şi răspunde exact cerinţelor firmei.
De asemenea, în afară de angajaţii din acest departament, mai sunt şi
alţi angajaţi care acoperă o parte din atribuţiile acestuia (de exemplu
directorul general şi/sau directorul de producţie controlează activitatea
angajaţilor acestui departament şi se ocupă de publicitatea firmei,
interviurile pentru angajare şi alte proceduri de selecţie a noilor angajaţi sau
produse/servicii).
În plus departamentul se ocupă de toate cererile clienţilor, gestiunea
activităţilor colaterale activităţii principale a firmei, de livrări şi rezolvă
situaţiile de întârziere în plată, plăţi în avans, depozite, penalizări etc.

36
 5.2 Aspecte teoretice
Există o multitudine de teorii mai mult sau mai puţin relevante
despre ce înseamnă şi cum trebuie făcută contabilitatea unei firme. Totuşi,
pentru o firmă este mai util să aplice un sistem de reguli contabile cât mai
simplu, uşor de înţeles şi aplicat, eficient şi operaţional decât să-şi piardă
timpul cu filozofii legate de teoria şi idealul contabil. Trecând peste toate
detaliile de zi cu zi ale activităţii departamentului contabil, pentru o
persoană din afara firmei sunt importante mai ales rezultatele firmei
exprimate prin indicatori calculaţi la sfârşitul exerciţiului financiar, în speţă
la sfârşitul anului. Pe lângă cunoaşterea tehnicii de calcul a acestora este
foarte importantă înţelegerea profundă a semnificaţiei acestora, pentru a fi
capabili să facem o analiză corectă a firmei. Dintre cei mai importanţi
indicatori care oglindesc performanţele firmei vom detalia şi analiza în
continuare:
- Balanţa contabilă
- Contul de profit şi pierderi
- Analiza indicatorii contabili
- Sursele de creştere a capitalului firmei
1. Balanţa contabilă
Balanţa contabilă este una dintre situaţiile financiare pe care
companiile le fac la fiecare sfârşit de an pentru informarea proprietarilor
firmei (deţinători de acţiuni etc.). El reprezintă o fotografie a situaţiei
financiare a firmei la un moment dat şi conţine situaţia activelor(bunurilor,
drepturilor) şi pasivelor (obligaţiilor, datoriilor) firmei la momentul
respectiv.
Balanţa contabilă conţine două coloane (împărţirea poate fi însă
făcută şi pe verticală) partea din stânga (cea de sus) conţine destinaţiile
pentru care sunt utilizaţi banii firmei iar cea din dreapta (cea de jos) conţine
sursele din care vin banii. Suma înregistrărilor din cele două zone trebuie să
fie aceeaşi:
activ net = capital angajat
care reprezintă condiţia de echilibru a balanţei.
Banii investiţi în afaceri pot fi utilizaţi pentru:
- achiziţionarea de capital fix: bunuri cu utilizare îndelungată
(clădiri, utilaje, echipamente, computere etc.) prin care obţinem
producţia de bunuri sau care ajută la obţinerea acesteia dar care nu
se consumă total într-un singur ciclu de producţie ci doar se
uzează treptat,

37
 - achiziţionarea de capital circulant: bunuri utilizate curent de firmă
în producţie (materii prime, lichidităţi, debitori etc.) care se
consumă complet într-un singur ciclu de producţie.
Banii pot proveni fie din banii subscrişi de proprietarii firmei în
momentul înfiinţării acesteia sau de acţionari în momentul când firma
devine o societate pe acţiuni sau din măriri ulterioare de capital pe baza
emiterii a noi acţiuni sau din subscrieri ulterioare, suma acestora constituind
capitalul social, fie din profitul obţinut de firmă şi neutilizat pentru plata
dividendelor sau neretraşi de proprietari, numit profit reţinut. Într-o
reprezentare simplificată balanţa contabilă are forma:

Zona active:
u.m
Capital fix 200
Capital circulant- materii prime 40
- debitori 50
- cash 20
TOTAL 110
Minus obligaţii curente (40) 70
CAPITAL NET 270

Zona pasive:
Capital social 100
Profit reţinut 170
CAPITAL ANGAJAT 270

2. Contul profit şi pierderi

Contul profit şi pierderi conţine toate înregistrările privind activitatea
firmei de-a lungul unei perioade de timp diferind astfel semnificativ de
balanţa contabilă care surprinde situaţia financiară a firmei la un moment
dat.
El arată cât de bine şi-a condus firma afacerile de-a lungul perioadei
de timp respective (de obicei 6 luni sau un an) şi în esenţă conţine
informaţiile despre cât de mult a câştigat firma din vânzarea propriilor
produse sau servicii şi, în paralel, cât de mult a cheltuit firma (costuri de
producţie, salarii etc.). Diferenţa dintre sumele celor două serii de
înregistrări reprezintă profitul pe care l-a obţinut firma. În esenţa sunt
reprezentate aceleaşi două zone din balanţa contabilă cu diferenţa că este
reprezentată şi evoluţia în timp a activului şi pasivului.

38
 Într-o reprezentare simplificată contul de pasiv şi conturi are forma:

u.m.
Venit din vânzări 500
minus Costuri şi Bunuri cumpărate (200)
Profit Brut 300
minus Alte Costuri (marketing, distribuţie, întreţinere etc.) (100)
Profit din operaţiuni bancare şi/sau joc la bursă 200
Alte venituri şi cheltuieli (dobânzi, taxe, operaţiuni extraordinare
(vânzare capital fix sau o parte din companie etc.)) 0
Dividende 75
Profit reţinut 125

Valoarea finală a profitului reţinut este trecută în balanţa contabilă ca

sursă de fonduri pe care le poate utiliza firma pentru dezvoltări viitoare.
Acesta poate fi utilizat pentru achiziţionarea de capital fix (maşini,
echipamente etc.) sau poate fi păstrat pentru activităţi curente (conturi
bancare, lichidităţi în casă etc.).
3. Analiza indicatorilor
Utilizarea indicatorilor contabili este una din tehnicile cele mai larg
utilizate pentru interpretarea rezultatelor contabile. Aceşti indicatori ajută la
identificarea poziţiei pe piaţa a firmei şi la efectuarea de comparaţii cu
rezultatele companiilor cu domeniu similar de activitate sau care se
adresează aceluiaşi segment de piaţă. În continuare vor fi expuşi şi
comentaţi câţiva dintre cei mai utilizaţi indicatori în acest sens:
a) Indicatori privind profitabilitatea firmei
Aceşti indicatori sunt utilizaţi pentru a evalua cât de bune sunt
performanţele firmei în ceea ce priveşte profitul obţinut. Există doi
indicatori principali utilizaţi în exprimarea profitabilităţii şi anume:
1. rentabilitatea capitalului angajat: acesta reprezintă profitul net
obţinut de firmă la o unitate de capital investit:
Profit Net
Rentabilitatea capitalului angajat =
Capital angajat total

39
sau procentual:
Profit Net
Rentabilitatea capitalului angajat = x100%
Capital angajat total
Acest indicator este de dorit să fie cât mai mare şi în orice caz
trebuie să fie cel puţin egal cu dobânda la depozite bancare oferită de bănci
(în afara cazurilor excepţionale, când se speră într-o revenire financiară a
firmei).
2. intensitatea profitului: egal cu volumul profitului conţinut de o
unitate valorică obţinută din vânzări:
Profit Net(Brut)
Intensitatea profitului =
Cifra Afaceri
sau procentual:
Profit Net(Brut)
Intensitatea profitului = x 100%
Cifra Afaceri
El poate fi calculat utilizând atât profitul net cât şi profitul brut
obţinut.
b) Indicatori privind lichiditatea firmei
Aceşti indicatori măsoară disponibilul în lichidităţi al firmei
disponibil pentru activităţi curente, firma trebuind să se asigure că dispune
în fiecare moment de lichidităţile necesare operaţiunilor curente sau, în caz
contrar, că dispune de suficiente bunuri care ar putea fi convertite în
lichidităţi, neputându-şi permite să aibă tot capitalul blocat în bunuri greu
convertibile în lichidităţi. Dintre aceşti indicatori cei mai utilizaţi sunt:
1. Lichidităţi curente: calculat ca raport dintre valoarea bunuri
curente şi obligaţii curente:
Bunuri curente
Lichidităţi curente =
Obligatii curente
Evident că firma trebuie să aibă în orice moment un volum al
bunurilor curente mai mare decât cel al obligaţiilor curente, deci acest
indicator trebuie să fie mai mare decât unu. De fapt el trebuie să fie chiar
strict mai mare decât unu pentru a fi siguri că dispunem în orice moment de
lichidităţi suficiente să acopere cheltuielile neprevăzute.
2. Deoarece în cadrul bunurilor curente sunt incluse şi stocurile de
bunuri destinate vânzării şi acestea nu sunt întotdeauna transformabile rapid
40
în lichidităţi se foloseşte şi o variantă a indicatorului lichidităţi curente în
care la numitor sunt luate în consideraţie doar bunurile curente fără valoarea
stocului de produse destinate vânzării:
Bunuri curente - Stocuri
Lichidităţi curente =
Obligatii curente
De fapt firma poate avea chiar o valoare a stocurilor foarte mare
tocmai din cauză că nu le poate vinde (sunt greu vandabile) deci acest
indicator este mult mai relevant decât cel anterior. Dacă acest indicator este
mult mai mic decât unu (chiar dacă primul este superior lui unu) atunci
firma are de fapt probleme serioase cu lichidităţile sau este posibil chiar să
nu dispună de suficiente bunuri pentru a acoperi obligaţiile.
c) indicatori care reflectă activitatea firmei
Aceşti indicatori arată cât de eficient sunt utilizate resursele firmei şi
sunt utili în evaluarea situaţiei firmei şi luarea deciziilor viitore:
Dintre aceştia amintim:
1. profitul stocurilor
2. durata de colectare a datoriilor
modul de calculare al acestora fiind reprezentat în tabelul de mai jos:

Profitul stocurilor Durata de colectare a datoriilor

Costul bunurilor vândute u.m. Debitori u.m.
Stocuri u.m. Profit u.m.
Interval de timp u.t.
Profitul stocurilor = Perioada de colectare a
Costul bunurilor debitelor
vândute/Stoc = Debitori / Profit x 365
(Numărul de zile)

4. Surse pentru dezvoltare

O firmă poate să crească în dimensiuni prin două modalităţi:
- creşterea internă reprezintă o creştere a firmei pe baza propriilor
rezultate în afaceri;
- creşterea externă provine din fuziuni cu alte firme sau prin
înglobarea altor firme prin cumpărarea acestora.
41
 Motivele pentru care o firmă ar dori să-şi mărească dimensiunile pot
fi foarte variate:
- pentru a-şi folosi potenţialul de dezvoltare la scală;
- pentru a diminua riscul: diversificarea este una din metodele
recomandate de diminuare a riscului;
- pentru a fi cotată la bursă;
- pentru a-şi mări profitul şi implicit valoarea dividendelor
acţionarilor etc.
5.3 Probleme legate de activitatea contabilă
Dintre problemele care pot apărea în activitatea contabilă a firmei
putem aminti:
- necesitatea ralierii firmei la toate schimbările legislative privind
activitatea contabilă din ţara în care se află firma;
- necesitatea adaptării softului utilizat prin upgrade-uri sau scrierea
sau achiziţionarea unuia nou;
- identificarea şi analiza unor variante de dezvoltare viitoarea
firmei;
- este avantajoasă o extindere viitoare sau e de dorit ca firma să
rămână la nivelul actual al afacerilor?
- o mare parte din activitatea contabilă a firmelor mici şi mijlocii
este efectuată contra cost de terţi (firme specializate în
contabilitate). În viitor ar fi de dorit ca această muncă să fie
realizată în cadrul firmei sau ar trebui să fie şi mai mult folosiţi
terţii?
- ce strategii ar putea adopta firma pentru a-şi îmbunătăţi fluxul de
venituri viitoare?
- cum ar trebui să fie finanţate investiţiile viitoare, din venituri
proprii sau din împrumuturi;
- cât de des trebuie verificată situaţia contabilă de către consiliul
director?
Dintre activităţile curente ale angajaţilor putem exemplifica:
- verificarea permanentă a conturilor tuturor clienţilor pentru a fi
siguri că aceştia îşi plătesc obligaţiile la timp, activitate vitală
pentru a avea un flux de intrări sănătos;
- monitorizarea vânzărilor firmei în sensul controlului asupra
volumului creditelor acordate clienţilor, efectuarea depozitelor şi
plata ratelor etc., pentru a fi siguri că volumul debitelor nu devine
atât de mare încât să sufoce activitatea firmei;

42
 - monitorizarea tuturor operaţiunilor bancare efectuate (cecuri, cărţi
de credit, cash etc.) şi înregistrarea acestora în registre, verificarea
periodică a acestora şi reconcilierea periodică a acestora cu
notificările de la bancă pentru un bun control al fluxurilor de
numerar;
- previzionarea fluxurilor de numerar viitoare pentru a deţine
suficiente lichidităţi în orice moment pentru onorarea
angajamentelor firmei.
5.4 Alte probleme legate de activitatea contabilă
Vom expune în continuare câteva din teoriile referitoare la
activitatea contabilă şi performanţele financiare ale unei firme.
1. Contabilitate externă
Este activitatea depusă de cei care utilizează rapoartele contabile
anuale ale firmelor, cum ar fi deţinătorii de acţiuni interesaţi în schimbarea
structurii portofoliului personal, organismele guvernamentale interesate în
obţinerea indicatorilor macro necesari analizei situaţiei economice a întregii
ţări, unităţile de cercetare şi învăţământ, asociaţii sau organizaţii
neguvernamentale din domeniu etc. Aceştia pot fi grupaţi în următoarele
categorii:
- deţinători de acţiuni;
- furnizori;
- competitori;
- comunitatea locală;
- bancheri;
- angajaţi.
Pentru a asigura o consistenţă a indicatorilor care reflectă situaţia
firmelor precum şi pentru a da siguranţă utilizatorilor în veridicitatea şi
relevanţa acestora există o serie de legi referitoare la modul în care trebuie
să-şi calculeze şi prezinte fiecare firmă rezultatele. Aceasta deoarece s-a
observat că firmele uzitează de un întreg arsenal de metode prin care îşi
cosmetizează situaţia financiară, încercând să ascundă punctele slabe şi să
denatureze în avantajul lor adevărata situaţie a firmei.
Una din modalităţile de a contracara aceste practici este
obligativitatea efectuării unui audit al firmei de către o firmă de contabilitate
neutră care să certifice veridicitatea rezultatelor raportate.
2. Sisteme de contabilitate
- contabilitate în costuri la momentul înregistrării
- contabilitate cu dublă înregistrare
- contabilitate în costuri curente
43
 3. Flux de numerar
Toate companiile sunt obligate (din 1992) să facă un raport al
fluxurilor de numerar ale firmei ca parte a raportului contabil anual. Acesta
reprezintă un sumar al tuturor intrărilor şi ieşirilor de numerar din timpul anului.
Monitorizarea fluxurilor de numerar reprezintă o activitate vitală
pentru firmă. Aceasta deoarece poţi pierde foarte multe afaceri profitabile ca
urmare a lipsei de numerar sau poţi ajunge în situaţia de a nu-ţi putea
respecta angajamentele (plăţi către creditori, plata salariilor, plata dobânzilor
etc.) care pot fie arunca o lumină negativă asupra firmei fie aduce firma în
stare de faliment.
Cea mai bună tehnică de a evita situaţiile de mai sus este cea de
previziune a fluxurilor de numerar viitoare (atât intrări cât şi ieşiri sau
oportunităţi de afaceri) fiecare firmă reuşind mai mult sau mai puţin să
realizeze o bună prognoză asupra situaţiilor viitoare posibile.
6. Departamentul achiziţii – vânzări
6.1 Descriere
Acest departament se ocupă, aşa cum arată şi denumirea, de
achiziţionare a mijloacelor de producţie necesare desfăşurării procesului de
producţie, de vânzarea propriilor produse precum şi de controlul stocurilor.
Fiecare din atribuţiile de mai sus necesită o activitate foarte
complexă, ceea ce face ca departamentul achiziţii-vânzări să fie cel mai
aglomerat din toată firma. În general o firmă poate avea mii de furnizori şi
mii de clienţi, fiind o activitate foarte laborioasă chiar şi numai sortarea şi
evidenţa acestora.
De asemenea, există zeci sau sute de tipuri de contracte posibile,
ceea ce face ca munca de programare a tuturor intrărilor şi ieşirilor de
materiale din depozit să fie deosebit de alertă şi este nevoie de o bună
planificare pentru a nu ajunge în situaţia de a nu respecta vreuna din livrări
sau a ajunge în situaţia de a supraîncărca depozitul.
De asemenea pot exista foarte numeroase abateri de la programarea
iniţială a activităţii (întârzieri în livrare, nerespectarea contractelor etc.), pot
exista situaţii de distribuire incorectă a materialelor în depozit sau pot exista
probleme în transportul bunurilor şi materialelor între departamentele
firmei, astfel încât în acest departament, mai mult decât în oricare altul, este
necesară utilizarea unor tehnici ştiinţifice de organizare şi supraveghere a
activităţii.
Datorită complexităţii situaţiilor posibile, controlul stocurilor se face
de obicei utilizând calculatoarele, folosind fie soft-uri dedicate în general

44
activităţii din depozite fie scrise special pentru a se potrivi exact specificului
întreprinderii respective.
6.2 Aspecte teoretice
Cea mai mare parte a studiilor teoretice legate de departamentul
achiziţii-vânzări se referă la controlul stocurilor. Există o multitudine de
modele de control a stocurilor astfel încât firmele îl pot alege dintre acestea
pe cel care se potriveşte cel mai bine la specificul situaţiei concrete existente
în firmă. Indiferent care ar fi modelul ales firma trebuie să ştie în ultimă
instanţă când şi cât să aducă în depozit.
1. Modele de stocare
Vom face în continuare o scurtă trecere în revistă a câtorva din
modelele de stocare:
a) Model de stocare cu aprovizionare la nivel fix al stocului
În acest model se decide ca nivelul stocului să fie întotdeauna între
un nivel minim şi un nivel maxim acceptabil şi reaprovizionarea să se facă
imediat ce nivelul stocului se apropie de nivelul minim. Sincronizarea va
depinde de intervalul de timp care trece între momentul lansării operaţiunii
de aprovizionare şi cel al intrării mărfii în depozit. Evoluţia nivelului
stocului în depozit are în acest caz forma:
nivelul stocului
nivelul maxim al stocului

nivelul la care se decide

reaprovizionarea
nivelul minim al stocului
t

Diferenţa dintre nivelul la care se lansează reaprovizionarea şi cel

minim depinde de intervalul de timp care trece între momentul lansării
operaţiunii de aprovizionare şi cel când marfa intră în depozit, numit timp de
reaprovizionare.
b) Model de stocare cu perioadă fixă de reaprovizionare
În acest caz reaprovizionarea se face la intervale egale de timp (de
exemplu în aceeaşi zi a fiecărei săptămâni sau în aceeaşi zi a lunii). Ea poate
reprezenta o soluţie foarte bună deoarece acţiunea intră în rutina firmei şi în
plus stocurile sunt reîmprospătate cu regularitate. Dacă activitatea firmei
este foarte uniformă modelul poate fi suficient dar el nu se va potrivi într-o
întreprindere cu mari fluctuaţii ale activităţii, dată fiind inflexibilitatea sa.

45
 c) Model de stocare cu menţinerea nivelului optim al stocurilor
Fiecare firmă are un nivel optim al stocurilor, acesta diferind evident
de la o firmă la alta sau de la un sector economic la altul. În principiu
nivelul optim este de cele mai multe ori acel nivel în care costurile cu
stocarea sunt minime. În esenţa problema se reduce la a obţine un echilibru
optim între costurile ocazionate de operaţiunile de aducere a mărfii în
depozit şi costurile necesare păstrării acesteia în depozit.
d) Model de stocare cu aprovizionarea efectuată la momentul când
este cerută marfa
Deoarece costurile de stocare sunt atât de mari în Japonia şi recent în
Marea Britanie s-a răspândit o modalitate de stocare în care marfa este
ţinută în depozit timpul minim posibil, aprovizionarea fiind efectuată doar
atunci când este nevoie de marfa respectivă. Această perioadă a fost redusă
în anumite cazuri la nivelul orelor sau minutelor.
Această modalitate este într-adevăr utilă pentru reducerea
cheltuielilor dar necesită un grad foarte înalt de organizare şi relaţii foarte
strânse cu furnizorii, fapt care poate fi obţinut numai de anumite firme sau
numai în anumite ţări.
2. Achiziţii
Îndatoririle departamentului de achiziţii sunt:
- să se asigure că firma are în orice moment materia primă necesară
unui proces eficient de producţie în cantitatea şi la calitatea
cerute;
- să cumpere la cel mai bun preţ posibil;
- să asigure aprovizionarea în cel mai scurt timp posibil astfel încât
stocul de materii prime să fie disponibil pentru orice nevoi ale
producţiei;
- să întreţină relaţii cât mai bune cu furnizorii;
- să se asigure că furnizorii sunt prompţi şi de încredere;
Una din probleme rezidă din faptul că e bine să cumperi mai mult
pentru că vei obţine un preţ mai bun dar nu e bine să cumperi prea mult
pentru că vor fi cheltuieli mari cu stocarea sau s-ar supraaglomera depozitul.
3. Costul stocării
Un nivel prea mare al stocului în depozit poate atrage după el
probleme sau costuri ca:
- depozitarea necesită spaţiu iar firma plăteşte pentru a obţine acest
spaţiu. Acest cost poate fi apreciabil în cazul depozitării unor
produse voluminoase;
46
 - marfa înmagazinată în depozit trebuie plătită furnizorilor, deci un
volum mare al stocului înseamnă o sumă mare de bani blocată
care ar putea fi folosită în scopuri mult mai profitabile;
- un nivel mare al stocului necesită de obicei măsuri speciale de
păstrare şi întreţinere a mărfii depozitate, deci cheltuieli
suplimentare;
- fluxurile de numerar pot fi serios perturbate ca urmare a unei mari
sume de bani blocate în stocuri etc.

6.3 Probleme legate de stocare

Aşa cum s-a văzut anterior, spaţiile de depozitare sunt foarte
importante pentru firmă, ea trebuind să dea răspunsurile optime la o serie
întreagă de chestiuni legate de stocare cum sunt:
- ce costuri necesită stocarea fiecărui tip de produs?
- ce model de stocare este cel mai potrivit pentru fiecare tip de
produs?
- ce costuri ar putea să apară dacă ar apărea disfuncţionalităţi în
procesul de aprovizionare – stocare – vânzare?
- ce abilităţi ar trebui să îndeplinească un angajat al acestui
departament;
- după ce criterii trebuie organizat spaţiul de stocare?
- ce probleme ar putea să apară dacă acest spaţiu nu este optim
organizat?
- ce efecte are un sistem bun de control asupra profitului sau
pierderilor firmei?
- cum trebuie tratat cazul în care un furnizor nu-şi respectă
obligaţiile?
- ce sistem de control de calitate este cel mai potrivit pentru
verificarea loturilor de produse achiziţionate?
- care sunt cele mai importante aspecte care trebuie verificate zilnic
de către angajaţi etc.
În funcţie de specificul firmei pot există şi alte probleme cum ar fi:

- dacă produsele achiziţionate de la un furnizor trebuie să aibă un

certificat de calitate atunci schimbarea acelui furnizor poate
conduce la necesitatea recertificării acelui produs;
- dacă pentru un anumit produs există un singur furnizor ce
stimulente îi putem oferi pentru a ne asigura că nu vor fi probleme
legate de livrarea la timp a produselor, de calitatea acestora etc.?

47
 În ceea ce priveşte aptitudinile necesare angajaţilor din acest
departament acestea sunt în principal:
- să fie un bun negociator în relaţia cu furnizorii;
- să aibă cunoştinţe detaliate despre ce are nevoie fiecare
departament al firmei;
- să fie un bun organizator;
- să fie hotărât şi determinat în acţiuni;
- să fie un bun planificator al acţiunilor viitoare;
- să ştie sa-şi organizeze eficient timpul de lucru.
Angajaţii vor petrece o mare din timp la telefon pentru a face
comenzi sau pentru a se asigura că fiecare comandă va ajunge la momentul
planificat, restul timpului fiind utilizat pentru a verifica starea produselor,
calitatea loturilor, nivelul stocului şi pentru a asigura necesarul fiecărui
departament. De asemenea vor participa la discuţiile privind noile produse
pentru a se asigura că nu vor apărea probleme la depozitarea şi păstrarea
noilor produse.
O bună activitate a acestui departament va aduce beneficii imense
firmei, pentru că va atrage o creştere a eficienţei producţiei, va mări profitul
şi va îmbunătăţi poziţia firmei pe piaţă.
6.4 Consideraţii privind activitatea de achiziţii şi vânzări
1. Opţiunea centralizat-descentralizat
Unele firme utilizează un departament special care se ocupă de toate
achiziţiile şi vânzările firmei. Acest mod de organizare are avantajul că
firma poate să achiziţioneze materialele în cantităţi mari, ceea ce va face ca
preţul de achiziţie să fie mai mic şi firma să aibă un control mai bun al
organizării şi depozitării bunurilor.
Alte firme preferă ca fiecare departament să se ocupe de
achiziţionarea materialelor de care are nevoie şi să se ocupe singur de
stocarea acestora. Acest mod de organizare este avantajos prin prisma
faptului că fiecare departament ştie cel mai bine de ce produse are nevoie şi
va putea astfel să achiziţioneze exact ceea ce are anevoie şi când are nevoie.
2. Controlul computerizat al stocurilor
Cele mai sofisticate sisteme de control a stocurilor sunt cele
asemănătoare celor utilizate în supermarket-uri. Toate tipurile de produse
vor fi identificate prin coduri de bare şi calculatoarele vor monitoriza
automat nivelul stocurilor avertizând imediat ce el depăşeşte anumite valori
critice. Ele pot fi programate să sesizeze orice tip ne neregularitate posibil,
pot sesiza orice diferenţe de calitate faţa de comanda făcută etc., uşurând

48
astfel considerabil activitatea de achiziţionare – stocare – vânzare şi ducând
la obţinerea unor profituri suplimentare substanţiale.
3. Controlul calităţii
Controlul calităţii implică două aspecte:
- managementul calităţi: constă în modul în care firma organizează
activitatea de control a calităţii produselor;
- controlul calităţii: constă în stabilirea criteriilor după care este
stabilită calitatea unui produs.
Una dintre cele mai noi viziuni asupra efectuării controlului de
calitate este managementul total al calităţii, variantă în care calitatea
produselor este controlată pe toată durata procesului de producţie şi toţi
angajaţii firmei sunt responsabili cu calitatea produsului.
Există teorii întregi despre tehnica de eşantionare a produselor ce vor
fi verificate în cazul loturilor mari de produse şi a modului de stabilire a
nivelelor de calitate, în stabilirea acestora fiind implicată atât firma cât şi
organizaţiile guvernamentale sau nonguvernamentale de certificare a
calităţii.
De asemenea trebuie luate în considerare costurile implicate de
efectuarea controlului de calitate şi trebuie evaluate problemele care ar
apărea dacă nu s-ar efectua un control corespunzător al calităţii.

Concluzii
Din cele de mai sus rezultă că problematica legată de organizarea
unei firme este deosebit de complexă şi variată, existând diferenţe foarte
mari între modul de organizare şi acţiune al acestora.
Descrierea acţiunilor, locurilor de muncă, organizării şi problematicii
firmei este o etapă esenţială în direcţia optimizării activităţii acesteia.
În descrierea din acest capitol au fost doar amintite sumar modelele
matematice sau empirice de acţiune pentru rezolvarea sau optimizarea
fiecărui aspect legat de firmă, care să constituie un sistem de tactici de
acţiune, dar nu a fost încă creată o viziune de ansamblu asupra firmei, care
să ajute conducerea să-şi formeze o imagine completă a acesteia, necesară
găsirii şi aplicării unei strategii viitoare optime.
În capitolele următoare se va încerca definirea unui model care să
creeze o imagine de ansamblu asupra firmei şi apoi se va trece la
identificarea unor modele care să dea indicaţii despre cum poate fi condus
optimal un astfel de sistem.

49
 CAPITOLUL

UN MODEL CIBERNETIC
AL FIRMEI

50
 1. Firma – sistem cibernetic
Considerarea firmei ca sistem cibernetic este justificată de
următoarele observaţii:
- în cadrul acesteia se desfăşoară un număr mare de activităţi,
fiecare fiind efectuată de un grup de oameni, în general
specializaţi pentru desfăşurarea eficientă a acesteia, toate
acestea fiind într-un sistem variat de interdependenţe, de regulă,
riguros stabilite.
- activitatea, structura, dimensiunea, poziţia pe piaţă etc., sunt
permanent în schimbare, cu ritmuri şi intensităţi diferite
- activitatea firmei se desfăşoară într-un mediu extern foarte
complex, greu previzibil, faţă de care îşi raportează acţiunile,
care cuprinde concurenţi, consumatori, acţionari, parteneri,
facilităţi, taxe, legi, condiţii de mediu etc.
- diversificarea gamei sortimentale de bunuri şi servicii oferite de
firmă poate fi asigurată doar prin mărirea numărului de activităţi,
compartimente, factori de producţie, specializări, materii prime,
informaţii etc.;
- activitatea normală a firmei necesită cel puţin un sistem de
reglare şi control, care adaptează activitatea şi inputurile firmei
în funcţie de outputurile acesteia şi starea mediului extern;
- firma este un sistem care atinge eficienţe, creează specializări,
obţine produse imposibil de realizat fără conlucrarea dintre
subsistemele acesteia, modifică prin activitatea sa mentalităţile şi
relaţiile umane;
- fiecare firmă contribuie la crearea şi evoluţia mediului
macroeconomic, a pieţelor şi relaţiilor economice şi sociale, prin
realizarea şi vânzarea de bunuri şi servicii, prin cumpărarea de
forţă de muncă, materii prime şi capital, prin utilizarea de
servicii oferite de stat (educaţie, sănătate, apărare etc.) în
schimbul plăţii taxelor şi impozitelor etc.;
- gradul de organizare al firmei creşte, în general, odată cu trecerea
timpului şi cu creşterea volumului de informaţii deţinute de
aceasta.

Activitatea generală a sistemului firmei constă în obţinerea,

concentrarea, organizarea şi combinarea de resurse pentru a produce bunuri
şi servicii destinate vânzării. Aceste resurse nu pot fi deţinute în totalitate de
proprietarii firmei, ele trebuind a fi cumpărate de la deţinătorii acestora.

51
 Existenţa firmelor este efectul constatării, pe baza experienţei
societăţii umane, că este mai avantajos pentru întreprinzători, muncitori şi
ceilalţi deţinători de mijloace de producţie, un contract general pe termen
lung decât încheierea de contracte separate, cu fiecare din aceştia.
Practic, firmele cumpăra materii prime, capital, forţă de muncă etc.,
de la proprietarii acestora şi le transformă în bunuri şi servicii destinate
vânzării iar proprietarii inputurilor folosesc veniturile obţinute din vânzarea
acestora pentru a cumpăra bunuri şi servicii produse de firme.
Are loc astfel un schimb permanent între firmă şi beneficiarii
factorilor de producţie prin intermediul pieţelor, fiecare influenţându-l şi
fiind influenţat de dorinţele, deciziile şi acţiunile celuilalt (figura 1).

Piaţa bunurilor şi serviciilor

Cere
e rea
dus de
p ro bu
e
ad

nu
rt

ri d
Ofe

ec
Pre ţuril

o nsu m
Ven

e bu
nu
i

or
tt

r il
ot de
al c onsu
m
FIRMA r Gospodării
rilor t o rilo
ac
to
fac
f
iile

il e
Cererea

Preţur
c
Servi
de

Ofe
Piaţa factorilor de producţie
fac

rta
or
id
t

e d
ep fa
rod cto
u cţ i e ri

Figura 1

Mulţimea firmelor care acţionează într-o economie de piaţă

formează sistemul producătorului, activitatea acestora concretizându-se în
oferta pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi cererea pe piaţa factorilor de
producţie.

52
 De asemenea, cele două pieţe vor influenţa acţiunile firmei,
informaţiile privind cererea de bunuri şi oferta de mijloace de producţie,
precum şi preţurile acestora având ca efect permanenta adaptare a producţiei
şi structurii firmei la acestea.
Astfel, de pe piaţa bunurilor şi serviciilor firma va obţine informaţii
privind cantitatea, calitatea cerut de consumatori, preţul la care sunt dispuşi
să cumpere această cantitate, pretenţii legate de service şi aspect etc. Pe baza
acestora el va decide care este structura sortimentală şi cantitatea de bunuri
pe care o va produce spre vânzare.
INPUTURI
Serviciile factorilor Venit total

Piaţa factorilor Piaţa bunurilor

de producţie Preţurile de
şi serviciilor
Preţurile SISTEMUL CIBERNETIC piaţă ale
factorilor
AL PRODUCĂTORULUI produselor

Cererea de factori de producţie Oferta de produse

OUTPUTURI

Figura 2

Piaţa factorilor de producţie va informa firma asupra ofertei de

factori de producţie disponibili la preţul oferit de aceasta iar în funcţie de
acest răspuns firma va stabili programul de producţie optim.
Aceste influenţe se concretizează în existenţa a două bucle feed-
back, având ca efect adaptarea producţiei firmei la cererea pieţei de bunuri
şi la oferta pieţei de factori de producţie, aşa cum se vede în figura 2.

2. Structura firmei
Deoarece natura activităţii firmelor este foarte variată şi de asemenea
dimensiunea unei firme va influenţa foarte mult distribuţia sarcinilor şi
atribuţiilor precum şi specializarea personalului, este practic imposibil de
stabilit o structură pe compartimente valabilă pentru toate firmele.

53
 O direcţie posibilă de studiu este listarea unui număr suficient de
mare de compartimente posibile într-o firmă, care să acopere marea parte a
situaţiilor concrete şi apoi analiza pe rând a variantelor care ar putea să
apară, în funcţie de existenţa sau lipsa anumitor compartimente.
O posibilă structură pe compartimente a unei firme poate fi cea de
mai jos [E. Ţigănescu, Gh. Oprescu, Em. Scarlat. 1985]:
− subsistemul planificării;
− subsistemul cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice,
introducerii progresului tehnic;
− subsistemul organizării conducerii, producţiei şi a muncii;
− subsistemul producţiei;
− subsistemul forţei de muncă;
− subsistemul mijloacelor tehnice;
− subsistemul comercial;
− subsistemul financiar-contabil;
− subsistemul eficienţă economică;
Dacă definim subsistemele firmei după funcţiile şi scopurile pe care
le îndeplinesc acestea, atunci este necesar să facem o analiză a activităţilor
desfăşurate în general în cadrul unei firme şi apoi să identificăm
compartimentul (compartimentele) şi subsistemul (subsistemele)
responsabile de îndeplinirea fiecăreia.
Astfel, indiferent de dimensiunea şi domeniul de activitate al unei
firme, este evident că toată sau aproape toată activitatea acesteia este
orientată către piaţă, existenţa şi succesul unei firme fiind sinonime cu
obţinerea profitului, încercându-se acoperirea unei părţi cât mai mari din
cererea pieţei prin vânzarea propriilor bunuri şi servicii. În acest scop o
firmă trebuie să:
− culeagă informaţii privind cererea pieţei, prin efectuarea unor
studii de piaţa sau pe baza comenzilor primite;
− să facă o analiză a cererii care să identifice factorii economici,
sociali, psihologici politici etc., ce influenţează cantitatea cerută
de piaţă şi care să explice modul în care se manifestă această
influenţă;
− să determine, pe baza informaţiilor culese şi a analizei efectuate,
nivelul probabil al cererii viitoare şi să transmită, sub forma unui
program de producţie, comenzi celor care produc efectiv bunurile
şi serviciile ce constituie domeniul de activitate al firmei;
− să livreze produsele realizate către piaţa bunurilor şi serviciilor;
− să încerce sporirea vânzărilor prin activităţi de reclamă.

54
 Toate aceste activităţi necesită, evident, existenţa unei interfeţe între
firmă şi piaţă, şi un compartiment special sau un grup de persoane care să
fie responsabil de desfăşurarea eficientă a cestora.
Apare deci naturală considerarea, în analiza cibernetică a firmei, a
unui subsistem al raporturilor cu piaţa care să concentreze toate resursele
materiale şi financiare ale firmei pentru a satisface o parte cât mai mare a
cererii pe piaţă pentru bunurile şi serviciile oferite de firmă.
De asemenea, este evident că orice firmă, pentru a putea oferi bunuri
sau servicii trebuie să dispună de un compartiment special sau un grup de
oameni care să producă bunurile respective, sau să presteze serviciile ce
formează domeniul de activitate al firmei. Acest grup de oameni va decide,
pe baza informaţiilor primite de la piaţă, pe baza tehnologiei existente în
firmă şi a inputurilor pe care le poate obţine firma, care este cantitatea şi
proporţia optimă în care trebuie combinate inputurile pentru a realiza
cantitatea şi proporţia optimă a bunurilor şi serviciilor definite de programul
de producţie, furnizat de subsistemul raporturilor cu piaţa, care vor fi oferite
de firmă spre vânzare.
Este deci necesară considerarea unui subsistem care ia deciziile
legate de partea fizică (cantitativă) a producţiei, numit subsistemul de
producţie sau subsistemul tehnologic al firmei.
În general, orice firmă are la îndemână mai multe posibilităţi de
producţie, fiind necesară o analiză regulată a eficienţei tehnologiei folosite
curent şi a variantelor de a o îmbunătăţi sau a trece la altă tehnologie, pentru
a asigura folosirea unei tehnologii eficiente şi, pe cât posibil, la nivelul celor
mai eficiente tehnologii observate la firmele cu domeniu de activitate
similar sau asemănător.
Este nevoie astfel de o activitate permanentă de informare cu privire la:
− concurenţi;
− producţia proprie;
− nivelul preţurilor pe piaţa produselor firmei;
− profitabilitatea cantităţilor de produse realizate pe baza
tehnologiei curente;
− costul factorilor de producţie;
− posibilităţile de investiţie, etc.
care implică existenţa unui subsistem dedicat acestor activităţi, a unor
instrumente corespunzătoare de analiză şi a unui grup de oameni care se
ocupă de culegerea, centralizarea, analiza, interpretarea şi transmiterea
informaţiilor, numit subsistemul preţuri-cost-profitabilitate.

55
 Pentru a-şi putea desfăşura activitatea, orice firma are nevoie de
inputuri, pe care le procură pe pieţele specifice. În acest sens se desfăşoară
permanent activităţi de:
− studiere a pieţei factorilor de producţie, pentru cunoaşterea
disponibilului de factori şi a preţului acestora;
− obţinere a factorilor de producţie şi de sincronizare a acestora în
timp şi spaţiu cu activitatea de producţie;
− obţinere a fondurilor necesare pentru procurarea cantităţilor de
factori de producţie necesare desfăşurării producţiei;
− furnizare de informaţii privind profitabilitatea factorilor de
producţie utilizaţi către subsistemul preţuri-cost-profitabilitate,
etc.
Aceste activităţi, împreună cu oamenii în sarcina cărora se află
efectuarea lor şi instrumentarul aferent, pot fi grupate în subsistemul
asigurării cu factori de producţie.
În fine, nu ne putem imagina activitatea unei firme fără existenţa
unui subsistem prin care:
− să se asigure resursele financiare necesare firmei în diferitele
etape ale activităţii sale;
− să se gestioneze resursele financiare ale firmei pe parcursul
activităţii sale;
− să asigure legătura firmei cu piaţa financiară;
− să onoreze obligaţiile firmei către acţionari şi stat;
Ţinând cont de natura acestor activităţi, pentru desfăşurarea acestora
este utilizat, în general, un personal specializat (contabili, jurişti, economişti
etc.) care formează în marea majoritate a firmelor un compartiment distinct
şi constituie subsistemul financiar al firmei, privită ca sistem cibernetic.
În concluzie, se poate considera că, indiferent de dimensiunea firmei
şi domeniul său de activitate, orice firmă are cel puţin următoarele
subsisteme*:
I) subsistemul raporturilor cu piaţa bunurilor şi serviciilor (RBS);
II) subsistemul de producţie (tehnologic) (P);
III) subsistemul preţuri – cost – profitabilitate (PCP);
IV) subsistemul asigurării cu factori de producţie (inputuri) (AFP);
V) subsistemul financiar (F).

*
Scarlat Emil, Nora Chiriţă „Sisteme cibernetice ale economiei de piaţă”, Editura
Economică, Bucureşti, 1998.
56
 Voi face în continuare o scurtă prezentare a funcţiilor îndeplinite de
fiecare subsistem, a scopurilor şi obiectivelor acestora, a instrumentelor şi
metodelor utilizate şi a interdependenţelor cu celelalte subsisteme ale firmei
sau componente ale mediului exterior

3. Subsistemul raporturilor cu piaţa

Aşa cum a fost arătat mai înainte, acest subsistem este cel care face
legătura dintre firmă şi piaţa bunurilor şi serviciilor oferite de firmă. Modul
în care se realizează această legătură poate fi vizualizat în figura 3.
Subsistemul raporturilor cu piaţa este cel prin care firma va cunoaşte
nivelul cererii pentru bunul sau/şi serviciul oferit de firmă. Evident că este
imposibilă cunoaşterea în fiecare moment a cantităţii exacte cerute pe piaţă
din bunul/serviciul analizat, făcându-se doar o estimare (pe baza volumului
vânzărilor anterioare, a volumului comenzilor concrete de la clienţi, a
situaţiei economice, sociale şi politice, a preferinţelor manifestate de
cumpărători, a impactului probabil al campaniilor de promovare a
produselor etc.) a volumului probabil al cererii pentru preţul observat pe
piaţă al bunului/serviciului respectiv.

Subsistemul
Preţ de preţuri – cost –
producţie profitabilitate
Informaţii despre (PCP)
piaţă

Piaţa factorilor de producţie Comenzi Subsistemul Subsistemul de

raporturilor cu producţie
piaţa bunurilor şi
Produse
Vânzări serviciilor finite (tehnologic)
(RBS)
(P)

Reclamă, publicitate Program de producţie

Figura 3
Acest volum este cel pe care subsistemul raporturilor cu piaţa îl va
transmite spre producţie subsistemului tehnologic tradus într-un program de
producţie şi va primi de la acesta produsele finite pentru a le scoate spre
vânzare pe piaţa bunurilor şi serviciilor. În funcţie de decalajul existent între
preţul de producţie comunicat de subsistemul preţuri – cost – profitabilitate
şi preţul de vânzare pe piaţă va rezulta volumul efectiv pe care îl va vinde
firma pentru a-şi maximiza realizarea obiectivelor pe termen scurt sau lung.
57
 Estimarea cererii pe baza variabilelor care influenţează semnificativ
cererea pe piaţă se face printr-o funcţie de cerere a cărei formă este
determinată pe baza observaţiilor anterioare şi a experienţei celor care fac
analiza.
Dacă notăm cu D nivelul cererii pe piaţă şi cu x1, x2,…, xn valorile
variabilelor care se consideră a influenţa, de o manieră exprimabilă
matematic şi peste un prag de semnificaţie dorit, volumul cererii, atunci
putem scrie:
D = f(x1, x2,…, xn) (1)
Cele mai utilizate forme pentru funcţia de cerere sunt cele de tip
liniar:
D = a0 + a1·x1 + a2·x2 + … + an·xn (2)
de tip multiplicativ:
D = c· x1b1 · x2b2 ·…· xnbn (3)
sau logaritmic:
D = a0 + a1·ln(x1) + a2·ln(x2) + … + an·ln(xn) (4)
unde a0, a1, …, an, c, b1, b2, …, bn sunt parametrii cunoscuţi din studiile
anterioare sau estimaţi prin metode econometrice.
Factorii care prezintă un interes deosebit pentru firmă sunt cei
controlabili sau influenţabili în sensul creşterii sau modificării convenabile a
structurii cererii, cum ar fi: preţul de vânzare, reclama, politica de produs,
forţa de vânzare, distribuţia, publicitatea, politici de investiţii şi angajare etc.
Deşi luarea în considerare a cât mai multor factori pare să ducă la o
funcţie a cererii cât mai apropiată de realitatea observată, totuşi, de cele mai
multe ori, în modelele de firmă se utilizează forma simplificată:
D(t) = f(p(t)) (5)
în care singura variabilă luată în considerare este preţul produsului pe piaţă
şi care arată care ar fi cantitatea absorbită de piaţă pentru un nivel dat al
preţului. Aceasta deoarece, pe de o parte, în marea majoritate a cazurilor
preţul este factorul cel mai influent, influenţa acestuia fiind cea mai bine
studiată şi cunoscută iar, pe de altă parte, introducerea multor factori în
model complicând în mod nejustificat analiza acestuia.
De asemenea, este utilizată în mod frecvent şi funcţia inversă a
cererii:
p(t) = f–1(D(t)) (6)
care arată cantitatea absorbită de piaţă pentru un nivel dat al preţului p(t).
58
 Dacă dependenţa este liniară atunci relaţia cantitate-preţ va fi:
D(t) = a0 + a1·p(t) (7)
iar funcţia inversă a cererii va fi de asemenea liniară:
a0 1
p(t) = − + ·D(t) (8)
a1 a1
Mărimea a0 reprezintă nivelul cererii dacă preţul ar fi zero iar a1
modificarea cererii la o variaţie a preţului cu o unitate valorică.
a
Mărimea − 0 va reprezenta acel preţ de la care cererea devine nulă.
a1
Ţinând cont de legea cererii care spune că, în mod normal, volumul
cererii şi nivelul preţului sunt invers proporţionale, rezultă că o cerere
normală corespunde unei valori negative a coeficientului a1, aşa cum se
vede în figura 4:
Dacă dependenţa este de tip multiplicativ atunci relaţia cantitate-
preţ va fi:
D(t) = c· p (t ) b (9)
iar funcţia inversă a cererii va fi de asemenea o funcţie putere:
1 1
−
p(t) = c b ⋅ ( D(t )) b (10)

p(t)

D(t) a0
−
a1
a0 = D(0)

p(D(t)) = −
a0 + 1 ·D(t)
a1 a1
D(p(t)) = a0 + a1·p(t)

p(t) D(t)
a a0
− 0
a1
Figura 4

59
 Conform legii cererii, o cerere normală corespunde unei valori
negative a exponentului b, iar valoarea pozitivă c va reprezenta nivelul
cererii dacă preţul este unu, aşa cum se vede în figura 5:
p(t)

D(t)

c = D(1)
1 1
−
p(D(t)) = c b ⋅ ( D(t )) b
D(p(t)) = c· p(t ) b

p=1
p(t) D(t)
p=1 c
Figura 5

Dacă dependenţa este de tip logaritmic atunci relaţia cantitate-preţ

va fi:
D(t) = a0 + a1·ln(p(t)) (11)
iar funcţia inversă a cererii va fi o funcţie exponenţială:
D ( t ) − a0
a1
p(t) = e (12)
Conform legii cererii, o cerere normală corespunde unei valori
negative a coeficientului a1, valoarea pozitivă a0 va reprezenta nivelul cererii
a0
−
a1
dacă preţul este unu, iar e este acel preţ de la care cererea devine nulă, aşa
cum se vede în figura 6:
D(t) p(t)
a0
−
a1
e

a0
D ( t ) − a0
a1
D(t) = a0 + a1·ln(p(t)) p(t) = e

p=1
p(t) D(t)
p=1 −
a0
a1
a0
e
Figura 6

60
 În situaţiile în care obţinerea acestei curbe este dificilă se preferă
utilizarea funcţiei vânzărilor:
S(t) = f(Q(t)) (13)
care este, în general, o funcţie crescătoare, concavă şi pozitiv definită în
Q(t) = viteza de producţie.
Un model simplu în care este cuprinsă influenţa sumei cheltuite cu
reclama şi publicitatea asupra volumului vânzărilor poate avea forma:
S (t )
S(t) = a1·A(t)·(1 – ) – a2·S(t) (14)
D
unde A(t) reprezintă suma cheltuită cu reclama şi publicitatea, folosită ca
variabilă de comandă, D cererea totală presupusă iar S(t) volumul
vânzărilor.
Modelul lui Nerlove şi Arrow încearcă să surprindă influenţa
goodwill-ului firmei asupra volumului vânzărilor, modelul propus de cei doi
având forma:
⎧ B& (t ) = A(t ) − aB(t )
⎪&
⎨ S (t ) = S ( P (t ), B (t )) (15)
⎪ P& (t ) = P (Q(t ), B(t ))
⎩
unde A(t) = suma cheltuită cu reclama şi publicitatea şi P(t) = preţul de
vânzare sunt variabilele de comandă care influenţează B(t) = valoarea
goodwill-ului şi în final S(t) = volumul vânzărilor.

4. Subsistemul de producţie
Aşa cum a fost arătat mai sus, acest subsistem are sarcina dificilă de
a găsi, dintre toate posibilităţile de producţie, acea combinaţie inputuri-
outputuri care asigură eficienţa maximă. El va primi planul de producţie
Q(t) de la subsistemul raporturilor cu piaţa, va găsi, dintre combinaţiile de
inputuri pe care le poate asigura subsistemul asigurării cu factori de
producţie, combinaţia optimă şi va formula cererea de inputuri (către SAFP)
şi de investiţii către subsistemul preţuri-costuri profitabilitate, va fabrica, pe
baza inputurilor şi resurselor băneşti primite, produsele finite şi le va
transmite către SRBS.

61
 Aceste fluxuri au fost reprezentate în figura 7:
Subsistemul
preţuri – costuri
profitabilitate
(SPCP)

Informaţii privind

Informaţii privind
profitabilitatea
Investiţii de
dezvoltare

producţia
Inputuri Subsistemul
Subsistemul
de producţie asigurării cu factori
(tehnologic) Necesar de de producţie
(SP-T) inputuri (SAFP)
Produse finite

Program de
producţie

producţie
Preţ de

Subsistemul
raporturilor cu piaţa
bunurilor şi serviciilor
(SRPB)

Figura 7

Pentru a-şi îndeplini sarcinile, subsistemul de producţie trebuie să

cunoască în mod necesar mulţimea posibilităţilor de producţie şi să le
extragă, dintre acestea, pe cele eficiente.
Dacă firmele folosesc inputurile x = (x1, x2, …, xm) ∈ R+m pentru a
produce outputurile y = (y1, y2, …, yn) ∈ R+n atunci mulţimea posibilităţilor
de producţie sau tehnologia GR este dată de:
GR = {(x,y) / cu x se poate produce y} (16)
Rezultatele posibile prin utilizarea inputului x se notează cu:
P(x) = {y / (x,y) ∈ GR} (17)
iar:
L(y) = {x / (x,y) ∈ GR} (18)
este mulţimea combinaţiilor de inputuri cu care se poate obţine outputul y.
62
 Evident:
P(x) = {y / x ∈ L(y)} (19)
L(y) = {x / y ∈ P(x)} (20)
x ∈ L(y) ⇔ y ∈ P(x) ⇔ (x,y) ∈ GR (21)
Cele mai importante proprietăţi ale unei tehnologii GR sunt:
a) disponibilitatea
Definiţia 1. O tehnologie GR prezintă disponibilitate tare (sau liberă)
dacă:
(− x, y) ≤ (− x ′, y′)⎫
⎬ ⇒ (x, y) ∈ GR (∀) (x´,y´) ∈ GR (22)
(x ′, y′) ∈ GR ⎭
Definiţia 2. O tehnologie GR este slab disponibilă dacă:
0 ≤ θ ≤1 ⎫ x
⎬ ⇒ ( ,θ ⋅ y) ∈ GR (∀) (x,y) ∈ GR (23)
(x, y) ∈ GR ⎭ θ
Definiţia 3. O tehnologie GR este g-disponibilă, unde g = (gx,gy) ∈
Rm × Rn, dacă:
α, β ≥ 0 ⎫
⎬ ⇒ (x + α ⋅ g x , y + β ⋅ g y ) ∈ GR (∀) (x,y) ∈ GR (24)
(x, y) ∈ GR ⎭
Definiţia 4. O tehnologie T este tare disponibilă în input dacă:
x′ ≥ x ⎫
⎬ ⇒ (x ′, y) ∈ GR (∀) (x,y) ∈ GR (25)
(x, y) ∈ GR ⎭
Echivalent:
P(x´) ⊇ P(x) dacă x´ ≥ x (26)
Definiţia 5. O tehnologie GR este slab disponibilă în input dacă:
0 ≤θ ≤1 ⎫ x
⎬ ⇒ ( , y) ∈ GR (∀) (x,y) ∈ GR (27)
(x, y) ∈ GR ⎭ θ
Echivalent:
P(x/θ) ⊇ P(x) dacă 0 ≤ θ ≤ 1 (28)
Definiţia 6. O tehnologie GR este tare disponibilă în output dacă:
y′ ≤ y ⎫
⎬ ⇒ (x, y′) ∈ GR (∀) (x,y) ∈ GR (29)
(x, y) ∈ GR ⎭

63
 Echivalent:
L(y´) ⊇ L(y) dacă y´ ≤ y (30)
Definiţia 7. O tehnologie GR este slab disponibilă în output dacă:
0 ≤ θ≤1 ⎫
⎬ ⇒ (x, θy) ∈ GR (∀) (x,y) ∈ GR (31)
(x, y) ∈ GR ⎭
Echivalent:
L(θy) ⊆ L(y) dacă 0 ≤ θ ≤ 1 (32)

b) revenirea la scală
Definiţia 8. Tehnologia GR prezintă revenire constantă la scară
(Constant Returns to Scale sau CRS) dacă θ·GR = GR (∀) θ > 0.
Echivalent:
GR prezintă CRS ⇔ (x,y) ∈ GR ⇒ (θx,θy) ∈ GR (∀) θ > 0 (33)
Definiţia 9. Tehnologia GR prezintă revenire necrescătoare la scală
(Non-Increasing Returns to Scale sau NIRS) dacă θ·GR ⊆ GR (∀) 0 < θ ≤ 1.
Echivalent:
GR prezintă NIRS ⇔ (x,y) ∈ GR ⇒ (θx,θy) ∈ GR (∀) 0 < θ ≤ 1 (34)
Definiţia 10. Tehnologia GR prezintă revenire nedescrescătoare la scală
(Non-Decreasing Returns to Scale sau NDRS) dacă θ·GR ⊆ GR (∀) θ ≥ 1.
Echivalent:
GR prezintă NDRS ⇔ (x,y) ∈ GR ⇒ (θx,θy) ∈ GR (∀) θ ≥ 1 (35)
Definiţia 11. Tehnologia GR prezintă revenire crescătoare la scară
(Increasing Returns to Scale sau IRS) dacă prezintă NDRS şi nu prezintă
CRS. Ea prezintă revenire descrescătoare la scală (Decreasing Returns to
Scale sau DRS) dacă prezintă NIRS şi nu prezintă CRS.

c) convexitatea
Definiţia 12. O tehnologie GR este convexă dacă:
(x, y) ∈ GR ⎫
⎬ ⇒ α (x, y) + (1 − α )(x ′, y′) ∈ GR (∀) α ∈ [0,1] (36)
(x ′, y′) ∈ GR ⎭

64
 De asemenea, pentru cele mai multe modele matematice, sunt
necesare şi următoarele proprietăţi:
- Mulţimile P(x) şi L(y) sunt continui sau semi-continui;

- Mulţimile GR, P(x) şi L(y) sunt închise;

- (x,0) ∈ GR (∀) x ∈ R+m şi (0,y) ∉ GR (∀) y > 0;

- I L ( y ) = ∅.
y∈R+n

În general, datele de care dispune o firmă în ceea ce priveşte

tehnologia aplicată în obţinerea bunului sau serviciului studiat, reprezintă o
colecţie de observaţii asupra rezultatelor obţinute de unele din celelalte
firme care acţionează pe piaţa respectivă şi de rezultate tehnice exprimate
prin funcţii de producţie.
Dacă în domeniul respectiv firmele folosesc M inputuri pentru a
obţine N outputuri, atunci o observaţie este un vector de tipul (x,y) unde x
este un vector din IR +M ce conţine cantităţile utilizate din fiecare input iar y
este un vector din IR +N ce conţine cantităţile obţinute din fiecare output de
către firma observată. O observaţie va fi deci un vector din IR +M × IR +N .
Pe baza acestor observaţii şi pe baza anumitor ipoteze acceptate
privind posibilităţile de combinare a tehnologiilor observate, subsistemul de
producţie va găsi mulţimea tuturor posibilităţilor de producţie şi le va
extrage în final, dintre acestea, pe cele eficiente.
Presupunem că firma deţine informaţii despre un număr de K firme,
asupra cărora avem observaţii privind inputurile, în număr de M şi
outputurile, în număr de N.
Fie, prin urmare, mulţimea posibilităţilor de producţie, pentru cele K
firme:
{(xk,yk) ∈ IR +M + N | K = 1,…, K} = programele de producţie corespunzătoare
celor K firme observate;
Matematic vorbind, valorile observate pot fi reprezentate ca o
mulţime de K puncte în ortantul pozitiv al spaţiului euclidian IR +M × IR +N , ca
în figura 8.

