Introducere ................................................................................................................ 3
3
− susţin, prin cooperare şi asigurare a continuităţii în lanţul productiv şi
logisticii ciclului de viaţă al produselor firmelor mari;
− realizează compatibilitatea între distribuţia teritorială a resurselor
umane şi materiale şi cea a producţiei de bunuri, în concordanţă cu
tradiţiile locale;
− contribuie la diversificarea producţiei în concordanţă cu diferenţierea
cerinţelor pieţei prin realizarea de serii mici şi unicate;
− îmbogăţesc oferta cu elemente specifice, naţionale şi locale;
− raportul: grad de înzestrare tehnică × cost / masa producţie este net
favorabil întreprinderilor mici şi mijlocii în cazul realizării de serie
mare a unor subansamble, piese şi repere de complexitate redusă,
necesare producţiei firmelor mari.
− asigură activităţile de întreţinere, reparare şi recondiţionare a
bunurilor din dotarea gospodăriilor populaţiei;
− atenuează influenţele nefaste, destabilizatoare a marii industrii;
− au o fertilitate inovativă net superioară firmelor mari (aceeaşi sumă
investită în cercetare-dezvoltare în firmele mici duce la de patru ori
mai multe inovaţii decât în cele mijlocii şi de 24 de ori mai multe decât
în cele mari). Astfel, datorită firmelor mici au apărut xerografia,
transmisia automată, motoarele jet, computerele, tehnologia laser,
biogenetica, telegrafia etc.
− duc, pentru firmele mari, la realizarea unor importante economii de
costuri în activităţile de proiectare, realizare prototip, serie zero,
pregătirea fabricaţiei, schimbare tehnologii, recuperarea valorii
utilajelor dezafectate concomitent cu realizarea unui volum ridicat al
producţiei;
− diminuează riscurile activităţii economice în procesul de
internaţionalizare a divizării muncii, cu efecte în mondializarea
fabricaţiei şi prestării de servicii, în generalizarea experienţei şi
difuzia progresului tehnic;
− duc la perfecţionarea managementului, prin optimizarea structurilor
organizaţionale la nivel de ramură, asigurând cadrul de decizie în
condiţiile actuale ale concentrării capitalurilor şi descentralizării
fabricaţiei.
4
În acest scop am structurat lucrarea de faţã în şase capitole, prin care se
trece graduat de la general la concret şi de la descriere la analiză urmând firul
natural al rezolvării unei probleme din economie: prezentare economică ->
modelare matematică -> rezolvare pe calculator -> interpretare economică a
rezultatelor.
În prima parte va fi făcută o prezentare descriptivă a unei firme de
dimensiuni medii, după un model de firmă virtual prezentat de site-ul englez
www.bized.co.uk, prin identificarea activităţilor desfăşurate, a personalului
implicat şi a atribuţiilor fiecărui angajat, a zonelor de lucru şi a instrumentelor
specifice desfăşurării fiecărei activităţi.
În acest capitol vor fi doar amintite sau prezentate sumar modalităţile,
modelele sau tehnicile aplicate în activitatea respectivă, urmând ca în capitolele
următoare să se facă prezentarea detaliată a acestora. Scopul primului capitol este
doar de a pune în scenă sistemul firmei pentru a da consistenţă consideraţiilor
ulterioare.
În al doilea capitol se va face o prezentare a firmei ca sistem cibernetic,
prin identificarea subsistemelor acestuia şi legăturilor dintre acestea, a buclelor
feedback posibile în înlănţuirea de evenimente cauză – efect din activitatea firmei
şi fluxurilor de informaţii, materiale, bani etc., prezentându-se pentru fiecare din
acestea modelele cele mai utilizate pentru descrierea, desfăşurarea, controlul,
optimizarea etc. situaţiei analizate. În expunere s-a încercat şi o sinteză a viziunii
membrilor Catedrei de Cibernetică Economică din cadrul ASE Bucureşti privind
modelarea cibernetică a firmei, atât ca ansamblu cât şi în ceea ce priveşte fiecare
din aspectele legate de activitatea acesteia, aşa cum se desprinde ea din cursurile
predate de aceştia, din cărţile de specialitate care îi au ca autori, din discuţiile
purtate în aceşti ani privind aspectele economice interne sau externe sau din lucrul
în comun la contractele de cercetare la care am participat în aceşti ani.
Capitolul trei face trecerea de la prezentarea generală a firmei şi de la
expunerea descriptivă a problematicii şi modelelor corespunzătoare la modelarea
matematică riguroasă a activităţii de conducere şi decizie la nivel de firmă, la
rezolvarea concretă a modelelor pe baza tehnicilor matematice avansate destinate
controlului optimal al resurselor şi evoluţiei indicatorilor firmei, prin expunerea a
trei dintre cele mai cunoscute modele dinamice de firmă: modelul Lesourne-Leban,
modelul Ludwig şi modelul van Hill, precum şi efectuarea unei analize
comparative a acurateţei şi relevanţei rezultatelor date de acestea.
Plecând de la analiza comparativă făcută în capitolul anterior în capitolul
4 va fi propus şi studiat în detaliu un model de firmă care extinde modelele
analizate prin detalierea structurii firmei şi păstrarea indicatorilor consideraţi de
autor ca cei mai relevanţi în analiza firmelor pe perioada de tranziţie specifică
economiei din România ultimului deceniu.
Tot în acest capitol se va face de asemenea o analiză a posibilităţii de
adaptare a modelelor dinamice la activitatea concretă a firmelor, a limitărilor
acestora în ceea ce priveşte posibilităţile de rezolvare matematică şi de acoperire
5
a complexităţii situaţiilor concrete, a relevanţei rezultatelor şi a posibilităţilor de
previziune a evoluţiei firmei.
Capitolul 5 este destinat aplicării concrete a modelului propus şi a
modelelor din capitolul trei pe cazul unui set de 669 de firme din industria textilă
din România pe un orizont de timp de 5 ani, insistându-se în final pe posibilităţile
de rezolvare concretă pe calculator a modelelor în sensul obţinerii unor softuri
destinate aplicării în practică a modelelor studiate.
Capitolul 6 constă într-o analiză a unei firme de dimensiuni mici, care
urmează toate etapele descrise în această carte, care se constituie şi ca un răspuns
la întrebarea: „În ce constă modelarea stării şi activităţii unei firme ca sistem
cibernetic?”
Softurile scrise de autor în acest sens precum şi detaliile privitoare la
unele din aspectele prezentate sau suportul matematic utilizat sunt prezentate în
anexele din finalul lucrării.
În final doresc să-mi exprim recunoştinţa faţă de toţi membrii catedrei fără
de care nu ar fi fost posibilă această lucrare şi în special domnului Profesor
Doctor Eugen Ţigănescu pentru sprijinul permanent acordat în tot acest timp.
6
CAPITOLUL
UN MODEL DESCRIPTIV
AL FIRMEI
7
Introducere
Scopul acestui capitol este de a face o descriere cât mai apropiată de
situaţia reală existentă la o firmă, pentru a avea suportul informatic necesar
susţinerii consideraţiilor ce vor fi făcute în capitolele următoare referitoare
la modul de acţiune al conducerii în vederea optimizării activităţii acesteia.
Va fi detaliată situaţia concretă a unei firme în ceea ce priveşte:
- amplasarea acesteia;
- destinaţie dată spaţiilor de lucru;
- organizarea pe departamente sau grupuri de lucru;
- probleme posibile la nivelul fiecărui departament;
- modul de comunicare a informaţiilor între departamente sau
ierarhic;
- număr de angajaţi implicaţi în fiecare activitate;
- responsabilităţile angajaţilor;
- calităţile pe care le necesită fiecare activitate de la angajatul care
o desfăşoară;
- punctele tari şi slabe care pot exista la nivelul unei firme;
- modalităţile de punere în practică a tehnicilor de optimizare a
activităţii din fiecare tip de activitate;
- controlul asupra activităţii firmei;
- controlul asupra calităţii produselor;
- motivarea angajaţilor;
- evaluarea rezultatelor firmei etc.
astfel încât la finalul acestui capitol să existe o imagine suficient de clară
asupra firmei care să dea posibilitatea identificării posibilităţilor de
construire a unor modele ce descriu suficient de fidel activitatea firmei şi să
contribuie la găsirea unor tehnici concrete de obţinere de rezultate care să
ajute la identificarea strategiilor optime de evoluţie a firmei în situaţia
concretă existentă la un moment dat.
Deoarece scopul acestui capitol este doar unul descriptiv nu se va
insista pe descrierea amănunţită a modelelor sau tehnicilor enumerate ca
posibil de aplicat la fiecare proces desfăşurat în cadrul firmei, urmând ca o
analiză matematică riguroasă să fie făcută în capitolele următoare.
8
În general o firmă de dimensiuni mici sau mijlocii este structurată pe
următoarele compartimente (vezi figura alăturată):
Departamentul
vânzări
− Recepţie
− Producţie
PRODUCŢIE
Proiectare
− Proiectare - Design Design
− Marketing Contabilitate
− Contabilitate Recepţie
− Vânzări Marketing
1. Recepţia
Recepţia este unul dintre punctele centrale ale firmei, având un rol
vital în transmiterea informaţiilor în cadrul firmei. Toate telefoanele din
exterior sau interior sunt direcţionate spre acest punct şi prin sistemul de
linii telefonice interne şi/sau alte mijloace de comunicare interne angajaţii
din cadrul recepţiei pot lua legătura în orice moment cu oricine din orice
punct al firmei.
De asemenea, în zona recepţiei se află şi camerele destinate
întâlnirilor de afaceri cu clienţii sau furnizorii firmei, este locul în care au
loc ocazional întruniri operative ale conducerii, este spaţiul destinat
pauzelor de cafea ale angajaţilor firmei, aici sunt luate interviurile pentru
angajare şi locul în care sunt primiţi şi aşteaptă vizitatorii sau alte persoane
care au legătură cu firma.
Una dintre cele mai importante funcţiuni ale recepţiei este cea de
marketing. Clienţii care vin la firmă pot vedea aici pliante, fotografii,
broşuri, afişe, descrieri si mostre de produse oferite de firmă.
Angajaţii din zona recepţiei au de asemenea şi următoarele
îndatoriri:
- Fac aranjamentele şi programările pentru verificările şi testele
anuale ale produselor privind certificarea calităţii acestora;
- Supraveghează livrarea produselor;
- Programează şi planifică sarcinile de lucru pentru toţi angajaţii
firmei.
De asemenea, aici pot fi expuse piese de schimb, auxiliare pentru
produsele principale ale firmei, suveniruri etc., care pot ajunge de obicei să
9
acopere, la unele firme, peste un sfert din veniturile totale ale firmei. De fapt
ele pot reprezenta o parte atât de mare din profit încât pentru
comercializarea acestora poate exista un departament special.
Sarcinile îndeplinite de acest departament sunt în special:
- gestionarea şi completarea formularelor contabile legate de clienţi
şi autorităţi civile din domeniu de activitate al firmei;
- pregătirea, împachetarea şi aranjarea transporturilor de produse ale
firmei;
- îndrumarea clienţilor spre angajaţii corespunzători problemelor
acestora sau spre reţeaua de vânzători ai firmei;
- verificarea conturilor şi obţinerea plăţilor pentru piesele de schimb
şi lucrările de reparaţii efectuate (cărţi de credit, schimb, cash,
transfer bancar, scrisoare de credit etc)
În concluzie recepţia este interfaţa firmei cu exteriorul şi din acest
motiv este foarte importantă în crearea imaginii firmei şi în menţinerea unui
contact cât mai strâns al acesteia cu mediul extern.
2. Producţia
2.1 Descriere
Procesul de producţie poate fi descris în primul rând prin etapele de
producţie. Procesul de producţie începe în momentul în care echipa care se
ocupă cu designul produselor (dacă este vorba de un produs nou) sau cineva
din conducerea firmei (dacă este vorba de produse care au mai fost
fabricate) înmânează documentaţia detaliată referitoare la toată gama de
produse ce vor fi fabricate în următoarea etapă de producţie. Această
documentaţie poate consta în documente care conţin toate detaliile privind
dimensiunile, materialele, culorile etc. produselor, în şabloane, prototipuri,
schiţe sau fotografii ale produselor etc.
De exemplu, dacă este vorba de o fabrică de produse din polietilenă
(sfori, placi, pungi, saci etc.), cineva din conducere va înmâna celor care
supraveghează maşinile care transformă bobiţele de polietilenă (materia
primă primită de la rafinării) în folie de polietilenă de o anumită consistenţă,
grosime, culoare etc., fie parametrii doriţi, fie codul produsului dorit fie pur
şi simplu câteva mostre din acesta.
Această folie urmează să fie ulterior spălată, decupată, lipită,
împletită, cusută, vopsită etc., în vederea obţinerii produselor finite dorite.
10
Dacă produsul final este format din mai multe componente etapa
finală va consta în asamblarea acestora, ambalarea, etichetarea şi transportul
lor la depozit sau clienţi.
Pe parcursul producţiei şi la final este necesară verificarea
produselor pentru eliminarea rebuturilor, eliminarea imperfecţiunilor de
structură, culoare, formă etc.
Dacă este vorba de un nou produs este esenţial ca orice defect de
concepţie sau fabricaţie să fie identificat într-o fază incipientă a producţiei,
deoarece este evident mult mai ieftin să refaci culoarea, grosimea sau
compoziţia foliei după câţiva metrii produşi decât după fabricarea unui lot
întreg de pungi sau saci de polietilenă.
11
o intensiv mecanizată = cazul în care pentru fabricarea
produselor sunt utilizate în special maşini, roboţi etc.. Este
tipică producţiei industriale (maşini, metalurgie etc.)
Metoda utilizată depinde de următorii factori:
− dimensiunea companiei: firmele mici sunt deseori în
situaţia de a nu-şi putea permite echipamente tehnice
scumpe sau, chiar dacă şi-ar putea permite,
dimensiunea producţiei nu ar justifica costurile
acestora;
− costul factorilor de producţie: chiar dacă ar exista un
utilaj disponibil pentru o anumită operaţie nu are
rost sa-l folosim dacă operaţia s-ar putea efectua mai
ieftin manual;
− produsul fabricat: anumite produse se pretează mai
bine la a fi produse mecanizat decât altele. Astfel,
produsele standardizate care sunt fabricate continuu
în cantităţi mari sau foarte mari sunt mult mai
susceptibile de a fi produse mecanizat decât
produsele sau serviciile cu pronunţat aspect
individual.
- costul producţiei: activitatea oricărei firme implică o mare
varietate de costuri, cele mai cunoscute modalităţi de clasificare a
acestora fiind în costuri fixe şi costuri variabile:
o costuri fixe: a căror valoare nu depinde de volumul
producţiei (chirii, dobânzi, costuri cu securitatea etc.);
o costuri variabile: a căror valoare depinde de volumul
producţiei (materii prime, salarii, energie etc.)
sau în costuri directe şi costuri indirecte:
o costuri directe: acestea sunt similare cu costurile variabile
şi reprezintă costuri care pot fi atribuite direct fiecărei
unităţi de bun produse (materii prime, ambalaj, timpul de
muncă necesar producerii unui bun (dacă acesta poate fi
identificat foarte precis) etc.);
o costuri indirecte: cunoscute în practică sub denumirea de
supracosturi şi sunt în general costuri care nu sunt legate
imediat de produse (marketing, distribuţie, costuri cu
angajaţii auxiliari producţiei: secretariat, contabilitate,
financiar, administraţie etc., cheltuieli cu clădirile: chirii,
lumină, încălzire, etc., facturi ca: telefon, internet etc.).
12
- eficienţa producţiei: este vital pentru o întreprindere să se
asigure permanent că desfăşoară o activitate eficientă, chiar dacă
firma este lider în domeniu sau este în plină expansiune, mai ales
dacă acţionează pe o piaţă foarte competitivă. Există mai multe
metode de a măsura eficienţa unei firme, cele mai cunoscute fiind
cele care utilizează indicatori ca:
o costul mediu: se calculează cu formula:
13
2.4 Decizii legate de producţie
a) Decizii legate de procesul de producţie
Aceste decizii sunt luate după o analiză detaliată a diferitelor etape
ale producţiei şi vor avea ca rezultat modul în care va fi organizat sistemul
producţiei. Dintre cele mai importante decizii amintim:
15
mai potrivit să estimăm profiturile în valoare prezentă pe baza ratei dobânzii
curente pe piaţă decât în valoare absolută. Astfel, în valoare curentă şi în
ipoteza unei rate a dobânzii de 10%, cele două variante ar aduce un profit de:
5
V i1
V1: ∑ - Cost(V1) = $51,796 – $40.000 = $11,796
r i
i =1
(1 + )
100
5
Vi 2
V2: ∑ - Cost(V2) = $124,402 – $125.000 = -$598
r i
i =1
(1 + )
100
deci varianta V2 ar duce chiar la pierdere.
În această analiză este uzitat şi pragul minim de rentabilitate, privit
ca rata maximă a dobânzii pentru care investiţia ar fi încă profitabilă (venit
total prezent ≥ investiţia). Un proiect este cu atât mai profitabil cu cât pragul
minim de rentabilitate este mai mare. Astfel, pentru varianta V1 de 11,706%
iar pentru varianta V2 această rată este de 9.764% deci, încă o dată, varianta
V1 este mai profitabilă.
4. Alegerea variantei care se potriveşte cel mai bine situaţiei firmei
Este evident că factorii analizaţi mai sus nu acoperă în totalitate
situaţia concretă, putând exista mulţi alţi factori care pot influenţa decizia
conducerii firmei, cum ar fi cei legaţi de planurile de viitor ale acesteia, de
factorii de risc, factori subiectivi etc. În plus un manager valoros este cel
care ştie să ia decizii bune chiar şi când aparenţele (adică informaţiile
publice existente) ar duce la o alegere greşită, el bazându-se pe factori
subiectivi (experienţa proprie, fler etc.) sau pe informaţii neoficiale, relaţii
etc. Până la urmă valoarea unui manager se măsoară nu prin suma de bani
adusă firmei ci prin suma de bani adusă peste suma normală realizabilă.
În concluzie, decizia ar trebui luată pe baza unei analize economice
riguroase dar nu trebuie subestimat niciodată rolul unui manager valoros.
c) decizii privind managementul resurselor umane
În general firmele mici şi mijlocii nu au o activitate atât de complexă
încât să aibă nevoie de existenţa unui departament destinat special
gestionării resurselor umane. Această sarcină este îndeplinită de o varietate
de oameni din cadrul firmei. Astfel, angajaţii din departamentul de
contabilitate au în responsabilitate plata salariilor şi pontarea venirii şi
plecării angajaţilor de la lucru, şeful fiecărui departament susţine şi
supraveghează activitatea angajaţilor din propriul departament iar
managerul şef (sau chiar patronul firmei) are grijă permanent ca angajaţii săi
să fie mulţumiţi şi motivaţi (cel puţin într-o firmă ideală).
16
Dintre aspectele legate de managementul resurselor cele mai
importante sunt:
1. motivarea angajaţilor firmei
Există o multitudine de teorii 1) care au fost dezvoltate de-a lungul
ultimilor ani referitoare la cum ar putea fi motivaţi angajaţii unei firme,
printre cele mai cunoscute fiind:
− Taylorism;
− McGregor (Teoria X şi Teoria Y);
− Maslow – ierarhizarea nevoilor;
− Fredrick Herzberg – anii ’60.
2. comanda şi controlul angajaţilor şi activităţilor din firmă
Cea mai fidelă oglindă a relaţiilor şef-angajat este dată de
organigrama întreprinderii. Aceste relaţii trebuie definite de aşa natură
încât nici o persoană să nu fie supraîncărcată de sarcini, încât fiecare să ştie
exact în faţa cui trebuie să răspundă pentru acţiunile sale şi ordinele cărui
angajat trebuie să le execute precum şi care sunt responsabilităţile şi
drepturile sale în cadrul firmei.
3. pregătirea personalului
Cel puţin pentru slujbele care necesită o înaltă sau foarte înaltă
specializare, în afară de necesitatea unei perioade apreciabile de pregătire în
şcoală, este necesară, în plus, o perioadă apreciabilă pentru obţinerea unei
experienţe de lucru suficientă pentru a le putea efectua nesupravegheat. În
plus, în aceste cazuri, de obicei este necesar ca angajatul să studieze
continuu mult timp după aceea. O mai bună pregătire a angajatului va atrage
în mod normal o creştere a productivităţii acestuia.
Există o varietate de modalităţi de a efectua aceste pregătiri,
cursurile putând fi ţinute de angajaţi ai firmei (cursuri interne) sau de terţi
(cursuri externe), în timpul lucrului angajatului sau în afara lucrului etc.,
firma rămânând să aleagă varianta cea mai potrivită în fiecare caz.
Perioada de pregătire reprezintă, evident, un efort de timp şi de bani
pentru firmă, uneori foarte mare, de aceea este important pentru aceasta ca
angajaţii să rămână să lucreze aici pentru a aduce prin activitatea lor cel
puţin profitul care sa acopere cheltuielile cu pregătirea lor.
Pentru a evidenţia capacitatea firmei de a-şi reţine angajaţii se
foloseşte de obicei indicatorul înlocuire a forţei de muncă exprimat prin:
Număr angajaţi care părăsesc firma într-o perioadă dată de timp
Numărul mediu de angajaţi ai firmei
1
Vezi anexa I
17
Conducerea firmei este chemată să identifice motivele pentru care
părăsesc angajaţii firma iar în cazul creşterii indicatorului de înlocuire
trebuie să identifice rapid modalităţile de contracarare a motivelor pentru
care angajaţii părăsesc firma.
d) decizii legate de costuri
1. încadrarea costurilor firmei potrivit poziţiilor din actele contabile
În general problema gestiunii costurilor firmei cade în sarcina
departamentului contabilitate şi repartizarea costurilor pe categorii de
costuri este o procedură destul de standardizată, conform legislaţiei şi
regulilor contabile aplicate în ţara respectivă.
Totuşi, pentru anumite categorii de costuri rămâne la latitudinea
contabililor firmei să distribuie aceste costuri pe poziţiile contabile
corespunzătoare.
2. identificarea costurilor implicate de producerea fiecărui din
produsele firmei
Această etapă este esenţială în vederea stabilirii preţului de vânzare a
produselor. În general, pentru analiză sunt luate în considerare trei metode
de evaluare a costurilor:
− costuri totale
− costuri de absorbţie
− costuri marginale
Rămâne ca firma să decidă care modalitate se potriveşte cel mai bine
la fiecare tip de produs.
3. măsurarea eficienţei cheltuielilor făcute în scopul stabilirii pe ce
şi în ce cantitate vor fi cheltuiţi banii.
Eficienţa cheltuielilor este strâns legată de eficienţa factorului de
producţie căruia i-au fost destinate. După natura acestuia se va stabili care
este cea mai potrivită metodă de măsurare a eficienţei şi care este relevanţa
acesteia.
Astfel, dacă este vorba de investiţii în pregătirea personalului, este
necesar să decidem care este creşterea productivităţii datorată îmbunătăţirii
cunoştinţelor şi experienţei acestuia. Dacă este vorba de achiziţionarea unui
nou utilaj vom calcula creşterea producţiei şi a profitului adus de
funcţionarea acestuia. Dacă este vorba de aplicarea unei noi proceduri într-o
activitate vom măsura efectele implementării acesteia asupra mediului de
lucru şi asupra profitului. Cele mai comune aspecte sunt legate de:
- raportul muncă manuală / mecanizată;
- reducerea nivelului costurilor indirecte;
18
- tehnici de îmbunătăţire a organizării producţiei (în special cele
din domeniul cercetări operaţionale);
- proiectarea uzinei;
- specializare şi standardizare;
- automatizare/computerizare.
e) decizii legate de preţul de vânzare al produselor
Aici intră în discuţie diferitele modalităţi mai mult sau mai puţin
cunoscute de formare a preţurilor (a fost păstrată terminologia engleză
deoarece traducerea în română poate denatura sensul noţiunii respective):
- Absorption costing(costul de absorbţie) - se separă costurile în
costuri de producţie şi costuri din afara producţiei (cu vânzarea,
administraţia etc), pentru acestea din urmă aplicându-se o
tehnică prin care să se regăsească în preţul produsului (să fie
absorbite în preţul de vânzare).
- Cost-plus pricing – obţinut în competiţia de monopol sau
oligopol prin adăugarea unui suprapreţ la nivelul mediu al
costului variabil.
- Contribution pricing – acoperă toate costurile directe plus o
contribuţie pentru costurile indirecte şi profit
o Preţ distructiv – este utilizat în încercarea de a elimina
competiţia. Ideea este de a micşora preţul până la nivelul la
care adversarii ar da faliment. Este clar că metoda trebuie
aplicată doar în cazul în care există siguranţa că adversarii nu
pot suporta acest preţ, altfel şi (sau numai!) firma care aplică
această strategie va da faliment.
o Preţ imitativ sau Preţul pieţei – preţul este fixat la nivelul
celui mediu de pe piaţă (dacă acesta nu e sub cel pe care şi-l
poate permite firma).
o Preţul ofertei – este cel mai mic preţ pe care îl poţi obţine
dacă studiezi piaţa produsului (serviciului) respectiv.
- Preţuri de piaţă
o Market Skimming – este aplicat când firma este unica
furnizoare a produsului respectiv. Acest preţ este mai mare
decât cel normal pe ideea că firma trebuie să profite cât de
mult poate de faptul că e unicul furnizor pe piaţă. Totuşi,
preţul nu poate fi prea mare pentru a nu îndepărta complet
cumpărătorii.
o Penetration Pricing – Este mai mic decât cel normal pe
piaţă (cel oferit de firmele deja existente) şi este utilizat
pentru a atrage clienţii până ce aceştia se obişnuiesc să
19
cumpere de la firma (magazinul firmei) respective, apoi este
adus la valoarea pieţei.
o Price Discrimination – Este o tehnică prin care firma
practică preţuri diferite la acelaşi produs, în funcţie de timp
(de exemplu preţul impulsului în telefonie), în funcţie de
client, zonă etc., pentru a maximiza vânzarea.
o Pricing to Customer Expectations – necesită studii de piaţă
periodice şi reprezintă preţul considerat normal de
cumpărători aşa cum reiese din studiile efectuate.
o The Use of Sales and Discounts – preţul mult mai mic
aplicat la aşa zisele lichidări de stocuri, pentru a vinde
produsele care nu mai sunt la modă sau de sezon etc.
f) tehnici de luare a deciziilor
Principalele două tehnici de luare a deciziilor sunt:
i. Analiza drumului critic (ADC)
ii. Prin utilizarea arborilor de decizie
Analiza drumului critic constă în reprezentarea procesului de
producţie printr-o diagramă asemănătoare celei din figura de mai jos, în care
sunt evidenţiate procesele şi ordinea efectuării acestora. Utilizând această
tehnică putem vedea, de exemplu, care va fi efectul unei investiţii în
achiziţionarea unui nou utilaj şi decide dacă merită sau nu să facem această
investiţie sau care ar fi varianta optimă de acţiune în cazul desfăşurării unei
activităţi complexe.
Este una din metodele clasice de analiză specifice cercetării
operaţionale, prezentarea metodei fiind făcută pe larg în cărţile şi cursurile
de cercetări operaţionale menţionate în bibliografie, astfel că nu se va insista
pe descrierea metodei în acest capitol.
De asemenea, există o multitudine de soft-uri destinate rezolvării
cazurilor concrete, cum sunt QM, WINQSB, MSProject etc, motiv pentru
care metoda este utilizată în majoritatea firmelor, indiferent de dimensiunea
acestora.
A C
2
F
5
1 D
B 6
3
E G
4
20
Utilizarea arborilor de decizie constă în reprezentarea tuturor
variantelor posibile de investiţie pentru o zonă a producţiei susceptibilă de
îmbunătăţiri şi analiza fiecăreia în parte şi a întregului arbore în ansamblu.
Astfel, în cazul deciziei de a achiziţiona un utilaj mai performant decât cel
existent pot apărea cazurile:
- să se menţină în funcţiune vechiul utilaj;
- să se cumpere un nou utilaj;
- să se închirieze un nou utilaj;
- operaţia efectuată pe utilajul respectiv să fie efectuată de o altă
firmă;
Arborele asociat va avea următoarea formă:
menţinerea vechiului utilaj
21
Este important ca firma să aibă mereu în vedere creşterea
posibilităţilor de investire în viitor, să analizeze variantele de a obţine banii
necesari (împrumuturi, vânzări de acţiuni, închirieri, utilizarea profitului
propriu etc.) şi, nu în ultimul rând, să fie mereu atentă la oportunităţile care
apar pe piaţă.
3. Proiectare - Design
3.1 Descriere
Nu este obligatoriu ca o firmă să aibă neapărat un departament de
proiectare sau design al produselor (de exemplu firmele de comerţ) dar, dacă
ne referim la o firmă de producţie de dimensiuni mici sau mijlocii care
acţionează pe o piaţă pe care nu deţine în nici un caz monopolul asupra
tipului general de produse pe care îl oferă, atunci apare aproape evident că
22
singurul mod de a câştiga, menţine sau impresiona consumatorii este
continua varietate a ofertei. Deoarece această varietate nu poate însemna de
fiecare dată o revoluţie în domeniul de activitate respectiv(firma nu are nici
resursele necesare pentru cercetări de amploare în domeniu, nici timp pentru
testarea noilor produse şi nici nu e de crezut că poţi avea tot timpul idei
fantastice în acelaşi domeniu de activitate) până la urmă 99% din schimbări
constau în modificarea aspectului sau a prezentării. De exemplu, o firmă de
produs ambalaje din polietilenă nu va schimba în nici un caz procedeul de a
produce polietilena, nu va inventa tot timpul alt tip de ambalaje (va face tot
pungi, saci, sticle etc.) dar va schimba aproape constant forma, culoarea,
imprimeul etc. de pe aceste ambalaje.
Dimensiunea acestui departament depinde de complexitatea
produselor fabricate, fiind necesare, de exemplu, cu totul alte cunoştinţe
pentru partea mecanică decât pentru aspectul exterior sau compoziţia
materialelor utilizate.
Cel mai probabil producţia firmei va fi împărţită în două tipuri de
produse:
a) produse standard, pentru care volumul producţiei va fi mare sau
foarte mare, fabricate pe baza unor specificaţii deja existente,
testate deja pe piaţă şi pentru care firma nu-şi propune (cel puţin
în viitorul apropiat) să le aducă modificări;
b) produse speciale, care sunt unicat sau de serie foarte mică,
fabricate fie ca urmare a unor comenzi speciale ale clienţilor, fie
experimental sau pentru a testa piaţa.
Este evident că cea mai mare parte din activitatea departamentului de
proiectare şi design este alocată produselor din a doua categorie. Diferenţele
dintre cele două tipuri de produse (privite din punctul de vedere al
departamentului proiectare-design) pot fi sintetizate în tabelul de mai jos:
23
Procesul de proiectare şi design presupune în general parcurgerea
următoarele etape:
- definirea exactă a parametrilor noului produs;
- efectuarea schiţelor şi desenelor noului produs;
- construirea unui model;
- testarea parametrilor modelului;
- elaborarea specificaţiilor detaliate ale produsului.
Evident că procedura poate varia foarte mult, în funcţie de specificul
firmei.
Departamentul design este de asemenea cel în care firma depune cel
mai mare efort privind pregătirea personalului, fiind necesară o lungă
perioadă de acomodare a angajaţilor la specificul produselor firmei precum
şi o pregătire anterioară în domeniu pentru ca acestea să poată avea
responsabilităţi complete în activitatea depusă.
3.2 Aspecte teoretice
Pentru ca un produs să aibă succes pe piaţă este necesar ca acesta să
întrunească o serie de atribute privind designul, multe din acestea fiind
critice în ceea ce priveşte concepţia şi producţia.
Produsele trebuie să:
- fie uşor de folosit şi eficiente, pentru a satisface aşteptările
cumpărătorilor, acest aspect fiind decisiv în ceea ce priveşte
distribuirea pe piaţă a produselor de către comercianţi;
- fie uşor de întreţinut, firma oferind eventual consultanţă, service,
piese de schimb, garanţie etc;
- nu polueze mediul înconjurător sau să o reducă la minim;
- fie viabile comercial: chiar dacă ele par nemaipomenite
angajaţilor firmei nu trebuie să fie scoase pe piaţă până când nu
este verificată reacţia consumatorilor la noile produse;
- aibă siguranţă în funcţionare;
- aibă un aspect plăcut, mai ales produsele destinate activităţilor
recreative;
- fie vandabile, aspect care, pentru o gamă foarte largă de produse,
depinde de cât de plăcut este aspectul acestora.