65
 IR +N

IR +M

O
Figura 8
Mulţimea posibilităţilor de producţie

Pentru înţelegerea legăturii dintre modelul matematic şi aspectul

economic al problemei este utilă reprezentarea geometrică a mulţimii tuturor
posibilităţilor de producţie şi este interesant de văzut ce efect are acceptarea
fiecărei ipoteze suplimentare asupra acestei mulţimi.
Astfel, ipoteza de dispunere liberă, care economic se traduce prin:
“dacă cu inputul x se poate obţine outputul y atunci cu orice input mai mare
ca x se poate obţine orice output mai mic decât y”, se traduce matematic
prin faptul că dacă punctul (x,y) ∈ GR atunci GR conţine întregul
paralelipiped infinit [x,∞) × [0,y], ca în figura 9.

IR +N

(x,y) (+∞,y)

IR +M
Figura 9
Efectul ipotezei de dispunere liberă

66
 Astfel, pentru mulţimea de observaţii reprezentată în figura 8
mulţimea posibilităţilor de producţie minimă GR care conţine aceste
observaţii şi are proprietatea de dispunere liberă este cea haşurată în figura
10. O astfel de tehnologie este cunoscută sub numele de "free disposable
hull" sau prescurtat FDH.
Ipoteza de convexitate a mulţimii GR se traduce economic prin
faptul că putem combina două programe de producţie în orice proporţii.
Pentru mulţimea de observaţii reprezentată în figura 8 mulţimea
posibilităţilor de producţie minimă GR care conţine aceste observaţii şi are
proprietatea de convexitate este cea haşurată în figura 11.

IR +N

IR +M
O
Figura I.10
Tehnologia FDH

Mulţimea posibilităţilor de producţie minimă GR care conţine

observaţiile din figura 8 şi are ambele proprietăţi (de dispunere liberă şi
convexitate) este cea haşurată în figura 12.

IR +N

IR +M
O
Figura 11
Tehnologia convexă

67
 IR +N

IR +M
O
Figura 12
Tehnologia VRS

Algebric, mulţimea observaţiilor {(xk,yk) ∈ IR +M + N | k = 1,…, K}

poate fi grupată în două matrice X şi Y unde X are K linii şi M coloane,
liniile sale conţinând valorile inputurilor celor K observaţii iar Y are K linii
şi N coloane, liniile sale conţinând valorile outputurilor celor K observaţii.
Mulţimea posibilităţilor de producţie minimală GR ce conţine aceste
observaţii şi are proprietăţile de dispunere liberă şi convexitate se poate
scrie:
K
GR = {(x,y) ∈ IR +M + N | există λ ∈ IR +K a.î. X T λ ≤ x, Y T λ ≥ y, ∑ λk = 1}
k =1

Economic vorbind, outputul y se poate obţine pe baza inputului x

dacă şi numai dacă există o combinaţie convexă a observaţiilor existente
prin care se obţine cel puţin y cu cel mult x.
În ceea ce priveşte revenirea la scală, mulţimea posibilităţilor de
producţie GR prezintă:
revenire constantă la scară (Constant Returns to Scale sau CRS)
dacă θ·GR = GR oricare ar fi θ > 0.
Echivalent: GR prezintă CRS dacă şi numai dacă (x,y) ∈ GR implică
(θ·x,θ·y) ∈ GR oricare ar fi θ > 0
revenire necrescătoare la scară (Non-Increasing Returns to Scale
sau NIRS) dacă θ·GR ⊆ GR oricare ar fi 0 < θ ≤ 1.
Echivalent: GR prezintă NIRS dacă şi numai dacă (x,y) ∈ GR
implică (θ·x,θ·y) ∈ GR oricare ar fi 0 < θ ≤ 1.
revenire nedescrescătoare la scară (Non-Decreasing Returns to
Scale sau NDRS) dacă θ·GR ⊆ GR oricare ar fi θ ≥ 1.

68
 Echivalent: GR prezintă NDRS dacă şi numai dacă (x,y) ∈ GR
implică (θ·x,θ·y) ∈ GR oricare ar fi θ ≥ 1.
revenire crescătoare la scară (Increasing Returns to Scale sau IRS)
dacă prezintă NDRS şi nu prezintă CRS.
revenire descrescătoare la scară (Decreasing Returns to Scale sau
DRS) dacă prezintă NIRS şi nu prezintă CRS.
revenire variabilă la scară (Variable Returns to Scale sau VRS).
Prin convenţie, spunem că o mulţime a posibilităţilor de producţie asupra
căreia se fac doar ipotezele de dispunere liberă şi convexitate prezintă VRS.
Geometric, definiţiile de mai sus se traduc prin:
− dacă mulţimea posibilităţilor de producţie prezintă revenire cons-
tantă la scară atunci odată cu un punct (x,y) ea conţine semi-
dreaptă deschisă care pleacă din origine şi conţine punctul (x,y).
− dacă mulţimea posibilităţilor de producţie prezintă revenire
nedescrescătoare la scară atunci odată cu un punct (x,y) ea
conţine semidreapta închisă care pleacă din (x,y) şi este opusă
originii.
− dacă mulţimea posibilităţilor de producţie prezintă revenire
necrescătoare la scară atunci odată cu un punct (x,y) ea conţine
segmentul (O,(x,y)].
În figurile 13, 14, 15 şi 16 au fost reprezentate mulţimile
posibilităţilor de producţie minimale care conţin observaţiile din figura 8 şi
prezintă cele trei tipuri de revenire la scală.

IR +N IR +N IR +N

O IR +M O IR +M O IR +M
a) CRS b) NDRS c) NIRS
Figura 13
Doar ipoteza de revenire la scară

Putem de asemenea reprezenta uşor mulţimea output de nivel P(x) a

outputurilor care pot fi obţinute prin utilizarea inputului x şi mulţimea input
de nivel L(y) a inputurilor cu care se poate obţine outputul y.
Matematic, pentru un input dat xo, mulţimea P(xo) este intersecţia
dintre mulţimea GR şi hiperplanul M dimensional de ecuaţie x = xo iar
pentru un output dat yo, L(yo) este intersecţia dintre mulţimea GR şi
hiperplanul N dimensional de ecuaţie y = yo.

69
 Pentru cazul în care în procesul de producţie sunt folosite două
inputuri mulţimea L(y) va fi o porţiune din primul cadran al planului
bidimensional, în figura 17 fiind reprezentată această mulţime în cazul unei
tehnologii de tip FDH (figura 17.a) şi în cazul unei tehnologii convexe
(figura 17.b).

IR +N IR +N IR +N

O IR +M O IR +M O IR +M
a) CRS b) NDRS c) NIRS
Figura 14
Revenire la scară şi disponibilitate liberă

IR +N IR +N IR +N

IR +M
O IR +M O IR +M O
a) CRS b) NDRS c) NIRS
Figura 15
Convexitate şi revenire la scară

IR +N IR +N IR +N

O IR +M O IR +M O IR +M
a) CRS b) NDRS c) NIRS
Figura 16
Convexitate, dispunere liberă şi revenire la scară

70
 Pentru cazul în care în procesul de producţie se obţin două outputuri
mulţimea P(x) va fi o porţiune din primul cadran al planului bidimensional,
în figura 18 fiind reprezentată această mulţime în cazul unei tehnologii de
tip FDH (figura 18.a) şi în cazul unei tehnologii convexe (figura 18.b).
Revenind la aspectul economic al studiului unei tehnologii date, o
importanţă deosebită o reprezintă evident submulţimea producţiilor
eficiente.
Geometric, un producător va aparţine mulţimii eficiente Eff GR,
definită prin:
Eff GR = {(x,y) | (x,y) ∈ GR şi (x´,y´) ∉ GR pentru (-x´,y´) ≥ (-x,y),
(x´,y´) ≠ (x,y)}

x2 x2

x1 x1
O O
Figura 17.a Figura 17.b
L(y) de tip FDH L(y) de tip convex

dacă nu există nici un punct al mulţimii posibilităţilor de producţie aflat în

paralelipipedul (o,x] × [y,+∞) diferit de (x,y). Acest paralelipiped formează
mulţimea producţiilor mai eficiente decât producţia (x,y). Astfel, în figura
19.a avem o mulţimea posibilităţilor de producţie convexă şi cu dispunere
liberă care a fost reprezentată pe fond gri şi producătorul (x,y) pentru care
mulţimea producţiilor mai eficiente este paralelipipedul haşurat. Din acest
desen "se vede" că producătorul (x,y) nu este eficient şi că mulţimea Eff GR
este egală cu mulţimea punctelor de pe linia frântă îngroşată dintre punctele
A şi B.
În figura 19.b este reprezentată o mulţimea posibilităţilor de
producţie de tip FDH. În acest caz mulţimea Eff GR este reprezentată doar
de producţiile reprezentate prin punctele îngroşate.

71
 y2 y2

y1 O
y1
O
Figura 18.a Figura 18.b
P(x) de tip FDH P(x) de tip convex

Geometric, un producător (xo,yo) va aparţine izocuantei Isoq GR,

definită prin:
Isoq GR = {(x,y) | (x,y) ∈ GR şi (θx,y/θ) ∉ GR oricare ar fi 0 < θ < 1}
dacă nu există nici un punct al mulţimii posibilităţilor de producţie aflat pe
porţiunea din hiperbola de ecuaţie: xy = xoyo, situată în paralelipipedul
producţiilor mai eficiente decât producţia (x,y).

IR +N
IR +N

(x,y)
GR GR
A IR +M IR +M
O O
Figura 19.a Figura 19.b

În figurile 20.a şi 20.b sunt reprezentate prin linie îngroşată

izocuantele unei mulţimi a posibilităţilor de producţie convexă, respectiv de
tip FDH; în figura 20.a este reprezentată prin linie punctată şi hiperbola
corespunzătoare producătorului (x,y). Din cele două figuri "se vede" că Eff
GR este inclusă în Isoq GR, diferenţa dintre ele fiind reprezentată de
porţiunile din frontiera geometrică a mulţimii GR paralele cu axele
sistemului de coordonate.

72
 IR +N
IR +N

(x,y)
GR
A IR +M IR +M
O O
Figura 20.a Figura 20.b

Mulţimile input şi output de nivel au fost reprezentate anterior. Un

output yo va aparţine mulţimii eficiente a mulţimii input de nivel:
Eff P(x) = {y | y ∈ P(x) şi y´ ∉ P(x) oricare ar fi y´ ≥ y, y´ ≠ y}
dacă nu există nici un punct al mulţimii P(x) aflat în paralelipipedul N
N
dimensional ∏[ y oj , ∞) diferit de yo. Acest paralelipiped formează mulţimea
j=1
outputurilor mai mari decât yo posibile cu inputul dat x. Astfel, în figura
21.a avem o mulţime input de nivel corespunzătoare unei mulţimi a
posibilităţilor de producţie convexă şi cu dispunere liberă care a fost
reprezentată pe fond gri şi producătorul (x,yo) pentru care mulţimea
outputurilor mai mari decât yo posibile cu inputul dat x este paralelipipedul
haşurat. Din acest desen "se vede" că producătorul (x,yo) nu este eficient şi
că mulţimea Eff P(x) este egală cu mulţimea punctelor de pe linia frântă
îngroşată dintre punctele A şi B.

y2 y2

yo yo
B
P(x) y1 P(x) y1
O O
Figura 21.a Figura 21.b

73
 În figura 21.b este reprezentată o mulţime input de nivel
corespunzătoare unei mulţimi a posibilităţilor de producţie de tip FDH. În
acest caz mulţimea Eff P(x) este reprezentată doar de outputurile
reprezentate prin punctele îngroşate.
Un output yo va aparţine izocuantei mulţimii input de nivel:
IsoqP(x) = {y | y ∈ L(x) şi θy ∉ L(x) oricare ar fi θ > 1}
dacă nu există nici un punct al mulţimii P(x) aflat pe semidreapta deschisă
cu originea în yo opusă originii sistemului de coordonate.
În figurile 22.a şi 22.b sunt reprezentate prin linie îngroşată
izocuantele unei mulţimi input de nivel corespunzătoare unei mulţimi a
posibilităţilor de producţie convexă, respectiv de tip FDH; în figura 22.a
este reprezentată prin săgeată îngroşată şi semidreapta corespunzătoare
outputului yo. Din cele două figuri "se vede că Eff P(x) este inclusă în Isoq
P(x), diferenţa dintre ele fiind reprezentată de porţiunile din frontiera
geometrică a mulţimii P(x) paralele cu axele sistemului de coordonate.

y2 y2

yo
yo

P(x) P(x)
O y1 y1
O
figura 22.a figura 22.b

Un input xo va aparţine mulţimii eficiente a mulţimii output de nivel:

Eff L(y) = {x | x ∈ L(y) şi x´ ∉ L(y) oricare ar fi x´ ≤ x, x´ ≠ x}
dacă nu există nici un punct al mulţimii L(y) aflat în paralelipipedul M
M
dimensional ∏[0, xio ] diferit de xo. Acest paralelipiped formează mulţimea
i =1
inputurilor mai mici decât xo cu care se poate obţine outputul dat y. Astfel,
în figura 23.a avem o mulţime output de nivel corespunzătoare unei mulţimi
a posibilităţilor de producţie convexă şi cu dispunere liberă care a fost
reprezentată pe fond gri şi producătorul (xo,y) pentru care mulţimea
inputurilor mai mici decât xo cu care se poate obţine outputul dat y este
paralelipipedul haşurat. Din acest desen "se vede" că producătorul (xo,y) nu

74
este eficient şi că mulţimea Eff L(y) este egală cu mulţimea punctelor de pe
linia frântă îngroşată dintre punctele A şi B.

x2 x2
xo
xo

A
L(y)

B x1 x1
O
Figura 23.a Figura 23.b

În figura 23.b este reprezentată o mulţime output de nivel

corespunzătoare unei mulţimi a posibilităţilor de producţie de tip FDH. În
acest caz mulţimea Eff L(y) este reprezentată doar de inputurile reprezentate
prin punctele îngroşate.
Un input xo va aparţine izocuantei mulţimii output de nivel:
IsoqL(y) = {x | x ∈ L(y) şi θx ∉ L(y) oricare ar fi θ ∈ [0,1)}
dacă nu există nici un punct al mulţimii L(y) aflat pe segmentul (O,xo).

x2 x2
xo
xo

L(y) L(y)

x1 x1
O O
Figura 24.a Figura 24.b

În figurile 24.a şi 24.b sunt reprezentate prin linie îngroşată

izocuantele unei mulţimi output de nivel corespunzătoare unei mulţimi a
posibilităţilor de producţie convexă, respectiv de tip FDH; de asemenea este
reprezentat prin linie îngroşată şi segmentul corespunzător inputului xo. Din
cele două figuri "se vede că Eff L(y) este inclusă în Isoq L(y), diferenţa
dintre ele fiind reprezentată de porţiunile din frontiera geometrică a mulţimii
L(y) paralele cu axele sistemului de coordonate.

75
 Din consideraţiile de mai sus se desprinde concluzia că tehnologiile
eficiente sunt situate pe frontiera mulţimii posibilităţilor de producţie. Din
acest motiv este suficient să cunoaştem sau să estimăm doar frontiera acestei
mulţimi, printr-o funcţie de producţie:
y = f(x) (37)
Această funcţie poate fi definită pur şi simplu ca asociind unei
combinaţii de inputuri x cea mai profitabilă combinaţie de outputuri y. De
exemplu, dacă p reprezintă vectorul profiturilor unitare aduse de vânzarea
celor N outputuri, p ∈ RN, atunci:
f(x) = yx unde p·yx = max{p·y / y ∈ P(x)} (38)
Dacă luăm în considerare un singur output atunci cea mai profitabilă
situaţie poate fi considerată cea în care se obţine outputul maxim:
f(x) = max{y / y ∈ P(x)} (39)
Funcţia de producţie poate fi de asemenea estimată prin metode
econometrice.
Simpla definire a funcţiei de producţie, ca cea mai profitabilă
combinaţie de outputuri (sau ca maxim de outputuri) ce se poate obţine cu o
combinaţie de inputuri dată nu este suficientă pentru o analiză în detaliu a
activităţii firmei. Pentru a putea face o analiză matematică a producţiei este
necesar ca, în general, funcţia de producţie să aibă o serie de proprietăţi care
să permită modelarea matematică, care să nu restrângă prea drastic
mulţimea de situaţii practice la care poate fi aplicată şi să nu denatureze
rezultatele obţinute. Principalele ipoteze asupra formei unei funcţii de
producţie sunt:

Ip.1 Funcţia de producţie este unic definită, pozitivă şi finită pentru

orice combinaţie de inputuri x. Economic, aceasta se traduce prin faptul că,
pentru o combinaţie de inputuri există o singură combinaţie de outputuri
maximală, că nu există outputuri negative şi că putem produce doar o
cantitate finită de outputuri cu un input dat.

Ip.2 Esenţialitate slabă. Aceasta se traduce prin faptul că nu putem

obţine output fără a consuma nici un input şi că orice consum dintr-un input
duce la obţinerea de output. Matematic, această proprietate se exprimă prin:
f(x) = 0 ⇔ x = 0 (40)

76
 În unele cazuri putem chiar accepta ipoteza mai restrictivă:
dacă există xi = 0 atunci f(x) = 0 (41)
numită esenţialitate strictă.

Ip.3 Funcţia de producţie este continuă.

Obs: În unele cazuri se acceptă chiar ca aceasta să fie de clasă

C2(diferenţiabilă, cu derivatele parţiale continui).

Ip.4 Funcţia de producţie este monoton crescătoare. Această

proprietate spune că, în mod normal, orice creştere a cel puţin unui input ar
trebui să atragă o creştere a producţiei de outputuri. Dacă funcţia admite
derivate parţiale atunci condiţia este echivalentă cu:
∂f
≥ 0 pentru orice input xi (42)
∂xi

∂f
Valoarea , numită şi eficienţa marginală, arată cu cât creşte
∂xi
outputul la o creştere cu o unitate a inputului xi.

Ip.5 Funcţia de producţie este concavă în fiecare din inputuri, în

condiţiile în care celelalte rămân constante:
f(α·( x10 ,…, xi0−1 , xi1 , xi0+1 … x N0 ) + (1 – α)·( x10 ,…, xi0−1 , xi2 , xi0+1 … x N0 )) ≥
≥ α· f( x10 ,…, xi0−1 , xi1 , xi0+1 … x N0 ) + (1 – α)·f( x10 ,…, xi0−1 , xi2 , xi0+1 … x N0 ) (43)

oricare ar fi α ∈ [0,1] şi xi1 , xi2 ≥ 0.

Dacă funcţia este derivabilă de două ori în fiecare argument atunci
condiţia (I.43) se poate scrie:
∂2 f
≤ 0 pentru orice input xI (44)
∂ 2 xi
Proprietatea modelează realitatea economică potrivit căreia, în mod
normal, o creştere a unui input atrage creşterea outputului dar fiecare unitate
suplimentară de input va atrage o creştere mai mică decât unitatea
precedentă. Proprietatea este cunoscută ca legea randamentelor marginale
descrescătoare.

77
 ⎛ ∂2 f ⎞
Dacă funcţia este de clasă C2 şi H = ⎜ ⎟ este matricea
⎜ ∂x ∂x ⎟ i,j = 1…N
⎝ i j ⎠
Hessian asociată atunci condiţia (I.43) este echivalentă cu faptul că H este
negativ semidefinită.
În unele cazuri se acceptă chiar concavitatea funcţiei de producţie:
f(α·x1 + (1 – α)·x2) ≥ α· f(x1) + (1 – α)· f(x2) (45)
1 2
oricare ar fi α ∈ [0,1] şi x , x ∈ R . N
+
Dacă funcţia este de clasă C2 atunci condiţia (I.45) este echivalentă
cu faptul că matricea Hessian este negativ definită.

În studiul unei funcţii de producţie prezintă o importanţă deosebită

influenţa modificării inputurilor asupra volumului outputului obţinut.
Această analiză se poate face separat, pe fiecare input, sau global.
Pentru a surprinde influenţa variaţiei unui input asupra volumului
producţiei obţinute se folosesc următorii indicatori:

I1 Producţia medie pe fiecare factor:

f ( x)
f i (x) = (46)
xi
care arată, în medie, ce cantitate din fiecare output se obţine prin utilizarea
unei unităţi din inputul xi.

I2 Productivitatea marginală în raport cu fiecare input:

∂f
fi(x) = (47)
∂xi
care arată cu cât se modifică fiecare output la o creştere cu o unitate a
inputului xi.

I3 Elasticitatea outputului în raport cu fiecare input:

∂f
∂xi f
εi(x) = = i (48)
f ( x) fi
xi
care arată cu câte procente se modifică fiecare output la o modificare cu un
procent al fiecărui input.

78
 Pentru a surprinde influenţa globală a mai multor inputuri asupra
outputului se utilizează următorii indicatori:

a) revenirea la scală.

Revenirea la scală este un indicator calitativ. Presupunem că toate

inputurile se modifică simultan în aceeaşi proporţie:
x → λ·x (49)
În tabelul de mai jos sunt sintetizate cele trei tipuri de revenire la
scală utilizate în practica economică:

revenire constantă revenire crescătoare revenire

la scală la scală descrescătoare la scală

λ·GR ⊆ GR (∀) λ > 0 λ·GR ⊆ GR (∀) λ > 1 λ·GR ⊆ GR (∀) λ < 1

λ·L(y) ⊆ L(y) (∀) λ > 0 λ·L(y) ⊆ L(y) (∀) λ > 1 λ·L(y) ⊆ L(y) (∀) λ < 1
f(λ·x) = λ·f(x) (∀) λ > 0 f(λ·x) > λ·f(x) (∀) λ > 1 f(λ·x) < λ·f(x) (∀) λ > 1

După cum se observă din definirea funcţiei de producţie cu revenire

constantă la scară, această situaţie este echivalentă cu faptul că funcţia de
producţie este omogenă de gradul 1. De aceea este urmărit în mod special
gradul de omogenitate al unei funcţii:
Definiţia 13 O funcţie este omogenă de gradul k dacă:
f(λ·x) = λk·f(x) (50)
Astfel, o funcţie omogenă de gradul k va fi cu revenire constantă
dacă k = 1, descrescătoare dacă k < 1 şi crescătoare dacă k > 1.

b) elasticitatea scalei
∂f (λx)
ε(x) = lim ∂λ (51)
λ →1 f ( λx )
λ
care arată cu câte procente se modifică valoarea producţiei dacă scala creşte
cu un procent.

79
 Deoarece avem relaţiile succesive:
∂f (λx)
∂f ( λx) λ
ε(x) = lim ∂λ = lim · lim =
λ →1 f ( λx ) λ →1 ∂λ λ → 1 f ( λx )
λ
1 N
∂f ( λx) ∂ ( λx i )
· lim ∑ ⋅
f ( x) i =1 ∂ ( λx i ) ∂λ
λ →1

N N N
1 f
= · ∑ f i ⋅ xi = ∑ i = ∑ ε i (52)
f ( x ) i =1 i =1 f i i =1

rezultă că elasticitatea scalei este egală cu suma elasticităţilor outputului în

raport cu fiecare input.
Vom spune că tehnologia prezintă o revenire constantă la scală dacă
ε(x) = 1, descrescătoare dacă ε(x) < 1 şi crescătoare dacă ε(x) > 1.
O altă proprietate importantă a funcţiilor de producţie este
substituibilitatea inputurilor. Această proprietate spune că, în general, se
pot utiliza mai multe combinaţii de inputuri pentru a obţine acelaşi output,
sau că, cel puţin în anumite limite, se poate suplini lipsa unei cantităţi dintr-
un input pe seama celorlalte inputuri.
Această posibilitate este cerută de limitările tehnice, de posibilităţile
de procurare şi rezervele existente ale inputurilor sau pur şi simplu de
motive subiective, care duc la situaţii în care este necesară schimbarea
tehnologiei de producţie fără a modifica outputul obţinut.
Este evident că în mod normal nu există o infinitate de tehnologii
posibile sau că nu putem substitui orice input prin celelalte sau în orice
cantitate, dar acceptarea acestor ipoteze este utilă în ceea ce priveşte
modelarea matematică a activităţii firmei şi, respectând anumite limite, duce
la rezultate suficient de apropiate de valorile reale.
Pentru a exprima posibilităţile de substituire între factori se folosesc
următoarele obiecte matematice:
1. Izocuanta unui output dat y0:
Isoq(y0) = {x | f(x) = y0, x ≥ 0} (53)
reprezentând mulţimea tuturor combinaţiilor de inputuri cu care se poate
obţine outputul y0.
2. Raza unui input dat x0 în spaţiul inputurilor:
R(x0) = {x | x = λ·x0, λ ≥ 0} (54)
reprezentând mulţimea tuturor modificările proporţionale ale inputului x0.

80
 3. Rata marginală de substituire tehnică între două inputuri xi şi xj.
Această mărime reprezintă acea cantitate din inputul xj care este necesară
xj

∆xj
∆xj
∆xj
( xi0 , x 0j )

ϕ xi
∆xi
∆xi
∆xi

Figura 25
pentru a compensa scăderea unei unităţi din inputul xi, în condiţiile în care
programul de producţie este (x0,y0). În figura 25 a fost reprezentată
intersecţia dintre izocuanta lui y0 şi ortantul pozitiv al spaţiului
bidimensional (xi,xj) precum şi proporţiile în care trebuie substituiţi cele
două inputuri pentru a obţine acelaşi output.
Matematic, această rată se calculează cu formula:
∆x j
γij = – lim (55)
∆xi →0 ∆xi
unde:
f( x10 ,…, xi0 + ∆xi,…, x 0j + ∆xj,…, xn0 ) = f( x10 ,…, xi0 ,…, x 0j ,…, xn0 ) (56)

şi este egală cu tangenta unghiului ϕ format de tangenta la izocuantă în

punctul ( xi0 , x 0j ) cu axa Oxi. Dezvoltând funcţia din termenul din stânga al
relaţiei (I-56) în serie Taylor de ordinul I obţinem:
f( x10 ,…, xi0 + ∆xi,…, x 0j + ∆xj,…, xn0 ) =
∂f 0 ∂f
= f( x10 ,…, xi0 ,…, x 0j ,…, xn0 ) + (x )· ∆xi + (x0)· ∆xj +
∂xi ∂x j
(∆xi )2 + (∆x j )2 ·ω(xi,xj)

81
 unde ω(xi,xj) este continuă şi nulă în ( xi0 , x 0j ).Înlocuind în (I-56)
obţinem:
∂f 0 ∂f 0
(x )· ∆xi + (x )· ∆xj = (∆xi )2 + (∆x j )2 ·ω(xi,xj) (57)
∂xi ∂x j

Împărţind cu ∆xi, şi ţinând cont că ∆xj tinde la 0 dacă ∆xi tinde la

zero avem:
∂f
∆x j ∂x
lim =– i (58)
∆xi →0 ∆x
i
∂f
∂x j

sau:
fi
γij(xi,xj) = (xi,xj) (59)
fj
4. Se numeşte izoclină curba de ecuaţie:
fi
(xi,xj) = γij ( xi0 , x 0j ) (60)
fj
5. Elasticitatea ratei marginale de substituţie:
xi xi0 ⎛x ⎞
− d⎜ i ⎟
x j x 0j ⎜x ⎟
⎝ j⎠
xi0 xi
x 0j xj
σ(xi,xj) = lim = (61)
( xi , x j )→( xi0 , x 0j ) γ ij − γ ij0 d(γ ij )
γ ij0 γ ij
unde:
f( x10 ,…, xi0 + ∆xi,…, x 0j + ∆xj,…, xn0 ) = f( x10 ,…, xi0 ,…, x 0j ,…, xn0 ) (62)

xi
care arată cu câte procente se modifică raportul prin deplasare de-a
xj
lungul izocuantei dacă rata marginală de substituţie se modifică cu un
procent.

82
 Cele mai utilizate funcţii de producţie sunt:

I. Funcţii de producţie de tip putere (Cobb-Douglas):

f(x) = C· x1α1 · x2α 2 ·…· x Nα N (63)
unde C este o constantă pozitivă egală cu nivelul producţiei corespunzător
folosirii câte unei unităţi din fiecare input iar exponenţii αi, i = 1…N, sunt
pozitivi, în general subunitari.

II. Funcţii de producţie cu elasticitatea ratei marginale de substituţie

constantă:
C
f(x) = δ
(64)
⎛ β1 β 2 β ⎞ ρ
⎜⎜ ρ + ρ + ... + Nρ ⎟⎟
⎝ x1 x2 xN ⎠
unde C, βi, δ şi ρ sunt constante pozitive.

III. Funcţii de producţie cu proporţii constante:

⎧x x x ⎫
f(x) = C·min ⎨ 1 , 2 ,…, N ⎬ (65)
⎩ a1 a2 aN ⎭
unde C şi ai sunt constante pozitive.

5. Subsistemul preţuri-cost-profitabilitate
Este evident că orice decizie luată de întreprindere trebuie analizată
din punct de vedere calitativ, în ceea ce priveşte oportunitatea,
profitabilitatea, posibilităţile de aplicare concretă etc., cât şi cantitativ, în
ceea ce priveşte investiţiile de care va fi nevoie, cheltuielile implicate,
posibilul profit, optimalitatea soluţiei alese etc.
Astfel, orice maşină utilizată în procesul tehnologic se va uza mai
devreme sau mai târziu până la punctul în care întreţinerea ei va deveni mai
costisitoare decât înlocuirea ei cu una nouă, fiecare tehnologie existentă la
un moment dat va fi depăşită în ceea ce priveşte eficienţa de alte tehnologii
nou apărute, ajungând să devină ineficientă datorită costurilor mai mari pe
care le implică şi deci apărând necesitatea schimbării ei, fiecare produs va
trebui mai devreme sau mai târziu înlocuit cu unul mai performant etc.

83
 În orice întreprindere va trebui să existe un grup de oameni care să
analizeze permanent profitabilitatea producţiei, pe baza informaţiilor de pe
piaţa bunurilor şi factorilor de producţie, pentru a alege permanent nivelul şi
structura optimă a producţiei, să decidă, pe baza fondurilor disponibile,
nivelul investiţiilor viitoare şi să compare permanent rezultatele concurenţei
cu propriile rezultate, pentru ca firma să rămână competitivă.
În acest sens, este nevoie de existenţa unor instrumente şi metode
specifice de analiză, de noţiuni, indicatori şi modele matematice adecvate
scopului şi de suportul logistic necesar utilizării şi aplicării acestor modele
în timp real.
Personalul implicat în aceste activităţi, acţiunile acestora şi
mijloacele utilizate pentru desfăşurarea lor formează un ansamblu unitar, ele
constituind un subsistem bine conturat al firmei, numit subsistemul preţuri-
cost-profitabilitate. Relaţiile acestui subsistem cu celelalte subsisteme ale
firmei şi cu mediul extern acesteia sunt reprezentate în figura 26:

Concurenţi

concurenţa
Informaţii
privind

Investiţii
Subsistemul Subsistemul
raporturilor cu piaţa Preţul de alocate Subsistemul
preţuri – costuri
bunurilor şi serviciilor vânzare profitabilitate Financiar
(SRPB) Necesar de investiţii (SF)
(SPCP) (profitabile)
Informaţii privind

Informaţii privind
profitabilitatea
Investiţii de
dezvoltare

producţia

stu ilor
C tor
l

c
fa
o

Subsistemul Subsistemul
de producţie asigurării cu factori de
(tehnologic) producţie
(SP-T) (SAFP)

Figura 26

Cele mai utilizate noţiuni în analiza acestui subsistem sunt funcţia

de cost şi funcţia de profit.
Funcţia de cost este necesară pentru calcularea cheltuielilor necesare
pentru producerea outputului dat de funcţia de producţie utilizată de

84
subsistemul tehnologic şi va depinde evident de cantitatea produsă, de
cantităţile folosite din fiecare input pentru obţinerea acestei producţii şi de
costurile inputurilor pe pieţele pe care se comercializează acestea.
Funcţia cost se defineşte prin:

c : Rm×Rn → R, c(w,y) = min {w·x | f(x) ≥ y} (66)

x ≥0

unde y ∈ Rn, y ≥ 0 este vectorul cantităţilor de outputuri care trebuie

realizate, x ∈ Rm, x ≥ 0 vectorul cantităţilor de inputuri ce vor fi necesare
pentru obţinerea acestora, w ∈ Rm, w > 0(nu există inputuri gratis) este
vectorul costurilor inputurilor iar f este funcţia de producţie utilizată de
subsistemul de producţie.
Pentru un nivel fixat al outputului y şi ţinând cont de monotonia
funcţiei de producţie, valorile funcţiei cost se găsesc rezolvând problema de
programare matematică:
m
min
x1 , x 2 ,..., x m
∑w ⋅x
i =1
i i

(67)
⎧ f ( x1 , x2 ,..., xm ) = y
⎨
⎩ x1 , x2 ,..., xm ≥ 0

în care s-a presupus că preţurile unitare ale inputurilor sunt fixate,

nedepinzând de cantitatea cumpărată sau furnizorul folosit şi că sigura
restricţie a problemei de minimizare este dată de tehnologia folosită în
producţie.
Pentru aceleaşi motive invocate la analiza funţiei de producţie,
putem presupune că funcţia de cost are proprietăţile:
P1: Este bine definită (problema de minim are soluţie finită unică) şi
strict pozitivă pentru x > 0 şi w > 0 (nu putem produce ceva la cost zero).
P2: Funcţia cost este crescătoare în w, care economic arată că
creşterea preţului inputurilor va duce la creşterea costului de producţie.
P3: Funcţia cost este concavă şi continuă în w, care economic arată
că la modificări mici ale costului inputurilor corespund modificări mici ale
costului producţiei şi viteza de creştere a costului producţiei este mai mică
decât viteza de creştere a costului inputurilor.
P4: Funcţia cost este omogenă de gradul I în w, care rezultă din
definiţia funcţiei cost.

85
 P5: Funcţia cost este crescătoare în y (orice unitate în plus de output
necesită costuri suplimentare sau costul marginal este pozitiv).
P6: c(w,0) = 0, condiţie destul de restrictivă, deoarece în general, în
perioadele de oprire a producţiei apar întotdeauna cheltuieli de întreţinere,
salarizare etc, cuprinse în costurile fixe. Totuşi, pe termen lung putem
considera că aceste costuri sunt neglijabile.
În practica economică sunt utilizate mai multe categorii de costuri, în
funcţie de inputurile luate în considerare, de durata pe care se face estimarea
acestora etc, vorbindu-se de costuri fixe (care nu depind de cantitatea de
output produsă) sau variabile (care depind de cantitatea de output produsă),
costuri pe termen lung sau costuri pe termen scurt etc. În continuare voi face
o trecere în revistă a celor mai utilizate tipuri de costuri:
I. Costuri pe termen lung. La calcularea acestor costuri se presupune că
toate inputurile sunt disponibile în oric cantitate. În acest caz putem
calcula:
1. costul total pe termen lung. Acest cost se calculează rezolvând
problema de programare matematică:
m
CTL(w, y) = min
x1 , x2 ,..., xm
∑w ⋅ x
i =1
i i

⎧ f ( x1 , x2 ,..., xm ) = y
⎨
⎩ x1 , x2 ,..., xm ≥ 0
2. Costul mediu pe termen lung. Se calculează cu formula:
CTL(w, y)
CML(w,y) =
y
şi reprezintă costul mediu pentru obţinerea unei unităţi de output.
3. Costul marginal pe termen lung. Se găseşte cu formula:
∂CTL(w, y)
CmL(w,y) =
∂y
şi reprezintă costul necesar măririi producţiei cu o unitate.
4. Elasticitatea costului total pe termen lung în raport cu outputul
se calculează cu relaţia:
∂CTL(w, y)
∂y C L(w, y)
εc = = m
CML(w, y) CML(w, y)
y
şi arată cu câte procente creşte costul dacă mărim producţia cu un procent.

86
 Cele trei costuri sunt reprezentate în figura 27.
II. Costuri pe termen scurt. În acest caz anumite inputuri pot fi procurate
doar în cantităţi limitate. Costurile cel mai des folosite în analiza
economică sunt:

CTL
CTL

CML
CmL CML
C mL

εc < 1 εc > 1
y
εc = 1
Figura 27

1. Costul total pe termen scurt. Se calculează rezolvând problema

de programare matematică:
m
CTS(w, y) = min
x1 , x2 ,..., xm
∑w ⋅ x
i =1
i i

⎧ f ( x1 , x2 ,..., xm ) = y
⎪
⎨ x j ≤ l j , j ∈ J ⊂ {1,2,..., M}
⎪ x1 , x2 ,..., xm ≥ 0
⎩

87
 Soluţia are forma CTS(w,y) = ∑w
j∈J1
j ⋅ xj + ∑w
j∈J 2
j ⋅ l j cu J1 ∩ J2 = ∅ şi

J1 ∪ J2 = {1,…,M}. Datorită restricţiilor suplimentare costul total pe

termen scurt este mai mare sau egal cu costul total pe termen lung. De
asemenea se observă că putem împărţi costul total pe termen scurt în
două componente:
a. Costul variabil pe termen scurt
CVS(w,y) = ∑ w j ⋅ x j , j ∈ J1
j∈J1

b. Costul fix pe termen scurt

CFS(w,y) = ∑ w j ⋅ l j , j ∈ J2
j∈J 2

2. Costul mediu pe termen scurt

CTS(w, y) CVS(w, y) CFS(w, y)
CMS(w,y) = = + =CVMS(w,y) + CFMS(w,y)
y y y
costuri

CmL
CmS
CMS

CML CMVS

CMFS y
yint
Figura 28

88
care de asemenea poate fi împărţit în două componente: costul variabil
mediu pe termen scurt CVMS(w,y) şi costul fix mediu pe termen scurt
CFMS(w,y).

3. Costul marginal pe termen scurt

∂CTS(w, y) ∂CVS(w, y) ∂CFS(w, y)
CmS(w,y) = = + = CmVS(w,y)
∂y ∂y ∂y
Aceste costuri pot fi urmărite în figura 28.
Se poate demonstra că, aşa cum se vede şi din desen, între aceste
costuri există următoarele relaţii:
1. CmL se intersectează cu CML în punctul de minim al CML.
2. CmS se intersectează cu CMS în punctul de minim al CMS.
3. Curba CMS este întotdeauna curbei CML.
4. Curba CMS(y) intersectează curba CML(y) într-un singur punct,
de aceaşi abcisă yint cu cel în care se intersectează CmS cu CmL.
5. Curbele CMS(y) şi CML(y) au pante egale în punctul de abcisă
yint.
6. Curba CmS intersectază curba CVMS în punctul de minim al
CVMS.
De asemenea, pentru a analiza influenţa multiplicării preţurilor
factorilor şi a volumului outputului asupra inputurilor şi asupra costului
rezultat se pot calcula următorii indicatori:
1. Elasticitatea cererii din inputul xi la o creştere cu un procent a
preţului inputului xj:
∂xi ( w, y )
∂w j
εij = oricare ar fi i,j = 1,…,m
xi ( w, y )
wj
care arată cu câte procente se modifică cererea din inputul xi dacă
preţul inputului xj creşte cu un procent. Avem εii ≤ 0 şi, în general, εij ≠ εji,
între acestea existând relaţia:
w j ⋅ x j ( w, y )
εij = ·εji
wi ⋅ xi ( w, y )

89
 2. Elasticitatea costului de producţie în raport cu preţul inputului xi:
∂c( w, y )
∂wi w ⋅ x ( w, y )
ε ci = = i i
c( w, y ) c( w, y )
wi
care arată cu câte procente se modifică costul la o creştere cu un procent al
preţului inputului xi.
3. Elasticitatea costului mediu:
∂c( w, y )
∂wi w ⋅ x ( w, y )
ε CML
i
= = i i = εc
i
c( w, y ) c( w, y )
wi
care arată cu câte procente se modifică costul mediu pe termen lung la o
creştere cu un procent al preţului inputului xi.
4. Modificarea costului marginal pe termen lung la o creştere cu o
unitate a preţului inputului xi:
∂ ⎛ ∂c( w, y ) ⎞ ∂ 2 c( w, y ) ∂x ( w, y )
∆iCm L = ⎜⎜ ⎟⎟ = = i
∂wi ⎝ ∂y ⎠ ∂wi ∂y ∂y
5. Elasticitatea costului în raport cu nivelul outputului:
∂c( w, y )
∂ ln c( w, y )
ε cy = ∂y =
C L
= m
c( w, y ) ∂ ln( y ) CML
y
care arată cu câte procente se modifică costul dacă nivelul outputului se
modifică cu un procent.
În ultimă instanţă, cel mai important obiectiv al firmei rămâne
maximizarea profitului, de aceea este foarte importantă introducerea şi
analiza unei funcţii care să-l exprime în funcţie de variabilele care îl
influenţează, numită funcţia de profit.
Funcţia de profit se defineşte prin:
π : Rn → R , π(y) = V(y) – c(y)
unde V(y) reprezintă venitul obţinut de firmă prin vânzarea outputului y iar
c(y) costul implicat de obţinerea acestui output.

90
 Dacă firma acţionează pe o piaţă pe care concurenţa poate fi
presupusă perfectă atunci funcţia de profit va avea forma:
N M
π(y) = p · y – c(w,y) = ∑ pj ⋅ yj –
j =1
∑w ⋅ x
i =1
i i unde f(x) = y

unde p este preţul de vânzare al outputurilor îar f funcţia de producţie.

Dacă firma acţionează pe o piaţă cu competiţie imperfectă atunci
preţul outputurilor depinde de cantitatea de output vândută, conform funcţiei
inverse a cererii, funcţia profit având forma:
N M
π(y) = p(y) · y – c(w,y) = ∑ p j ( y) ⋅ y j –
j =1
∑w ⋅ x
i =1
i i unde f(x) = y

Pentru o anumită producţie a firmei (xo,yo) putem considera funcţia

profit ca depinzând numai de preţurile inputurilor şi de preţurile de vânzare
ale outputurilor:
π : Rm× Rm× Rn → R, π = π(w,p) = p · yo – c(w,yo)
Cele mai importante proprietăţi ale funcţiei profit sunt:
P1) Funcţia profit are, cel puţin pe termen lung, numai valori
pozitive, altfel firma ar da faliment:
π(p,w) ≥ 0 oricare ar fi y ≥ 0
P2) Funcţia profit este crescătoare în p, profitul crescând odată cu
creşterea preţului produselor comercializate de firmă:
p1 ≥ p2 ⇒ π( p1,w) ≥ π( p1,w) oricare ar fi p1, p2 ∈ RN şi w ∈ RM pozitivi
P3) Funcţia profit este descrescătoare în preţurile inputurilor,
utilizarea unor inputuri mai scumpe ducând la scăderea profitului:
w1 ≥ w2 ⇒ π( p,w1) ≤ π( p,w2) oricare ar fi w1, w2 ∈ RM şi p ∈ RN pozitivi
P4) Funcţia profit este continuă şi convexă în (p,w):
P5) Funcţia profit este omogenă de gradul 1 în (p,w):
π(λp,λw) = λ·π(p,w)
P6) Dacă funcţia profit este diferenţiabilă în (p,x) atunci pentru un
nivel dat al preţurilor pe piaţa inputurilor w şi al outputurilor p, există o
unică tehnologie de producţie (x*, y*) unde:
⎧ * ∂π ( p, w)
⎪⎪ x ( p, w) = − ∂w
⎨ * ∂π ( p, w)
⎪ y ( p, w) =
⎪⎩ ∂p
care maximizează profitul firmei.

91
 P7) Dacă firma acţionează pe o piaţă cu concurenţă imperfectă atunci
funcţia de profit:
π(y) = p(y)·y – c(y)
este o funcţie concavă.
Dacă dorim maximizarea profitului pe termen scurt în cazul unei
pieţe cu concurenţă perfectă pentru un nivel al preţurilor dat (w,p) atunci
avem de rezolvat problema de maximizare:
max π(x) = p·f(xV,xF) – wV·xV – wF·xF
xV

unde xV sunt inputurile variabile şi wV·xV este costul variabil pe termen

scurt CVS iar xF sunt inputurile fixe şi wF·xF este costul fix pe termen scurt
CFS. Soluţia optimă este obţinută prin rezolvarea sistemului:
∂π ( x) ∂f ( x) ∂f ( x)
= 0 ⇔ p· – wV = 0 ⇔ p· = wV
∂xV ∂xV ∂xV
adică acel nivel al producţiei pentru care profitul marginal este egal cu
preţul inputurilor.
Pentru ca soluţia sistemului să fie optimă este necesar ca:
∂ 2π ( x) ∂ 2 f ( x)
≤ 0 ⇔ ≤0
∂ 2 xV ∂ 2 xV
adică exact condiţia ca funcţia de producţie să prezinte randamente
descrescătoate.
Dacă la nivelul firmei costul se exprimă în funcţie de outputul
realizat atunci, pentru o piaţa a outputurilor cu concurenţă perfectă,
problema se reduce la problema de maximizare:
max π(y) = p·y – c(y)
y

soluţia fiind dată de condiţia:

∂π
= 0 ⇔ p = Cm(y) = CVm(y)
∂y
În cazul unei pieţe cu concurenţă imperfectă trebuie rezolvată
problema:
max π(y) = p(y)·y – c(y)
y

92
soluţia fiind dată de condiţia:
∂π ∂p ( y )
= 0 ⇔ p(y) + = Cm(y) = CVm(y) ⇔ Vm(y) = CVm(y)
∂y ∂y
adică firma va mări cantitatea de output până când venitul adus de ultima
unitate de output produsă va fi egal cu costul necesar pentru producerea
acesteia.

6. Subsistemul asigurării cu factori de producţie

(inputuri) (AFP)
Desfăşurarea activităţii firmei presupune un proces continuu de
procurare a inputurilor necesare fabricării propriilor produse. Această
activitate presupune o informare cât mai detaliată asupra potenţialilor
furnizori pe pieţele specifice, în ceea ce priveşte cantităţile posibile de
contractat de la aceştia, seriozităţii în ceea ce priveşte livrarea inputurilor cât
şi a fluctuaţiilor posibile ale preţurilor. Toate acestea presupun un schimb
continuu de informaţii între firmă şi piaţa factorilor de producţie un flux
permanent de inputuri dinspre piaţă spre firmă pe baza unui flux de numerar
corespunzător preţului acestora.
Subsistemul
preţuri – costuri
profitabilitate
(SPCP)
factorilor
Costul

Inputuri Plata
Subsistemul Subsistemul factorilor Subsistemul
de producţie asigurării cu factori Financiar
(tehnologic) Necesar de de producţie
(SP-T) inputuri (SAFP) Costul (SF)
factorilor
Cererea de factori de
Informaţii privind

Factori de
preţul factorilor

producţie
producţie

Piaţa factorilor

Figura 29

93
 Controlul acestor fluxuri presupune: permanenta analiză a situaţiei
de către subsistemul preţuri costuri profitabilitate (SPCP), care va decide cât
şi de la cine se vor achiziţiona inputuri, necesitatea asigurării unei
sincronizări între momentele intrării inputurilor în firmă cu momentele
livrării acestora către subsistemul de producţie şi existenţa în timp util a
fondurilor necesare achiziţionării inputurilor, menţinerii prestigiului firmei
faţă de furnizori şi asigurării lichidităţilor necesare firmei în orice moment,
de către subsistemul financiar.
Toate aceste corelaţii au fost schematizate în figura 29.
Analiza pieţei (pieţelor) de factori de producţie necesită identificarea
cât mai precisă a funcţiilor de cerere şi ofertă de pe aceste pieţe.
Presupunând că, în ultimă instanţă, scopul firmei este maximizarea
profitului, firma utilizând m inputuri xi cu preţurile unitare wi, i = 1,…,m
pentru a obţine n outputuri qj cu preţurile de vânzare pj, j = 1,…,n, valoarea
cererii de inputuri va fi aceea care duce la maximizarea profitului, adică
soluţia problemei:
⎛ n m ⎞
max⎜⎜ ∑ p j ⋅ q j ( x) − C F − ∑ wi ⋅ xi ⎟⎟ (68)
xi
⎝ j =1 i =1 ⎠
dacă firma acţionează pe pieţe ale inputurilor şi outputurilor perfecte, sau a
problemei:
⎛ n m ⎞
max⎜⎜ ∑ p j (q ) ⋅ q j ( x) − C F − ∑ wi ( x) ⋅ xi ⎟⎟ (69)
xi
⎝ j =1 i =1 ⎠
dacă firma acţionează pe pieţe cu concurenţă imperfectă.
În primul caz, condiţiile de optim de ordinul întâi duc la sistemul de
ecuaţii:
n ∂q j ( x)
wi = ∑ p j ⋅ ,i = 1,…,m (70)
j =1 ∂xi
care arată că firma foloseşte acele cantităţi din inputuri care corespund
situaţiei în care costul fiecărui input pe piaţă, wi, sunt egal cu produsul lui
marginal (profitul adus de utilizarea unei unităţi în plus din acest input)
n ∂q j ( x)
∑j =1
pj ⋅
∂xi
. Condiţiile de optim de ordinul 2 implică concavitatea

funcţiei profit în inputuri, adică faptul că matricea hessian:

⎛ n ∂ 2 q j ( x) ⎞
H = ⎜∑ pj ⋅ ⎟ (71)
⎜ j =1 ∂xi ∂xk ⎟⎠
⎝ i , k =1,..., m

este negativ definită.

94
 Dacă presupunem că firma produce un singur output atunci analiza
unui singur input în condiţiile în care nivelurile celorlalţi se presupun fixate
duce la soluţia:
wi = p·q'(xi) (72)
cu condiţia de ordinul 2:
q"(xi) < 0 (73)
adică exact legea randamentelor descrescătoare.
Curba cererii pe piaţa inputurilor se obţine ca mulţime a punctelor de
coordonate (w, xw), unde xw este cantitatea de input care duce la profitul
maxim, dacă preţul inputurilor este w.
∂q j ( x)
Conform legii randamentelor descrescătoare, funcţiile sunt
∂xi
descrescătoare, ceea ce implică faptul că, pentru o valoare mai mare a
preţului inputurilor, w2 > w1 (sau, ţinând cont de sistemul I-70,
n ∂q j ( xw2 ) n ∂q j ( xw1 )
∑j =1
p j ⋅
∂xi
> ∑
j =1
pj ⋅
∂xi
), rezultă o soluţie xw2 < xw1 , adică firma

va utiliza mai puţini factori de producţie.

Pentru o piaţă cu concurenţă imperfectă, condiţiile de optim de
ordinul întâi duc la sistemul de ecuaţii:

∂ ( wi ( x) ⋅ xi ) n ∂ ( p j (q ) ⋅ q j ( x))
∂xi
= ∑
j =1 ∂xi
,i = 1,…,m (74)

sau:
m
∂wk ( x ) n ⎛ ⎛ n ∂p j (q ) ∂ql ⎞ ∂q ( x) ⎞
wi(x) + ∑ xk ⋅
k =1 xi
= ∑ ⎜⎜∑
⎜ ⎜
j =1 ⎝ ⎝ l =1 ql
⋅ ⎟⎟ ⋅ q j ( x) + p j (q ) ⋅ j
∂xi ⎠ ∂xi ⎟⎠
⎟ ,i =

= 1,…,m (75)
adică aceeaşi condiţie ca venitul marginal să egaleze costul marginal.
Curba cererii pe piaţa inputurilor se obţine ca mulţime a punctelor de
coordonate (w(xopt), xopt), unde x este cantitatea de input care duce la profitul
maxim, preţul inputurilor fiind w(xopt).
În final, utilizând curba cererii pe piaţa inputurilor găsită în
combinaţie cu curba ofertei pe piaţa inputurilor, obţinem nivelul optim al
inputurilor pe care trebuie să le utilizeze firma pentru a-şi maximiza
profitul, ca intersecţie a celor două curbe.