Pentru a rămâne competitive este necesar ca produsele să evolueze şi
să se îmbunătăţească continuu, acest lucru obţinându-se numai pe baza unui
proces continuu de cercetare şi creaţie. Acest proces cere de obicei un efort
financiar considerabil, fără a avea garantat succesul şi necesită o perioadă de
timp considerabilă pentru a se materializa într-un profit care să justifice
cheltuielile. În general banii trebuie cheltuiţi în primele stadii ale ciclului de
24
viaţă al produselor, urmând apoi o lungă perioadă de dezvoltare a
produsului şi, dacă acesta are succes, este necesară încă o perioadă
îndelungată pentru ca acesta să ocupe o parte importantă din piaţă. Acest
proces este cu atât mai îndelungat cu cât produsele sunt mai complexe, fiind
necesare deseori o serie întreagă de dezvoltări succesive a componentelor
pentru ca produsul complet să ajungă în etapa de dezvoltare şi intrare pe
piaţă.
3.3 Detalii ale procesului de proiectare – design
Aşa cum s-a văzut şi în paragrafele anterioare, principalele trei
componente ale departamentului de proiectare – design sunt:
- produsele standard;
- produsele speciale;
- proiectanţii şi designerii
În tabelul de mai jos este redată pe scurt o parte din problematica
legată de fiecare componentă, conţinând trăsături, detalii şi probleme pe care
trebuie să şi le pune şi rezolve firma în scopul unei activităţi eficiente a
departamentului:
- care este gama de - care este gama de - - care sunt factorii care
produse din această produse din această determină nivelul sala-
categorie? categorie? riului unui proiectant sau
designer?
25
- ce aptitudini şi - cât de experimentaţi - care este procedura de
îndemânări trebuie sau ce calităţi supli- evaluare pentru angajarea
să întrunească un mentare trebuie să aibă unui nou designer sau
angajat pentru a cei care lucrează la proiectant?
lucra la proiectarea acest tip de produse în
şi designul acestui comparaţie cu cei care
tip de produse? lucrează la produsele
standard?
27
le accepte apoi să verifice, împreună cu angajaţii din departamentul de
producţie, fezabilitatea diferitelor variante de produs şi tehnică de producţie.
Este evident că procesul este complex, dificil şi de lungă durată dar este
singurul care conduce la beneficii reale.
3. Patentele
Un patent este actul prin care este protejat un inventator de copierea
sau furtul propriei invenţii. Această protecţie se întinde pe 15 ani de la
înregistrare. Pentru ca invenţia să fie oficial recunoscută este necesară
aprobarea şi înregistrarea ei de către Oficiul de Patente. Procedura de
înregistrare a unei invenţii poate fi un proces de lungă durată, în care
inventatorul trebuie să demonstreze că produsul (sau procesul) său este într-
adevăr unul complet nou.
Firmele trebuie să depună deci un efort deosebit pentru a-şi proteja
propriile cercetări şi pentru a se asigura că sunt singurii beneficiari (cel
puţin pe 15 ani sau până vând patentul) ai rezultatelor activităţii de cercetare
şi dezvoltare.
4. Departamentul Marketing
4.1 Descriere
Activitatea şi importanţa acestui departament depind de mai mulţi
factori, cum sunt:
- intensitatea concurenţei pe piaţa produselor firmei
Este evident că într-o piaţă cu concurenţă acerbă trebuie ca firma să
ştie exact care sunt preferinţele clienţilor, pentru că orice eroare de apreciere
poate duce nu numai la pierderi financiare ci chiar la falimentul firmei. De
asemenea este foarte importantă şi cunoaşterea structurii acestei concurenţe,
dimensiunii competitorilor etc.
- complexitatea produselor
Dacă produsele sunt foarte complexe atunci firma are foarte mulţi
furnizori de piese componente, deci foarte multe variante de obţinere a
produsului finit, dar există cu siguranţă şi câteva verigi slabe şi anume piese
pentru care este problematică înlocuirea sau obţinerea constantă a acestora.
În acest caz studiul pieţei are ca scop nu doar piaţa de desfacere a propriului
produs ci şi pieţele de desfacere ale furnizorilor.
28
O mare complexitate atrage de asemenea şi costuri ridicate sau
durate mari de prelucrare, ceea ce face şi mai importantă analiza cât mai
exactă a pieţei.
- compoziţia consumatorilor
Este important să cunoaştem ce categorie de consumatori cumpără
produsele firmei precum şi motivele pentru care o fac. Astfel, putem avea
persoane private sau particulare, cu venituri mari, medii sau mici,
profesionişti sau amatori, colecţionari etc., detailişti sau en-gros-işti, copii,
tineri, oameni în vârstă, bărbaţi sau femei, din mediul rural sau urban, cu
nivel de cultură diferit etc., astfel că identificarea acestora este destul de
dificilă şi necesită studii amănunţite ale pieţei.
- preţul produselor comercializate
Pentru produse de serie mare, preţ scăzut şi consum permanent
există o oarecare tradiţie în gusturile consumatorilor şi este destul de riscant
să vii cu produse total noi. Studiile în acest caz se vor axa în special pe
modul de prezentare al produsului.
Cu totul alta este situaţia pentru produsele foarte scumpe, la care
consumatorii îşi iau mult mai multe precauţii la cumpărare şi la care
încearcă să cunoască cât mai bine oferta de pe piaţă. În acest caz cercetările
se axează pe motivaţia consumatorilor, pe calitatea produselor, pe oferirea
de asistenţă, service sau îmbunătăţiri ulterioare ale produsului.
- nivelul veniturilor populaţiei
Este general valabil că cererea este în general direct proporţională cu
nivelul veniturilor pentru produsele scumpe şi inelastică sau invers
proporţională pentru cele mai ieftine şi de calitate mai scăzută.
- tipul produselor
Este evident că cercetarea pieţei va depinde de caracteristicile
intrinseci ale produsului, de nevoile cărora este adresat (primare, secundare
etc.), de dimensiunile produsului, de specificul său naţional, de posibilităţile
de transport şi export etc.
- numărul firmelor existente pe piaţa produsului
Pentru cazul multor firme, fiecare cu o cotă de piaţă foarte mică şi
produse cu preţ scăzut este mult mai utilă activitatea de reclamă prin mass-
media decât în cazul existenţei a câtorva firme şi/sau produse scumpe,
pentru care este mult mai eficientă reclama „din gură în gură”, prin întâlniri
cu clienţii, conferinţe, recepţii, etc.
29
În final trebuie precizat că un bun marketing necesită şi o orientare
adecvată a producţiei, flexibilitate, existenţa de specialişti în domeniu în
cadrul firmei, o bună reţea de agenţi şi o cunoaştere profundă a pieţei.
30
De exemplu, pe baza criteriului comportamental, în cazul produsului
„rachetă de tenis” am putea obţine:
Distracţie
Profesionişti
Amatori
Competiţii
Pe baza acestei hărţi departamentul de marketing poate vizualiza
zonele în care tind să se plaseze consumatorii propriilor produse. Astfel, o
aglomerare a consumatorilor în colţul din stânga-sus va arăta că marea masă
a consumatorilor sunt amatori care utilizează aceste rachete pentru propria
distracţie iar o aglomerare a consumatorilor în colţul din dreapta-jos va arăta
că marea masă a consumatorilor sunt jucători profesionişti care utilizează
aceste rachete în competiţii.
2. Mixtul de marketing
Mixtul de marketing reprezintă ansamblul de tehnici utilizate de o
firmă pentru a vinde un produs. Componentele acestuia sunt cunoscute ca
cei patru P:
- Preţ = preţul produsului ca modalitate de comparare a firmei cu
concurenţa. Există două tehnici principale în ceea ce
priveşte preţul:
• preţ mai mare decât pe piaţă, corespunzător la
produse de lux
• preţ mai mic decât pe piaţă, pentru a obţine un
volum mare de vânzări
- Produs = urmărirea îndeaproape a pieţei şi construirea unui
produs făcut special pentru segmentul pe care dorim
să-l câştigăm pe piaţă;
- Promovare = vânzări promoţionale, reclamă, sponsorizări etc.;
- Poziţie = modul de distribuţie al produsului (în ultimul timp se
observă încercări din ce în ce mai susţinute de scurtare
a traseului sau a duratei distribuţiei)
31
3. Ciclul de viaţă a produsului
Pentru a-şi putea comercializa cu succes produsele este important ca
firma să cunoască ciclul de viaţă a propriilor produse. În mod normal ciclul
de viaţă al unui produs are următoarele 5 etape:
a) Dezvoltare
b) Lansare pe piaţă
c) Creştere
d) Maturitate
e) Declin
Cele cinci etape pot fi urmărite în graficul pe mai jos:
CA
Profit Venituri din
vânzări
Angajaţii
Segmentarea pieţei departamentului Accesorii, service etc.
marketing
- care sunt segmentele - este nevoie de un depar- - care sunt activităţile
de piaţă cărora le sunt tament special pentru colaterale activităţii
destinate produsele marketing în cadrul principale a firmei?
firmei? firmei?
- care din aceste seg- - care din angajaţii firmei - cât de importantă este
mente sunt cele mai se ocupă de studiul activitatea de market-
importante pentru pieţei? ing pe piaţa acestor
firmă? produse?
- care din aceste seg- - care sunt - care este strategia de
mente sunt cele mai responsabilităţile fiecărui piaţă aplicată de
sensibile la schimbări angajat din firmă în cazul acestor
în mediul economic? departamentul marketing produse?
- care din cei 4P este cel - care sunt abilităţile pe
mai important pe care trebuie să le aibă un
fiecare segment de angajat din departamen-
piaţă? tul marketing?
- ce alte strategii de - cât de important este
piaţă sunt sau ar putea rolul angajaţilor din
fi aplicate pe piaţă? departament
33
Referitor la angajaţii din departamentul marketing, aceştia trebuie să
întrunească următoarele calităţi:
- să fie la curent cu ultimele noutăţi de pe piaţa produselor firmei şi
să aibă cunoştinţe cât mai detaliate despre acestea;
- să fie comunicativi;
- să fie familiarizat cu problemele pe care le au de obicei
consumatorii în utilizarea produselor firmei;
- să aibă abilitatea de a menţine bune relaţii cu toţi clienţii firmei (e
mai ieftin să păstrezi un client decât să găseşti unul nou);
- flexibilitate.
Activitatea principală a acestora constă în:
- participarea la toate evenimentele (târguri, prezentări, expoziţii
etc.) pentru a nu scăpa nici una din oportunităţile de a întâlni noi
clienţi precum şi pentru a păstra legătura cu cei vechi;
- să dea informaţii (la telefon, prin poştă, e-mail, faţă în faţă etc.)
clienţilor despre detaliile de utilizare ale produselor, încercând să
rezolve orice problemă pe care o au clienţii în utilizarea
produselor firmei;
- să se informeze tot timpul astfel încât să fie mereu la curent cu
ultimele noutăţi legate de activitatea firmei;
- să fixeze întâlniri cu posibili viitori clienţi etc.;
- să întreţină (dacă există) site-ul pe internet al firmei;
- să se ocupe de toate modalităţile prin care îşi face publicitate
firma;
- să efectueze sau să obţină studii de piaţă care ar putea interesa
firma etc.
4.4 Probleme legate de activitatea de marketing
În activitatea sa de marketing firma trebuie să dispună de metode sau
tehnici prin care să obţină informaţiile despre piaţă, să facă acest lucru cu un
efort financiar minim etc. Astfel, firma trebuie să:
- cunoască cele mai eficiente modalităţi de a recepta reacţiile
consumatorilor la produsele sale;
- ştie exact cât de eficientă este activitatea de marketing depusă şi
dacă ea este într-adevăr necesară;
- ştie care sunt posibilele noi pieţe şi cum ar putea fi ele dezvoltate;
- planifice activitatea firmei de aşa natură încât să-şi păstreze tot
timpul flexibilitatea necesară depăşirii şocurilor de pe piaţă;
- ştie care ar putea fi viitoarele posibilităţi de diversificare a
produselor şi dacă este oportun ca firma să-şi diversifice
portofoliul;
34
- poată obţine informaţii detaliate despre competitori pentru a-şi
putea evalua nivelul competitivităţii proprii;
- ştie când şi pentru ce produse să facă publicitate etc.
35
5. Departamentul contabilitate
5.1 Descriere
Dimensiunea acestui departament depinde, evident, de dimensiunea
firmei. Pentru micro-firme acest departament este inutil, ele preferând să
apeleze la serviciile unui contabil care nu este angajat al firmei.
Dimensiunea acestuia depinde şi de domeniul de activitate al firmei, o firmă
de comerţ sau cu o gamă de produse foarte mare şi înregistrări fiscale
frecvente va avea foarte multe formulare fiscale de procesat şi va avea
nevoie de mai mulţi angajaţi care să se ocupe de această activitate. Ca idee,
pentru o firmă cu 100 de angajaţi şi cu o gamă sortimentală medie,
departamentul contabilitate are în jur de 4-5 angajaţi. Activităţile principale
ale acestor angajaţi sunt:
- gestiunea conturilor;
- procesarea înregistrărilor contabile;
- achiziţia şi recepţia mărfurilor;
- gestiunea vânzărilor, lichidităţilor etc.;
- salariile angajaţilor şi alte venituri/cheltuieli ale acestora;
- plata facturilor şi tranzacţiile bancare;
- corespondenţa.
Este posibil, de asemenea, ca pentru o parte din activitatea contabilă
(de exemplu raportul contabil de la sfârşitul anilor financiari, managementul
conturilor etc.) să se facă totuşi apel la firme de contabilitate.
Pentru gestiunea firmei este necesar şi se utilizează de obicei un soft
specializat, acesta fiind fie cumpărat de la terţi, aceştia oferind şi consultanţă
pentru acesta, fie există un angajat destinat special scrierii, upgrad-ului şi
menţinerii în funcţiune a soft-ului şi reţelei firmei, avantajul în acest caz
fiind că soft-ul este personalizat şi răspunde exact cerinţelor firmei.
De asemenea, în afară de angajaţii din acest departament, mai sunt şi
alţi angajaţi care acoperă o parte din atribuţiile acestuia (de exemplu
directorul general şi/sau directorul de producţie controlează activitatea
angajaţilor acestui departament şi se ocupă de publicitatea firmei,
interviurile pentru angajare şi alte proceduri de selecţie a noilor angajaţi sau
produse/servicii).
În plus departamentul se ocupă de toate cererile clienţilor, gestiunea
activităţilor colaterale activităţii principale a firmei, de livrări şi rezolvă
situaţiile de întârziere în plată, plăţi în avans, depozite, penalizări etc.
36
5.2 Aspecte teoretice
Există o multitudine de teorii mai mult sau mai puţin relevante
despre ce înseamnă şi cum trebuie făcută contabilitatea unei firme. Totuşi,
pentru o firmă este mai util să aplice un sistem de reguli contabile cât mai
simplu, uşor de înţeles şi aplicat, eficient şi operaţional decât să-şi piardă
timpul cu filozofii legate de teoria şi idealul contabil. Trecând peste toate
detaliile de zi cu zi ale activităţii departamentului contabil, pentru o
persoană din afara firmei sunt importante mai ales rezultatele firmei
exprimate prin indicatori calculaţi la sfârşitul exerciţiului financiar, în speţă
la sfârşitul anului. Pe lângă cunoaşterea tehnicii de calcul a acestora este
foarte importantă înţelegerea profundă a semnificaţiei acestora, pentru a fi
capabili să facem o analiză corectă a firmei. Dintre cei mai importanţi
indicatori care oglindesc performanţele firmei vom detalia şi analiza în
continuare:
- Balanţa contabilă
- Contul de profit şi pierderi
- Analiza indicatorii contabili
- Sursele de creştere a capitalului firmei
1. Balanţa contabilă
Balanţa contabilă este una dintre situaţiile financiare pe care
companiile le fac la fiecare sfârşit de an pentru informarea proprietarilor
firmei (deţinători de acţiuni etc.). El reprezintă o fotografie a situaţiei
financiare a firmei la un moment dat şi conţine situaţia activelor(bunurilor,
drepturilor) şi pasivelor (obligaţiilor, datoriilor) firmei la momentul
respectiv.
Balanţa contabilă conţine două coloane (împărţirea poate fi însă
făcută şi pe verticală) partea din stânga (cea de sus) conţine destinaţiile
pentru care sunt utilizaţi banii firmei iar cea din dreapta (cea de jos) conţine
sursele din care vin banii. Suma înregistrărilor din cele două zone trebuie să
fie aceeaşi:
activ net = capital angajat
care reprezintă condiţia de echilibru a balanţei.
Banii investiţi în afaceri pot fi utilizaţi pentru:
- achiziţionarea de capital fix: bunuri cu utilizare îndelungată
(clădiri, utilaje, echipamente, computere etc.) prin care obţinem
producţia de bunuri sau care ajută la obţinerea acesteia dar care nu
se consumă total într-un singur ciclu de producţie ci doar se
uzează treptat,
37
- achiziţionarea de capital circulant: bunuri utilizate curent de firmă
în producţie (materii prime, lichidităţi, debitori etc.) care se
consumă complet într-un singur ciclu de producţie.
Banii pot proveni fie din banii subscrişi de proprietarii firmei în
momentul înfiinţării acesteia sau de acţionari în momentul când firma
devine o societate pe acţiuni sau din măriri ulterioare de capital pe baza
emiterii a noi acţiuni sau din subscrieri ulterioare, suma acestora constituind
capitalul social, fie din profitul obţinut de firmă şi neutilizat pentru plata
dividendelor sau neretraşi de proprietari, numit profit reţinut. Într-o
reprezentare simplificată balanţa contabilă are forma:
Zona active:
u.m
Capital fix 200
Capital circulant- materii prime 40
- debitori 50
- cash 20
TOTAL 110
Minus obligaţii curente (40) 70
CAPITAL NET 270
Zona pasive:
Capital social 100
Profit reţinut 170
CAPITAL ANGAJAT 270
38
Într-o reprezentare simplificată contul de pasiv şi conturi are forma:
u.m.
Venit din vânzări 500
minus Costuri şi Bunuri cumpărate (200)
Profit Brut 300
minus Alte Costuri (marketing, distribuţie, întreţinere etc.) (100)
Profit din operaţiuni bancare şi/sau joc la bursă 200
Alte venituri şi cheltuieli (dobânzi, taxe, operaţiuni extraordinare
(vânzare capital fix sau o parte din companie etc.)) 0
Dividende 75
Profit reţinut 125
39
sau procentual:
Profit Net
Rentabilitatea capitalului angajat = x100%
Capital angajat total
Acest indicator este de dorit să fie cât mai mare şi în orice caz
trebuie să fie cel puţin egal cu dobânda la depozite bancare oferită de bănci
(în afara cazurilor excepţionale, când se speră într-o revenire financiară a
firmei).
2. intensitatea profitului: egal cu volumul profitului conţinut de o
unitate valorică obţinută din vânzări:
Profit Net(Brut)
Intensitatea profitului =
Cifra Afaceri
sau procentual:
Profit Net(Brut)
Intensitatea profitului = x 100%
Cifra Afaceri
El poate fi calculat utilizând atât profitul net cât şi profitul brut
obţinut.
b) Indicatori privind lichiditatea firmei
Aceşti indicatori măsoară disponibilul în lichidităţi al firmei
disponibil pentru activităţi curente, firma trebuind să se asigure că dispune
în fiecare moment de lichidităţile necesare operaţiunilor curente sau, în caz
contrar, că dispune de suficiente bunuri care ar putea fi convertite în
lichidităţi, neputându-şi permite să aibă tot capitalul blocat în bunuri greu
convertibile în lichidităţi. Dintre aceşti indicatori cei mai utilizaţi sunt:
1. Lichidităţi curente: calculat ca raport dintre valoarea bunuri
curente şi obligaţii curente:
Bunuri curente
Lichidităţi curente =
Obligatii curente
Evident că firma trebuie să aibă în orice moment un volum al
bunurilor curente mai mare decât cel al obligaţiilor curente, deci acest
indicator trebuie să fie mai mare decât unu. De fapt el trebuie să fie chiar
strict mai mare decât unu pentru a fi siguri că dispunem în orice moment de
lichidităţi suficiente să acopere cheltuielile neprevăzute.
2. Deoarece în cadrul bunurilor curente sunt incluse şi stocurile de
bunuri destinate vânzării şi acestea nu sunt întotdeauna transformabile rapid
40
în lichidităţi se foloseşte şi o variantă a indicatorului lichidităţi curente în
care la numitor sunt luate în consideraţie doar bunurile curente fără valoarea
stocului de produse destinate vânzării:
Bunuri curente - Stocuri
Lichidităţi curente =
Obligatii curente
De fapt firma poate avea chiar o valoare a stocurilor foarte mare
tocmai din cauză că nu le poate vinde (sunt greu vandabile) deci acest
indicator este mult mai relevant decât cel anterior. Dacă acest indicator este
mult mai mic decât unu (chiar dacă primul este superior lui unu) atunci
firma are de fapt probleme serioase cu lichidităţile sau este posibil chiar să
nu dispună de suficiente bunuri pentru a acoperi obligaţiile.
c) indicatori care reflectă activitatea firmei
Aceşti indicatori arată cât de eficient sunt utilizate resursele firmei şi
sunt utili în evaluarea situaţiei firmei şi luarea deciziilor viitore:
Dintre aceştia amintim:
1. profitul stocurilor
2. durata de colectare a datoriilor
modul de calculare al acestora fiind reprezentat în tabelul de mai jos:
42
- monitorizarea tuturor operaţiunilor bancare efectuate (cecuri, cărţi
de credit, cash etc.) şi înregistrarea acestora în registre, verificarea
periodică a acestora şi reconcilierea periodică a acestora cu
notificările de la bancă pentru un bun control al fluxurilor de
numerar;
- previzionarea fluxurilor de numerar viitoare pentru a deţine
suficiente lichidităţi în orice moment pentru onorarea
angajamentelor firmei.
5.4 Alte probleme legate de activitatea contabilă
Vom expune în continuare câteva din teoriile referitoare la
activitatea contabilă şi performanţele financiare ale unei firme.
1. Contabilitate externă
Este activitatea depusă de cei care utilizează rapoartele contabile
anuale ale firmelor, cum ar fi deţinătorii de acţiuni interesaţi în schimbarea
structurii portofoliului personal, organismele guvernamentale interesate în
obţinerea indicatorilor macro necesari analizei situaţiei economice a întregii
ţări, unităţile de cercetare şi învăţământ, asociaţii sau organizaţii
neguvernamentale din domeniu etc. Aceştia pot fi grupaţi în următoarele
categorii:
- deţinători de acţiuni;
- furnizori;
- competitori;
- comunitatea locală;
- bancheri;
- angajaţi.
Pentru a asigura o consistenţă a indicatorilor care reflectă situaţia
firmelor precum şi pentru a da siguranţă utilizatorilor în veridicitatea şi
relevanţa acestora există o serie de legi referitoare la modul în care trebuie
să-şi calculeze şi prezinte fiecare firmă rezultatele. Aceasta deoarece s-a
observat că firmele uzitează de un întreg arsenal de metode prin care îşi
cosmetizează situaţia financiară, încercând să ascundă punctele slabe şi să
denatureze în avantajul lor adevărata situaţie a firmei.
Una din modalităţile de a contracara aceste practici este
obligativitatea efectuării unui audit al firmei de către o firmă de contabilitate
neutră care să certifice veridicitatea rezultatelor raportate.
2. Sisteme de contabilitate
- contabilitate în costuri la momentul înregistrării
- contabilitate cu dublă înregistrare
- contabilitate în costuri curente
43
3. Flux de numerar
Toate companiile sunt obligate (din 1992) să facă un raport al
fluxurilor de numerar ale firmei ca parte a raportului contabil anual. Acesta
reprezintă un sumar al tuturor intrărilor şi ieşirilor de numerar din timpul anului.
Monitorizarea fluxurilor de numerar reprezintă o activitate vitală
pentru firmă. Aceasta deoarece poţi pierde foarte multe afaceri profitabile ca
urmare a lipsei de numerar sau poţi ajunge în situaţia de a nu-ţi putea
respecta angajamentele (plăţi către creditori, plata salariilor, plata dobânzilor
etc.) care pot fie arunca o lumină negativă asupra firmei fie aduce firma în
stare de faliment.
Cea mai bună tehnică de a evita situaţiile de mai sus este cea de
previziune a fluxurilor de numerar viitoare (atât intrări cât şi ieşiri sau
oportunităţi de afaceri) fiecare firmă reuşind mai mult sau mai puţin să
realizeze o bună prognoză asupra situaţiilor viitoare posibile.
6. Departamentul achiziţii – vânzări
6.1 Descriere
Acest departament se ocupă, aşa cum arată şi denumirea, de
achiziţionare a mijloacelor de producţie necesare desfăşurării procesului de
producţie, de vânzarea propriilor produse precum şi de controlul stocurilor.
Fiecare din atribuţiile de mai sus necesită o activitate foarte
complexă, ceea ce face ca departamentul achiziţii-vânzări să fie cel mai
aglomerat din toată firma. În general o firmă poate avea mii de furnizori şi
mii de clienţi, fiind o activitate foarte laborioasă chiar şi numai sortarea şi
evidenţa acestora.
De asemenea, există zeci sau sute de tipuri de contracte posibile,
ceea ce face ca munca de programare a tuturor intrărilor şi ieşirilor de
materiale din depozit să fie deosebit de alertă şi este nevoie de o bună
planificare pentru a nu ajunge în situaţia de a nu respecta vreuna din livrări
sau a ajunge în situaţia de a supraîncărca depozitul.
De asemenea pot exista foarte numeroase abateri de la programarea
iniţială a activităţii (întârzieri în livrare, nerespectarea contractelor etc.), pot
exista situaţii de distribuire incorectă a materialelor în depozit sau pot exista
probleme în transportul bunurilor şi materialelor între departamentele
firmei, astfel încât în acest departament, mai mult decât în oricare altul, este
necesară utilizarea unor tehnici ştiinţifice de organizare şi supraveghere a
activităţii.
Datorită complexităţii situaţiilor posibile, controlul stocurilor se face
de obicei utilizând calculatoarele, folosind fie soft-uri dedicate în general
44
activităţii din depozite fie scrise special pentru a se potrivi exact specificului
întreprinderii respective.
6.2 Aspecte teoretice
Cea mai mare parte a studiilor teoretice legate de departamentul
achiziţii-vânzări se referă la controlul stocurilor. Există o multitudine de
modele de control a stocurilor astfel încât firmele îl pot alege dintre acestea
pe cel care se potriveşte cel mai bine la specificul situaţiei concrete existente
în firmă. Indiferent care ar fi modelul ales firma trebuie să ştie în ultimă
instanţă când şi cât să aducă în depozit.
1. Modele de stocare
Vom face în continuare o scurtă trecere în revistă a câtorva din
modelele de stocare:
a) Model de stocare cu aprovizionare la nivel fix al stocului
În acest model se decide ca nivelul stocului să fie întotdeauna între
un nivel minim şi un nivel maxim acceptabil şi reaprovizionarea să se facă
imediat ce nivelul stocului se apropie de nivelul minim. Sincronizarea va
depinde de intervalul de timp care trece între momentul lansării operaţiunii
de aprovizionare şi cel al intrării mărfii în depozit. Evoluţia nivelului
stocului în depozit are în acest caz forma:
nivelul stocului
nivelul maxim al stocului
45
c) Model de stocare cu menţinerea nivelului optim al stocurilor
Fiecare firmă are un nivel optim al stocurilor, acesta diferind evident
de la o firmă la alta sau de la un sector economic la altul. În principiu
nivelul optim este de cele mai multe ori acel nivel în care costurile cu
stocarea sunt minime. În esenţa problema se reduce la a obţine un echilibru
optim între costurile ocazionate de operaţiunile de aducere a mărfii în
depozit şi costurile necesare păstrării acesteia în depozit.
d) Model de stocare cu aprovizionarea efectuată la momentul când
este cerută marfa
Deoarece costurile de stocare sunt atât de mari în Japonia şi recent în
Marea Britanie s-a răspândit o modalitate de stocare în care marfa este
ţinută în depozit timpul minim posibil, aprovizionarea fiind efectuată doar
atunci când este nevoie de marfa respectivă. Această perioadă a fost redusă
în anumite cazuri la nivelul orelor sau minutelor.
Această modalitate este într-adevăr utilă pentru reducerea
cheltuielilor dar necesită un grad foarte înalt de organizare şi relaţii foarte
strânse cu furnizorii, fapt care poate fi obţinut numai de anumite firme sau
numai în anumite ţări.
2. Achiziţii
Îndatoririle departamentului de achiziţii sunt:
- să se asigure că firma are în orice moment materia primă necesară
unui proces eficient de producţie în cantitatea şi la calitatea
cerute;
- să cumpere la cel mai bun preţ posibil;
- să asigure aprovizionarea în cel mai scurt timp posibil astfel încât
stocul de materii prime să fie disponibil pentru orice nevoi ale
producţiei;
- să întreţină relaţii cât mai bune cu furnizorii;
- să se asigure că furnizorii sunt prompţi şi de încredere;
Una din probleme rezidă din faptul că e bine să cumperi mai mult
pentru că vei obţine un preţ mai bun dar nu e bine să cumperi prea mult
pentru că vor fi cheltuieli mari cu stocarea sau s-ar supraaglomera depozitul.
3. Costul stocării
Un nivel prea mare al stocului în depozit poate atrage după el
probleme sau costuri ca:
- depozitarea necesită spaţiu iar firma plăteşte pentru a obţine acest
spaţiu. Acest cost poate fi apreciabil în cazul depozitării unor
produse voluminoase;
46
- marfa înmagazinată în depozit trebuie plătită furnizorilor, deci un
volum mare al stocului înseamnă o sumă mare de bani blocată
care ar putea fi folosită în scopuri mult mai profitabile;
- un nivel mare al stocului necesită de obicei măsuri speciale de
păstrare şi întreţinere a mărfii depozitate, deci cheltuieli
suplimentare;
- fluxurile de numerar pot fi serios perturbate ca urmare a unei mari
sume de bani blocate în stocuri etc.
47
În ceea ce priveşte aptitudinile necesare angajaţilor din acest
departament acestea sunt în principal:
- să fie un bun negociator în relaţia cu furnizorii;
- să aibă cunoştinţe detaliate despre ce are nevoie fiecare
departament al firmei;
- să fie un bun organizator;
- să fie hotărât şi determinat în acţiuni;
- să fie un bun planificator al acţiunilor viitoare;
- să ştie sa-şi organizeze eficient timpul de lucru.
Angajaţii vor petrece o mare din timp la telefon pentru a face
comenzi sau pentru a se asigura că fiecare comandă va ajunge la momentul
planificat, restul timpului fiind utilizat pentru a verifica starea produselor,
calitatea loturilor, nivelul stocului şi pentru a asigura necesarul fiecărui
departament. De asemenea vor participa la discuţiile privind noile produse
pentru a se asigura că nu vor apărea probleme la depozitarea şi păstrarea
noilor produse.
O bună activitate a acestui departament va aduce beneficii imense
firmei, pentru că va atrage o creştere a eficienţei producţiei, va mări profitul
şi va îmbunătăţi poziţia firmei pe piaţă.
6.4 Consideraţii privind activitatea de achiziţii şi vânzări
1. Opţiunea centralizat-descentralizat
Unele firme utilizează un departament special care se ocupă de toate
achiziţiile şi vânzările firmei. Acest mod de organizare are avantajul că
firma poate să achiziţioneze materialele în cantităţi mari, ceea ce va face ca
preţul de achiziţie să fie mai mic şi firma să aibă un control mai bun al
organizării şi depozitării bunurilor.
Alte firme preferă ca fiecare departament să se ocupe de
achiziţionarea materialelor de care are nevoie şi să se ocupe singur de
stocarea acestora. Acest mod de organizare este avantajos prin prisma
faptului că fiecare departament ştie cel mai bine de ce produse are nevoie şi
va putea astfel să achiziţioneze exact ceea ce are anevoie şi când are nevoie.
2. Controlul computerizat al stocurilor
Cele mai sofisticate sisteme de control a stocurilor sunt cele
asemănătoare celor utilizate în supermarket-uri. Toate tipurile de produse
vor fi identificate prin coduri de bare şi calculatoarele vor monitoriza
automat nivelul stocurilor avertizând imediat ce el depăşeşte anumite valori
critice. Ele pot fi programate să sesizeze orice tip ne neregularitate posibil,
pot sesiza orice diferenţe de calitate faţa de comanda făcută etc., uşurând
48
astfel considerabil activitatea de achiziţionare – stocare – vânzare şi ducând
la obţinerea unor profituri suplimentare substanţiale.
3. Controlul calităţii
Controlul calităţii implică două aspecte:
- managementul calităţi: constă în modul în care firma organizează
activitatea de control a calităţii produselor;
- controlul calităţii: constă în stabilirea criteriilor după care este
stabilită calitatea unui produs.
Una dintre cele mai noi viziuni asupra efectuării controlului de
calitate este managementul total al calităţii, variantă în care calitatea
produselor este controlată pe toată durata procesului de producţie şi toţi
angajaţii firmei sunt responsabili cu calitatea produsului.
Există teorii întregi despre tehnica de eşantionare a produselor ce vor
fi verificate în cazul loturilor mari de produse şi a modului de stabilire a
nivelelor de calitate, în stabilirea acestora fiind implicată atât firma cât şi
organizaţiile guvernamentale sau nonguvernamentale de certificare a
calităţii.
De asemenea trebuie luate în considerare costurile implicate de
efectuarea controlului de calitate şi trebuie evaluate problemele care ar
apărea dacă nu s-ar efectua un control corespunzător al calităţii.
Concluzii
Din cele de mai sus rezultă că problematica legată de organizarea
unei firme este deosebit de complexă şi variată, existând diferenţe foarte
mari între modul de organizare şi acţiune al acestora.
Descrierea acţiunilor, locurilor de muncă, organizării şi problematicii
firmei este o etapă esenţială în direcţia optimizării activităţii acesteia.
În descrierea din acest capitol au fost doar amintite sumar modelele
matematice sau empirice de acţiune pentru rezolvarea sau optimizarea
fiecărui aspect legat de firmă, care să constituie un sistem de tactici de
acţiune, dar nu a fost încă creată o viziune de ansamblu asupra firmei, care
să ajute conducerea să-şi formeze o imagine completă a acesteia, necesară
găsirii şi aplicării unei strategii viitoare optime.
În capitolele următoare se va încerca definirea unui model care să
creeze o imagine de ansamblu asupra firmei şi apoi se va trece la
identificarea unor modele care să dea indicaţii despre cum poate fi condus
optimal un astfel de sistem.
49
CAPITOLUL
UN MODEL CIBERNETIC
AL FIRMEI
50
1. Firma – sistem cibernetic
Considerarea firmei ca sistem cibernetic este justificată de
următoarele observaţii:
- în cadrul acesteia se desfăşoară un număr mare de activităţi,
fiecare fiind efectuată de un grup de oameni, în general
specializaţi pentru desfăşurarea eficientă a acesteia, toate
acestea fiind într-un sistem variat de interdependenţe, de regulă,
riguros stabilite.
- activitatea, structura, dimensiunea, poziţia pe piaţă etc., sunt
permanent în schimbare, cu ritmuri şi intensităţi diferite
- activitatea firmei se desfăşoară într-un mediu extern foarte
complex, greu previzibil, faţă de care îşi raportează acţiunile,
care cuprinde concurenţi, consumatori, acţionari, parteneri,
facilităţi, taxe, legi, condiţii de mediu etc.
- diversificarea gamei sortimentale de bunuri şi servicii oferite de
firmă poate fi asigurată doar prin mărirea numărului de activităţi,
compartimente, factori de producţie, specializări, materii prime,
informaţii etc.;
- activitatea normală a firmei necesită cel puţin un sistem de
reglare şi control, care adaptează activitatea şi inputurile firmei
în funcţie de outputurile acesteia şi starea mediului extern;
- firma este un sistem care atinge eficienţe, creează specializări,
obţine produse imposibil de realizat fără conlucrarea dintre
subsistemele acesteia, modifică prin activitatea sa mentalităţile şi
relaţiile umane;
- fiecare firmă contribuie la crearea şi evoluţia mediului
macroeconomic, a pieţelor şi relaţiilor economice şi sociale, prin
realizarea şi vânzarea de bunuri şi servicii, prin cumpărarea de
forţă de muncă, materii prime şi capital, prin utilizarea de
servicii oferite de stat (educaţie, sănătate, apărare etc.) în
schimbul plăţii taxelor şi impozitelor etc.;
- gradul de organizare al firmei creşte, în general, odată cu trecerea
timpului şi cu creşterea volumului de informaţii deţinute de
aceasta.
51
Existenţa firmelor este efectul constatării, pe baza experienţei
societăţii umane, că este mai avantajos pentru întreprinzători, muncitori şi
ceilalţi deţinători de mijloace de producţie, un contract general pe termen
lung decât încheierea de contracte separate, cu fiecare din aceştia.
Practic, firmele cumpăra materii prime, capital, forţă de muncă etc.,
de la proprietarii acestora şi le transformă în bunuri şi servicii destinate
vânzării iar proprietarii inputurilor folosesc veniturile obţinute din vânzarea
acestora pentru a cumpăra bunuri şi servicii produse de firme.
Are loc astfel un schimb permanent între firmă şi beneficiarii
factorilor de producţie prin intermediul pieţelor, fiecare influenţându-l şi
fiind influenţat de dorinţele, deciziile şi acţiunile celuilalt (figura 1).
nu
rt
ri d
Ofe
ec
Pre ţuril
o nsu m
Ven
e bu
nu
i
or
tt
r il
ot de
al c onsu
m
FIRMA r Gospodării
rilor t o rilo
ac
to
fac
f
iile
il e
Cererea
Preţur
c
Servi
de
Ofe
Piaţa factorilor de producţie
fac
rta
or
id
t
e d
ep fa
rod cto
u cţ i e ri
Figura 1
52
De asemenea, cele două pieţe vor influenţa acţiunile firmei,
informaţiile privind cererea de bunuri şi oferta de mijloace de producţie,
precum şi preţurile acestora având ca efect permanenta adaptare a producţiei
şi structurii firmei la acestea.
Astfel, de pe piaţa bunurilor şi serviciilor firma va obţine informaţii
privind cantitatea, calitatea cerut de consumatori, preţul la care sunt dispuşi
să cumpere această cantitate, pretenţii legate de service şi aspect etc. Pe baza
acestora el va decide care este structura sortimentală şi cantitatea de bunuri
pe care o va produce spre vânzare.
INPUTURI
Serviciile factorilor Venit total
OUTPUTURI
Figura 2
2. Structura firmei
Deoarece natura activităţii firmelor este foarte variată şi de asemenea
dimensiunea unei firme va influenţa foarte mult distribuţia sarcinilor şi
atribuţiilor precum şi specializarea personalului, este practic imposibil de
stabilit o structură pe compartimente valabilă pentru toate firmele.
53
O direcţie posibilă de studiu este listarea unui număr suficient de
mare de compartimente posibile într-o firmă, care să acopere marea parte a
situaţiilor concrete şi apoi analiza pe rând a variantelor care ar putea să
apară, în funcţie de existenţa sau lipsa anumitor compartimente.
O posibilă structură pe compartimente a unei firme poate fi cea de
mai jos [E. Ţigănescu, Gh. Oprescu, Em. Scarlat. 1985]:
− subsistemul planificării;
− subsistemul cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice,
introducerii progresului tehnic;
− subsistemul organizării conducerii, producţiei şi a muncii;
− subsistemul producţiei;
− subsistemul forţei de muncă;
− subsistemul mijloacelor tehnice;
− subsistemul comercial;
− subsistemul financiar-contabil;
− subsistemul eficienţă economică;
Dacă definim subsistemele firmei după funcţiile şi scopurile pe care
le îndeplinesc acestea, atunci este necesar să facem o analiză a activităţilor
desfăşurate în general în cadrul unei firme şi apoi să identificăm
compartimentul (compartimentele) şi subsistemul (subsistemele)
responsabile de îndeplinirea fiecăreia.
Astfel, indiferent de dimensiunea şi domeniul de activitate al unei
firme, este evident că toată sau aproape toată activitatea acesteia este
orientată către piaţă, existenţa şi succesul unei firme fiind sinonime cu
obţinerea profitului, încercându-se acoperirea unei părţi cât mai mari din
cererea pieţei prin vânzarea propriilor bunuri şi servicii. În acest scop o
firmă trebuie să:
− culeagă informaţii privind cererea pieţei, prin efectuarea unor
studii de piaţa sau pe baza comenzilor primite;
− să facă o analiză a cererii care să identifice factorii economici,
sociali, psihologici politici etc., ce influenţează cantitatea cerută
de piaţă şi care să explice modul în care se manifestă această
influenţă;
− să determine, pe baza informaţiilor culese şi a analizei efectuate,
nivelul probabil al cererii viitoare şi să transmită, sub forma unui
program de producţie, comenzi celor care produc efectiv bunurile
şi serviciile ce constituie domeniul de activitate al firmei;
− să livreze produsele realizate către piaţa bunurilor şi serviciilor;
− să încerce sporirea vânzărilor prin activităţi de reclamă.
54
Toate aceste activităţi necesită, evident, existenţa unei interfeţe între
firmă şi piaţă, şi un compartiment special sau un grup de persoane care să
fie responsabil de desfăşurarea eficientă a cestora.
Apare deci naturală considerarea, în analiza cibernetică a firmei, a
unui subsistem al raporturilor cu piaţa care să concentreze toate resursele
materiale şi financiare ale firmei pentru a satisface o parte cât mai mare a
cererii pe piaţă pentru bunurile şi serviciile oferite de firmă.
De asemenea, este evident că orice firmă, pentru a putea oferi bunuri
sau servicii trebuie să dispună de un compartiment special sau un grup de
oameni care să producă bunurile respective, sau să presteze serviciile ce
formează domeniul de activitate al firmei. Acest grup de oameni va decide,
pe baza informaţiilor primite de la piaţă, pe baza tehnologiei existente în
firmă şi a inputurilor pe care le poate obţine firma, care este cantitatea şi
proporţia optimă în care trebuie combinate inputurile pentru a realiza
cantitatea şi proporţia optimă a bunurilor şi serviciilor definite de programul
de producţie, furnizat de subsistemul raporturilor cu piaţa, care vor fi oferite
de firmă spre vânzare.
Este deci necesară considerarea unui subsistem care ia deciziile
legate de partea fizică (cantitativă) a producţiei, numit subsistemul de
producţie sau subsistemul tehnologic al firmei.
În general, orice firmă are la îndemână mai multe posibilităţi de
producţie, fiind necesară o analiză regulată a eficienţei tehnologiei folosite
curent şi a variantelor de a o îmbunătăţi sau a trece la altă tehnologie, pentru
a asigura folosirea unei tehnologii eficiente şi, pe cât posibil, la nivelul celor
mai eficiente tehnologii observate la firmele cu domeniu de activitate
similar sau asemănător.
Este nevoie astfel de o activitate permanentă de informare cu privire la:
− concurenţi;
− producţia proprie;
− nivelul preţurilor pe piaţa produselor firmei;
− profitabilitatea cantităţilor de produse realizate pe baza
tehnologiei curente;
− costul factorilor de producţie;
− posibilităţile de investiţie, etc.
care implică existenţa unui subsistem dedicat acestor activităţi, a unor
instrumente corespunzătoare de analiză şi a unui grup de oameni care se
ocupă de culegerea, centralizarea, analiza, interpretarea şi transmiterea
informaţiilor, numit subsistemul preţuri-cost-profitabilitate.
55
Pentru a-şi putea desfăşura activitatea, orice firma are nevoie de
inputuri, pe care le procură pe pieţele specifice. În acest sens se desfăşoară
permanent activităţi de:
− studiere a pieţei factorilor de producţie, pentru cunoaşterea
disponibilului de factori şi a preţului acestora;
− obţinere a factorilor de producţie şi de sincronizare a acestora în
timp şi spaţiu cu activitatea de producţie;
− obţinere a fondurilor necesare pentru procurarea cantităţilor de
factori de producţie necesare desfăşurării producţiei;
− furnizare de informaţii privind profitabilitatea factorilor de
producţie utilizaţi către subsistemul preţuri-cost-profitabilitate,
etc.
Aceste activităţi, împreună cu oamenii în sarcina cărora se află
efectuarea lor şi instrumentarul aferent, pot fi grupate în subsistemul
asigurării cu factori de producţie.
În fine, nu ne putem imagina activitatea unei firme fără existenţa
unui subsistem prin care:
− să se asigure resursele financiare necesare firmei în diferitele
etape ale activităţii sale;
− să se gestioneze resursele financiare ale firmei pe parcursul
activităţii sale;
− să asigure legătura firmei cu piaţa financiară;
− să onoreze obligaţiile firmei către acţionari şi stat;
Ţinând cont de natura acestor activităţi, pentru desfăşurarea acestora
este utilizat, în general, un personal specializat (contabili, jurişti, economişti
etc.) care formează în marea majoritate a firmelor un compartiment distinct
şi constituie subsistemul financiar al firmei, privită ca sistem cibernetic.
În concluzie, se poate considera că, indiferent de dimensiunea firmei
şi domeniul său de activitate, orice firmă are cel puţin următoarele
subsisteme*:
I) subsistemul raporturilor cu piaţa bunurilor şi serviciilor (RBS);
II) subsistemul de producţie (tehnologic) (P);
III) subsistemul preţuri – cost – profitabilitate (PCP);
IV) subsistemul asigurării cu factori de producţie (inputuri) (AFP);
V) subsistemul financiar (F).
*
Scarlat Emil, Nora Chiriţă „Sisteme cibernetice ale economiei de piaţă”, Editura
Economică, Bucureşti, 1998.
56
Voi face în continuare o scurtă prezentare a funcţiilor îndeplinite de
fiecare subsistem, a scopurilor şi obiectivelor acestora, a instrumentelor şi
metodelor utilizate şi a interdependenţelor cu celelalte subsisteme ale firmei
sau componente ale mediului exterior
Subsistemul
Preţ de preţuri – cost –
producţie profitabilitate
Informaţii despre (PCP)
piaţă
p(t)
D(t) a0
−
a1
a0 = D(0)
p(D(t)) = −
a0 + 1 ·D(t)
a1 a1
D(p(t)) = a0 + a1·p(t)
p(t) D(t)
a a0
− 0
a1
Figura 4
59
Conform legii cererii, o cerere normală corespunde unei valori
negative a exponentului b, iar valoarea pozitivă c va reprezenta nivelul
cererii dacă preţul este unu, aşa cum se vede în figura 5:
p(t)
D(t)
c = D(1)
1 1
−
p(D(t)) = c b ⋅ ( D(t )) b
D(p(t)) = c· p(t ) b
p=1
p(t) D(t)
p=1 c
Figura 5
a0
D ( t ) − a0
a1
D(t) = a0 + a1·ln(p(t)) p(t) = e
p=1
p(t) D(t)
p=1 −
a0
a1
a0
e
Figura 6
60
În situaţiile în care obţinerea acestei curbe este dificilă se preferă
utilizarea funcţiei vânzărilor:
S(t) = f(Q(t)) (13)
care este, în general, o funcţie crescătoare, concavă şi pozitiv definită în
Q(t) = viteza de producţie.
Un model simplu în care este cuprinsă influenţa sumei cheltuite cu
reclama şi publicitatea asupra volumului vânzărilor poate avea forma:
S (t )
S(t) = a1·A(t)·(1 – ) – a2·S(t) (14)
D
unde A(t) reprezintă suma cheltuită cu reclama şi publicitatea, folosită ca
variabilă de comandă, D cererea totală presupusă iar S(t) volumul
vânzărilor.
Modelul lui Nerlove şi Arrow încearcă să surprindă influenţa
goodwill-ului firmei asupra volumului vânzărilor, modelul propus de cei doi
având forma:
⎧ B& (t ) = A(t ) − aB(t )
⎪&
⎨ S (t ) = S ( P (t ), B (t )) (15)
⎪ P& (t ) = P (Q(t ), B(t ))
⎩
unde A(t) = suma cheltuită cu reclama şi publicitatea şi P(t) = preţul de
vânzare sunt variabilele de comandă care influenţează B(t) = valoarea
goodwill-ului şi în final S(t) = volumul vânzărilor.
4. Subsistemul de producţie
Aşa cum a fost arătat mai sus, acest subsistem are sarcina dificilă de
a găsi, dintre toate posibilităţile de producţie, acea combinaţie inputuri-
outputuri care asigură eficienţa maximă. El va primi planul de producţie
Q(t) de la subsistemul raporturilor cu piaţa, va găsi, dintre combinaţiile de
inputuri pe care le poate asigura subsistemul asigurării cu factori de
producţie, combinaţia optimă şi va formula cererea de inputuri (către SAFP)
şi de investiţii către subsistemul preţuri-costuri profitabilitate, va fabrica, pe
baza inputurilor şi resurselor băneşti primite, produsele finite şi le va
transmite către SRBS.
61
Aceste fluxuri au fost reprezentate în figura 7:
Subsistemul
preţuri – costuri
profitabilitate
(SPCP)
Informaţii privind
Informaţii privind
profitabilitatea
Investiţii de
dezvoltare
producţia
Inputuri Subsistemul
Subsistemul
de producţie asigurării cu factori
(tehnologic) Necesar de de producţie
(SP-T) inputuri (SAFP)
Produse finite
Program de
producţie
producţie
Preţ de
Subsistemul
raporturilor cu piaţa
bunurilor şi serviciilor
(SRPB)
Figura 7
63
Echivalent:
L(y´) ⊇ L(y) dacă y´ ≤ y (30)
Definiţia 7. O tehnologie GR este slab disponibilă în output dacă:
0 ≤ θ≤1 ⎫
⎬ ⇒ (x, θy) ∈ GR (∀) (x,y) ∈ GR (31)
(x, y) ∈ GR ⎭
Echivalent:
L(θy) ⊆ L(y) dacă 0 ≤ θ ≤ 1 (32)
b) revenirea la scală
Definiţia 8. Tehnologia GR prezintă revenire constantă la scară
(Constant Returns to Scale sau CRS) dacă θ·GR = GR (∀) θ > 0.
Echivalent:
GR prezintă CRS ⇔ (x,y) ∈ GR ⇒ (θx,θy) ∈ GR (∀) θ > 0 (33)
Definiţia 9. Tehnologia GR prezintă revenire necrescătoare la scală
(Non-Increasing Returns to Scale sau NIRS) dacă θ·GR ⊆ GR (∀) 0 < θ ≤ 1.
Echivalent:
GR prezintă NIRS ⇔ (x,y) ∈ GR ⇒ (θx,θy) ∈ GR (∀) 0 < θ ≤ 1 (34)
Definiţia 10. Tehnologia GR prezintă revenire nedescrescătoare la scală
(Non-Decreasing Returns to Scale sau NDRS) dacă θ·GR ⊆ GR (∀) θ ≥ 1.
Echivalent:
GR prezintă NDRS ⇔ (x,y) ∈ GR ⇒ (θx,θy) ∈ GR (∀) θ ≥ 1 (35)
Definiţia 11. Tehnologia GR prezintă revenire crescătoare la scară
(Increasing Returns to Scale sau IRS) dacă prezintă NDRS şi nu prezintă
CRS. Ea prezintă revenire descrescătoare la scală (Decreasing Returns to
Scale sau DRS) dacă prezintă NIRS şi nu prezintă CRS.
c) convexitatea
Definiţia 12. O tehnologie GR este convexă dacă:
(x, y) ∈ GR ⎫
⎬ ⇒ α (x, y) + (1 − α )(x ′, y′) ∈ GR (∀) α ∈ [0,1] (36)
(x ′, y′) ∈ GR ⎭
64
De asemenea, pentru cele mai multe modele matematice, sunt
necesare şi următoarele proprietăţi:
- Mulţimile P(x) şi L(y) sunt continui sau semi-continui;
- I L ( y ) = ∅.
y∈R+n
65
IR +N
IR +M
O
Figura 8
Mulţimea posibilităţilor de producţie
IR +N
(x,y) (+∞,y)
IR +M
Figura 9
Efectul ipotezei de dispunere liberă
66
Astfel, pentru mulţimea de observaţii reprezentată în figura 8
mulţimea posibilităţilor de producţie minimă GR care conţine aceste
observaţii şi are proprietatea de dispunere liberă este cea haşurată în figura
10. O astfel de tehnologie este cunoscută sub numele de "free disposable
hull" sau prescurtat FDH.
Ipoteza de convexitate a mulţimii GR se traduce economic prin
faptul că putem combina două programe de producţie în orice proporţii.
Pentru mulţimea de observaţii reprezentată în figura 8 mulţimea
posibilităţilor de producţie minimă GR care conţine aceste observaţii şi are
proprietatea de convexitate este cea haşurată în figura 11.
IR +N
IR +M
O
Figura I.10
Tehnologia FDH
IR +N
IR +M
O
Figura 11
Tehnologia convexă
67
IR +N
IR +M
O
Figura 12
Tehnologia VRS
68
Echivalent: GR prezintă NDRS dacă şi numai dacă (x,y) ∈ GR
implică (θ·x,θ·y) ∈ GR oricare ar fi θ ≥ 1.
revenire crescătoare la scară (Increasing Returns to Scale sau IRS)
dacă prezintă NDRS şi nu prezintă CRS.
revenire descrescătoare la scară (Decreasing Returns to Scale sau
DRS) dacă prezintă NIRS şi nu prezintă CRS.
revenire variabilă la scară (Variable Returns to Scale sau VRS).
Prin convenţie, spunem că o mulţime a posibilităţilor de producţie asupra
căreia se fac doar ipotezele de dispunere liberă şi convexitate prezintă VRS.
Geometric, definiţiile de mai sus se traduc prin:
− dacă mulţimea posibilităţilor de producţie prezintă revenire cons-
tantă la scară atunci odată cu un punct (x,y) ea conţine semi-
dreaptă deschisă care pleacă din origine şi conţine punctul (x,y).
− dacă mulţimea posibilităţilor de producţie prezintă revenire
nedescrescătoare la scară atunci odată cu un punct (x,y) ea
conţine semidreapta închisă care pleacă din (x,y) şi este opusă
originii.
− dacă mulţimea posibilităţilor de producţie prezintă revenire
necrescătoare la scară atunci odată cu un punct (x,y) ea conţine
segmentul (O,(x,y)].
În figurile 13, 14, 15 şi 16 au fost reprezentate mulţimile
posibilităţilor de producţie minimale care conţin observaţiile din figura 8 şi
prezintă cele trei tipuri de revenire la scală.
IR +N IR +N IR +N
O IR +M O IR +M O IR +M
a) CRS b) NDRS c) NIRS
Figura 13
Doar ipoteza de revenire la scară
69
Pentru cazul în care în procesul de producţie sunt folosite două
inputuri mulţimea L(y) va fi o porţiune din primul cadran al planului
bidimensional, în figura 17 fiind reprezentată această mulţime în cazul unei
tehnologii de tip FDH (figura 17.a) şi în cazul unei tehnologii convexe
(figura 17.b).
IR +N IR +N IR +N
O IR +M O IR +M O IR +M
a) CRS b) NDRS c) NIRS
Figura 14
Revenire la scară şi disponibilitate liberă
IR +N IR +N IR +N
IR +M
O IR +M O IR +M O
a) CRS b) NDRS c) NIRS
Figura 15
Convexitate şi revenire la scară
IR +N IR +N IR +N
O IR +M O IR +M O IR +M
a) CRS b) NDRS c) NIRS
Figura 16
Convexitate, dispunere liberă şi revenire la scară
70
Pentru cazul în care în procesul de producţie se obţin două outputuri
mulţimea P(x) va fi o porţiune din primul cadran al planului bidimensional,
în figura 18 fiind reprezentată această mulţime în cazul unei tehnologii de
tip FDH (figura 18.a) şi în cazul unei tehnologii convexe (figura 18.b).
Revenind la aspectul economic al studiului unei tehnologii date, o
importanţă deosebită o reprezintă evident submulţimea producţiilor
eficiente.
Geometric, un producător va aparţine mulţimii eficiente Eff GR,
definită prin:
Eff GR = {(x,y) | (x,y) ∈ GR şi (x´,y´) ∉ GR pentru (-x´,y´) ≥ (-x,y),
(x´,y´) ≠ (x,y)}
x2 x2
x1 x1
O O
Figura 17.a Figura 17.b
L(y) de tip FDH L(y) de tip convex
71
y2 y2
y1 O
y1
O
Figura 18.a Figura 18.b
P(x) de tip FDH P(x) de tip convex
IR +N
IR +N
(x,y)
GR GR
A IR +M IR +M
O O
Figura 19.a Figura 19.b
72
IR +N
IR +N
(x,y)
GR
A IR +M IR +M
O O
Figura 20.a Figura 20.b
y2 y2
yo yo
B
P(x) y1 P(x) y1
O O
Figura 21.a Figura 21.b
73
În figura 21.b este reprezentată o mulţime input de nivel
corespunzătoare unei mulţimi a posibilităţilor de producţie de tip FDH. În
acest caz mulţimea Eff P(x) este reprezentată doar de outputurile
reprezentate prin punctele îngroşate.
Un output yo va aparţine izocuantei mulţimii input de nivel:
IsoqP(x) = {y | y ∈ L(x) şi θy ∉ L(x) oricare ar fi θ > 1}
dacă nu există nici un punct al mulţimii P(x) aflat pe semidreapta deschisă
cu originea în yo opusă originii sistemului de coordonate.
În figurile 22.a şi 22.b sunt reprezentate prin linie îngroşată
izocuantele unei mulţimi input de nivel corespunzătoare unei mulţimi a
posibilităţilor de producţie convexă, respectiv de tip FDH; în figura 22.a
este reprezentată prin săgeată îngroşată şi semidreapta corespunzătoare
outputului yo. Din cele două figuri "se vede că Eff P(x) este inclusă în Isoq
P(x), diferenţa dintre ele fiind reprezentată de porţiunile din frontiera
geometrică a mulţimii P(x) paralele cu axele sistemului de coordonate.
y2 y2
yo
yo
P(x) P(x)
O y1 y1
O
figura 22.a figura 22.b
74
este eficient şi că mulţimea Eff L(y) este egală cu mulţimea punctelor de pe
linia frântă îngroşată dintre punctele A şi B.
x2 x2
xo
xo
A
L(y)
B x1 x1
O
Figura 23.a Figura 23.b
x2 x2
xo
xo
L(y) L(y)
x1 x1
O O
Figura 24.a Figura 24.b
75
Din consideraţiile de mai sus se desprinde concluzia că tehnologiile
eficiente sunt situate pe frontiera mulţimii posibilităţilor de producţie. Din
acest motiv este suficient să cunoaştem sau să estimăm doar frontiera acestei
mulţimi, printr-o funcţie de producţie:
y = f(x) (37)
Această funcţie poate fi definită pur şi simplu ca asociind unei
combinaţii de inputuri x cea mai profitabilă combinaţie de outputuri y. De
exemplu, dacă p reprezintă vectorul profiturilor unitare aduse de vânzarea
celor N outputuri, p ∈ RN, atunci:
f(x) = yx unde p·yx = max{p·y / y ∈ P(x)} (38)
Dacă luăm în considerare un singur output atunci cea mai profitabilă
situaţie poate fi considerată cea în care se obţine outputul maxim:
f(x) = max{y / y ∈ P(x)} (39)
Funcţia de producţie poate fi de asemenea estimată prin metode
econometrice.
Simpla definire a funcţiei de producţie, ca cea mai profitabilă
combinaţie de outputuri (sau ca maxim de outputuri) ce se poate obţine cu o
combinaţie de inputuri dată nu este suficientă pentru o analiză în detaliu a
activităţii firmei. Pentru a putea face o analiză matematică a producţiei este
necesar ca, în general, funcţia de producţie să aibă o serie de proprietăţi care
să permită modelarea matematică, care să nu restrângă prea drastic
mulţimea de situaţii practice la care poate fi aplicată şi să nu denatureze
rezultatele obţinute. Principalele ipoteze asupra formei unei funcţii de
producţie sunt:
76
În unele cazuri putem chiar accepta ipoteza mai restrictivă:
dacă există xi = 0 atunci f(x) = 0 (41)
numită esenţialitate strictă.
∂f
Valoarea , numită şi eficienţa marginală, arată cu cât creşte
∂xi
outputul la o creştere cu o unitate a inputului xi.
77
⎛ ∂2 f ⎞
Dacă funcţia este de clasă C2 şi H = ⎜ ⎟ este matricea
⎜ ∂x ∂x ⎟ i,j = 1…N
⎝ i j ⎠
Hessian asociată atunci condiţia (I.43) este echivalentă cu faptul că H este
negativ semidefinită.
În unele cazuri se acceptă chiar concavitatea funcţiei de producţie:
f(α·x1 + (1 – α)·x2) ≥ α· f(x1) + (1 – α)· f(x2) (45)
1 2
oricare ar fi α ∈ [0,1] şi x , x ∈ R . N
+
Dacă funcţia este de clasă C2 atunci condiţia (I.45) este echivalentă
cu faptul că matricea Hessian este negativ definită.
78
Pentru a surprinde influenţa globală a mai multor inputuri asupra
outputului se utilizează următorii indicatori:
a) revenirea la scală.
b) elasticitatea scalei
∂f (λx)
ε(x) = lim ∂λ (51)
λ →1 f ( λx )
λ
care arată cu câte procente se modifică valoarea producţiei dacă scala creşte
cu un procent.
79
Deoarece avem relaţiile succesive:
∂f (λx)
∂f ( λx) λ
ε(x) = lim ∂λ = lim · lim =
λ →1 f ( λx ) λ →1 ∂λ λ → 1 f ( λx )
λ
1 N
∂f ( λx) ∂ ( λx i )
· lim ∑ ⋅
f ( x) i =1 ∂ ( λx i ) ∂λ
λ →1
N N N
1 f
= · ∑ f i ⋅ xi = ∑ i = ∑ ε i (52)
f ( x ) i =1 i =1 f i i =1
80
3. Rata marginală de substituire tehnică între două inputuri xi şi xj.
Această mărime reprezintă acea cantitate din inputul xj care este necesară
xj
∆xj
∆xj
∆xj
( xi0 , x 0j )
ϕ xi
∆xi
∆xi
∆xi
Figura 25
pentru a compensa scăderea unei unităţi din inputul xi, în condiţiile în care
programul de producţie este (x0,y0). În figura 25 a fost reprezentată
intersecţia dintre izocuanta lui y0 şi ortantul pozitiv al spaţiului
bidimensional (xi,xj) precum şi proporţiile în care trebuie substituiţi cele
două inputuri pentru a obţine acelaşi output.
Matematic, această rată se calculează cu formula:
∆x j
γij = – lim (55)
∆xi →0 ∆xi
unde:
f( x10 ,…, xi0 + ∆xi,…, x 0j + ∆xj,…, xn0 ) = f( x10 ,…, xi0 ,…, x 0j ,…, xn0 ) (56)
81
unde ω(xi,xj) este continuă şi nulă în ( xi0 , x 0j ).Înlocuind în (I-56)
obţinem:
∂f 0 ∂f 0
(x )· ∆xi + (x )· ∆xj = (∆xi )2 + (∆x j )2 ·ω(xi,xj) (57)
∂xi ∂x j
sau:
fi
γij(xi,xj) = (xi,xj) (59)
fj
4. Se numeşte izoclină curba de ecuaţie:
fi
(xi,xj) = γij ( xi0 , x 0j ) (60)
fj
5. Elasticitatea ratei marginale de substituţie:
xi xi0 ⎛x ⎞
− d⎜ i ⎟
x j x 0j ⎜x ⎟
⎝ j⎠
xi0 xi
x 0j xj
σ(xi,xj) = lim = (61)
( xi , x j )→( xi0 , x 0j ) γ ij − γ ij0 d(γ ij )
γ ij0 γ ij
unde:
f( x10 ,…, xi0 + ∆xi,…, x 0j + ∆xj,…, xn0 ) = f( x10 ,…, xi0 ,…, x 0j ,…, xn0 ) (62)
xi
care arată cu câte procente se modifică raportul prin deplasare de-a
xj
lungul izocuantei dacă rata marginală de substituţie se modifică cu un
procent.
82
Cele mai utilizate funcţii de producţie sunt:
5. Subsistemul preţuri-cost-profitabilitate
Este evident că orice decizie luată de întreprindere trebuie analizată
din punct de vedere calitativ, în ceea ce priveşte oportunitatea,
profitabilitatea, posibilităţile de aplicare concretă etc., cât şi cantitativ, în
ceea ce priveşte investiţiile de care va fi nevoie, cheltuielile implicate,
posibilul profit, optimalitatea soluţiei alese etc.
Astfel, orice maşină utilizată în procesul tehnologic se va uza mai
devreme sau mai târziu până la punctul în care întreţinerea ei va deveni mai
costisitoare decât înlocuirea ei cu una nouă, fiecare tehnologie existentă la
un moment dat va fi depăşită în ceea ce priveşte eficienţa de alte tehnologii
nou apărute, ajungând să devină ineficientă datorită costurilor mai mari pe
care le implică şi deci apărând necesitatea schimbării ei, fiecare produs va
trebui mai devreme sau mai târziu înlocuit cu unul mai performant etc.