95
 Analiza depinde evident de diferitele tipuri de competiţii imperfecte,
de posibilele restricţii impuse variabilelor, de existenţa şi importanţa altor
criterii de optim urmărite de firmă etc.
Odată decisă cantitatea ce va fi utilizată din fiecare input urmează
organizarea aprovizionării şi gestionării acestora, activitate care implică
luarea de decizii asupra dimensiunilor tranşelor în care vor fi aduse
inputurilor, momentele la care vor fi aduse, furnizorii care vor fi solicitaţi,
luarea în considerare a problemelor care ar putea să apară datorita unor
disfuncţionalităţi faţă de programul iniţial etc.
Datorită complexităţii problemei, intervalului relativ lung de timp
căreia i se adresează şi dinamicii mediului economic, modelel utilizate în
acest scop sunt în general modele probabilistice, utilizând cu precădere
tehnici de simulare, modele ale programării dinamice implicând multe etape
în desfăşurare, modele care necesită utilizarea tehnicii de calcul ca o
consecinţă a volumului imens de calcule, modele care iau în considerare
posibilitatea trecerilor bruşte dintr-o stare în alta, modele multicriterioale
sau multiobiectiv etc.
Astfel, să presupunem că analizăm utilizarea unei anumite materii
prime în procesul de producţie, consumul din acesta nefiind uniform şi
continuu în timp, implicând o anumită imprecizie în ce priveşte estimarea
cantităţii necesare, momentelor la care va fi nevoie de aceasta cât şi în ceea
ce priveşte posibilităţile de procurare a ei. Deoarece aducerea spre utilizare
în producţie a acestei materii prime necesită costuri ridicate, cât şi pierderi
mari în cazul absenţei acesteia, care cresc rapid cu cantitatea şi durata lipsei,
este necesară crearea unui stoc tampon în depozitele întreprinderii.
Eficacitatea şi operativitatea aprovizionării implică o formalizare relativ
simplă a modului în care este adusă materia primă în întreprindere, de aceea
este bine ca aducerea materiei prime să se facă la intervale egale şi în
cantităţi egale.
Presupunem că cererea zilnică din materia primă respectivă este o
variabilă aleatoare discretă cu un număr finit de valori, estimată pe baza
experienţei anterioare:
⎛ d1 d2 L dn ⎞
D = ⎜⎜ ⎟
⎝ p1 p2 L p n ⎟⎠

Costul aferent organizării unei aprovizionări normale este de CL u.m.

şi nu depinde de cantitatea adusă. În cazul în care cantitatea din depozit
scade sub o anumită cantitate critică SC, se face o comandă specială, cu o
cantitate QS, care necesită un cost mai mare decât cel necesar unei
aprovizionări normale CS > CL. De asemenea, în cazul acesta, şi preţul unitar

96
al materiei prime este mai mare decât costul normal pS > pL. Chiar dacă este
lansată această comandă, se estimează că ea va putea fi obţinută doar cu o
probabilitate p, intervalul de timp dintre momentul lansării acesteia şi
momentul intrării mărfei în depozit fiind o variabilă aleatoare discretă cu un
număr finit de valori:
⎛ t1 t2 L tn ⎞
t = ⎜⎜ ⎟
⎝ π1 π2 L π n ⎟⎠
Presupunem că într-un interval nu se poate obţine decât cel mult o
comandă specială.
Costul unitar de stocare este presupus constant cS (unităţi monetare
pe unitate de timp ori unitate de măsură a materiei prime) iar în cazul lipsei
materiei prime vor apărea pierderi unitare cP > cS.
În aceste condiţii se doreşte alegerea acelui interval dintre două
aprovizionări T şi acelei cantităţi Q ce va fi adusă la fiecare aprovizionare
astfel încât costul mediu cu aprovizionarea să fie minim.
Deoarece modelarea matematică a situaţiei şi existenţa variabilelor
aleatoare, este practic imposibilă găsirea unei soluţii analitice, de aceea este
utilizată tehnica simulării, fiind generat un număr foarte mare de scenarii
pentru diferite perechi posibile (T,Q), până când este identificată acea
pereche (Topt,Qopt) care duce la un cost total mediu minim.
Un scenariu posibil se obţine în felul următor:
pasul 1. Se alege o pereche posibilă (T,Q). Avem deci, la începutul primului
interval T din perioada analizată, cantitatea Q în depozit. De
asemenea, costul total iniţial va fi CL + Q · pS.
pasul 2. Se generează un număr aleator prin care va fi decisă cantitatea di
necesară în prima zi din materia primă respectivă.
pasul 3. Se micşorează stocul din depozit cu cantitatea di: Q → Q – di.
pasul 4. Se compară stocul rămas Q – di cu stocul critic SC. Dacă stocul
rămas este mai mic decât stocul critic se lansează o comandă
specială şi se trece la pasul 5. Dacă nu, atunci se adaugă la costul
Q + (Q − d i )
total costul mediu de stocare cm = ⋅ c S şi se reia
2
algoritmul de la pasul 2.
pasul 5. Se verifică dacă în intervalul actual a mai fost lansată o comandă
specială. Dacă da se trece la pasul 8, altfel se trece la pasul 6.
pasul 6. Se generează un număr aleator prin care se decide dacă această
comandă va putea fi obţinută sau nu. Dacă nu putem obţine

97
 comanda se trece la pasul 8. Dacă putem obţine comanda se adaugă
la costul total valoarea CS iar apoi se generează un număr prin care
se decide peste câte zile va intra comanda în stoc.
pasul 7. Dacă în ziua respectivă a intrat o comandă specială, stocul creşte cu
QS şi costul total cu pS · QS.
pasul 8. Se compară stocul rămas cu valoarea zero. Dacă stocul rămas e
pozitiv, se adaugă la costul total valoarea:
Q + (Q − d i )
cm = ⋅ cS
2
Dacă stocul rămas e negativ, se adaugă la costul total valoarea:
Q + (Q − d i )
cm = – ⋅ c P dacă Q < 0
2

Q2 (d − Q) 2
cm = ·cS + i ·cP dacă Q > 0
2d i 2d i

apoi se reia algoritmul de la pasul 2.

Se efectuează simularea pentru un număr suficient de mare de
intervale sau se alege un număr finit de intervale şi se face simularea de
foarte multe ori. În final se calculează costul total mediu ca raport între
costul total obţinut şi lungimea intervalului sau ca medie între costurile
medii ale simulărilor efectuate. Valoarea obţinută reprezintă cea mai
probabilă valoare a costului dacă se alege intervalul de reaprovizionare T şi
cantitatea adusă la fiecare aprovizionare Q.
Tehnica de mai sus se va aplica pentru diferite perechi (Q.T) până
când va fi identificată a cea pereche pentru care costul total mediu este
minim.
Din cele de mai sus se vede că această tehnică este imposibil de
aplicat fără ajutorul calculatorului, volumul de calcule fiind imens.

7. Subsistemul financiar
Aşa cum s-a desprins şi din analiza celorlalte subsisteme, rolul
subsistemului financiar este de a asigura necesarul de fonduri pentru plata
factorilor de producţie, susţinerea investiţiilor, plata dividendelor, taxelor şi
datoriilor etc., pe baza veniturilor proprii şi/sau a împrumuturilor, de a
analiza şi fructifica oportunităţile apărute şi de a gestiona toate fluxurile de
băneşti din întreprindere.

98
 Legătura acestui subsistem cu celelalte subsisteme şi cu mediul
extern este reprezentată în figura 30.
Politica financiară a firmei constă în luarea de decizii privind modul
în care sunt procurate resursele financiare şi felul în care sunt utilizate.
Resursele financiare pot proveni fie din surse interne fie din surse
externe. Sursele interne (proprii) pot proveni din:
− capitalul particular al fondatorilor firmei sau a celorlalţi
acţionari;
− o parte din profit;
− fondul de amortizare;
− emisiuni de acţiuni;
− vânzarea sau dezafectarea unor utilaje sau clădiri, etc.

STAT Acţionari Bănci

a
are
Su

urs ei

de
e
b
bv

en
m i
Ra dator
Ta
en

vid
ţii

Di
Subsistemul Investiţii Credite Piaţa financiară
alocate Subsistemul acordate
preţuri – costuri Financiar
profitabilitate
(SPCP) Necesar de investiţii (SF) Cererea
(profitabile) de credite
Informaţii privind
rata dobânzii
factorilor
factorilor
Costul

Plata

Subsistemul
asigurării cu factori
de producţie
(SAFP)

Figura 30

Sursele externe (atrase) se constituie din:

− credite bancare interne şi externe
− subvenţii de la stat
− alocaţii de la buget pentru obiective economice "comandă de
stat" etc.
Aceste resurse sunt utilizate pentru:
− constituirea stocurilor de producţie şi acoperirea cheltuielilor
până la încasarea creanţelor;
99
 − investiţii;
− rezerve de trezorerie preventive;
− amenzi, penalizări, pierderi la bursă etc.
Cele mai importante decizii, atât prin efectul lor cât şi prin
complexitate sunt cele ce privesc investiţiile. Acestea se pot concretiza în:
− maşini, utilaje, instalaţii şi linii tehnologice, aparate de măsură şi
control etc.
− lucrări de construcţii-montaj
− prospectări geologice
− plantaţii, achiziţionare animale etc.
Investiţiile pot fi directe (pentru obiectivul de bază), colaterale
(pentru asigurarea utilităţilor obiectivului de bază) sau conexe (în alte
obiective pentru a asigura materiile prime obiectivului principal). Ele se pot
concretiza în obiective noi sau în dezvoltări, modernizări, reutilări,
reprofilări ale unor obiective deja existente.
Deoarece investiţiile reprezintă un efort foarte mare din partea firmei
şi determină profitabilitatea şi supravieţuirea firmei, este necesară o analiză
continuă a eficienţei acestora. Analiza se face în principal prin sisteme de
indicatori, modele matematice de optimizare sau control optimal,
prospectări ale pieţei etc.
Sistemul de indicatori utilizaţi la nivelul firmei poate fi împărţit
(după sfera de cuprindere) în:
− indicatori cu caracter general (utilizaţi pentru formarea unei
imagini globale asupra eforturilor şi efectelor ce vor caracteriza
activitatea şi eficienţa viitoare a obiectivului);
− indicatori de bază (utilizaţi pentru a exprima eficienţa
investiţiilor);
− indicatori suplimentari (utilizaţi pentru a completa sistemul de
informaţii, se referă la activităţi adiacente: bilanţul termic şi
energetic al firmei, bilanţ contabil, structura personalului,
parametrii tehnicii ai utilajelor etc.)
− indicatori specifici (surprind particularităţile fiecărei ramuri sau
domeniu de activitate în care îşi desfăşoară firma activitatea).
Indicatorii cu caracter general sunt:
1. capacitatea de producţie
2. numărul de salariaţi
3. cheltuielile de producţie
4. valoarea producţiei
5. profitul

100
 6. productivitatea muncii
7. consumurile specifice etc.
Indicatorii de bază sunt:
1. valoarea investiţiei
It = I + MO + CS
unde:
It = investiţia totală
I = investiţia calculată conform devizului general
MO = necesarul de mijloace circulante pentru începerea funcţionării
obiectivului
CS = cheltuieli cu pregătirea cadrelor, supravegherea lucrărilor etc.
2. durata de execuţie a lucrărilor de investiţii
3. durata de funcţionare a obiectivului în care se va investi
4. investiţia specifică:
Ii I
si = sau si = i – în cazul unui obiectiv nou
qi Qi
I mi I mi
si = sau si = – în cazul modernizării, dezvoltării
q mi − q0 Qmi − Q0
sau retehnologizării unui obiectiv
existent
Ii − I j Ii − I j
sc = sau sc = – pentru compararea variantelor
qi − q j Qi − Q j
unde:
si = investiţia specifică
sc = necesarul suplimentar de investiţii în varianta i faţă de varianta j
pentru a obţine o capacitate suplimentară de producţie de o
unitate fizică (sau valorică), în varianta i faţă de varianta j.
Ii, Ij= investiţia aferentă variantele i şi j
qi, qj = capacitatea de producţie (tone, bucăţi, metri pătraţi etc.) în
variantele i şi j
Qi = valoarea producţiei în variantele i şi j
Imi = investiţia alocată pentru modernizare, dezvoltare sau
retehnologizare în varianta i
qmi = capacitatea de producţie după modernizare
Qmi = valoarea producţiei după modernizare
q0 = capacitatea de producţie existentă înainte de modernizare
Q0 = valoarea producţiei existentă înainte de modernizare
i, j = variante de investiţie.

101
 5. termenul de recuperare al investiţiilor
Ii
Ti = – pentru obiectivele noi
Phi
I mi
Ti = – pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare
Phmi − Ph 0
Ii − I j
Ti = – pentru comparare
Phi − Phj

unde:
Ti = termenul de recuperare
Phi, Phj = profitul anual al variantelor i şi j
Phmi= profitul anual al variantei i după de modernizare
Ph0 = profitul anual înainte de modernizare.
6. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (profitul anual
la o u.m. investită)
Phi
ci = – pentru obiective noi
Ii
P −P
ci = hmi h 0 – pentru modernizări
I mi

7. Cheltuieli echivalente sau recalculate

Ki = Ii + Chi · Tn
unde:
Ki = cheltuielile recalculate
Chi = cheltuielile anuale de producţie aferente variantei i
Ii = valoarea investiţiei în varianta i
Tn = termenul normat de recuperate
8. Randamentul economic al investiţiilor
Pni
Ri =
Ii
unde:
Ri = randamentul economic al variantei i
Pni = profitul net în varianta i
Ii = investiţia efectuată în varianta i
Deoarece procesul de materializare a investiţiilor prin recuperarea
cheltuielilor şi obţinerea profitului se desfăşoară pe o perioadă mare de
timp, efectele utile ale investiţiilor sunt puternic influenţate de factorul timp.
102
 Legătura dintre investiţii şi timp este urmărită pe mai multe
segmente ale procesului investiţional, cum sunt:
− în programarea realizării investiţiilor prin optimizarea funcţiei
cost-durată;
− efectul economic al imobilizărilor de fonduri băneşti şi mijloace
materiale necesare efectuării investiţiilor;
− perioada de atingere a parametrilor proiectaţi;
− efectul uzurii morale;
− durata de funcţionare a viitorului obiectiv etc.
În mod concret, timpii operatori în procesul operaţional sunt:
− durata necesară pentru proiectarea şi elaborarea documentaţiei
tehnico-economice;
− durata de execuţie a lucrărilor de investiţii;
− durata atingerii parametrilor proiectaţi;
− durata de recuperare a fondurilor de investiţii cheltuite;
− perioada stabilită pentru restituirea creditelor;
− durata de funcţionare a obiectivului respectiv.
Durata de execuţie a lucrărilor este aceea în care se consumă cea mai
mare parte din valoarea investiţiei, pentru evaluarea eficienţei economice pe
această perioadă folosindu-se o serie de indicatori care surprind mărimea
pierderilor datorate imobilizării fondurilor investiţionale:
1. Mărimea imobilizărilor totale
d
Mi = ∑I
h =1
h (d − h + k )

unde:
Mi = mărimea imobilizărilor totale
d = durata de execuţie a obiectivului
Ih = fondul de investiţii cheltuit în anul h
k = parametru care poate fi 0 sau 1 după cum investiţia s-a cheltuit la
sfârşitul, respectiv începutul anului.
2. Imobilizarea specifică
d

Mi ∑I h (d − h + k )
mi = = h =1

q q

103
 3. Efectul economic al imobilizărilor (efectul nerealizat prin
imobilizarea fondurilor)
d
Ei = en · Mi = en · ∑I
h =1
h (d − h + k )

unde en este coeficientul de eficienţă economică mediu pe ramura sau

domeniul de activitate respectiv.
4. Efectul economic specific al imobilizărilor
Ei
δi =
qi
unde qi este capacitatea anuală de producţie.
Indicatorii de mai sus nu surprind însă şi efectele propagate (un
câştig aduce şi alte câştiguri iar o pierdere şi alte pierderi), fiind necesare
metode care să contorizeze şi aceste efecte, una dintre cele mai cunoscute
tehnici fiind cea a actualizării.
Această tehnică pleacă de la observaţia că utilizarea unei sume de
bani x în producţie va duce, după o perioadă de timp, la un anumit profit p.
În concluzie, dacă presupunem că rata profitului rămâne constantă în timp, o
investiţie de x unităţi monetare făcută azi echivalează, peste h ani, cu suma x
h
⎛ p⎞
· ⎜1 + ⎟ .
⎝ x⎠
p
Raportul este numit coeficient de actualizare, şi în mod normal, el
x
trebuie să acopere rata inflaţiei, rata dobânzii şi rata de risc investiţional
pentru ca proiectul să fie luat în considerare în vederea investirii în acesta:
a > rp + rd + ri
unde:
a = factorul de actualizare
rp = rata modificării preţurilor (rata inflaţiei)
rd = rata dobânzii pe piaţa financiară
ri = rata de risc investiţional

Calculele de actualizare se pot efectua faţă de orice moment, totuşi

este de preferat ca acest moment să fie unul dintre principalele momente din
viaţă economică a obiectivului investiţional, adică:
− momentul adoptării deciziei de investiţii (m);
− momentul începerii lucrărilor de investiţii (n);
− momentul punerii în funcţiune a noului obiectiv (p);
104
 − momentul începerii restituirii creditelor primite (u);
− momentul scoaterii din funcţiune a obiectivului în care s-a
investit (v).
Aceste momente sunt reprezentate în figura de mai jos:

g d D
f
t
m n p u v

Indicatorii cel mai des utilizaţi în analiza dinamică a eficienţei

investiţiilor sunt:
− investiţiile totale actualizate (Ita);
− profitul actualizat (Pta)
− randamentul economic actualizat al investiţiilor (Ra);
− termenul actualizat de recuperare a investiţiilor (Ta);
În tabelul de mai jos sunt sintetizaţi aceşti indicatori în funcţie de
momentul de referinţă ales:

Ita Pta Ra Ta
g +d g +d + D m g + d +Tam
1 1 P 1
m I ta =
m
∑ (1 + a)
h = g +1
h
⋅ I h Ptam = ∑
h = g + d +1 (1 + a )
h
⋅ Ph Ram =
I
–1 I tam = ta
∑
h = g + d +1 (1 + a )
m
ta
h
⋅ Ph

d +D n d +Tan
d
1 1 P 1
n I ta =
n
∑h =1 (1 + a ) h
⋅ I h Ptan = ∑
h = d +1 (1 + a )
h
⋅ Ph Ran = tan – 1 I tan =
I ta ∑ (1 + a)
h = d +1
h
⋅ Ph
Tap
d −1 D
1 Ptap 1
p I ta =
p
∑h =0
(1 + a ) h ⋅ I h Ptap = ∑
h =1 (1 + a ) h
⋅ Ph Rap =
I tap
– 1 I tap = ∑ (1 + a)
h =1
h
⋅ Ph
f −1

f + d −1 Ptau = ∑ (1 + a) h
⋅ Ph
Ptau Tau −1

u I =
u
ta ∑ (1 + a ) ⋅ I hh
D− f
h =0

1
Rau =
I tau
– 1 I tau = ∑ (1 + a) h
⋅ Ph
+∑
h= f
⋅ Ph h =0

h =1 (1 + a ) h
d + D −1 D −1 Ptav D −1

v I ta =
v
∑ (1 + a) h ⋅ I h Ptav = ∑ (1 + a ) h ⋅ Ph Rav =
v
– 1 I ta =
v
∑ (1 + a) h
⋅ Ph
h= D h =0 I ta
h = D − Tav

105
 Pentru aprecierea eficienţei economice a proiectelor de investiţii pot
fi folosiţi şi următorii indicatori:
1. Fluxul de numerar (cash-flow-ul)
Fh = Vh – (Ch + Ih)
unde:
Fh = fluxul de numerar pentru anul h
Vh = venitul pe anul h
Ch = cheltuielile de producţie pe anul h
Ih = cheltuielile cu investiţiile pe anul h
2. Venitul net actualizat (VNA)
d +D
Vh − I h − C h
VNA = ∑
h =1 (1 + a ) h
unde:
d = durata de realizare a proiectului de investiţii
D = durata de funcţionare a obiectivului
3. Rata internă de rentabilitate a investiţiei (RIR). Este acea rată de
actualizare pentru care venitul net actualizat ar fi zero:
d +D
Vh − I h − C h
0= ∑
h =1 (1 + RIR)
h

4. Cursul de revenire net actualizat (eforturile totale actualizate, cu

investiţia şi producţia, exprimate în lei, ce se fac pentru obţinerea
unei unităţi valutare nete):
d +D
I h + Ch
∑ (1 + a)
h =1
h
Rna = d +D
V ′ − I h′ − C h′
∑h =1
h

(1 + a) h
unde: Vh′ , I h′ şi C h′ sunt mărimile cunoscute, exprimate în valută.
5. Pragul de rentabilitate. Este nivelul minim de folosire a
capacităţilor de producţie din proiectul analizat, exprimat
procentual, de la care profitul devine pozitiv.
De asemenea, ţinând cont de multitudinea de factori care pot
influenţa desfăşurarea proiectului, este utilă şi calcularea efectului acestora
asupra ratei interne de rentabilitate, prin măsurarea senzitivităţii acesteia la:
− prelungirea duratei de execuţie a proiectului;
− prelungirea intervalului până la atingerea parametrilor de
funcţionare proiectaţi;
− depăşirea volumului de investiţii prevăzut iniţial;
− creşterea preţurilor la materii prime, energie etc.;
− creşterea salariilor;

106
 − modificarea preţurilor produselor finite desfăcute de firmă etc.
Una dintre cele mai importante probleme este alegerea acelor
proiecte de investiţii, în limita fondurilor disponibile, care duc la obţinerea
profitului maxim. În acest scop există o multitudine de modele şi tehnici,
dintre care amintim:
− metode ale programării matematice;
− programarea secvenţială;
− programarea dinamică;
− analiza drumului critic;
− modele de analiză structurală a investiţiilor (modelul static şi
dinamic al lui Leontief, modelul Lange, determinarea investiţiilor
conexe etc.)
− modele de prognoză a investiţiilor etc.
În fine, unul din cele mai importante aspecte ale activităţii
subsistemului financiar este politica de dividend.
Deoarece distribuirea dividendelor reprezintă pentru firmă o privare
de resurse pentru finanţarea internă, apare permanent conflictul între
interesele acţionarilor de a-şi mări dividendele şi interesele conducerii
firmei de a utiliza o parte cât mai mare din profit pentru autofinanţare în
scopul măririi puterii firmei.
Plecând de la relaţia de bază privind valoarea acţiunilor (Gordon-
Shapiro):
Dividende platite
Va =
Rata de preferinta a investitorului - Rata de crestere a dividendului
rezultă ca plata unor dividende mari va creşte valoarea actuală a acţiunilor.
Aceasta duce însă la investiţii mai mici, care duc la micşorarea viitoare a
ratei de creştere aşteptată de acţionari şi în final la scăderea valorii
investiţiilor.
În concluzie, valoarea dividendelor nu poate fi nici foarte mare nici
foarte mică, soluţia optimă fiind acea valoare de echilibru care duce la
maximizarea preţului acţiunilor.
Chiar dacă plata dividendelor pare să fie un factor de slăbire a firmei,
Modigliani şi Miller au demonstrat că, în anumite condiţii de piaţă, politica
de dividend nu are nici o influenţă asupra valorii firmei. În ultimă instanţă,
politica de dividend nu este decât o alegere între finanţarea din surse proprii
interne şi finanţarea din surse proprii externe.
Plecând de la schemele utilizate în analiza fiecărui subsistem, putem
obţine, prin agregare, schema întregului sistem al firmei, reprezentată în
figura 31.

107
 SISTEMUL CIBERNETIC AL FIRMEI

Concurenţi Depozite
STAT Acţionari Bănci
Îm
pr

concurenţa
Informaţii
dir umu

Oferta de
d e

credit
privind
ec tur

en
e
te i

vi d
Ta

Di
Investiţii Credite
Subsistemul Subsistemul Piaţa financiară
alocate acordate
preţuri – costuri Financiar
profitabilitate
(SPCP)
Necesar de investiţii (SF) Cererea
(profitabile) de credite
Informaţii privind

Informaţii privind
Informaţii privind

profitabilitatea
rata dobânzii
Investiţii de
dezvoltare

stu lor
producţia

factorilor
factorilor
Costul
Co tori

Plata
l

c
fa
Preţul de vânzare

Subsistemul Inputuri Subsistemul Factori de Piaţa factorilor

producţie
de producţie asigurării cu factori
(tehnologic) Necesar de de producţie
inputuri Cererea de factori
(SP-T) (SAFP) de producţie
Informaţii privind
Produse finite

preţul factorilor
Program de
producţie

producţie
Preţ de

SISTEMUL
Subsistemul CIBERNETIC
raporturilor cu piaţa AL FIRMEI
bunurilor şi serviciilor
(SRPB)
Informaţii despre

Publicitate
Comenzi

Reclamă
Vânzări
piaţă

Piaţa bunurilor MEDIUL EXTERN

Figura 31
Modelul de mai sus reuşeşte să creeze o imagine de ansamblu asupra
firmei dar nu constituie prin el însuşi o modalitate de găsire a soluţiilor
optime în ceea ce priveşte deciziile firmei şi nici nu furnizează un set de
reguli sau indicaţii după care firma să-şi creeze o strategie proprie de
conducere a firmei. În capitolele următoare se va încerca tocmai găsirea
unor modele matematice care să răspundă cerinţelor de mai sus.

108
 CAPITOLUL

MODELE DINAMICE
DE FIRMĂ

109
 Una din metodele de cercetare şi analiză a activităţii firmei constă în
abordarea acesteia ca un sistem dinamic complex, prin identificarea
elementelor tripletului intrare (variabilele de decizie sau control) – stare
(variabilele de stare) – ieşire (variabilele rezultative), a criteriului de optim
după care se ghidează firma şi ipotezelor privind evoluţia indicatorilor
firmei.
Odată identificate mărimile care definesc starea firmei putem
determina evoluţia (pe orizont finit sau infinit), caracteristicile evoluţiei şi în
final putem determina evoluţia optimală a firmei şi putem descrie condiţiile
în care se poate materializa această evoluţie în funcţie de situaţia concretă
sau anticipată asupra mediului extern în care evoluează firma.
Matematic vorbind, acest mod de abordare se reduce în esenţă la
modelarea dinamicii firmei printr-o problemă de control optimal (vezi anexa
I), după identificarea variabilelor şi funcţionalelor care formează modelul
rămânând să ne fixăm asupra orizontului de timp pe care se face analiza
(finit sau infinit), să optăm pentru o evoluţie continuă sau discretă a
variabilelor sistemului şi în final să optăm pentru una din modalităţile
cunoscute de găsire a soluţiei optime a problemei.
Forţa acestei metode este dată de posibilitatea utilizării întregului
aparat matematic existent, care asigură rigurozitatea analizelor efectuate şi
siguranţa faptului că, odată identificat un model suficient de apropiat de
situaţia reală vom avea la îndemână o soluţie matematică la care să ne
raportăm în momentul luării deciziilor.
Limitele acestei metode sunt date de:
- dificultatea identificării mărimilor relevante în descrierea stării şi
evoluţiei firmei, mai ales în situaţia în care firma trebuie să apeleze la
măsuri extreme pentru a supravieţui;
- dificultatea identificării regulilor după care evoluează firma într-un
mediu instabil şi imprevizibil;
- dificultatea rezolvării (şi mai ales a analizei) sistemului în
condiţiile în care se încearcă luarea în considerare a cât mai multor factori
necesari unei descrieri cât mai fidele a situaţiei.
Ţinând cont de cele de mai sus putem trage concluzia că, deşi nu ne
putem aştepta în nici un caz la o descriere infailibilă a evoluţiei firmei (mai
ales în condiţiile unei economii foarte instabile), modelele dinamice de
analiză pot da informaţii utile în ceea ce priveşte strategia viitoare a firmei şi
modului în care poate fi materializată această strategie.
În continuare vor fi prezentate trei dintre cele mai cunoscute modele
de analiză a dinamicii firmei, reprezentative în ceea ce priveşte indicatorii
luaţi în considerare în descrierea evoluţiei firmei, legilor economice
(transpuse în restricţii matematice) acceptate în descrierea evoluţiei firmei,
110
criteriilor de performanţă urmărite şi restricţiilor la care mediul extern
supune activitatea firmei. În tabelul de mai jos este făcută o prezentare
comparativă a celor trei modele care vor fi descrise pe larg în acest capitol:

Lesourne-Leban Ludwig Van Hilten

Variabile de I – valoarea investiţiilor
comandă L – numărul de angajaţi
D – valoarea dividendelor
Variabile de K – valoarea totală a
stare capitalului
X – valoarea capitalului
propriu (valoarea acţiunilor)
Variabile Y – valoarea capitalului
rezultative împrumutat
Orizont de infinit
timp
Criteriu de Suma actualizată a
performanţă dividendelor
∞ capitalului propriu:
∫ e −it D(t )dt
0
Parametrii i - revenirea acţionarilor
modelului f – cota impozitului pe profit
w – salariul mediu
r – rata dobânzii pe piaţa
creditelor
a – rata amortizării
k – cota maximă a capitalului
împrumutat faţă de capitalul
propriu
Restricţii X (t ) ≤ K (t ) ≤ (1 + k ) XK(t) = X(t) + Y(t)
0 ≤ D(t ) ≤ Dmax
I min ≤ I (t ) ≤ I max
Funcţia de Q = f(K,L)
producţie
Venitul R = f(Q) – strict crescătoare
firmei şi concavă
I – valoarea investiţiilor I – valoarea investiţiilor
F – valoarea împrumuturilor D – valoarea dividendelor
X - valoarea capitalului propriu K – valoarea totală a
(valoarea acţiunilor) capitalului
X – valoarea capitalului
Y - valoarea capitalului propriu (valoarea
împrumutat (datoria firmei) acţiunilor)
K – valoarea totală a capitalului Y – valoarea capitalului
împrumutat
D - valoarea dividendelor
finit: T finit: T
Suma actualizată a dividendelor Suma actualizată a
plus valoarea finală actualizată a dividendelor plus valoarea
finală actualizată a
T capitalului propriu:
∫
−it − iT
e D (t )dt + e ·X(T) T −it
0
∫0
e D (t )dt +
e −iT ·X(T)
i - revenirea acţionarilor i - revenirea acţionarilor
f – cota impozitului pe profit f – cota impozitului pe
r – rata dobânzii pe piaţa profit
creditelor r – rata dobânzii pe piaţa
a – rata amortizării creditelor
b – amortismentul = a q – productivitatea medie
m – cota din profit alocată a capitalului
investiţiilor p – preţul produselor
k – cota maximă a capitalului firmei
împrumutat faţă de capitalul a – rata amortizării
propriu k – cota maximă a
capitalului împrumutat
faţă de capitalul propriu
X (t ) ≤ K (t ) ≤ (1 + k
I(t) ≤ m·(R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t)) 0 ≤ D(t ) ≤ Dmax
+ a·X(t) + F(t) (din D(t) > 0)
I min ≤ I (t ) ≤ I max
0 ≤ F(t) ≤ γ·I(t)
Q = f(K) Q(t) = q K(t)
S = f(Q) – strict
R = f(K) crescătoare şi concavă

∂R (t ) ∂ 2 R(t ) ⎧S ′(Q ) > 0

⎪
⎨S ′′(Q ) < 0
> a, <0
∂K (t ) ∂ 2 K (t )
⎪S (Q ) > 0⇔Q > 0
⎩
111
 Toate cele trei modele sunt considerate cu variaţie continuă, totuşi
este uşor de trecut la varianta discretă, rezolvarea celor trei modele fiind
făcută în finalul acestei cărţi şi pentru cazul unei evoluţii discrete.

1. Modelul Lesourne-Leban[30]
Obiectivul modelului Lesourne-Leban este maximizarea fluxului
(încasărilor) de dividende pe un orizont infinit de timp t ∈ [0,∞) în valoare
actualizată:
∞
max
I ,F ∫
0
e −it D(t )dt (1)

1.1 Ipotezele modelului

1) Capitalul firmei K(t) este format din capitalul propriu al firmei
X(t) şi capital împrumutat Y(t):
X(t) + Y(t) = K(t) (1)
2) Dacă presupunem ca durată medie de viaţă a bunurilor capital ale
firmei un interval de timp de τ ani atunci din valoarea capitalului existent la
1
momentul t0: K(t0) într–un an se depreciază aproximativ K(t0) iar într–un
τ
1
interval de timp ∆t = t1 – t0 deprecierea este de aproximativ ·K(t0)·∆t. De
τ
asemenea, dacă I(t0) este valoarea investiţiei care va fi făcută într–un an
începând din momentul t0 atunci volumul investiţiei pe intervalul de timp ∆t
poate fi aproximată cu I(t0)·∆t. În aceste condiţii capitalul firmei la
momentul t1 va fi egal cu valoarea capitalului la momentul t0 la care se
adaugă valoarea investiţiei făcute pe intervalul ∆t: I(t0)·∆t şi din care se
1
scade valoarea cu care se depreciază capitalul pe acest interval: ·K(t0)·∆t
τ
şi putem scrie:
1
K(t1) = K(t0) + I(t0)·∆t – ·K(t0)·∆t ⇔
τ
K (t1 ) − K (t 0 ) 1
⇔ = I(t0) – ·K(t0) ⇒
t1 − t 0 τ
K (t1 ) − K (t 0 ) 1
⇒ lim = I(t0) – ·K(t0) ⇔
t1 → t 0 t1 − t 0 τ
1
⇔ K& (t 0 ) = I(t0) – ·K(t0)
τ
112
din care, ţinând cont că t0 este oarecare, obţinem ecuaţia de evoluţie a
capitalului:
K& (t ) = I(t) – a·K(t)
unde:
1
a= este rata de amortizare;
τ
Observaţie: în acest model se consideră că amortizarea investiţiilor
din capitalul propriu se face la fel de repede ca plata împrumuturilor pentru
investiţii, astfel încât cota anuală de amortizare a capitalului propriu X şi
rata anuală de rambursare a datoriilor sunt ambele egale cu a.
3) Toate veniturile firmei provin doar din vânzarea bunurilor produse
de aceasta, valoarea acestora depinzând de valoarea producţie:
R(t) = R(Q(t))
unde funcţia venit R(Q) are proprietăţile general valabile:
- R(Q(t)) este monoton strict crescătoare: R′(Q(t )) > 0
- veniturile marginale la scala de fabricaţie sunt strict
descrescătoare: R′′(Q(t )) < 0
4) Cheltuielile firmei sunt reprezentate de:
a) salariile angajaţilor:
W(t) = w·L(t)
unde L(t) este numărul de salariaţi ai firmei la momentul t iar w este salariul
mediu.
b) amortizarea investiţiilor:
A(t) = a·K(t)
c) dobânzile la creditele contractate: r·Y(t)
5) Profitul brut (sau pierderea) firmei este dat de diferenţa dintre
venituri şi cheltuieli:
Π(t) = R(Q(t)) – w·L(t) – a·K(t) – r·Y(t)
6) Profitul net este ceea ce rămâne din profitul brut după plata
impozitului la stat:
E (t ) = (1 − f )[ R(Q(t )) − wL(t ) − aK (t ) − rY (t )] (2)
unde f este rata de impozitare a profitului.

113
 7) Profitul net este utilizat pentru plata dividendelor D(t) şi pentru
creşterea capitalului propriu X& (t ) :

E (t ) = X& (t ) + D(t ) (3)

8) Dividendele sunt nenegative:
D(t ) ≥ 0 (4)
9) Conform condiţiilor impuse de bănci la acordarea împrumuturilor,
firma nu poate obţine credite decât în limita unei proporţii maxime
datorii/capital propriu:
Y (t )
≤ k ⇒ Y (t ) ≤ kX (t ) (5)
X (t )
cu k > 0 (firma are acces la credite) şi Y(t) ≥ 0 (firma nu acordă credite).
Combinând ecuaţia de balanţă Y(t) = K(t) – X(t) şi condiţia
anterioară obţinem:
0 ≤ K (t ) − X (t ) ≤ (1 + k ) X (t ) ⇒ X (t ) ≤ K (t ) ≤ (1 + k ) X (t ) (6)
10) Dividende şi investiţiile, care reprezintă variabile de decizie ale
conducerii firmei vor fi considerate ca îndeplinind condiţiile:
0 ≤ D(t ) ≤ Dmax (7)

I min ≤ I (t ) ≤ I max (8)

necesare în special pentru a obţine un domeniu închis al variabilelor de

control necesar asigurării existenţei soluţiei optime.
11) Revenirea acţionarilor i (profitul aşteptat de acţionari la o unitate
monetară investită pe acţiuni) este diferită de costul unitar al împrumutului
(1 – f)r = partea dintr-o unitate monetară de profit net care constituie
restituirea datoriilor:
i ≠ (1 − f )r
12) Volumul producţiei depinde de volumul capitalului K(t) şi
numărul de salariaţi L(t):
Q(t) = f(K(t),L(t))

114
 1.2 Modelul matematic
∞
max ∫ e −it D (t )dt (9)
D,I ,L
0

X& (t ) = (1 − f )[ R (Q(t )) − wL(t ) − (r + a ) K (t ) + rX (t )] − D (t ) (10)

K& (t ) = I (t ) − aK (t ) (11)

X (t ) ≤ K (t ) ≤ (1 + k ) X (t ) (12)

0 ≤ D (t ) ≤ Dmax (13) ⎫
⎬ restricţii momentane asupra variabilelor de
I min ≤ I (t ) ≤ I max (14)⎭
comandă
K(0) = K0, X(0) = X0 – condiţiile iniţiale ale modelului

1.3 Rezolvarea modelului

Ţinând cont de faptul că modelul presupune o variaţie continuă a
indicatorilor firmei va fi aleasă spre rezolvare metoda bazată pe utilizarea
principiului lui Pontreaghin. În acest sens se calculează succesiv:
a) Hamiltonianul problemei (în forma ajustată, fără actualizare):
H ( K (t ), I (t ), D(t ), X (t ), λ1 (t ), λ2 (t )) = D(t ) + λ1 (t ){(1 − f )[ R (Q(t )) − wL (t ) −
(15)
( r + a) K (t ) + rX (t )] − D(t )} + λ2 (t )[ I (t ) − aK (t )]

b) Lagrangeanul problemei:
L( K1(4
t ), X ( t ), I ( t ), D( t ) , λ1 ( t ), λ2 ( t ), µ1 ( t ), µ 2 ( t ), µ 3 ( t ), µ 4 ( t ),ν 1 ( t ),ν 2 ( t )) =
24 3 1 424 3 14243 14444442444444 3
variabile de stare variabile de comanda variabile adjuncte multiplicatori Lagrange

= H (⋅) + µ1 (t ) D(t ) + µ 2 (t )( Dmax − D(t )) + µ 3 (t )( I (t ) − I min ) +

(16)
+ µ 4 (t )( I max − I (t )) + ν 1 (t )( K (t ) − X (t )) + ν 2 (t )((1 + k ) X (t ) − K (t ))

Pentru simplificarea rezolvării şi din raţiuni economice, se

presupune că variabilele de control iau valori în domeniul deschis dedus din
restricţiile (7) şi (8), astfel încât avem relaţiile:
⎧ Dmax > D(t )
⎪
µ 2 = µ 3 = µ 4 = 0 ⇒ ⎨ I (t ) > I min
⎪ I > I (t )
⎩ max

115
 c) Sistemul canonic este format din ecuaţiile de dinamică ale
variabilelor de stare ale modelului K(t) şi X(t):
X& (t ) = (1 − f )[ R(Q(t )) − wL (t ) − (r + a) K (t ) + rX (t )] − D(t ) (10)

K& (t ) = I (t ) − aK (t ) (11)

şi din ecuaţiile de dinamică a variabilelor adjuncte:

∂L(⋅)
λ&1 (t ) = iλ1 (t ) − = iλ1 (t ) − λ1 (t )(1 − f )r + ν 1 (t ) − (1 + k )ν 2 (t ) (17)
∂X (t )

∂L(⋅) ⎡ ∂R (⋅) ⎤ (18)

λ&2 (t ) = iλ 2 (t ) − = iλ 2 (t ) − λ1 (t )(1 − f ) ⎢ − (r + a)⎥ − ν 1 (t ) + ν 2 (t ) + aλ 2 (t )
∂K (t ) ⎣ ∂K (t ) ⎦

la care se adaugă condiţiile iniţiale K(0) = K0, X(0) = X0 şi cele finale

lim λ1 (t ) = finit, lim λ2 (t ) = finit.
t →∞ t →∞

d) Condiţiile de optim Kuhn–Tucker asociate problemei de

maximizare a lagrangeanului pe mulţimea variabilelor de comandă sunt:
∂L ( ⋅)
= 0 ⇒ µ1 ( t ) + 1 − λ1 ( t ) = 0 ⇒ λ1 ( t ) = µ1 ( t ) + 1 (19)
∂D( t )
∂L ( ⋅)
= 0 ⇒ λ2 ( t ) = 0 (20)
∂I ( t )
∂L ( ⋅) ⎡ ∂R( ⋅) ⎤
= 0 ⇒ λ1 ( t )(1 − f )⎢ − w⎥ = 0 (21)
∂L ( t ) ⎣ ∂L ( t ) ⎦
µ1 (t ) D(t ) = 0 (22)
ν 1 (t )[ K (t ) − X (t )] = 0 (23)
ν 2 (t )[(1 + k ) X (t ) − K (t )] = 0 (24)
µ1 (t ),ν 1 (t ),ν 2 (t ) ≥ 0 (25)
Analizând sistemul de mai sus se observă imediat că:
λ1 (t ) > 0 (26)
care rezultă din relaţiile (19) şi (25) şi:
⎧ λ1 (t ) > 0 ⎫ ∂R(⋅) ∂R(⋅)
⎨ ⎬⇒ −w=0 ⇒ =w (27)
⎩(1 − f ) > 0⎭ ∂L(t ) ∂L(t )

116
care rezultă din relaţiile (21) şi (26), deci evoluţia optimă corespunde
legităţii ca venitul marginal al muncii să fie egal cu costul marginal – aici
salariul nominal.
De asemenea, conform relaţiei (20) vom avea şi λ&2 (t ) = 0 rezultat
care combinat cu relaţia (18) conduce la:
⎡ ∂R (⋅) ⎤
− λ1 (t )(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥ − ν 1 (t ) + ν 2 (t ) = 0 (28)
⎣ ∂K (t ) ⎦

1.4 Analiza traiectoriilor de bază

Variaţia (0;+) a celor 3 parametrii µ1, ν1, ν2 implică 23 = 8 variante

de analiză, din care cazurile (+,+,+) şi (0,+,+) nu sunt admisibile deoarece
din (23) şi (24) ar rezulta k = 0, în contradicţie cu ipoteza exprimată prin (6)
că firma are acces la credite.

TR. nr. µ1 (t )
1 0
2 0
3 0
4 +
5 +
6 +
ν 1 (t ) ν 2 (t )
+ 0
0 +
0 0
+ 0
0 +
0 0

Înainte de analiza fiecărei soluţii în parte facem observaţia că

variantele 1, 2, 3 pentru care µ1 (t ) = 0 conduc, conform relaţiei (19) la
egalitatea λ (t ) = 1 şi implicit la λ& (t ) = 0 , deci egalitatea (17) devine:
1 1

i − (1 − f )r + ν 1 (t ) − (1 + k )ν 2 (t ) = 0 sau i − (1 − f )r = (1 + k )ν 2 (t ) −ν 1 (t ) (29)
În plus, pe traiectoriile 1, 2, 3, relaţia (28) devine:
⎡ ∂R (⋅) ⎤
(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥ = ν 2 (t ) − ν 1 (t ) (30)
⎣ ∂K (t ) ⎦

Traiectoria 1: (ν 1 (t ) > 0, µ1 (t ) = ν 2 (t ) = 0 )
Din ν 1 (t ) > 0 rezultă imediat că K (t ) = X (t ) , deci firma nu face
împrumuturi iar din µ1 (t ) = 0 rezultă că D(t ) > 0 , deci firma plăteşte
dividende.

117
 Conform relaţiei (29) rezultă relaţia (1 − f )r − i = ν 1 (t ) şi cum
ν 1 (t ) > 0 vom avea :
(1 − f )r > i (31)
deci acţiunile sunt mai ieftine decât creditul şi este raţional ca finanţarea să
se facă din acţiuni.
Conform relaţiei (30) avem:
∂R(⋅) ν (t )
− (r + a ) = − 1 (32)
∂K (t ) 1− f
şi înlocuind variabila adjunctă ν1 (t ) din relaţia (31) în relaţia (32) obţinem
egalitatea:
∂R(⋅) i
−a = (33)
∂K (t ) 1− f
care este o ecuaţie algebrică cu necunoscuta K(t). Prin rezolvarea sistemului
∂R(⋅)
algebric format din această ecuaţie şi = w vom obţine o evoluţie
∂L(t )
staţionară a capitalului şi a numărului de angajaţi ai firmei:
K(t) = K *X = constant, L(t) = L*X = constant
unde K *X şi L*X sunt soluţiile acestui sistem. Indicele X a fost adăugat pentru
a remarca faptul că valoarea staţionară este corespunzătoare cazului când
finanţarea se face numai din acţiuni.
Valoarea dividendelor se scoate din prima ecuaţie de dinamică iar
valoarea investiţiilor va fi egală cu valoarea amortizării:
I(t) = a· K *X = constant

Traiectoria 2: ( ν2 (t ) > 0, µ1 (t ) = ν1 (t ) = 0 )
Din relaţia ν 2 (t ) > 0 rezultă imediat egalitatea (1 + k ) X (t ) − K (t ) = 0
K (t )
care poate fi rescrisă X (t ) = şi arată că, pe această traiectorie, nivelul
1+ k
datoriei firmei este maxim.
Din egalitatea µ1 (t ) = 0 rezultă D(t ) > 0 care indică faptul că, pe
această traiectorie, firma plăteşte dividende, chiar dacă nu la nivelul maxim
posibil.

118
 Din (29) rezultă:
(1 + k )ν 2 (t ) = i − (1 − f )r
adică:
i − (1 − f )r
ν 2 (t ) = (35)
1+ k
Deoarece ν 2 (t ) > 0 si 1 + k > 0 atrag (1 − f )r < i rezultă că această
traiectorie este posibilă doar dacă acţiunile sunt scumpe şi creditele sunt
ieftine; deci finanţarea se va face din credite.
Din (30) rezultă:
⎡ ∂R (⋅) ⎤
(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥ = ν2 (t ) (36)
⎣ ∂K (t ) ⎦
Înlocuim pe ν2 (t ) din (35) şi obţinem:
∂R(⋅) 1 ⎡ i ⎤
−a = ⎢ kr + (37)
∂K (t ) 1+ k ⎣ 1− f ⎥⎦
Notăm cu KY* soluţia acestei ecuaţii (valoarea staţionară când
finanţarea se face din credite la maxim).
Traiectoria 3: ( ν1 (t ) = µ1 (t ) = ν2 (t ) = 0 )
Din (29) rezultă:
(1 − f )r = i
situaţie care a fost exclusă prin ipoteză, deci traiectoria 3 nu este admisibilă.
Traiectoria 4: (ν 1 (t ) > 0,ν 2 (t ) = 0, µ1 (t ) > 0 )
Din relaţia (24) rezultă că tot capitalul e capital propriu:
K (t ) = X (t ) ⇒ Y (t ) = 0
deci finanţarea se face numai din acţiuni.
Din egalitatea (29) rezultă i − (1 − f )r = −ν 1 (t ) , care, coroborată cu
faptul că ν1 (t ) > 0 , conduce la condiţia i < (1 − f )r deci această traiectorie
este posibilă doar dacă acţiunile sunt ieftine şi creditele sunt scumpe.
Cum ν 1 (t ) = (1 − f )r − i = constant şi ν 2 (t ) = 0 rezultă că prima
ecuaţie adjunctă este o ecuaţie diferenţială liniară în λ1 (t ) :
λ& (t ) = [i − (1 − f )r ]λ (t ) + (1 − f )r − i
1 1

care are o soluţie convergentă la valoarea de echilibru deoarece i < (1 − f )r .

119
 Din egalitatea (30) şi ţinând cont că ν 2 (t ) = 0 şi i − (1 − f )r = −ν 1 (t )
deducem:
⎡ ∂R(⋅) ⎤
λ1 (t )(1 − f ) ⎢ − (r + a)⎥ = i − (1 − f )r < 0
⎣ ∂K (t ) ⎦
∂R(⋅)
care este o ecuaţie implicită în K(t) şi L(t). Din aceasta şi relaţia =w
∂L(t )
se obţin evoluţiile capitalului şi numărului de angajaţi.
∂R(⋅)
În plus − a < r ⇒ K (t ) < K YX
*
unde KYX*
este soluţia staţionară
∂K (t )
∂R(⋅)
în cazul finanţării mixte = a + r (vezi traiectoria 6).
∂K (t )
Din a doua ecuaţie de dinamică se va obţine şi evoluţia investiţiilor.
Totuşi, traiectoria este posibilă doar dacă K(t) şi L(t) verifică şi
prima ecuaţie de dinamică.

Traiectoria 5: (ν 1 (t ) = 0,ν 2 (t ) > 0, µ1 (t ) > 0 )

Din relaţia (24) rezultă că nivelul datoriei firmei este maxim:
K (t ) = (1 + k ) X (t ) ⇒ Y (t ) = kX (t )

deci finanţarea este mixtă (din acţiuni şi credite la maxim).

Din µ1 (t ) > 0 rezultă D(t) = 0 deci pe această traiectorie firma nu
plăteşte dividende.
Din ecuaţia celei de-a doua variabile adjuncte (30) şi ν1 (t ) = 0 ,
avem:
⎡ ∂R (⋅) ⎤ ∂R (⋅)
λ1 (t )(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥ = ν 2 (t ) ⇒ − a > r ⇒ K (t ) > K YX
*

⎣ ∂K (t ) ⎦ ∂K (t )
*
unde KYX este soluţia staţionară în cazul finanţării mixte.

Traiectoria 6: (ν 1 (t ) = 0,ν 2 (t ) = 0, µ1 (t ) > 0 )

Din ecuaţia (23) rezultă:
K (t ) > X (t ) deci firma are datorii ( Y (t ) > 0 ).
iar din (24) avem:
K (t ) < (1 + k ) X (t ) deci datoriile nu sunt la nivelul maxim ( Y (t ) < kX (t ) ).

120
 Din ecuaţia (30), ţinând cont de faptul că ν1 (t ) = ν2 (t ) = 0 , obţinem:

⎡ ∂R(⋅) ⎤ ∂R(⋅)
λ1 (t )(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥ = 0 ⇒ − a = r ⇒ K (t ) = K YX
*

⎣ ∂K (t ) ⎦ ∂K (t )
*
unde K YX este soluţia staţionară în cazul finanţării mixte.
Din µ1 (t ) > 0 rezultă că firma nu plăteşte dividende iar din a doua
ecuaţie de dinamică obţinem o valoare constantă a investiţiilor:
*
I(t) = a· K YX = constant

1.5 Analiza traiectoriilor de magistrală

Vom analiza în continuare posibilităţile de concatenare a
traiectoriilor pentru obţinerea traiectoriei optime finale. În ceea ce priveşte
finalul traiectoriei optime observăm că traiectoriile 4, 5 şi 6 nu pot fi
traiectorii finale, întrucât nu poate fi optimal să nu se plătească dividende pe
termen lung (deoarece µ1 (t ) > 0 ⇒ D(t ) = 0 ), deci traiectoriile 1 şi 2 sunt
singurele traiectorii finale.

Traiectorii într-un singur stadiu

Analiza va fi făcută în funcţie de raportul dintre preţul acţiunilor i şi
cel al creditelor (1-f)r deoarece s-a văzut din analiza traiectoriilor că acest
raport decide care sunt traiectoriile admisibile sau neadmisibile.
a) dacă creditele sunt scumpe, adică i < (1 − f )r şi X (0) = K X* ,
traiectoria optimă este traiectoria 1, evoluţiile indicatorilor firmei
putând fi urmărite în figura de mai jos:

X0 KX*

I*(t)

D*(t)
t

121
 Pentru această situaţie avem o evoluţie staţionară a indicatorilor
firmei:
D * = (1 − f )( R ( K X* ) − wL − aK X* )
Y * (t ) = 0
I * (t ) = aK X*
K * (t ) = K X*
∞
D*
iar valoarea optimă va fi ∫ e −it D * dt = .
0
i
1
b) dacă creditele sunt ieftine, adică i > (1 − f )r şi X (0) = K Y* ,
1+ k
traiectoria optimă este traiectoria 2, evoluţiile indicatorilor firmei
putând fi urmărite în figura de mai jos:

K0 KY*

I*(t)

D*(t)
t

Pentru această situaţie avem de asemenea o evoluţie staţionară a

indicatorilor firmei:
k
D * = (1 − f )[ R( K Y* ) − wL(t ) − (a + r ) K Y* ]
1+ k
k
Y (t ) = K Y*
1+ k
I * (t ) = aK Y*
K (t ) = K Y*
∞
D*
iar valoarea optimă va fi ∫ e −it D * dt = .
0
i

122
 Traiectorii în două stadii
Dacă creditele sunt scumpe, adică i < (1 − f )r şi X (0) ≠ K X* sau
1
creditele sunt ieftine, adică i > (1 − f )r şi X (0) ≠ K Y* traiectoriile finale
1+ k
nu mai pot fi şi traiectorii iniţiale, astfel încât, până ajunge în condiţiile
trecerii pe o traiectorie finală firma trebuie să evolueze pe una din
traiectoriile 4, 5 sau 6 (în funcţie de valorile iniţiale ale indicatorilor firmei).
Pentru ca o comutare de pe o traiectorie pe alta să fie admisibilă este
necesar ca toate soluţiile obţinute prin concatenare să îndeplinească
proprietăţile de continuitate şi derivabilitate. Întrucât modelul are restricţii
pure asupra stării, există posibilitatea ca variabilele adjuncte să nu fie
continue.
În punctul τ de concatenare a două traiectorii trebuie satisfăcute
relaţiile:
λ1 (τ + ) = λ1 (τ − ) − η1 (τ ) + η 2 (τ ) (41)
λ2 (τ + ) = λ2 (τ − ) + η1 (τ ) + (1 + k )η 2 (τ ) (42)
η1 (τ )( K (τ ) − X (τ )) = 0 (43)
η 2 (τ )((1 + k ) X (τ ) − K (τ )) = 0 (44)
η1 (τ ) ≥ 0, η 2 (τ ) ≥ 0 (45)
Întrucât λ2 (t ) = 0 , din egalitatea (42) rezultă:
η1 (τ ) + (1 + k )η2 (τ ) = 0 (46)
şi cum η1 (τ ) şi η 2 (τ ) sunt pozitive (conform (45) şi (46)) rezultă că
η1 (τ ) = η 2 (τ ) = 0 deci λ1 (t ) este continuă, conform (41).
Cum λ1 (t ) = 1 + µ1 (t ) (conform (19) rezultă că şi multiplicatorul
µ1 (t ) este o funcţie continuă.
Întrucât pe traiectoriile 1 şi 2 multiplicatorul µ1(t) este nul, este
necesar ca traiectoriile care preced traiectoriile 1 sau 2 să verifice µ1 (t ) > 0 .
Rezultă că în punctul de comutaţie:
⎧ µ&1 (t < τ ) < 0, µ&1 (τ ) = 0, µ&1 (t > τ ) = 0
⎨
⎩µ1 (t < τ ) > 0, µ1 (τ ) = 0, µ1 (t > τ ) = 0
Cum λ&1 (t ) = µ&1 (t ) (deoarece λ1 (t ) = 1 + µ1 (t ) ), înlocuind în relaţia (17)
obţinem condiţia:
µ&1 (t ) = (1 + µ1 (t ))(i − (1 − f )r ) + ν 1 (t ) − (1 + k )ν 2 (t ) (47)
123
 Pentru a vedea care din combinaţiile posibile verifică condiţiile de
mai jos vom analiza succesiv traiectoriile 4, 5 şi 6 pentru a vedea care şi în
ce condiţii poate precede una din traiectoriile finale 1 şi 2.