83
În orice întreprindere va trebui să existe un grup de oameni care să
analizeze permanent profitabilitatea producţiei, pe baza informaţiilor de pe
piaţa bunurilor şi factorilor de producţie, pentru a alege permanent nivelul şi
structura optimă a producţiei, să decidă, pe baza fondurilor disponibile,
nivelul investiţiilor viitoare şi să compare permanent rezultatele concurenţei
cu propriile rezultate, pentru ca firma să rămână competitivă.
În acest sens, este nevoie de existenţa unor instrumente şi metode
specifice de analiză, de noţiuni, indicatori şi modele matematice adecvate
scopului şi de suportul logistic necesar utilizării şi aplicării acestor modele
în timp real.
Personalul implicat în aceste activităţi, acţiunile acestora şi
mijloacele utilizate pentru desfăşurarea lor formează un ansamblu unitar, ele
constituind un subsistem bine conturat al firmei, numit subsistemul preţuri-
cost-profitabilitate. Relaţiile acestui subsistem cu celelalte subsisteme ale
firmei şi cu mediul extern acesteia sunt reprezentate în figura 26:
Concurenţi
concurenţa
Informaţii
privind
Investiţii
Subsistemul Subsistemul
raporturilor cu piaţa Preţul de alocate Subsistemul
preţuri – costuri
bunurilor şi serviciilor vânzare profitabilitate Financiar
(SRPB) Necesar de investiţii (SF)
(SPCP) (profitabile)
Informaţii privind
Informaţii privind
profitabilitatea
Investiţii de
dezvoltare
producţia
stu ilor
C tor
l
c
fa
o
Subsistemul Subsistemul
de producţie asigurării cu factori de
(tehnologic) producţie
(SP-T) (SAFP)
Figura 26
84
subsistemul tehnologic şi va depinde evident de cantitatea produsă, de
cantităţile folosite din fiecare input pentru obţinerea acestei producţii şi de
costurile inputurilor pe pieţele pe care se comercializează acestea.
Funcţia cost se defineşte prin:
(67)
⎧ f ( x1 , x2 ,..., xm ) = y
⎨
⎩ x1 , x2 ,..., xm ≥ 0
85
P5: Funcţia cost este crescătoare în y (orice unitate în plus de output
necesită costuri suplimentare sau costul marginal este pozitiv).
P6: c(w,0) = 0, condiţie destul de restrictivă, deoarece în general, în
perioadele de oprire a producţiei apar întotdeauna cheltuieli de întreţinere,
salarizare etc, cuprinse în costurile fixe. Totuşi, pe termen lung putem
considera că aceste costuri sunt neglijabile.
În practica economică sunt utilizate mai multe categorii de costuri, în
funcţie de inputurile luate în considerare, de durata pe care se face estimarea
acestora etc, vorbindu-se de costuri fixe (care nu depind de cantitatea de
output produsă) sau variabile (care depind de cantitatea de output produsă),
costuri pe termen lung sau costuri pe termen scurt etc. În continuare voi face
o trecere în revistă a celor mai utilizate tipuri de costuri:
I. Costuri pe termen lung. La calcularea acestor costuri se presupune că
toate inputurile sunt disponibile în oric cantitate. În acest caz putem
calcula:
1. costul total pe termen lung. Acest cost se calculează rezolvând
problema de programare matematică:
m
CTL(w, y) = min
x1 , x2 ,..., xm
∑w ⋅ x
i =1
i i
⎧ f ( x1 , x2 ,..., xm ) = y
⎨
⎩ x1 , x2 ,..., xm ≥ 0
2. Costul mediu pe termen lung. Se calculează cu formula:
CTL(w, y)
CML(w,y) =
y
şi reprezintă costul mediu pentru obţinerea unei unităţi de output.
3. Costul marginal pe termen lung. Se găseşte cu formula:
∂CTL(w, y)
CmL(w,y) =
∂y
şi reprezintă costul necesar măririi producţiei cu o unitate.
4. Elasticitatea costului total pe termen lung în raport cu outputul
se calculează cu relaţia:
∂CTL(w, y)
∂y C L(w, y)
εc = = m
CML(w, y) CML(w, y)
y
şi arată cu câte procente creşte costul dacă mărim producţia cu un procent.
86
Cele trei costuri sunt reprezentate în figura 27.
II. Costuri pe termen scurt. În acest caz anumite inputuri pot fi procurate
doar în cantităţi limitate. Costurile cel mai des folosite în analiza
economică sunt:
CTL
CTL
CML
CmL CML
C mL
εc < 1 εc > 1
y
εc = 1
Figura 27
⎧ f ( x1 , x2 ,..., xm ) = y
⎪
⎨ x j ≤ l j , j ∈ J ⊂ {1,2,..., M}
⎪ x1 , x2 ,..., xm ≥ 0
⎩
87
Soluţia are forma CTS(w,y) = ∑w
j∈J1
j ⋅ xj + ∑w
j∈J 2
j ⋅ l j cu J1 ∩ J2 = ∅ şi
CmL
CmS
CMS
CML CMVS
CMFS y
yint
Figura 28
88
care de asemenea poate fi împărţit în două componente: costul variabil
mediu pe termen scurt CVMS(w,y) şi costul fix mediu pe termen scurt
CFMS(w,y).
89
2. Elasticitatea costului de producţie în raport cu preţul inputului xi:
∂c( w, y )
∂wi w ⋅ x ( w, y )
ε ci = = i i
c( w, y ) c( w, y )
wi
care arată cu câte procente se modifică costul la o creştere cu un procent al
preţului inputului xi.
3. Elasticitatea costului mediu:
∂c( w, y )
∂wi w ⋅ x ( w, y )
ε CML
i
= = i i = εc
i
c( w, y ) c( w, y )
wi
care arată cu câte procente se modifică costul mediu pe termen lung la o
creştere cu un procent al preţului inputului xi.
4. Modificarea costului marginal pe termen lung la o creştere cu o
unitate a preţului inputului xi:
∂ ⎛ ∂c( w, y ) ⎞ ∂ 2 c( w, y ) ∂x ( w, y )
∆iCm L = ⎜⎜ ⎟⎟ = = i
∂wi ⎝ ∂y ⎠ ∂wi ∂y ∂y
5. Elasticitatea costului în raport cu nivelul outputului:
∂c( w, y )
∂ ln c( w, y )
ε cy = ∂y =
C L
= m
c( w, y ) ∂ ln( y ) CML
y
care arată cu câte procente se modifică costul dacă nivelul outputului se
modifică cu un procent.
În ultimă instanţă, cel mai important obiectiv al firmei rămâne
maximizarea profitului, de aceea este foarte importantă introducerea şi
analiza unei funcţii care să-l exprime în funcţie de variabilele care îl
influenţează, numită funcţia de profit.
Funcţia de profit se defineşte prin:
π : Rn → R , π(y) = V(y) – c(y)
unde V(y) reprezintă venitul obţinut de firmă prin vânzarea outputului y iar
c(y) costul implicat de obţinerea acestui output.
90
Dacă firma acţionează pe o piaţă pe care concurenţa poate fi
presupusă perfectă atunci funcţia de profit va avea forma:
N M
π(y) = p · y – c(w,y) = ∑ pj ⋅ yj –
j =1
∑w ⋅ x
i =1
i i unde f(x) = y
91
P7) Dacă firma acţionează pe o piaţă cu concurenţă imperfectă atunci
funcţia de profit:
π(y) = p(y)·y – c(y)
este o funcţie concavă.
Dacă dorim maximizarea profitului pe termen scurt în cazul unei
pieţe cu concurenţă perfectă pentru un nivel al preţurilor dat (w,p) atunci
avem de rezolvat problema de maximizare:
max π(x) = p·f(xV,xF) – wV·xV – wF·xF
xV
92
soluţia fiind dată de condiţia:
∂π ∂p ( y )
= 0 ⇔ p(y) + = Cm(y) = CVm(y) ⇔ Vm(y) = CVm(y)
∂y ∂y
adică firma va mări cantitatea de output până când venitul adus de ultima
unitate de output produsă va fi egal cu costul necesar pentru producerea
acesteia.
Inputuri Plata
Subsistemul Subsistemul factorilor Subsistemul
de producţie asigurării cu factori Financiar
(tehnologic) Necesar de de producţie
(SP-T) inputuri (SAFP) Costul (SF)
factorilor
Cererea de factori de
Informaţii privind
Factori de
preţul factorilor
producţie
producţie
Piaţa factorilor
Figura 29
93
Controlul acestor fluxuri presupune: permanenta analiză a situaţiei
de către subsistemul preţuri costuri profitabilitate (SPCP), care va decide cât
şi de la cine se vor achiziţiona inputuri, necesitatea asigurării unei
sincronizări între momentele intrării inputurilor în firmă cu momentele
livrării acestora către subsistemul de producţie şi existenţa în timp util a
fondurilor necesare achiziţionării inputurilor, menţinerii prestigiului firmei
faţă de furnizori şi asigurării lichidităţilor necesare firmei în orice moment,
de către subsistemul financiar.
Toate aceste corelaţii au fost schematizate în figura 29.
Analiza pieţei (pieţelor) de factori de producţie necesită identificarea
cât mai precisă a funcţiilor de cerere şi ofertă de pe aceste pieţe.
Presupunând că, în ultimă instanţă, scopul firmei este maximizarea
profitului, firma utilizând m inputuri xi cu preţurile unitare wi, i = 1,…,m
pentru a obţine n outputuri qj cu preţurile de vânzare pj, j = 1,…,n, valoarea
cererii de inputuri va fi aceea care duce la maximizarea profitului, adică
soluţia problemei:
⎛ n m ⎞
max⎜⎜ ∑ p j ⋅ q j ( x) − C F − ∑ wi ⋅ xi ⎟⎟ (68)
xi
⎝ j =1 i =1 ⎠
dacă firma acţionează pe pieţe ale inputurilor şi outputurilor perfecte, sau a
problemei:
⎛ n m ⎞
max⎜⎜ ∑ p j (q ) ⋅ q j ( x) − C F − ∑ wi ( x) ⋅ xi ⎟⎟ (69)
xi
⎝ j =1 i =1 ⎠
dacă firma acţionează pe pieţe cu concurenţă imperfectă.
În primul caz, condiţiile de optim de ordinul întâi duc la sistemul de
ecuaţii:
n ∂q j ( x)
wi = ∑ p j ⋅ ,i = 1,…,m (70)
j =1 ∂xi
care arată că firma foloseşte acele cantităţi din inputuri care corespund
situaţiei în care costul fiecărui input pe piaţă, wi, sunt egal cu produsul lui
marginal (profitul adus de utilizarea unei unităţi în plus din acest input)
n ∂q j ( x)
∑j =1
pj ⋅
∂xi
. Condiţiile de optim de ordinul 2 implică concavitatea
∂ ( wi ( x) ⋅ xi ) n ∂ ( p j (q ) ⋅ q j ( x))
∂xi
= ∑
j =1 ∂xi
,i = 1,…,m (74)
sau:
m
∂wk ( x ) n ⎛ ⎛ n ∂p j (q ) ∂ql ⎞ ∂q ( x) ⎞
wi(x) + ∑ xk ⋅
k =1 xi
= ∑ ⎜⎜∑
⎜ ⎜
j =1 ⎝ ⎝ l =1 ql
⋅ ⎟⎟ ⋅ q j ( x) + p j (q ) ⋅ j
∂xi ⎠ ∂xi ⎟⎠
⎟ ,i =
= 1,…,m (75)
adică aceeaşi condiţie ca venitul marginal să egaleze costul marginal.
Curba cererii pe piaţa inputurilor se obţine ca mulţime a punctelor de
coordonate (w(xopt), xopt), unde x este cantitatea de input care duce la profitul
maxim, preţul inputurilor fiind w(xopt).
În final, utilizând curba cererii pe piaţa inputurilor găsită în
combinaţie cu curba ofertei pe piaţa inputurilor, obţinem nivelul optim al
inputurilor pe care trebuie să le utilizeze firma pentru a-şi maximiza
profitul, ca intersecţie a celor două curbe.
95
Analiza depinde evident de diferitele tipuri de competiţii imperfecte,
de posibilele restricţii impuse variabilelor, de existenţa şi importanţa altor
criterii de optim urmărite de firmă etc.
Odată decisă cantitatea ce va fi utilizată din fiecare input urmează
organizarea aprovizionării şi gestionării acestora, activitate care implică
luarea de decizii asupra dimensiunilor tranşelor în care vor fi aduse
inputurilor, momentele la care vor fi aduse, furnizorii care vor fi solicitaţi,
luarea în considerare a problemelor care ar putea să apară datorita unor
disfuncţionalităţi faţă de programul iniţial etc.
Datorită complexităţii problemei, intervalului relativ lung de timp
căreia i se adresează şi dinamicii mediului economic, modelel utilizate în
acest scop sunt în general modele probabilistice, utilizând cu precădere
tehnici de simulare, modele ale programării dinamice implicând multe etape
în desfăşurare, modele care necesită utilizarea tehnicii de calcul ca o
consecinţă a volumului imens de calcule, modele care iau în considerare
posibilitatea trecerilor bruşte dintr-o stare în alta, modele multicriterioale
sau multiobiectiv etc.
Astfel, să presupunem că analizăm utilizarea unei anumite materii
prime în procesul de producţie, consumul din acesta nefiind uniform şi
continuu în timp, implicând o anumită imprecizie în ce priveşte estimarea
cantităţii necesare, momentelor la care va fi nevoie de aceasta cât şi în ceea
ce priveşte posibilităţile de procurare a ei. Deoarece aducerea spre utilizare
în producţie a acestei materii prime necesită costuri ridicate, cât şi pierderi
mari în cazul absenţei acesteia, care cresc rapid cu cantitatea şi durata lipsei,
este necesară crearea unui stoc tampon în depozitele întreprinderii.
Eficacitatea şi operativitatea aprovizionării implică o formalizare relativ
simplă a modului în care este adusă materia primă în întreprindere, de aceea
este bine ca aducerea materiei prime să se facă la intervale egale şi în
cantităţi egale.
Presupunem că cererea zilnică din materia primă respectivă este o
variabilă aleatoare discretă cu un număr finit de valori, estimată pe baza
experienţei anterioare:
⎛ d1 d2 L dn ⎞
D = ⎜⎜ ⎟
⎝ p1 p2 L p n ⎟⎠
96
al materiei prime este mai mare decât costul normal pS > pL. Chiar dacă este
lansată această comandă, se estimează că ea va putea fi obţinută doar cu o
probabilitate p, intervalul de timp dintre momentul lansării acesteia şi
momentul intrării mărfei în depozit fiind o variabilă aleatoare discretă cu un
număr finit de valori:
⎛ t1 t2 L tn ⎞
t = ⎜⎜ ⎟
⎝ π1 π2 L π n ⎟⎠
Presupunem că într-un interval nu se poate obţine decât cel mult o
comandă specială.
Costul unitar de stocare este presupus constant cS (unităţi monetare
pe unitate de timp ori unitate de măsură a materiei prime) iar în cazul lipsei
materiei prime vor apărea pierderi unitare cP > cS.
În aceste condiţii se doreşte alegerea acelui interval dintre două
aprovizionări T şi acelei cantităţi Q ce va fi adusă la fiecare aprovizionare
astfel încât costul mediu cu aprovizionarea să fie minim.
Deoarece modelarea matematică a situaţiei şi existenţa variabilelor
aleatoare, este practic imposibilă găsirea unei soluţii analitice, de aceea este
utilizată tehnica simulării, fiind generat un număr foarte mare de scenarii
pentru diferite perechi posibile (T,Q), până când este identificată acea
pereche (Topt,Qopt) care duce la un cost total mediu minim.
Un scenariu posibil se obţine în felul următor:
pasul 1. Se alege o pereche posibilă (T,Q). Avem deci, la începutul primului
interval T din perioada analizată, cantitatea Q în depozit. De
asemenea, costul total iniţial va fi CL + Q · pS.
pasul 2. Se generează un număr aleator prin care va fi decisă cantitatea di
necesară în prima zi din materia primă respectivă.
pasul 3. Se micşorează stocul din depozit cu cantitatea di: Q → Q – di.
pasul 4. Se compară stocul rămas Q – di cu stocul critic SC. Dacă stocul
rămas este mai mic decât stocul critic se lansează o comandă
specială şi se trece la pasul 5. Dacă nu, atunci se adaugă la costul
Q + (Q − d i )
total costul mediu de stocare cm = ⋅ c S şi se reia
2
algoritmul de la pasul 2.
pasul 5. Se verifică dacă în intervalul actual a mai fost lansată o comandă
specială. Dacă da se trece la pasul 8, altfel se trece la pasul 6.
pasul 6. Se generează un număr aleator prin care se decide dacă această
comandă va putea fi obţinută sau nu. Dacă nu putem obţine
97
comanda se trece la pasul 8. Dacă putem obţine comanda se adaugă
la costul total valoarea CS iar apoi se generează un număr prin care
se decide peste câte zile va intra comanda în stoc.
pasul 7. Dacă în ziua respectivă a intrat o comandă specială, stocul creşte cu
QS şi costul total cu pS · QS.
pasul 8. Se compară stocul rămas cu valoarea zero. Dacă stocul rămas e
pozitiv, se adaugă la costul total valoarea:
Q + (Q − d i )
cm = ⋅ cS
2
Dacă stocul rămas e negativ, se adaugă la costul total valoarea:
Q + (Q − d i )
cm = – ⋅ c P dacă Q < 0
2
Q2 (d − Q) 2
cm = ·cS + i ·cP dacă Q > 0
2d i 2d i
7. Subsistemul financiar
Aşa cum s-a desprins şi din analiza celorlalte subsisteme, rolul
subsistemului financiar este de a asigura necesarul de fonduri pentru plata
factorilor de producţie, susţinerea investiţiilor, plata dividendelor, taxelor şi
datoriilor etc., pe baza veniturilor proprii şi/sau a împrumuturilor, de a
analiza şi fructifica oportunităţile apărute şi de a gestiona toate fluxurile de
băneşti din întreprindere.
98
Legătura acestui subsistem cu celelalte subsisteme şi cu mediul
extern este reprezentată în figura 30.
Politica financiară a firmei constă în luarea de decizii privind modul
în care sunt procurate resursele financiare şi felul în care sunt utilizate.
Resursele financiare pot proveni fie din surse interne fie din surse
externe. Sursele interne (proprii) pot proveni din:
− capitalul particular al fondatorilor firmei sau a celorlalţi
acţionari;
− o parte din profit;
− fondul de amortizare;
− emisiuni de acţiuni;
− vânzarea sau dezafectarea unor utilaje sau clădiri, etc.
urs ei
de
e
b
bv
en
m i
Ra dator
Ta
en
vid
ţii
Di
Subsistemul Investiţii Credite Piaţa financiară
alocate Subsistemul acordate
preţuri – costuri Financiar
profitabilitate
(SPCP) Necesar de investiţii (SF) Cererea
(profitabile) de credite
Informaţii privind
rata dobânzii
factorilor
factorilor
Costul
Plata
Subsistemul
asigurării cu factori
de producţie
(SAFP)
Figura 30
100
6. productivitatea muncii
7. consumurile specifice etc.
Indicatorii de bază sunt:
1. valoarea investiţiei
It = I + MO + CS
unde:
It = investiţia totală
I = investiţia calculată conform devizului general
MO = necesarul de mijloace circulante pentru începerea funcţionării
obiectivului
CS = cheltuieli cu pregătirea cadrelor, supravegherea lucrărilor etc.
2. durata de execuţie a lucrărilor de investiţii
3. durata de funcţionare a obiectivului în care se va investi
4. investiţia specifică:
Ii I
si = sau si = i – în cazul unui obiectiv nou
qi Qi
I mi I mi
si = sau si = – în cazul modernizării, dezvoltării
q mi − q0 Qmi − Q0
sau retehnologizării unui obiectiv
existent
Ii − I j Ii − I j
sc = sau sc = – pentru compararea variantelor
qi − q j Qi − Q j
unde:
si = investiţia specifică
sc = necesarul suplimentar de investiţii în varianta i faţă de varianta j
pentru a obţine o capacitate suplimentară de producţie de o
unitate fizică (sau valorică), în varianta i faţă de varianta j.
Ii, Ij= investiţia aferentă variantele i şi j
qi, qj = capacitatea de producţie (tone, bucăţi, metri pătraţi etc.) în
variantele i şi j
Qi = valoarea producţiei în variantele i şi j
Imi = investiţia alocată pentru modernizare, dezvoltare sau
retehnologizare în varianta i
qmi = capacitatea de producţie după modernizare
Qmi = valoarea producţiei după modernizare
q0 = capacitatea de producţie existentă înainte de modernizare
Q0 = valoarea producţiei existentă înainte de modernizare
i, j = variante de investiţie.
101
5. termenul de recuperare al investiţiilor
Ii
Ti = – pentru obiectivele noi
Phi
I mi
Ti = – pentru modernizare, dezvoltare sau retehnologizare
Phmi − Ph 0
Ii − I j
Ti = – pentru comparare
Phi − Phj
unde:
Ti = termenul de recuperare
Phi, Phj = profitul anual al variantelor i şi j
Phmi= profitul anual al variantei i după de modernizare
Ph0 = profitul anual înainte de modernizare.
6. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (profitul anual
la o u.m. investită)
Phi
ci = – pentru obiective noi
Ii
P −P
ci = hmi h 0 – pentru modernizări
I mi
unde:
Mi = mărimea imobilizărilor totale
d = durata de execuţie a obiectivului
Ih = fondul de investiţii cheltuit în anul h
k = parametru care poate fi 0 sau 1 după cum investiţia s-a cheltuit la
sfârşitul, respectiv începutul anului.
2. Imobilizarea specifică
d
Mi ∑I h (d − h + k )
mi = = h =1
q q
103
3. Efectul economic al imobilizărilor (efectul nerealizat prin
imobilizarea fondurilor)
d
Ei = en · Mi = en · ∑I
h =1
h (d − h + k )
g d D
f
t
m n p u v
Ita Pta Ra Ta
g +d g +d + D m g + d +Tam
1 1 P 1
m I ta =
m
∑ (1 + a)
h = g +1
h
⋅ I h Ptam = ∑
h = g + d +1 (1 + a )
h
⋅ Ph Ram =
I
–1 I tam = ta
∑
h = g + d +1 (1 + a )
m
ta
h
⋅ Ph
d +D n d +Tan
d
1 1 P 1
n I ta =
n
∑h =1 (1 + a ) h
⋅ I h Ptan = ∑
h = d +1 (1 + a )
h
⋅ Ph Ran = tan – 1 I tan =
I ta ∑ (1 + a)
h = d +1
h
⋅ Ph
Tap
d −1 D
1 Ptap 1
p I ta =
p
∑h =0
(1 + a ) h ⋅ I h Ptap = ∑
h =1 (1 + a ) h
⋅ Ph Rap =
I tap
– 1 I tap = ∑ (1 + a)
h =1
h
⋅ Ph
f −1
f + d −1 Ptau = ∑ (1 + a) h
⋅ Ph
Ptau Tau −1
u I =
u
ta ∑ (1 + a ) ⋅ I hh
D− f
h =0
1
Rau =
I tau
– 1 I tau = ∑ (1 + a) h
⋅ Ph
+∑
h= f
⋅ Ph h =0
h =1 (1 + a ) h
d + D −1 D −1 Ptav D −1
v I ta =
v
∑ (1 + a) h ⋅ I h Ptav = ∑ (1 + a ) h ⋅ Ph Rav =
v
– 1 I ta =
v
∑ (1 + a) h
⋅ Ph
h= D h =0 I ta
h = D − Tav
105
Pentru aprecierea eficienţei economice a proiectelor de investiţii pot
fi folosiţi şi următorii indicatori:
1. Fluxul de numerar (cash-flow-ul)
Fh = Vh – (Ch + Ih)
unde:
Fh = fluxul de numerar pentru anul h
Vh = venitul pe anul h
Ch = cheltuielile de producţie pe anul h
Ih = cheltuielile cu investiţiile pe anul h
2. Venitul net actualizat (VNA)
d +D
Vh − I h − C h
VNA = ∑
h =1 (1 + a ) h
unde:
d = durata de realizare a proiectului de investiţii
D = durata de funcţionare a obiectivului
3. Rata internă de rentabilitate a investiţiei (RIR). Este acea rată de
actualizare pentru care venitul net actualizat ar fi zero:
d +D
Vh − I h − C h
0= ∑
h =1 (1 + RIR)
h
(1 + a) h
unde: Vh′ , I h′ şi C h′ sunt mărimile cunoscute, exprimate în valută.
5. Pragul de rentabilitate. Este nivelul minim de folosire a
capacităţilor de producţie din proiectul analizat, exprimat
procentual, de la care profitul devine pozitiv.
De asemenea, ţinând cont de multitudinea de factori care pot
influenţa desfăşurarea proiectului, este utilă şi calcularea efectului acestora
asupra ratei interne de rentabilitate, prin măsurarea senzitivităţii acesteia la:
− prelungirea duratei de execuţie a proiectului;
− prelungirea intervalului până la atingerea parametrilor de
funcţionare proiectaţi;
− depăşirea volumului de investiţii prevăzut iniţial;
− creşterea preţurilor la materii prime, energie etc.;
− creşterea salariilor;
106
− modificarea preţurilor produselor finite desfăcute de firmă etc.
Una dintre cele mai importante probleme este alegerea acelor
proiecte de investiţii, în limita fondurilor disponibile, care duc la obţinerea
profitului maxim. În acest scop există o multitudine de modele şi tehnici,
dintre care amintim:
− metode ale programării matematice;
− programarea secvenţială;
− programarea dinamică;
− analiza drumului critic;
− modele de analiză structurală a investiţiilor (modelul static şi
dinamic al lui Leontief, modelul Lange, determinarea investiţiilor
conexe etc.)
− modele de prognoză a investiţiilor etc.
În fine, unul din cele mai importante aspecte ale activităţii
subsistemului financiar este politica de dividend.
Deoarece distribuirea dividendelor reprezintă pentru firmă o privare
de resurse pentru finanţarea internă, apare permanent conflictul între
interesele acţionarilor de a-şi mări dividendele şi interesele conducerii
firmei de a utiliza o parte cât mai mare din profit pentru autofinanţare în
scopul măririi puterii firmei.
Plecând de la relaţia de bază privind valoarea acţiunilor (Gordon-
Shapiro):
Dividende platite
Va =
Rata de preferinta a investitorului - Rata de crestere a dividendului
rezultă ca plata unor dividende mari va creşte valoarea actuală a acţiunilor.
Aceasta duce însă la investiţii mai mici, care duc la micşorarea viitoare a
ratei de creştere aşteptată de acţionari şi în final la scăderea valorii
investiţiilor.
În concluzie, valoarea dividendelor nu poate fi nici foarte mare nici
foarte mică, soluţia optimă fiind acea valoare de echilibru care duce la
maximizarea preţului acţiunilor.
Chiar dacă plata dividendelor pare să fie un factor de slăbire a firmei,
Modigliani şi Miller au demonstrat că, în anumite condiţii de piaţă, politica
de dividend nu are nici o influenţă asupra valorii firmei. În ultimă instanţă,
politica de dividend nu este decât o alegere între finanţarea din surse proprii
interne şi finanţarea din surse proprii externe.
Plecând de la schemele utilizate în analiza fiecărui subsistem, putem
obţine, prin agregare, schema întregului sistem al firmei, reprezentată în
figura 31.
107
SISTEMUL CIBERNETIC AL FIRMEI
Concurenţi Depozite
STAT Acţionari Bănci
Îm
pr
concurenţa
Informaţii
dir umu
Oferta de
d e
credit
privind
ec tur
en
e
te i
vi d
Ta
Di
Investiţii Credite
Subsistemul Subsistemul Piaţa financiară
alocate acordate
preţuri – costuri Financiar
profitabilitate
(SPCP)
Necesar de investiţii (SF) Cererea
(profitabile) de credite
Informaţii privind
Informaţii privind
Informaţii privind
profitabilitatea
rata dobânzii
Investiţii de
dezvoltare
stu lor
producţia
factorilor
factorilor
Costul
Co tori
Plata
l
c
fa
Preţul de vânzare
preţul factorilor
Program de
producţie
producţie
Preţ de
SISTEMUL
Subsistemul CIBERNETIC
raporturilor cu piaţa AL FIRMEI
bunurilor şi serviciilor
(SRPB)
Informaţii despre
Publicitate
Comenzi
Reclamă
Vânzări
piaţă
Figura 31
Modelul de mai sus reuşeşte să creeze o imagine de ansamblu asupra
firmei dar nu constituie prin el însuşi o modalitate de găsire a soluţiilor
optime în ceea ce priveşte deciziile firmei şi nici nu furnizează un set de
reguli sau indicaţii după care firma să-şi creeze o strategie proprie de
conducere a firmei. În capitolele următoare se va încerca tocmai găsirea
unor modele matematice care să răspundă cerinţelor de mai sus.
108
CAPITOLUL
MODELE DINAMICE
DE FIRMĂ
109
Una din metodele de cercetare şi analiză a activităţii firmei constă în
abordarea acesteia ca un sistem dinamic complex, prin identificarea
elementelor tripletului intrare (variabilele de decizie sau control) – stare
(variabilele de stare) – ieşire (variabilele rezultative), a criteriului de optim
după care se ghidează firma şi ipotezelor privind evoluţia indicatorilor
firmei.
Odată identificate mărimile care definesc starea firmei putem
determina evoluţia (pe orizont finit sau infinit), caracteristicile evoluţiei şi în
final putem determina evoluţia optimală a firmei şi putem descrie condiţiile
în care se poate materializa această evoluţie în funcţie de situaţia concretă
sau anticipată asupra mediului extern în care evoluează firma.
Matematic vorbind, acest mod de abordare se reduce în esenţă la
modelarea dinamicii firmei printr-o problemă de control optimal (vezi anexa
I), după identificarea variabilelor şi funcţionalelor care formează modelul
rămânând să ne fixăm asupra orizontului de timp pe care se face analiza
(finit sau infinit), să optăm pentru o evoluţie continuă sau discretă a
variabilelor sistemului şi în final să optăm pentru una din modalităţile
cunoscute de găsire a soluţiei optime a problemei.
Forţa acestei metode este dată de posibilitatea utilizării întregului
aparat matematic existent, care asigură rigurozitatea analizelor efectuate şi
siguranţa faptului că, odată identificat un model suficient de apropiat de
situaţia reală vom avea la îndemână o soluţie matematică la care să ne
raportăm în momentul luării deciziilor.
Limitele acestei metode sunt date de:
- dificultatea identificării mărimilor relevante în descrierea stării şi
evoluţiei firmei, mai ales în situaţia în care firma trebuie să apeleze la
măsuri extreme pentru a supravieţui;
- dificultatea identificării regulilor după care evoluează firma într-un
mediu instabil şi imprevizibil;
- dificultatea rezolvării (şi mai ales a analizei) sistemului în
condiţiile în care se încearcă luarea în considerare a cât mai multor factori
necesari unei descrieri cât mai fidele a situaţiei.
Ţinând cont de cele de mai sus putem trage concluzia că, deşi nu ne
putem aştepta în nici un caz la o descriere infailibilă a evoluţiei firmei (mai
ales în condiţiile unei economii foarte instabile), modelele dinamice de
analiză pot da informaţii utile în ceea ce priveşte strategia viitoare a firmei şi
modului în care poate fi materializată această strategie.
În continuare vor fi prezentate trei dintre cele mai cunoscute modele
de analiză a dinamicii firmei, reprezentative în ceea ce priveşte indicatorii
luaţi în considerare în descrierea evoluţiei firmei, legilor economice
(transpuse în restricţii matematice) acceptate în descrierea evoluţiei firmei,
110
criteriilor de performanţă urmărite şi restricţiilor la care mediul extern
supune activitatea firmei. În tabelul de mai jos este făcută o prezentare
comparativă a celor trei modele care vor fi descrise pe larg în acest capitol:
1. Modelul Lesourne-Leban[30]
Obiectivul modelului Lesourne-Leban este maximizarea fluxului
(încasărilor) de dividende pe un orizont infinit de timp t ∈ [0,∞) în valoare
actualizată:
∞
max
I ,F ∫
0
e −it D(t )dt (1)
113
7) Profitul net este utilizat pentru plata dividendelor D(t) şi pentru
creşterea capitalului propriu X& (t ) :
114
1.2 Modelul matematic
∞
max ∫ e −it D (t )dt (9)
D,I ,L
0
K& (t ) = I (t ) − aK (t ) (11)
X (t ) ≤ K (t ) ≤ (1 + k ) X (t ) (12)
0 ≤ D (t ) ≤ Dmax (13) ⎫
⎬ restricţii momentane asupra variabilelor de
I min ≤ I (t ) ≤ I max (14)⎭
comandă
K(0) = K0, X(0) = X0 – condiţiile iniţiale ale modelului
b) Lagrangeanul problemei:
L( K1(4
t ), X ( t ), I ( t ), D( t ) , λ1 ( t ), λ2 ( t ), µ1 ( t ), µ 2 ( t ), µ 3 ( t ), µ 4 ( t ),ν 1 ( t ),ν 2 ( t )) =
24 3 1 424 3 14243 14444442444444 3
variabile de stare variabile de comanda variabile adjuncte multiplicatori Lagrange
115
c) Sistemul canonic este format din ecuaţiile de dinamică ale
variabilelor de stare ale modelului K(t) şi X(t):
X& (t ) = (1 − f )[ R(Q(t )) − wL (t ) − (r + a) K (t ) + rX (t )] − D(t ) (10)
K& (t ) = I (t ) − aK (t ) (11)
∂L(⋅)
λ&1 (t ) = iλ1 (t ) − = iλ1 (t ) − λ1 (t )(1 − f )r + ν 1 (t ) − (1 + k )ν 2 (t ) (17)
∂X (t )
116
care rezultă din relaţiile (21) şi (26), deci evoluţia optimă corespunde
legităţii ca venitul marginal al muncii să fie egal cu costul marginal – aici
salariul nominal.
De asemenea, conform relaţiei (20) vom avea şi λ&2 (t ) = 0 rezultat
care combinat cu relaţia (18) conduce la:
⎡ ∂R (⋅) ⎤
− λ1 (t )(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥ − ν 1 (t ) + ν 2 (t ) = 0 (28)
⎣ ∂K (t ) ⎦
TR. nr. µ1 (t ) ν 1 (t ) ν 2 (t )
1 0 + 0
2 0 0 +
3 0 0 0
4 + + 0
5 + 0 +
6 + 0 0
i − (1 − f )r + ν 1 (t ) − (1 + k )ν 2 (t ) = 0 sau i − (1 − f )r = (1 + k )ν 2 (t ) −ν 1 (t ) (29)
În plus, pe traiectoriile 1, 2, 3, relaţia (28) devine:
⎡ ∂R (⋅) ⎤
(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥ = ν 2 (t ) − ν 1 (t ) (30)
⎣ ∂K (t ) ⎦
Traiectoria 1: (ν 1 (t ) > 0, µ1 (t ) = ν 2 (t ) = 0 )
Din ν 1 (t ) > 0 rezultă imediat că K (t ) = X (t ) , deci firma nu face
împrumuturi iar din µ1 (t ) = 0 rezultă că D(t ) > 0 , deci firma plăteşte
dividende.
117
Conform relaţiei (29) rezultă relaţia (1 − f )r − i = ν 1 (t ) şi cum
ν 1 (t ) > 0 vom avea :
(1 − f )r > i (31)
deci acţiunile sunt mai ieftine decât creditul şi este raţional ca finanţarea să
se facă din acţiuni.
Conform relaţiei (30) avem:
∂R(⋅) ν (t )
− (r + a ) = − 1 (32)
∂K (t ) 1− f
şi înlocuind variabila adjunctă ν1 (t ) din relaţia (31) în relaţia (32) obţinem
egalitatea:
∂R(⋅) i
−a = (33)
∂K (t ) 1− f
care este o ecuaţie algebrică cu necunoscuta K(t). Prin rezolvarea sistemului
∂R(⋅)
algebric format din această ecuaţie şi = w vom obţine o evoluţie
∂L(t )
staţionară a capitalului şi a numărului de angajaţi ai firmei:
K(t) = K *X = constant, L(t) = L*X = constant
unde K *X şi L*X sunt soluţiile acestui sistem. Indicele X a fost adăugat pentru
a remarca faptul că valoarea staţionară este corespunzătoare cazului când
finanţarea se face numai din acţiuni.
Valoarea dividendelor se scoate din prima ecuaţie de dinamică iar
valoarea investiţiilor va fi egală cu valoarea amortizării:
I(t) = a· K *X = constant
Traiectoria 2: ( ν2 (t ) > 0, µ1 (t ) = ν1 (t ) = 0 )
Din relaţia ν 2 (t ) > 0 rezultă imediat egalitatea (1 + k ) X (t ) − K (t ) = 0
K (t )
care poate fi rescrisă X (t ) = şi arată că, pe această traiectorie, nivelul
1+ k
datoriei firmei este maxim.
Din egalitatea µ1 (t ) = 0 rezultă D(t ) > 0 care indică faptul că, pe
această traiectorie, firma plăteşte dividende, chiar dacă nu la nivelul maxim
posibil.
118
Din (29) rezultă:
(1 + k )ν 2 (t ) = i − (1 − f )r
adică:
i − (1 − f )r
ν 2 (t ) = (35)
1+ k
Deoarece ν 2 (t ) > 0 si 1 + k > 0 atrag (1 − f )r < i rezultă că această
traiectorie este posibilă doar dacă acţiunile sunt scumpe şi creditele sunt
ieftine; deci finanţarea se va face din credite.
Din (30) rezultă:
⎡ ∂R (⋅) ⎤
(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥ = ν2 (t ) (36)
⎣ ∂K (t ) ⎦
Înlocuim pe ν2 (t ) din (35) şi obţinem:
∂R(⋅) 1 ⎡ i ⎤
−a = ⎢ kr + (37)
∂K (t ) 1+ k ⎣ 1− f ⎥⎦
Notăm cu KY* soluţia acestei ecuaţii (valoarea staţionară când
finanţarea se face din credite la maxim).
Traiectoria 3: ( ν1 (t ) = µ1 (t ) = ν2 (t ) = 0 )
Din (29) rezultă:
(1 − f )r = i
situaţie care a fost exclusă prin ipoteză, deci traiectoria 3 nu este admisibilă.
Traiectoria 4: (ν 1 (t ) > 0,ν 2 (t ) = 0, µ1 (t ) > 0 )
Din relaţia (24) rezultă că tot capitalul e capital propriu:
K (t ) = X (t ) ⇒ Y (t ) = 0
deci finanţarea se face numai din acţiuni.
Din egalitatea (29) rezultă i − (1 − f )r = −ν 1 (t ) , care, coroborată cu
faptul că ν1 (t ) > 0 , conduce la condiţia i < (1 − f )r deci această traiectorie
este posibilă doar dacă acţiunile sunt ieftine şi creditele sunt scumpe.
Cum ν 1 (t ) = (1 − f )r − i = constant şi ν 2 (t ) = 0 rezultă că prima
ecuaţie adjunctă este o ecuaţie diferenţială liniară în λ1 (t ) :
λ& (t ) = [i − (1 − f )r ]λ (t ) + (1 − f )r − i
1 1
119
Din egalitatea (30) şi ţinând cont că ν 2 (t ) = 0 şi i − (1 − f )r = −ν 1 (t )
deducem:
⎡ ∂R(⋅) ⎤
λ1 (t )(1 − f ) ⎢ − (r + a)⎥ = i − (1 − f )r < 0
⎣ ∂K (t ) ⎦
∂R(⋅)
care este o ecuaţie implicită în K(t) şi L(t). Din aceasta şi relaţia =w
∂L(t )
se obţin evoluţiile capitalului şi numărului de angajaţi.
∂R(⋅)
În plus − a < r ⇒ K (t ) < K YX
*
unde KYX*
este soluţia staţionară
∂K (t )
∂R(⋅)
în cazul finanţării mixte = a + r (vezi traiectoria 6).
∂K (t )
Din a doua ecuaţie de dinamică se va obţine şi evoluţia investiţiilor.
Totuşi, traiectoria este posibilă doar dacă K(t) şi L(t) verifică şi
prima ecuaţie de dinamică.
⎣ ∂K (t ) ⎦ ∂K (t )
*
unde KYX este soluţia staţionară în cazul finanţării mixte.
120
Din ecuaţia (30), ţinând cont de faptul că ν1 (t ) = ν2 (t ) = 0 , obţinem:
⎡ ∂R(⋅) ⎤ ∂R(⋅)
λ1 (t )(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥ = 0 ⇒ − a = r ⇒ K (t ) = K YX
*
⎣ ∂K (t ) ⎦ ∂K (t )
*
unde K YX este soluţia staţionară în cazul finanţării mixte.
Din µ1 (t ) > 0 rezultă că firma nu plăteşte dividende iar din a doua
ecuaţie de dinamică obţinem o valoare constantă a investiţiilor:
*
I(t) = a· K YX = constant
X0 KX*
I*(t)
D*(t)
t
121
Pentru această situaţie avem o evoluţie staţionară a indicatorilor
firmei:
D * = (1 − f )( R ( K X* ) − wL − aK X* )
Y * (t ) = 0
I * (t ) = aK X*
K * (t ) = K X*
∞
D*
iar valoarea optimă va fi ∫ e −it D * dt = .
0
i
1
b) dacă creditele sunt ieftine, adică i > (1 − f )r şi X (0) = K Y* ,
1+ k
traiectoria optimă este traiectoria 2, evoluţiile indicatorilor firmei
putând fi urmărite în figura de mai jos:
K0 KY*
I*(t)
D*(t)
t
122
Traiectorii în două stadii
Dacă creditele sunt scumpe, adică i < (1 − f )r şi X (0) ≠ K X* sau
1
creditele sunt ieftine, adică i > (1 − f )r şi X (0) ≠ K Y* traiectoriile finale
1+ k
nu mai pot fi şi traiectorii iniţiale, astfel încât, până ajunge în condiţiile
trecerii pe o traiectorie finală firma trebuie să evolueze pe una din
traiectoriile 4, 5 sau 6 (în funcţie de valorile iniţiale ale indicatorilor firmei).
Pentru ca o comutare de pe o traiectorie pe alta să fie admisibilă este
necesar ca toate soluţiile obţinute prin concatenare să îndeplinească
proprietăţile de continuitate şi derivabilitate. Întrucât modelul are restricţii
pure asupra stării, există posibilitatea ca variabilele adjuncte să nu fie
continue.
În punctul τ de concatenare a două traiectorii trebuie satisfăcute
relaţiile:
λ1 (τ + ) = λ1 (τ − ) − η1 (τ ) + η 2 (τ ) (41)
λ2 (τ + ) = λ2 (τ − ) + η1 (τ ) + (1 + k )η 2 (τ ) (42)
η1 (τ )( K (τ ) − X (τ )) = 0 (43)
η 2 (τ )((1 + k ) X (τ ) − K (τ )) = 0 (44)
η1 (τ ) ≥ 0, η 2 (τ ) ≥ 0 (45)
Întrucât λ2 (t ) = 0 , din egalitatea (42) rezultă:
η1 (τ ) + (1 + k )η2 (τ ) = 0 (46)
şi cum η1 (τ ) şi η 2 (τ ) sunt pozitive (conform (45) şi (46)) rezultă că
η1 (τ ) = η 2 (τ ) = 0 deci λ1 (t ) este continuă, conform (41).
Cum λ1 (t ) = 1 + µ1 (t ) (conform (19) rezultă că şi multiplicatorul
µ1 (t ) este o funcţie continuă.
Întrucât pe traiectoriile 1 şi 2 multiplicatorul µ1(t) este nul, este
necesar ca traiectoriile care preced traiectoriile 1 sau 2 să verifice µ1 (t ) > 0 .
Rezultă că în punctul de comutaţie:
⎧ µ&1 (t < τ ) < 0, µ&1 (τ ) = 0, µ&1 (t > τ ) = 0
⎨
⎩µ1 (t < τ ) > 0, µ1 (τ ) = 0, µ1 (t > τ ) = 0
Cum λ&1 (t ) = µ&1 (t ) (deoarece λ1 (t ) = 1 + µ1 (t ) ), înlocuind în relaţia (17)
obţinem condiţia:
µ&1 (t ) = (1 + µ1 (t ))(i − (1 − f )r ) + ν 1 (t ) − (1 + k )ν 2 (t ) (47)
123
Pentru a vedea care din combinaţiile posibile verifică condiţiile de
mai jos vom analiza succesiv traiectoriile 4, 5 şi 6 pentru a vedea care şi în
ce condiţii poate precede una din traiectoriile finale 1 şi 2.
Traiectoria 4
Pe această traiectorie avem ν 2 (t ) = 0 şi utilizând în (47) relaţiile:
ν 2 (t ) = 0 , µ1 (t ) = 0 şi µ&1 (t ) < 0 rezultă:
i < (1 − f )r
deci situaţia corespunzătoare creditelor scumpe şi traiectoria 4 poate precede
doar traiectoria 1.
Din condiţia de optim (28), prin explicitarea lui ν 1 (t ) rezultă:
⎡ ∂R(⋅) ⎤
ν 1 (t ) = −λ1 (t )(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥
⎣ ∂K (t ) ⎦
care va fi înlocuită în relaţia (47) şi ţinând seama că λ1 (t ) = 1 + µ1 (t ) , avem:
⎡ ∂R (⋅) ⎤
µ&1 (t ) = (i − (1 − f )r ) − (1 + µ1 (t ))(1 − f ) ⎢ − ( r + a)⎥ − (1 + k )ν 2 (t )
⎣ ∂K (t ) ⎦ 142 =0
43
∂R (⋅) i
µ&1 (t ) < 0 ⇒ −a≥ ⇔ K (t ) ≤ K X*
∂K (t ) 1− f
Pentru traiectoria 4 se ştie deja că K (t ) > K YX *
şi rezultă că în
condiţiile unor credite scumpe, deci a unei finanţări doar din surse proprii
X (0) = K (0) şi pentru o valoare iniţială a capitalului firmei K (0) mai mică
decât valoarea de echilibru K X* , firma îşi va începe evoluţia pe traiectoria
ascendentă 4 până când capitalul firmei ajunge la valoarea K X* , moment în
care comută pe traiectoria finală 1. Valorile indicatorilor pe cele două
traiectorii sunt trecute în tabelul de mai jos:
TR4 TR
K YX*
< K X* valoare staţionară K(t) = K X*
K& (t ) > 0 ⇒ K(t) Autofinanţare Y (t ) = 0
Y (t ) = 0 D(t ) = (1 − f )[ R( K X* ) − wL (t ) − aK X* ]
D(t ) = 0
124
iar reprezentarea geometrică a traiectoriei totale este dată în figura de mai
jos:
QX * Q*X
K *X
Q0 D(t)
K0
TR4 TR1
creştere staţionare
D=0 t
t4,1 T
⎡ ∂R(⋅) ⎤
ν 2 (t ) = λ1 (t )(1 − f ) ⎢ − (r + a )⎥
⎣ ∂K (t ) ⎦
pe care îl înlocuim în (47) şi ţinând seama că λ1 (t ) = 1 + µ1 (t ) :
⎡ ∂R(⋅) ⎤
µ&1 (t ) = (i − (1 − f )r ) − (1 + k )(1 − f ) ⎢ − (r + a)⎥ ≤ 0 ⇒
⎣ ∂K (t ) ⎦
∂R(⋅) 1 i
−a ≥ (kr + ) ⇒ K (t ) ≤ K Y*
∂K (t ) 1+ k 1− f
Traiectoria 5 trebuie conectată cu traiectoria 2 şi va rezulta cazul
finanţării maxime din împrumut. Situaţia corespunde creditelor ieftine şi
rezultă că pentru cazul în care:
1
i > (1 − f )r şi X (0) < K Y*
1+ k
traiectoria de magistrală este TR5 → TR2.
125
TR2
TR5
K (t ) ≤ K Y* traiectorie staţionară K(t) = K Y*
K& (t ) > 0 ,K(t) k
Y (t ) = K Y*
k 1+ k
Y (t ) = K (t ) ,Y(t) k
1+ k D(t ) = (1 − f )[ R( K *y ) − wL(t ) − (a + r ) K Y* ]
D(t ) = 0 1+ k
QY* QY*
KY*
Q0 Y(t)
K0
D(t)
Y(0)
TR5 TR2
creştere D = 0 staţionară t
t5,2 T
∂R(⋅) i
Pe traiectoria 1: −a = ⇒ K (t ) = K X*
∂K (t ) 1− f
∂R (⋅)
Pe traiectoria 6: − a = r ⇒ K (t ) = K YX
*
∂K (t )
∂R(⋅) 1 i
Pe traiectoria 2: −a = (kr + ) ⇒ K (t ) = K Y* .
∂K (t ) 1+ k 1− f
126
În concluzie nu putem avea decât două traiectorii finale în două
stadii:
TR4 → TR1
TR5 → TR2
Printr-o analiză asemănătoare se poate vedea că pentru cazul când
K (0) = K YX
*
firma va avea o eventuală evoluţie iniţială pe traiectoria 6 apoi
va trece pe succesiunea TR4 → TR1 iar dacă K (0) < K YX *
va începe pe TR5
până nivelul capitalului va ajunge la valoarea K (0) = K YX *
, va staţiona
eventual pe TR6 şi apoi va trece pe succesiunea TR4 → TR1.
QX * Q*X
K *X
Q*YX D(t)
K*YX
Q0
K0 TR5 TR6 TR4 TR1
creştere staţionară creştere staţionară
1
b) dacă i > (1 − f )r şi X (0) = *
K YX , traiectoria optimală este:
1+ k
TR5 → TR2
127
2. Modelul Ludwig[30]
Obiectivul modelului Ludwig este maximizarea fluxului (încasărilor)
de dividende pe orizontul limitat de timp [0,T] în valoare actualizată:
T
∫0 e
−it
max J = D(t )dt + e −iT X(T) (1)
I ,F
128
5. Vom considera că profitul net este ceea ce mai rămâne din venitul
brut (R(K(t)) = cifra de afaceri minus costurile cu factorii variabili, inclusiv
costurile salariale) după ce se scad costurile cu factorii ficşi (amortizarea
capitalului = a·K(t) şi dobânzile la datorii = r·Y(t)):
V(t) = R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t) (6)
unde r = rata (normală) a dobânzii (lucrăm in ipoteza r ≠ i).
6. Venitul net obţinut va fi utilizat pentru plata acţionarilor (ca
dividende D(t)) şi creşterea capitalului social X(t):
V(t) = D(t) + X& (t ) (7)
7. Dacă m ∈ (0,1) este cota parte din profitul net reţinută pentru
dezvoltare atunci cerinţa acţionarilor ca dividendele să fie strict pozitive se
traduce prin:
D(t) ≥ (1 – m)·V(t) > 0 (8)
Conform acestei cerinţe, creşterea capitalului social este limitată
superior:
X& (t ) = V(t) – D(t) ≤ V(t) – (1 – m)·V(t) = m·V(t)
adică:
X& (t ) ≤ m·V(t) (8')
Conform (5), cererea de investiţii se calculează cu relaţia:
I(t) = X& (t ) + a·X(t) + F(t) (9)
şi ţinând cont de (8'), obţinem marginea superioară a acesteia:
I(t) ≤ m·V(t) + a·X(t) + F(t) (10)
sau, conform (6):
I(t) ≤ m·(R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t)) + a·X(t) + F(t) (10')
8. Dacă se face ipoteza: I(t) ≥ 0 (nu se admite dezinvestiţia), atunci
din ecuaţia de dinamică (2) rezultă:
K& (t )
K& (t ) ≥ – a·K(t) sau ≥–a
K (t )
ceea ce arată că rata de creştere a capitalului poate fi şi negativă, fiind deci
posibilă şi descreşterea capitalului (decapitalizarea).
129
9. Condiţiile de creditare se impun prin restricţiile:
0 ≤ F(t) ≤ γ·I(t) (11)
F (t )
unde γ = este cota maximă a creditelor pentru investiţii (în raport cu
I (t )
facilităţile sistemului bancar).
Observaţie: Dacă cerinţa (11) este verificată, atunci automat I(t) ≥ 0
şi această restricţie nu mai apare ca efectivă.
Pornind de la relaţiile (7) şi (5) şi ţinând cont de relaţia (6) obţinem:
(5) ( 6 ),( 3)
(7) ⇒ D(t) = V(t) – X& (t ) ⇒ D(t) = V(t) – I(t)+ a·X(t) + F(t) ⇒
D(t) = R(K(t)) – (a + r)·Y(t) – I(t) + F(t) (12)
care reprezintă ecuaţia dividendelor pe baza căreia obţinem funcţia obiectiv:
T
∫0 e
−it
max J = ⋅ (R(K(t)) – (a + r)·Y(t) – I(t) + F(t))dt + e −iT X(T) (1')
I ,F
∂ 2 R (t )
ii) <0
∂ 2 K (t )
prima condiţie rezultând din restricţia R(K(t)) > a·K(t) care spune că
veniturile trebuie să acopere cel puţin costurile cu factorii variabili şi cei
ficşi iar a doua reprezintă legea randamentelor marginale descrescătoare.
Variabilele modelului sunt:
− variabile de stare: X(t) şi Y(t)
− variabile de decizie: I(t) şi F(t)
− variabile de ieşire: K(t), V(t) şi D(t)
130
K(t) = X(t) + Y(t)
I(t) ≤ m·(R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t)) + a·X(t) + F(t)
0 ≤ F(t) ≤ γ·I(t)
m ∈ (0,1) ; γ ∈ (0,1)
şi reprezintă o problemă de control optimal.
2.3 Rezolvarea modelului
Pentru rezolvarea acesteia vom utiliza principiul lui Pontreaghin.
Deoarece funcţia obiectiv (1') este cu actualizare (apare e–it)
construim hamiltonianul ajustat (fără actualizare):
H(X(t),Y(t),I(t),F(t),Ψ1(t),Ψ2(t)) = R(K(t)) – (a + r)·Y(t) – I(t) + F(t) +
Ψ1(t)·[I(t)– a·X(t) – F(t)] + Ψ2(t)·[F(t) – a·Y(t)] (14)
unde variabilele adjuncte sunt exprimate în acest caz prin transformata:
Ψj(t) = eit·λj(t)
λj(t) fiind variabilele adjuncte corespunzătoare hamiltonianului H(·) care
conţin termenul de actualizare e–it, variabile despre care se ştie că verifică
ecuaţiile de dinamică:
∂H (⋅) ∂H (⋅)
λ& 1 (t ) = – şi λ& 2 (t ) = –
∂X ∂Y
de unde rezultă:
131
atunci definim Lagrangeanul asociat problemei:
L(·) = H(·) +µ1(t)·[γ·I(t) - F(t)] +µ2(t)·[m·(R(K(t)) - a·K(t) - r·Y(t)) +a·X(t) +
+F(t) - I(t)] +µ3(t)·F(t) (15)
unde µ2(t) este multiplicatorul asociat restricţiei asupra variabilei de decizie
I(t) iar µ1(t) şi µ3(t) multiplicatorii asociaţi restricţiilor asupra variabilei de
decizie F(t) şi ecuaţiile de dinamică (16) trebuie înlocuite cu ecuaţiile:
–1 + Ψ1 + γ·µ1 – µ2 = 0 (17'.a)
1 – Ψ1 + Ψ2 – µ1 + µ2 + µ3 = 0 (17'.b)
µ1·[γ·I – F] = 0 (18.a)
SKT :
µ2·[m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X + F – I] = 0 (18.b)
µ3·F = 0 (18.c)
şi restricţiile de semn: µ1(t),µ2(t),µ3(t),I(t),F(t) ≥ 0
În final, variabilele de stare X(t) şi Y(t) vor fi găsite din sistemul de
ecuaţii diferenţiale format din ecuaţiile de dinamică ale variabilelor de stare
(4) şi (5) la care se adaugă ecuaţiile de dinamică ale variabilelor adjuncte,
132
rezultând un sistem SD de 4 ecuaţii diferenţiale cu 4 necunoscute (X(t), Y(t),
Ψ1(t), Ψ2(t)):
Varianta µ1 µ2 µ3
I + + +
II + + 0
III + 0 +
IV 0 + +
V 0 0 +
VI 0 + 0
VII + 0 0
VIII 0 0 0
133
În continuare vom analiza succesiv fiecare variantă (traiectorie).
Varianta I: µ1(t), µ2(t), µ3(t) > 0
135
Ultima ecuaţie este o ecuaţie liniară de gradul întâi în Ψ2(t) de unde
rezultă:
τ 1 ∂R (⋅) t 1 ∂R(⋅)
t ∂R(⋅) −∫ i +a+m⋅ ⋅[ a+r − (u )]du ∫0 i+a+m⋅1−γ ⋅[a+r − ( τ)]dτ
= ∫ [a + r − 1−γ ∂K ∂K
0
Ψ2* (t) (τ)] ⋅ e dτ ⋅ e
0 ∂K
apoi:
t 1 ∂R(⋅) ∂R(⋅)
Ψ1* (t) = ∫0[− 1 − γ ⋅ [m ⋅ ∂K
(τ) + a(1 − m)] ⋅ Ψ2* (τ) −
∂K
(τ)] ⋅ e −(i+a)⋅τ dτ ⋅ e (i +a)⋅t
şi în final:
1 1
µ1* (t) = [1 – Ψ1* (t)] + · Ψ2* (t)
γ γ (1 − γ )
1
µ *2 (t) = · Ψ2* (t)
1− γ
136
Ecuaţiile de dinamică devin:
–1 + Ψ1 – µ2 = 0 (17'.a.IV)
1 – Ψ1 + Ψ2 + µ2 + µ3 = 0 (17'.b.IV)
SKT : 1 = 0, γ·I – F > 0
µ (18.a.IV)
µ2 > 0, m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X + F – I = 0 (18.b.IV)
µ3 > 0, F(t) = 0 (18.c.IV)
137
Înlocuind rezultatele de mai sus în ecuaţiile de dinamică obţinem
sistemul:
Y& (t ) = – a·Y(t) (4.IV)
X& (t ) = m·(R(K) – a·K – r·Y(t)) (5.IV)
∂R ∂R (⋅)
µ& 2 (t ) = – (t ) + (i + a)·(1 + µ2(t)) - µ2(t)·[m· (t ) + a·(1 – m)](16.a.IV)
∂K ∂K
∂R (⋅)
µ& 3 (t ) = (i + a)·µ3(t) + (t ) ·[1 +m·µ2(t)] – (a + r)·[1 + m·µ2(t)] (16.b.IV)
∂K
cu condiţiile finale: X(0) = X0, Y(0) = Y0, µ2(T) = 0 şi µ3(T) = 0.
Din ecuaţia liniară de gradul I cu coeficienţi neconstanţi (16.a.IV) va
fi obţinut multiplicatorul µ2(t), care va fi înlocuit apoi în ecuaţia (16.b.IV)
care va deveni o ecuaţie liniară de gradul I cu coeficienţi neconstanţi în
µ3(t). Evoluţia pe traiectoria IV are loc atât timp cât µ2(t) şi µ3(t) sunt
simultan pozitivi.
Din ecuaţia (4.IV) obţinem o evoluţie descrescătoare ( Y& (t ) < 0) a
datoriilor firmei:
Y*(t) = Y0·e–at (4'.IV)
Din ecuaţia (5.IV) rezultă dinamica volumului acţiunilor: Avem:
X& (t ) = m·V(t) > 0 ⇒ X(t)↑ (5'.IV)
iar evoluţia acţiunilor poate fi dedusă din ecuaţia:
X& (t ) = m·(R(K) – a·K – r·Y(t)) (5.IV)
şi depinde de forma funcţiei profitului R(K).
Cum K(t) = X(t) + Y(t) şi R(K) este neliniară, expresia lui X(t) este
greu de determinat analitic. În acest caz se folosesc aproximările acestei
funcţii prin simulări discrete pe calculator.
Varianta V. µ1(t) = 0, µ2(t) = 0 şi µ3(t) > 0
Condiţiile K-T devin:
–1 + Ψ1 = 0 (17'.a.V)
1 – Ψ1 + Ψ2 + µ3 = 0 (17'.b.V)
SKT : µ1 = 0, γ·I – F > 0 (18.a.V)
µ2 = 0, m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X + F – I > 0 (18.b.V)
µ3 > 0, F(t) = 0 (18.c.V)
Ultima relaţie arată că firma acceptă o politică fără credite.
138
Din a treia rezultă γ·I > 0 deci I > 0 iar din a patra m·V(t) + a·X – I > 0.
În concluzie:
0 < I(t) < m·V(t) + a·X(t) (18'.b.V)
deci firma face investiţii, sursa lor fiind autofinanţarea, limita superioară a
investiţiilor fiind partea din profit destinată dezvoltării plus amortizarea
părţii din capital definită prin capital social.
Din primele două ecuaţii vom avea:
Ψ1(t) = 1 ⇒ Ψ & (t ) = 0
1 (17".a.V)
Ψ2(t) = –µ3(t) ⇒ Ψ & (t ) = – µ& (t )
2 3 (17".b.V)
Sistemul ecuaţiilor de dinamică devine:
Y& (t ) = – a·Y(t) (4.V)
X& (t ) = I(t)– a·X(t) (5.V)
∂R
0=– (t ) + (i + a) (16.a.V)
∂K
& (t ) = (i + a)·Ψ2(t) – ∂R(⋅) (t ) + (a + r)
Ψ (16.b.V)
2
∂K
Din ecuaţia de dinamică a împrumuturilor rezultă că Y& (t ) < 0, deci
volumul datoriilor descreşte. Valoarea acestora va fi:
Y*(t) = Y0·e–at (4'.V)
Din a treia relaţie avem:
∂R
(t ) = (i + a) (16'.a.V)
∂K
de unde rezultă o traiectorie staţionară a capitalului, notată K *X pentru a
sublinia faptul că finanţarea este proprie (autofinanţare), unde:
K *X = ( R ′) −1 (a + i) (16".a.V)
Legitatea de evoluţie pe traiectoria V impune ca profitul marginal
∂R
net ( (t ) – a) să egaleze rata de interes a acţionarilor.
∂K
Din ecuaţia de dinamică a variabilei adjuncte Ψ2 şi ţinând cont de
relaţiile (17".b.V) şi (16'.a.V) rezultă:
µ& 3 (t ) = (i + a)·µ3(t) + (i – r) (16'.b.V)
139
cu condiţia finală µ3(T) = 0. Soluţia acestei ecuaţii este:
r −i
µ *3 (t ) = [1 – e–(i + a)·(T – t)] (16".b.V)
a+i
Condiţia µ *3 (t ) > 0 este îndeplinită numai dacă r > i. În concluzie,
evoluţia pe traiectoria V va avea loc atâta timp cât creditele sunt scumpe.
Din (2) rezultă:
I*(t) = a· K *X = ct. (2.V)
Ecuaţia de dinamică a capitalului propriu va fi:
X& (t ) = I*(t) – a·X(t) = I*(t) – a· K *X (5.V)
şi va avea soluţia:
X*(t) = e–at(X0 – K *X ) + K *X (5'.V)
În final, putem calcula profitul net:
V*(t) = R( K *X ) – a· K *X – r·Y*(t) (6.V)
şi dividendele:
D*(t) = R( K *X ) – a· K *X – (a + r)·Y*(t) (12.V)
Varianta VI. µ1(t) = 0, µ2(t) > 0 şi µ3(t) = 0
Sistemul de condiţii K-T devine:
–1 + Ψ1 – µ2 = 0 (17'.a.VI)
1 – Ψ1 + Ψ2 + µ2 = 0 (17'.b.VI)
0=0 (18.a)
m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X + F – I = 0 (18.b)
0=0 (18.c)
din care rezultă că Ψ2(t) = 0 oricare ar fi t şi implicit Ψ & (t ) = 0. De aici
2
rezultă că ecuaţia de dinamică a variabilei adjuncte Ψ2(t) devine:
∂R (⋅)
0 = (i + a)·0 – (t ) ·[1 +m·µ2(t)] + (a + r)·[1 + m·µ2(t)] ⇔
∂K
∂R(⋅)
[a + r – (t ) ]·[1 +m·µ2(t)] = 0
∂K
şi cum m şi µ2(t) sunt pozitive rezultă că:
∂R (⋅)
(t ) = a + r (19.VI)
∂K
140
şi R(K) = (a + r)·K + C, unde constanta C rezultă din condiţiile iniţiale.
Putem astfel considera legitatea: Evoluţia optimă se desfăşoară pe
traiectoria VI atâta timp cât venitul marginal din vânzări este egal cu rata
dobânzii la credite.