Traiectoria 4
Pe această traiectorie avem ν 2 (t ) = 0 şi utilizând în (47) relaţiile:
ν 2 (t ) = 0 , µ1 (t ) = 0 şi µ&1 (t ) < 0 rezultă:
i < (1 − f )r
deci situaţia corespunzătoare creditelor scumpe şi traiectoria 4 poate precede
doar traiectoria 1.
Din condiţia de optim (28), prin explicitarea lui ν 1 (t ) rezultă:

⎡ ∂R(⋅) ⎤
ν 1 (t ) = −λ1 (t )(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥
⎣ ∂K (t ) ⎦
care va fi înlocuită în relaţia (47) şi ţinând seama că λ1 (t ) = 1 + µ1 (t ) , avem:

⎡ ∂R (⋅) ⎤
µ&1 (t ) = (i − (1 − f )r ) − (1 + µ1 (t ))(1 − f ) ⎢ − ( r + a)⎥ − (1 + k )ν 2 (t )
⎣ ∂K (t ) ⎦ 142 =0
43
∂R (⋅) i
µ&1 (t ) < 0 ⇒ −a≥ ⇔ K (t ) ≤ K X*
∂K (t ) 1− f
Pentru traiectoria 4 se ştie deja că K (t ) > K YX *
şi rezultă că în
condiţiile unor credite scumpe, deci a unei finanţări doar din surse proprii
X (0) = K (0) şi pentru o valoare iniţială a capitalului firmei K (0) mai mică
decât valoarea de echilibru K X* , firma îşi va începe evoluţia pe traiectoria
ascendentă 4 până când capitalul firmei ajunge la valoarea K X* , moment în
care comută pe traiectoria finală 1. Valorile indicatorilor pe cele două
traiectorii sunt trecute în tabelul de mai jos:
TR4 TR
K YX*
< K X* valoare staţionară K(t) = K X*
K& (t ) > 0 ⇒ K(t) Autofinanţare Y (t ) = 0
Y (t ) = 0 D(t ) = (1 − f )[ R( K X* ) − wL (t ) − aK X* ]
D(t ) = 0

124
iar reprezentarea geometrică a traiectoriei totale este dată în figura de mai
jos:

QX * Q*X

K *X

Q0 D(t)
K0
TR4 TR1
creştere staţionare
D=0 t
t4,1 T

Traiectoria TR4 → TR1 corespunde cazului finanţării pure din

acţiuni (creditele sunt scumpe şi volumul împrumuturilor este nul).
Traiectoria 5
Pe această traiectorie avem ν 1 (t ) = 0 .
Din condiţia de optim (28) putem scoate multiplicatorul ν 2 (t ) :

⎡ ∂R(⋅) ⎤
ν 2 (t ) = λ1 (t )(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥
⎣ ∂K (t ) ⎦
pe care îl înlocuim în (47) şi ţinând seama că λ1 (t ) = 1 + µ1 (t ) :
⎡ ∂R(⋅) ⎤
µ&1 (t ) = (i − (1 − f )r ) − (1 + k )(1 − f ) ⎢ − (r + a)⎥ ≤ 0 ⇒
⎣ ∂K (t ) ⎦
∂R(⋅) 1 i
−a ≥ (kr + ) ⇒ K (t ) ≤ K Y*
∂K (t ) 1+ k 1− f
Traiectoria 5 trebuie conectată cu traiectoria 2 şi va rezulta cazul
finanţării maxime din împrumut. Situaţia corespunde creditelor ieftine şi
rezultă că pentru cazul în care:
1
i > (1 − f )r şi X (0) < K Y*
1+ k
traiectoria de magistrală este TR5 → TR2.

125
 TR2
TR5
K (t ) ≤ K Y* traiectorie staţionară K(t) = K Y*
K& (t ) > 0 ,K(t) k
Y (t ) = K Y*
k 1+ k
Y (t ) = K (t ) ,Y(t) k
1+ k D(t ) = (1 − f )[ R( K *y ) − wL(t ) − (a + r ) K Y* ]
D(t ) = 0 1+ k

QY* QY*

KY*

Q0 Y(t)
K0
D(t)
Y(0)
TR5 TR2
creştere D = 0 staţionară t
t5,2 T

În cazul acestei magistrale, creşterea se va face cu finanţare maximă

din împrumut.
Traiectoria 6
Această traiectorie nu poate precede traiectoria 1 sau 2, datorită
imposibilităţii de a respecta continuitatea lui K(t). Astfel:

∂R(⋅) i
Pe traiectoria 1: −a = ⇒ K (t ) = K X*
∂K (t ) 1− f

∂R (⋅)
Pe traiectoria 6: − a = r ⇒ K (t ) = K YX
*

∂K (t )

∂R(⋅) 1 i
Pe traiectoria 2: −a = (kr + ) ⇒ K (t ) = K Y* .
∂K (t ) 1+ k 1− f

126
 În concluzie nu putem avea decât două traiectorii finale în două
stadii:
TR4 → TR1
TR5 → TR2
Printr-o analiză asemănătoare se poate vedea că pentru cazul când
K (0) = K YX
*
firma va avea o eventuală evoluţie iniţială pe traiectoria 6 apoi
va trece pe succesiunea TR4 → TR1 iar dacă K (0) < K YX *
va începe pe TR5
până nivelul capitalului va ajunge la valoarea K (0) = K YX *
, va staţiona
eventual pe TR6 şi apoi va trece pe succesiunea TR4 → TR1.

Concluzie: Traiectoriile în mai multe stadii sunt:

1
a) dacă i < (1 − f )r şi X (0) < *
K YX , traiectoria optimală este:
1+ k
TR5 → TR6 → TR4 → TR1

QX * Q*X
K *X
Q*YX D(t)
K*YX
Q0
K0 TR5 TR6 TR4 TR1
creştere staţionară creştere staţionară

D=0 D=0 D=0 t

t5,6 t6,4 t4,1 T

1
b) dacă i > (1 − f )r şi X (0) = *
K YX , traiectoria optimală este:
1+ k
TR5 → TR2

127
 2. Modelul Ludwig[30]
Obiectivul modelului Ludwig este maximizarea fluxului (încasărilor)
de dividende pe orizontul limitat de timp [0,T] în valoare actualizată:
T
∫0 e
−it
max J = D(t )dt + e −iT X(T) (1)
I ,F

2.1 Ipotezele modelului

1. Vom considera că evoluţia capitalului are o dinamică clasică:
K& (t ) = I(t)– a·K(t) (2)
unde a = coeficientul de depreciere = coeficientul de amortizare
2. Structura capitalului va fi:
K(t) = X(t) + Y(t) (3)
unde X(t) reprezintă volumul acţiunilor (capitalul social) iar Y(t) volumul
datoriilor (împrumuturilor) la momentul t.
3. Dinamica împrumuturilor este:
Y& (t ) = F(t) – b·Y(t) (4)
unde: F(t) = volumul creditelor
b = cota de rambursare anuală a datoriilor(amortismentul).

4. Vom presupune în continuare că se verifică ipoteza Ludwig: b = a

În aceste condiţii, din relaţia (3) se obţine, prin derivare, dinamica
structurii capitalului:
K& (t ) = X& (t ) + Y& (t ) (3')
de unde rezultă succesiv dinamica valorii acţiunilor(capitalului social):
X& (t ) = K& (t ) – Y& (t ) ⇔
X& (t ) = I(t)– a·K(t) – F(t) + b·Y(t) ⇔
X& (t ) = I(t)– a·(X(t) + Y(t)) – F(t) + b·Y(t)
şi în final, ţinând cont de ipoteza Ludwig(a = b), rezultă:
X& (t ) = I(t)– a·X(t) – F(t) (5)

128
 5. Vom considera că profitul net este ceea ce mai rămâne din venitul
brut (R(K(t)) = cifra de afaceri minus costurile cu factorii variabili, inclusiv
costurile salariale) după ce se scad costurile cu factorii ficşi (amortizarea
capitalului = a·K(t) şi dobânzile la datorii = r·Y(t)):
V(t) = R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t) (6)
unde r = rata (normală) a dobânzii (lucrăm in ipoteza r ≠ i).
6. Venitul net obţinut va fi utilizat pentru plata acţionarilor (ca
dividende D(t)) şi creşterea capitalului social X(t):
V(t) = D(t) + X& (t ) (7)
7. Dacă m ∈ (0,1) este cota parte din profitul net reţinută pentru
dezvoltare atunci cerinţa acţionarilor ca dividendele să fie strict pozitive se
traduce prin:
D(t) ≥ (1 – m)·V(t) > 0 (8)
Conform acestei cerinţe, creşterea capitalului social este limitată
superior:
X& (t ) = V(t) – D(t) ≤ V(t) – (1 – m)·V(t) = m·V(t)
adică:
X& (t ) ≤ m·V(t) (8')
Conform (5), cererea de investiţii se calculează cu relaţia:
I(t) = X& (t ) + a·X(t) + F(t) (9)
şi ţinând cont de (8'), obţinem marginea superioară a acesteia:
I(t) ≤ m·V(t) + a·X(t) + F(t) (10)
sau, conform (6):
I(t) ≤ m·(R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t)) + a·X(t) + F(t) (10')
8. Dacă se face ipoteza: I(t) ≥ 0 (nu se admite dezinvestiţia), atunci
din ecuaţia de dinamică (2) rezultă:
K& (t )
K& (t ) ≥ – a·K(t) sau ≥–a
K (t )
ceea ce arată că rata de creştere a capitalului poate fi şi negativă, fiind deci
posibilă şi descreşterea capitalului (decapitalizarea).

129
 9. Condiţiile de creditare se impun prin restricţiile:
0 ≤ F(t) ≤ γ·I(t) (11)
F (t )
unde γ = este cota maximă a creditelor pentru investiţii (în raport cu
I (t )
facilităţile sistemului bancar).
Observaţie: Dacă cerinţa (11) este verificată, atunci automat I(t) ≥ 0
şi această restricţie nu mai apare ca efectivă.
Pornind de la relaţiile (7) şi (5) şi ţinând cont de relaţia (6) obţinem:
(5) ( 6 ),( 3)
(7) ⇒ D(t) = V(t) – X& (t ) ⇒ D(t) = V(t) – I(t)+ a·X(t) + F(t) ⇒
D(t) = R(K(t)) – (a + r)·Y(t) – I(t) + F(t) (12)
care reprezintă ecuaţia dividendelor pe baza căreia obţinem funcţia obiectiv:
T
∫0 e
−it
max J = ⋅ (R(K(t)) – (a + r)·Y(t) – I(t) + F(t))dt + e −iT X(T) (1')
I ,F

10. Vom considera că funcţia de venit R(t) verifică şi condiţiile:

∂R (t )
i) >a
∂K (t )

∂ 2 R (t )
ii) <0
∂ 2 K (t )
prima condiţie rezultând din restricţia R(K(t)) > a·K(t) care spune că
veniturile trebuie să acopere cel puţin costurile cu factorii variabili şi cei
ficşi iar a doua reprezintă legea randamentelor marginale descrescătoare.
Variabilele modelului sunt:
− variabile de stare: X(t) şi Y(t)
− variabile de decizie: I(t) şi F(t)
− variabile de ieşire: K(t), V(t) şi D(t)

2.2 Modelul matematic

T
∫0 e ⋅ (R(K(t)) – (a + r)·Y(t) – I(t) + F(t))dt + e −iT ·X(T)
−it
max J =
I ( t ), F ( t )

X& (t ) = I(t)– a·X(t) – F(t) X(0) = X0

Y& (t ) = F(t) – a·Y(t) Y(0) = Y0

130
 K(t) = X(t) + Y(t)
I(t) ≤ m·(R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t)) + a·X(t) + F(t)
0 ≤ F(t) ≤ γ·I(t)
m ∈ (0,1) ; γ ∈ (0,1)
şi reprezintă o problemă de control optimal.
2.3 Rezolvarea modelului
Pentru rezolvarea acesteia vom utiliza principiul lui Pontreaghin.
Deoarece funcţia obiectiv (1') este cu actualizare (apare e–it)
construim hamiltonianul ajustat (fără actualizare):
H(X(t),Y(t),I(t),F(t),Ψ1(t),Ψ2(t)) = R(K(t)) – (a + r)·Y(t) – I(t) + F(t) +
Ψ1(t)·[I(t)– a·X(t) – F(t)] + Ψ2(t)·[F(t) – a·Y(t)] (14)
unde variabilele adjuncte sunt exprimate în acest caz prin transformata:
Ψj(t) = eit·λj(t)
λj(t) fiind variabilele adjuncte corespunzătoare hamiltonianului H(·) care
conţin termenul de actualizare e–it, variabile despre care se ştie că verifică
ecuaţiile de dinamică:
∂H (⋅) ∂H (⋅)
λ& 1 (t ) = – şi λ& 2 (t ) = –
∂X ∂Y
de unde rezultă:

& (t ) = i·Ψ1(t) – eit· ∂H (⋅) şi Ψ

Ψ & (t ) = i·Ψ2(t) – eit· ∂H (⋅) (16)
1 2
∂X ∂Y
sau, mai general, teorema:
Teoremă: Dacă X(t) este vectorul variabilelor de stare şi H(·) este
hamiltonianul asociat unei probleme de control optimal fără restricţii atunci
variabilele adjuncte Ψ(t) folosite în construcţia hamiltonianului, prin
excluderea factorului de actualizare (e–it) din funcţia-obiectiv, verifică
ecuaţia de dinamică:
∂H ajustat (⋅)
& (t ) = i·Ψ(t) – eit· ∂H (⋅) = i·Ψ(t) –
Ψ unde H(t) = e-it · Hajustat(t).
∂X ∂X
Dacă există şi restricţii asupra variabilelor, ca în cazul de faţă
restricţiile:
K(t) = X(t) + Y(t)
I(t) ≤ m·(R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t)) + a·X(t) + F(t)
0 ≤ F(t) ≤ γ·I(t)

131
atunci definim Lagrangeanul asociat problemei:
L(·) = H(·) +µ1(t)·[γ·I(t) - F(t)] +µ2(t)·[m·(R(K(t)) - a·K(t) - r·Y(t)) +a·X(t) +
+F(t) - I(t)] +µ3(t)·F(t) (15)
unde µ2(t) este multiplicatorul asociat restricţiei asupra variabilei de decizie
I(t) iar µ1(t) şi µ3(t) multiplicatorii asociaţi restricţiilor asupra variabilei de
decizie F(t) şi ecuaţiile de dinamică (16) trebuie înlocuite cu ecuaţiile:

& (t ) = i·Ψ1(t) – eit· ∂L(⋅)

Ψ1
∂X (16)
& (t ) = i·Ψ2(t) – eit· L(⋅)
Ψ
∂
2
∂Y
Sistemul de condiţii Kuhn-Tucker se reduce la condiţiile:
∂L(⋅)
=0 (17.a)
∂I
∂L(⋅)
=0 (17.b)
∂F
şi:
µ1·[γ·I – F] = 0 (18.a)
µ2·[m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X + F – I] = 0 (18.b)
µ3·F = 0 (18.c)
care este un sistem de 5 ecuaţii cu necunoscutele I, F, µ1, µ2, µ3 din care
vom scoate variabilele de decizie I şi F în funcţie de variabilele de stare X şi
Y şi de variabilele adjuncte Ψ1 şi Ψ2.
În cazul de faţă, sistemul condiţiilor Kuhn-Tucker are forma:

–1 + Ψ1 + γ·µ1 – µ2 = 0 (17'.a)
1 – Ψ1 + Ψ2 – µ1 + µ2 + µ3 = 0 (17'.b)
µ1·[γ·I – F] = 0 (18.a)
SKT :
µ2·[m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X + F – I] = 0 (18.b)
µ3·F = 0 (18.c)
şi restricţiile de semn: µ1(t),µ2(t),µ3(t),I(t),F(t) ≥ 0
În final, variabilele de stare X(t) şi Y(t) vor fi găsite din sistemul de
ecuaţii diferenţiale format din ecuaţiile de dinamică ale variabilelor de stare
(4) şi (5) la care se adaugă ecuaţiile de dinamică ale variabilelor adjuncte,

132
 rezultând un sistem SD de 4 ecuaţii diferenţiale cu 4 necunoscute (X(t), Y(t),
Ψ1(t), Ψ2(t)):

Y& (t ) = F(t) – a·Y(t) (4)

X& (t ) = I(t)– a·X(t) – F(t) (5)
& (t ) =i·Ψ1(t) - ∂L(⋅) =- ∂R (t ) + (i + a)·Ψ1(t)-µ2(t)·[m· ∂R(⋅) (t ) +a·(1 - m)]
SD: Ψ1
∂X ∂K ∂K
(16.a)
& (t ) =i·Ψ2(t) - ∂L(⋅) =(i + a)·Ψ2(t) -
Ψ2
∂Y
∂R (⋅)
(t ) ·[1+m·µ2(t)]+(a+r)·[1+m·µ2(t)] (16.b)
∂K
cu valorile iniţiale X(0)=X0, Y(0)=Y0 plus valorile finale:Ψ1(T)=1 şi Ψ2(T)=0
(16.c)

Observaţie: În formulele in sistem am folosit faptul că:

∂R(⋅) ∂R (⋅) ∂K (⋅) ∂R(⋅) ∂ ( X + Y ) ∂R (⋅)
= · = · =
∂X ∂K ∂X ∂K ∂X ∂K
∂R(⋅) ∂R (⋅) ∂K (⋅) ∂R(⋅) ∂ ( X + Y ) ∂R (⋅)
= · = · =
∂Y ∂K ∂Y ∂K ∂Y ∂K

2.4 Analiza traiectoriilor de bază

Revenind la sistemul de condiţii Kuhn-Tucker, deoarece fiecare din

ultimele trei ecuaţii implică 2 cazuri (µi = 0 sau µi ≠ 0, i = 1,2,3) rezolvarea
sistemului presupune analiza a 23 = 8 variante, care pot fi sintetizate
conform tabelului de mai jos:

Varianta µ1 µ2 µ3
I + + +
II + + 0
III + 0 +
IV 0 + +
V 0 0 +
VI 0 + 0
VII + 0 0
VIII 0 0 0

133
 În continuare vom analiza succesiv fiecare variantă (traiectorie).
Varianta I: µ1(t), µ2(t), µ3(t) > 0

Din condiţiile Kuhn-Tucker rezultă:

γ·I(t) – F(t) = 0 (18.a.I)
m·V(t)+ a·X(t) + F(t) – I(t) = 0 (18.b.I)
F(t) = 0 (18.c.I)
de unde:
I(t) = F(t) = 0 (18'.a.I) şi (18'.c.I)
şi:
m·V(t)+ a·X(t) = 0 (18'.b.I)
Ultima relaţie fiind în contradicţie cu ipotezele a, m ∈ (0,1) şi V(t),
X(t) > 0, rezultă că această variantă nu este posibilă sau că traiectoria
corespunzătoare nu este admisibilă.

Varianta II: µ1(t), µ2(t) > 0 şi µ3(t) = 0

Sistemul de condiţii Kuhn-Tucker devine:
γ·I(t) – F(t) = 0 (18.a.II)
m·V(t)+ a·X(t) + F(t) = I(t) (18.b.II)
Prima relaţie spune că firma face împrumuturi la nivel maxim. Cele
două ecuaţii formează un sistem liniar de 2 ecuaţii cu 2 necunoscute (F(t) şi
I(t)), cu soluţia:
γ
F*(t) = [m·V(t) + a·X(t)] (18'.a.II)
1− γ
1
I*(t) = [m·V(t) + a·X(t)] (18'.b.II)
1− γ
Prima arată care este politica de credite şi evident F(t) ≥ 0 iar a doua
care este nivelul investiţiilor şi de asemenea I(t) ≥ 0.
Înlocuind aceste soluţii în sistemul dinamic SD obţinem:
X& (t ) = m·V(t) = m·(R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t)) (5.II)
γ
Y& (t ) = {m·[R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t)] + a·X(t)} – a·Y(t) (4.II)
1− γ
unde K(t) = X(t) + Y(t).
Soluţia acestui sistem depinde de forma funcţiei de venit R(t).
134
 Deoarece V(t) > 0 şi m ∈ (0,1) rezultă: X& (t ) > 0 deci capitalul social
va creşte X(t)↑ . Din (18'.a.II) şi X(t)↑ rezultă F(t)↑ şi de aici Y(t)↑ adică pe
traiectoria II datoria firmei creşte.
De asemenea, cum şi X(t) şi Y(t) sunt crescătoare K(t) va fi de
asemenea crescător şi K& (t ) ≥ 0, firma înregistrând o creştere maximă, prin
politica de împrumuturi maxime posibile.
Dinamică variabilelor adjuncte rezultă din ultimele două ecuaţii ale
SD:

& (t ) = – ∂R (t ) + (i + a)·Ψ1(t) - µ2(t)·[m· ∂R(⋅) (t ) + a·(1 – m)]

Ψ (16.a)
1
∂K ∂K
& (t ) = (i + a)·Ψ2(t) – ∂R(⋅) (t ) ·[1 +m·µ2(t)] + (a + r)·[1 + m·µ2(t)] (16.b)
Ψ2
∂K
Din condiţiile K-T 17'.a şi 17'.b rezultă:
Ψ1 = 1 – γ·µ1 + µ2 (17'.a.II)
Ψ2 = (1 – γ)·µ2 (17'.b.II)
sau
1 1
µ1 = [1 – Ψ1(t)] + ·Ψ2(t) (17".a.II)
γ γ (1 − γ )
1
µ2 = ·Ψ2(t) (17".b.II)
1− γ
şi în final:
1 & (t ) ] + 1 & (t )
µ& 1 = [1 – Ψ 1 ·Ψ2 (17'''.a.II)
γ γ (1 − γ )
1 &
µ& 2 = · Ψ2 (t ) (17'''.b.II)
1− γ
Ultimele relaţii, în combinaţie cu ecuaţiile de dinamică ale
variabilelor adjuncte 16.a şi 16.b duc la un sistem de două ecuaţii
diferenţiale liniare cu coeficienţi neconstanţi, cu două necunoscute, din care
vor fi aflate Ψ1(t), Ψ2(t) şi apoi µ1(t), µ2(t):

& (t ) = (i + a)·Ψ1(t) – 1 ∂R(⋅) ∂R

Ψ1 ·[m· (t ) + a·(1 – m)]·Ψ2(t) – (t ) (16.a)
1− γ ∂K ∂K
& (t ) = [i + a + m· 1 ·(a + r – ∂R(⋅) (t ) )]·Ψ2(t) + (a + r) – ∂R(⋅) (t ) (16.b)
Ψ2
1− γ ∂K ∂K

135
 Ultima ecuaţie este o ecuaţie liniară de gradul întâi în Ψ2(t) de unde
rezultă:
τ 1 ∂R (⋅) t 1 ∂R(⋅)
t ∂R(⋅) −∫ i +a+m⋅ ⋅[ a+r − (u )]du ∫0 i+a+m⋅1−γ ⋅[a+r − ( τ)]dτ
= ∫ [a + r − 1−γ ∂K ∂K
0
Ψ2* (t) (τ)] ⋅ e dτ ⋅ e
0 ∂K
apoi:
t 1 ∂R(⋅) ∂R(⋅)
Ψ1* (t) = ∫0[− 1 − γ ⋅ [m ⋅ ∂K
(τ) + a(1 − m)] ⋅ Ψ2* (τ) −
∂K
(τ)] ⋅ e −(i+a)⋅τ dτ ⋅ e (i +a)⋅t

şi în final:
1 1
µ1* (t) = [1 – Ψ1* (t)] + · Ψ2* (t)
γ γ (1 − γ )
1
µ *2 (t) = · Ψ2* (t)
1− γ

Pentru ca soluţia să fie admisibilă este necesar ca µ1* (t) şi µ *2 (t) să

fie pozitive, dar acest fapt poate fi decis numai după alegerea concretă a lui
R(K).

Varianta III. µ1(t) > 0, µ2(t) = 0 şi µ3(t) > 0

Condiţiile K-T devin:
–1 + Ψ1 + γ·µ1 = 0 (17'.a.III)
1 – Ψ1 + Ψ2 – µ1 + µ3 = 0 (17'.b.III)
SKT : µ1 > 0, γ·I – F = 0 (18.a.III)
µ2 = 0, m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X + F – I > 0 (18.b.III)
µ3 > 0, F = 0 (18.c.III)

Rezolvând acest sistem obţinem I(t) = F(t) = 0 oricare ar fi t, deci

firma aplică o politică de neapelare la credite şi de investiţii nule (nu se face
nici autofinanţare). Din ecuaţia de evoluţie a capitalului (2) obţinem
K& (t ) = –a·K(t) (2.III)

deci o evoluţie descrescătoare ( K& (t ) < 0) a datoriilor firmei:

K*(t) = K0·e–at (2'.III)

136
 Ecuaţiile de dinamică devin:

Y& (t ) = – a·Y(t) (4.III)

X& (t ) = – a·X(t) (5.III)
Ψ& (t ) = – ∂R (t ) + (i + a)·Ψ1(t) (16.a.III)
1
∂K
Ψ& (t ) = (i + a)·Ψ2(t) – ∂R(⋅) (t ) + (a + r) (16.b.III)
2
∂K

Din primele două ecuaţii rezultă o evoluţie concomitent

descrescătoare a împrumuturilor şi a acţiunilor ( Y& (t ) < 0 şi X& (t ) < 0) pe
traiectoriile:
Y*(t) = Y0·e–at (5'.III)
X*(t) = X0·e–at (4'.III)
şi în final volumul dividendelor:
D(t) = R(K*(t)) – (a + r)·Y*(t) (12.V)
Varianta IV. µ1(t) = 0, µ2(t) > 0 şi µ3(t) > 0
Condiţiile K-T devin:

–1 + Ψ1 – µ2 = 0 (17'.a.IV)
1 – Ψ1 + Ψ2 + µ2 + µ3 = 0 (17'.b.IV)
SKT : 1 = 0, γ·I – F > 0
µ (18.a.IV)
µ2 > 0, m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X + F – I = 0 (18.b.IV)
µ3 > 0, F(t) = 0 (18.c.IV)

Rezolvând acest sistem obţinem:

Ψ1 = 1 + µ2 ⇒ Ψ & (t ) = µ& (t ) (17".a.IV)
1 2
Ψ2 = –µ3 ⇒ Ψ & (t ) = – µ& (t )
2 3 (17".b.IV)
SKT : µ1 = 0, γ·I > 0 ⇒ I > 0 (18'.a.IV)
µ2 > 0, I = m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X (18'.b.IV)
µ3 > 0, F(t) = 0 (18'.c.IV)
Pe această traiectorie se aplică deci o politică fără credite (18'.c.IV)
şi există investiţii (18'.a.IV), care vor fi făcute din surse proprii
(autofinanţare pură".

137
 Înlocuind rezultatele de mai sus în ecuaţiile de dinamică obţinem
sistemul:
Y& (t ) = – a·Y(t) (4.IV)
X& (t ) = m·(R(K) – a·K – r·Y(t)) (5.IV)
∂R ∂R (⋅)
µ& 2 (t ) = – (t ) + (i + a)·(1 + µ2(t)) - µ2(t)·[m· (t ) + a·(1 – m)](16.a.IV)
∂K ∂K
∂R (⋅)
µ& 3 (t ) = (i + a)·µ3(t) + (t ) ·[1 +m·µ2(t)] – (a + r)·[1 + m·µ2(t)] (16.b.IV)
∂K
cu condiţiile finale: X(0) = X0, Y(0) = Y0, µ2(T) = 0 şi µ3(T) = 0.
Din ecuaţia liniară de gradul I cu coeficienţi neconstanţi (16.a.IV) va
fi obţinut multiplicatorul µ2(t), care va fi înlocuit apoi în ecuaţia (16.b.IV)
care va deveni o ecuaţie liniară de gradul I cu coeficienţi neconstanţi în
µ3(t). Evoluţia pe traiectoria IV are loc atât timp cât µ2(t) şi µ3(t) sunt
simultan pozitivi.
Din ecuaţia (4.IV) obţinem o evoluţie descrescătoare ( Y& (t ) < 0) a
datoriilor firmei:
Y*(t) = Y0·e–at (4'.IV)
Din ecuaţia (5.IV) rezultă dinamica volumului acţiunilor: Avem:
X& (t ) = m·V(t) > 0 ⇒ X(t)↑ (5'.IV)
iar evoluţia acţiunilor poate fi dedusă din ecuaţia:
X& (t ) = m·(R(K) – a·K – r·Y(t)) (5.IV)
şi depinde de forma funcţiei profitului R(K).
Cum K(t) = X(t) + Y(t) şi R(K) este neliniară, expresia lui X(t) este
greu de determinat analitic. În acest caz se folosesc aproximările acestei
funcţii prin simulări discrete pe calculator.
Varianta V. µ1(t) = 0, µ2(t) = 0 şi µ3(t) > 0
Condiţiile K-T devin:
–1 + Ψ1 = 0 (17'.a.V)
1 – Ψ1 + Ψ2 + µ3 = 0 (17'.b.V)
SKT : µ1 = 0, γ·I – F > 0 (18.a.V)
µ2 = 0, m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X + F – I > 0 (18.b.V)
µ3 > 0, F(t) = 0 (18.c.V)
Ultima relaţie arată că firma acceptă o politică fără credite.

138
 Din a treia rezultă γ·I > 0 deci I > 0 iar din a patra m·V(t) + a·X – I > 0.
În concluzie:
0 < I(t) < m·V(t) + a·X(t) (18'.b.V)
deci firma face investiţii, sursa lor fiind autofinanţarea, limita superioară a
investiţiilor fiind partea din profit destinată dezvoltării plus amortizarea
părţii din capital definită prin capital social.
Din primele două ecuaţii vom avea:
Ψ1(t) = 1 ⇒ Ψ & (t ) = 0
1 (17".a.V)
Ψ2(t) = –µ3(t) ⇒ Ψ & (t ) = – µ& (t )
2 3 (17".b.V)
Sistemul ecuaţiilor de dinamică devine:
Y& (t ) = – a·Y(t) (4.V)
X& (t ) = I(t)– a·X(t) (5.V)
∂R
0=– (t ) + (i + a) (16.a.V)
∂K
& (t ) = (i + a)·Ψ2(t) – ∂R(⋅) (t ) + (a + r)
Ψ (16.b.V)
2
∂K
Din ecuaţia de dinamică a împrumuturilor rezultă că Y& (t ) < 0, deci
volumul datoriilor descreşte. Valoarea acestora va fi:
Y*(t) = Y0·e–at (4'.V)
Din a treia relaţie avem:
∂R
(t ) = (i + a) (16'.a.V)
∂K
de unde rezultă o traiectorie staţionară a capitalului, notată K *X pentru a
sublinia faptul că finanţarea este proprie (autofinanţare), unde:
K *X = ( R ′) −1 (a + i) (16".a.V)
Legitatea de evoluţie pe traiectoria V impune ca profitul marginal
∂R
net ( (t ) – a) să egaleze rata de interes a acţionarilor.
∂K
Din ecuaţia de dinamică a variabilei adjuncte Ψ2 şi ţinând cont de
relaţiile (17".b.V) şi (16'.a.V) rezultă:
µ& 3 (t ) = (i + a)·µ3(t) + (i – r) (16'.b.V)

139
cu condiţia finală µ3(T) = 0. Soluţia acestei ecuaţii este:
r −i
µ *3 (t ) = [1 – e–(i + a)·(T – t)] (16".b.V)
a+i
Condiţia µ *3 (t ) > 0 este îndeplinită numai dacă r > i. În concluzie,
evoluţia pe traiectoria V va avea loc atâta timp cât creditele sunt scumpe.
Din (2) rezultă:
I*(t) = a· K *X = ct. (2.V)
Ecuaţia de dinamică a capitalului propriu va fi:
X& (t ) = I*(t) – a·X(t) = I*(t) – a· K *X (5.V)
şi va avea soluţia:
X*(t) = e–at(X0 – K *X ) + K *X (5'.V)
În final, putem calcula profitul net:
V*(t) = R( K *X ) – a· K *X – r·Y*(t) (6.V)
şi dividendele:
D*(t) = R( K *X ) – a· K *X – (a + r)·Y*(t) (12.V)
Varianta VI. µ1(t) = 0, µ2(t) > 0 şi µ3(t) = 0
Sistemul de condiţii K-T devine:
–1 + Ψ1 – µ2 = 0 (17'.a.VI)
1 – Ψ1 + Ψ2 + µ2 = 0 (17'.b.VI)
0=0 (18.a)
m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X + F – I = 0 (18.b)
0=0 (18.c)
din care rezultă că Ψ2(t) = 0 oricare ar fi t şi implicit Ψ & (t ) = 0. De aici
2
rezultă că ecuaţia de dinamică a variabilei adjuncte Ψ2(t) devine:
∂R (⋅)
0 = (i + a)·0 – (t ) ·[1 +m·µ2(t)] + (a + r)·[1 + m·µ2(t)] ⇔
∂K
∂R(⋅)
[a + r – (t ) ]·[1 +m·µ2(t)] = 0
∂K
şi cum m şi µ2(t) sunt pozitive rezultă că:
∂R (⋅)
(t ) = a + r (19.VI)
∂K

140
şi R(K) = (a + r)·K + C, unde constanta C rezultă din condiţiile iniţiale.
Putem astfel considera legitatea: Evoluţia optimă se desfăşoară pe
traiectoria VI atâta timp cât venitul marginal din vânzări este egal cu rata
dobânzii la credite.
Conform (19.VI) care este o ecuaţie algebrică în K rezultă K(t)
*
= K YX = ct. unde am folosit indicele YX pentru a arăta că sursa de finanţare
este fundamentată atât pe credite (Y) cât şi pe autofinanţare (X), unde:
* ∂R (⋅)
K YX = arg[ = a + r] (19'.VI)
K ∂K
sau:
*
K YX = (R ′)−1 (a + r) (19".VI)
Din sistemul de condiţii K-T rezultă şi:
Ψ1 = 1 + µ2
şi:
& (t ) = µ&
Ψ1 2

Înlocuind în ecuaţia de dinamică a variabilei adjuncte Ψ1 obţinem:

∂R ∂R(⋅)
µ& 2 = – (t ) + (i + a)·[1 + µ2(t)] - µ2(t)·[m· (t ) + a·(1 – m)]
∂K ∂K
∂R(⋅)
şi cum (t ) = a + r vom avea:
∂K
µ& 2 = – a – r + (i + a)·µ2(t) - µ2(t)·[m·(a + r)+ a·(1 – m)] ⇔
⇔ µ& 2 = (i – m·r)·µ2 + i – r (16".a.VI)
care împreună cu condiţia finală µ2(T) = Ψ1(T) – 1 duce la soluţia:
r −i
µ *2 (t) = ·[1 – e–(i – r·m)(T – t)] (23.VI)
i − r ⋅m
Studiind semnul acestei soluţii în funcţie de parametrii i, r şi m şi
variabila t în tabelul de mai jos:
r −i
r–i i – r·m 1 – e–(i – r·m)(T – t) µ *2 (t)
i − r ⋅m
i < r·m + – – – +
i = r·m + 0 / 0 /
r·m < i < r + + + + +
i=r 0 + 0 + 0
i>r – + – + –

141
rezultă că este îndeplinită condiţia de admisibilitate µ *2 (t) > 0 doar dacă i > r
i
şi m ≠ .
r

i
Pentru i > r şi m ≠ vom avea din sistemul de condiţii K-T:
r
µ1 = µ3 = Ψ2 = 0
µ2 = Ψ1 – 1
* *
I – F = m·(R( K YX ) – a· K YX – r·Y) + a·X
care conduc la sistemul de ecuaţii de dinamică:
Y& (t ) = F(t) – a·Y(t) (4)
X& (t ) = m·(R( K YX
* *
) – a· K YX – r·Y) (5.VI)
r −i
Ψ1* = 1 + µ *2 (t) = ! + ·[1 – e–(i – r·m)(T – t)] (23'.VI)
i − r ⋅m
0=0 (16.b)
În plus, avem:
*
X(t) + Y(t) = K YX care duce la X& (t ) + Y& (t ) = 0
şi ecuaţia de dinamică a capitalului (2) care devine:
*
0 = I(t) – a· K YX de unde I*(t) = a· K YX
*
= ct.
De aici rezultă imediat:
F*(t) = a· K YX
* *
– m·(R( K YX *
) – a· K YX *
– r·Y) – a·[ K YX – Y(t)]
(18'.b.VI)
care înlocuită în ecuaţia de dinamică (4) duce la:
Y& (t ) = a· K YX* *
– m·(R( K YX *
) – a· K YX *
– r·Y) – a·[ K YX – Y(t)] – a·Y(t) ⇔
Y& (t ) = – m·(R( K YX
* *
) – a· K YX *
– r·Y) = – m·V( K YX )<0
În concluzie, pe traiectoria VI are loc o diminuare a datoriilor
firmei. Din ecuaţia liniară de mai sus rezultă soluţia:
Y*(t) = er·m·t(Y0 – Y*) + Y* (4'.VI)
*
unde nivelul de echilibru Y este:
1
Y* = *
[ R ( K YX *
) − aK YX ] (4".VI)
r

142
 Evoluţia capitalului social X(t) rezultă imediat din relaţia
*
X(t) + Y(t) = K YX ca fiind:

X*(t) = K YX
*
– Y*(t)

şi în plus, cum X& (t ) + Y& (t ) = 0 şi Y& (t ) < 0 rezultă că X& (t ) > 0 deci se duce o
politică de consolidare a firmei.
În ceea ce priveşte nivelul creditelor F(t), din condiţiile K-T rezultă:
0 < F*(t) < γ·I*(t)
ceea ce înseamnă că întreprinderea face apel la credite dar nu la nivel
maxim.
Acest nivel este dat de (18'.b.VI) şi (4'.VI) + (4".VI):
F*(t) = a· K YX
* *
– m·(R( K YX *
) – a· K YX – r·Y*(t) ) – a·[ K YX
*
– Y*(t)] =
*
= – m·(R( K YX *
) – a· K YX – r·Y*(t) ) + a·Y*(t)
= (a + m·r)·Y*(t) – m·[R( K YX
* *
) – a· K YX ]
Cum Y*(t) este descrescătoare rezultă că nivelul creditelor este în
scădere.
Deoarece
F*(t) = – m·(R( K YX
* *
) – a· K YX – r·Y*(t) ) + a·Y*(t) = – m·V*(t) + a·Y*(t)
din inegalităţile 0 < F*(t) < γ·I*(t) vom avea:
a·Y*(t) + γ·I*(t) > m·V*(t) + γ·I*(t) > a·Y*(t)
relaţie care reflectă politica de consolidare a firmei pe traiectoria VI: "partea
din profitul net alocată pentru dezvoltare (m·V*(t)) plus împrumuturile
pentru investiţii (γ·I*(t)) depăşeşte amortismentul (a·Y*(t))".

Varianta VII. µ1(t) > 0, µ2(t) = 0 şi µ3(t) = 0

Sistemul de condiţii Kuhn-Tucker devine:

–1 + Ψ1 + γ·µ1 = 0 (17''.a.VII)
1 – Ψ1 + Ψ2 – µ1 = 0 (17''.b.VII)
SKT : γ·I – F = 0 (18'.a.VII)
0=0 (18'.b.VII)
0=0 (18'.c.VII)

143
de unde rezultă:
1
µ1 = ·Ψ2(t) (17".1)
1− γ
γ
Ψ1(t) = 1 – ·Ψ2(t) (17".2)
1− γ
γ·I(t) = F(t) (17''.3)
Sistemul dinamic SD devine:
Y& (t ) = F(t) – a·Y(t) (4.VII)
X& (t ) = I(t)– a·X(t) – F(t) (5.VII)
SD: Ψ & (t ) = – ∂R (t ) + (i + a)·Ψ1(t) (16.a.VII)
1
∂K
Ψ & (t ) = (i + a)·Ψ2(t) – ∂R (t ) + (a + r) (16.b.VII)
2
∂K
Conform relaţiei 17".2 vom avea:

& (t ) = – γ & (t )
Ψ1 ·Ψ2 (17'''.2)
1− γ
Înlocuind 17'''.2 şi 17".2 în 16.a.III obţinem:

–
γ
·Ψ& (t ) = – ∂R (t ) + (i + a)·(1 – γ ·Ψ2(t)) ⇔
2
1− γ ∂K 1− γ
& (t ) = (i + a)·Ψ2(t) + 1 − γ · ∂R (t ) – (i + a)· 1 − γ (16'.a.VII)
Ψ2
γ ∂K γ
Combinând această relaţie cu 16.b.III rezultă:
∂R 1 − γ ∂R 1− γ
– (t ) + (a + r) = · (t ) – (i + a)· ⇔
∂K γ ∂K γ
∂R
(t ) = γ(a + r) + (i + a)·(1 – γ) = a + (1 – γ)·i + γ·r = constant (19.VII)
∂K
În concluzie, evoluţia optimă are loc pe traiectoria VII atâta timp cât
∂R
venitul marginal net ( (t ) – a) este constant şi egal cu suma ponderată a
∂K
ratelor de interes (rata dobânzii "r" şi rata de creştere a acţiunilor "i"), unde
ponderea γ este rata maximă a împrumuturilor pentru investiţii.

144
 De asemenea, capitalul este staţionar, el fiind soluţia ecuaţiei
algebrice:

R/(K) = γ(a + r) + (i + a)·(1 – γ)

adică:
K Y* = ( R′) −1 [γ(a + r) + (i + a)·(1 – γ)] (19".VII)
Obs. Ecuaţia (19') are soluţie unică, conform proprietăţilor i) şi ii) ale
funcţiei R(K).
Vom avea deci K& (t ) = 0 şi conform ecuaţiei de dinamică (2) vom
avea că valoarea investiţiei este staţionară şi anume:
I*(t) = a· K Y* = constant (20.1)
De asemenea, din relaţia 17".3 rezultă că şi volumul creditelor este
constant şi anume:
F*(t) = γ·I*(t) = γ·a· K Y* = constant (20.2)
Firma apelează deci la volumul maxim al creditelor ce i se pot
acorda pentru investiţia I*, conform definiţiei coeficientului γ.
Dinamica variabilelor adjuncte
Revenind la sistemul dinamic SD, ecuaţia (16.a.VII) devine:
& (t ) = (i + a)·Ψ1(t) – (a + (1 – γ)·i + γ·r )
Ψ (16'.a.VII)
1

care este o ecuaţie liniară în Ψ1(t) a cărei soluţie este:

r −i
Ψ1(t) = C·e(i + a)t
+ 1 + γ·
i+a
Constanta C va fi aflată din condiţia: Ψ1(T) = 1, din care rezultă:
r −i r − i –(i + a)T
1 = C·e(i + a)T + 1 + γ· ⇔ C = –γ· ·e
i+a i+a
În final obţinem soluţia:
r −i
Ψ1(t) = γ· ·[1 – e(i + a)(t–T)] + 1 (21)
i+a
Din relaţia 17".2 rezultă
i−r
Ψ2(t) = (1 – γ)· ·[1 – e(i + a)(t–T)] (22)
i+a
care verifică Ψ2(T) = 0.

145
 Din relaţia 17".1 şi ţinând cont de condiţia de semn µ1 > 0 şi γ ∈
(0,1) rezultă condiţia: Ψ2(t) > 0 care se verifică numai dacă i > r .
Deci politica K(t) = K Y* = constant poate fi aplicată numai dacă
creditele sunt ieftine (r < i).
În final, variabilele de stare rezultă din sistemul:
X& (t ) = – a·X(t) + a· K Y* – a·γ· K Y* (5'.VII)
Y& (t ) = – a·Y(t) + a·γ· K * Y (4'.VII)
cu condiţiile iniţiale X(t) = X0 şi Y(t) = Y0.
Soluţia este:
X*(t) = (X0 – X*)e–at + X* unde X* = (1 – γ)· K Y* (5".VII)
* * –at * *
Y (t) = (Y0 – Y )e +Y unde Y = γ· K Y* (4".VII)
De aici rezultă evoluţia valorii capitalului K(t) spre valoarea de
echilibru K Y* :

K*(t) = (K0 – K*)e–at + K* unde K* = K Y* (2'.1)

şi volumul dividendelor pe traiectoria VII:
D*(t) = R(K*(t)) – (a + r)·Y*(t) – a·(1 – γ)· K Y* (12')
de unde R*(t) = R(K*(t)) este venitul de-a lungul traiectoriei K*(t).

Varianta VIII. µ1(t) = 0, µ2(t) = 0 şi µ3(t) = 0

Condiţiile K-T devin:

–1 + Ψ1 = 0 (17'.a.VIII)
1 – Ψ1 + Ψ2 = 0 (17'.b.VIII)
SKT : µ1 = 0, γ·I – F > 0 (18.a.VIII)
µ2 = 0, m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X + F – I > 0 (18.b.VIII)
µ3 = 0, F > 0 (18.c.VIII)

de unde:

Ψ1(t) = 1 ⇒ & (t ) = 0
Ψ (17".a.VIII)
1
Ψ2(t) = 0 ⇒ & (t ) = 0
Ψ 2 (17".b.VIII)
146
 Ecuaţiile de dinamică devin:
Y& (t ) = F(t) – a·Y(t) (4.VIII)
X& (t ) = I(t)– a·X(t) – F(t) (5.VIII)
∂R
0=– (t ) + (i + a) (16.a.VIII)
∂K
∂R(⋅)
0=– (t ) + (a + r) (16.b.VIII)
∂K
Din ultimele două ecuaţii rezultă:
∂R
i+a= (t ) = a + r (16.VIII)
∂K
şi, în final:
i = r (16'.VIII)
ceea ce contrazice ipoteza i ≠ r, deci traiectoria nu este admisibilă.
În concluzie singurele traiectorii admisibile sunt II … VII.
2.5 Sinteza traiectoriilor optim admisibile. Strategii optime
În funcţie de situaţia internă – reflectată prin nivelul venitului
∂R
marginal net ( – a) şi de echilibrul macroeconomic (reflectat prin
∂K t
ecartul rata dobânzii – rata de randament a acţiunilor ( r – i)), firma poate
aplica şase politici optimale. Prin combinarea lor în mod optimal se vor
obţine, aşa cum vom arăta, două strategii optimale, în funcţie de condiţiile
de creditare.
Sinteza rezultatelor privind cele 6 politici optimale analizate mai sus
este prezentată în tabloul sinoptic:

Indica- Variabile de decizie Variabile de stare

tori Starea firmei
& Y & K& Dt
Politici I*t Ft* X t t t Kt şi condiţii
optime
Creştere maximă prin
II –III Max Max + + + K *t ↑ Min
credite şi autofinanţare
III – VI 0 0 – – – K *t ↓ contracţie
Creştere maximă prin
IV – V Max 0 + – + K *t ↑ Min
autofinanţare
Staţionară prin autofi-
V – IV a · K *X 0 + – 0 K *X = const Dt nanţare pură (r > i)
*

Consolidare prin
VI – II a · K *XY Moderat + – 0 K *XY Min credite şi autofinanţare
(r > i)
* Staţionară prin credite
VII – I a · K *Y a·γ· K *Y = max ± + 0 *
K Y = const. Dt maxime (r < i)

147
unde:

⎡⎛ ∂R ⎞ ⎤
K *Y = arg ⎢⎜ − a ⎟ = γ·r + (r – γ)· i ⎥
K ⎣⎝ ∂K ⎠ ⎦

⎡⎛ ∂R ⎞ ⎤
K *YX = arg ⎢⎜ − a ⎟ = r⎥
K ⎣⎝ ∂K ⎠ ⎦

⎡⎛ ∂R ⎞ ⎤
K *X = arg ⎢⎜ − a ⎟ = i⎥
K ⎣⎝ ∂K ⎠ ⎦

Din condiţiile de creditare (credite scumpe (r > i) sau ieftine (r < i)),
se identifică două strategii optime:

Cazul 1. Credite ieftine (r < i)

Traiectoria staţionară optimă va fi drumul (VII), cu Kt = K *Y = const.
În consecinţă, firma va adopta strategia:

a) dacă K0 > K *Y , adică firma deţine la momentul iniţial un stoc al

bunurilor de capital (K0) superior nivelului optim staţionar K *Y , se va aplica
o politică de descreştere (contracţie), urmând pe termen scurt (TS) drumul
optimal (III) – indiferent dacă creditele sunt ieftine sau scumpe, reducând
& < 0), acceptându-se descreşterea capitalului social ( X
datoriile Yt ( Y & < 0).
t t

În concluzie, pe termen scurt, pe perioada t ∈ [0,τ37], firma trebuind să intre

într-un proces de decapitalizare, urmând traiectoria optimă III, până atinge
nivelul optim K *Y , adică traiectoria optimă VII, moment notat τ37; acest
punct este momentul de comutaţie de pe traiectoria III pe traiectoria VII
(vezi figura 1). Algoritmul de determinare a momentului de comutaţie τij de
pe traiectoria i pe traiectoria j va fi detaliat în paragraful următor.

148
 Kt
K0
III
VII
K *t

K *Y

K *t

K0 II
t
τ37 τ27

Figura 1. Strategii optime în condiţiile unor credite ieftine r < i

b) dacă K0 < K *Y , atunci pe termen scurt firma trebuie să aplice o

politică optimală de creştere maximă (traiectoria II cu investiţie maximă
posibilă prin sursele de autofinanţare proprii şi credite maxime) prin
creşterea capitalului ( K& t* > 0) până la momentul τ27 când intră pe traiectoria
staţionară (VII) corespunzătoare nivelului K *Y al capitalului (vezi figura 1)
şi apoi să urmeze traiectoria VII pe termen lung.
c) dacă K0 = K *Y , atunci strategia optimă trebuie să fie traiectoria
VII, pe termen lung.
Cazul 2. Credite scumpe (r > i)
Problema este mai complicată, deoarece, după cum se evidenţiază în
tabloul sintetic de analiză, există două traiectorii optime staţionare
(traiectoria V şi traiectoria VI).
Teoremă. Atâta timp cât r > i politica optimală de autofinanţare pură
K *X (traiectoria V) este superioară politicii mixte ( K *YX ) de finanţare prin
credite şi autofinanţare (traiectoria VI)

149
 Demonstraţie. Pe traiectoria V, a politicii de autofinanţare pură,
∂R ∂R
avem ( K *X ) = a + i iar pe traiectoria mixtă VI avem ( K *YX ) = a + r.
∂K ∂K
∂R ∂R
Cum r > i rezultă că a + r > a + i şi deci ( K *YX ) > ( K *X ). Conform
∂K ∂K
2
∂ R ∂R
ipotezei veniturilor marginale descrescătoare ( 2 < 0), din ( K *YX ) >
∂ K ∂K
∂R
( K *X ) rezultă K *YX < K *X .
∂K

Kt
K0
III
V
K *X
IV IV IV
K0
VI
K *YX

II

K0
t
τ45 τ64 τ35 τ26 τ64 τ45 τ45

Figura 2. Strategii optime în condiţiile unor credite scumpe r > i

Analiza posibilităţilor de evoluţie pune în evidenţă combinarea

politicilor II, III şi IV cu cele două traiectorii V şi VI, ca în figura 2, în
funcţie de starea iniţială K0.
Se constată că:
− dacă nivelul iniţial K0 < K *YX , firma va aplica pe termen scurt
politica II de creştere prin autofinanţare şi credite maxime (chiar
dacă în această conjunctură creditele sunt scumpe), până în
momentul τ26 de atingere a nivelului K *YX , când intră pe
politica VI, staţionară.

150
 − dacă K0 ∈ ( K *YX , K *X ) firma va aplica pe termen scurt politica IV
de creştere maximă prin autofinanţare (fără credite), până în
momentul τ45 când trece pe politica staţionară V, tot cu
autofinanţare pură, dar cu investiţii de menţinere (I* = a· K *X ).

− Dacă K0 > K *X , firma va aplica pe termen scurt politica III de

contracţie (decapitalizare, cu investiţie nulă), până la momentul
τ35, când trece pe politica staţionară V.
Vom demonstra în paragraful următor că, deşi politica VI este
staţionară, firma poate trece la anumite momente τ64 pe traiectoria de
creştere prin autofinanţare IV, cu investiţie maximă, evidenţiindu-se, în
funcţie de starea iniţială K0 strategiile:
VI → IV → V
II → VI → IV → V

2.6 Analiza concatenarităţii traiectoriilor optime.

Determinarea momentelor de comutaţie τij

A. Cazul creditelor ieftine (r < i)

Pentru a găsi criteriile de concatenare a diverselor politici optimale
într-o strategie pe termen lung, vom folosi condiţiile de optim date de
principiul lui Pontreaghin, care vor da informaţiile privind momentele de
comutaţie de pe o traiectorie pe alta.
Din figura 1, pentru r < i, rezultă că trebuie să cercetăm
accesibilitatea spre traiectoria VII a drumurilor II şi III.
Notăm cu τij− momentul intrării de pe traiectoria i pe traiectoria j şi
cu τij+ momentul plasării pe traiectoria j, unde τij− = τij+ = τij.

Astfel, pe traiectoria VII avem µ7(t) > 0 oricare ar fi t ∈ [0,T], deci

µ7( τ i7+ ) > 0, i = 2;3.
Din (SKT) (17".a.VII) şi (17".b.VII), pe traiectoria VII, avem:
Ψ1( τi7+ ) = 1 – γ·µ1( τ i7+ )
Ψ2( τ i7+ ) = (1 – γ)·µ1( τ i7+ ) > 0 (17'''.1)

151
 a) Accesibilitatea de pe traiectoria II la traiectoria VII (strategia II → VII).
Din condiţiile K-T (17'.b.II) rezultă Ψ2(t) > 0, deoarece µ2(t) > 0 pe
traiectoria II, deci Ψ2( τ −27 ) > 0. Cum Ψ2( τ −27 ) > 0 rezultă că traiectoria II
accede la traiectoria VII şi momentul de comutaţie de pe II pe VII este
soluţia ecuaţiei Ψ2( τ −27 ) = Ψ2( τ +27 ), adică Ψ2(τ27)⏐II = Ψ2(τ27)⏐VII, unde ·⏐II
şi ·⏐VII arată pe ce traiectorie se calculează variabilele adjuncte Ψ2(t). Însă,
aşa cum rezultă din analiza traiectoriilor, expresia analitică Ψ2(t) nu poate fi
determinată analitic în anumite variante, în aceste cazuri folosirea ecuaţiei
Ψ2(τ27)⏐II = Ψ2(τ27)⏐VII fiind utilă numai dacă se operează cu traiectoria
Ψ2(τ27)⏐II determinată prin metode de aproximare.
Vom folosi din acest motiv o altă cale de determinare a momentului
de comutaţie, bazat pe observaţia că, dacă traiectoria i accede la traiectoria j,
momentul de comutaţie τij este soluţia ecuaţiei:
K*(t)⏐(i) = K*(t)⏐(j) (23)
deci în cazul nostru K*(t)⏐II = K *Y unde K*(t)⏐II se calculează cu formula
K*(t) = X t* + Yt* rezultată din sistemul (5.II) şi (4.II) şi K *Y = K*(t)⏐VII este
traiectoria staţionară dată de (19".VII), soluţie a ecuaţiei:
∂R
– a = r·γ + (1 – γ)·i (19.VII)
∂K t
Accesibilitatea (II → VII) este posibilă dacă K(t)⏐II < K *Y . Cum
∂R
( ↓) rezultă cerinţa:
∂K t
∂R
( – a )II > γ·r + (1 – γ)·i (24')
∂K t
Pentru evaluarea venitului marginal net pe traiectoria II, din (5.II) şi
(4.II) rezultă:
γ
K& (t ) = X& (t ) + Y& (t ) = m·(R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t)) + {m·[R(K(t)) –
1− γ
−a·K(t) – r·Y(t)] + a·X(t)} – a·Y(t) =
m γ
= ·[R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t)] + ·a·X(t) – a·Y(t) (25)
1− γ 1− γ

152
 Cum R(K(t) este concavă monoton crescătoare rezultă că venitul
marginal este sub nivelul venitului mediu (vezi figura 3):

R(K(t))
R(K(t))
α2

α1 K(t)
K(t)
Figura 3

∂R R
< (26)
∂K t Kt
(adică tg(α1) < tg(α2) ⇔ α1 < α2).

Consecinţă: Între venitul net marginal şi venitul net mediu există

inegalitatea:
∂R R
–a< – a (26')
∂K t Kt
adică:
∂R
Kt ·( – a) < R – a·Kt (26")
∂K t
Obţinem:
∂R ( 24 ')
R(Kt) – a·Kt > Kt·( – a ) > Kt·(γ·r + (1 – γ)·i) > Kt·r (26''')
∂K t
ultima inegalitate rezultând din condiţia i > r (credite ieftine). Înlocuind în
(25) deducem:
1
K& (t ) > ·[m·r(Kt – Y(t)) + γ·a·X(t) – (1 – γ)a·Y(t)] (25')
1− γ
Dar K& (t ) > 0 pe traiectoria II. Deducem rezultatul important:
"O condiţie suficientă pentru îndeplinirea cerinţei (24) este ca raportul dintre

153
datoria firmei şi capitalul propriu să nu depăşească pragul de viabilitate a
m⋅r + a⋅γ
firmei (h = ):
(1 − γ ) ⋅ a
Yt m⋅r + a⋅γ
< (27)
Xt (1 − γ ) ⋅ a
În concluzie, când K0 < K Y* , în condiţiile creditelor ieftine (r < i),
traiectoria II accede (crescător) către traiectoria VII, atingând-o la momentul
τ27, soluţie a ecuaţiei (23). Acelaşi comportament se găseşte pentru orice
stare iniţială la un moment t0, cu condiţia ca la acest moment firma să se
încadreze în pragul de viabilitate (27).

b) Accesibilitatea traiectoriei VII de pe traiectoria III

( )
Este posibilă când K0 > K Y* , deoarece K t* ⏐III ↓. Aceasta arată că:
∂R
( – a )⏐III < γ·r + (1 – γ)·i (28)
∂K t
deci venitul marginal net este redus; în aceste condiţii firma trebuie să aplice
un program de contracţie (decapitalizare) până se atinge egalitatea:
∂R
( – a )⏐III = γ·r + (1 – γ)·i (29)
∂K t
ecuaţie care dă soluţia t = τ37, adică momentul de trecere la politica VII.

Observaţie: Analiza concatenărilor posibile prin evidenţierea

condiţiilor de realizabilitate a politicilor după cum creditele sunt ieftine
(r < i) sau scumpe (r > i), care a dus la obţinerea doar a două variante
posibile:
II → VII
III → VII
poate fi suplinită prin analiza de concatenare a diverselor traiectorii,
demonstrându-se imposibilitatea trecerii pe traiectoria VII de pe orice
traiectorie IV, V sau VI. Astfel:
−
− trecerea de pe traiectoria VI pe VII arată că Ψ2( τ 67 ) = 0, conform
+
(16'.b.VI) în contradicţie cu Ψ2( τ 67 ) > 0, conform (17'''.VII).

154
 −
− trecerea de pe traiectoria V pe VII arată că Ψ2( τ 57 ) < 0, conform
+
(16'.b.V) în contradicţie cu Ψ2( τ 57 ) > 0, conform (17'''.VII).

− trecerea de pe traiectoria IV pe VII arată că Ψ2( τ −47 ) < 0, conform

(16'.b.IV) în contradicţie cu Ψ2( τ +47 ) > 0, conform (17'''.VII).

B. Cazul creditelor scumpe (r > i)

Strategiile optime posibile sunt prezentate în figura 2. Cum politicile

optimale VII, VI şi V sunt staţionare, iese din discuţie posibilitatea
concatenării între acestea (deoarece K *X ≠ K Y* ≠ K *XY ).

a) Accesibilitatea către traiectoria V, adică spre politica staţionară

cu autofinanţare pură, K *X .

a1) accesibilitatea de pe traiectoria II pe traiectoria V este imposibilă

deoarece pe traiectoria II avem Ψ2(t) > 0 oricare ar fi t > 0, deci Ψ2( τ −25 ) > 0
în contradicţie cu faptul că pe traiectoria V avem Ψ2(t) = –µ3(t) < 0 oricare
ar fi t > 0, conform (17'.V).

a2) accesibilitatea de pe traiectoria IV pe traiectoria V este posibilă

dacă şi numai dacă:
K t* ⏐IV < K *X (24.A.2)

deoarece pe traiectoria IV avem Ψ2(t) = –µ3(t) < 0 deci există t = τ45 astfel
încât Ψ2( τ −45 ) = Ψ2( τ +45 ) . Evident t = τ45 este soluţia ecuaţiei K t* ⏐IV = K *X .

a3) accesibilitatea de pe traiectoria III pe traiectoria V este posibilă

( )
când K0 > K *X , deoarece K t* ⏐III ↓.

155
 3. Modelul van Hilten[30]
Unul dintre cele mai importante modele dezvoltate în literatura de
specialitate este acela în care firma este privită ca un sistem dinamic.
Acest model analizează corelaţia dinamică dintre investiţiile făcute
din profiturile aduse de activele corporale, investiţiile făcute din credite şi
politica de dividende a firmei, în condiţiile impozitului pe profit.

3.1 Ipotezele modelului

Ipoteza 1. Firma are o producţie omogenă, iar funcţia de producţie

este liniară:
Q(t) = q K(t) (1)
unde:
- K(t) sunt bunurile de capital, exprimate valoric. Se face ipoteza că
o unitate de capital este egală cu o unitate monetară (s-a ales drept numerar
unitatea de capital);
- Q(t) reprezintă nivelul producţiei, exprimat valoric;
Q (t )
- q reprezintă productivitatea medie a capitalului, q = = ct .
K (t )
Se presupune că productivitatea medie este egală cu productivitatea
marginală, ipoteză din care rezultă funcţia de producţie liniară (1).

Toată producţia se presupune că se vinde, astfel încât stocul de

producţie finită este zero.

Ipoteza 2. Funcţia de vânzări S(Q(t)) este pozitivă, strict concavă şi

satisface legea veniturilor descrescătoare la scala de fabricaţie:
S(Q(t)) = p(Q(t)) Q(t) (2)
cu:
- S(Q) - funcţia de venit;
- p(Q(t)) - funcţia inversă a cererii (piaţa produsului finit este cu
competiţie imperfectă); p ′(Q(t )) < 0

⎧S ′(Q ) > 0
⎪
⎨S ′′(Q ) < 0 (3)
⎪S (Q ) > 0⇔Q > 0
⎩

156
 Proprietăţile funcţiei de vânzări arată faptul că aceasta este
crescătoare în raport cu producţia şi cu randamente descrescătoare la scală.
De asemenea, producţia nu poate fi negativă.
Ipoteza 3. Singurul input este constituit de bunurile capital.
Deprecierea capitalului (amortizarea) este proporţională cu valoarea
capitalului aK(t), a fiind rata de amortizare.
Venitul net din vânzări (profitul brut) este:
Π(K(t)) =[ q·p(Q(t)) – a]·K(t) (4)
Ipoteza 4. Singurul tip de active corporale ale firmei, bunurile
capital, pot fi finanţate din împrumuturi şi/sau acţiuni:
K(t) = X(t) + Y(t) (5)
unde:
X(t) – valoarea acţiunilor;
Y(t) – valoarea creditelor (împrumuturilor).
Se cunosc, de asemenea, valorile iniţiale ale capitalului ( K(0) = K0),
acţiunilor (X(0) = X0) şi împrumuturilor (Y(0) = Y0).
Ipoteza 5. Creşterea valorii totale a acţiunilor (a capitalului social) se
realizează prin acumulări din profit.
X& ( t ) = E(t) (6)

unde:
- X& ( t ) - creşterea valorii acţiunilor;
- E(t) - partea din profit utilizat pentru creşterea valorii acţiunilor.
Profitul poate fi utilizat pentru investiţii şi/sau pentru creşterea
valorii acţiunilor.
E(t) = (1 – f)·[Π(K(t)) – rY(t)] – D(t)(7)
unde:
− f rata de impozitare a profitului corporal;
− r rata dobânzii;
− rY(t) valoarea dobânzii;
− (1 – f)[Π(K(t)) – rY(t)] profitul net după impozitare şi plata
datoriilor.
− D(t) valoarea dividendelor;
− E(t) acumulările din profit sunt partea care rămâne din profiturile
corporale, după plata impozitului şi a dividendelor.

157
 Ipoteza 6. Investiţiile nete sunt:
K& (t ) = I (t ) − aK (t ) (8)
unde:
I(t) investiţia brută;
aK(t) deprecierea capitalului.
K& (t ) = X& (t ) + Y& (t ) relaţia de dinamică a balanţei. (9)
Ipoteza 7. Volumul creditului este restricţionat la o pondere din
valoarea capitalului social:
Y(t) ≤ k X (t) (10)
unde:
k = ponderea maximă a împrumutului.
Ipoteza 8. Costurile unitare depind de structura de finanţare:
c N ; N = X , Y , YX
unde indicele N arată tipul de finanţare:
N = X finanţarea din acţiuni (autofinanţare);
N = Y finanţarea din împrumut maxim;
N = YX finanţarea mixtă.
Ipoteza 9. Pentru demararea activităţii, venitul marginal în momentul
iniţial depăşeşte costul marginal (oricare dintre costurile unitare):
S ′(Q ((t )) t = 0 > max{c N }
N

S-a făcut ipoteza că costul unitar este egal cu costul marginal.

Ipoteza 10. Firma se dezvoltă numai dacă venitul net din vânzări este
pozitiv:
Π ( K (t )) ≥ 0
Ipoteza 11. Piaţa financiară şi piaţa monetară se consideră a fi două
pieţe distincte, astfel încât preţurile pe cele două pieţe sunt diferite:
i ≠ (1 − f )r
unde:
i este preţul pe piaţa financiară (considerat ca randament al
acţiunilor) – dividendele care revin la o unitate monetară plătită de acţionari
pe acţiuni; pentru firmă i este un cost, este costul unei acţiuni: firma trebuie
să asigure pentru fiecare unitate monetară plătită de acţionari pe acţiuni, o
revenire i.

158
 (1 – f)·r este costul unitar al creditului. Întrucât rata de impozitare se
aplică după plata datoriilor, la o unitate monetară profit net (după
impozitare), revine mai puţin de o unitate monetară dobândă. Este partea
dintr-o unitate monetară de profit care revine pentru amortizarea creditului.
Ipoteza 12. Valoarea acţiunilor în momentul iniţial este strict
pozitivă:
X ( 0) > 0
Performanţa modelului: maximizarea valorii firmei calculată ca
sumă de dividende actualizate pe intervalul [0, T] şi a valorii reale finale a
capitalului social.
Variabile de decizie (control):
I(t) – investiţia brută;
D(t) – valoarea dividendelor.
Variabile de stare:
X(t) – valoarea acţiunilor;
K(t) – valoarea bunurilor capital.
Variabile rezultative:
Y(t) – volumul creditelor.

3.2 Modelul matematic

T
max ∫ e −it D(t )dt + e −iT X (T ) (11)
D,I
0
.
X (t ) = (1 − f )[Π(K (t )) − rY (t )] − D(t ) = (1 − f )[Π(K (t )) − r(K (t ) − X (t ))] − D(t ) (12)
K& (t ) = I (t ) − aK (t ), K (0) = K 0 (13)
X (t ) ≤ K (t ) ≤ (1 + k ) X (t ) (14)
0 ≤ D(t ) ≤ Dmax (15)
I min ≤ I (t ) ≤ I max (16)

3.3 Rezolvarea modelului

Pentru rezolvare va fi folosit principiul lui Pontreaghin pentru cazul

continuu, în care se va ţine cont şi de faptul că funcţia obiectiv este cu
actualizare.

159
 1. Construim Hamiltonianul problemei:
H(K ( t ), X( t ), I( t ), D( t ), λ 1( t ), λ 2 ( t ), t ) =
= D( t ) + λ 1( t ){(1 − f )[Π (K ( t )) − r (K ( t ) − X( t ))] − D( t )} + λ 2 (I( t ) − aK( t )) (20)
2. construim Lagrangeanul problemei:
L(K(t), X(t), I(t), D(t), λ 1(t), λ 2(t), ν 1(t), ν 2(t), µ1(t), µ 2 (t), µ 3(t), µ 4 (t), t ) =
= D(t) + λ1` (t){(1 − f )[Π(K(t)) − r(K(t) − X(t))] − D(t)} + λ 2 (t)(I(t) − aK(t)) +
+ ν 1(t)(K(t) − X(t)) + ν 2 (t)((1 + k)X(t) − K(t)) + µ1(t)(I(t) − I min ) +
+ µ 2(t)(I max − I(t)) + µ 3(t)D(t) + µ 4 (t)(Dmax − D(t))
(21)
3. Sistemul canonic asociat problemei:
.
X (t ) = (1 − f )[Π (K ( t )) − r (K ( t ) − X ( t ))] − D( t ), X(0) = X 0
& ( t ) = I( t ) − aK ( t ), K (0) = K
K 0
∂L
λ& 1 ( t ) = iλ 1( t ) − = [i − (1 − f )r ]λ 1( t ) + ν 1( t ) − (1 + k )ν 2 ( t ) , λ1 (T ) = 0 (22)
∂X( t )
∂L (23)
λ& 2 ( t ) = iλ 2 ( t ) − = (i + a )λ 2 ( t ) − λ 1( t )(1 − f )(Π ′K ( K ( t )) − r ) − ν 1( t ) − ν 2 ( t ), λ 2 (T) = 0
∂K (t )

4. Condiţiile Kuhn – Tucker asociate problemei de maximizare a

hamiltonianului pe mulţimea comenzilor posibile:
∂ L(⋅)
= 0 ⇔ λ 2 (t ) + µ 1(t ) − µ 2 (t ) = 0 (24)
∂ I (t )
∂ L(⋅)
= 0 ⇔ 1 − λ 1(t ) + µ 3(t ) − µ 4 (t ) = 0 (25)
∂ D(t )
µ 1 (t )[I (t ) − I min ] = 0 (26)
µ 2 (t )[I max − I (t )] = 0 (27)
µ 3 (t ) D(t ) = 0 (28)
µ 4 (t )[Dmax − D(t )] = 0 (29)
µ i (t ) ≥ 0, i = 1,4 (30)
ν 1 (t )[K (t ) − X (t )] = 0 (31)
ν 2 (t )[(1 + k ) X (t ) − K (t )] = 0 (32)
ν i (t ) ≥ 0, i = 1,2 (33)

160
 Eliminăm cazurile în care I(t) şi D(t) sunt pe limitele artificiale:
I ( t ) = I max
I ( t ) = I min
D( t ) = D max
deci µ1( t ) = µ 2 ( t ) = µ 4 ( t ) = 0 .
Înlocuind aceste valori în sistemul de condiţii Kuhn-Tucker şi ţinând
cont şi de ecuaţiile sistemului canonic obţinem::
a) din relaţia (24) rezultă λ2 ( t ) = 0 şi implicit λ&2 ( t ) = 0 iar din relaţia
(23):
0 = (i + a ) ⋅ 0 − λ1 (t )(1 − f ) ⋅ [Π ′K ( K (t )) − r ] − ν 1 (t ) + ν 2 (t ) ⇒
λ1 (t )(1 − f ) ⋅ [Π ′K ( K (t )) − r ] = ν 2 (t ) − ν 1 (t ) (34)
b) din relaţia (25) rezultă λ1 ( t ) = 1 + µ 3 ( t ) şi implicit λ&1( t ) = µ& 3 ( t ) iar
din relaţia (22):
µ& 3 ( t ) = {i − (1 − f )r }(1 + µ 3 ( t )) + ν 1 ( t ) − (1 + k )ν 2 ( t ) (35)
Profitul marginal are forma:
∂Π( K ( t )) ∂ ∂S ( ⋅) ∂Q( K ( t ))
= [ S( Q( t )) − aK ( t )] = ⋅ −a ⇔
∂K ( t ) ∂K ( t ) ∂Q( t ) ∂K ( t )
∂Π( K ( t ))
⇔ = q ⋅ S ′Q − a (36)
∂K ( t )
Vom elimina variabilele adjuncte din ecuaţiile de dinamică ale
acestora rezultând o ecuaţie de dinamică a multiplicatorului µ 3 (t ) înlocuind
în (34) pe λ1 (t ) = 1 + µ 3 (t ) şi rezultatul obţinut în (36) şi obţinem:
(1 + µ 3 ( t ))(1 − f )[ q ⋅ S ′Q − a − r ] = ν 2 ( t ) −ν 1 ( t ) (37)

Utilizând relaţiile:
λ2 ( t ) = 0 (40)
λ1 ( t ) = 1 + µ 3 ( t ) (41)
µ1 ( t ) = µ 2 ( t ) = µ 4 ( t ) = 0 (46)
condiţiile de optim devin:
µ& 3 ( t ) = [ i − (1 − f )r ](1 + µ 3( t )) + ν 1( t ) − (1 + k )ν 2( t ) (38)

161
 (1 + µ 3 ( t )(1 − f )[ q ⋅ S ′Q − ( a + r )] = ν 2 (t) - ν 1(t) (39)
µ 3 ( t )D( t ) = 0 (44)
ν 1 ( t )[ K ( t ) − X ( t )] = 0 (48)
ν 2 ( t )[(1 + k )X ( t ) − K ( t )] = 0 (49)

I ( t ) − I min > 0 (42)

I max − I ( t ) > 0 (43)

µ3 (t ) ≥ 0 (45)
ν i ( t ) ≥ 0, i = 1,2 (47)

3.4 Analiza traiectoriilor de bază

Sistemul de ecuaţii de mai sus are 23 variante posibile, după variaţia

(0;+) a celor trei multiplicatori µ3, ν1, ν2, din care trei nu au soluţii
admisibile.

Traiectorii neadmisibile
1) (+,+,+): Din ν 1 (t ) > 0 şi ν 2 (t ) > 0 rezultă K (t ) = X (t ) şi
⎧ X (t ) = 0 ⎧ X (0) = 0
(1 + k ) X (t ) = X (t ) de unde ⎨ şi ⎨ în contradicţie cu
⎩ K (t ) = 0 ⎩ K (0) = 0
ipoteza X(0) > 0.
2) (0,0,0): µ 3 (t ) = 0 implică µ& 3 (t ) = 0 şi din (38) rezultă i = (1 − f )r
în contradicţie cu ipoteza 11.
3) (0,+,+): Aceeaşi contradicţie ca în cazul 1).

Traiectorii de bază admisibile

Se obţin din tabelul:

Tr. Nr. µ 3 (t ) ν 1 (t ) ν 2 (t )
1 + 0 +
2 + 0 0
3 + + 0
4 0 + 0
5 0 0 +

162
 Traiectoria 1 ( µ 3 (t ) > 0,ν 1 (t ) = 0,ν 2 (t ) > 0 )

Din µ 3 ( t ) > 0 rezultă D( t ) = 0 deci nu se plătesc dividende (tot

profitul se reinvesteşte).
Din ν 2 ( t ) > 0 rezultă Y ( t ) = kX ( t ) adică împrumuturi maxime.
Din (39) rezultă (1 + µ 3 (t ))(1 − f )[qS 'q −(a + r )] = ν 2 (t ) de unde
[qS 'q −(a + r )] > 0 şi qS Q′ > (a + r ) deci venitul marginal din vânzări este mai
mare decât costul marginal în cazul finanţării din împrumut maxim şi
acţiuni.
a +r
S ′Q > = c YX
q
a + r aK (t ) + rK (t )
cYX = =
Q(⋅) Q(t )
K (⋅)
Dacă notăm QYX* soluţia ecuaţiei S’Q = cYX atunci pe traiectoria 1 S’Q
este descrescătoare, deci Q(t) < QYX* deci producţia este mai mică decât
valoarea staţionară.
Din relaţia:
Y(t) = kX(t) rezultă Y& (t ) = kX& (t )
şi prima ecuaţie de dinamică devine:
X& (t ) = (1 − f )[S (Q(t )) − aK (t ) − rY (t )]

deci X& (t ) > 0 şi Y& (t ) > 0 adică pe traiectoria 1 acţiunile cresc şi

împrumuturile cresc.
Din µ 3 (t ) > 0 rezultă că pentru a exista comutaţie la un moment τ, la
începutul şi la sfârşitul traiectoriei 1, µ 3 (t ) = 0 adică
µ 3 (t ) = lim µ 3 (t ) = 0 deci µ 3 (t ) este descrescătoare la sfârşitul traiectoriei 1
t →τ
t <τ

( µ& 3 (t ) < 0 ).
De asemenea, limita la dreapta µ 3 (t ) = lim µ 3 (t ) = 0 deci µ 3 (t ) este
t →τ
t >τ

crescătoare la începutul traiectoriei 1 ( µ& 3 (t ) > 0 ). Conform (38) avem

µ& 3 (t ) = {i − (1 − f )r} − (1 + k )ν 2 (t ) şi cum µ& 3 (t ) > 0 avem

163
i − (1 − f ) − (1 + k )ν 2 (t ) > 0 deci i > (1 − f ) r + (1 + k )ν 2 (t ) care implică
i > (1 − f )r rezultând că la începutul traiectoriei 1 acţiunile sunt scumpe şi
creditele ieftine.
Traiectoria 2 ( µ 3 (t ) > 0,ν 1 (t ) = 0,ν 2 (t ) = 0 )

Din µ 3 (t ) > 0 rezultă că D(t ) = 0 deci pe traiectoria 2 nu se plătesc

dividende.
Din ν 1 (t ) = 0 rezultă că K (t ) > X (t ) deci pe traiectoria 2 se fac
împrumuturi.
Din ν 2 (t ) = 0 rezultă că Y (t ) < kX (t ) deci împrumuturile nu sunt la
maxim.
Din relaţia (39) rezultă (1 + µ 3 (t ))(1{
1424 3
[ ]
− f ) qS Q′ − (a + r ) = 0 deci
≠0 ≠0

a +r
qS 'q −(a + r ) = 0 sau S ′Q = = c YX de unde rezultă că traiectoria 2 este
q
staţionară:
Q *YX
*
Q(t) = QYX , K *YX = *
şi I(t) = a K YX .
q
În ceea ce priveşte posibilităţile de concatenare ale traiectoriei 2
avem:
La începutul traiectoriei 2 avem µ& 3 (t ) > 0 şi µ 3 (t ) = 0 deci, conform
(38), i > (1 − f )r adică acţiunile sunt scumpe şi creditele ieftine; de aceea nu
se plătesc dividende, iar împrumutul şi tot profitul se reinvesteşte.
La sfârşitul traiectoriei 2 avem µ& 3 (t ) > 0 şi µ 3 (t ) = 0 deci, conform
(38), i < (1 − f )r adică acţiunile sunt ieftine şi creditele scumpe rezultând că
pe traiectoria următoare se plătesc dividende.
Traiectoria 3 ( µ 3 (t ) > 0,ν 1 (t ) > 0,ν 2 (t ) = 0 )
Din µ 3 (t ) > 0 rezultă D(t ) = 0 deci pe traiectoria 3 nu se plătesc
dividende.
Din ν 1 (t ) > 0 rezultă K (t ) = X (t ) deci pe traiectoria 3 nu se fac
împrumuturi.
Din relaţia (39) avem:
(1 + µ 3 (t ))(1 − f )[qS Q′ − (a + r )] = −ν 1 (t )

164
care atrage qS Q′ − (a + r ) < 0 adică qSQ′ < (a + r ) ⇔ S Q′ < cYX şi dacă
QYX*
este soluţia ecuaţiei S Q′ = cYX vom avea Q(t) > QYX
*
, K(t) > K *
YX deci
&
K (t ) > 0 adică capitalul creşte pe traiectoria 3.
Faptul că nu se plătesc dividende atrage X& (t ) > 0 deci acţiunile
cresc pe traiectoria 3.
În ceea ce priveşte posibilităţile de concatenare ale traiectoriei 3 avem:
La începutul traiectoriei 3 avem µ& 3 (t ) > 0 şi µ 3 (t ) = 0 deci, conform
(38), i > (1 − f )r adică acţiunile sunt scumpe şi creditele ieftine; de aceea nu
se plătesc dividende, iar împrumutul şi tot profitul se reinvesteşte.
La sfârşitul traiectoriei 3 avem µ& 3 (t ) > 0 şi µ 3 (t ) = 0 deci, conform
(38), i < (1 − f )r adică acţiunile sunt ieftine şi creditele scumpe rezultând că
pe traiectoria următoare se plătesc dividende.
Traiectoria 4 ( µ 3 (t ) = 0,ν 1 (t ) > 0,ν 2 (t ) = 0 )
Din µ 3 (t ) = 0 rezultă D(t ) > 0 deci pe traiectoria 4 se plătesc
dividende.
Din ν 1 (t ) > 0 rezultă K (t ) = X (t ) deci pe traiectoria 4 nu se fac
împrumuturi.
Din relaţia (39) rezultă (1 − f )[qS Q′ − (a + r )] = −ν 1 (t ) ⇔
⇔ν 1 (t ) = −(1 − f )[qS Q′ − (a + r )] .
De asemenea, din µ 3 (t ) = 0 rezultă µ& 3 (t ) şi relaţia (38) devine:

{i – (1 – f)r} + ν1(t) = 0
şi înlocuind ν1(t) cu valoarea sa obţinută anterior în relaţia (39) vom avea:
{i – (1 – f)r} = (1 − f )[qS Q′ − (a + r )] ⇒
1⎛ i ⎞
S Q′ = ⎜⎜ a + ⎟⎟ = cX
q⎝ 1− f ⎠
unde cX este costul unitar în cazul autofinanţării pure.
Relaţia obţinută arată că pe traiectoria 4 venitul marginal din vânzări
este egal cu costul marginal al finanţării din acţiuni (autofinanţării).
Ecuaţia SQ′ = cX este o ecuaţie algebrică în Q(t) care are ca soluţie o
funcţie de producţie constantă:
Q(t) = Q*X ⇒ K(t) = K *X ⇒ I * = a K *X

165
deci traiectoria 4 este staţionară.
K& (t ) = 0⎫
Cum ⎬ ⇒ X& (t ) = 0 rezultă că valoarea acţiunilor nu creşte
Y& (t ) = 0 ⎭
pe traiectoria 4.
Din relaţia (38):
i – (1 – f)r = -ν1(t) < 0
rezultă i < (1 – f)r deci pe traiectoria 4 acţiunile sunt ieftine şi creditele sunt
scumpe.
Traiectoria 5 ( µ 3 (t ) = 0,ν 1 (t ) = 0,ν 2 (t ) > 0 )
Din µ 3 (t ) = 0 rezultă D(t ) > 0 deci pe traiectoria 5 se plătesc
dividende.
Din ν 1 (t ) = 0 rezultă K (t ) > X (t ) deci pe traiectoria 5 se fac
împrumuturi.
Din ν 2 (t ) > 0 rezultă Y(t) = kX(t) deci pe traiectoria 5 se fac
împrumuturi la maxim.
Din ecuaţia (39) avem:
(1 − f )[qS Q′ − (a + r )] = ν 2 (t )

care coroborat cu (38) şi µ& 3 (t ) = 0 care conduc la i – (1 – f)r= (1 + k)ν2(t)

obţinem:
1⎛ k 1 i ⎞
S Q′ = ⎜⎜ a + r+ ⎟ = cY
q⎝ 1+ k 1 + k 1 − f ⎟⎠
unde cY este costul marginal al finanţării din împrumuturi maxime şi plata
dividendelor.
Relaţia obţinută arată că pe traiectoria 5 venitul marginal din vânzări
este egal cu costul marginal al finanţării din împrumut maxim şi plata
dividendelor.
Cum ecuaţia S Q′ = cY este o ecuaţie algebrică în Q(t) traiectoria 5 este
staţionară:
K Y* K*
Q(t) = QY* ⇒ K(t) = K Y* ⇒ I * = a K Y* , X(t) = , Y(t) = k Y
k +1 k +1
Din (38) şi ν2(t) > 0 rezultă i > (1 – f)r deci pe traiectoria 5 acţiunile sunt
scumpe şi creditele sunt ieftine (se justifică împrumutul maxim şi plata
dividendelor).
166
 3.5 Traiectorii finale

Pentru ca o traiectorie să fie finală trebuie să verifice condiţiile de

transversalitate:
⎧ ∂ q
∂
λ
⎪ i (t ) =
∂xi
S ( x *
(T ), T ) + ∑ γj
∂xi
h j ( x * (T ), T )
⎪ j =1
⎨γ h ( x * (T ), T ) = 0⎫
⎪ j j ⎪
⎬ j = 1, q
⎪γ j ≥ 0 ⎪⎭
⎩
care în cazul nostru devin:
h1(X(T),T) = [K(T) – X(T)] ≥ 0
h2(X(T),T) = [(1 +k) X(T) – K(T)] ≥ 0
S(X(T),T) = X(T)
Variabilele de stare sunt:
X1(t) = X(T) = valoarea acţiunilor
X2(t) = K(T) = valoarea capitalului
Condiţiile de transversalitate devin:
λ1(T) = 1 – γ1 + (1 + k)γ2 (52)
λ2(T) = γ1 – γ2 (53)
γ1,γ2 ≥ 0 (54)
γ1[K(T) – X(T)] = 0 (55)
γ2[(1 +k) X(T) – K(T)] = 0 (56)
Din relaţiile (55) şi (56) rezultă că este imposibil cazul în care γ1 > 0
şi γ2 > 0, întrucât aceasta ar însemna K(T) = X(T) şi (1 +k) X(T) – K(T) = 0
adică k = 0 în contradicţie cu ipoteza că firma poate face împrumuturi.
Din relaţia (53) rezultă λ2(T) = γ1 – γ2 şi conform (44) avem λ2(T) =
0. Ţinând cont de observaţia că nu pot fi ambele strict pozitive rezultă γ1 =
γ2 = 0.
Ştim că λ1(t) = 1 + µ3(t) deci µ3(t) = λ1(t) – 1 de unde:
⎧µ 3 (T ) = 0
⎪
µ3(T) = λ1(T) – 1 = – γ1 + (1 + k)γ2 = 0 ⇒ ⎨ λ1 (T ) = 0
⎪λ (T ) = 0
⎩ 2
Singurele traiectorii care satisfac aceste condiţii sunt:
Traiectoria 4, pe care i < (1 – f)r

167
 Traiectoria 5, pe care i > (1 – f)r
Făcând un rezumat al rezultatelor obţinute avem:
TR Structura Nivelul Condiţii de
X& (t ) K& (t ) D(t)
nr. financiară producţiei fezabilitate
*
1 Y(t) = k⋅X(t) Q(t) < QYX + + 0 –
0 < Y(t) < *
2 Q(t) = QYX + 0 0 –
k⋅X(t)
*
3 Y(t) = 0 Q(t) > QYX + + 0 –
4 Y(t) = 0 Q(t) = Q X* 0 0 + i < (1 – f)⋅r
*
5 Y(t) = k⋅X(t) Q(t) = Q Y 0 0 + i > (1 – f)⋅r

3.6 Costurile firmei

a) cY – costul finanţării din împrumut maxim

1 ⎡ k 1 i ⎤
cY = ⋅ ⎢a + r ⋅ + ⋅ ⎥
q ⎣ 1+ k 1+ k 1− f ⎦
k
→ cota parte din împrumut pe o unitate de bun capital
1+ k
Y (t ) k k
Y(t) = k⋅X(t), K(t) = (1 + k)⋅X(t) → = → Y(t) = ⋅K(t)
K (t ) 1 + k 1+ k
k
r⋅ → dobânda pe o unitate de bun capital
1+ k
i
→ rata de revenire a acţionarilor, înainte de plata impozitului.
1− f
Dividendele se plătesc după impozitare ⇒ înainte de impozitare trebuie
i
inclusă în cost valoarea .
1− f
1
→ partea dintr-o unitate monetară plătită pe acţiuni, care
1+ k
X (t ) 1
revine la o unitate de bun capital. K(t) = (1 + k)⋅ X(t) → = ⇒
K (t ) 1 + k
1
⇒ X(t) = ⋅ K(t)
1+ k

168
 1 i
⋅ → costul unei acţiuni (al dividendelor), pe o unitate de
1+ k 1− f
bun capital.
a – costul deprecierii capitalului
⎡ k 1 i ⎤
⎢a + 1 + k r + 1 + k ⋅ 1 − f ⎥ = costul total care revine la o unitate de
⎣ ⎦
bun capital.
Q(t )
q=
K (t )
1 ⎡ k 1 i ⎤
⋅ ⎢a + r+ ⋅ = costul total pe o unitate de produs finit.
q ⎣ 1+ k 1+ k 1− f ⎥⎦
Deci:
a → cost de producţie
1 i
Pe acţiuni ⋅
cY include 1+ k 1− f
Cost de finanţare
k
Din împrumuturi r⋅
1+ k
1
b) cYX = (a + r) → costul finanţării mixte (toate profiturile se
q
reinvestesc şi nu se plătesc dividende); finanţare din împrumut maxim şi
acţiuni.
1 ⎛ i ⎞
c) cX = ⋅ ⎜⎜ a + ⎟ → costul finanţării numai din acţiuni
q ⎝ 1 − f ⎟⎠
(împrumuturile sunt zero şi se plătesc dividende).
Pentru a obţine traiectoriile finale vom studia posibilităţile de
concatenare pornind de la sfârşitul traiectoriei optime care se termină cu una
din traiectoriile 4 sau 5 şi vom studia posibilităţile de concatenare în aval de
acestea.
Şiruri de traiectorii optimale care se finalizează cu traiectoria 5
Condiţii pe care trebuie să le satisfacă predecesoarea:
1) Pe traiectoria 5, Y(t) = kX(t) ⇒ la sfârşitul predecesoarei Y(t) = kX(t),
2) Pe traiectoria 5, Q(t) = QY* ⇒ la sfârşitul predecesoarei Q(t) = QY* ,
3) Pe traiectoria 5, i > (1 – f)r ⇒ la sfârşitul predecesoarei i > (1 – f)r,
4) Pe traiectoria 5, µ3(t) = 0 ⇒ la sfârşitul predecesoarei µ3(t) = 0,

169
 Din tabelul de mai jos:
Traiectoria Predecesor admisibil Cauza
1 DA satisface 1...4
2 NU nu satisface 2
3 NU nu satisface 1
4 NU nu satisface 3
rezultă că singura predecesoare posibilă este traiectoria 1.
Predecesorii traiectoriei 1
Cerinţele predecesoarei:
K& = 0⎫
⎬ → pe predecesoare K(t) şi Q(t) crescătoare;
Y& = 0 ⎭
Y(t) = k⋅X(t) → la sfârşitul predecesoarei Y(t) = k⋅X(t)
Q(t) < QY* → pe traiectoria predecesoare Q(t) < QY*
i > (1 – f)⋅r → i > (1 – f)⋅r
µ3(t) > 0 → µ 3 (t) = 0
Cum nici una dintre traiectorii nu verifică aceste condiţii rezultă că
traiectoria 1 trebuie să fie cea iniţială, deci traiectoria totală care se termină
cu traiectoria 5 va fi formată doar din traiectoria 5 sau din succesiunea de
traiectorii traiectoria 1 → traiectoria 5, varianta concretă depinzând de
condiţiile iniţiale, aşa cum rezultă din tabelul de mai jos:

Condiţii iniţiale Traiectoria optimă Evoluţia capitalului

1 1
X(0) = QY* 5 K(t) = Q(t)
(1 + k ) ⋅ q q
K(t) = (1 + k)⋅X(t) → X(t) =
1
X(0) < QY* 1→5 K (t ) 1
(1 + k ) ⋅ q = Q(t )
1 + k (1 + k ) ⋅ q
Şiruri de traiectorii optimale care se finalizează cu traiectoria 4
Predecesorii traiectoriei 4:
TR 4 La sfârşitul predecesoarei
K(t) = X(t) → Y(t) = 0 Y(t) = 0
Q(t) = Q X* Q(t) = Q X*
i < (1 – f)⋅r i < (1 – f)⋅r
µ3(t) = 0 µ 3 (t) = 0

170
 Singura traiectorie care satisface simultan toate condiţiile este
traiectoria 3.
Predecesorii traiectoriei 3
TR 3 La sfârşitul predecesoarei
* *
Q(t) > Q YX Q(t) = Q YX (pe toată traiectoria predecesoare)
i < (1 – f)⋅r i < (1 – f)⋅r
Y(t) = 0 Y(t) = 0
Singura traiectorie care satisface aceste cerinţe este traiectoria 2.
Predecesorii traiectoriei 2
TR 2 La sfârşitul predecesoarei
* *
Q(t) = QYX Q(t) < QYX
K& = 0 ⎫
⎬ → Y& (t ) > 0 i < (1 – f)⋅r
X& > 0⎭

Singura traiectorie care satisface aceste cerinţe este traiectoria 1.

Cum s-a observat la cazul anterior că nici o traiectorie nu poate
precede traiectoria 1 rezultă că traiectoria totală care se termină cu
traiectoria 4 este posibilă doar în cazul în care acţiunile sunt ieftine: i < (1 –
f)⋅r şi, în funcţie de condiţiile iniţiale, poate fi doar una din tabelul de mai
jos:

Condiţiile iniţiale Traiectoria optimală

*
X(0) = K(0) şi X(0) = (1/q)⋅ Q X TR 4
*
X(0) = K(0) şi (1/q)⋅ QYX < X(0) < (1/q)⋅ Q X* TR 3 → TR 4
* *
K(0) = (1/q)⋅ QYX şi X(0) = (1/q)⋅ QYX TR 2 → TR 3 → TR 4
1 *
K(0) = (1 + k)⋅ X(0) şi X(0) < QYX TR 1 → TR 2 → TR 3 → TR 4
q(1 + k )

Făcând un rezumat al rezultatelor obţinute privind forma traiectoriei

totale optime putem reprezenta grafic evoluţia indicatorilor firmei pe
traiectoria optimă, aspectul acestuia depinzând de situaţia de pe piaţa
creditelor şi de condiţiile iniţiale.

171
 Astfel:
I) dacă împrumuturile sunt ieftine la începutul traiectoriei (1 – f)⋅r < i,
traiectoria optimă va fi cea din figura de mai jos:

D,K,Q,Y

QY* QY*
KY* K Y*

Y* Y* = k⋅ X Y*
Q(0)=q(1+k)X(0)
K(0)=(1–k)·X(0) D(t) = D*
Y(0)= k·X(0)

t
creştere t1,4 staţionare T

Traiectoria optimă în cazul creditelor ieftine

Pentru ca această traiectorie să fie posibilă este necesar ca X(0) <

1
< QY* care rezultă din faptul că pe traiectoria 1 K(t) < K Y* şi pe
(1 + k )q
traiectoria 5 Q(0) = q⋅(1 + k)⋅X(0) care rezultă din faptul că K(t) =
= (1 + k)⋅X(t).
Firma porneşte de la valorile iniţiale şi se dezvoltă întrucât K& (t ) > 0,
X& (t ) > 0, Y& (t ) > 0, cu credite maxime, până în momentul în care S ′ = cY, Q

moment în care firma comută pe traiectoria staţionară.

Pe traiectoria 1 venitul marginal din vânzări este mai mare decât
costul marginal în cazul finanţării din împrumut maxim.
Vom arăta că această condiţie marginală implică faptul că venitul
marginal al unei acţiuni este mai mare decât costul marginal al unei acţiuni
(dat de venitul minim i). Avem:
∂π
→ profitul marginal al bunurilor capital;
∂K
⎡ ∂π k ⎤
⎢⎣ ∂K − 1 + k r ⎥⎦ → profitul marginal al bunurilor capital după plata
datoriilor către bancă;

172
 ⎡ ∂π k ⎤
(1 – f)⋅ ⎢ − r → profitul marginal al bunurilor capital după
⎣ ∂K 1 + k ⎥⎦
plata datoriilor către bancă şi după
impozitare;
Deoarece (1 + k) poate fi privit ca un multiplicator al puterii de
cumpărare a capitalului social: întrucât K(t) = (1 + k)⋅X(t), rezultă că o
unitate monetară investită în capitalul social (pe acţiuni) este egală cu (1 + k)
unităţi monetare de bunuri capital (datorită împrumutului) şi mai departe, că
venitul marginal al unei acţiuni (al unei unităţi monetare investită în acţiuni)
este egal cu (1 + k) ⋅ venitul marginal al bunurilor capital (al unei unităţi
monetare investită în bunuri capital), deci:
⎡ ∂π k ⎤
(1 + k)⋅ (1 – f)⋅ ⎢ − r → venitul marginal al unei acţiuni.
⎣ ∂K 1 + k ⎥⎦
⎡ ∂π k ⎤
Pornind de la SQ′ > cY rezultă (1 + k)⋅ (1 – f)⋅ ⎢ − r > i,
⎣ ∂K 1 + k ⎥⎦
unde i este costul marginal al acţiunii.
Într-adevăr, din SQ′ > cY şi ţinând cont că cY =
1 ⎡ k 1 i ⎤ k 1 i
= ⋅ ⎢a + r+ ⋅ ⎥ rezultă q⋅ SQ′ – a > r+ ⋅ şi
q ⎣ 1+ k 1+ k 1− f ⎦ 1+ k 1+ k 1− f
∂π ∂π i
deoarece = q⋅ SQ′ – a avem succesiv: (1 + k) > k⋅r + ⇒
∂K ∂K 1− f
∂π i ⎡ ∂π k ⎤
⇒ (1 + k) – k⋅r > ⇒ (1 + k)⋅ (1 – f)⋅ ⎢ − r > i.
∂K 1− f ⎣ ∂K 1 + k ⎥⎦
Dacă venitul marginal al acţiunii este mai mare decât costul marginal
al acţiunii nu se plătesc dividende (D(t) = 0), acţionarii reinvestind toate
câştigurile până când nivelul producţiei Q(t) ajunge la nivelul QY*
corespunzător profitului maxim.
Acţionarii nu vor spori capitalul peste valoarea K Y* , deoarece va
scădea atât venitul marginal al acţiunii în raport cu costul său marginal, cât
şi venitul marginal din vânzări în raport cu costul marginal al producţiei.
⎧ X& (t ) = 0⎫
Rezultă că ⎨ ⎬ deci pe traiectoria 5 toate profiturile se împart
&
⎩ K (t ) = 0 ⎭
acţionarilor:
D(t) = (1 – f)⋅[π( K Y* ) – r⋅ YY* ] = (1 – f)⋅[π( K Y* ) – r⋅k⋅ X Y* ]

173
 II) dacă acţiunile sunt ieftine la începutul perioadei i < (1 – f)⋅r

Faţă de traiectoria totală care începe în condiţiile unor împrumuturi

ieftine în care se păstrează aceeaşi structură de finanţare pe întreg intervalul
[0, T]: i > (1 – f)⋅r în cazul acestei traiectorii de magistrală se va schimba
structura de finanţare în timpul procesului de creştere.

D,K,Q,Y

(4)
Q*
QX*
(2) (3) K*
QYX*
(1)
q⋅(1+k)⋅X0
Y*
(1+k)⋅X0
k⋅X0 t
creştere consolidare creştere staţionare
O t1,2 t2,3 t3,4 T
Traiectoria optimă în cazul creditelor scumpe

Vom analiza mai jos evoluţia indicatorilor firmei aşa cum rezultă din
graficul de mai sus.

Traiectoria 1
Firma îşi demarează activitatea cu o valoare mică a capitalului
social:
1 *
X(0) < QYX .
q (1 + k )
În ciuda creditelor scumpe, firma porneşte activitatea cu împrumut
maxim, datorită faptului că venitul marginal din vânzări este mai mare decât
costul marginal al finanţării mixte (fiecare unitate de bun capital achiziţionat
din împrumut va aduce un profit pozitiv) deci firma investeşte la maxim din
împrumut şi câştig, rata de creştere a firmei fiind maximă.
174
 *
La începutul traiectoriei 1 avem Q(t) < QYX deci SQ′ > cYX şi de aici
obţinem succesiv:
1
SQ′ > cYX = ⋅(a + r)
q
1 1
π ′K = q⋅ SQ′ – a → SQ′ = ( π ′K + a)⋅ > ⋅(a + r) →
q q
→ π ′K > r → (1 – f)⋅ π ′K > (1 – f)⋅r.
Deoarece (1 – f)⋅ π ′K > (1 – f)⋅r rezultă că profitul marginal al unei
unităţi de bun capital este mai mare decât costul de finanţare, dacă
finanţarea s-ar face numai din împrumut (deci se justifică împrumutul
maxim) aşadar firma va atrage împrumut maxim pentru a-şi maximiza
vânzările.
Întrucât la începutul perioadei de studiu acţiunile sunt ieftine, firma
va reinvesti toate câştigurile (acţionarii renunţă la dividende deoarece plata
lor ar însemna o pierdere pentru firmă).
Definim formula de pârghie (legătura cu efectul de levier):
Y
RE = RT + (RT – c)⋅
X
unde:
⎡ ∂π k ⎤
RE = (1 + k)⋅ (1 – f)⋅ ⎢ − r este venitul marginal al acţiunii
⎣ ∂K 1 + k ⎥⎦
RT = (1 – f)⋅ π ′K este venitul marginal al capitalului după impozitare
c = (1 – f)⋅r este costul marginal al împrumutului
Y
Dacă RT > c rezultă că (ponderea împrumutului) trebuie să
X
crească pentru ca venitul marginal al acţiunii RE să crească.
Y
Dacă RT < c rezultă că trebuie să scadă pentru ca RE să crească.
X
Y
În cazul traiectoriei 1 avem RT > c, deci trebuie să crească.
X

175
 Traiectoria 2
*
În momentul când Q(t) a devenit egal cu QYX deci SQ′ = cYX
acţionarii au trei posibilităţi de împărţire a câştigurilor:
− să accepte plata dividendelor;
− să le utilizeze pentru dezvoltare, caz în care firma va ajunge la un
volum al producţiei cu un venit marginal mai mic decât costul
marginal al împrumutului (1 – f)⋅r;
− să utilizeze câştigurile pentru plata datoriilor către bănci (pentru
amortizarea creditelor, economisind (1 – f)⋅r pentru fiecare
unitate de capital împrumutat.
Deoarece i < (1 – f)⋅r, a treia variantă este cea mai economică aşadar
până la momentul t2,3 firma îşi achită toate datoriile, finalizând perioada de
consolidare.
Traiectoria 3
La sfârşitul traiectoriei 2, după faza de consolidare, vom avea Q(t) <
*
< Q deci S′(Q) > cX şi cum:
X

1 i 1
cX = ⋅(a + ) şi S′ = [ π ′K + a]
q 1− f q
rezultă succesiv:
1 1 i
[ π ′K + a] > ⋅(a + )⇔
q q 1− f
i
⇔ π ′K > ⇔
1− f
⇔ (1 – f)⋅ π ′K > i
deci venitul marginal al bunurilor capital este mai mare decât costul
marginal al bunurilor capital finanţate prin acţiuni. Din acest motiv pe
traiectoria 3 investiţia netă va fi făcută numai din acţiuni (autofinanţare).
După ce şi-a plătit toate datoriile firma începe o perioadă de creştere
pe traiectoria 3 prin autofinanţare, până când Q(t) = Q X* , moment în care
începe traiectoria staţionară, pe care se plătesc dividende.

176
 Traiectoria 4
Deoarece pe această traiectorie (1 – f)⋅ π ′K = i rezultă că pe această
traiectorie venitul marginal al capitalului este egal cu costul marginal în
cazul finanţării din acţiuni deci capitalul a atins valoarea maximă (peste
această valoare firma ar lucra în pierdere) şi firma va începe să plătească
dividende:
D(t) = (1 – f)⋅π( K X* )

177
 CAPITOLUL

UN MODEL DINAMIC
DE CONDUCERE
OPTIMALĂ A ACTIVITĂŢII
FIRMEI

178
 Modelele analizate în capitolul precedent au o serie de limitări care
fac ca aplicabilitatea lor în economie să se facă doar la un nivel orientativ iar
în condiţiile României să fie practic inaplicabile. Dintre ipotezele foarte
greu de susţinut într-o economie în tranziţie fac parte:

1. ipoteza constanţei parametrilor modelului, prin care este surprinsă

influenţa mediului asupra evoluţiei firmei.
Astfel, aşa cum se vede în tabelul de mai jos, evoluţia ratei dobânzii
(şi evident a ratei aşteptate a acţionarilor) şi a cotei de impozitare a
profitului au avut fluctuaţii atât de mari în perioada 1994-1998 în România
încât ipoteza că acestea sunt constante va duce evident la rezultate puternic
deviate de la evoluţia reală.

an 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

r(%) 3.8 23.4 43.6 58.9 91.4 48.6 55.8 63.7 51.1

f(%) variabil, funcţie de profit* 38 38 38 38 38

Cea mai naturală concluzie în acest caz este că, pentru o economie în
tranziţie, cei trei parametrii trebuie consideraţi ca fiind variabili în timp.
2. faptul că 2 sau 3 indicatori pot descrie evoluţia unei firme sau
starea acesteia la un moment dat.
În acest caz singura soluţie este să identificăm (pe baza evoluţiei
conturilor sau a balanţei contabile) care sunt indicatorii care influenţează
semnificativ evoluţia firmei şi să ţinem cont de toţi aceştia în analiza firmei.
3. ipoteza că volumul producţiei depinde doar de mărimea
capitalului (chiar liniar în modelul van Hilten!), fără ca structura acestuia să
aibă influenţe semnificative asupra evoluţiei firmei. Rezolvarea este aceeaşi
ca şi la ipoteza 2.
4. ipoteza că indicatorii firmei evoluează continuu.
Această ipoteză atrage acceptarea unor ipoteze asupra modelului,
cerute de instrumentarul matematic disponibil, care pot denatura foarte mult
situaţia reală existentă.
Cea mai la îndemână soluţie în acest caz este să considerăm că
evoluţia este discretă, caz în care putem renunţa la toate ipotezele de

* Vezi anexa II
179
regularitate impuse funcţiilor şi variabilelor din model şi (şi mai important)
putem creea modele mult mai complicate (şi deci mult mai apropiate de
realitate) având la dispoziţie metode algoritmice mult mai versatile
disponibile pentru acest caz.
Pornind de la considerentele de mai sus modelul care va fi expus în
continuare are ca scop să:
- îmbunătăţească performanţele modelelor expuse în capitolul
precedent, prin:
- detalierea activităţii firmei apelând la mai mulţi indicatori
pentru descrierea acesteia
- trecerea de la modelarea continuă la cea discretă
- păstreze un echilibru între:
- nivelul de complexitate cerut de nivelul relevanţei
rezultatelor
- nivelul de simplitate cerut de instrumentarul matematic
existent
- constituie o simbioză între metodele matematice clasice de
analiză şi utilizarea calculatorului, în acest scop autorul scriind o
colecţie de softuri care să constituie o metodă rapidă de a obţine o
soluţie suficient de apropiată de soluţia optimă, atât în cazul
modelului propus în continuare cât şi pentru modelele din
capitolul anterior, pentru a putea face o comparaţie între acestea.