Conform (19.VI) care este o ecuaţie algebrică în K rezultă K(t)
*
= K YX = ct. unde am folosit indicele YX pentru a arăta că sursa de finanţare
este fundamentată atât pe credite (Y) cât şi pe autofinanţare (X), unde:
* ∂R (⋅)
K YX = arg[ = a + r] (19'.VI)
K ∂K
sau:
*
K YX = (R ′)−1 (a + r) (19".VI)
Din sistemul de condiţii K-T rezultă şi:
Ψ1 = 1 + µ2
şi:
& (t ) = µ&
Ψ1 2
141
rezultă că este îndeplinită condiţia de admisibilitate µ *2 (t) > 0 doar dacă i > r
i
şi m ≠ .
r
i
Pentru i > r şi m ≠ vom avea din sistemul de condiţii K-T:
r
µ1 = µ3 = Ψ2 = 0
µ2 = Ψ1 – 1
* *
I – F = m·(R( K YX ) – a· K YX – r·Y) + a·X
care conduc la sistemul de ecuaţii de dinamică:
Y& (t ) = F(t) – a·Y(t) (4)
X& (t ) = m·(R( K YX
* *
) – a· K YX – r·Y) (5.VI)
r −i
Ψ1* = 1 + µ *2 (t) = ! + ·[1 – e–(i – r·m)(T – t)] (23'.VI)
i − r ⋅m
0=0 (16.b)
În plus, avem:
*
X(t) + Y(t) = K YX care duce la X& (t ) + Y& (t ) = 0
şi ecuaţia de dinamică a capitalului (2) care devine:
*
0 = I(t) – a· K YX de unde I*(t) = a· K YX
*
= ct.
De aici rezultă imediat:
F*(t) = a· K YX
* *
– m·(R( K YX *
) – a· K YX *
– r·Y) – a·[ K YX – Y(t)]
(18'.b.VI)
care înlocuită în ecuaţia de dinamică (4) duce la:
Y& (t ) = a· K YX* *
– m·(R( K YX *
) – a· K YX *
– r·Y) – a·[ K YX – Y(t)] – a·Y(t) ⇔
Y& (t ) = – m·(R( K YX
* *
) – a· K YX *
– r·Y) = – m·V( K YX )<0
În concluzie, pe traiectoria VI are loc o diminuare a datoriilor
firmei. Din ecuaţia liniară de mai sus rezultă soluţia:
Y*(t) = er·m·t(Y0 – Y*) + Y* (4'.VI)
*
unde nivelul de echilibru Y este:
1
Y* = *
[ R ( K YX *
) − aK YX ] (4".VI)
r
142
Evoluţia capitalului social X(t) rezultă imediat din relaţia
*
X(t) + Y(t) = K YX ca fiind:
X*(t) = K YX
*
– Y*(t)
şi în plus, cum X& (t ) + Y& (t ) = 0 şi Y& (t ) < 0 rezultă că X& (t ) > 0 deci se duce o
politică de consolidare a firmei.
În ceea ce priveşte nivelul creditelor F(t), din condiţiile K-T rezultă:
0 < F*(t) < γ·I*(t)
ceea ce înseamnă că întreprinderea face apel la credite dar nu la nivel
maxim.
Acest nivel este dat de (18'.b.VI) şi (4'.VI) + (4".VI):
F*(t) = a· K YX
* *
– m·(R( K YX *
) – a· K YX – r·Y*(t) ) – a·[ K YX
*
– Y*(t)] =
*
= – m·(R( K YX *
) – a· K YX – r·Y*(t) ) + a·Y*(t)
= (a + m·r)·Y*(t) – m·[R( K YX
* *
) – a· K YX ]
Cum Y*(t) este descrescătoare rezultă că nivelul creditelor este în
scădere.
Deoarece
F*(t) = – m·(R( K YX
* *
) – a· K YX – r·Y*(t) ) + a·Y*(t) = – m·V*(t) + a·Y*(t)
din inegalităţile 0 < F*(t) < γ·I*(t) vom avea:
a·Y*(t) + γ·I*(t) > m·V*(t) + γ·I*(t) > a·Y*(t)
relaţie care reflectă politica de consolidare a firmei pe traiectoria VI: "partea
din profitul net alocată pentru dezvoltare (m·V*(t)) plus împrumuturile
pentru investiţii (γ·I*(t)) depăşeşte amortismentul (a·Y*(t))".
143
de unde rezultă:
1
µ1 = ·Ψ2(t) (17".1)
1− γ
γ
Ψ1(t) = 1 – ·Ψ2(t) (17".2)
1− γ
γ·I(t) = F(t) (17''.3)
Sistemul dinamic SD devine:
Y& (t ) = F(t) – a·Y(t) (4.VII)
X& (t ) = I(t)– a·X(t) – F(t) (5.VII)
SD: Ψ & (t ) = – ∂R (t ) + (i + a)·Ψ1(t) (16.a.VII)
1
∂K
Ψ & (t ) = (i + a)·Ψ2(t) – ∂R (t ) + (a + r) (16.b.VII)
2
∂K
Conform relaţiei 17".2 vom avea:
& (t ) = – γ & (t )
Ψ1 ·Ψ2 (17'''.2)
1− γ
Înlocuind 17'''.2 şi 17".2 în 16.a.III obţinem:
–
γ
·Ψ& (t ) = – ∂R (t ) + (i + a)·(1 – γ ·Ψ2(t)) ⇔
2
1− γ ∂K 1− γ
& (t ) = (i + a)·Ψ2(t) + 1 − γ · ∂R (t ) – (i + a)· 1 − γ (16'.a.VII)
Ψ2
γ ∂K γ
Combinând această relaţie cu 16.b.III rezultă:
∂R 1 − γ ∂R 1− γ
– (t ) + (a + r) = · (t ) – (i + a)· ⇔
∂K γ ∂K γ
∂R
(t ) = γ(a + r) + (i + a)·(1 – γ) = a + (1 – γ)·i + γ·r = constant (19.VII)
∂K
În concluzie, evoluţia optimă are loc pe traiectoria VII atâta timp cât
∂R
venitul marginal net ( (t ) – a) este constant şi egal cu suma ponderată a
∂K
ratelor de interes (rata dobânzii "r" şi rata de creştere a acţiunilor "i"), unde
ponderea γ este rata maximă a împrumuturilor pentru investiţii.
144
De asemenea, capitalul este staţionar, el fiind soluţia ecuaţiei
algebrice:
145
Din relaţia 17".1 şi ţinând cont de condiţia de semn µ1 > 0 şi γ ∈
(0,1) rezultă condiţia: Ψ2(t) > 0 care se verifică numai dacă i > r .
Deci politica K(t) = K Y* = constant poate fi aplicată numai dacă
creditele sunt ieftine (r < i).
În final, variabilele de stare rezultă din sistemul:
X& (t ) = – a·X(t) + a· K Y* – a·γ· K Y* (5'.VII)
Y& (t ) = – a·Y(t) + a·γ· K * Y (4'.VII)
cu condiţiile iniţiale X(t) = X0 şi Y(t) = Y0.
Soluţia este:
X*(t) = (X0 – X*)e–at + X* unde X* = (1 – γ)· K Y* (5".VII)
* * –at * *
Y (t) = (Y0 – Y )e +Y unde Y = γ· K Y* (4".VII)
De aici rezultă evoluţia valorii capitalului K(t) spre valoarea de
echilibru K Y* :
–1 + Ψ1 = 0 (17'.a.VIII)
1 – Ψ1 + Ψ2 = 0 (17'.b.VIII)
SKT : µ1 = 0, γ·I – F > 0 (18.a.VIII)
µ2 = 0, m·(R(K) – a·K – r·Y) + a·X + F – I > 0 (18.b.VIII)
µ3 = 0, F > 0 (18.c.VIII)
de unde:
Ψ1(t) = 1 ⇒ & (t ) = 0
Ψ (17".a.VIII)
1
Ψ2(t) = 0 ⇒ & (t ) = 0
Ψ 2 (17".b.VIII)
146
Ecuaţiile de dinamică devin:
Y& (t ) = F(t) – a·Y(t) (4.VIII)
X& (t ) = I(t)– a·X(t) – F(t) (5.VIII)
∂R
0=– (t ) + (i + a) (16.a.VIII)
∂K
∂R(⋅)
0=– (t ) + (a + r) (16.b.VIII)
∂K
Din ultimele două ecuaţii rezultă:
∂R
i+a= (t ) = a + r (16.VIII)
∂K
şi, în final:
i = r (16'.VIII)
ceea ce contrazice ipoteza i ≠ r, deci traiectoria nu este admisibilă.
În concluzie singurele traiectorii admisibile sunt II … VII.
2.5 Sinteza traiectoriilor optim admisibile. Strategii optime
În funcţie de situaţia internă – reflectată prin nivelul venitului
∂R
marginal net ( – a) şi de echilibrul macroeconomic (reflectat prin
∂K t
ecartul rata dobânzii – rata de randament a acţiunilor ( r – i)), firma poate
aplica şase politici optimale. Prin combinarea lor în mod optimal se vor
obţine, aşa cum vom arăta, două strategii optimale, în funcţie de condiţiile
de creditare.
Sinteza rezultatelor privind cele 6 politici optimale analizate mai sus
este prezentată în tabloul sinoptic:
Consolidare prin
VI – II a · K *XY Moderat + – 0 K *XY Min credite şi autofinanţare
(r > i)
* Staţionară prin credite
VII – I a · K *Y a·γ· K *Y = max ± + 0 *
K Y = const. Dt maxime (r < i)
147
unde:
⎡⎛ ∂R ⎞ ⎤
K *Y = arg ⎢⎜ − a ⎟ = γ·r + (r – γ)· i ⎥
K ⎣⎝ ∂K ⎠ ⎦
⎡⎛ ∂R ⎞ ⎤
K *YX = arg ⎢⎜ − a ⎟ = r⎥
K ⎣⎝ ∂K ⎠ ⎦
⎡⎛ ∂R ⎞ ⎤
K *X = arg ⎢⎜ − a ⎟ = i⎥
K ⎣⎝ ∂K ⎠ ⎦
Din condiţiile de creditare (credite scumpe (r > i) sau ieftine (r < i)),
se identifică două strategii optime:
148
Kt
K0
III
VII
K *t
K *Y
K *t
K0 II
t
τ37 τ27
149
Demonstraţie. Pe traiectoria V, a politicii de autofinanţare pură,
∂R ∂R
avem ( K *X ) = a + i iar pe traiectoria mixtă VI avem ( K *YX ) = a + r.
∂K ∂K
∂R ∂R
Cum r > i rezultă că a + r > a + i şi deci ( K *YX ) > ( K *X ). Conform
∂K ∂K
2
∂ R ∂R
ipotezei veniturilor marginale descrescătoare ( 2 < 0), din ( K *YX ) >
∂ K ∂K
∂R
( K *X ) rezultă K *YX < K *X .
∂K
Kt
K0
III
V
K *X
IV IV IV
K0
VI
K *YX
II
K0
t
τ45 τ64 τ35 τ26 τ64 τ45 τ45
150
− dacă K0 ∈ ( K *YX , K *X ) firma va aplica pe termen scurt politica IV
de creştere maximă prin autofinanţare (fără credite), până în
momentul τ45 când trece pe politica staţionară V, tot cu
autofinanţare pură, dar cu investiţii de menţinere (I* = a· K *X ).
151
a) Accesibilitatea de pe traiectoria II la traiectoria VII (strategia II → VII).
Din condiţiile K-T (17'.b.II) rezultă Ψ2(t) > 0, deoarece µ2(t) > 0 pe
traiectoria II, deci Ψ2( τ −27 ) > 0. Cum Ψ2( τ −27 ) > 0 rezultă că traiectoria II
accede la traiectoria VII şi momentul de comutaţie de pe II pe VII este
soluţia ecuaţiei Ψ2( τ −27 ) = Ψ2( τ +27 ), adică Ψ2(τ27)⏐II = Ψ2(τ27)⏐VII, unde ·⏐II
şi ·⏐VII arată pe ce traiectorie se calculează variabilele adjuncte Ψ2(t). Însă,
aşa cum rezultă din analiza traiectoriilor, expresia analitică Ψ2(t) nu poate fi
determinată analitic în anumite variante, în aceste cazuri folosirea ecuaţiei
Ψ2(τ27)⏐II = Ψ2(τ27)⏐VII fiind utilă numai dacă se operează cu traiectoria
Ψ2(τ27)⏐II determinată prin metode de aproximare.
Vom folosi din acest motiv o altă cale de determinare a momentului
de comutaţie, bazat pe observaţia că, dacă traiectoria i accede la traiectoria j,
momentul de comutaţie τij este soluţia ecuaţiei:
K*(t)⏐(i) = K*(t)⏐(j) (23)
deci în cazul nostru K*(t)⏐II = K *Y unde K*(t)⏐II se calculează cu formula
K*(t) = X t* + Yt* rezultată din sistemul (5.II) şi (4.II) şi K *Y = K*(t)⏐VII este
traiectoria staţionară dată de (19".VII), soluţie a ecuaţiei:
∂R
– a = r·γ + (1 – γ)·i (19.VII)
∂K t
Accesibilitatea (II → VII) este posibilă dacă K(t)⏐II < K *Y . Cum
∂R
( ↓) rezultă cerinţa:
∂K t
∂R
( – a )II > γ·r + (1 – γ)·i (24')
∂K t
Pentru evaluarea venitului marginal net pe traiectoria II, din (5.II) şi
(4.II) rezultă:
γ
K& (t ) = X& (t ) + Y& (t ) = m·(R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t)) + {m·[R(K(t)) –
1− γ
−a·K(t) – r·Y(t)] + a·X(t)} – a·Y(t) =
m γ
= ·[R(K(t)) – a·K(t) – r·Y(t)] + ·a·X(t) – a·Y(t) (25)
1− γ 1− γ
152
Cum R(K(t) este concavă monoton crescătoare rezultă că venitul
marginal este sub nivelul venitului mediu (vezi figura 3):
R(K(t))
R(K(t))
α2
α1 K(t)
K(t)
Figura 3
∂R R
< (26)
∂K t Kt
(adică tg(α1) < tg(α2) ⇔ α1 < α2).
153
datoria firmei şi capitalul propriu să nu depăşească pragul de viabilitate a
m⋅r + a⋅γ
firmei (h = ):
(1 − γ ) ⋅ a
Yt m⋅r + a⋅γ
< (27)
Xt (1 − γ ) ⋅ a
În concluzie, când K0 < K Y* , în condiţiile creditelor ieftine (r < i),
traiectoria II accede (crescător) către traiectoria VII, atingând-o la momentul
τ27, soluţie a ecuaţiei (23). Acelaşi comportament se găseşte pentru orice
stare iniţială la un moment t0, cu condiţia ca la acest moment firma să se
încadreze în pragul de viabilitate (27).
( )
Este posibilă când K0 > K Y* , deoarece K t* ⏐III ↓. Aceasta arată că:
∂R
( – a )⏐III < γ·r + (1 – γ)·i (28)
∂K t
deci venitul marginal net este redus; în aceste condiţii firma trebuie să aplice
un program de contracţie (decapitalizare) până se atinge egalitatea:
∂R
( – a )⏐III = γ·r + (1 – γ)·i (29)
∂K t
ecuaţie care dă soluţia t = τ37, adică momentul de trecere la politica VII.
154
−
− trecerea de pe traiectoria V pe VII arată că Ψ2( τ 57 ) < 0, conform
+
(16'.b.V) în contradicţie cu Ψ2( τ 57 ) > 0, conform (17'''.VII).
deoarece pe traiectoria IV avem Ψ2(t) = –µ3(t) < 0 deci există t = τ45 astfel
încât Ψ2( τ −45 ) = Ψ2( τ +45 ) . Evident t = τ45 este soluţia ecuaţiei K t* ⏐IV = K *X .
155
3. Modelul van Hilten[30]
Unul dintre cele mai importante modele dezvoltate în literatura de
specialitate este acela în care firma este privită ca un sistem dinamic.
Acest model analizează corelaţia dinamică dintre investiţiile făcute
din profiturile aduse de activele corporale, investiţiile făcute din credite şi
politica de dividende a firmei, în condiţiile impozitului pe profit.
⎧S ′(Q ) > 0
⎪
⎨S ′′(Q ) < 0 (3)
⎪S (Q ) > 0⇔Q > 0
⎩
156
Proprietăţile funcţiei de vânzări arată faptul că aceasta este
crescătoare în raport cu producţia şi cu randamente descrescătoare la scală.
De asemenea, producţia nu poate fi negativă.
Ipoteza 3. Singurul input este constituit de bunurile capital.
Deprecierea capitalului (amortizarea) este proporţională cu valoarea
capitalului aK(t), a fiind rata de amortizare.
Venitul net din vânzări (profitul brut) este:
Π(K(t)) =[ q·p(Q(t)) – a]·K(t) (4)
Ipoteza 4. Singurul tip de active corporale ale firmei, bunurile
capital, pot fi finanţate din împrumuturi şi/sau acţiuni:
K(t) = X(t) + Y(t) (5)
unde:
X(t) – valoarea acţiunilor;
Y(t) – valoarea creditelor (împrumuturilor).
Se cunosc, de asemenea, valorile iniţiale ale capitalului ( K(0) = K0),
acţiunilor (X(0) = X0) şi împrumuturilor (Y(0) = Y0).
Ipoteza 5. Creşterea valorii totale a acţiunilor (a capitalului social) se
realizează prin acumulări din profit.
X& ( t ) = E(t) (6)
unde:
- X& ( t ) - creşterea valorii acţiunilor;
- E(t) - partea din profit utilizat pentru creşterea valorii acţiunilor.
Profitul poate fi utilizat pentru investiţii şi/sau pentru creşterea
valorii acţiunilor.
E(t) = (1 – f)·[Π(K(t)) – rY(t)] – D(t)(7)
unde:
− f rata de impozitare a profitului corporal;
− r rata dobânzii;
− rY(t) valoarea dobânzii;
− (1 – f)[Π(K(t)) – rY(t)] profitul net după impozitare şi plata
datoriilor.
− D(t) valoarea dividendelor;
− E(t) acumulările din profit sunt partea care rămâne din profiturile
corporale, după plata impozitului şi a dividendelor.
157
Ipoteza 6. Investiţiile nete sunt:
K& (t ) = I (t ) − aK (t ) (8)
unde:
I(t) investiţia brută;
aK(t) deprecierea capitalului.
K& (t ) = X& (t ) + Y& (t ) relaţia de dinamică a balanţei. (9)
Ipoteza 7. Volumul creditului este restricţionat la o pondere din
valoarea capitalului social:
Y(t) ≤ k X (t) (10)
unde:
k = ponderea maximă a împrumutului.
Ipoteza 8. Costurile unitare depind de structura de finanţare:
c N ; N = X , Y , YX
unde indicele N arată tipul de finanţare:
N = X finanţarea din acţiuni (autofinanţare);
N = Y finanţarea din împrumut maxim;
N = YX finanţarea mixtă.
Ipoteza 9. Pentru demararea activităţii, venitul marginal în momentul
iniţial depăşeşte costul marginal (oricare dintre costurile unitare):
S ′(Q ((t )) t = 0 > max{c N }
N
158
(1 – f)·r este costul unitar al creditului. Întrucât rata de impozitare se
aplică după plata datoriilor, la o unitate monetară profit net (după
impozitare), revine mai puţin de o unitate monetară dobândă. Este partea
dintr-o unitate monetară de profit care revine pentru amortizarea creditului.
Ipoteza 12. Valoarea acţiunilor în momentul iniţial este strict
pozitivă:
X ( 0) > 0
Performanţa modelului: maximizarea valorii firmei calculată ca
sumă de dividende actualizate pe intervalul [0, T] şi a valorii reale finale a
capitalului social.
Variabile de decizie (control):
I(t) – investiţia brută;
D(t) – valoarea dividendelor.
Variabile de stare:
X(t) – valoarea acţiunilor;
K(t) – valoarea bunurilor capital.
Variabile rezultative:
Y(t) – volumul creditelor.
159
1. Construim Hamiltonianul problemei:
H(K ( t ), X( t ), I( t ), D( t ), λ 1( t ), λ 2 ( t ), t ) =
= D( t ) + λ 1( t ){(1 − f )[Π (K ( t )) − r (K ( t ) − X( t ))] − D( t )} + λ 2 (I( t ) − aK( t )) (20)
2. construim Lagrangeanul problemei:
L(K(t), X(t), I(t), D(t), λ 1(t), λ 2(t), ν 1(t), ν 2(t), µ1(t), µ 2 (t), µ 3(t), µ 4 (t), t ) =
= D(t) + λ1` (t){(1 − f )[Π(K(t)) − r(K(t) − X(t))] − D(t)} + λ 2 (t)(I(t) − aK(t)) +
+ ν 1(t)(K(t) − X(t)) + ν 2 (t)((1 + k)X(t) − K(t)) + µ1(t)(I(t) − I min ) +
+ µ 2(t)(I max − I(t)) + µ 3(t)D(t) + µ 4 (t)(Dmax − D(t))
(21)
3. Sistemul canonic asociat problemei:
.
X (t ) = (1 − f )[Π (K ( t )) − r (K ( t ) − X ( t ))] − D( t ), X(0) = X 0
& ( t ) = I( t ) − aK ( t ), K (0) = K
K 0
∂L
λ& 1 ( t ) = iλ 1( t ) − = [i − (1 − f )r ]λ 1( t ) + ν 1( t ) − (1 + k )ν 2 ( t ) , λ1 (T ) = 0 (22)
∂X( t )
∂L (23)
λ& 2 ( t ) = iλ 2 ( t ) − = (i + a )λ 2 ( t ) − λ 1( t )(1 − f )(Π ′K ( K ( t )) − r ) − ν 1( t ) − ν 2 ( t ), λ 2 (T) = 0
∂K (t )
160
Eliminăm cazurile în care I(t) şi D(t) sunt pe limitele artificiale:
I ( t ) = I max
I ( t ) = I min
D( t ) = D max
deci µ1( t ) = µ 2 ( t ) = µ 4 ( t ) = 0 .
Înlocuind aceste valori în sistemul de condiţii Kuhn-Tucker şi ţinând
cont şi de ecuaţiile sistemului canonic obţinem::
a) din relaţia (24) rezultă λ2 ( t ) = 0 şi implicit λ&2 ( t ) = 0 iar din relaţia
(23):
0 = (i + a ) ⋅ 0 − λ1 (t )(1 − f ) ⋅ [Π ′K ( K (t )) − r ] − ν 1 (t ) + ν 2 (t ) ⇒
λ1 (t )(1 − f ) ⋅ [Π ′K ( K (t )) − r ] = ν 2 (t ) − ν 1 (t ) (34)
b) din relaţia (25) rezultă λ1 ( t ) = 1 + µ 3 ( t ) şi implicit λ&1( t ) = µ& 3 ( t ) iar
din relaţia (22):
µ& 3 ( t ) = {i − (1 − f )r }(1 + µ 3 ( t )) + ν 1 ( t ) − (1 + k )ν 2 ( t ) (35)
Profitul marginal are forma:
∂Π( K ( t )) ∂ ∂S ( ⋅) ∂Q( K ( t ))
= [ S( Q( t )) − aK ( t )] = ⋅ −a ⇔
∂K ( t ) ∂K ( t ) ∂Q( t ) ∂K ( t )
∂Π( K ( t ))
⇔ = q ⋅ S ′Q − a (36)
∂K ( t )
Vom elimina variabilele adjuncte din ecuaţiile de dinamică ale
acestora rezultând o ecuaţie de dinamică a multiplicatorului µ 3 (t ) înlocuind
în (34) pe λ1 (t ) = 1 + µ 3 (t ) şi rezultatul obţinut în (36) şi obţinem:
(1 + µ 3 ( t ))(1 − f )[ q ⋅ S ′Q − a − r ] = ν 2 ( t ) −ν 1 ( t ) (37)
Utilizând relaţiile:
λ2 ( t ) = 0 (40)
λ1 ( t ) = 1 + µ 3 ( t ) (41)
µ1 ( t ) = µ 2 ( t ) = µ 4 ( t ) = 0 (46)
condiţiile de optim devin:
µ& 3 ( t ) = [ i − (1 − f )r ](1 + µ 3( t )) + ν 1( t ) − (1 + k )ν 2( t ) (38)
161
(1 + µ 3 ( t )(1 − f )[ q ⋅ S ′Q − ( a + r )] = ν 2 (t) - ν 1(t) (39)
µ 3 ( t )D( t ) = 0 (44)
ν 1 ( t )[ K ( t ) − X ( t )] = 0 (48)
ν 2 ( t )[(1 + k )X ( t ) − K ( t )] = 0 (49)
µ3 (t ) ≥ 0 (45)
ν i ( t ) ≥ 0, i = 1,2 (47)
Traiectorii neadmisibile
1) (+,+,+): Din ν 1 (t ) > 0 şi ν 2 (t ) > 0 rezultă K (t ) = X (t ) şi
⎧ X (t ) = 0 ⎧ X (0) = 0
(1 + k ) X (t ) = X (t ) de unde ⎨ şi ⎨ în contradicţie cu
⎩ K (t ) = 0 ⎩ K (0) = 0
ipoteza X(0) > 0.
2) (0,0,0): µ 3 (t ) = 0 implică µ& 3 (t ) = 0 şi din (38) rezultă i = (1 − f )r
în contradicţie cu ipoteza 11.
3) (0,+,+): Aceeaşi contradicţie ca în cazul 1).
Tr. Nr. µ 3 (t ) ν 1 (t ) ν 2 (t )
1 + 0 +
2 + 0 0
3 + + 0
4 0 + 0
5 0 0 +
162
Traiectoria 1 ( µ 3 (t ) > 0,ν 1 (t ) = 0,ν 2 (t ) > 0 )
( µ& 3 (t ) < 0 ).
De asemenea, limita la dreapta µ 3 (t ) = lim µ 3 (t ) = 0 deci µ 3 (t ) este
t →τ
t >τ
163
i − (1 − f ) − (1 + k )ν 2 (t ) > 0 deci i > (1 − f ) r + (1 + k )ν 2 (t ) care implică
i > (1 − f )r rezultând că la începutul traiectoriei 1 acţiunile sunt scumpe şi
creditele ieftine.
Traiectoria 2 ( µ 3 (t ) > 0,ν 1 (t ) = 0,ν 2 (t ) = 0 )
a +r
qS 'q −(a + r ) = 0 sau S ′Q = = c YX de unde rezultă că traiectoria 2 este
q
staţionară:
Q *YX
*
Q(t) = QYX , K *YX = *
şi I(t) = a K YX .
q
În ceea ce priveşte posibilităţile de concatenare ale traiectoriei 2
avem:
La începutul traiectoriei 2 avem µ& 3 (t ) > 0 şi µ 3 (t ) = 0 deci, conform
(38), i > (1 − f )r adică acţiunile sunt scumpe şi creditele ieftine; de aceea nu
se plătesc dividende, iar împrumutul şi tot profitul se reinvesteşte.
La sfârşitul traiectoriei 2 avem µ& 3 (t ) > 0 şi µ 3 (t ) = 0 deci, conform
(38), i < (1 − f )r adică acţiunile sunt ieftine şi creditele scumpe rezultând că
pe traiectoria următoare se plătesc dividende.
Traiectoria 3 ( µ 3 (t ) > 0,ν 1 (t ) > 0,ν 2 (t ) = 0 )
Din µ 3 (t ) > 0 rezultă D(t ) = 0 deci pe traiectoria 3 nu se plătesc
dividende.
Din ν 1 (t ) > 0 rezultă K (t ) = X (t ) deci pe traiectoria 3 nu se fac
împrumuturi.
Din relaţia (39) avem:
(1 + µ 3 (t ))(1 − f )[qS Q′ − (a + r )] = −ν 1 (t )
164
care atrage qS Q′ − (a + r ) < 0 adică qSQ′ < (a + r ) ⇔ S Q′ < cYX şi dacă
QYX*
este soluţia ecuaţiei S Q′ = cYX vom avea Q(t) > QYX
*
, K(t) > K *
YX deci
&
K (t ) > 0 adică capitalul creşte pe traiectoria 3.
Faptul că nu se plătesc dividende atrage X& (t ) > 0 deci acţiunile
cresc pe traiectoria 3.
În ceea ce priveşte posibilităţile de concatenare ale traiectoriei 3 avem:
La începutul traiectoriei 3 avem µ& 3 (t ) > 0 şi µ 3 (t ) = 0 deci, conform
(38), i > (1 − f )r adică acţiunile sunt scumpe şi creditele ieftine; de aceea nu
se plătesc dividende, iar împrumutul şi tot profitul se reinvesteşte.
La sfârşitul traiectoriei 3 avem µ& 3 (t ) > 0 şi µ 3 (t ) = 0 deci, conform
(38), i < (1 − f )r adică acţiunile sunt ieftine şi creditele scumpe rezultând că
pe traiectoria următoare se plătesc dividende.
Traiectoria 4 ( µ 3 (t ) = 0,ν 1 (t ) > 0,ν 2 (t ) = 0 )
Din µ 3 (t ) = 0 rezultă D(t ) > 0 deci pe traiectoria 4 se plătesc
dividende.
Din ν 1 (t ) > 0 rezultă K (t ) = X (t ) deci pe traiectoria 4 nu se fac
împrumuturi.
Din relaţia (39) rezultă (1 − f )[qS Q′ − (a + r )] = −ν 1 (t ) ⇔
⇔ν 1 (t ) = −(1 − f )[qS Q′ − (a + r )] .
De asemenea, din µ 3 (t ) = 0 rezultă µ& 3 (t ) şi relaţia (38) devine:
{i – (1 – f)r} + ν1(t) = 0
şi înlocuind ν1(t) cu valoarea sa obţinută anterior în relaţia (39) vom avea:
{i – (1 – f)r} = (1 − f )[qS Q′ − (a + r )] ⇒
1⎛ i ⎞
S Q′ = ⎜⎜ a + ⎟⎟ = cX
q⎝ 1− f ⎠
unde cX este costul unitar în cazul autofinanţării pure.
Relaţia obţinută arată că pe traiectoria 4 venitul marginal din vânzări
este egal cu costul marginal al finanţării din acţiuni (autofinanţării).
Ecuaţia SQ′ = cX este o ecuaţie algebrică în Q(t) care are ca soluţie o
funcţie de producţie constantă:
Q(t) = Q*X ⇒ K(t) = K *X ⇒ I * = a K *X
165
deci traiectoria 4 este staţionară.
K& (t ) = 0⎫
Cum ⎬ ⇒ X& (t ) = 0 rezultă că valoarea acţiunilor nu creşte
Y& (t ) = 0 ⎭
pe traiectoria 4.
Din relaţia (38):
i – (1 – f)r = -ν1(t) < 0
rezultă i < (1 – f)r deci pe traiectoria 4 acţiunile sunt ieftine şi creditele sunt
scumpe.
Traiectoria 5 ( µ 3 (t ) = 0,ν 1 (t ) = 0,ν 2 (t ) > 0 )
Din µ 3 (t ) = 0 rezultă D(t ) > 0 deci pe traiectoria 5 se plătesc
dividende.
Din ν 1 (t ) = 0 rezultă K (t ) > X (t ) deci pe traiectoria 5 se fac
împrumuturi.
Din ν 2 (t ) > 0 rezultă Y(t) = kX(t) deci pe traiectoria 5 se fac
împrumuturi la maxim.
Din ecuaţia (39) avem:
(1 − f )[qS Q′ − (a + r )] = ν 2 (t )
167
Traiectoria 5, pe care i > (1 – f)r
Făcând un rezumat al rezultatelor obţinute avem:
TR Structura Nivelul Condiţii de
X& (t ) K& (t ) D(t)
nr. financiară producţiei fezabilitate
*
1 Y(t) = k⋅X(t) Q(t) < QYX + + 0 –
0 < Y(t) < *
2 Q(t) = QYX + 0 0 –
k⋅X(t)
*
3 Y(t) = 0 Q(t) > QYX + + 0 –
4 Y(t) = 0 Q(t) = Q X* 0 0 + i < (1 – f)⋅r
*
5 Y(t) = k⋅X(t) Q(t) = Q Y 0 0 + i > (1 – f)⋅r
168
1 i
⋅ → costul unei acţiuni (al dividendelor), pe o unitate de
1+ k 1− f
bun capital.
a – costul deprecierii capitalului
⎡ k 1 i ⎤
⎢a + 1 + k r + 1 + k ⋅ 1 − f ⎥ = costul total care revine la o unitate de
⎣ ⎦
bun capital.
Q(t )
q=
K (t )
1 ⎡ k 1 i ⎤
⋅ ⎢a + r+ ⋅ = costul total pe o unitate de produs finit.
q ⎣ 1+ k 1+ k 1− f ⎥⎦
Deci:
a → cost de producţie
1 i
Pe acţiuni ⋅
cY include 1+ k 1− f
Cost de finanţare
k
Din împrumuturi r⋅
1+ k
1
b) cYX = (a + r) → costul finanţării mixte (toate profiturile se
q
reinvestesc şi nu se plătesc dividende); finanţare din împrumut maxim şi
acţiuni.
1 ⎛ i ⎞
c) cX = ⋅ ⎜⎜ a + ⎟ → costul finanţării numai din acţiuni
q ⎝ 1 − f ⎟⎠
(împrumuturile sunt zero şi se plătesc dividende).