Ipotezele modelului
1. Firma are o producţie omogenă iar volumul producţiei depinde
liniar de capitalul fix utilizat şi de capitalul circulant consumat în procesul
de producţie:
Q(t) = α·KF(t) + β·KC(t)
unde:
- KF(t) = bunurile capital fix exprimate valoric;
- KC(t) = bunurile capital circulant exprimate valoric;
∂Q
- α = productivitatea medie a capitalului fix, α = (t ) = ct.;
∂K F
∂Q
(t )
- β = productivitatea medie a capitalului circulant, β = ∂K C = ct.;

180
 Observaţie: Dacă α = β obţinem funcţia de producţie utilizată în
modelul Van Hill în care am avea: q = α = β;
Ca şi în modelul Van Hill vom presupune că toată producţia este
scoasă imediat pe piaţă astfel încât stocul de produse finite este zero, situaţie
realistă în cazul unei firme de dimensiuni mici sau mijlocii care nu deţine
monopolul pe piaţa bunului vândut şi nu vinde produse de valoare foarte mare.
2. Încasările obţinute din vânzarea bunurilor produse vor fi egale cu:
V(t) = p·Q(t)
cu p = ct., dacă firma îşi comercializează produsele pe o piaţă cu concurenţă
perfectă sau:
V(t) = p(Q(t))·Q(t)
pe o piaţă cu concurenţă imperfectă.
De asemenea vom presupune că funcţia de vânzări este pozitivă,
strict concavă şi satisface legea veniturilor descrescătoare la scala de
fabricaţie:
p’(Q(t)) < 0 – în cazul competiţiei imperfecte preţul de vânzare
scade odată cu creşterea producţiei care trebuie vândută;
V’(Q(t)) > 0 – rezultă din legea funcţiei inverse a producţiei
descrescătoare;
V”(Q(t)) < 0 – legea randamentelor la scară descrescătoare;
V(Q(t)) > 0 ⇔ Q(t) > 0 – preţul de vânzare este pozitiv;
3. Capitalul firmei este format din capitalul propriu (KF(t) + KC(t))
şi din capital împrumutat Y(t):
K(t) = KF(t) + KC(t) + Y(t)
Vom presupune cunoscute valorile celor trei componente la
începutul perioadei analizate: KF(0) = K F0 , KC(0) = K C0 , Y(0) = Y0.
4. Deprecierea capitalului este dată de amortizarea capitalului fix,
care este presupusă proporţională cu valoarea capitalului fix:
A(t) = a·KF(t)
unde a este rata de amortizare şi de consumul de capital circulant necesar
producţiei.
5. Venitul net din vânzări(profitul brut) este ceea ce rămâne din
venitul obţinut din vânzări după cheltuielile cu deprecierea capitalului:
∏(t) = V(t) − a·KF (t) − KC (t) = p·(α·KF (t) + β·KC (t)) − a·KF (t) − KC (t)

181
 6. Profitul net este partea din profit care rămâne după plata
dobânzilor la credite şi impozitului pe profit:
E(t) = (1 – f)·[p·(α·KF(t) + β·KC(t)) − a·KF(t) − KC(t) – r·Y(t)]
7. Profitul net este utilizat fie pentru consum final (dividende, profit
retras de proprietari etc.) fie pentru creşterea capitalului propriu, valoarea
creşterii fiind egală cu partea din profitul net care nu este destinat
consumului final:
K& F (t ) + K& C (t ) = E(t) - D(t) ⇔
K& F (t ) + K& C (t ) = (1 – f)·[p·(α·KF(t) + β·KC(t)) − a·KF(t) − KC(t) – r·Y(t)] − D(t)
unde:
- f = rata de impozitare a profitului;
- r = rata dobânzii pe piaţa creditelor;
- r·Y(t) = dobânda la împrumuturile contractate;
- D(t) = consumul final (dividende, profit retras etc.)
8. Creşterea capitalului fix se realizează pe baza investiţiilor în
capital fix care depăşesc valoarea depreciată a capitalului:
K& F (t ) = IF(t) − a·KF(t)
unde:
- IF(t) = investiţia brută în capital fix;
- a·KF(t) = deprecierea capitalului fix.
9. Creşterea împrumutului este datorată volumului creditelor
contractate care depăşesc volumul ratelor plătite la creditele contractate
anterior:
Y& (t ) = F(t) − b·Y(t)
unde:
- F(t) = volumul împrumuturilor efectuate la momentul t;
- b = cota de rambursare anuală a datoriilor (amortismentul);
Observaţie: Vom considera că ipoteza Ludwig (a = b) este
îndeplinită doar cu totul întâmplător.
10. Se consideră că o structură viabilă a capitalului firmei este
îndeplinită doar dacă volumul creditelor (capitalul împrumutat) nu
depăşeşte o anumită pondere faţă de capitalul propriu:
0 ≤ Y(t) ≤ k·(KF(t) + KC(t))

182
unde:
- k = ponderea maximă a împrumuturilor

11. Firma se dezvoltă numai dacă venitul net din vânzări este
pozitiv:
∏(t) = V(t) − a·KF(t) − KC(t) ≥ 0
12. Piaţa financiară şi piaţa monetară sunt considerate pieţe distincte,
preţurile celor două pieţe putând fi doar accidental (şi pe termen scurt)
egale, astfel încât putem considera că:
i ≠ (1 – f)·r
unde:
- i = preţul pe piaţa financiară = randamentul unei unităţi monetare
investite în firmă;
- (1 – f)·r = costul unitar al creditului (pentru o unitate împrumutată
firma plăteşte atât dobânda la credit r dar nu mai plătesc impozitul
f·r pe care l-ar plăti la stat dacă ar utiliza pentru investiţii profitul
propriu în loc de împrumut.

13. Volumul profitului destinat consumului final se consideră a fi

pozitiv (creşterea capitalului propriu se bazează doar pe profitul obţinut de
firmă) şi mai mic decât o valoare maximă considerată normală chiar în
condiţiile unui profit foarte mare:
0 ≤ D(t) ≤ Dmax
14. Volumul investiţiilor în capitalul fix trebuie să se încadreze
între limitele extreme Imin şi Imax:
Imin ≤ IF(t) ≤ Imax
unde: Imin < 0 < Imax.

15. Pentru a primi împrumuturi firma trebuie să îndeplinească

anumite criterii de creditare, legate de volumul împrumutului posibil de
contractat:
0 ≤ F(t) ≤ γ·IF(t)
unde:
- γ = cota maximă a creditelor pentru investiţii (în funcţie de
facilităţile sistemului bancar).

183
 16. Ţelul firmei este să maximizeze câştigul adus de firmă
proprietarilor calculat ca profitul total retras de proprietari plus valoarea
reală finală a capitalului propriu al firmei (sau valoarea obţinută prin
vânzarea acestuia exprimat în preţuri curente):
T
∫0
e −it D(t )dt + e −iT [ K F (T ) + K C (T )]

în cazul continuu sau:

T
Dt K FT + K CT
∑ (1 + i)
t =1
t
+
(1 + i )T
în cazul discret unde:
- T = durata normală de viaţă a firmei sau orizontul de timp viitor
analizat.
Modelul va fi analizat în 4 variante:
a) cazul continuu în condiţii de concurenţă perfectă;
b) cazul continuu în condiţii de concurenţă imperfectă;
c) cazul discret în condiţii de concurenţă perfectă;
d) cazul discret în condiţii de concurenţă imperfectă;
De asemenea, în final vor fi luate în considerare şi alte variante
posibile de dezvoltare a modelului. Cele patru variante de mai sus ale
modelului au forma matematică:
a) Cazul continuu în condiţii de concurenţă perfectă
T
max
I F ,F ,D ∫
0
e −it D(t ) dt + e −iT [ K F (T ) + K C (T )]

K& F (t ) + K& C (t ) = (1 – f)·[p·(α·KF (t) + β·KC (t)) − a·KF(t) −

−KC (t) – r·Y(t)] − D(t)
&
K F (t ) = IF(t) − a·KF (t)
Y& (t ) = F(t) − b·Y(t)

Imin ≤ IF(t) ≤ Imax ; Imin < 0 < Imax.

0 ≤ Y(t) ≤ k·(KF(t) + KC(t))
0 ≤ D(t) ≤ Dmax
0 ≤ F(t) ≤ γ·IF(t)
f, i, a, r, b, k, γ ∈ (0, 1)
α, β, p > 0

184
 Deoarece din γ·IF(t) ≥ F(t) ≥ 0 rezultă evident Imin ≤ IF(t) această
condiţie nu mai este efectivă şi va fi eliminată din sistem, prima şi a patra
condiţie putând fi scrise împreună prin:
0 ≤ F(t) ≤ γ·IF(t) ≤ γ·Imax
Prin înlocuirea variaţiei capitalului fix în prima ecuaţie de stare a
sistemului obţinem:
IF(t) − a·KF(t) + K& C (t ) = (1 – f)·[p·(α·KF(t) + β·KC(t)) − a·KF(t) −
−KC(t) – r·Y(t)] − D(t)
⇔
&
K C (t ) = (1 – f)·[p·(α·KF (t) + β·KC (t)) − a·KF (t) - KC (t) – r·Y(t)] − D(t) −
− IF (t) + a·KF (t)
⇔
&
K C (t ) = [(1 – f)·p·α – (1 − f)·a + a]·KF + [(1 – f)·p·β − (1 – f)]·
KC − (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF(t)
⇔
&
K C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF + (1 – f)·(p·β − 1)·KC − (1 – f)·r·Y(t) −
− D(t) − IF(t)
Sistemul de ecuaţii de stare ale sistemului devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) −
− (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF (t)
K& F (t ) = IF (t) − a·KF (t)
Y& (t ) = F(t) − b·Y(t)
acesta fiind un sistem de ecuaţii diferenţiale cu trei ecuaţii şi trei
necunoscute cu coeficienţi constanţi, comenzile fiind IF(t), F(t) şi D(t).
Notând cu X(t) vectorul format cu cele trei variabile de stare KF(t), KC(t) şi
Y(t) şi cu U(t) vectorul variabilelor de comanda IF(t), F(t) şi D(t) putem scrie
sistemul de ecuaţii de stare sub forma matricială:
⎛ K&C(t)⎞ ⎛(1− f )⋅ ( p⋅ β −1) (1− f )⋅ p⋅α + f ⋅ a −(1− f ) ⋅ r⎞ ⎛ KC(t)⎞ ⎛−1 0 −1⎞ ⎛IF (t)⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎜ ⎟
⎜K&F (t)⎟ = ⎜ 0 −a 0 ⎟⋅⎜KF (t)⎟ +⎜ 1 0 0 ⎟⋅⎜ F(t) ⎟
⎜ Y&(t) ⎟ ⎜ 0 0 −b ⎟⎠ ⎜⎝ Y(t) ⎟⎠ ⎜⎝ 0 1 0 ⎟⎠ ⎜⎝ D(t) ⎟⎠
⎝ ⎠ ⎝
sau:
X& (t ) = A·X(t) + B·U(t)

185
unde A şi B sunt matricele sistemului:
⎛ (1 − f ) ⋅ p ⋅ α + f ⋅ a (1 − f ) ⋅ ( p ⋅ β − 1) − (1 − f ) ⋅ r ⎞
⎜ ⎟
A= ⎜ −a 0 0 ⎟
⎜ 0 0 − b ⎟
⎝ ⎠
⎛ − 1 0 − 1⎞
⎜ ⎟
B= ⎜ 1 0 0 ⎟
⎜ 0 1 0⎟
⎝ ⎠
Deoarece det(A) = a·b·(1 − f)[ (1 − f ) ⋅ ( p ⋅ β − 1) ] ≠ 0 şi det (B) = −1 ≠ 0
sistemul este controlabil şi observabil, urmând să găsim acele comenzi care
duc la maximizarea valorii firmei pe intervalul de timp analizat.
Pentru rezolvare, vom porni de la ultima formă a sistemului:
T
max
I F ,F ,D ∫
0
e − it D(t )dt + e − iT [ K F (T ) + K C (T )]

K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF (t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −

− (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF(t)
K& F (t ) = IF (t) − a·KF(t)
Y& (t ) = F(t) − b·Y(t)

F(t) ≤ γ·IF(t) ≤ γ·Imax

0 ≤ Y(t) ≤ k·(KF(t) + KC(t))
0 ≤ D(t) ≤ Dmax
f, i, a, r, b, k, γ ∈ (0, 1)
α, β, p > 0
Deoarece avem de rezolvat o problemă de control optimal vom
aplica pentru rezolvare principiul lui Pontreaghin, obţinând succesiv:
a) Hamiltonianul problemei:
H(KF(t),KC(t),Y(t),IF(t),F(t),D(t),λ1(t),λ2(t),λ3(t)] =
= e-it·D(t) + λ1(t)·{[(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF(t)} + λ2(t)·[IF(t) − a·KF(t)] + λ2(t)·[F(t) − b·Y(t)]
Deoarece în expresia hamiltonianului apare factorul de actualizare
e-it vom face schimbarea de variabilă:
ψj(t) = eit·λj(t) j = 1,2,3

186
obţinând noile variabile adjuncte ψj(t) şi hamiltonianul modificat:
~
H (KF(t),KC(t),Y(t),IF(t),F(t),D(t),λ1(t),λ2(t),λ3(t)) =
= D(t) + ψ1(t)·{[(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β - 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF(t)} + ψ2(t)·[IF(t) − a·KF(t)] + ψ3(t)·[F(t) − b·Y(t)]
~
unde H = eit·H.
Deoarece sistemul conţine şi restricţii momentane asupra variabilelor
de stare şi de control vom construi lagrangeanul asociat problemei:
L(KF(t), KC(t), Y(t), IF(t), F(t), D(t), λ1(t), λ2(t), λ3(t),
µ1(t), µ2(t), µ3(t), µ4(t), µ5(t), µ6(t), µ7(t)) =
~
= H + µ1(t)·[Imax − IF(t)] + µ2(t)·[γ·IF(t) − F(t)] + µ3(t)·[k·(KF(t) + KC(t)) −
−Y(t)] + µ4(t)·Y(t) + µ5(t)·[Dmax − D(t)] + µ6(t)·D(t) + µ7(t)·F(t)
Sistemul de condiţii Kuhn-Tucker asociat problemei de maximizare
a hamiltonianului pe domeniul dat de restricţiile momentane ale sistemului
în variabilele de control va fi:
∂L
= 0 ⇔ − ψ1 + ψ2 − µ1 + γ·µ2 = 0
∂I F

∂L
= 0 ⇔ ψ3 - µ2 + µ7 = 0
∂F
∂L
= 0 ⇔ 1 − ψ1 − µ5 + µ6 = 0
∂D
µ1·[Imax − IF] = 0
µ2·[γ·IF − F] = 0
µ3·[k·(KF + KC) − Y] = 0
µ4·Y = 0
µ5·[Dmax − D] = 0
µ6·D = 0
µ7·F(t) = 0
µj ≥ 0, IF, F, D ≥ 0

187
 Avem de rezolvat un sistem algebric de 10 ecuaţii cu 10 necunoscute
(IF, F, D, µj j=1..7) care implică discuţia a 27 = 128 variante, în funcţie
valorile nule sau nu ale multiplicatorilor µj.
Din acest sistem vom scoate variabilele de comandă IF, F, D în
funcţie de variabilele de stare KF, KC, Y şi variabilele adjuncte ψj, j = 1,2,3:
I F (t ) = f1(KF,KC,Y, ψj, j = 1,2,3)
F (t ) = f2(KF,KC,Y, ψj, j = 1,2,3)
D(t ) = f3(KF,KC,Y, ψj, j = 1,2,3)
după care vom rezolva sistemul canonic asociat problemei:
K& (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) - (1 – f)·r·Y(t) −
C

− D(t ) − I F (t )
K& F (t ) = I F (t ) − a·KF(t)
Y& (t ) = F (t ) − b·Y(t)
~
∂H ( K F ,K C ,Y,I F ,F ,D ,ψ 1 ,ψ 2 ,ψ 3 )
ψ& 1 (t) = i·ψ1(t) – (t ) = i·ψ1(t) –
∂K C
− ψ1(t) (1 – f)·(p·β − 1)
~
∂H ( K F ,K C ,Y,I F ,F ,D ,ψ 1 ,ψ 2 ,ψ 3 )
ψ2
& (t)= i·ψ 2 (t) – (t ) = (i + a)·ψ2(t) –
∂K F
−ψ1(t)·[(1 – f)·p·α + f·a]
~
∂H ( K F ,K C ,Y,I F ,F ,D ,ψ 1 ,ψ 2 ,ψ 3 )
ψ& 3 (t)= i·ψ 3 (t) – (t ) = (i + b)·ψ3(t) +
∂Y
+ψ1(t)·(1 – f)·r
cu condiţiile iniţiale:
KC (0) = K C0 ,
KF (0) = K F0 ,
Y (0) = Y0
şi condiţiile finale (de transversalitate):
∂( K F + K C )
ψ1(T) = (T ) = 1
∂K C
∂( K F + K C )
ψ2(T) = (T ) = 1
∂K F
∂( K F + K C )
ψ3(T) = (T ) = 0
∂Y
188
care se reduce la:
ψ1(T) = 1, ψ2(T) = 1, ψ3(T) = 0
Revenind la sistemul Kuhn-Tucker asociat problemei de maximizare
a hamiltonianului pe mulţimea comenzilor admisibile, dintre cele 128 de
cazuri o parte pot fi eliminate din start ca neducând la o soluţie admisibilă.
De exemplu, multiplicatorii µ3 şi µ4 nu pot fi simultan nenuli (ar rezulta ca
firma are capital nul) şi nici multiplicatorii µ5 şi µ6 (ar rezulta ca dividendele
maxime sunt zero). De asemenea, nu pot fi simultan diferiţi de 0 indicatorii
µ1, µ2 şi µ7, deoarece ar rezulta că investiţia maximă posibilă este 0, astfel ca
rămân de discutat doar 63 cazuri:

µ 1 µ2 µ 3 µ4 µ 5 µ6 µ 7 Soluţia
1 0 0
0 0 0 0 0 ψ1 = ψ2 = 1, ψ3 = 0, IF, F, D oarecare
2 0 0
0 0 0 ≠0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = 0, IF, F oarecare
3 0 0
0 0 ≠0 0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = Dmax, IF, F oarecare
4 0 0
0 ≠0 0 0 0 ψ1 = ψ2 = 1, ψ3 = 0, IF, F, D oarecare, Y = 0
5 0 0
0 ≠0 0 ≠0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = 0, IF, F oarecare, Y = 0
6 0 0
0 ≠0 ≠0 0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = Dmax, IF, F oarecare, Y = 0
7 0 ≠0 0 0 0 0 ψ1 = ψ2 = 1, ψ3 = 0, IF, F, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
0
8 0 ≠0 0 0 ≠0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = 0, IF, F oarecare, Y = k·(KF + KC)
0
9 0 0
≠0 0 ≠0 0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = Dmax, IF, F oarecare,
Y = k·(KF + KC)
10 0 ≠0 0 0 0 0 0 ψ1 = 1, F = γ·IF, D oarecare
11 0 ≠0 0 0 0 ≠0 0 F = γ·IF, D = 0
12 0 ≠0 0 0 ≠0 0 0 F = γ·IF, D = Dmax
13 0 ≠0 0 ≠0 0 0 0 ψ1 = 1, F = γ·IF, D oarecare, Y = 0
14 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 F = γ·IF, D = 0, Y = 0
15 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 0 0 F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
16 0 ≠0 ≠0 0 0 0 0 ψ1 = 1, F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
17 0 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 0 F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
18 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 0 F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
19 ≠0 0 0 0 0 0 0 ψ1 = 1, ψ3 = 0, IF = Imax, D,F oarecare
20 ≠0 0 0 0 0 ≠0 0 ψ3 = 0, IF = Imax , D = 0, F oarecare
i·ψ1(t) – ψ1(t)·(1 – f)·(p·β - 1) = (i + a)·ψ1(t) – ψ1(
21 ≠0 0 0 0 ≠0 0 0 ψ3 = 0, IF = Imax , D = Dmax, F oarecare
22 ≠0 0 0 ≠0 0 0 0 ψ3 = 0, ψ1 = 1, IF = Imax, D = 0, F oarecare
23 ≠0 0 0 ≠0 0 ≠0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = 0, F oarecare, Y = 0
24 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = Dmax, F oarecare, Y = 0

189
25 ≠0 0 ≠0 0 0 0 0 ψ3 = 0, ψ1 = 1, IF = Imax, Y = k·(KF + KC), D,F oarecare
26 ≠0 0 ≠0 0 0 ≠0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = 0, F oarecare, Y = k·(KF + KC)
27 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = Dmax, F oarecare, Y = k·(KF + KC)
28 ≠0 ≠0 0 0 0 0 0 ψ1 = 1, IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare
29 ≠0 ≠0 0 0 0 ≠0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0
30 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax
31 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 0 0 ψ1 = 1, IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare, Y = 0
32 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = 0
33 ≠0 ≠0 0 ≠0 ≠0 0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
34 ≠0 ≠0 ≠0 0 0 0 0 ψ1 = 1, IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
35 ≠0 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
36 ≠0 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
37 0 0 0 0 0 0 ≠0 ψ1 = ψ2 = 1, IF, F = 0, D oarecare
38 0 0 0 0 0 ≠0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = 0, IF, F = 0
39 0 0 0 0 ≠0 0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = Dmax, IF, F = 0
40 0 0 0 ≠0 0 0 ≠0 ψ1 = ψ2 = 1, F = 0, IF, D oarecare, Y = 0
41 0 0 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = 0
42 0 0 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = 0
43 0 0 ≠0 0 0 0 ≠0 ψ1 = ψ2 = 1, IF, F = 0, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
44 0 0 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = k·(KF + KC)
45 0 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = k·(KF + KC)
46 0 ≠0 0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, F = γ·IF = 0, D oarecare
47 0 ≠0 0 0 0 ≠0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = 0
48 0 ≠0 0 0 ≠0 0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = Dmax
49 0 ≠0 0 ≠0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = 0
50 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0
51 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = 0
52 0 ≠0 ≠0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
53 0 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = k·(KF + KC)
54 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
55 ≠0 0 0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, IF = Imax, D oarecare,F = 0
56 ≠0 0 0 0 0 ≠0 ≠0 IF = Imax , D = 0, F = 0
57 ≠0 0 0 0 ≠0 0 ≠0 IF = Imax , D = Dmax, F = 0
58 ≠0 0 0 ≠0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, IF = Imax, D = 0, F = 0
59 ≠0 0 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = 0
60 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0
61 ≠0 0 ≠0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, IF = Imax, Y = k·(KF + KC), D,F = 0
62 ≠0 0 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = k·(KF + KC)
63 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = k·(KF + KC)

190
 În continuare va fi analizat efectul rezultatului din fiecare caz asupra
sistemului canonic asociat problemei de control optimal:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) − D(t ) − I F (t )
K& F (t ) = I F (t ) − a·KF(t)
Y& (t ) = F (t ) − b·Y(t)
ψ& 1 (t) = i·ψ1(t) – ψ1(t)·(1 – f)·(p·β − 1)
ψ& 2 (t) = (i + a)·ψ2(t) – ψ1(t)·[(1 – f)·p·α + f·a]
ψ& 3 (t) = (i + b)·ψ3(t) + ψ1(t)·(1 – f)·r

KC(0) = K C0 , KF(0) = K F0 , Y(0) =Y0, ψ1(T) = 1, ψ2(T) = 1, ψ3(T) = 0

Deşi cele 6 ecuaţii se împart evident în două sisteme distincte, unul
format din primele trei ecuaţii şi conţinând ca variabile doar variabilele de
stare şi al doilea format din ultimele trei şi conţinând doar variabilele
adjuncte, pentru rezultat fiind important evident doar primul, vom păstra
totuşi şi ultimele ecuaţii deoarece sunt necesare în analiza soluţiei din
fiecare caz.
Vom analiza mai întâi cazurile în care una sau mai multe din
variabilele adjuncte ar fi constante.
Astfel, dacă ψ1(t) = const. = 1 din prima ecuaţie a variabilelor
adjuncte rezultă că:
(1 – f)·(p·β − 1) = i
situaţie care este îndeplinită doar în cazuri cu totul particulare şi va fi
eliminată din analiză.
De asemenea, situaţia în care ψ1(t) = ψ2(t) ≠ 0 conduce la:
ψ& 1 (t) = i·ψ1(t) – ψ1(t)·(1 – f)·(p·β − 1)
ψ& 1 (t) = (i + a)·ψ1(t) – ψ1(t)·[(1 – f)·p·α + f·a]
şi egalând termenii din stânga obţinem succesiv:
t)·[(1 – f)·p·α + f·a] ⇔
⇔ i – (1 – f)·(p·β − 1) = (i + a) – [(1 – f)·p·α + f·a] ⇔
⇔ (1 – f)·(p·β – 1) = (1 – f)·(p·α – a) ⇔
⇔ p·β – 1 = p·α – a ⇔
1− a
⇔p=
β −α
191
 Soluţia este admisibilă doar dacă β > α (productivitatea capitalului
circulant este mai mare decât productivitatea capitalului fix) şi este de
asemenea un caz cu totul întâmplător, putând fi eliminate din analizele
ulterioare.
Situaţia ψ3(t) = 0 atrage după sine succesiv ψ2(t) = 0 şi ψ1(t) = 0 care
este în contradicţie cu condiţiile finale ψ1(T) = 1, ψ2(T) = 1.
Variantele 11 şi 12 conduc la sistemul de condiţii:

– ψ1 + ψ2 + γ·µ2 = 0
ψ3 - µ2 = 0
1 – ψ1 + µ6 = 0
la varianta 11 şi:
– ψ1 + ψ2 + γ·µ2 = 0
ψ3 – µ2 = 0
1 – ψ1 - µ5 = 0
la varianta 12.
În ambele variante, eliminând µ2 din primele două ecuaţii obţinem:

– ψ1 + ψ2 + γ·ψ3 = 0 ⇔ ψ1 = ψ2 + γ·ψ3 ⇒ ψ& 1 (t) = ψ& 2 (t) + γ·ψ& 3 (t)

Înlocuind derivatele variabilelor adjuncte din sistemul canonic în

relaţia de mai sus obţinem:

i·ψ1(t) – ψ1(t)·(1 – f)·(p·β – 1) = (i + a)·ψ2(t) – ψ1(t)·[(1– f)·p·α + f·a] +

+ γ·[(i + b)·ψ3(t) + ψ1(t)·(1–f)·r] ⇔
⇔ [i – (1 – f)·(p·β – 1) + (1 – f)·p·α + f·a – γ·(1 – f)·r]·ψ1 = (i + a)·ψ2 +
+γ·(i + b)·ψ3
Combinând această relaţie cu cea rezultată din sistemul de condiţii
Kuhn-Tucker obţinem relaţiile:
a=b
p·(α – β) = a + γ·r – 1
care reprezintă de asemenea o situaţie total particulară şi vor fi eliminate din
analiză.

192
 Din cele de mai sus rezultă că este suficient să analizăm doar
sistemul format din primele ecuaţii ale sistemului canonic (care va fi numit
în continuare sistemul canonic redus) pentru variantele:

Soluţia
1 F = γ·IF, D = 0, Y = 0
2 F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
3 F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
4 F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
5 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0
6 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax
7 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = 0
8 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
9 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
10 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
11 F = γ·IF = 0, D = 0
12 F = γ·IF = 0, D = Dmax
13 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0
14 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = 0
15 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = k·(KF + KC)
16 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
17 IF = Imax , D = 0, F = 0
18 IF = Imax , D = Dmax, F = 0
19 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = 0
20 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0
21 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = k·(KF + KC)
22 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = k·(KF + KC)

Analiza traiectoriilor

Traiectoria 1 (F = γ·IF, D = 0, Y = 0)
Sistemul canonic redus devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t)
K& F (t ) = − a·KF(t) ⇒ KF(t) = K F0 ·e-a·t
I F (t ) = 0
Din a treia ecuaţie rezultă că firma nu are datorii (Y = 0), nu se fac
investiţii (IF (t) = 0), nu se plătesc dividende (nu se retrag bani din firmă)

193
(D = 0) şi are loc o restructurare a activităţii firmei prin scăderea puternică a
capitalului fix al firmei:
KF (t) = K F0 ·e-a·t → 0
în favoarea unei creşteri a capitalului circulant:
KC(t) = { K C0 + [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·(1 + e-a·t )}e(1 – f)·(p·β - 1)·t
→ ∞.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = 0.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.

Traiectoria 2 (F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0)

Sistemul canonic redus devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) – Dmax
K& F (t ) = − a·KF (t) ⇒ KF (t) = K F0 ·e-a·t
I F (t ) = 0
Din a treia ecuaţie rezultă că firma nu are datorii (Y = 0), nu se fac
investiţii (IF(t) = 0), se plătesc dividende la maxim (se retrag bani din firmă
la maxim) (D = Dmax) şi are loc o restructurare a activităţii firmei prin
scăderea puternică a capitalului fix al firmei:
KF(t) = K F0 ·e-a·t → 0
în favoarea unei creşteri accelerate a capitalului circulant:
KC (t) = { K C0 + [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·(1 + e-a·t ) – t·Dmax}e(1 – f)·(p·β - 1)·t
→ ∞.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = 0.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF(T) + KC(T)]·e-iT
i

Traiectoria 3 (F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC))

Sistemul canonic redus devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) −
− (1 – f)·r·k·(KF + KC) − IF (t)
&
K F (t ) = IF (t) − a·KF (t)
k·( K& F (t ) + K& C (t ) ) = γ·IF(t) − b·k·(KF + KC)

194
 În acest caz sistemul s-a redus la trei ecuaţii cu trei necunoscute
{KF(t), KC(t), IF(t)} din care doar KF(t) şi KC(t) apar derivate în ecuaţii.
Înlocuind derivatele capitalului fix şi capitalului circulant din primele două
ecuaţii în a treia ecuaţie obţinem ecuaţia:
k·{[(1 – f) p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) − (1 – f)·r·k·(KF(t) + KC(t)) −
− a·KF (t)} = γ·IF (t) − b·k·(KF (t) + KC (t))
din care vom afla valoarea investiţiei făcute de firmă IF(t) în funcţie de
valorile capitalului fix şi circulant:
IF (t) = {k·{[(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β – 1)·KC (t) –
– (1 – f)·r·k·(KF (t) + KC (t)) – a·KF (t)} + b·k·(KF (t) + KC (t))} / γ
După înlocuirea expresiei investiţiei IF(t) obţinută mai sus în primele
două ecuaţii se obţine un sistem de două ecuaţii cu coeficienţi constanţi:
k kb
K& C (t ) = [(1–f)(pβ – 1 – rk)(1 – ) – ]·KC (t) +
γ γ
k b
+[(1–f)(pα – rk –a) (1 – ) –k + a]·KF(t)
γ γ
(1 - f)(-rk + pβ - 1) + b
K& F (t ) = k KC (t) +
γ
(1 - f)(pα - a - rk) + b
+ [k –a]·KF(t)
γ
şi condiţiile iniţiale KC(0) = K C0 , KF(0) = K F0 din care vom scoate evoluţiile
capitalului fix KF(t) şi a celui circulant KC(t), apoi valoarea investiţiei IF(t) şi
a împrumutului F(t).
Evoluţia capitalului va depinde evident de valorile proprii ale
matricei sistemului de mai sus v1 şi v2 şi valoarea firmei va fi dată doar de
valoarea finală actualizată a capitalului total.
În acest caz firma face împrumuturi la maxim F = γ·IF, nivelul
capitalului împrumutat este maxim Y = k·(KF + KC) şi nu plăteşte dividende.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.
Traiectoria 4 (F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC))
Rezolvarea în acest caz este asemănătoare cu cea de la traiectoria 3,
singura diferenţă constând în faptul că în sistemul din care vor fi aflate
evoluţiile capitalului vom avea şi D = Dmax.

195
 În acest caz firma face împrumuturi la maxim F = γ·IF, nivelul
capitalului împrumutat este maxim Y = k·(KF + KC) şi plăteşte dividende la
maxim.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF(T) + KC(T)]·e-iT
i

Traiectoria 5 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = 0)

Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) - Imax
K& F (t ) = Imax - a·KF(t)
Y& (t ) = γ·Imax - b·Y(t)
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I I
KF(t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I I
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre max pentru K F0 − max > 0;
a a
I max I
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru K F0 − max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max < 0
a a
Din a treia ecuaţie (liniară în Y(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
γ ⋅ I max γ ⋅ I max -b·t
Y(t) = + (Y0 − )·e
b b
În funcţie de valoarea iniţială a datoriei firmei Y0, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax, a ratei de înapoiere a debitelor b şi a cotei maxime
a împrumuturilor din valoarea investiţie γ putem avea pentru evoluţia
datoriei firmei:
γ ⋅ I max γ ⋅ I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru Y0 − > 0;
b b
196
 γ ⋅ I max γ ⋅ I max
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru Y0 − = 0;
b b
γ ⋅ I max γ ⋅ I max
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre b pentru Y0 − b <0
Înlocuind evoluţiile capitalului fix şi a datoriei în prima ecuaţie
obţinem o ecuaţie liniară în capitalul circulant:
I I
K& C (t ) = (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) + [(1 – f)·p·α + f·a]·[ max + ( K F0 − max )·
a a
γ ⋅ I γ ⋅ I
e-a·t] − (1 – f)·r·[ max
+ (Y0 − max
)·e-b·t] − Imax
b b
Notând cu R(t) termenul liber al ecuaţiei:
I max I γ ⋅ I max
R(t) = [(1 – f)·p·α + f·a]·[ + ( K F0 - max )·e-a·t] − (1 – f)·r·[ +
a a b
γ ⋅ I max -b·t
+(Y0 − )·e ] − Imax
b
obţinem evoluţia capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

Pe această traiectorie firma nu plăteşte dividende (nu retrage bani),

face investiţii şi împrumuturi la maxim şi are o evoluţie de stabilizare a
valorii capitalului fix şi a datoriei firmei.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.

Traiectoria 6 (IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax)

Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) – Dmax -Imax
K& F (t ) = Imax − a·KF(t)
Y& (t ) = γ·Imax − b·Y(t)
Rezolvarea în acest caz este identică cu cea de la traiectoria 5 cu
diferenţa că în expresia lui R(t) din evoluţia capitalului circulant va apărea şi
valoarea maximă a dividendelor Dmax.

197
 Pe această traiectorie firma plăteşte dividende la maxim(retrage bani
la maxim), face investiţii şi împrumuturi la maxim şi are o evoluţie de
stabilizare a valorii capitalului fix şi a datoriei firmei.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF(T) + KC(T)]·e-iT
i

Traiectoria 7 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = 0, Y = 0)

În acest caz ecuaţia de dinamică a datoriei firmei devine:
0 = γ·Imax + 0
de unde rezultă Imax = 0 în contradicţie cu ipoteza Imax > 0 deci traiectoria nu
este admisibilă.

Traiectoria 8 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = Dmax, Y = 0)

În acest caz ecuaţia de dinamică a datoriei firmei devine:
0 = γ·Imax + 0
de unde rezultă Imax = 0 în contradicţie cu ipoteza Imax > 0 deci traiectoria nu
este admisibilă.

Traiectoria 9 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = 0, Y = k·(KF + KC))

Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β - 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) - Imax
&
K F (t ) = Imax − a·KF(t)
Y& (t ) = γ·Imax − b·Y(t)
La acest sistem se adaugă şi ecuaţia: Y(t) = k·(KF(t) + KC(t))
Derivând ecuaţia suplimentara şi înlocuind derivatele funcţiilor cu
expresiile lor din sistemul canonic obţinem:
γ·Imax − b·Y(t) = k·{ Imax − a·KF(t) + [(1– f)·p·α + f·a]·KF(t) +
+ (1– f)·(p·β − 1)·KC(t) − (1 – f)·r·Y(t) − Imax}
⇔
γ·Imax − b·Y(t) = k·{(1 – f)·(p·α − 1)·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t)}
⇔

198
γ·Imax - b·k·(KF(t) + KC(t))= k·{(1– f)·(p·α −1)·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·k·(KF(t) + KC(t))}
⇔
γ·Imax + k·(r·k·(1 − f) - b)·[KF(t) + KC(t)] = k·(1 – f)·[(p·α −1)·KF(t) +
+ (p·β − 1)·KC(t)]
⇔
(rk-pβ + 1 )( 1-f)-b I max
KF(t) = - ·KC(t) - γ·
(rk-pα + 1 )( 1-f)-b k((rk-pα + 1 )( 1-f)-a)
De aici rezultă:
kp(ß-a)( 1-f) I max
Y(t) = ·KC(t) − γ·
(rk-pα + 1 )( 1-f)-b ( rk-pα + 1)(1-f )-a
şi revenind la sistemul canonic ultimele două ecuaţii de dinamică devin
două ecuaţii în KC(t):
k[(rk-pα + 1)(1-f )-b] + γa
K& C (t ) = − a·KC (t) - Imax·
k[(rk-pβ + 1)(1-f )-b]
rk − pα + 1
K& C (t ) = − b·KC (t) + γ·Imax·
pk ( β − α )
Sistemul celor două ecuaţii cu o necunoscută are soluţie doar dacă:
rk(f - 1) + a rk + 1
a = b şi p = sau a = b şi p = -γ·
α (f - 1) k ( β − α ) − γβ
Deşi cazul este cu totul particular el este interesant deoarece
aminteşte de modelul Ludwig (Ipoteza Ludwig: a = b).
De asemenea, în acest caz se observă că nivelul capitalului fix este în
dependenţă liniară cu capitalul fix (structura producţiei se păstrează).
Pe această traiectorie se fac investiţii şi împrumuturi la maxim, nu se
plătesc dividende şi nivelul datoriei este maxim. Firma este într-o perioadă
de creştere rapidă a capitalului propriu.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
[KF(T) + KC(T)]·e-iT
Traiectoria 10 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = Dmax, Y = k·(KF + KC))
Discuţia este aceeaşi cu cea de la traiectoria 9 cu diferenţa că în acest
caz se plătesc dividende, expresia acestora influenţând doar evoluţia
capitalului circulant.
199
 De asemenea, şi în acest caz nivelul capitalului fix este în
dependenţă liniară cu capitalul fix (structura producţiei se păstrează).
Pe această traiectorie se fac investiţii şi împrumuturi la maxim, se
plătesc dividende la maxim şi nivelul datoriei este maxim. Firma este într-o
perioadă de creştere rapidă a capitalului fix şi a nivelului datoriei în paralel
cu o evoluţie lentă a capitalului circulant.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF(T) + KC(T)]·e-iT
i

Traiectoria 11 (F = γ·IF = 0, D = 0)
Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t)
&
K F (t ) = −a·KF(t)
Y& (t ) = −b·Y(t)
Din ultimele două ecuaţii se obţin imediat evoluţiile capitalului fix şi
datoriei firmei:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
iar după înlocuirea acestora în prima ecuaţie ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant:
K& C (t ) = (1 – f)·(p·β - 1)·KC(t) + [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·t − (1 – f)·r·Y0·e-b·t
care este o ecuaţie liniară cu soluţia:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

unde:
R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·τ − (1 – f)·r·Y0·e-b·τ
Pe această traiectorie firma nu face investiţii, nu face împrumuturi,
nu plăteşte dividende, are loc o scădere a capitalului fix în paralel cu
eliminarea rapidă a datoriilor, evoluţia capitalului circulant depinzând de
parametrii sistemului.

200
 Valoarea finală a firmei va fi dată de valoarea finală actualizată a
capitalului propriu.

Traiectoria 12 (F = γ·IF = 0, D = Dmax)

Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) − Dmax
K& F (t ) = −a·KF(t)
Y& (t ) = −b·Y(t)
Din ultimele două ecuaţii se obţin imediat evoluţiile capitalului fix şi
datoriei firmei:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
iar după înlocuirea acestora în prima ecuaţie ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant:
K& C (t ) = (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) + [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·t −
− (1 – f)·r·Y0·e-b·t − Dmax
care este o ecuaţie liniară cu soluţia:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
−(1− f )⋅( p ⋅β −1)⋅τ
KC (t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

unde:
R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·τ − (1 – f)·r·Y0·e-b·τ − Dmax
Pe această traiectorie firma nu face investiţii, nu face împrumuturi,
plăteşte dividende la maxim, are loc o scădere a capitalului fix în paralel cu
eliminarea rapidă a datoriilor, evoluţia capitalului circulant depinzând de
parametrii sistemului
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF(T) + KC(T)]·e-iT
i

201
 Traiectoria 13 (F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0)
Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t)
K& F (t ) = −a·KF(t)
0=0
Din acesta rezultă imediat evoluţia capitalului fix:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
şi apoi a capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC (t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

unde:
R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·τ
Pe această traiectorie firma nu are datorii, nu face împrumuturi, nu
face investiţii, nu plăteşte dividende, are loc o scădere a capitalului fix,
evoluţia capitalului circulant depinzând de parametrii sistemului.

Traiectoria 14 (F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = 0)

Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) - Dmax
K& F (t ) = - a·KF(t)
0=0
Din acesta rezultă imediat evoluţia capitalului fix:
KF (t) = K F0 ·e-a·t
şi apoi a capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

unde:
R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·τ − Dmax
Pe această traiectorie firma nu are datorii, nu face împrumuturi, nu
face investiţii, plăteşte dividende la maxim, are loc o scădere a capitalului
fix, evoluţia capitalului circulant depinzând de parametrii sistemului.
202
 Traiectoria 15 (F = γ·IF = 0, D = 0, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic va fi:
K& (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) −
C

− (1 – f)·r·Y(t)
&
K F (t ) = −a·KF (t)
Y& (t ) = −b·Y(t)
la care se adaugă ecuaţia suplimentară Y = k·(KF + KC).
Acest caz este posibil doar dacă soluţia dată de sistemul canonic
verifică şi ecuaţia suplimentară.
Deoarece sistemul este exact ca în traiectoria 11 soluţia va fi:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

cu:
R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·τ − (1 – f)·r·Y0·e-b·τ.
Soluţia verifică restricţia suplimentară doar dacă:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
Y0·e-b·t = k·[ K F0 ·e-a·t + dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
] (∀) t ∈ [0,T]
0

ceea ce este evident un caz cu totul particular.

Traiectoria 16 (F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = k·(KF + KC))

Sistemul canonic va fi:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β - 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) − Dmax
&
K F (t ) = −a·KF(t)
Y& (t ) = −b·Y(t)
la care se adaugă ecuaţia suplimentară Y = k·(KF + KC).
Acest caz este posibil doar dacă soluţia dată de sistemul canonic
verifică şi ecuaţia suplimentară.
Deoarece sistemul este exact ca în traiectoria 12 soluţia va fi:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

203
cu:
R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·τ − (1 – f)·r·Y0·e-b·τ − Dmax
Soluţia verifică restricţia suplimentară doar dacă:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
Y0·e-b·t = k·[ K F0 ·e-a·t + dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
] (∀) t ∈ [0,T]
0

ceea ce este evident un caz cu totul particular.

Traiectoria 17 (IF = Imax , D = 0, F = 0)

Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) −
− (1 – f)·r·Y(t) – Imax
&
K F (t ) = Imax − a·KF(t)
Y& (t ) = −b·Y(t)
Din ultima ecuaţie obţinem evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF (t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max I
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max > 0;
a a
I max I
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru K F0 − max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max < 0
a a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
I I
K& C (t ) = (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) + [(1 – f)·p·α + f·a]·[ max + ( K F0 − max )·e-a·t] −
a a
0 -b·t
− (1 – f)·r·Y ·e − Imax

204
 Notând cu R(t) termenul liber al ecuaţiei:
I max I
R(t) = [(1 – f)·p·α + f·a]·[ + ( K F0 − max )·e-a·t] − (1 – f)·r·Y0·e-b·t − Imax
a a
obţinem evoluţia capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC (t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

Pe această traiectorie firma nu plăteşte dividende (nu retrage bani),

face investiţii la maxim, nu face împrumuturi şi are o evoluţie de stabilizare
a valorii capitalului fix şi de scădere a datoriei firmei.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.

Traiectoria 18 (IF = Imax , D = Dmax, F = 0)

Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) – Imax − Dmax
K& F (t ) = Imax − a·KF(t)
Y& (t ) = −b·Y(t)
Din ultima ecuaţie obţinem evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF(t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 − > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF (t) = pentru K F0 − max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max < 0.
a a
205
 Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
I I
K& C (t ) = (1– f)·(p·β - 1)·KC(t) + [(1– f)·p·α + f·a]·[ max + ( K F0 - max )·e-a·t] −
a a
0 -b·t
− (1– f)·r·Y ·e − Imax − Dmax
Notând cu R(t) termenul liber al ecuaţiei:
I I
R(t) = [(1 – f)·p·α + f·a]·[ max + ( K F0 − max )·e-a·t] −
a a
− (1 – f)·r·Y0·e-b·t − Imax − Dmax
obţinem evoluţia capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

Pe această traiectorie firma, plăteşte dividende la maxim, face

investiţii la maxim, nu face împrumuturi şi are o evoluţie de stabilizare a
valorii capitalului fix şi de scădere a datoriei firmei.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei plus suma dividendelor plătite în
valoare actualizată.
Traiectoria 19 (IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = 0)
Sistemul canonic devine:
K& (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) – Imax
C

K& F (t ) = Imax − a·KF(t)

0=0
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I I
KF(t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 − > 0;
a
I I
2. O evoluţie constantă KF(t) = max pentru K F0 − max = 0;
a a

206
 I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max < 0
a a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
I
K& C (t ) = (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) + [(1 – f)·p·α + f·a]·[ max +
a
I
+ ( K F0 - max )·e-a·t] − Imax
a
Notând cu R(t) termenul liber al ecuaţiei:
I max I
R(t) = [(1 – f)·p·α + f·a]·[ + ( K F0 − max )·e-a·t] − Imax
a a
obţinem evoluţia capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

Pe această traiectorie firma nu plăteşte dividende (nu retrage bani),

face investiţii la maxim, nu are datorii, nu face împrumuturi şi are o evoluţie
de stabilizare a valorii capitalului fix.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = 0.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.

Traiectoria 20 (IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0)

Sistemul canonic devine:

K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) –

− Imax – Dmax
K& F (t ) = Imax - a·KF(t)
0=0
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:

I max I
KF (t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a

207
 În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max I
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru K F0 – max > 0;
a a
I max I
2. O evoluţie constantă KF (t) = pentru K F0 – max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 – max < 0
a a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
I
K& C (t ) = (1 – f)·(p·β – 1)·KC (t) + [(1 – f)·p·α + f·a]·[ max +
a
I
+ ( K F0 – max )·e-a·t] – Imax – Dmax
a
Notând cu R(t) termenul liber al ecuaţiei:
I max I
R(t) = [(1 – f)·p·α + f·a]·[ + ( K F0 – max )·e-a·t] − Imax Dmax
a a
obţinem evoluţia capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC (t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

Pe această traiectorie firma plăteşte dividende la maxim, face

investiţii la maxim, nu are datorii, nu face împrumuturi şi are o evoluţie de
stabilizare a valorii capitalului fix.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = 0.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.
Traiectoria 21 (IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic devine:
K& (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) −
C

− (1 – f)·r·Y(t) – Imax
&
K F (t ) = Imax – a·KF(t)
Y& (t ) = – b·Y(t)
la care se adaugă şi condiţia suplimentară Y = k·(KF + KC).

208
 Din ultima ecuaţie obţinem evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF(t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF (t) = pentru K F0 − max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max < 0
a a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
K& C (t ) = (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) + [(1 – f)·p·α + f·a]·
I I
[ max + ( K F0 – max )·e-a·t] – (1 – f)·r·Y0·e-b·t – Imax
a a
Notând cu R(t) termenul liber al ecuaţiei:
I max I
R(t) = [(1 – f)·p·α + f·a]·[ + ( K F0 − max )·e-a·t] − (1 – f)·r·Y0·e-b·t − Imax
a a
obţinem evoluţia capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

Soluţia verifică restricţia suplimentară doar dacă:

I max I t
Y0·e-b·t = k·[ + ( K F0 − max )·e-a·t + ∫ R(τ ) ⋅ e − (1− f )⋅( p⋅β −1)⋅τ dτ ·
a a 0

e(1 – f)·(p·β - 1)·t] (∀) t ∈ [0,T]

ceea ce este evident un caz cu totul particular.

209
 Traiectoria 22 (IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) – Imax - Dmax
&
K F (t ) = Imax − a·KF(t)
Y& (t ) = − b·Y(t)
la care se adaugă şi condiţia suplimentară Y = k·(KF + KC).
Din ultima ecuaţie obţinem evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF(t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max I
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max > 0;
a a
I max I
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru K F0 - max = 0;
a a
I I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre max pentru K F0 − max < 0
a a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
I
K& C (t ) = (1– f)·(p·β − 1)·KC(t) + [(1– f)·p·α + f·a]·[ max +
a
I
+ ( K F0 − max )·e-a·t] − (1– f)·r·Y0·e-b·t- Imax - Dmax
a
Notând cu R(t) termenul liber al ecuaţiei:
I max I
R(t) = [(1 – f)·p·α + f·a]·[ + ( K F0 − max )·e-a·t] −
a a
− (1 – f)·r·Y0·e-b·t − Imax − Dmax
obţinem evoluţia capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0

210
 Soluţia verifică restricţia suplimentară doar dacă:
I max I t
Y0·e-b·t = k·[ + ( K F0 - max )·e-a·t + ∫ R(τ ) ⋅ e − (1− f )⋅( p⋅β −1)⋅τ dτ ·
a a 0
(1 – f)·(p·β - 1)·t
e ] (∀) t ∈ [0,T]
ceea ce este evident un caz cu totul particular.

Concluzii
În urma analizei celor 22 de traiectorii rezultă că două sunt
neadmisibile (7 şi 8) şi 6 sunt foarte improbabile (9, 10, 15, 16, 21, 22)
analiza putând fi redusă fără a pierde generalitatea doar la 14 traiectorii, care
sunt sintetizate în tabelul de mai jos

Soluţia
0 1 2
1 F = γ·IF, D = 0, Y = 0 KF (t) = K ·e-a·t , Y = 00
F

2 F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0 KF (t) = K ·e-a·t , Y = 0

0
F
3 F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC) Sistem
4 F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC) Sistem
I I
KF (t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
5 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0
γ ⋅ I max γ ⋅ I max -b·t
Y(t) = + (Y0 − )·e
b b
I I
KF (t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
6 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax
γ ⋅ I max γ ⋅ I max -b·t
Y(t) = + (Y0 − )·e
b b
7 F = γ·IF = 0, D = 0 KF (t) = K F0 ·e-a·t ,Y(t) = Y0·e-b·t

8 F = γ·IF = 0, D = Dmax KF (t) = K F0 ·e-a·t ,Y(t) = Y0·e-b·t

9 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0 KF (t) = K F0 ·e-a·t , Y = 0

10 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = 0 KF (t) = K F0 ·e-a·t , Y = 0

I max I
KF (t) = + ( K F0 − max )·e-a·t ,
11 IF = Imax , D = 0, F = 0 a a
Y(t) = Y0·e-b·t

211
 0 1 2
I max I
KF(t) = + ( K F0 − max )·e-a·t ,
12 IF = Imax , D = Dmax, F = 0 a a
Y(t) = Y0·e-b·t
I I
KF(t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t ,
13 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = 0 a a
Y=0
I max I
KF(t) = + ( K F0 − max )·e-a·t ,
14 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0 a a
Y=0
Din cele de mai sus se observă că evoluţiile posibile ale capitalului
fix se încadrează în unul din cazurile:
a) KF(t) = K F0 ·e-a·t
Reprezentarea grafică a evoluţiei capitalului fix are forma din figura 1.
KF

K F0
KF(t)

t
0
Figura 1

I max I I
b) KF(t) = + ( K F0 - max )·e-a·t şi K F0 > max
a a a
Reprezentarea grafică a evoluţiei capitalului fix are forma din figura 2.
KF
K F0
KF(t)

I max
a
t
0
Figura 2

212
 I max
c) KF(t) =
a

Reprezentarea grafică a evoluţiei capitalului fix are forma din figura 3.

KF

I max KF(t)
K F0 =
a
t
0
Figura 3

I max I I
d) KF(t) = + ( K F0 - max )·e-a·t şi K F0 < max
a a a

Reprezentarea grafică a evoluţiei capitalului fix are forma din figura 4.

KF

I max
a

KF(t)

K F0 t
0
Figura 4

213
 Evoluţiile posibile ale datoriei firmei se încadrează în unul din
cazurile:

a) Y(t) = Y0·e-b·t

Reprezentarea grafică a evoluţiei datoriei firmei are forma din figura 5.

Y0

Y(t)

t
0
Figura 5

γ ⋅ I max γ ⋅ I max γ ⋅ I max

b) Y(t) = + (Y0 − )·e-b·t şi Y0 >
b b b

Reprezentarea grafică a evoluţiei datoriei firmei are forma

din figura 6.

Y
0
Y
Y(t)

γ ⋅ I max
b
t
0
Figura 6

214
 γ ⋅ I max γ ⋅ I max γ ⋅ I max
c) Y(t) = + (Y0 − )·e-b·t şi Y0 =
b b b

Reprezentarea grafică a evoluţiei datoriei firmei are forma din figura 7.

γ ⋅ I max Y(t)
Y0 =
b
t
0
Figura 7

γ ⋅ I max γ ⋅ I max γ ⋅ I max

d) Y(t) = + (Y0 − )·e-b·t şi Y0 <
b b b

Reprezentarea grafică a evoluţiei datoriei firmei are forma din figura 8.

γ ⋅ I max
b
Y(t)

Y0 t
0
Figura 8

Traiectoria capitalului circulant este mult mai complicată, fiind

dependentă de mai mulţi din parametrii modelului.
Astfel, pentru traiectoria 1 avem:
KC(t) = { K C0 + [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·(1 + e-a·t )}e(1 – f)·(p·β - 1)·t =
= [ K C0 + [(1– f)·p·α + f·a]· K F0 ]·e(1 – f)·(p·β - 1)·t + [(1– f)·p·α +
+ f·a]· K F0 ·e[(1 – f)·(p·β - 1) –a]·t

215
 Deoarece coeficienţii celor două funcţii exponenţiale sunt evident
pozitivi natura evoluţiei va fi dată de semnele coeficienţilor lui t de la
exponent.
Cum evident (1 – f)·(p·β – 1) > (1 – f)·(p·β – 1) – a şi (1 – f) > 0
discuţia se rezumă la semnul lui (p·β - 1).
Astfel:
a) Dacă p·β > 1 capitalul circulant are o evoluţie exponenţial
crescătoare spre ∞.
b) Dacă p·β = 1 capitalul circulant are o evoluţie descrescătoare
spre:
K C0 + [(1– f)·p·α + f·a]· K F0
c) Dacă p·β < 1 capitalul circulant are o evoluţie descrescătoare
spre 0.
Pentru celelalte traiectorii evoluţia va fi discutată pe un caz
particular.

Traiectorii multiple

Din analiza traiectoriilor rezultă că unele traiectorii pot fi traiectorii

iniţiale doar în cazuri cu totul particulare şi pot fi eliminate din analiză fără
a restrânge semnificativ mulţimea cazurilor posibile.
De asemenea, traiectoria de pornire va fi în funcţie de valorile
iniţiale ale capitalului fix, capitalului circulant şi a datoriei firmei.
Putem de asemenea să considerăm ca foarte improbabile traiectoriile
în care variabilele de decizie sunt pe limitele maxime posibile, aceste limite
fiind fixate în principal pentru a asigura soluţia matematică analitică a
modelului. Deşi traiectoriile pe care nu se plătesc dividende par foarte
probabile, ţinând cont de situaţia foarte dificilă a firmelor din România în
perioada analizată, în care numai mobilizarea întregilor resurse ale firmei în
activitatea firmei putea asigura supravieţuirea firmei, totuşi nu trebuie uitat
că majoritatea firmelor mici din România sunt de fapt foarte mici,
majoritatea firme familiale, care constituie singura sursă de venituri pentru
proprietarii lor. În continuare vom accepta totuşi aceste traiectorii dar cu
amendamentul că ele nu pot fi urmate de firmă decât perioade scurte sau
foarte scurte de timp.
Din acest motiv, la analiza concatenarităţii traiectoriilor şi structura
traiectoriei optime totale vom lua în considerare, ca traiectorii principale,
doar traiectoriile în care I(t) < Imax şi D(t) < Dmax.

216
 Traiectorii care îndeplinesc aceste două condiţii sunt listate în tabelul
de mai jos:

Variabilele
Variabilele de stare
de decizie
KC(t) ={ K C0 +[(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·(1 + e-a·t )}·e(1 – f)·(p·β - 1)·t

1 F = IF = D = 0 KF(t) = K 0 ·e-a·t
F
Y(t) = 0
K& C (t ) = A11·KC(t)+A12·KF(t)
3 F = γ·IF, D = 0 K& F (t ) = A21·KC(t) + A22·KF(t)
Y(t) = k·(KF(t) + KC(t))
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0
-a·τ 0 -b·τ
7 F = IF = D = 0 unde: R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F ·e − (1 – f)·r·Y ·e
0

KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0
-a·τ
9 F = IF = D = 0 unde: R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F ·e
0

KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = 0

Coeficienţii Aij din sistemul care dă evoluţia capitalului firmei în

traiectoria 3 sunt:
k kb k b
A11 = [(1−f)(pβ–1−rk)(1− ) − ] A12 = [(1−f)(pα–rk-a) (1− ) − k + a]
γ γ γ γ
(1 - f)(pβ - rk - 1) + b (1 - f)(pα - a - rk) + b
A21 = k A22 = [k − a]
γ γ
Se observă că pe toate aceste 4 variante nu se plătesc dividende,
astfel că traiectoria optimă nu poate fi formată doar din aceste 4 variante.
Totuşi, problema în acest caz este că, cel puţin pentru cazul când se acceptă
ipoteza concurenţei perfecte, condiţiile impuse asupra variabilelor nu sunt
suficiente şi, de asemenea, considerarea maximizării venitului total ca
singur ţel al firmei nu este întotdeauna realist. Una din condiţiile de care ar
trebui să se ţină cont este ca intervalele pe care nu se plătesc dividende să nu
depăşească o lungime maximă dată sau ca limita minimă a volumului
dividendelor să nu mai fie zero.

217
 Din aceste traiectorii variantele 1, 3 şi 8 pot fi iniţiale doar pentru
cazuri cu totul speciale (Y0 = 0 sau Y(t) = k·(KF(t) + KC(t))), deci cea mai
probabilă traiectorie la începutul activităţii firmei va fi traiectoria 7 (este şi
cazul situaţiei analizate în studiul de caz din capitolul următor).
Pe această traiectorie firma nu face investiţii în capitalul fix,
împrumuturi şi nu plăteşte dividende, ea utilizând tot venitul obţinut pentru
susţinerea producţiei prin cumpărarea capitalului circulant.
În aceste condiţii va avea loc o scădere a valorii capitalului fix
(deoarece cel uzat nu mai este înlocuit) şi va scade datoria firmei, deoarece
nu se mai fac împrumuturi şi se plătesc ratele la cele deja contractate.
Evoluţia capitalului circulant depinde de situaţia mediului economic
în care acţionează firma. Astfel, deşi firma mobilizează tot profitul pentru
achiziţionarea capitalului circulant există posibilitatea ca şi volumul acestuia
(şi deci volumul producţiei) să scadă deoarece, din cauza inflaţiei sau altor
factori externi, firma nu reuşeşte să obţină nici măcar venitul necesar
acoperirii cheltuielilor de producţie necesare menţinerii producţiei măcar la
nivelul iniţial.
Deoarece evoluţia capitalului circulant depinde de prea mulţi
parametrii este dificil de dat o regulă generală privind evoluţia acestuia şi
din acest motiv ne vom rezuma la a face analiza doar în cazul concret studiat
în capitolul următor.
În orice caz, cum pe această traiectorie nu se plătesc dividende şi are
loc o decapitalizare puternică a firmei intervalul de timp pe care va evolua
firma pe această traiectorie trebuie să fie scurt.
De pe această traiectorie nu se poate trece direct pe traiectoriile cu
datoria zero, deoarece, deşi volumul datoriei scade continuu, el nu devine
zero niciodată. Motivul este în acest caz ipoteza că ratele anuale plătite
reprezintă acelaşi procent din datorie indiferent de mărimea datoriei. Pentru
a elimina datoria vom presupune că, pentru un anumit nivel minim al
datoriei aceasta este plătită toată în anul respectiv.
Odată ajunsă pe o traiectorie fără datorii firma poate trece de
asemenea doar în salt pe una din celelalte traiectorii.
Considerentele anterioare arată că, cel puţin în cazul unei concurenţe
perfecte sau practic perfecte ipoteza continuităţii în evoluţia variabilelor
modelului este nerealistă. Din acest motiv, în continuare vor fi analizate
cazurile în care se renunţă la ipoteza de concurenţă perfectă şi/sau la ipoteza
continuităţii evoluţiei variabilelor.

218
 b) Cazul continuu în condiţii de concurenţă imperfectă
T
max
I F ,F ,D ∫
0
e −it D (t )dt + e −iT [ K F (T ) + K C (T )]

K& F (t ) + K& C (t ) = (1 – f)·[p(KF(t),KC(t))·(α·KF(t) + β·KC(t)) −

−a·KF(t) − KC(t) – r·Y(t)] − D(t)
&
K F (t ) = IF(t) − a·KF(t)
Y& (t ) = F(t) − b·Y(t)

Imin ≤ IF(t) ≤ Imax ; Imin < 0 < Imax.

0 ≤ Y(t) ≤ k·(KF(t) + KC(t))
0 ≤ D(t) ≤ Dmax
0 ≤ F(t) ≤ γ·IF(t)

f, i, a, r, b, k, γ ∈ (0, 1)
α, β, p > 0
Deoarece din γ·IF(t) ≥ F(t) ≥ 0 rezultă evident Imin ≤ IF(t) această
condiţie nu mai este efectivă şi va fi eliminată din sistem, prima şi a patra
condiţie putând fi scrise împreună prin:
0 ≤ F(t) ≤ γ·IF(t) ≤ γ·Imax
Prin înlocuirea variaţiei capitalului fix în prima ecuaţie de stare a
sistemului obţinem:
IF(t) − a·KF(t) + K& C (t ) = (1 – f)·[p(KF(t),KC(t))·(α·KF(t) + β·KC(t)) −
− a·KF(t) − KC(t) – r·Y(t)] − D(t)
⇔
&
K C (t ) = (1 – f)·[p(KF(t),KC(t))·(α·KF(t) + β·KC(t)) − a·KF(t) − KC(t) –
− r·Y(t)] − D(t) − IF(t) + a·KF(t)
⇔
K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) − (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF (t)
unde:
U(KF(t),KC(t)) = (1 – f) [p(KF (t), KC (t))·(α·KF (t) + β·KC (t)) −
− a·KF (t) − KC (t)] + a·KF (t)
este o funcţie continuă şi derivabilă în KF (t) şi KC (t).

219
 Sistemul de ecuaţii de stare ale sistemului devine:
K& (t ) = U(KF (t), KC (t)) − (1 – f)·r·Y(t) − D(t) – IF (t)
C

K& F (t ) = IF (t) − a·KF (t)

Y& (t ) = F(t) − b·Y(t)
acesta fiind un sistem de ecuaţii diferenţiale cu trei ecuaţii şi trei
necunoscute, comenzile fiind IF(t), F(t) şi D(t).
Pentru rezolvare, vom porni de la ultima formă a sistemului:
T
max
I F ,F ,D ∫
0
e − it D(t )dt + e − iT [ K F (T ) + K C (T )]

K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) − (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF (t)

K& F (t ) = IF (t) − a·KF (t)
Y& (t ) = F(t) − b·Y(t)

F(t) ≤ γ·IF (t) ≤ γ·Imax

0 ≤ Y(t) ≤ k·(KF (t) + KC (t))
0 ≤ D(t) ≤ Dmax

f, i, a, r, b, k, γ ∈ (0, 1)
α, β, p > 0
Deoarece avem de rezolvat o problemă de control optimal vom
aplica pentru rezolvare principiul lui Pontreaghin, obţinând succesiv:
a) Hamiltonianul problemei:
H(KF(t), KC (t), Y(t), IF (t), F(t), D(t), λ1(t), λ2(t), λ3(t)] =
= e-it·D(t) +λ1(t)·[U(KF (t),KC (t)) − (1– f)·r·Y(t) – D(t) – IF(t)] +
+ λ2(t)·[IF(t) − a·KF(t)] + λ2(t)·[F(t) − b·Y(t)]
Deoarece în expresia hamiltonianului apare factorul de actualizare
e-it vom face schimbarea de variabilă:
ψj(t) = eit·λj(t) j = 1,2,3
obţinând noile variabile adjuncte ψj(t) şi hamiltonianul modificat:
~
H (KF(t),KC(t), Y(t), IF(t), F(t), D(t), λ1(t), λ2(t), λ3(t)] =
= D(t) + ψ1(t)·[U(KF(t),KC(t)) − (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF(t)] + ψ2(t)·[IF(t) −
− a·KF(t)] + ψ3(t)·[F(t) − b·Y(t)]
~ it
unde H = e ·H.

220
 Deoarece sistemul conţine şi restricţii momentane asupra variabilelor
de stare şi de control vom construi lagrangeanul asociat problemei:
~
L = H + µ1·[Imax − IF(t)] + µ2·[γ·IF(t) − F(t)] + µ3·[k·(KF (t) + KC (t)) − Y(t)] +
+ µ4·Y(t) + µ5·[Dmax − D(t)] + µ6·D(t) + µ7·F(t)
Sistemul de condiţii Kuhn-Tucker asociat problemei de maximizare
a hamiltonianului pe domeniul dat de restricţiile momentane ale sistemului
în variabilele de control va fi acelaşi cu cel din cazul concurenţei perfecte:
∂L
= 0 ⇔ - ψ1 + ψ2 − µ1 + γ·µ2 = 0
∂I F
∂L
= 0 ⇔ ψ3 − µ2 + µ7 = 0
∂F
∂L
= 0 ⇔ 1 − ψ1 − µ5 + µ6 = 0
∂D

µ1·[Imax −IF] = 0
µ2·[γ·IF − F] = 0
µ3·[k·(KF + KC) − Y] = 0
µ4·Y = 0
µ5·[Dmax − D] = 0
µ6·D = 0
µ7·F(t) = 0

µj ≥ 0, IF, F, D ≥ 0
Avem de rezolvat un sistem algebric de 10 ecuaţii cu 10 necunoscute
(IF, F, D, µj j=1..7) care implică discuţia a 27 = 128 variante, în funcţie
valorile nule sau nu ale multiplicatorilor µj.
Din acest sistem vom scoate variabilele de comandă IF, F, D în
funcţie de variabilele de stare KF, KC, Y şi variabilele adjuncte ψj, j = 1,2,3:
I F (t ) = f1(KF,KC,Y, ψj, j = 1,2,3)
F (t ) = f2(KF,KC,Y, ψj, j = 1,2,3)
D(t ) = f3(KF,KC,Y, ψj, j = 1,2,3)
după care vom rezolva sistemul canonic asociat problemei:
K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) − (1 – f)·r·Y(t) − D(t ) − I F (t )
K& F (t ) = I F (t ) − a·KF(t)

221
Y& (t ) = F (t ) – b·Y(t)
~
∂H ( K F ,K C ,Y,I F ,F ,D ,ψ 1 ,ψ 2 ,ψ 3 )
ψ& 1 (t) = i·ψ1(t) – (t ) = i·ψ1(t) –
∂K C
∂U ( K F , K C )
− ψ1(t)· (t )
∂K C
~
∂H ( K F ,K C ,Y,I F ,F ,D ,ψ 1 ,ψ 2 ,ψ 3 )
ψ& 2 (t) = i·ψ2(t) – (t ) = (i + a)·ψ2(t) –
∂K F
∂U ( K F , K C )
− ψ1(t)· (t )
∂K F
~
∂H ( K F ,K C ,Y,I F ,F ,D ,ψ 1 ,ψ 2 ,ψ 3 )
ψ& 3 (t)= i·ψ3(t) – (t ) = (i + b)·ψ3(t) +
∂Y
+ ψ1(t)·(1 – f)·r
cu condiţiile iniţiale:
KC(0) = K C0 ,
KF(0) = K F0 ,
Y(0) =Y0
şi condiţiile finale (de transversalitate):

∂( K F + K C )
ψ1(T) = (T ) = 1
∂K C
∂( K F + K C )
ψ2(T) = (T ) = 1
∂K F
∂( K F + K C )
ψ3(T) = (T ) = 0
∂Y
care se reduce la:
ψ1(T) = 1, ψ2(T) = 1, ψ3(T) = 0
Revenind la sistemul Kuhn-Tucker asociat problemei de maximizare a
hamiltonianului pe mulţimea comenzilor admisibile, dintre cele 128 de cazuri
o parte pot fi eliminate din start ca neducând la o soluţie admisibilă. De
exemplu, multiplicatorii µ3 şi µ4 nu pot fi simultan nenuli (ar rezulta ca
firma are capital nul) şi nici multiplicatorii µ5 şi µ6 (ar rezulta ca dividendele
maxime sunt zero). De asemenea, nu pot fi simultan diferiţi de 0 indicatorii

222
µ1, µ2 şi µ7, deoarece ar rezulta că investiţia maximă posibilă este 0, astfel ca
rămân de discutat doar 63 cazuri:

µ1 µ2 µ3 µ4 µ5 µ6 µ7 Soluţia
1 0 0 0 0 0 0 0 ψ1 = ψ2 = 1, ψ3 = 0, IF, F, D oarecare
2 0 0 0 0 0 ≠0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = 0, IF, F oarecare
3 0 0 0 0 ≠0 0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = Dmax, IF, F oarecare
4 0 0 0 ≠0 0 0 0 ψ1 = ψ2 = 1, ψ3 = 0, IF, F, D oarecare, Y = 0
5 0 0 0 ≠0 0 ≠0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = 0, IF, F oarecare, Y = 0
6 0 0 0 ≠0 ≠0 0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = Dmax, IF, F oarecare, Y = 0
7 0 0 ≠0 0 0 0 0 ψ1 = ψ2 = 1, ψ3 = 0, IF, F, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
8 0 0 ≠0 0 0 ≠0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = 0, IF, F oarecare, Y = k·(KF + KC)
9 0 0 ≠0 0 ≠0 0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = Dmax, IF, F oarecare,
Y = k·(KF + KC)
10 0 ≠0 0 0 0 0 0 ψ1 = 1, ψ2 = 1 + γ·ψ3, F = γ·IF, D oarecare
11 0 ≠0 0 0 0 ≠0 0 F = γ·IF, D = 0
12 0 ≠0 0 0 ≠0 0 0 F = γ·IF, D = Dmax
13 0 ≠0 0 ≠0 0 0 0 ψ1 = 1, F = γ·IF, D oarecare, Y = 0
14 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 F = γ·IF, D = 0, Y = 0
15 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 0 0 F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
16 0 ≠0 ≠0 0 0 0 0 ψ1 = 1, F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
17 0 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 0 F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
18 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 0 F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
19 ≠0 0 0 0 0 0 0 ψ1 = 1, ψ3 = 0, IF = Imax, D,F oarecare
20 ≠0 0 0 0 0 ≠0 0 ψ3 = 0, IF = Imax , D = 0, F oarecare
21 ≠0 0 0 0 ≠0 0 0 ψ3 = 0, IF = Imax , D = Dmax, F oarecare
22 ≠0 0 0 ≠0 0 0 0 ψ3 = 0, ψ1 = 1, IF = Imax, D = 0, F oarecare
23 ≠0 0 0 ≠0 0 ≠0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = 0, F oarecare, Y = 0
24 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = Dmax, F oarecare, Y = 0
25 ≠0 0 ≠0 0 0 0 0 ψ3 = 0, ψ1 = 1, IF = Imax, Y = k·(KF + KC), D,F oarecare
26 ≠0 0 ≠0 0 0 ≠0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = 0, F oarecare, Y = k·(KF + KC)
27 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = Dmax, F oarecare, Y = k·(KF + KC)
28 ≠0 ≠0 0 0 0 0 0 ψ1 = 1, IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare
29 ≠0 ≠0 0 0 0 ≠0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0
30 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax
31 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 0 0 ψ1 = 1, IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare, Y = 0
32 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = 0
33 ≠0 ≠0 0 ≠0 ≠0 0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0

223
34 ≠0 ≠0 ≠0 0 0 0 0 ψ1 = 1, IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
35 ≠0 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
36 ≠0 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
37 0 0 0 0 0 0 ≠0 ψ1 = ψ2 = 1, IF, F = 0, D oarecare
38 0 0 0 0 0 ≠0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = 0, IF, F = 0
39 0 0 0 0 ≠0 0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = Dmax, IF, F = 0
40 0 0 0 ≠0 0 0 ≠0 ψ1 = ψ2 = 1, F = 0, IF, D oarecare, Y = 0
41 0 0 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = 0
42 0 0 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = 0
43 0 0 ≠0 0 0 0 ≠0 ψ1 = ψ2 = 1, IF, F = 0, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
44 0 0 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = k·(KF + KC)
45 0 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = k·(KF + KC)
46 0 ≠0 0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, F = γ·IF = 0, D oarecare
47 0 ≠0 0 0 0 ≠0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = 0
48 0 ≠0 0 0 ≠0 0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = Dmax
49 0 ≠0 0 ≠0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = 0
50 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0
51 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = 0
52 0 ≠0 ≠0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
53 0 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = k·(KF + KC)
54 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
55 ≠0 0 0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, IF = Imax, D oarecare,F = 0
56 ≠0 0 0 0 0 ≠0 ≠0 IF = Imax , D = 0, F = 0
57 ≠0 0 0 0 ≠0 0 ≠0 IF = Imax , D = Dmax, F = 0
58 ≠0 0 0 ≠0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, IF = Imax, D = 0, F = 0
59 ≠0 0 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = 0
60 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0
61 ≠0 0 ≠0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, IF = Imax, Y = k·(KF + KC), D,F = 0
62 ≠0 0 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = k·(KF + KC)
63 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = k·(KF + KC)

În continuare va fi analizat efectul rezultatului din fiecare caz asupra

sistemului canonic asociat problemei de control optimal:

K& C (t ) = [U(KF(t),KC(t)) – (1 – f)·r·Y(t) – D(t ) – I F (t )

K& F (t ) = I F (t ) – a·KF(t)
Y& (t ) = F (t ) – b·Y(t)

224
 ∂U ( K F , K C )
ψ& 1 (t) = i·ψ1(t) – ψ1(t)· (t )
∂K C
∂U ( K F , K C )
ψ& 2 (t) = (i + a)·ψ2(t) – ψ1(t)· (t )
∂K F
ψ& 3 (t) = (i + b)·ψ3(t) + ψ1(t)·(1 – f)·r
KC (0) = K C0 , KF(0) = K F0 , Y(0) =Y0 , ψ1(T) = 1, ψ2(T) = 1, ψ3(T) = 0

În acest caz cele 6 ecuaţii nu se mai împart în două sisteme distincte,

unul format din primele trei ecuaţii şi conţinând ca variabile doar variabilele
de stare şi al doilea format din ultimele trei şi conţinând doar variabilele
adjuncte, ca în cazul concurenţei perfecte, pentru rezultat fiind importante
toate ecuaţiile sistemului canonic.
Vom analiza mai întâi cazurile în care una sau mai multe din
variabilele adjuncte ar fi constante.
Astfel, dacă ψ1(t) = const. = 1 din prima ecuaţie a variabilelor
adjuncte rezultă că:
∂U ( K F , K C )
(t ) = i
∂K C
Cum p(KF,KC) = p(Q) = p(αKF + βKC) ⇒
∂p ( K F , K C ) ∂p( Q ) ∂Q ∂p( Q )
(t ) = ⋅ ( t ) = β·
∂K C ∂Q ∂K C ∂Q
∂p( K F , K C ) ∂p( Q ) ∂Q ∂p( Q )
(t ) = ⋅ ( t ) = α·
∂K F ∂Q ∂K F ∂Q
deci:
∂U ( K F , K C ) ∂p( Q )
(t ) = (1 – f)·[β· ·Q + β·p(Q) – 1]
∂K C ∂Q
∂U ( K F , K C ) ∂p( Q )
( t ) = (1 – f)·[α· ·Q + α·p(Q) – a] + a
∂K F ∂Q
Conform relaţiilor obţinute condiţia ψ1(t) = const. = 1 conduce la:
∂p( Q ) i
β· ·Q + β·p(Q) – 1 =
∂Q 1− f

225
care este o ecuaţie diferenţială liniară în preţ cu variabila producţia şi are soluţia:
1 i +1− f
p(Q) = C ⋅ +
Q β (1 − f )
unde C este o constantă oarecare.
Combinând această relaţie cu expresia lui p(Q) din model vom
obţine o ecuaţie algebrică cu necunoscuta Q din care rezultă Q(KF,KC) =
= Q = constant şi apoi p(Q) = p( Q ) = constant.
Situaţia în care cele două expresii ale funcţiei preţ ar fi identice ar
conduce la faptul că venitul este liniar în Q care este în contradicţie cu
ipoteza randamentelor la scară descrescătoare.
De asemenea este posibil să nu existe nici o soluţie dar acest caz este
cu totul particular şi va fi eliminat din analiza.
α Q
De aici rezultă α⋅KF + β⋅KC = Q sau KC = − ·KF − iar ultimele
β β
două ecuaţii ale variabilelor adjuncte au forma:
i +1− f
ψ& 2 (t) = (i + a)·ψ2(t) − α· - a·f
β
ψ& 3 (t) = (i + b)·ψ3(t) + (1 – f)·r
Din aceste ecuaţii obţinem variabilele adjuncte:
(1 − f )r -(i + b)·(T - t)
ψ3(t) = ·[e – 1]
i+b
α (i + 1 − f ) + βfa α (i + 1 − f ) + βfa -(i + a)·T -(i + a)·t
ψ2(t) = [ + (1 − )·e ]· e
β (i + a) β (i + a)
şi totul se reduce la a rezolva sistemul format cu variabilele de stare la care
α Q
se adaugă restricţia suplimentară KC = − ·KF − .
β β
În plus: U(KF (t), KC (t)) = (1 − f)·[p( Q )·( Q ) − a·KF(t) +
α Q
+ ·KF + ] + a·KF(t)
β β
De asemenea, situaţia în care ψ1(t) = ψ2(t) ≠ 0 conduce la:
∂U ( K F , K C )
ψ& 1 (t) = i·ψ1(t) – ψ1(t)· (t )
∂K C
∂U ( K F , K C )
ψ& 1 (t) = (i + a)·ψ1(t) – ψ1(t)· (t )
∂K F
226
şi egalând termenii din dreapta obţinem succesiv:
∂U ( K F , K C ) ∂U ( K F , K C )
i·ψ1(t) – ψ1(t)· (t ) = (i + a)·ψ1(t) – ψ1(t)· (t ) ⇔
∂K C ∂K F
∂U ( K F , K C ) ∂U ( K F , K C )
⇔i– (t ) = i + a – (t ) ⇔
∂K C ∂K F
∂p( Q ) ∂p( Q )
⇔ α· ·Q + α·p(Q) – a – β· ·Q - β·p(Q) + 1 = 0
∂Q ∂Q
care este o ecuaţie diferenţială liniară în preţ cu variabila producţia şi are
soluţia:
1 a −1
p(Q) = C ⋅ +
Q α −β
unde C este o constantă oarecare.
Combinând această relaţie cu expresia lui p(Q) din model vom
obţine o ecuaţie algebrică cu necunoscuta Q din care rezultă Q(KF,KC) =
= Q = constant şi apoi p(Q) = p( Q ) = constant, deci suntem din nou în
cazul concurenţei perfecte.
Situaţia în care cele două expresii ale funcţiei preţ ar fi identice ar
conduce la faptul că venitul este liniar în Q care este în contradicţie cu
ipoteza randamentelor la scară descrescătoare.
De asemenea este posibil să nu existe nici o soluţie dar acest caz este
cu totul particular şi va fi eliminat din analiza.
α Q
De aici rezultă α⋅KF + β⋅KC = Q sau KC = − ·KF − şi sistemul
β β
de ecuaţii ale variabilelor adjuncte are forma:
ψ1(t) = ψ2(t)
⎛ βa −α ⎞
βa − α ⎜⎜ i + (1− f ) α − β ⎟⎟ ( t −T )
ψ& 1 (t) = [i + (1 − f ) ]·ψ1(t) ⇒ ψ1(t) = e ⎝ ⎠
= ψ2(t)
α −β
⎛ βa −α ⎞
⎜⎜ i + (1− f ) ⎟⎟ ( t −T )
α −β
ψ& 3 (t) = (i + b)·ψ3(t) + (1 – f)·r· e ⎝ ⎠

α
În plus: U(KF (t), KC (t)) = (1 – f)·[p( Q )·( Q ) − a·KF (t) + ·KF +
β
Q
+ ] + a·KF (t)
β

227
 Cazul ψ1(t) = ψ2(t) = 1 conduce la un sistem algebric în KF şi KC:
∂U ( K F , K C ) ∂p( Q )
(t ) = i ⇔ (1 – f)·[β· ·Q + β·p(Q) – 1] = i
∂K C ∂Q
∂U ( K F , K C ) ∂p( Q )
(t ) = i + a ⇔ (1 – f)·[α· ·Q + α·p(Q) – a] + a = i + a
∂K F ∂Q
care are soluţie doar dacă α = β·a caz în care obţinem aceeaşi dependenţă
între capitalul circulant şi cel fix cu cea de la cazul ψ1(t) = const. = 1.
Totuşi, acest caz este cu totul particular şi poate fi eliminat din
analiză.
Situaţia ψ3(t) = 0 atrage după sine succesiv ψ1(t) = 0 şi ψ2(t) = 0 care
este în contradicţie cu condiţiile finale ψ1(T) = 1, ψ2(T) = 1.
Variantele 11 şi 12 conduc la sistemul de condiţii:
− ψ1 + ψ2 + γ·µ2 = 0
ψ3 − µ2 = 0
1 − ψ1 + µ6 = 0
la varianta 11 şi:
− ψ1 + ψ2 + γ·µ2 = 0
ψ3 − µ2 = 0
1 − ψ1 - µ5 = 0
la varianta 12.
În ambele variante, eliminând µ2 din primele două ecuaţii obţinem:
− ψ1 + ψ2 + γ·ψ3 = 0 ⇔ ψ1 = ψ2 + γ·ψ3 ⇒ ψ& 1 (t) = ψ& 2 (t) + γ·ψ& 3 (t)
Înlocuind derivatele variabilelor adjuncte din sistemul canonic în
relaţia de mai sus obţinem:
∂U ( K F , K C ) ∂U ( K F , K C )
i·ψ1(t) – ψ1(t)· (t ) = (i + a)·ψ2(t) – ψ1(t)· (t ) +
∂K C ∂K F
+ γ·[(i + b)·ψ3(t) + ψ1(t)·(1 – f)·r] ⇔
∂U ( K F , K C ) ∂U ( K F , K C )
⇔ [i − (t ) + (t ) – γ·(1 – f)·r]·ψ1 = (i + a)·ψ2 +
∂K C ∂K F
+ γ·(i + b)·ψ3

228
 Combinând această relaţie cu cea rezultată din sistemul de condiţii
Kuhn-Tucker obţinem relaţiile:
a=b
∂p( Q ) ∂p( Q )
α· ·Q + α·p(Q) – β· ·Q – β·p(Q) = γ·r – a + 1
∂Q ∂Q
Prima relaţie aminteşte de modelul Ludwig (Ipoteza Ludwig: a = b)
iar a doua este aceeaşi ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul întâi şi are
soluţia:
1 γ ⋅ r − a +1
p(Q) = C ⋅ +
Q α −β
α Q
din care rezultă KC = − ·KF − .
β β
α
În plus: U(KF(t),KC(t)) = (1 – f)·[p( Q )·( Q ) − a·KF (t) + ·KF +
β
Q
+ ] + a·KF(t)
β
La varianta 10 avem atât ψ1(t) = const. = 1 cât şi ψ2 = 1 + γ·ψ3 deci
ecuaţiile în variabilele adjuncte din sistemul canonic devin:
∂U ( K F , K C )
(t ) = i
∂K C
∂U ( K F , K C )
γ·ψ& 3 (t) = (i + a)·( 1 + γ·ψ3) – (t )
∂K F
ψ& 3 (t) = (i + b)·ψ3(t) + (1 – f)·r
şi conduce la:
a=b
∂U ( K F , K C ) ∂p( Q )
(t ) = i ⇒ (1 – f)·[β· ·Q + β·p(Q) – 1] = i
∂K C ∂Q
∂U ( K F , K C ) ∂p( Q )
(t ) = (i + a) – (1 – f)·r ⇒ (1 – f)·[α· ·Q + α·p(Q) – a] +
∂K F ∂Q
+ a = (i + a) – (1 – f)·r

229
sau:
a=b
(1 – f)( α + β·r) = i·( β − α)
i
+1
1 1− f α Q
p(Q) = C ⋅ + ⇒ KC = − ·KF − .
Q β β β
Acest caz este de asemenea foarte particular şi va fi eliminat din analiză.
Din cele de mai sus rezultă că este suficient să analizăm doar
sistemul format din primele ecuaţii ale sistemului canonic (care va fi numit
în continuare sistemul canonic redus) pentru variantele:
Soluţia
1 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D = 0, a = b
2 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D = Dmax, a = b
3 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D oarecare, Y = 0
4 F = γ·IF, D = 0, Y = 0
5 F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
6 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
7 F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
8 F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
9 α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare
10 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0
11 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax
12 α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare, Y = 0
13 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = 0
14 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
15 α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
16 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
17 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
18 α⋅KF + β⋅KC = Q , D = 0, IF oarecare, F = 0
19 α⋅KF + β⋅KC = Q , D = Dmax, IF oarecare, F = 0
20 α⋅KF + β⋅KC = Q , D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = 0
21 α⋅KF + β⋅KC = Q , D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = 0
22 α⋅KF + β⋅KC = Q , D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = k·(KF + KC)
23 α⋅KF + β⋅KC = Q , D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = k·(KF + KC)
24 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF = 0, D oarecare

230
25 F = γ·IF = 0, D = 0
26 F = γ·IF = 0, D = Dmax
27 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = 0
28 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0
29 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = 0
30 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
31 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = k·(KF + KC)
32 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
33 α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, D oarecare, F = 0
34 IF = Imax , D = 0, F = 0
35 IF = Imax , D = Dmax, F = 0
36 α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, D = 0, F = 0
37 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = 0
38 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0
39 α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, Y = k·(KF + KC), D oarecare, F = 0
40 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = k·(KF + KC)
41 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = k·(KF + KC)

În continuare vom analiza evoluţia variabilelor de stare rezolvând

sistemul canonic redus:
K& C (t ) = U(KF(t), KC(t)) − (1 – f)·r·Y(t) − D(t ) − I F (t )
K& (t ) = I (t ) − a·KF(t)
F F

Y& (t ) = F (t ) − b·Y(t)
pentru fiecare din cele 41 de variante de mai sus.
Analiza traiectoriilor
Traiectoria 1 (α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q − a·KF (t) + ·KF − – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) − I F (t )
K& F (t ) = I F (t ) − a·KF(t)
Y& (t ) = γ· I (t ) − b·Y(t)
F

cu necunoscutele KF(t), I F (t ) şi Y(t).

231
 Prin eliminarea lui K& F (t ) din primele două ecuaţii obţinem o
ecuaţie algebrică în cele trei necunoscute din care îl putem scoate pe I F (t )
în funcţie de KF(t) şi Y(t):
α α Q
(1 – )· I F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q − a·KF (t) + ·KF (t) − – r·Y(t)] +
β β β
α
+ (1 − )·a·KF (t)
β

I F (t ) = ⎜⎜
⎛ (1 − f )(α − aβ ) ⎞
+ a ⎟⎟ ·KF (t) –
(1 − f )r ·Y(t) +
⎝ β −α ⎠ α
1−
β
1− f Q
+ ·(p( Q )· Q − )
α β
1−
β

din care, prin înlocuirea lui I F (t ) obţinut mai sus în ultimele două ecuaţii
ale sistemului canonic redus, obţinem:
(1 − f )(α − aβ ) (1 − f )r ·Y(t) +
K& F (t ) = ·KF(t) –
β −α α
1−
β
1− f Q
+ ·(p( Q )· Q − )
α β
1−
β
⎛ (1 − f )(α − aβ ) ⎞ ⎛ γβ (1 − f )r ⎞
Y& (t ) = γ· ⎜⎜ + a ⎟⎟ ·KF (t) – ⎜⎜ + b ⎟⎟ ·Y(t) +
⎝ β −α ⎠ ⎝ β −α ⎠
1− f Q
+ γ· ·[p( Q )· Q − ]
α β
1−
β
care este un sistem liniar cu coeficienţi constanţi de două ecuaţii cu două
necunoscute liniar. Prin rezolvarea acestuia se află evoluţiile capitalului fix
şi datoriei firmei, evoluţia capitalului circulant din relaţia α⋅KF + β⋅KC = Q
apoi evoluţia investiţiilor firmei şi din aceasta evoluţia împrumuturilor
făcute de firmă.

232
 Traiectoria 2 (α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D = Dmax)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q - a·KF (t) + ·KF − – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) – I F (t ) – Dmax
K& F (t ) = I F (t ) – a·KF (t)
Y& (t ) = γ· I (t ) – b·Y(t)
F

cu necunoscutele KF (t), I F (t ) şi Y(t).

Prin eliminarea lui K& F (t ) din primele două ecuaţii obţinem o
ecuaţie algebrică în cele trei necunoscute din care îl putem scoate pe I F (t )
în funcţie de KF(t) şi Y(t):
α α Q
(1– )· I F (t ) = (1– f)·[p( Q )· Q – a·KF (t) + ·KF (t) – – r·Y(t)] +
β β β
α
+ (1 – )·a·KF (t) – Dmax
β
⎛ (1 − f )(α − aβ )
I F (t ) = ⎜⎜
⎞
+ a ⎟⎟ ·KF(t) –
(1 − f )r ·Y(t) + 1 − f (p( Q ) Q – Q ) –
⎝ β −α ⎠ α α β
1− 1−
β β
β
– Dmax
β −α
din care, prin înlocuirea lui I F (t ) obţinut mai sus în ultimele două ecuaţii
ale sistemului canonic redus, obţinem:
(1 − f )(α − aβ ) (1 − f )r ·Y(t) + 1 − f ·(p( Q )· Q – Q ) –
K& F (t ) = ·KF(t) –
β −α α α β
1− 1−
β β
β
– Dmax
β −α
⎛ (1 − f )(α − aβ ) ⎞ ⎛ γβ (1 − f )r ⎞
Y& (t ) = γ· ⎜⎜ + a ⎟⎟ ·KF(t) – ⎜⎜ + b ⎟⎟ ·Y(t) +
⎝ β −α ⎠ ⎝ β −α ⎠
1− f β
+ γ·[ ·p( Q )· Q - Dmax]
α β −α
1−
β

233
care este un sistem liniar cu coeficienţi constanţi de două ecuaţii cu două
necunoscute liniar. Prin rezolvarea acestuia se află evoluţiile capitalului fix
şi datoriei firmei, apoi evoluţia investiţiilor firmei şi din aceasta evoluţia
împrumuturilor făcute de firmă.

Traiectoria 3 (α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D oarecare, Y = 0)

Sistemul canonic redus devine:

α Q
K& C (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q − a·KF (t) + ·KF – ] + a·KF (t) − D(t )
β β
K& F (t ) = − a·KF (t)
0 = F (t ) = I F (t )

Din a doua ecuaţie rezultă evoluţia capitalului fix:

KF(t) = K F0 ·e-a·t de unde rezultă imediat evoluţia capitalului circulant:

Q α
KC(t) = – · K F0 ·e-a·t şi evoluţia dividendelor plătite din prima
β β
ecuaţie:
α Q
D(t ) = (f·a + (−a + 1 – f)· )· K F0 ·e-a·t + (1 – f)·[p( Q )· Q – ]
β β

Pe această traiectorie firma plăteşte dividende, dar din ce în ce mai

Q
puţine, are o evoluţie crescătoare asimptotic spre a capitalului circulant
β
şi descrescătoare asimptotic spre 0 a capitalului fix, nu face împrumuturi, nu
are datorii şi nu face investiţii, păstrând veniturile, preţul de vânzare şi
producţia la un nivel constant.
Traiectoria 4 (F = γ·IF, D = 0, Y = 0)
Sistemul canonic redus devine:

K& C (t ) = U(KF (t), KC (t))

K& F (t ) = − a·KF (t)
Y(t) = I F (t ) = F (t ) = 0

234
 Din a treia ecuaţie rezultă că firma nu are datorii (Y = 0), nu se fac
investiţii (IF(t) = 0), nu se plătesc dividende (nu se retrag bani din firmă)
(D = 0) şi are loc o restructurare a activităţii firmei prin scăderea puternică a
capitalului fix al firmei:
KF (t) = K F0 ·e-a·t → 0
iar evoluţia capitalului circulant va fi aflat din prima ecuaţie după înlocuirea
în aceasta a lui KF(t).
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = 0.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.

Traiectoria 5 (F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0)

Sistemul canonic redus devine:
K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) - Dmax
K& F (t ) = − a·KF (t)
Y(t) = I F (t ) = F (t ) = 0
Din a treia ecuaţie rezultă că firma nu are datorii (Y = 0), nu se fac
investiţii (IF(t) = 0), se plătesc dividende la maxim (D = Dmax) şi are loc o
restructurare a activităţii firmei prin scăderea puternică a capitalului fix al
firmei:
KF (t) = K F0 ·e-a·t → 0
iar evoluţia capitalului circulant va fi aflat din prima ecuaţie după înlocuirea
în aceasta a lui KF (t).
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = 0.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF (T) + KC (T)]·e-iT
i

Traiectoria 6 (α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC))

Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
− · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q − a·KF (t) + ·KF − – r·k·(KF + KC)] +
β β β
+ a·KF (t) − D(t ) − I F (t )

235
 K& F (t ) = I F (t ) − a·KF(t)
α α Q
k·( K& F (t ) - · K& F (t ) ) = γ· I F (t ) − b·k·(KF(t) − ·KF + )
β β β
Din ultimele două ecuaţii se elimină termenul I F (t ) şi obţinem o
ecuaţie liniară cu coeficienţi constanţi în KF(t):
aβγ − bkβ + bkα bkQ
K& F (t ) = ·KF (t) -
kβ − kα − γβ kβ − kα − γβ
din care se obţine imediat evoluţia capitalului fix:
bkQ
KF (t) = [ +
aβγ − bkβ + bkα
aβγ − bkβ + bkα aβγ − bkβ + bkα
0 bkQ −
kβ − kα −γβ
T −
kβ − kα −γβ
t
+ (K – )· e ]· e
aβγ − bkβ + bkα
F

α Q
Vom afla apoi evoluţia capitalului circulant din relaţia KC = − KF + ,
β β
evoluţia investiţiilor din a doua ecuaţie a sistemului canonic redus, evoluţia
datoriei din relaţia Y = k·(KF + KC), evoluţia împrumuturilor din relaţia
F = γ·IF şi în final evoluţia dividendelor din prima ecuaţie a sistemului
canonic redus.
Traiectoria 7 (F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic redus devine:
K& (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·k·(KF (t) + KC (t)) − I (t )
C F

K& F (t ) = I F (t ) − a·KF (t)

k·( K& F (t ) + K& C (t ) ) = γ· I F (t ) – b·k·(KF (t) + KC (t))
În acest caz sistemul s-a redus la trei ecuaţii cu trei necunoscute
{KF (t), KC (t), IF (t)} din care doar KF (t) şi KC (t) apar derivate în ecuaţii.
Înlocuind derivatele capitalului fix şi capitalului circulant din primele două
ecuaţii în a treia ecuaţie obţinem:
k·[U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·k·(KF (t) + KC (t)) − a·KF (t)] =
= γ·IF (t) − b·k·(KF (t) + KC (t))
din care vom afla valoarea investiţiei făcute de firmă IF(t) în funcţie de
valorile capitalului fix şi circulant:
IF (t) = V(KF (t), KC (t))

236
 După înlocuirea expresiei investiţiei IF (t) obţinută mai sus în primele
două ecuaţii se obţine un sistem de două ecuaţii în KF (t) şi KC (t):
K& C (t ) = f1(KF (t), KC (t))
K& (t ) = f2(KF (t), KC (t))
F

şi condiţiile iniţiale KC (0) = K C0 , KF (0) = K F0 din care vom scoate

evoluţiile capitalului fix KF(t) şi a celui circulant KC (t), apoi valoarea
investiţiei IF (t) şi a împrumutului F(t).
Evoluţia capitalului va depinde evident de forma funcţiei preţ
p(KF (t), KC (t)) şi valoarea firmei va fi dată doar de valoarea finală
actualizată a capitalului total.
În acest caz firma face împrumuturi la maxim F = γ·IF, nivelul
capitalului împrumutat este maxim Y = k·(KF + KC) şi nu plăteşte dividende.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.

Traiectoria 8 (F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC))

Rezolvarea în acest caz este asemănătoare cu cea de la traiectoria 7,
singura diferenţă constând în faptul că în sistemul din care vor fi aflate
evoluţiile capitalului vom avea şi D = Dmax.
În acest caz firma face împrumuturi la maxim F = γ·IF, nivelul
capitalului împrumutat este maxim Y = k·(KF + KC) şi plăteşte dividende la
maxim.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF (T) + KC (T)]·e-iT
i

Traiectoria 9 (α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare)

α & α Q
− · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q - a·KF(t) + ·KF (t) − – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) − D(t ) − Imax
K& F (t ) = Imax − a·KF (t)
Y& (t ) = γ·Imax − b·Y(t)

237
 Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF (t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 − > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF (t) = pentru K F0 − max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max < 0
a a
Din a treia ecuaţie (liniară în Y(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
γ ⋅ I max γ ⋅ I max
Y(t) = + (Y0 − )·e-b·t
b b
În funcţie de valoarea iniţială a datoriei firmei Y0, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax, a ratei de înapoiere a debitelor b şi a cotei maxime
a împrumuturilor din valoarea investiţie γ putem avea pentru evoluţia
datoriei firmei:
γ ⋅ I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
b
γ ⋅ I max
Y0 − > 0;
b
γ ⋅ I max γ ⋅ I max
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru Y0 − = 0;
b b
γ ⋅ I max γ ⋅ I max
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru Y0 − <0
b b
Evoluţia capitalului circulant se obţine din relaţia α⋅KF + β⋅KC = Q
şi înlocuind evoluţiile capitalului fix şi a datoriei în prima ecuaţie obţinem
evoluţia dividendelor.
Pe această traiectorie firma face investiţii şi împrumuturi la maxim,
evoluţia capitalului fix, a celui circulant, a datoriei şi dividendelor
depinzând de valorile concrete ale parametrilor.
238
 Traiectoria 10 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = 0)
Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t) – Imax
K& F (t ) = Imax – a·KF (t)
Y& (t ) = γ·Imax – b·Y(t)
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF(t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max I
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max > 0;
a a
I I
2. O evoluţie constantă KF(t) = max pentru K F0 – max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 – max < 0.
a a
Din a treia ecuaţie (liniară în Y(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
γ ⋅ I max γ ⋅ I max -b·t
Y(t) = + (Y0 – )·e
b b
În funcţie de valoarea iniţială a datoriei firmei Y0, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax, a ratei de înapoiere a debitelor b şi a cotei maxime
a împrumuturilor din valoarea investiţie γ putem avea pentru evoluţia
datoriei firmei:
γ ⋅ I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
b
γ ⋅ I max
Y0 – > 0;
b
γ ⋅ I max γ ⋅ I max
2. O evoluţie constantă KF (t) = pentru Y0 – = 0;
b b
γ ⋅ I max
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru
b
γ ⋅ I max
Y0 – < 0.
b

239
 Înlocuind evoluţiile capitalului fix şi a datoriei în prima ecuaţie
obţinem o ecuaţie în capitalul circulant:
K& C (t ) = f(t, KC (t))
din care obţinem evoluţia capitalului circulant:
Pe această traiectorie firma nu plăteşte dividende (nu retrage bani),
face investiţii şi împrumuturi la maxim şi are o evoluţie de stabilizare a
valorii capitalului fix şi a datoriei firmei.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.

Traiectoria 11 (IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax)

Sistemul canonic devine:
K& (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t) – Imax – Dmax
C

K& F (t ) = Imax – a·KF (t)

Y& (t ) = γ·Imax – b·Y(t)
Rezolvarea în acest caz este identică cu cea de la traiectoria 10 cu
diferenţa că în expresia lui f(t, KC(t)) din ecuaţia de dinamică a capitalului
circulant va apărea şi valoarea maximă a dividendelor Dmax.
Pe această traiectorie firma plăteşte dividende la maxim(retrage bani
la maxim), face investiţii şi împrumuturi la maxim şi are o evoluţie de
stabilizare a valorii capitalului fix şi a datoriei firmei.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF (T) + KC (T)]·e-iT
i
Traiectoria 12 (α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare,
Y = 0)
În acest caz din ultima ecuaţie a sistemului canonic redus, coroborată
cu relaţia F = γ·IF = γ·Imax rezultă Imax = 0 ceea ce contrazice ipoteza Imax > 0,
deci traiectoria nu este admisibilă.

Traiectoria 13 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = 0, Y = 0)

În acest caz ecuaţia de dinamică a datoriei firmei devine:
0 = γ·Imax + 0
de unde rezultă Imax = 0 în contradicţie cu ipoteza Imax > 0 deci traiectoria nu
este admisibilă.

240
 Traiectoria 14 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = Dmax, Y = 0)
În acest caz ecuaţia de dinamică a datoriei firmei devine:
0 = γ·Imax + 0
de unde rezultă Imax = 0 în contradicţie cu ipoteza Imax > 0 deci traiectoria nu
este admisibilă.
Traiectoria 15 (α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare,
Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
− · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF (t)+ ·KF (t) – –
β β β
α Q
− r·k·(KF − ·KF (t) + )]+a·KF (t) – D(t ) – Imax
β β
K& F (t ) = Imax – a·KF(t)
Y& (t ) = γ·Imax – b·Y(t)
Din ultima ecuaţie rezultă:
α α Q
k·( K& F (t ) – · K& F (t ) ) = γ·Imax – b·k·(KF (t) – ·KF (t) + )
β β β
γβ ⋅ I max − bkQ
K& F (t ) = – b·KF (t)
k (β − α )
care, coroborată cu a doua ecuaţie a sistemului, necesită a = b şi
γβ ⋅ I max − bkQ
Imax = , deci o situaţie cu totul particulară.
k (β − α )
În acest caz capitalul circulant ar depinde liniar de capitalul fix,
datoria firmei ar fi maximă, firma ar face împrumuturi şi investiţii la maxim,
ar păstra producţia, preţul şi vânzările la un nivel constant şi ar plăti
dividende.
Traiectoria 16 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = 0, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic devine:
K& (t ) = U(KF (t), KC (t)) − (1 – f)·r·Y(t) – Imax
C

K& F (t ) = Imax − a·KF (t)

Y& (t ) = γ·Imax - b·Y(t)
La acest sistem se adaugă şi ecuaţia: Y(t) = k·(KF(t) + KC(t))

241
 Din ultimele două ecuaţii se află evoluţiile capitalului fix şi datoriei
firmei:
I max I
KF(t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
I max I
Y(t) = γ· + (Y0 – γ· max )·e-b·t
b b
din care obţinem imediat evoluţia capitalului circulant din egalitatea
Y = k·(KF + KC):
1 1 I I
KC (t) = ·Y(t) – KF (t) = ·[ γ· max + (Y0 – γ· max )·e-b·t] –
k k b b
I I
− [ max ++ ( K F0 − max )·e-a·t] =
a a
⎛ γ 1 ⎞ 1 I I
= ⎜ − ⎟ ·Imax + ·(Y0 – γ· max )·e-b·t – ( K F0 − max )·e-a·t
⎝ kb a ⎠ k b a
Soluţia este admisibilă doar dacă verifică şi prima ecuaţie, caz în
care avem o evoluţie a firmei în care nu se plătesc dividende, se fac
investiţii şi împrumuturi la maxim, firma este îndatorată la maxim obţinând
o creştere rapidă atât a capitalului fix cât şi a celui circulant.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
[KF (T) + KC (T)]·e-iT

Traiectoria 17 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = Dmax, Y = k·(KF + KC))

Discuţia este aceeaşi cu cea de la traiectoria 16 cu diferenţa că în

acest caz se plătesc dividende, expresia acestora influenţând doar evoluţia
capitalului circulant
Pe această traiectorie se fac investiţii şi împrumuturi la maxim, se
plătesc dividende la maxim şi nivelul datoriei este maxim. Firma este într-o
perioadă de creştere rapidă a capitalului fix şi a nivelului datoriei în paralel
cu o evoluţie lentă a capitalului circulant.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF (T) + KC (T)]·e-iT
i

242
 Traiectoria 18 (α⋅KF + β⋅KC = Q , D = 0, IF oarecare, F = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q - a·KF(t) + ·KF - – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) - I F (t )
K& F (t ) = I F (t ) − a·KF (t)
Y& (t ) = − b·Y(t)
Din ultima ecuaţie se obţine evoluţia împrumuturilor făcute de firmă:
Y(t) = Y0·e-bt
care se înlocuieşte în prima ecuaţie. De asemenea, din a doua ecuaţie se
scoate I F (t ) în funcţie de KF(t) şi se introduce în prima ecuaţie, rezultând o
ecuaţie liniară cu coeficientul termenului de gradul unu constant în KF(t):
α α Q
(1– )· K& F (t ) = (1 – f) ( − a)·KF (t) + (1 – f)·[p( Q )· Q − – r·Y0·e-bt]
β β β
După aflarea evoluţiei capitalului fix din această ecuaţie se pot afla
imediat evoluţiile capitalului circulant şi ale investiţiilor firmei.
Pe această traiectorie firma nu face împrumuturi noi, nu dă
dividende, îşi plăteşte datoriile şi are o evoluţie crescătoare a capitalului fix
şi circulant.
Traiectoria 19 (α⋅KF + β⋅KC = Q , D = Dmax, IF oarecare, F = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF (t) + ·KF – – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) – I F (t ) – Dmax
&
K F (t ) = I F (t ) − a·KF (t)
Y& (t ) = – b·Y(t)
Din ultima ecuaţie se obţine evoluţia împrumuturilor făcute de firmă:
Y(t) = Y0·e-bt
care se înlocuieşte în prima ecuaţie. De asemenea, din a doua ecuaţie se
scoate I F (t ) în funcţie de KF(t) şi se introduce în prima ecuaţie, rezultând o
ecuaţie liniară cu coeficientul termenului de gradul unu constant în KF (t):
α α Q
(1– ) K& F (t ) = (1 – f) ( – a)·KF(t) + (1 – f)·[p( Q ) Q – – r·Y0·e-bt]– Dmax
β β β

243
 După aflarea evoluţiei capitalului fix din această ecuaţie se pot afla
imediat evoluţiile capitalului circulant şi ale investiţiilor firmei.
Pe această traiectorie firma nu face împrumuturi noi, plăteşte
dividende maxime şi îşi plăteşte datoriile.
Traiectoria 20 (α⋅KF + β⋅KC = Q , D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF(t) + KF – ] +a·KF(t) – I F (t )
β β β
K& F (t ) = I F (t ) – a·KF(t)
Y(t) = 0
Din a doua ecuaţie se scoate I F (t ) în funcţie de KF(t) şi se introduce
în prima ecuaţie, rezultând o ecuaţie liniară cu coeficienţi constanţi:
α & α Q
(1– )· K F (t ) = (1 – f) ( - a)·KF(t) + (1 – f)·[p( Q )· Q – ]
β β β
După aflarea evoluţiei capitalului fix din această ecuaţie se pot afla
imediat evoluţiile capitalului circulant şi ale investiţiilor firmei.
Pe această traiectorie firma nu face împrumuturi noi, nu are datorii,
nu plăteşte dividende menţinând producţia, preţul produselor şi vânzările la
un nivel constant.
Traiectoria 21 (α⋅KF + β⋅KC = Q , D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF (t) + ·KF – ] + a·KF (t) –
β β β
– I F (t ) – Dmax
K& F (t ) = I F (t ) – a·KF (t)
Y(t) = 0
Din a doua ecuaţie se scoate I F (t ) în funcţie de KF(t) şi se introduce
în prima ecuaţie, rezultând o ecuaţie liniară cu coeficienţi constanţi:
α & α Q
(1– )· K F (t ) = (1 – f) ( – a)·KF (t) + (1 – f)·[p( Q )· Q – ] – Dmax
β β β

244
 După aflarea evoluţiei capitalului fix din această ecuaţie se pot afla
imediat evoluţiile capitalului circulant şi ale investiţiilor firmei.
Pe această traiectorie firma nu face împrumuturi noi, nu are datorii şi
plăteşte dividende maxime, menţinând producţia, preţul produselor şi
vânzările la un nivel constant.
Traiectoria 22 (α⋅KF + β⋅KC = Q , D = 0, IF oarecare, F = 0,
Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF(t)+ KF – – r·k·(KF – KF + )]+
β β β β β
+a·KF (t) – I F (t )
K& F (t ) = I F (t ) – a·KF (t)
α α Q
k·( K& F (t ) + – · K& F (t ) ) = – b·k·(KF + – ·KF + )
β β β
şi este un sistem de trei ecuaţii cu două necunoscute: I F (t ) şi KF(t).

Scoatem I F (t ) din a doua ecuaţie şi o înlocuim în prima şi prima şi

a treia ecuaţie devin:
α & α α
(1 – )· K F (t ) = (1– f)·[ – a – rk·(1– )]·KF (t) +
β β β
Q Q
+ [(1– f)·( p( Q )· Q – ) – rk· ]
β β
bk
K& F (t ) = –b·KF (t) – Q
β −α
din care rezultă că, pentru ca sistemul să aibă soluţie, este necesar ca:
α α α
(1– f)·[ – a – rk·(1- )] = –b·(1– )
β β β
Q Q bk
(1– f)·( p( Q )· Q – ) – rk· =– Q
β β β
Situaţia este evident foarte particulară şi nu va mai fi analizată.