Pentru a obţine traiectoriile finale vom studia posibilităţile de
concatenare pornind de la sfârşitul traiectoriei optime care se termină cu una
din traiectoriile 4 sau 5 şi vom studia posibilităţile de concatenare în aval de
acestea.
Şiruri de traiectorii optimale care se finalizează cu traiectoria 5
Condiţii pe care trebuie să le satisfacă predecesoarea:
1) Pe traiectoria 5, Y(t) = kX(t) ⇒ la sfârşitul predecesoarei Y(t) = kX(t),
2) Pe traiectoria 5, Q(t) = QY* ⇒ la sfârşitul predecesoarei Q(t) = QY* ,
3) Pe traiectoria 5, i > (1 – f)r ⇒ la sfârşitul predecesoarei i > (1 – f)r,
4) Pe traiectoria 5, µ3(t) = 0 ⇒ la sfârşitul predecesoarei µ3(t) = 0,
169
Din tabelul de mai jos:
Traiectoria Predecesor admisibil Cauza
1 DA satisface 1...4
2 NU nu satisface 2
3 NU nu satisface 1
4 NU nu satisface 3
rezultă că singura predecesoare posibilă este traiectoria 1.
Predecesorii traiectoriei 1
Cerinţele predecesoarei:
K& = 0⎫
⎬ → pe predecesoare K(t) şi Q(t) crescătoare;
Y& = 0 ⎭
Y(t) = k⋅X(t) → la sfârşitul predecesoarei Y(t) = k⋅X(t)
Q(t) < QY* → pe traiectoria predecesoare Q(t) < QY*
i > (1 – f)⋅r → i > (1 – f)⋅r
µ3(t) > 0 → µ 3 (t) = 0
Cum nici una dintre traiectorii nu verifică aceste condiţii rezultă că
traiectoria 1 trebuie să fie cea iniţială, deci traiectoria totală care se termină
cu traiectoria 5 va fi formată doar din traiectoria 5 sau din succesiunea de
traiectorii traiectoria 1 → traiectoria 5, varianta concretă depinzând de
condiţiile iniţiale, aşa cum rezultă din tabelul de mai jos:
170
Singura traiectorie care satisface simultan toate condiţiile este
traiectoria 3.
Predecesorii traiectoriei 3
TR 3 La sfârşitul predecesoarei
* *
Q(t) > Q YX Q(t) = Q YX (pe toată traiectoria predecesoare)
i < (1 – f)⋅r i < (1 – f)⋅r
Y(t) = 0 Y(t) = 0
Singura traiectorie care satisface aceste cerinţe este traiectoria 2.
Predecesorii traiectoriei 2
TR 2 La sfârşitul predecesoarei
* *
Q(t) = QYX Q(t) < QYX
K& = 0 ⎫
⎬ → Y& (t ) > 0 i < (1 – f)⋅r
X& > 0⎭
171
Astfel:
I) dacă împrumuturile sunt ieftine la începutul traiectoriei (1 – f)⋅r < i,
traiectoria optimă va fi cea din figura de mai jos:
D,K,Q,Y
QY* QY*
KY* K Y*
Y* Y* = k⋅ X Y*
Q(0)=q(1+k)X(0)
K(0)=(1–k)·X(0) D(t) = D*
Y(0)= k·X(0)
t
creştere t1,4 staţionare T
172
⎡ ∂π k ⎤
(1 – f)⋅ ⎢ − r → profitul marginal al bunurilor capital după
⎣ ∂K 1 + k ⎥⎦
plata datoriilor către bancă şi după
impozitare;
Deoarece (1 + k) poate fi privit ca un multiplicator al puterii de
cumpărare a capitalului social: întrucât K(t) = (1 + k)⋅X(t), rezultă că o
unitate monetară investită în capitalul social (pe acţiuni) este egală cu (1 + k)
unităţi monetare de bunuri capital (datorită împrumutului) şi mai departe, că
venitul marginal al unei acţiuni (al unei unităţi monetare investită în acţiuni)
este egal cu (1 + k) ⋅ venitul marginal al bunurilor capital (al unei unităţi
monetare investită în bunuri capital), deci:
⎡ ∂π k ⎤
(1 + k)⋅ (1 – f)⋅ ⎢ − r → venitul marginal al unei acţiuni.
⎣ ∂K 1 + k ⎥⎦
⎡ ∂π k ⎤
Pornind de la SQ′ > cY rezultă (1 + k)⋅ (1 – f)⋅ ⎢ − r > i,
⎣ ∂K 1 + k ⎥⎦
unde i este costul marginal al acţiunii.
Într-adevăr, din SQ′ > cY şi ţinând cont că cY =
1 ⎡ k 1 i ⎤ k 1 i
= ⋅ ⎢a + r+ ⋅ ⎥ rezultă q⋅ SQ′ – a > r+ ⋅ şi
q ⎣ 1+ k 1+ k 1− f ⎦ 1+ k 1+ k 1− f
∂π ∂π i
deoarece = q⋅ SQ′ – a avem succesiv: (1 + k) > k⋅r + ⇒
∂K ∂K 1− f
∂π i ⎡ ∂π k ⎤
⇒ (1 + k) – k⋅r > ⇒ (1 + k)⋅ (1 – f)⋅ ⎢ − r > i.
∂K 1− f ⎣ ∂K 1 + k ⎥⎦
Dacă venitul marginal al acţiunii este mai mare decât costul marginal
al acţiunii nu se plătesc dividende (D(t) = 0), acţionarii reinvestind toate
câştigurile până când nivelul producţiei Q(t) ajunge la nivelul QY*
corespunzător profitului maxim.
Acţionarii nu vor spori capitalul peste valoarea K Y* , deoarece va
scădea atât venitul marginal al acţiunii în raport cu costul său marginal, cât
şi venitul marginal din vânzări în raport cu costul marginal al producţiei.
⎧ X& (t ) = 0⎫
Rezultă că ⎨ ⎬ deci pe traiectoria 5 toate profiturile se împart
&
⎩ K (t ) = 0 ⎭
acţionarilor:
D(t) = (1 – f)⋅[π( K Y* ) – r⋅ YY* ] = (1 – f)⋅[π( K Y* ) – r⋅k⋅ X Y* ]
173
II) dacă acţiunile sunt ieftine la începutul perioadei i < (1 – f)⋅r
D,K,Q,Y
(4)
Q*
QX*
(2) (3) K*
QYX*
(1)
q⋅(1+k)⋅X0
Y*
(1+k)⋅X0
k⋅X0 t
creştere consolidare creştere staţionare
O t1,2 t2,3 t3,4 T
Traiectoria optimă în cazul creditelor scumpe
Vom analiza mai jos evoluţia indicatorilor firmei aşa cum rezultă din
graficul de mai sus.
Traiectoria 1
Firma îşi demarează activitatea cu o valoare mică a capitalului
social:
1 *
X(0) < QYX .
q (1 + k )
În ciuda creditelor scumpe, firma porneşte activitatea cu împrumut
maxim, datorită faptului că venitul marginal din vânzări este mai mare decât
costul marginal al finanţării mixte (fiecare unitate de bun capital achiziţionat
din împrumut va aduce un profit pozitiv) deci firma investeşte la maxim din
împrumut şi câştig, rata de creştere a firmei fiind maximă.
174
*
La începutul traiectoriei 1 avem Q(t) < QYX deci SQ′ > cYX şi de aici
obţinem succesiv:
1
SQ′ > cYX = ⋅(a + r)
q
1 1
π ′K = q⋅ SQ′ – a → SQ′ = ( π ′K + a)⋅ > ⋅(a + r) →
q q
→ π ′K > r → (1 – f)⋅ π ′K > (1 – f)⋅r.
Deoarece (1 – f)⋅ π ′K > (1 – f)⋅r rezultă că profitul marginal al unei
unităţi de bun capital este mai mare decât costul de finanţare, dacă
finanţarea s-ar face numai din împrumut (deci se justifică împrumutul
maxim) aşadar firma va atrage împrumut maxim pentru a-şi maximiza
vânzările.
Întrucât la începutul perioadei de studiu acţiunile sunt ieftine, firma
va reinvesti toate câştigurile (acţionarii renunţă la dividende deoarece plata
lor ar însemna o pierdere pentru firmă).
Definim formula de pârghie (legătura cu efectul de levier):
Y
RE = RT + (RT – c)⋅
X
unde:
⎡ ∂π k ⎤
RE = (1 + k)⋅ (1 – f)⋅ ⎢ − r este venitul marginal al acţiunii
⎣ ∂K 1 + k ⎥⎦
RT = (1 – f)⋅ π ′K este venitul marginal al capitalului după impozitare
c = (1 – f)⋅r este costul marginal al împrumutului
Y
Dacă RT > c rezultă că (ponderea împrumutului) trebuie să
X
crească pentru ca venitul marginal al acţiunii RE să crească.
Y
Dacă RT < c rezultă că trebuie să scadă pentru ca RE să crească.
X
Y
În cazul traiectoriei 1 avem RT > c, deci trebuie să crească.
X
175
Traiectoria 2
*
În momentul când Q(t) a devenit egal cu QYX deci SQ′ = cYX
acţionarii au trei posibilităţi de împărţire a câştigurilor:
− să accepte plata dividendelor;
− să le utilizeze pentru dezvoltare, caz în care firma va ajunge la un
volum al producţiei cu un venit marginal mai mic decât costul
marginal al împrumutului (1 – f)⋅r;
− să utilizeze câştigurile pentru plata datoriilor către bănci (pentru
amortizarea creditelor, economisind (1 – f)⋅r pentru fiecare
unitate de capital împrumutat.
Deoarece i < (1 – f)⋅r, a treia variantă este cea mai economică aşadar
până la momentul t2,3 firma îşi achită toate datoriile, finalizând perioada de
consolidare.
Traiectoria 3
La sfârşitul traiectoriei 2, după faza de consolidare, vom avea Q(t) <
*
< Q deci S′(Q) > cX şi cum:
X
1 i 1
cX = ⋅(a + ) şi S′ = [ π ′K + a]
q 1− f q
rezultă succesiv:
1 1 i
[ π ′K + a] > ⋅(a + )⇔
q q 1− f
i
⇔ π ′K > ⇔
1− f
⇔ (1 – f)⋅ π ′K > i
deci venitul marginal al bunurilor capital este mai mare decât costul
marginal al bunurilor capital finanţate prin acţiuni. Din acest motiv pe
traiectoria 3 investiţia netă va fi făcută numai din acţiuni (autofinanţare).
După ce şi-a plătit toate datoriile firma începe o perioadă de creştere
pe traiectoria 3 prin autofinanţare, până când Q(t) = Q X* , moment în care
începe traiectoria staţionară, pe care se plătesc dividende.
176
Traiectoria 4
Deoarece pe această traiectorie (1 – f)⋅ π ′K = i rezultă că pe această
traiectorie venitul marginal al capitalului este egal cu costul marginal în
cazul finanţării din acţiuni deci capitalul a atins valoarea maximă (peste
această valoare firma ar lucra în pierdere) şi firma va începe să plătească
dividende:
D(t) = (1 – f)⋅π( K X* )
177
CAPITOLUL
UN MODEL DINAMIC
DE CONDUCERE
OPTIMALĂ A ACTIVITĂŢII
FIRMEI
178
Modelele analizate în capitolul precedent au o serie de limitări care
fac ca aplicabilitatea lor în economie să se facă doar la un nivel orientativ iar
în condiţiile României să fie practic inaplicabile. Dintre ipotezele foarte
greu de susţinut într-o economie în tranziţie fac parte:
r(%) 3.8 23.4 43.6 58.9 91.4 48.6 55.8 63.7 51.1
Cea mai naturală concluzie în acest caz este că, pentru o economie în
tranziţie, cei trei parametrii trebuie consideraţi ca fiind variabili în timp.
2. faptul că 2 sau 3 indicatori pot descrie evoluţia unei firme sau
starea acesteia la un moment dat.
În acest caz singura soluţie este să identificăm (pe baza evoluţiei
conturilor sau a balanţei contabile) care sunt indicatorii care influenţează
semnificativ evoluţia firmei şi să ţinem cont de toţi aceştia în analiza firmei.
3. ipoteza că volumul producţiei depinde doar de mărimea
capitalului (chiar liniar în modelul van Hilten!), fără ca structura acestuia să
aibă influenţe semnificative asupra evoluţiei firmei. Rezolvarea este aceeaşi
ca şi la ipoteza 2.
4. ipoteza că indicatorii firmei evoluează continuu.
Această ipoteză atrage acceptarea unor ipoteze asupra modelului,
cerute de instrumentarul matematic disponibil, care pot denatura foarte mult
situaţia reală existentă.
Cea mai la îndemână soluţie în acest caz este să considerăm că
evoluţia este discretă, caz în care putem renunţa la toate ipotezele de
* Vezi anexa II
179
regularitate impuse funcţiilor şi variabilelor din model şi (şi mai important)
putem creea modele mult mai complicate (şi deci mult mai apropiate de
realitate) având la dispoziţie metode algoritmice mult mai versatile
disponibile pentru acest caz.
Pornind de la considerentele de mai sus modelul care va fi expus în
continuare are ca scop să:
- îmbunătăţească performanţele modelelor expuse în capitolul
precedent, prin:
- detalierea activităţii firmei apelând la mai mulţi indicatori
pentru descrierea acesteia
- trecerea de la modelarea continuă la cea discretă
- păstreze un echilibru între:
- nivelul de complexitate cerut de nivelul relevanţei
rezultatelor
- nivelul de simplitate cerut de instrumentarul matematic
existent
- constituie o simbioză între metodele matematice clasice de
analiză şi utilizarea calculatorului, în acest scop autorul scriind o
colecţie de softuri care să constituie o metodă rapidă de a obţine o
soluţie suficient de apropiată de soluţia optimă, atât în cazul
modelului propus în continuare cât şi pentru modelele din
capitolul anterior, pentru a putea face o comparaţie între acestea.
Ipotezele modelului
1. Firma are o producţie omogenă iar volumul producţiei depinde
liniar de capitalul fix utilizat şi de capitalul circulant consumat în procesul
de producţie:
Q(t) = α·KF(t) + β·KC(t)
unde:
- KF(t) = bunurile capital fix exprimate valoric;
- KC(t) = bunurile capital circulant exprimate valoric;
∂Q
- α = productivitatea medie a capitalului fix, α = (t ) = ct.;
∂K F
∂Q
(t )
- β = productivitatea medie a capitalului circulant, β = ∂K C = ct.;
180
Observaţie: Dacă α = β obţinem funcţia de producţie utilizată în
modelul Van Hill în care am avea: q = α = β;
Ca şi în modelul Van Hill vom presupune că toată producţia este
scoasă imediat pe piaţă astfel încât stocul de produse finite este zero, situaţie
realistă în cazul unei firme de dimensiuni mici sau mijlocii care nu deţine
monopolul pe piaţa bunului vândut şi nu vinde produse de valoare foarte mare.
2. Încasările obţinute din vânzarea bunurilor produse vor fi egale cu:
V(t) = p·Q(t)
cu p = ct., dacă firma îşi comercializează produsele pe o piaţă cu concurenţă
perfectă sau:
V(t) = p(Q(t))·Q(t)
pe o piaţă cu concurenţă imperfectă.
De asemenea vom presupune că funcţia de vânzări este pozitivă,
strict concavă şi satisface legea veniturilor descrescătoare la scala de
fabricaţie:
p’(Q(t)) < 0 – în cazul competiţiei imperfecte preţul de vânzare
scade odată cu creşterea producţiei care trebuie vândută;
V’(Q(t)) > 0 – rezultă din legea funcţiei inverse a producţiei
descrescătoare;
V”(Q(t)) < 0 – legea randamentelor la scară descrescătoare;
V(Q(t)) > 0 ⇔ Q(t) > 0 – preţul de vânzare este pozitiv;
3. Capitalul firmei este format din capitalul propriu (KF(t) + KC(t))
şi din capital împrumutat Y(t):
K(t) = KF(t) + KC(t) + Y(t)
Vom presupune cunoscute valorile celor trei componente la
începutul perioadei analizate: KF(0) = K F0 , KC(0) = K C0 , Y(0) = Y0.
4. Deprecierea capitalului este dată de amortizarea capitalului fix,
care este presupusă proporţională cu valoarea capitalului fix:
A(t) = a·KF(t)
unde a este rata de amortizare şi de consumul de capital circulant necesar
producţiei.
5. Venitul net din vânzări(profitul brut) este ceea ce rămâne din
venitul obţinut din vânzări după cheltuielile cu deprecierea capitalului:
∏(t) = V(t) − a·KF (t) − KC (t) = p·(α·KF (t) + β·KC (t)) − a·KF (t) − KC (t)
181
6. Profitul net este partea din profit care rămâne după plata
dobânzilor la credite şi impozitului pe profit:
E(t) = (1 – f)·[p·(α·KF(t) + β·KC(t)) − a·KF(t) − KC(t) – r·Y(t)]
7. Profitul net este utilizat fie pentru consum final (dividende, profit
retras de proprietari etc.) fie pentru creşterea capitalului propriu, valoarea
creşterii fiind egală cu partea din profitul net care nu este destinat
consumului final:
K& F (t ) + K& C (t ) = E(t) - D(t) ⇔
K& F (t ) + K& C (t ) = (1 – f)·[p·(α·KF(t) + β·KC(t)) − a·KF(t) − KC(t) – r·Y(t)] − D(t)
unde:
- f = rata de impozitare a profitului;
- r = rata dobânzii pe piaţa creditelor;
- r·Y(t) = dobânda la împrumuturile contractate;
- D(t) = consumul final (dividende, profit retras etc.)
8. Creşterea capitalului fix se realizează pe baza investiţiilor în
capital fix care depăşesc valoarea depreciată a capitalului:
K& F (t ) = IF(t) − a·KF(t)
unde:
- IF(t) = investiţia brută în capital fix;
- a·KF(t) = deprecierea capitalului fix.
9. Creşterea împrumutului este datorată volumului creditelor
contractate care depăşesc volumul ratelor plătite la creditele contractate
anterior:
Y& (t ) = F(t) − b·Y(t)
unde:
- F(t) = volumul împrumuturilor efectuate la momentul t;
- b = cota de rambursare anuală a datoriilor (amortismentul);
Observaţie: Vom considera că ipoteza Ludwig (a = b) este
îndeplinită doar cu totul întâmplător.
10. Se consideră că o structură viabilă a capitalului firmei este
îndeplinită doar dacă volumul creditelor (capitalul împrumutat) nu
depăşeşte o anumită pondere faţă de capitalul propriu:
0 ≤ Y(t) ≤ k·(KF(t) + KC(t))
182
unde:
- k = ponderea maximă a împrumuturilor
11. Firma se dezvoltă numai dacă venitul net din vânzări este
pozitiv:
∏(t) = V(t) − a·KF(t) − KC(t) ≥ 0
12. Piaţa financiară şi piaţa monetară sunt considerate pieţe distincte,
preţurile celor două pieţe putând fi doar accidental (şi pe termen scurt)
egale, astfel încât putem considera că:
i ≠ (1 – f)·r
unde:
- i = preţul pe piaţa financiară = randamentul unei unităţi monetare
investite în firmă;
- (1 – f)·r = costul unitar al creditului (pentru o unitate împrumutată
firma plăteşte atât dobânda la credit r dar nu mai plătesc impozitul
f·r pe care l-ar plăti la stat dacă ar utiliza pentru investiţii profitul
propriu în loc de împrumut.
183
16. Ţelul firmei este să maximizeze câştigul adus de firmă
proprietarilor calculat ca profitul total retras de proprietari plus valoarea
reală finală a capitalului propriu al firmei (sau valoarea obţinută prin
vânzarea acestuia exprimat în preţuri curente):
T
∫0
e −it D(t )dt + e −iT [ K F (T ) + K C (T )]
184
Deoarece din γ·IF(t) ≥ F(t) ≥ 0 rezultă evident Imin ≤ IF(t) această
condiţie nu mai este efectivă şi va fi eliminată din sistem, prima şi a patra
condiţie putând fi scrise împreună prin:
0 ≤ F(t) ≤ γ·IF(t) ≤ γ·Imax
Prin înlocuirea variaţiei capitalului fix în prima ecuaţie de stare a
sistemului obţinem:
IF(t) − a·KF(t) + K& C (t ) = (1 – f)·[p·(α·KF(t) + β·KC(t)) − a·KF(t) −
−KC(t) – r·Y(t)] − D(t)
⇔
&
K C (t ) = (1 – f)·[p·(α·KF (t) + β·KC (t)) − a·KF (t) - KC (t) – r·Y(t)] − D(t) −
− IF (t) + a·KF (t)
⇔
&
K C (t ) = [(1 – f)·p·α – (1 − f)·a + a]·KF + [(1 – f)·p·β − (1 – f)]·
KC − (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF(t)
⇔
&
K C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF + (1 – f)·(p·β − 1)·KC − (1 – f)·r·Y(t) −
− D(t) − IF(t)
Sistemul de ecuaţii de stare ale sistemului devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) −
− (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF (t)
K& F (t ) = IF (t) − a·KF (t)
Y& (t ) = F(t) − b·Y(t)
acesta fiind un sistem de ecuaţii diferenţiale cu trei ecuaţii şi trei
necunoscute cu coeficienţi constanţi, comenzile fiind IF(t), F(t) şi D(t).
Notând cu X(t) vectorul format cu cele trei variabile de stare KF(t), KC(t) şi
Y(t) şi cu U(t) vectorul variabilelor de comanda IF(t), F(t) şi D(t) putem scrie
sistemul de ecuaţii de stare sub forma matricială:
⎛ K&C(t)⎞ ⎛(1− f )⋅ ( p⋅ β −1) (1− f )⋅ p⋅α + f ⋅ a −(1− f ) ⋅ r⎞ ⎛ KC(t)⎞ ⎛−1 0 −1⎞ ⎛IF (t)⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎜ ⎟ ⎜ ⎟⎜ ⎟
⎜K&F (t)⎟ = ⎜ 0 −a 0 ⎟⋅⎜KF (t)⎟ +⎜ 1 0 0 ⎟⋅⎜ F(t) ⎟
⎜ Y&(t) ⎟ ⎜ 0 0 −b ⎟⎠ ⎜⎝ Y(t) ⎟⎠ ⎜⎝ 0 1 0 ⎟⎠ ⎜⎝ D(t) ⎟⎠
⎝ ⎠ ⎝
sau:
X& (t ) = A·X(t) + B·U(t)
185
unde A şi B sunt matricele sistemului:
⎛ (1 − f ) ⋅ p ⋅ α + f ⋅ a (1 − f ) ⋅ ( p ⋅ β − 1) − (1 − f ) ⋅ r ⎞
⎜ ⎟
A= ⎜ −a 0 0 ⎟
⎜ 0 0 − b ⎟
⎝ ⎠
⎛ − 1 0 − 1⎞
⎜ ⎟
B= ⎜ 1 0 0 ⎟
⎜ 0 1 0⎟
⎝ ⎠
Deoarece det(A) = a·b·(1 − f)[ (1 − f ) ⋅ ( p ⋅ β − 1) ] ≠ 0 şi det (B) = −1 ≠ 0
sistemul este controlabil şi observabil, urmând să găsim acele comenzi care
duc la maximizarea valorii firmei pe intervalul de timp analizat.
Pentru rezolvare, vom porni de la ultima formă a sistemului:
T
max
I F ,F ,D ∫
0
e − it D(t )dt + e − iT [ K F (T ) + K C (T )]
186
obţinând noile variabile adjuncte ψj(t) şi hamiltonianul modificat:
~
H (KF(t),KC(t),Y(t),IF(t),F(t),D(t),λ1(t),λ2(t),λ3(t)) =
= D(t) + ψ1(t)·{[(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β - 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF(t)} + ψ2(t)·[IF(t) − a·KF(t)] + ψ3(t)·[F(t) − b·Y(t)]
~
unde H = eit·H.
Deoarece sistemul conţine şi restricţii momentane asupra variabilelor
de stare şi de control vom construi lagrangeanul asociat problemei:
L(KF(t), KC(t), Y(t), IF(t), F(t), D(t), λ1(t), λ2(t), λ3(t),
µ1(t), µ2(t), µ3(t), µ4(t), µ5(t), µ6(t), µ7(t)) =
~
= H + µ1(t)·[Imax − IF(t)] + µ2(t)·[γ·IF(t) − F(t)] + µ3(t)·[k·(KF(t) + KC(t)) −
−Y(t)] + µ4(t)·Y(t) + µ5(t)·[Dmax − D(t)] + µ6(t)·D(t) + µ7(t)·F(t)
Sistemul de condiţii Kuhn-Tucker asociat problemei de maximizare
a hamiltonianului pe domeniul dat de restricţiile momentane ale sistemului
în variabilele de control va fi:
∂L
= 0 ⇔ − ψ1 + ψ2 − µ1 + γ·µ2 = 0
∂I F
∂L
= 0 ⇔ ψ3 - µ2 + µ7 = 0
∂F
∂L
= 0 ⇔ 1 − ψ1 − µ5 + µ6 = 0
∂D
µ1·[Imax − IF] = 0
µ2·[γ·IF − F] = 0
µ3·[k·(KF + KC) − Y] = 0
µ4·Y = 0
µ5·[Dmax − D] = 0
µ6·D = 0
µ7·F(t) = 0
µj ≥ 0, IF, F, D ≥ 0
187
Avem de rezolvat un sistem algebric de 10 ecuaţii cu 10 necunoscute
(IF, F, D, µj j=1..7) care implică discuţia a 27 = 128 variante, în funcţie
valorile nule sau nu ale multiplicatorilor µj.
Din acest sistem vom scoate variabilele de comandă IF, F, D în
funcţie de variabilele de stare KF, KC, Y şi variabilele adjuncte ψj, j = 1,2,3:
I F (t ) = f1(KF,KC,Y, ψj, j = 1,2,3)
F (t ) = f2(KF,KC,Y, ψj, j = 1,2,3)
D(t ) = f3(KF,KC,Y, ψj, j = 1,2,3)
după care vom rezolva sistemul canonic asociat problemei:
K& (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) - (1 – f)·r·Y(t) −
C
− D(t ) − I F (t )
K& F (t ) = I F (t ) − a·KF(t)
Y& (t ) = F (t ) − b·Y(t)
~
∂H ( K F ,K C ,Y,I F ,F ,D ,ψ 1 ,ψ 2 ,ψ 3 )
ψ& 1 (t) = i·ψ1(t) – (t ) = i·ψ1(t) –
∂K C
− ψ1(t) (1 – f)·(p·β − 1)
~
∂H ( K F ,K C ,Y,I F ,F ,D ,ψ 1 ,ψ 2 ,ψ 3 )
ψ2
& (t)= i·ψ 2 (t) – (t ) = (i + a)·ψ2(t) –
∂K F
−ψ1(t)·[(1 – f)·p·α + f·a]
~
∂H ( K F ,K C ,Y,I F ,F ,D ,ψ 1 ,ψ 2 ,ψ 3 )
ψ& 3 (t)= i·ψ 3 (t) – (t ) = (i + b)·ψ3(t) +
∂Y
+ψ1(t)·(1 – f)·r
cu condiţiile iniţiale:
KC (0) = K C0 ,
KF (0) = K F0 ,
Y (0) = Y0
şi condiţiile finale (de transversalitate):
∂( K F + K C )
ψ1(T) = (T ) = 1
∂K C
∂( K F + K C )
ψ2(T) = (T ) = 1
∂K F
∂( K F + K C )
ψ3(T) = (T ) = 0
∂Y
188
care se reduce la:
ψ1(T) = 1, ψ2(T) = 1, ψ3(T) = 0
Revenind la sistemul Kuhn-Tucker asociat problemei de maximizare
a hamiltonianului pe mulţimea comenzilor admisibile, dintre cele 128 de
cazuri o parte pot fi eliminate din start ca neducând la o soluţie admisibilă.
De exemplu, multiplicatorii µ3 şi µ4 nu pot fi simultan nenuli (ar rezulta ca
firma are capital nul) şi nici multiplicatorii µ5 şi µ6 (ar rezulta ca dividendele
maxime sunt zero). De asemenea, nu pot fi simultan diferiţi de 0 indicatorii
µ1, µ2 şi µ7, deoarece ar rezulta că investiţia maximă posibilă este 0, astfel ca
rămân de discutat doar 63 cazuri:
µ 1 µ2 µ 3 µ4 µ 5 µ6 µ 7 Soluţia
1 0 0
0 0 0 0 0 ψ1 = ψ2 = 1, ψ3 = 0, IF, F, D oarecare
2 0 0
0 0 0 ≠0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = 0, IF, F oarecare
3 0 0
0 0 ≠0 0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = Dmax, IF, F oarecare
4 0 0
0 ≠0 0 0 0 ψ1 = ψ2 = 1, ψ3 = 0, IF, F, D oarecare, Y = 0
5 0 0
0 ≠0 0 ≠0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = 0, IF, F oarecare, Y = 0
6 0 0
0 ≠0 ≠0 0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = Dmax, IF, F oarecare, Y = 0
7 0 ≠0 0 0 0 0 ψ1 = ψ2 = 1, ψ3 = 0, IF, F, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
0
8 0 ≠0 0 0 ≠0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = 0, IF, F oarecare, Y = k·(KF + KC)
0
9 0 0
≠0 0 ≠0 0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = Dmax, IF, F oarecare,
Y = k·(KF + KC)
10 0 ≠0 0 0 0 0 0 ψ1 = 1, F = γ·IF, D oarecare
11 0 ≠0 0 0 0 ≠0 0 F = γ·IF, D = 0
12 0 ≠0 0 0 ≠0 0 0 F = γ·IF, D = Dmax
13 0 ≠0 0 ≠0 0 0 0 ψ1 = 1, F = γ·IF, D oarecare, Y = 0
14 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 F = γ·IF, D = 0, Y = 0
15 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 0 0 F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
16 0 ≠0 ≠0 0 0 0 0 ψ1 = 1, F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
17 0 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 0 F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
18 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 0 F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
19 ≠0 0 0 0 0 0 0 ψ1 = 1, ψ3 = 0, IF = Imax, D,F oarecare
20 ≠0 0 0 0 0 ≠0 0 ψ3 = 0, IF = Imax , D = 0, F oarecare
i·ψ1(t) – ψ1(t)·(1 – f)·(p·β - 1) = (i + a)·ψ1(t) – ψ1(
21 ≠0 0 0 0 ≠0 0 0 ψ3 = 0, IF = Imax , D = Dmax, F oarecare
22 ≠0 0 0 ≠0 0 0 0 ψ3 = 0, ψ1 = 1, IF = Imax, D = 0, F oarecare
23 ≠0 0 0 ≠0 0 ≠0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = 0, F oarecare, Y = 0
24 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = Dmax, F oarecare, Y = 0
189
25 ≠0 0 ≠0 0 0 0 0 ψ3 = 0, ψ1 = 1, IF = Imax, Y = k·(KF + KC), D,F oarecare
26 ≠0 0 ≠0 0 0 ≠0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = 0, F oarecare, Y = k·(KF + KC)
27 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = Dmax, F oarecare, Y = k·(KF + KC)
28 ≠0 ≠0 0 0 0 0 0 ψ1 = 1, IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare
29 ≠0 ≠0 0 0 0 ≠0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0
30 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax
31 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 0 0 ψ1 = 1, IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare, Y = 0
32 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = 0
33 ≠0 ≠0 0 ≠0 ≠0 0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
34 ≠0 ≠0 ≠0 0 0 0 0 ψ1 = 1, IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
35 ≠0 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
36 ≠0 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
37 0 0 0 0 0 0 ≠0 ψ1 = ψ2 = 1, IF, F = 0, D oarecare
38 0 0 0 0 0 ≠0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = 0, IF, F = 0
39 0 0 0 0 ≠0 0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = Dmax, IF, F = 0
40 0 0 0 ≠0 0 0 ≠0 ψ1 = ψ2 = 1, F = 0, IF, D oarecare, Y = 0
41 0 0 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = 0
42 0 0 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = 0
43 0 0 ≠0 0 0 0 ≠0 ψ1 = ψ2 = 1, IF, F = 0, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
44 0 0 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = k·(KF + KC)
45 0 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = k·(KF + KC)
46 0 ≠0 0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, F = γ·IF = 0, D oarecare
47 0 ≠0 0 0 0 ≠0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = 0
48 0 ≠0 0 0 ≠0 0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = Dmax
49 0 ≠0 0 ≠0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = 0
50 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0
51 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = 0
52 0 ≠0 ≠0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
53 0 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = k·(KF + KC)
54 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
55 ≠0 0 0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, IF = Imax, D oarecare,F = 0
56 ≠0 0 0 0 0 ≠0 ≠0 IF = Imax , D = 0, F = 0
57 ≠0 0 0 0 ≠0 0 ≠0 IF = Imax , D = Dmax, F = 0
58 ≠0 0 0 ≠0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, IF = Imax, D = 0, F = 0
59 ≠0 0 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = 0
60 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0
61 ≠0 0 ≠0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, IF = Imax, Y = k·(KF + KC), D,F = 0
62 ≠0 0 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = k·(KF + KC)
63 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = k·(KF + KC)
190
În continuare va fi analizat efectul rezultatului din fiecare caz asupra
sistemului canonic asociat problemei de control optimal:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) − D(t ) − I F (t )
K& F (t ) = I F (t ) − a·KF(t)
Y& (t ) = F (t ) − b·Y(t)
ψ& 1 (t) = i·ψ1(t) – ψ1(t)·(1 – f)·(p·β − 1)
ψ& 2 (t) = (i + a)·ψ2(t) – ψ1(t)·[(1 – f)·p·α + f·a]
ψ& 3 (t) = (i + b)·ψ3(t) + ψ1(t)·(1 – f)·r
– ψ1 + ψ2 + γ·µ2 = 0
ψ3 - µ2 = 0
1 – ψ1 + µ6 = 0
la varianta 11 şi:
– ψ1 + ψ2 + γ·µ2 = 0
ψ3 – µ2 = 0
1 – ψ1 - µ5 = 0
la varianta 12.