245
 Traiectoria 23 (α⋅KF + β⋅KC = Q , D = Dmax, IF oarecare, F = 0,
Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q α Q
– · K F (t ) = (1– f)·[p( Q )· Q – a·KF(t)+ ·KF – – r·k·(KF – ·KF + )] +
β β β β β
+a·KF (t) – I F (t ) – Dmax
&
K F (t ) = I F (t ) – a·KF (t)
α α Q
k·( K& F (t ) + – · K& F (t ) ) = – b·k·(KF + – ·KF + )
β β β
şi este un sistem de trei ecuaţii cu două necunoscute: I F (t ) şi KF (t).
Scoatem I F (t ) din a doua ecuaţie şi o înlocuim în prima şi prima şi
a treia ecuaţie devin:
α & α α
(1– )· K F (t ) = (1– f)·[ − a – rk·(1– )]·KF (t) +
β β β
Q Q
+ [(1– f)·( p( Q )· Q – ) – rk· – Dmax]
β β
bk
K& F (t ) = –b·KF(t) – Q
β −α
din care rezultă că, pentru ca sistemul să aibă soluţie, este necesar ca:
α α α
(1– f)·[ – a – rk·(1 − )] = –b·(1– )
β β β
Q Q bk
(1– f)·( p( Q )· Q – ) – rk· – Dmax = – Q
β β β
Situaţia este evident foarte particulară şi nu va mai fi analizată.
Traiectoria 24 (α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF = 0, D oarecare)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF(t) + ·KF – – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF(t) – D(t )
K& F (t ) = –a·KF(t)
Y& (t ) = –b·Y(t)

246
 Din ultimele două ecuaţii se obţin evoluţiile capitalului fix:
α Q
KF (t) = K F0 ·e-a·t ⇒ KC (t) = – · K F0 ·e-a·t +
β β
şi datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
care se înlocuiesc în prima ecuaţie din care se află evoluţia dividendelor
plătite.
Pe această traiectorie firma nu face nici împrumuturi nici investiţii,
plăteşte ratele la credite, are o evoluţie descrescătoare a capitalului fix şi
crescătoare a celui circulant pe fondul menţinerii unui nivel constant al
producţiei, preţului şi vânzărilor.

Traiectoria 25 (F = γ·IF = 0, D = 0)
Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t)
K& F (t ) = –a·KF (t)
Y& (t ) = –b·Y(t)
Din ultimele două ecuaţii se obţin imediat evoluţiile capitalului fix şi
datoriei firmei:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
iar după înlocuirea acestora în prima ecuaţie ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant:
K& C (t ) = f(t, KC(t))
din care va rezulta evoluţia capitalului circulant.
Pe această traiectorie firma nu face investiţii, nu face împrumuturi,
nu plăteşte dividende, are loc o scădere a capitalului fix în paralel cu
eliminarea rapidă a datoriilor, evoluţia capitalului circulant depinzând de
parametrii sistemului
Valoarea finală a firmei va fi dată de valoarea finală actualizată a
capitalului propriu.

247
 Traiectoria 26 (F = γ·IF = 0, D = Dmax)
Sistemul canonic devine:
K& (t ) = (U(KF (t), KC (t)) − (1 – f)·r·Y(t) − Dmax
C

K& F (t ) = −a·KF(t)
Y& (t ) = −b·Y(t)
Din ultimele două ecuaţii se obţin imediat evoluţiile capitalului fix şi
datoriei firmei:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
iar după înlocuirea acestora în prima ecuaţie ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant:
K& C (t ) = f (t, KC (t))
din care va rezulta evoluţia capitalului circulant.
Pe această traiectorie firma nu face investiţii, nu face împrumuturi,
plăteşte dividende la maxim, are loc o scădere a capitalului fix în paralel cu
eliminarea rapidă a datoriilor, evoluţia capitalului circulant depinzând de
parametrii sistemului
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF (T) + KC (T)]·e-iT
i
Traiectoria 27 (α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q − a·KF (t) + ·KF − ]+
β β β
+ a·KF (t) − D(t )
K& F (t ) = −a·KF (t)
Y(t) = F(t) = IF (t) = 0
Din a doua ecuaţie aflăm evoluţia capitalului fix:
α Q
KF (t) = K F0 ·e-a·t ⇒ KC (t) = − · K F0 ·e-a·t +
β β
care se înlocuieşte în prima ecuaţie din care se scoate evoluţia dividendelor.

248
 Pe această traiectoria firma nu are datorii, nu face investiţii, plăteşte
dividende, are loc o uzură a capitalului fix suplinită de o creştere a
capitalului circulant utilizat, pe fondul unei menţineri constante a producţiei,
preţului de vânzare şi a volumului vânzărilor.

Traiectoria 28 (F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0)

Sistemul canonic redus devine:

K& C (t ) = U(KF (t), KC (t))
K& F (t ) = −a·KF (t)
0=0
Din acesta rezultă imediat evoluţia capitalului fix:
KF (t) = K F0 ·e-a·t
şi apoi, după înlocuirea acestei soluţii în prima ecuaţie, cea a capitalului
circulant.
Pe această traiectorie firma nu are datorii, nu face împrumuturi, nu
face investiţii, nu plăteşte dividende, are loc o scădere a capitalului fix,
evoluţia capitalului circulant depinzând de parametrii sistemului.

Traiectoria 29 (F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = 0)

Sistemul canonic devine:

K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) − Dmax
K& F (t ) = −a·KF (t)
0=0
Din acesta rezultă imediat evoluţia capitalului fix:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
şi apoi, după înlocuirea acestei soluţii în prima ecuaţie, cea a capitalului
circulant.
Pe această traiectorie firma nu are datorii, nu face împrumuturi, nu
face investiţii, plăteşte dividende la maxim, are loc o scădere a capitalului
fix, evoluţia capitalului circulant depinzând de parametrii sistemului.

249
 Traiectoria 30 (α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF = 0, D oarecare,
Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF (t) + ·KF – –
β β β
α Q
– r·k·(KF - ·KF + )] + a·KF (t) – D(t )
β β
K& F (t ) = –a·KF(t)
α α Q
k·( K& F (t ) + – · K& F (t ) ) = –b·k·(KF (t) – ·KF (t) + )
β β β
Ultimele două ecuaţii formează un sistem de două ecuaţii cu o
singură necunoscută:
K& (t ) = –a·KF (t)
F

bQ
K& F (t ) ) = –b·KF (t) −
β −α
care are soluţie doar dacă a = b şi b· Q = 0 ⇒ Q = 0 ⇒ KF (t) = KC (t) = 0
deci traiectoria nu este admisibilă.
Traiectoria 31 (F = γ·IF = 0, D = 0, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic va fi:
K& (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t)
C

K& F (t ) = –a·KF (t)

Y& (t ) = –b·Y(t)
la care se adaugă ecuaţia suplimentară Y = k·(KF + KC).
Acest caz este posibil doar dacă soluţia dată de sistemul canonic
verifică şi ecuaţia suplimentară.
Din ultimele două ecuaţii se află imediat evoluţia capitalului fix şi a
datoriei firmei:
KF (t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
şi din relaţia suplimentară evoluţia capitalului circulant:
1
KC (t) = ·Y0·e-b·t – K F0 ·e-a·t
k

250
 Soluţia este admisibilă doar dacă verifică şi ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant, ceea ce e echivalent cu:
1 1
U( K F0 ·e-a·t, ·Y0·e-b·t – K F0 ·e-a·t) = –b ·Y0·e-b·t + a K F0 ·e-a·t + (1 – f)·r·Y0·e-b·t
k k
ceea ce este evident un caz cu totul particular.
Traiectoria 32 (F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic va fi:
K& (t ) = U(KF (t),KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t) − Dmax
C

K& F (t ) = –a·KF(t)
Y& (t ) = –b·Y(t)
la care se adaugă ecuaţia suplimentară Y = k·(KF + KC).
Acest caz este posibil doar dacă soluţia dată de sistemul canonic
verifică şi ecuaţia suplimentară.
Din ultimele două ecuaţii se află imediat evoluţia capitalului fix şi a
datoriei firmei:
KF (t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
şi din relaţia suplimentară evoluţia capitalului circulant:
1
KC (t) = ·Y0·e-b·t – K F0 ·e-a·t
k
Soluţia este admisibilă doar dacă verifică şi ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant, ceea ce e echivalent cu:
1 1
U( K F0 ·e-a·t, ·Y0·e-b·t – K F0 ·e-a·t) = –b ·Y0·e-b·t + a K F0 ·e-a·t +
k k
+ (1 – f)·r·Y0·e-b·t + Dmax
ceea ce este evident un caz cu totul particular.
Traiectoria 33 (α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, D oarecare, F = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF(t) + ·KF – – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) – Imax – D(t )
&
K F (t ) = Imax – a·KF (t)
Y& (t ) = –b·Y(t)

251
 Din ultima ecuaţie se află evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF (t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a
Prin înlocuirea acestora în prima ecuaţie se obţine evoluţia
dividendelor iar din relaţia α⋅KF + β⋅KC se obţine evoluţia capitalului
circulant:
Q α I max I
KC (t) = – ·[ + ( K F0 – max )·e-a·t]
β β a a
Pe această traiectorie firma face investiţii la maxim, nu mai face
împrumuturi, plăteşte dividende şi rate la credite menţinând un nivel
constant al producţiei şi preţului de vânzare pe fondul unui raport invers al
evoluţiei capital circulant – capital fix.

Traiectoria 34 (IF = Imax , D = 0, F = 0)

Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t) – Imax
K& F (t ) = Imax – a·KF (t)
Y& (t ) = –b·Y(t)
Din ultima ecuaţie obţinem evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF(t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – > 0;
a

252
 I max I
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru K F0 – max = 0;
a a
I max
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – <0
a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
K& (t ) = f (t, KF (t))
C

din care se află evoluţia capitalului circulant

Pe această traiectorie firma nu plăteşte dividende (nu retrage bani),
face investiţii la maxim, nu face împrumuturi şi are o evoluţie de stabilizare
a valorii capitalului fix şi de scădere a datoriei firmei.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.
Traiectoria 35 (IF = Imax , D = Dmax, F = 0)
Sistemul canonic devine:
K& (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t) – Imax – Dmax
C

K& F (t ) = Imax – a·KF (t)

Y& (t ) = –b·Y(t)
Din ultima ecuaţie obţinem evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF (t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru K F0 – max = 0;
a a

253
 I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 – max < 0.
a a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
K& C (t ) = f (t, KF (t))
din care se află evoluţia capitalului circulant
Pe această traiectorie firma, plăteşte dividende la maxim, face
investiţii la maxim, nu face împrumuturi şi are o evoluţie de stabilizare a
valorii capitalului fix şi de scădere a datoriei firmei.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei plus suma dividendelor plătite în
valoare actualizată.
Traiectoria 36 (α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, D = 0, F = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF(t) + ·KF - – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) – Imax
&
K F (t ) = Imax – a·KF (t)
Y& (t ) = –b·Y(t)
Sistemul are trei ecuaţii şi două necunoscute: KF (t) şi Y(t).
Din a treia ecuaţie se află evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
care se înlocuieşte în prima ecuaţie şi primele două ecuaţii conduc la:
α Q
– · K& F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q - – r·Y0·e-b·t] + a·KF (t) – Imax +
β β
α
+ (1 – f)·( – a)·KF (t)
β
K& F (t ) = Imax – a·KF (t)
care atrage condiţiile:
α β
[(1 – f)·( – a) + a]· = a
β α
Q
(1 – f)·[p( Q )· Q – ] –Imax = Imax
β
(1 – f)·r·Y0 = 0

254
 Deoarece situaţia este mult prea particulară va fi eliminată din
analiză.

Traiectoria 37 (IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = 0)

Sistemul canonic devine:

K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) – Imax
K& F (t ) = Imax – a·KF (t)
0=0
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF(t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF (t) = pentru K F0 − max = 0;
a a
I I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre max pentru K F0 – max < 0.
a a
Soluţia găsită se înlocuieşte în prima ecuaţie şi obţinem ecuaţia de
dinamică a capitalului circulant:
K& C (t ) = f (t, KF (t))
din care obţinem evoluţia capitalului circulant.
Pe această traiectorie firma nu plăteşte dividende (nu retrage bani),
face investiţii la maxim, nu are datorii, nu face împrumuturi şi are o evoluţie
de stabilizare a valorii capitalului fix.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = 0.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.

255
 Traiectoria 38 (IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0)

Sistemul canonic devine:

K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) – Imax – Dmax

K& F (t ) = Imax − a·KF (t)
0=0

Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:

I max I
KF(t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a

În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime

posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:

I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru K F0 – max = 0;
a a
I I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre max pentru K F0 – max < 0.
a a

Soluţia găsită se înlocuieşte în prima ecuaţie şi obţinem ecuaţia de

dinamică a capitalului circulant:

K& C (t ) = f (t, KF (t))

din care obţinem evoluţia capitalului circulant.

Pe această traiectorie firma plăteşte dividende la maxim, face

investiţii la maxim, nu are datorii, nu face împrumuturi şi are o evoluţie de
stabilizare a valorii capitalului fix.

Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = 0.

Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală

actualizată a capitalului propriu al firmei.
256
 Traiectoria 39 (α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, Y = k·(KF + KC),
D oarecare, F = 0)

Sistemul canonic devine:

α & α Q
– · K F (t ) = (1– f)·[p( Q )· Q – a·KF (t)+ ·KF – –|
β β β
α Q
– r·k·(KF (t) – ·KF (t)+ )]+a·KF (t) – Imax– D (t )
β β
K& F (t ) = Imax – a·KF(t)
α α Q
k·( K& F (t ) – · K& F (t ) ) = –b·k·(KF (t) – ·KF (t) + )
β β β
Din ultimele două ecuaţii cu o singură necunoscută rezultă:
K& F (t ) = Imax – a·KF (t)
bQ
K& F (t ) = –b·KF(t) –
β −α
bQ
şi, pentru a avea soluţie, este necesar ca a = b şi Imax = –
β −α
Situaţia este de asemenea foarte puţin probabilă şi va fi eliminată din
analiză.

Traiectoria 40 (IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = k·(KF + KC))

Sistemul canonic devine:

K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t) – Imax
K& F (t ) = Imax – a·KF (t)
Y& (t ) = –b·Y(t)
la care se adaugă şi condiţia suplimentară Y = k·(KF + KC).
Din ultima ecuaţie obţinem evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF (t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a

257
 În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru K F0 – max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 – max < 0.
a a
şi din relaţia suplimentară evoluţia capitalului circulant:
1 0 -b·t I I
KC (t) = ·Y ·e – [ max + ( K F0 – max )·e-a·t]
k a a
Soluţia este admisibilă doar dacă verifică şi ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant, ceea ce e echivalent cu:
1 0 -b·t 1 I
U( K F0 ·e-a·t, ·Y ·e – K F0 ·e-a·t) = –b ·Y0·e-b·t + a( K F0 – max )·e-a·t +
k k a
+ (1 – f)·r·Y0·e-b·t + Imax
ceea ce este evident un caz cu totul particular.

Traiectoria 41 (IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = k·(KF + KC))

Sistemul canonic devine:

K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t) – Imax – Dmax
K& F (t ) = Imax – a·KF (t)
Y& (t ) = –b·Y(t)
la care se adaugă şi condiţia suplimentară Y = k·(KF + KC).
Din ultima ecuaţie obţinem evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF (t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a

258
 În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF (t) = pentru K F0 – max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 – max < 0.
a a
şi din relaţia suplimentară evoluţia capitalului circulant:
1 0 -b·t I I
KC (t) = ·Y ·e – [ max + ( K F0 – max )·e-a·t]
k a a
Soluţia este admisibilă doar dacă verifică şi ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant, ceea ce e echivalent cu:
1 0 -b·t 1 I
U( K F0 ·e-a·t, ·Y ·e – K F0 ·e-a·t) = –b ·Y0·e-b·t + a( K F0 – max )·e-a·t +
k k a
+ (1 – f)·r·Y0·e-b·t + Dmax + Imax
ceea ce este evident un caz cu totul particular.

Concluzii
În urma analizei celor 41 de traiectorii rezultă că 4 sunt neadmisibile
(12, 13, 14 şi 30) şi 11 sunt foarte improbabile (15, 16, 17, 22, 23, 31, 32,
36, 39, 40, 41) analiza putând fi redusă, fără a pierde generalitatea, doar la
restul de 26 traiectorii principale, care sunt sintetizate în tabelul de mai jos:

Condiţii Soluţia
0 1 2
1 α⋅KF + β⋅KC = Q , KF, Y – sistem liniar cu coef. const.
F = γ·IF, D = 0,
a=b
2 α⋅KF + β⋅KC = Q , KF, Y – sistem liniar cu coef. const.
F = γ·IF, D = Dmax,
a=b

259
0 1 2
3 α⋅KF + β⋅KC = Q , KF(t) = K ·e-a·t, Y = 0,
0
F
F = γ·IF, D
α Q
oarecare, KC(t) = · K F0 ·e-a·t +
β β
Y=0
4 F = γ·IF, D = 0, KF(t) = K F0 ·e-a·t , Y = 0
Y=0
5 F = γ·IF, D = Dmax, KF(t) = K F0 ·e-a·t, Y = 0
Y=0
6 α⋅KF + β⋅KC = Q , bkQ
KF(t) = [ + ( K F0 –
F = γ·IF, D aβγ − bkβ + bkα
oarecare, aβγ − bkβ + bkα aβγ − bkβ + bkα
bkQ −
kβ − kα −γβ
T −
kβ − kα −γβ
t
Y = k·(KF + KC) – )· e ]· e
aβγ − bkβ + bkα
α Q
KC = − ·KF +
β β
Y = k·(KF + KC)
7 F = γ·IF, D = 0, &
K C (t ) = f1(KF (t), KC (t))
Y = k·(KF + KC)
K& F (t ) = f2(KF (t), KC (t))
Y = k·(KF + KC)
8 F = γ·IF, D = Dmax, K& C (t ) = f1(KF (t), KC (t))
Y = k·(KF + KC)
K& F (t ) = f2(KF (t), KC (t))
Y = k·(KF + KC)
9 α⋅KF + β⋅KC = Q , I max I
KF(t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
IF = Imax, F = γ·IF, a a
D oarecare γ ⋅ I max γ ⋅ I max -b·t
Y(t) = + (Y0 – )·e
b b
α Q
KC = - ·KF +
β β
10 IF = Imax, F = I max I
KF(t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
= γ·IF, D = 0 a a
γ ⋅ I max γ ⋅ I max -b·t
Y(t) = + (Y0 - )·e
b b
K& C (t ) = f(t, KC(t))

260
0 1 2
11 IF = Imax, F = γ·IF, I max I
D = Dmax KF (t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
γ ⋅ I max γ ⋅ I max -b·t
Y(t) = + (Y0 − )·e
b b
K& C (t ) = f (t, KC (t))
18 α⋅KF + β⋅KC = Q , Y(t) = Y0·e-bt
D = 0, IF oarecare, K& F (t ) = A·KF (t) + f (t)
F=0
α Q
KC = − ·KF +
β β
19 α⋅KF + β⋅KC = Q , Y(t) = Y0·e-bt
D = Dmax, K& F (t ) = A·KF (t) + f (t)
IF oarecare, F = 0
α Q
KC = − ·KF +
β β
20 α⋅KF + β⋅KC = Y(t) = 0
= Q , D = 0, &
K F (t ) = A·KF (t) + B
IF oarecare, F = 0,
Y=0 α Q
KC = − ·KF +
β β
21 α⋅KF + β⋅KC = Q , Y(t) = 0
D = Dmax, K& F (t ) = A·KF (t) + B
IF oarecare, F = 0,
Y=0 α Q
KC = − ·KF +
β β
24 α⋅KF + β⋅KC = KF (t) = K F0 ·e-a·t
= Q , F = γ·IF = 0,
α Q
D oarecare KC (t) = − · K F0 ·e-a·t +
β β
0 -b·t
Y(t) = Y ·e
25 F = γ·IF = 0, D = 0 KF (t) = K 0 ·e-a·t
F
0 -b·t
Y(t) = Y ·e
K& (t ) = f (t, KC (t))
C

261
0 1 2
26 F = γ·IF = 0, -a·t
KF (t) = K ·e 0
F
D = Dmax
Y(t) = Y0·e-b·t
K& (t ) = f (t, KC (t))
C

27 α⋅KF + β⋅KC = Q , KF (t) = K 0 ·e-a·t

F
F = γ·IF = 0,
α Q
D oarecare, Y = 0 KC (t) = − · K F0 ·e-a·t +
β β
Y(t) = 0
28 F = γ·IF = 0, D = 0, KF (t) = K 0 ·e-a·t
F
Y=0
Y(t) = 0
K& (t ) = f (t, KC (t))
C

29 F = γ·IF = 0, KF (t) = K F0 ·e-a·t

D = Dmax, Y = 0
Y(t) = 0
K& (t ) = f (t, KC (t))
C

33 α⋅KF + β⋅KC = Q , I I
KF (t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t
IF = Imax, a a
D oarecare, F = 0 Y(t) = Y0·e-b·t

Q α I max I
KC (t) = − ·[ + ( K F0 − max )·e-a·t]
β β a a

34 IF = Imax , D = 0, I I
F=0 KF (t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
0 -b·t
Y(t) = Y ·e
K& (t ) = f (t, KF (t))
C

35 IF = Imax, D = Dmax, I I
F=0 KF (t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
0 -b·t
Y(t) = Y ·e
K& (t ) = f (t, KF (t))
C

262
0 1 2
37 IF = Imax, D = 0, I max I
F = 0, Y = 0 KF (t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
K& C (t ) = f(t, KF (t))
Y(t) = 0

38 IF = Imax, D = Dmax, I I
F = 0, Y = 0 KF(t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
K& C (t ) = f(t, KF (t))
Y(t) = 0

Din cele de mai sus se observă că cele mai des întâlnite evoluţii
posibile ale capitalului fix se încadrează tot în unul din cazurile studiate la
situaţia cu concurenţă perfectă, în care rezolvarea se reducea la o ecuaţie
liniară cu coeficienţi constanţi.
Variantele sunt detaliate în continuare, în paralel cu reprezentarea
grafică a acestora, analiza celorlarte variante fiind făcută pe cazuri
particulare

a) KF(t) = K F0 ·e-a·t

Reprezentarea grafică a evoluţiei capitalului fix are forma din figura 9.

KF

K F0
KF(t)

t
0
Figura 9

263
 I max I I
b) KF (t) = + ( K F0 − max )·e-a·t şi K F0 > max
a a a

Reprezentarea grafică a evoluţiei capitalului fix are forma din

figura 10.

KF
K F0

KF(t)

I max
a
t
0
Figura 10

I max
c) KF(t) =
a

Reprezentarea grafică a evoluţiei capitalului fix are forma din

figura 11.

KF

maxI KF(t)
K F0 = a
t
0
Figura 11

264
 I max I I
d) KF (t) = + ( K F0 - max )·e-a·t şi K F0 < max
a a a

Reprezentarea grafică a evoluţiei capitalului fix are forma din

figura 12.

KF

I max
a

KF(t)

K F0 t
0
Figura 12

Cele mai întâlnite evoluţiile posibile ale datoriei firmei se încadrează

în unul din cazurile:

a) Y(t) = Y0·e-b·t

Reprezentarea grafică a evoluţiei datoriei firmei are forma din

figura 13.

Y0

Y(t)

t
0
Figura 13

265
 γ ⋅ I max γ ⋅ I max γ ⋅ I max
b) Y(t) = + (Y0 − )·e-b·t şi Y0 >
b b b

Reprezentarea grafică a evoluţiei datoriei firmei are forma din

figura 14.

Y
Y0
Y(t)

γ ⋅ I max
b
t
0
Figura 14

γ ⋅ I max γ ⋅ I max γ ⋅ I max

c) Y(t) = + (Y0 − )·e-b·t şi Y0 =
b b b

Reprezentarea grafică a evoluţiei datoriei firmei are forma din

figura 15.

γ ⋅ I max Y(t)
Y0 =
b
t
0
Figura 15

266
 γ ⋅ I max γ ⋅ I max γ ⋅ I max
d) Y(t) = + (Y0 − )·e-b·t şi Y0 <
b b b

Reprezentarea grafică a evoluţiei datoriei firmei are forma din

figura 16.

γ ⋅ I max
b
Y(t)

Y0 t
0
Figura 16

Traiectoria capitalului circulant este mult mai complicată, fiind

dependentă de mai mulţi din parametrii modelului şi va fi studiată pe cazuri
particulare.

Traiectorii multiple

Din analiza traiectoriilor rezultă că unele traiectorii pot fi traiectorii

iniţiale doar în cazuri cu totul particulare şi pot fi eliminate din analiză fără
a restrânge semnificativ mulţimea cazurilor posibile.
De asemenea, traiectoria de pornire va fi în funcţie de valorile
iniţiale ale capitalului fix, capitalului circulant şi a datoriei firmei.
Din analiza traiectoriilor rezultă că unele traiectorii pot fi traiectorii
iniţiale doar în cazuri cu totul particulare şi pot fi eliminate din analiză fără
a restrânge semnificativ mulţimea cazurilor posibile.
De asemenea, traiectoria de pornire va fi în funcţie de valorile
iniţiale ale capitalului fix, capitalului circulant şi a datoriei firmei.
Putem de asemenea să considerăm ca foarte improbabile traiectoriile
în care variabilele de decizie sunt pe limitele maxime posibile, aceste limite
fiind fixate în principal pentru a asigura soluţia matematică analitică a
modelului. Deşi traiectoriile pe care nu se plătesc dividende par foarte
probabile, ţinând cont de situaţia foarte dificilă a firmelor din România în
perioada analizată, în care numai mobilizarea întregilor resurse ale firmei în
activitatea firmei putea asigura supravieţuirea firmei, totuşi nu trebuie uitat
267
că majoritatea firmelor mici din România sunt de fapt foarte mici,
majoritatea firme familiale, care constituie singura sursă de venituri pentru
proprietarii lor. În continuare vom accepta totuşi aceste traiectorii dar cu
amendamentul că ele nu pot fi urmate de firmă decât perioade scurte sau
foarte scurte de timp.
Din acest motiv, la analiza concatenarităţii traiectoriilor şi structura
traiectoriei optime totale vom lua în considerare, ca traiectorii principale,
doar traiectoriile în care I(t) < Imax şi D(t) < Dmax.
Dacă ţinem cont de consideraţiile de mai sus rămân în discuţie doar
11 traiectorii care îndeplinesc aceste două condiţii, din care doar patru
îndeplinesc şi condiţia de a se plăti dividende (traiectoriile 3, 6, 24 şi 27).
Cele unsprezece traiectorii sunt listate în tabelul de mai jos:
Comenzi Variabile de stare
0 1 2
1 F = γ·IF KF, Y – sistem liniar cu coef. const.
D = 0, a = b α⋅KF + β⋅KC = Q
3 F = γ·IF KF (t) = K F0 ·e-a·t,
D oarecare
α Q
KC (t) = · K F0 ·e-a·t + , α⋅KF + β⋅KC = Q
β β
Y = 0,
4 F = γ·IF, KC (t) – ecuaţie dif. neliniară
D=0 KF (t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = 0
6 F = γ·IF bkQ bkQ
KF (t) = [ +( K F0 – )
D oarecare aβγ − bkβ + bkα aβγ − bkβ + bkα
aβγ − bkβ + bkα aβγ − bkβ + bkα
− T − t
kβ − kα −γβ kβ − kα −γβ
·e ]· e
α Q
KC = − ·KF +
β β
Y(t) = k·(KF + KC)
7 F = γ·IF K& C (t ) = f1(KF (t), KC (t))
D=0
K& (t ) = f2(KF (t), KC (t))
F

Y(t) = k·(KF + KC)

268
 0 1 2
18 D = 0, α Q
KC = − ·KF +
IF oarecare β β
F=0
K& F (t ) = A·KF (t) + f (t)
Y(t) = Y0·e-bt

20 D = 0, K& F (t ) = A·KF (t) + B

IF oarecare,
α Q
F=0 KC = − ·KF +
β β
Y(t) = 0
24 F = IF = 0 α Q
KC (t) = − · K F0 ·e-a·t +
D oarecare β β
KF (t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
25 F = 0 K& C (t ) = f(t, KC (t))
IF = 0
KF (t) = K F0 ·e-a·t
D=0
Y(t) = Y0·e-b·t
27 F = IF = 0, KF (t) = K F0 ·e-a·t
D oarecare
α Q
KC (t) = - · K F0 ·e-a·t +
β β
Y(t) = 0
28 F = 0 K& C (t ) = f(t, KC(t))
IF = 0
KF (t) = K F0 ·e-a·t
D=0
Y(t) = 0

Totuşi, existând foarte multe cazuri posibile teoretic (cel puţin cele
11 cele mai probabile de mai sus) este mult mai eficient să studiem
traiectoria optimă pe cazuri particulare.

269
 c) Cazul discret în condiţii de concurenţă perfectă
Valorile variabilelor de stare şi de comanda vor fi considerate ca în
figura de mai jos:

K F0 , K C0 , Y 0 K 1F , K C1 , Y 1 K F2 , K C2 , Y 2 K FT −1 , K CT −1 , Y T −1 K FT , K CT , Y T
t=0 t =1 t =2 t =T-1 T T t =T
I 1F , F 1 , D1 I F2 , F 2 , D 2 I F , F , DT

Modelul matematic este în acest caz:

T
Dt K FT + K CT
max
I F ,F ,D
∑ (1 + i)
t =1
t
+
(1 + i )T

K Ft – K Ft −1 + K Ct – K Ct −1 = (1 – f)·[p·(α· K Ft −1 + β· K Ct −1 ) − a· K Ft −1 −
− K Ct −1 – r· Y t −1 ] - D t
K Ft – K Ft −1 = I Ft − a· K Ft −1
Y t – Y t −1 = F t − b· Y t −1

Imin ≤ I Ft ≤ Imax ; Imin < 0 < Imax.

0 ≤ Y t ≤ k·( K Ft + K Ct )
0 ≤ D t ≤ Dmax
0 ≤ F t ≤ γ· I Ft

f, i, a, r, b, k, γ ∈ (0, 1)
α, β, p > 0
Deoarece din γ· I Ft ≥ F t ≥ 0 rezultă evident Imin ≤ I Ft această
condiţie nu mai este efectivă şi va fi eliminată din sistem, prima şi a patra
condiţie putând fi scrise împreună prin:

0 ≤ F t ≤ γ· I Ft ≤ γ·Imax

270
 Prin înlocuirea variaţiei capitalului fix în prima ecuaţie de stare a
sistemului obţinem:
I Ft – a· K Ft −1 + K Ct – K Ct −1 = (1 – f)·[p·(α· K Ft −1 + β· K Ct −1 ) –
− a· K Ft −1 – K Ct −1 – r· Y t −1 ] – D t
⇔
K Ct – K Ct −1 = (1 – f)·[p·(α· K F + β· K Ct −1 ) – a· K Ft −1 – K Ct −1 – r· Y t −1 ] +
t −1

+ a· K Ft −1 – I Ft – D t
⇔
K Ct = [f + (1 – f)·p·β]· K Ct −1 + [f·a + (1 – f)·p·α]· K Ft −1 – (1 – f)·r Y t −1 – I Ft – D t
Sistemul de ecuaţii de stare ale sistemului devine:
K Ct = [f + (1 – f)·p·β]· K Ct −1 + [f·a + (1 – f)·p·α]· K Ft −1 –
− (1 – f)·r· Y t −1 – I Ft – D t
K Ft = I Ft + (1 – a)· K Ft −1
Y t = F t + (1 – b)· Y t −1
fiind un sistem de ecuaţii cu diferenţe finite de trei ecuaţii şi trei
necunoscute cu coeficienţi constanţi, comenzile fiind I Ft , F t şi D t . Notând
cu X t vectorul format cu cele trei variabile de stare K Ct , K Ft şi Y t şi cu U t
vectorul variabilelor de comanda I Ft , F t şi D t putem scrie sistemul de
ecuaţii de stare sub forma matricială:
⎛ KCt ⎞ ⎛ f + (1− f ) ⋅ p ⋅ β fa + (1− f ) ⋅ p ⋅α − (1− f ) ⋅ r ⎞ ⎛ KCt −1 ⎞ ⎛ −1 0 −1⎞ ⎛ I t ⎞
⎜ t⎟ ⎜ ⎟ ⎜ t −1 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ t⎟
⎜ KF ⎟ = ⎜ 0 1− a 0 ⎟ ⋅ ⎜ KF ⎟ + ⎜ 1 0 0 ⎟ ⋅ ⎜ F ⎟
⎜ Yt ⎟ ⎜
⎝ ⎠ ⎝ 0 0 1− b ⎟⎠ ⎜⎝ Y t −1 ⎟⎠ ⎜⎝ 0 1 0 ⎟⎠ ⎜⎝ Dt ⎟⎠
sau:
X t = A· X t −1 + B·U t
unde A şi B sunt matricele sistemului:
⎛ f + (1 − f ) ⋅ p ⋅ β fa + (1 − f ) ⋅ p ⋅ α − (1 − f ) ⋅ r ⎞
⎜ ⎟
A= ⎜ 0 1− a 0 ⎟
⎜
⎝ 0 0 1 − b ⎟⎠
⎛ − 1 0 − 1⎞
⎜ ⎟
B= ⎜ 1 0 0 ⎟
⎜ 0 1 0⎟
⎝ ⎠

271
 Deoarece det(A) = (1 – a)(1 – b)[f + (1 − f)·p·β] ≠ 0 şi det(B) = −1 ≠ 0
sistemul este controlabil şi observabil, urmând să găsim acele comenzi care
duc la maximizarea valorii firmei pe intervalul de timp analizat.
Pentru rezolvare, se poate folosi principiul lui Pantreaghin pentru
cazul discret, principiul lui Bellman (deoarece modelul se poate reduce la o
problemă de programare dinamică) sau cu metode de aproximare a soluţiei
optime (de exemplu simulare, algoritmi genetici sau reţele neuronale).
Ultima metodă oferă avantajul aplicabilităţii la o clasă foarte largă
de cazuri concrete, oferă posibilitatea utilizării unui număr mare de variabile
şi restricţii (necesare pentru a face modelul cât mai apropiat de realitatea
economică existentă la momentul analizei).
În cazul nostru, putem foarte uşor construi un algoritm genetic de
rezolvare plecând de la următoarele observaţii:

a) Valoarea finală a variabilelor de stare se poate exprima foarte uşor

în funcţie de starea iniţială a sistemului şi de comenzile aplicate pe perioada
de timp analizată, deoarece avem un sistem de ecuaţii cu diferenţe finite cu
coeficienţi constanţi, al cărui termen general are forma:
N
XN = AN·X0 + B· ∑ A N − k ⋅ U k
k =1

deci starea finală va fi:

T
XT = AT·X0 + B· ∑ A T −t ⋅ U t
t =1

b) conform acestui rezultat problema se poate scrie:

T
Dt K FT + K CT
max
t t t
I F ,F ,D
∑
t =1 (1 + i )
t
+
(1 + i )T

T
XT = AT·X0 + B· ∑ A T −t ⋅ U t
t =1

0 ≤ F ≤ γ· I ≤ γ·Imax
t t
F

0 ≤ Y t ≤ k·( K Ft + K Ct )
0 ≤ D t ≤ Dmax

f, i, a, r, b, k, γ ∈ (0, 1)
α, β, p > 0

272
sau:
K FT + K CT
max D, I +
I F ,F ,D (1 + i ) T
⎛ K CT ⎞ ⎛ K C0 ⎞
⎜ T ⎟ T
⎜ ⎟ ⊥
⎜ KC ⎟ = A · ⎜ K C0 ⎟ + B·(A1, A2, A3)(IF, F, D)
⎜YT ⎟ ⎜Y0 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
0 ≤ F ≤ γ·IF ≤ γ·Imax
0 ≤ D ≤ Dmax
0 ≤ Y ≤ k(KF + KC)
⊥
⎛ 1 ⎞
unde I = ⎜⎜ ⎟⎟ , t = 1,...,T
⎝ (i + 1)
t
⎠

Ai = ( AiT −1 , AiT − 2 , ..., Ai1 , Ai0 ) cu Aik = coloana i din Ak, cu

i ∈ {1,2,3}, k = 0,...,T – 1
D = (D1, D2,..., DT), IF = ( I F1 , I F2 ,..., I FT ), F = (F1, F2,...,FT)
Y = (Y0, Y1, Y2, ... , YT), KF = ( K F0 , K F1 , K F2 , ... , K FT ),
KC = ( K C0 , K C1 , K C2 , ... , K CT )

c) Rezolvarea se reduce la a găsi acei vectori D = (D1, D2, ..., DT),

IF = ( I F1 , I F2 , ... , I FT ), F = (F1, F2, ... , FT) din spaţiul vectorial ℜ T+ care
verifică restricţiile:
0 ≤ F ≤ γ·IF ≤ γ·Imax
0 ≤ D ≤ Dmax
0 ≤ Y ≤ k(KF + KC)

K FT + K CT
pentru care se obţine maximul expresiei D, I + , unde K FT şi
(1 + i ) T

⎛ K CT ⎞ ⎛ K C0 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
K CT se obţin din egalitatea: ⎜ K CT ⎟ = AT· ⎜ K C0 ⎟ + B·(A1, A2, A3)(IF, F, D)⊥.
⎜YT ⎟ ⎜Y0 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠

273
 d) Un algoritm genetic destinat rezolvării problemei constă în
generarea unui număr mare de vectori (IF, F, D) ∈ ℜ 3+T ce verifică setul de
condiţii:
0 ≤ F ≤ γ·IF ≤ γ·Imax
0 ≤ D ≤ Dmax
0 ≤ Y ≤ k(KF + KC)
ca populaţie iniţială şi apoi a unui număr foarte mare de populaţii
descendente utilizând regulile de încrucişare şi mutaţiile clasice (sau
specifice situaţiei), păstrând de fiecare dată cea mai bună soluţie obţinută.
Pentru o populaţie de pornire suficient de mare şi după un număr
suficient de mare de generaţii vom obţine o soluţie suficient de apropiată de
cea optimă.
Rezolvarea prin acest procedeu va fi făcută pe un caz particular în
paginile următoare.
d) Cazul discret în condiţii de concurenţă imperfectă
Valorile variabilelor de stare şi de comanda vor fi considerate ca în
figura de mai jos:

K F0 , K C0 , Y 0 K 1F , K C1 , Y 1 K F2 , K C2 , Y 2 K FT −1 , K CT −1 , Y T −1 K FT , K CT , Y T
t=0 t =1 t =2 t =T-1 T T t =T
I 1F , F 1 , D1 I F2 , F 2 , D 2 I F , F , DT

Modelul matematic este în acest caz:

T
Dt K FT + K CT
max ∑ +
t =1 (1 + i ) (1 + i )T
I F ,F ,D t

K Ft – K Ft −1 + K Ct – K Ct −1 = (1– f)·[p( K Ft −1 , K Ct −1 )·(α· K Ft −1 +β· K Ct −1 ) − |

− a· K Ft −1 − K Ct −1 – r· Y t −1 ] - D t
K Ft – K Ft −1 = I Ft − a· K Ft −1
Y t – Y t −1 = F t − b· Y t −1

Imin ≤ I Ft ≤ Imax ; Imin < 0 < Imax.

0 ≤ Y t ≤ k·( K Ft + K Ct )
0 ≤ D t ≤ Dmax
0 ≤ F t ≤ γ· I Ft
f, i, a, r, b, k, γ ∈ (0, 1)
α , β, p > 0

274
 Deoarece din γ· I Ft ≥ F t ≥ 0 rezultă evident Imin ≤ I Ft această
condiţie nu mai este efectivă şi va fi eliminată din sistem, prima şi a patra
condiţie putând fi scrise împreună prin:
0 ≤ F t ≤ γ· I Ft ≤ γ·Imax
Prin înlocuirea variaţiei capitalului fix în prima ecuaţie de stare a
sistemului obţinem:
I Ft - a· K Ft −1 + K Ct – K Ct −1 = (1– f)·[ p( K Ft −1 , K Ct −1 )·(α· K Ft −1 + β· K Ct −1 ) −
− a· K Ft −1 - K Ct −1 – r· Y t −1 ] − D t
⇔
K Ct – K Ct −1 = (1– f)·[ p( K Ft −1 , K Ct −1 )·(α· K Ft −1 +β· K Ct −1 ) −
− a· K Ft −1 - K Ct −1 – r· Y t −1 ]+ a· K Ft −1 – I Ft – D t
⇔
t −1
t
K = (1– f)·[ p( K
C F , K t −1
C )·(α· K + β· K Ct −1 ) − a· K Ft −1 − K Ct −1 −r· Y t −1 ] +
t −1
F

+ K Ct −1 + a· K Ft −1 – I Ft – D t
Sistemul de ecuaţii de stare ale sistemului devine:
K Ct = U( K Ct −1 , K Ft −1 ) – (1 – f)·r· Y t −1 – I Ft – D t
K Ft = I Ft + (1 – a)· K Ft −1
Y t = F t + (1 – b)· Y t −1
fiind un sistem de ecuaţii cu diferenţe finite de trei ecuaţii şi trei
necunoscute, comenzile fiind I Ft , F t şi D t .
Pentru rezolvare, se poate folosi principiul lui Pantreaghin pentru
cazul discret, principiul lui Bellman (deoarece modelul se poate reduce la o
problemă de programare dinamică) sau cu metode de aproximare a soluţiei
optime (de exemplu algoritmii genetici).
Ultima metodă oferă avantajul aplicabilităţii la o clasă foarte largă
de cazuri concrete, oferă posibilitatea utilizării unui număr mare de variabile
şi restricţii (necesare pentru a face modelul cât mai apropiat de realitatea
economică existentă la momentul analizei).
În cazul nostru, putem foarte uşor construi un algoritm genetic de
rezolvare plecând de la următoarele observaţii:
a) Valorile variabilelor de stare se pot exprima foarte uşor în funcţie
de starea iniţială a sistemului şi de comenzile aplicate pe perioada de timp
analizată, deoarece avem de calculat aceste valori dintr–o recurenţă simplă
de ordinul întâi, dată de sistemul de ecuaţii de stare.
275
 b) condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească variabilele de
comandă şi cele de stare sunt uşor de verificat, fiind inegalităţi de ordinul
întâi fără întârzieri.

c) un algoritm genetic destinat rezolvării problemei constă în

generarea unui număr mare de vectori (IF, F, D) ∈ ℜ 3+T ce verifică setul de
condiţii:
0 ≤ F ≤ γ·IF ≤ γ·Imax
0 ≤ D ≤ Dmax
0 ≤ F t + (1 – b)· Y t −1 ≤ k( I Ft + (1 – a)· K Ft −1 + U( K Ct −1 , K Ft −1 ) –
− (1 – f)·r· Y t −1 – I Ft – D t )
Acest set de vectori se poate obţine foarte uşor astfel:
1. pentru fiecare moment t = 1,...,T se generează aleator un set de
comenzi până se obţine o comandă care verifică:
0 ≤ F ≤ γ·IF ≤ γ·Imax
0 ≤ D ≤ Dmax
0 ≤ F t + (1 – b)· Y t −1 ≤ k( I Ft + (1 – a)· K Ft −1 + U( K Ct −1 , K Ft −1 ) –
− (1 – f)·r· Y t −1 – I Ft – D t )
unde K Ft −1 , K Ct −1 şi Y t −1 sunt deja cunoscute de la pasul anterior (t – 1).
2. Pe baza acestor comenzi se calculează valorile variabilelor de
stare de la momentul t : K Ft , K Ct , Y t
3. Odată obţinută populaţia iniţială prin aplicarea procedeului de la
paşii 1 şi 2 pentru toţi t = 1,...,T se construiesc generaţiile următoare de
populaţii utilizând regulile de încrucişare şi mutaţiile clasice (sau specifice
situaţiei), păstrând de fiecare dată doar vectorii care îndeplinesc setul de
condiţii şi completând vectorii eliminaţi (ca neîndeplinind setul de condiţii)
prin procedeul de la paşii 1 şi 2.
4. se păstrează de fiecare dată cea mai bună soluţie obţinută până la
momentul respectiv.
Pentru o populaţie de pornire suficient de mare şi după un număr
suficient de mare de generaţii vom obţine o soluţie suficient de apropiată de
cea optimă.
Rezolvarea prin acest procedeu va fi făcută pe un caz particular în
paginile următoare.

276
 CAPITOLUL

STUDIU DE CAZ

277
 Prezentarea cazului
Pentru testarea modelului a fost ales un set de date referitore la un lot
de 669 de firme româneşti din industria textilă şi de confecţii pe intervalul
1994 – 1998 şi apoi un lot de 30 de firme din industria berii pe intervalul
1990 – 2001 (ca firme reprezentative pentru clasa firmelor mici şi mijlocii)
pentru estimarea funcţiei de producţie şi compararea evoluţiei indicatorilor
reali ai acestora cu cei rezultaţi din modelele Van Hilten şi cel propus de
autor.
În tabelul de mai jos au fost identificaţi posibili indicatori din pasivul
şi activul firmei, extraşi din cele două rapoarte contabile: bilanţul contabil şi
contul de rezultate, consideraţi ca cei mai importanţi în analiza activităţii
firmei:
Nr. Indicator Tip
1 Active fixe variabilă de stare
2 Active circulante variabilă de stare
3 Datorii variabilă de stare
4 Număr salariaţi variabilă de comandă
5 Cheltuieli cu personalul variabilă rezultativă
6 Dobânzi la credite + amortizări variabilă rezultativă
7 Cifra de afaceri variabilă rezultativă
8 Profit (sau pierdere) net/brut variabilă rezultativă
9 Dividende variabilă de comandă
10 Venit din Export variabilă rezultativă
11 Investiţii variabilă de comandă
Pentru estimarea funcţiei de producţie firmele au fost împărţite după
numărul de salariaţi în 5 grupe:
1. Firme foarte mici (de familie) cu până la 5 salariaţi;
2. Firme mici: între 5 şi 50 salariaţi;
3. Firme medii: între 50 şi 500 salariaţi.
4. Firme mari: între 500 şi 1000 salariaţi.
5. Firme foarte mari cu un număr de salariaţi de peste 1000.
Considerând cei 5 ani sau obţinut în total 25 de grupe.
De asemenea, pentru actualizare au fost utilizaţi indicatorii
corespunzători anilor 1994 – 1998 în ceea ce priveşte rata de schimb
leu/dolar, rata dobânzii, salariu mediu, indicele preţurilor de consum şi
indicele preţurilor de producţie etc.

278
 Pentru fiecare grupă sau identificat prin regresie parametrii α şi β
care dau funcţia de producţie. Deoarece nu există informaţii privind volumul
producţiei (care oricum nu este omogenă) s-a ales un produs de valoare
medie 10.000 lei la nivelul anului 1994 (~6$), pe baza căruia s–a calculat
volumul producţiei folosind valoarea producţiei vândute (cifra de afaceri) şi
indicele preţurilor de consum.
Datele şi rezultatele obţinute sunt grupate în anexa 1 a lucrării.
Conform acestor ipoteze, în tabelul de mai jos sunt prezentate
perechile (α1,β1) corespunzătoare cazului în care volumul producţiei s–a
estimat pe baza valorii producţiei vândute şi (α2,β2) corespunzătoare cazului
în care volumul producţiei s–a estimat pe baza cifrei de afaceri, obţinute
pentru toate grupele considerate:

1994 Producţia vândută Cifra de afaceri

α β Ω α Β Ω
foarte mici 11.1470 182.5185 0.1906 8.7478 199.9250 0.1616
mici 6.5716 49.8968 0.3647 -1.1418 280.0854 0.2036
medii 7.0166 146.1692 0.4494 6.9347 160.7196 0.4305
mari 3.1046 186.8136 0.5005 3.3722 194.2098 0.4871
foarte mari 34.7233 78.5871 0.4885 36.3513 83.3285 0.4714

1995 Producţia vândută Cifra de afaceri

α β Ω α Β Ω
mici -0.5471 53.2440 1.1133 -0.6174 67.8270 0.8253
medii 7.0398 151.0849 0.5632 8.5319 158.3095 0.5686
mari 14.6315 107.6598 0.5615 15.0275 114.3063 0.5638
foarte mari 29.4886 107.8036 0.4828 31.0275 113.0229 0.4646

1996 Producţia vândută Cifra de afaceri

α β Ω α Β Ω
foarte mici -20.1848 186.5987 0.1450 -19.1219 188.5740 0.1321
mici -4.8804 110.5286 0.6546 -7.5612 141.5053 0.5878
medii 2.8910 174.3837 0.7054 3.2010 189.4929 0.6592
mari 11.8447 136.1638 0.4979 6.7654 161.7724 0.4447
foarte mari 17.5995 123.9310 0.5185 20.6776 128.0515 0.4924

1997 Producţia vândută Cifra de afaceri

α β Ω α Β Ω
foarte mici -102.0285 204.5622 0.5557 -107.1927 218.2998 0.4466
mici -9.7440 141.2103 0.8222 -19.4630 190.9577 0.8253
medii 17.2408 99.9171 1.1629 6.1027 134.7043 1.0364
mari 18.9034 206.3547 0.5255 14.6573 229.5322 0.5138
foarte mari 47.5592 138.1695 0.4807 26.9918 174.9858 0.4726

279
 1998 Producţia vândută Cifra de afaceri
α β Ω α Β Ω
foarte mici 2.1520 137.5232 1.0912 -35.6380 176.2238 0.5497
mici 42.6710 91.5659 0.6984 34.5848 146.3395 0.5044
medii 8.9852 145.8519 0.8633 10.2924 154.8720 0.8245
mari 31.1414 144.9443 0.4892 28.0243 162.4976 0.4777
foarte mari 39.6998 148.2446 0.4196 20.3953 186.8999 0.4476

Valoarea producţiei
Ani foarte mici mici medii mari foarte mari
α β α β α β α β α β
1994 11.1470 182.5185 6.5716 49.8968 7.0166 146.1692 3.1046 186.813634.7233 78.5871
1995 -0.5471 53.2440 7.0398 151.084914.6315107.659829.4886107.8036
1996 -20.1848 186.5987 -4.8804 110.5286 2.8910 174.383711.8447136.163817.5995123.9310
1997-102.0285204.5622 -9.7440 141.210317.2408 99.9171 18.9034206.354747.5592138.1695
1998 2.1520 137.5232 42.6710 91.5659 8.9852 145.851931.1414144.944339.6998148.2446

Cifra de afaceri
foarte mici mici medii mari foarte mari
α β α β α β α β α β
1994 8.7478 199.9250 -1.1418 280.0854 6.9347 160.7196 3.3722 194.2098 36.3513 83.3285
1995 -0.6174 67.8270 8.5319 158.3095 15.0275 114.3063 31.0275 113.0229
1996 -19.12 188.5740 -7.5612 141.5053 3.2010 189.4929 6.7654 161.7724 20.6776 128.0515
1997 -107.1 218.2998 -19.463 190.9577 6.1027 134.7043 14.6573 229.5322 26.9918 174.9858
1998 -35.63 176.2238 34.584 146.3395 10.292 154.8720 28.0243 162.4976 20.3953 186.8999

Din tabelele obţinute mai sus se observă că setul de date are o

dispersie foarte mare datorată atât unei foarte mari diversităţi a tipurilor de
firme cât şi faptului că datele sunt cele raportate de firme, deci susceptibile
de mari diferenţe faţă de cele reale.
Totuşi, este evidentă o preponderenţă a importanţei capitalului
circulant faţă de cel fix pentru toate categoriile de firme şi pentru toţi anii,
cu atât mai mare cu cât dimensiunea firmei este mai mică, cele mai
omogene rezultate obţinându–se pentru firmele din categoria medii şi mari.
De asemenea, există o mai mare omogenitate în ceea ce priveşte
exprimarea volumului producţiei prin valoarea producţiei vândute decât prin
cifra de afaceri. Această variantă va fi luată în considerare, ea fiind de altfel
şi corespunzătoare ipotezei că firma obţine venituri numai din vânzarea
produselor proprii şi ipotezei că reuşeşte să–şi vândă toată producţia.
Este evident că fiecare firmă are propria funcţie de producţie şi
aceasta va fi cea care va fi luată în considerare la aplicarea modelului, totuşi,
pentru exemplu care va analizat în continuare , vom considera cazul care
corespunde celei mai probabile valori a dubletului (α,β) din cazul firmelor
de valoare medie:
α = 7, β = 145
280
 Pentru exemplificare va fi aleasă o firmă de dimensiune medie
pentru care există observaţii pe întregul interval 1994–1998 şi suma
abaterilor valorilor calculate faţă de cele observate este minimă.
A fost aleasă firma TRICOMEL SA CIMPENI cu un număr mediu
de 307 salariaţi, pentru care există informaţiile:

Total Capital Capital Producţia Cifra Număr

AN Profit
Active Fix Circulant Vândută Afaceri Salariaţi
1998 7951 5115 2836 573 5067 5129 307
1997 5858 4356 1502 318 4197 4392 324
1996 2471 1556 915 57 1522 1559 256
1995 1952 1586 362 0 515 538 220
1994 1861 1557 304 –85 581 629 298
Dacă aducem toate informaţiile la nivelul anului 1994 obţinem
tabelul:
Total Capital Capital Producţia Cifra Număr
AN Profit
Active Fix Circulant Vândută Afaceri Salariaţi
1998 1068,316 687,264 381,052 76,9897 680,8146 689,1451 307
1997 1252,269 931,1854 321,0837 67,9791 897,1959 938,8812 324
1996 1345,924 847,5343 498,3894 31,04721 829,0149 849,1683 256
1995 1475,864 1199,14 273,7002 0 389,3802 406,77 220
1994 1861 1557 304 -85 581 629 298
Parametrii modelului vor fi de asemenea estimaţi pe baza
informaţiilor din anii respectivi. Astfel, valoarea impozitului pe profit va fi
calculat pe baza celor aplicate pe anii 1990–1998:
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
T+I/PIB variabil (vezi anexa 2) 38% 38% 38% 38%
Vom lua ca valoare a lui f o valoarea medie corespunzătoare
perioadei 1991-1998, adică:
f = 0,3
În ceea ce priveşte rata de amortizare a capitalului fix vom considera
că în industria textilă capitalul fix (maşini, utilaje, instalaţii, clădiri etc) se
amortizează în medie în 7 ani, deci:
a = 0,15
Rata dobânzii pe anii 1990 – 1998 a fost:

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

3.8 23.4 43.6 58.9 91.4 48.6 55.8 63.7 51.1

281
 Vom considera ca rata medie pe cei 5 ani pe care avem informaţii
contabile despre firme ca fiind media aritmetică a dobânzii pe cei 9 ani din
care am eliminat anii extremi (1990 şi 1994):
23,4 + 43,6 + 58,9 + 48,6 + 55,8 + 63,7 + 51,1
r= = 49,3% =~ 0,5
7
Se observă imediat că valoarea dobânzii a avut fluctuaţii foarte mari
chiar şi în condiţiile eliminării valorilor extreme, deci ipoteza că am avea o
rată a dobânzii constantă este destul de nerealistă în cazul economiei
României în primul deceniu de tranziţie la economia de piaţă.
Rata de revenire a acţionarilor la o unitate monetară investită va fi
cea propusă de Banca Naţională a României, adică un pic mai mică decât
rata dobânzii pe piaţa financiară. Vom considera în model ca rată de
revenire valoarea:
i = 0,48
În ceea ce priveşte cota de rambursare