În ambele variante, eliminând µ2 din primele două ecuaţii obţinem:
192
Din cele de mai sus rezultă că este suficient să analizăm doar
sistemul format din primele ecuaţii ale sistemului canonic (care va fi numit
în continuare sistemul canonic redus) pentru variantele:
Soluţia
1 F = γ·IF, D = 0, Y = 0
2 F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
3 F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
4 F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
5 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0
6 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax
7 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = 0
8 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
9 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
10 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
11 F = γ·IF = 0, D = 0
12 F = γ·IF = 0, D = Dmax
13 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0
14 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = 0
15 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = k·(KF + KC)
16 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
17 IF = Imax , D = 0, F = 0
18 IF = Imax , D = Dmax, F = 0
19 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = 0
20 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0
21 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = k·(KF + KC)
22 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = k·(KF + KC)
Analiza traiectoriilor
Traiectoria 1 (F = γ·IF, D = 0, Y = 0)
Sistemul canonic redus devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t)
K& F (t ) = − a·KF(t) ⇒ KF(t) = K F0 ·e-a·t
I F (t ) = 0
Din a treia ecuaţie rezultă că firma nu are datorii (Y = 0), nu se fac
investiţii (IF (t) = 0), nu se plătesc dividende (nu se retrag bani din firmă)
193
(D = 0) şi are loc o restructurare a activităţii firmei prin scăderea puternică a
capitalului fix al firmei:
KF (t) = K F0 ·e-a·t → 0
în favoarea unei creşteri a capitalului circulant:
KC(t) = { K C0 + [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·(1 + e-a·t )}e(1 – f)·(p·β - 1)·t
→ ∞.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = 0.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.
194
În acest caz sistemul s-a redus la trei ecuaţii cu trei necunoscute
{KF(t), KC(t), IF(t)} din care doar KF(t) şi KC(t) apar derivate în ecuaţii.
Înlocuind derivatele capitalului fix şi capitalului circulant din primele două
ecuaţii în a treia ecuaţie obţinem ecuaţia:
k·{[(1 – f) p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) − (1 – f)·r·k·(KF(t) + KC(t)) −
− a·KF (t)} = γ·IF (t) − b·k·(KF (t) + KC (t))
din care vom afla valoarea investiţiei făcute de firmă IF(t) în funcţie de
valorile capitalului fix şi circulant:
IF (t) = {k·{[(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β – 1)·KC (t) –
– (1 – f)·r·k·(KF (t) + KC (t)) – a·KF (t)} + b·k·(KF (t) + KC (t))} / γ
După înlocuirea expresiei investiţiei IF(t) obţinută mai sus în primele
două ecuaţii se obţine un sistem de două ecuaţii cu coeficienţi constanţi:
k kb
K& C (t ) = [(1–f)(pβ – 1 – rk)(1 – ) – ]·KC (t) +
γ γ
k b
+[(1–f)(pα – rk –a) (1 – ) –k + a]·KF(t)
γ γ
(1 - f)(-rk + pβ - 1) + b
K& F (t ) = k KC (t) +
γ
(1 - f)(pα - a - rk) + b
+ [k –a]·KF(t)
γ
şi condiţiile iniţiale KC(0) = K C0 , KF(0) = K F0 din care vom scoate evoluţiile
capitalului fix KF(t) şi a celui circulant KC(t), apoi valoarea investiţiei IF(t) şi
a împrumutului F(t).
Evoluţia capitalului va depinde evident de valorile proprii ale
matricei sistemului de mai sus v1 şi v2 şi valoarea firmei va fi dată doar de
valoarea finală actualizată a capitalului total.
În acest caz firma face împrumuturi la maxim F = γ·IF, nivelul
capitalului împrumutat este maxim Y = k·(KF + KC) şi nu plăteşte dividende.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.
Traiectoria 4 (F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC))
Rezolvarea în acest caz este asemănătoare cu cea de la traiectoria 3,
singura diferenţă constând în faptul că în sistemul din care vor fi aflate
evoluţiile capitalului vom avea şi D = Dmax.
195
În acest caz firma face împrumuturi la maxim F = γ·IF, nivelul
capitalului împrumutat este maxim Y = k·(KF + KC) şi plăteşte dividende la
maxim.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF(T) + KC(T)]·e-iT
i
197
Pe această traiectorie firma plăteşte dividende la maxim(retrage bani
la maxim), face investiţii şi împrumuturi la maxim şi are o evoluţie de
stabilizare a valorii capitalului fix şi a datoriei firmei.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF(T) + KC(T)]·e-iT
i
198
γ·Imax - b·k·(KF(t) + KC(t))= k·{(1– f)·(p·α −1)·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·k·(KF(t) + KC(t))}
⇔
γ·Imax + k·(r·k·(1 − f) - b)·[KF(t) + KC(t)] = k·(1 – f)·[(p·α −1)·KF(t) +
+ (p·β − 1)·KC(t)]
⇔
(rk-pβ + 1 )( 1-f)-b I max
KF(t) = - ·KC(t) - γ·
(rk-pα + 1 )( 1-f)-b k((rk-pα + 1 )( 1-f)-a)
De aici rezultă:
kp(ß-a)( 1-f) I max
Y(t) = ·KC(t) − γ·
(rk-pα + 1 )( 1-f)-b ( rk-pα + 1)(1-f )-a
şi revenind la sistemul canonic ultimele două ecuaţii de dinamică devin
două ecuaţii în KC(t):
k[(rk-pα + 1)(1-f )-b] + γa
K& C (t ) = − a·KC (t) - Imax·
k[(rk-pβ + 1)(1-f )-b]
rk − pα + 1
K& C (t ) = − b·KC (t) + γ·Imax·
pk ( β − α )
Sistemul celor două ecuaţii cu o necunoscută are soluţie doar dacă:
rk(f - 1) + a rk + 1
a = b şi p = sau a = b şi p = -γ·
α (f - 1) k ( β − α ) − γβ
Deşi cazul este cu totul particular el este interesant deoarece
aminteşte de modelul Ludwig (Ipoteza Ludwig: a = b).
De asemenea, în acest caz se observă că nivelul capitalului fix este în
dependenţă liniară cu capitalul fix (structura producţiei se păstrează).
Pe această traiectorie se fac investiţii şi împrumuturi la maxim, nu se
plătesc dividende şi nivelul datoriei este maxim. Firma este într-o perioadă
de creştere rapidă a capitalului propriu.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
[KF(T) + KC(T)]·e-iT
Traiectoria 10 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = Dmax, Y = k·(KF + KC))
Discuţia este aceeaşi cu cea de la traiectoria 9 cu diferenţa că în acest
caz se plătesc dividende, expresia acestora influenţând doar evoluţia
capitalului circulant.
199
De asemenea, şi în acest caz nivelul capitalului fix este în
dependenţă liniară cu capitalul fix (structura producţiei se păstrează).
Pe această traiectorie se fac investiţii şi împrumuturi la maxim, se
plătesc dividende la maxim şi nivelul datoriei este maxim. Firma este într-o
perioadă de creştere rapidă a capitalului fix şi a nivelului datoriei în paralel
cu o evoluţie lentă a capitalului circulant.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF(T) + KC(T)]·e-iT
i
Traiectoria 11 (F = γ·IF = 0, D = 0)
Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t)
&
K F (t ) = −a·KF(t)
Y& (t ) = −b·Y(t)
Din ultimele două ecuaţii se obţin imediat evoluţiile capitalului fix şi
datoriei firmei:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
iar după înlocuirea acestora în prima ecuaţie ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant:
K& C (t ) = (1 – f)·(p·β - 1)·KC(t) + [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·t − (1 – f)·r·Y0·e-b·t
care este o ecuaţie liniară cu soluţia:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0
unde:
R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·τ − (1 – f)·r·Y0·e-b·τ
Pe această traiectorie firma nu face investiţii, nu face împrumuturi,
nu plăteşte dividende, are loc o scădere a capitalului fix în paralel cu
eliminarea rapidă a datoriilor, evoluţia capitalului circulant depinzând de
parametrii sistemului.
200
Valoarea finală a firmei va fi dată de valoarea finală actualizată a
capitalului propriu.
unde:
R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·τ − (1 – f)·r·Y0·e-b·τ − Dmax
Pe această traiectorie firma nu face investiţii, nu face împrumuturi,
plăteşte dividende la maxim, are loc o scădere a capitalului fix în paralel cu
eliminarea rapidă a datoriilor, evoluţia capitalului circulant depinzând de
parametrii sistemului
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF(T) + KC(T)]·e-iT
i
201
Traiectoria 13 (F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0)
Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t)
K& F (t ) = −a·KF(t)
0=0
Din acesta rezultă imediat evoluţia capitalului fix:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
şi apoi a capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC (t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0
unde:
R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·τ
Pe această traiectorie firma nu are datorii, nu face împrumuturi, nu
face investiţii, nu plăteşte dividende, are loc o scădere a capitalului fix,
evoluţia capitalului circulant depinzând de parametrii sistemului.
unde:
R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·τ − Dmax
Pe această traiectorie firma nu are datorii, nu face împrumuturi, nu
face investiţii, plăteşte dividende la maxim, are loc o scădere a capitalului
fix, evoluţia capitalului circulant depinzând de parametrii sistemului.
202
Traiectoria 15 (F = γ·IF = 0, D = 0, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic va fi:
K& (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) −
C
− (1 – f)·r·Y(t)
&
K F (t ) = −a·KF (t)
Y& (t ) = −b·Y(t)
la care se adaugă ecuaţia suplimentară Y = k·(KF + KC).
Acest caz este posibil doar dacă soluţia dată de sistemul canonic
verifică şi ecuaţia suplimentară.
Deoarece sistemul este exact ca în traiectoria 11 soluţia va fi:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0
cu:
R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·τ − (1 – f)·r·Y0·e-b·τ.
Soluţia verifică restricţia suplimentară doar dacă:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
Y0·e-b·t = k·[ K F0 ·e-a·t + dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
] (∀) t ∈ [0,T]
0
203
cu:
R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·e-a·τ − (1 – f)·r·Y0·e-b·τ − Dmax
Soluţia verifică restricţia suplimentară doar dacă:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
Y0·e-b·t = k·[ K F0 ·e-a·t + dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
] (∀) t ∈ [0,T]
0
204
Notând cu R(t) termenul liber al ecuaţiei:
I max I
R(t) = [(1 – f)·p·α + f·a]·[ + ( K F0 − max )·e-a·t] − (1 – f)·r·Y0·e-b·t − Imax
a a
obţinem evoluţia capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC (t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0
206
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max < 0
a a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
I
K& C (t ) = (1 – f)·(p·β − 1)·KC (t) + [(1 – f)·p·α + f·a]·[ max +
a
I
+ ( K F0 - max )·e-a·t] − Imax
a
Notând cu R(t) termenul liber al ecuaţiei:
I max I
R(t) = [(1 – f)·p·α + f·a]·[ + ( K F0 − max )·e-a·t] − Imax
a a
obţinem evoluţia capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0
I max I
KF (t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a
207
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max I
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru K F0 – max > 0;
a a
I max I
2. O evoluţie constantă KF (t) = pentru K F0 – max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 – max < 0
a a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
I
K& C (t ) = (1 – f)·(p·β – 1)·KC (t) + [(1 – f)·p·α + f·a]·[ max +
a
I
+ ( K F0 – max )·e-a·t] – Imax – Dmax
a
Notând cu R(t) termenul liber al ecuaţiei:
I max I
R(t) = [(1 – f)·p·α + f·a]·[ + ( K F0 – max )·e-a·t] − Imax Dmax
a a
obţinem evoluţia capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC (t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0
− (1 – f)·r·Y(t) – Imax
&
K F (t ) = Imax – a·KF(t)
Y& (t ) = – b·Y(t)
la care se adaugă şi condiţia suplimentară Y = k·(KF + KC).
208
Din ultima ecuaţie obţinem evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF(t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF (t) = pentru K F0 − max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max < 0
a a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
K& C (t ) = (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) + [(1 – f)·p·α + f·a]·
I I
[ max + ( K F0 – max )·e-a·t] – (1 – f)·r·Y0·e-b·t – Imax
a a
Notând cu R(t) termenul liber al ecuaţiei:
I max I
R(t) = [(1 – f)·p·α + f·a]·[ + ( K F0 − max )·e-a·t] − (1 – f)·r·Y0·e-b·t − Imax
a a
obţinem evoluţia capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0
209
Traiectoria 22 (IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = [(1 – f)·p·α + f·a]·KF(t) + (1 – f)·(p·β − 1)·KC(t) −
− (1 – f)·r·Y(t) – Imax - Dmax
&
K F (t ) = Imax − a·KF(t)
Y& (t ) = − b·Y(t)
la care se adaugă şi condiţia suplimentară Y = k·(KF + KC).
Din ultima ecuaţie obţinem evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF(t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max I
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max > 0;
a a
I max I
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru K F0 - max = 0;
a a
I I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre max pentru K F0 − max < 0
a a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
I
K& C (t ) = (1– f)·(p·β − 1)·KC(t) + [(1– f)·p·α + f·a]·[ max +
a
I
+ ( K F0 − max )·e-a·t] − (1– f)·r·Y0·e-b·t- Imax - Dmax
a
Notând cu R(t) termenul liber al ecuaţiei:
I max I
R(t) = [(1 – f)·p·α + f·a]·[ + ( K F0 − max )·e-a·t] −
a a
− (1 – f)·r·Y0·e-b·t − Imax − Dmax
obţinem evoluţia capitalului circulant:
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0
210
Soluţia verifică restricţia suplimentară doar dacă:
I max I t
Y0·e-b·t = k·[ + ( K F0 - max )·e-a·t + ∫ R(τ ) ⋅ e − (1− f )⋅( p⋅β −1)⋅τ dτ ·
a a 0
(1 – f)·(p·β - 1)·t
e ] (∀) t ∈ [0,T]
ceea ce este evident un caz cu totul particular.
Concluzii
În urma analizei celor 22 de traiectorii rezultă că două sunt
neadmisibile (7 şi 8) şi 6 sunt foarte improbabile (9, 10, 15, 16, 21, 22)
analiza putând fi redusă fără a pierde generalitatea doar la 14 traiectorii, care
sunt sintetizate în tabelul de mai jos
Soluţia
0 1 2
1 F = γ·IF, D = 0, Y = 0 KF (t) = K ·e-a·t , Y = 00
F
211
0 1 2
I max I
KF(t) = + ( K F0 − max )·e-a·t ,
12 IF = Imax , D = Dmax, F = 0 a a
Y(t) = Y0·e-b·t
I I
KF(t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t ,
13 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = 0 a a
Y=0
I max I
KF(t) = + ( K F0 − max )·e-a·t ,
14 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0 a a
Y=0
Din cele de mai sus se observă că evoluţiile posibile ale capitalului
fix se încadrează în unul din cazurile:
a) KF(t) = K F0 ·e-a·t
Reprezentarea grafică a evoluţiei capitalului fix are forma din figura 1.
KF
K F0
KF(t)
t
0
Figura 1
I max I I
b) KF(t) = + ( K F0 - max )·e-a·t şi K F0 > max
a a a
Reprezentarea grafică a evoluţiei capitalului fix are forma din figura 2.
KF
K F0
KF(t)
I max
a
t
0
Figura 2
212
I max
c) KF(t) =
a
KF
I max KF(t)
K F0 =
a
t
0
Figura 3
I max I I
d) KF(t) = + ( K F0 - max )·e-a·t şi K F0 < max
a a a
KF
I max
a
KF(t)
K F0 t
0
Figura 4
213
Evoluţiile posibile ale datoriei firmei se încadrează în unul din
cazurile:
a) Y(t) = Y0·e-b·t
Y0
Y(t)
t
0
Figura 5
Y
0
Y
Y(t)
γ ⋅ I max
b
t
0
Figura 6
214
γ ⋅ I max γ ⋅ I max γ ⋅ I max
c) Y(t) = + (Y0 − )·e-b·t şi Y0 =
b b b
γ ⋅ I max Y(t)
Y0 =
b
t
0
Figura 7
γ ⋅ I max
b
Y(t)
Y0 t
0
Figura 8
215
Deoarece coeficienţii celor două funcţii exponenţiale sunt evident
pozitivi natura evoluţiei va fi dată de semnele coeficienţilor lui t de la
exponent.
Cum evident (1 – f)·(p·β – 1) > (1 – f)·(p·β – 1) – a şi (1 – f) > 0
discuţia se rezumă la semnul lui (p·β - 1).
Astfel:
a) Dacă p·β > 1 capitalul circulant are o evoluţie exponenţial
crescătoare spre ∞.
b) Dacă p·β = 1 capitalul circulant are o evoluţie descrescătoare
spre:
K C0 + [(1– f)·p·α + f·a]· K F0
c) Dacă p·β < 1 capitalul circulant are o evoluţie descrescătoare
spre 0.
Pentru celelalte traiectorii evoluţia va fi discutată pe un caz
particular.
Traiectorii multiple
216
Traiectorii care îndeplinesc aceste două condiţii sunt listate în tabelul
de mai jos:
Variabilele
Variabilele de stare
de decizie
KC(t) ={ K C0 +[(1 – f)·p·α + f·a]· K F0 ·(1 + e-a·t )}·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
1 F = IF = D = 0 KF(t) = K 0 ·e-a·t
F
Y(t) = 0
K& C (t ) = A11·KC(t)+A12·KF(t)
3 F = γ·IF, D = 0 K& F (t ) = A21·KC(t) + A22·KF(t)
Y(t) = k·(KF(t) + KC(t))
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0
-a·τ 0 -b·τ
7 F = IF = D = 0 unde: R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F ·e − (1 – f)·r·Y ·e
0
KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
t
∫ R(τ ) ⋅ e
− (1− f )⋅( p ⋅ β −1)⋅τ
KC(t) = dτ ·e(1 – f)·(p·β - 1)·t
0
-a·τ
9 F = IF = D = 0 unde: R(τ) = [(1 – f)·p·α + f·a]· K F ·e
0
KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = 0
217
Din aceste traiectorii variantele 1, 3 şi 8 pot fi iniţiale doar pentru
cazuri cu totul speciale (Y0 = 0 sau Y(t) = k·(KF(t) + KC(t))), deci cea mai
probabilă traiectorie la începutul activităţii firmei va fi traiectoria 7 (este şi
cazul situaţiei analizate în studiul de caz din capitolul următor).
Pe această traiectorie firma nu face investiţii în capitalul fix,
împrumuturi şi nu plăteşte dividende, ea utilizând tot venitul obţinut pentru
susţinerea producţiei prin cumpărarea capitalului circulant.
În aceste condiţii va avea loc o scădere a valorii capitalului fix
(deoarece cel uzat nu mai este înlocuit) şi va scade datoria firmei, deoarece
nu se mai fac împrumuturi şi se plătesc ratele la cele deja contractate.
Evoluţia capitalului circulant depinde de situaţia mediului economic
în care acţionează firma. Astfel, deşi firma mobilizează tot profitul pentru
achiziţionarea capitalului circulant există posibilitatea ca şi volumul acestuia
(şi deci volumul producţiei) să scadă deoarece, din cauza inflaţiei sau altor
factori externi, firma nu reuşeşte să obţină nici măcar venitul necesar
acoperirii cheltuielilor de producţie necesare menţinerii producţiei măcar la
nivelul iniţial.
Deoarece evoluţia capitalului circulant depinde de prea mulţi
parametrii este dificil de dat o regulă generală privind evoluţia acestuia şi
din acest motiv ne vom rezuma la a face analiza doar în cazul concret studiat
în capitolul următor.
În orice caz, cum pe această traiectorie nu se plătesc dividende şi are
loc o decapitalizare puternică a firmei intervalul de timp pe care va evolua
firma pe această traiectorie trebuie să fie scurt.
De pe această traiectorie nu se poate trece direct pe traiectoriile cu
datoria zero, deoarece, deşi volumul datoriei scade continuu, el nu devine
zero niciodată. Motivul este în acest caz ipoteza că ratele anuale plătite
reprezintă acelaşi procent din datorie indiferent de mărimea datoriei. Pentru
a elimina datoria vom presupune că, pentru un anumit nivel minim al
datoriei aceasta este plătită toată în anul respectiv.
Odată ajunsă pe o traiectorie fără datorii firma poate trece de
asemenea doar în salt pe una din celelalte traiectorii.
Considerentele anterioare arată că, cel puţin în cazul unei concurenţe
perfecte sau practic perfecte ipoteza continuităţii în evoluţia variabilelor
modelului este nerealistă. Din acest motiv, în continuare vor fi analizate
cazurile în care se renunţă la ipoteza de concurenţă perfectă şi/sau la ipoteza
continuităţii evoluţiei variabilelor.
218
b) Cazul continuu în condiţii de concurenţă imperfectă
T
max
I F ,F ,D ∫
0
e −it D (t )dt + e −iT [ K F (T ) + K C (T )]
f, i, a, r, b, k, γ ∈ (0, 1)
α, β, p > 0
Deoarece din γ·IF(t) ≥ F(t) ≥ 0 rezultă evident Imin ≤ IF(t) această
condiţie nu mai este efectivă şi va fi eliminată din sistem, prima şi a patra
condiţie putând fi scrise împreună prin:
0 ≤ F(t) ≤ γ·IF(t) ≤ γ·Imax
Prin înlocuirea variaţiei capitalului fix în prima ecuaţie de stare a
sistemului obţinem:
IF(t) − a·KF(t) + K& C (t ) = (1 – f)·[p(KF(t),KC(t))·(α·KF(t) + β·KC(t)) −
− a·KF(t) − KC(t) – r·Y(t)] − D(t)
⇔
&
K C (t ) = (1 – f)·[p(KF(t),KC(t))·(α·KF(t) + β·KC(t)) − a·KF(t) − KC(t) –
− r·Y(t)] − D(t) − IF(t) + a·KF(t)
⇔
K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) − (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF (t)
unde:
U(KF(t),KC(t)) = (1 – f) [p(KF (t), KC (t))·(α·KF (t) + β·KC (t)) −
− a·KF (t) − KC (t)] + a·KF (t)
este o funcţie continuă şi derivabilă în KF (t) şi KC (t).
219
Sistemul de ecuaţii de stare ale sistemului devine:
K& (t ) = U(KF (t), KC (t)) − (1 – f)·r·Y(t) − D(t) – IF (t)
C
f, i, a, r, b, k, γ ∈ (0, 1)
α, β, p > 0
Deoarece avem de rezolvat o problemă de control optimal vom
aplica pentru rezolvare principiul lui Pontreaghin, obţinând succesiv:
a) Hamiltonianul problemei:
H(KF(t), KC (t), Y(t), IF (t), F(t), D(t), λ1(t), λ2(t), λ3(t)] =
= e-it·D(t) +λ1(t)·[U(KF (t),KC (t)) − (1– f)·r·Y(t) – D(t) – IF(t)] +
+ λ2(t)·[IF(t) − a·KF(t)] + λ2(t)·[F(t) − b·Y(t)]
Deoarece în expresia hamiltonianului apare factorul de actualizare
e-it vom face schimbarea de variabilă:
ψj(t) = eit·λj(t) j = 1,2,3
obţinând noile variabile adjuncte ψj(t) şi hamiltonianul modificat:
~
H (KF(t),KC(t), Y(t), IF(t), F(t), D(t), λ1(t), λ2(t), λ3(t)] =
= D(t) + ψ1(t)·[U(KF(t),KC(t)) − (1 – f)·r·Y(t) − D(t) − IF(t)] + ψ2(t)·[IF(t) −
− a·KF(t)] + ψ3(t)·[F(t) − b·Y(t)]
~ it
unde H = e ·H.
220
Deoarece sistemul conţine şi restricţii momentane asupra variabilelor
de stare şi de control vom construi lagrangeanul asociat problemei:
~
L = H + µ1·[Imax − IF(t)] + µ2·[γ·IF(t) − F(t)] + µ3·[k·(KF (t) + KC (t)) − Y(t)] +
+ µ4·Y(t) + µ5·[Dmax − D(t)] + µ6·D(t) + µ7·F(t)
Sistemul de condiţii Kuhn-Tucker asociat problemei de maximizare
a hamiltonianului pe domeniul dat de restricţiile momentane ale sistemului
în variabilele de control va fi acelaşi cu cel din cazul concurenţei perfecte:
∂L
= 0 ⇔ - ψ1 + ψ2 − µ1 + γ·µ2 = 0
∂I F
∂L
= 0 ⇔ ψ3 − µ2 + µ7 = 0
∂F
∂L
= 0 ⇔ 1 − ψ1 − µ5 + µ6 = 0
∂D
µ1·[Imax −IF] = 0
µ2·[γ·IF − F] = 0
µ3·[k·(KF + KC) − Y] = 0
µ4·Y = 0
µ5·[Dmax − D] = 0
µ6·D = 0
µ7·F(t) = 0
µj ≥ 0, IF, F, D ≥ 0
Avem de rezolvat un sistem algebric de 10 ecuaţii cu 10 necunoscute
(IF, F, D, µj j=1..7) care implică discuţia a 27 = 128 variante, în funcţie
valorile nule sau nu ale multiplicatorilor µj.
Din acest sistem vom scoate variabilele de comandă IF, F, D în
funcţie de variabilele de stare KF, KC, Y şi variabilele adjuncte ψj, j = 1,2,3:
I F (t ) = f1(KF,KC,Y, ψj, j = 1,2,3)
F (t ) = f2(KF,KC,Y, ψj, j = 1,2,3)
D(t ) = f3(KF,KC,Y, ψj, j = 1,2,3)
după care vom rezolva sistemul canonic asociat problemei:
K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) − (1 – f)·r·Y(t) − D(t ) − I F (t )
K& F (t ) = I F (t ) − a·KF(t)
221
Y& (t ) = F (t ) – b·Y(t)
~
∂H ( K F ,K C ,Y,I F ,F ,D ,ψ 1 ,ψ 2 ,ψ 3 )
ψ& 1 (t) = i·ψ1(t) – (t ) = i·ψ1(t) –
∂K C
∂U ( K F , K C )
− ψ1(t)· (t )
∂K C
~
∂H ( K F ,K C ,Y,I F ,F ,D ,ψ 1 ,ψ 2 ,ψ 3 )
ψ& 2 (t) = i·ψ2(t) – (t ) = (i + a)·ψ2(t) –
∂K F
∂U ( K F , K C )
− ψ1(t)· (t )
∂K F
~
∂H ( K F ,K C ,Y,I F ,F ,D ,ψ 1 ,ψ 2 ,ψ 3 )
ψ& 3 (t)= i·ψ3(t) – (t ) = (i + b)·ψ3(t) +
∂Y
+ ψ1(t)·(1 – f)·r
cu condiţiile iniţiale:
KC(0) = K C0 ,
KF(0) = K F0 ,
Y(0) =Y0
şi condiţiile finale (de transversalitate):
∂( K F + K C )
ψ1(T) = (T ) = 1
∂K C
∂( K F + K C )
ψ2(T) = (T ) = 1
∂K F
∂( K F + K C )
ψ3(T) = (T ) = 0
∂Y
care se reduce la:
ψ1(T) = 1, ψ2(T) = 1, ψ3(T) = 0
Revenind la sistemul Kuhn-Tucker asociat problemei de maximizare a
hamiltonianului pe mulţimea comenzilor admisibile, dintre cele 128 de cazuri
o parte pot fi eliminate din start ca neducând la o soluţie admisibilă. De
exemplu, multiplicatorii µ3 şi µ4 nu pot fi simultan nenuli (ar rezulta ca
firma are capital nul) şi nici multiplicatorii µ5 şi µ6 (ar rezulta ca dividendele
maxime sunt zero). De asemenea, nu pot fi simultan diferiţi de 0 indicatorii
222
µ1, µ2 şi µ7, deoarece ar rezulta că investiţia maximă posibilă este 0, astfel ca
rămân de discutat doar 63 cazuri:
µ1 µ2 µ3 µ4 µ5 µ6 µ7 Soluţia
1 0 0 0 0 0 0 0 ψ1 = ψ2 = 1, ψ3 = 0, IF, F, D oarecare
2 0 0 0 0 0 ≠0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = 0, IF, F oarecare
3 0 0 0 0 ≠0 0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = Dmax, IF, F oarecare
4 0 0 0 ≠0 0 0 0 ψ1 = ψ2 = 1, ψ3 = 0, IF, F, D oarecare, Y = 0
5 0 0 0 ≠0 0 ≠0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = 0, IF, F oarecare, Y = 0
6 0 0 0 ≠0 ≠0 0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = Dmax, IF, F oarecare, Y = 0
7 0 0 ≠0 0 0 0 0 ψ1 = ψ2 = 1, ψ3 = 0, IF, F, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
8 0 0 ≠0 0 0 ≠0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = 0, IF, F oarecare, Y = k·(KF + KC)
9 0 0 ≠0 0 ≠0 0 0 ψ1 = ψ2, ψ3 = 0, D = Dmax, IF, F oarecare,
Y = k·(KF + KC)
10 0 ≠0 0 0 0 0 0 ψ1 = 1, ψ2 = 1 + γ·ψ3, F = γ·IF, D oarecare
11 0 ≠0 0 0 0 ≠0 0 F = γ·IF, D = 0
12 0 ≠0 0 0 ≠0 0 0 F = γ·IF, D = Dmax
13 0 ≠0 0 ≠0 0 0 0 ψ1 = 1, F = γ·IF, D oarecare, Y = 0
14 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 F = γ·IF, D = 0, Y = 0
15 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 0 0 F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
16 0 ≠0 ≠0 0 0 0 0 ψ1 = 1, F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
17 0 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 0 F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
18 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 0 F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
19 ≠0 0 0 0 0 0 0 ψ1 = 1, ψ3 = 0, IF = Imax, D,F oarecare
20 ≠0 0 0 0 0 ≠0 0 ψ3 = 0, IF = Imax , D = 0, F oarecare
21 ≠0 0 0 0 ≠0 0 0 ψ3 = 0, IF = Imax , D = Dmax, F oarecare
22 ≠0 0 0 ≠0 0 0 0 ψ3 = 0, ψ1 = 1, IF = Imax, D = 0, F oarecare
23 ≠0 0 0 ≠0 0 ≠0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = 0, F oarecare, Y = 0
24 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = Dmax, F oarecare, Y = 0
25 ≠0 0 ≠0 0 0 0 0 ψ3 = 0, ψ1 = 1, IF = Imax, Y = k·(KF + KC), D,F oarecare
26 ≠0 0 ≠0 0 0 ≠0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = 0, F oarecare, Y = k·(KF + KC)
27 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 0 ψ3 = 0, IF = Imax, D = Dmax, F oarecare, Y = k·(KF + KC)
28 ≠0 ≠0 0 0 0 0 0 ψ1 = 1, IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare
29 ≠0 ≠0 0 0 0 ≠0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0
30 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax
31 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 0 0 ψ1 = 1, IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare, Y = 0
32 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = 0
33 ≠0 ≠0 0 ≠0 ≠0 0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
223
34 ≠0 ≠0 ≠0 0 0 0 0 ψ1 = 1, IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
35 ≠0 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
36 ≠0 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 0 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
37 0 0 0 0 0 0 ≠0 ψ1 = ψ2 = 1, IF, F = 0, D oarecare
38 0 0 0 0 0 ≠0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = 0, IF, F = 0
39 0 0 0 0 ≠0 0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = Dmax, IF, F = 0
40 0 0 0 ≠0 0 0 ≠0 ψ1 = ψ2 = 1, F = 0, IF, D oarecare, Y = 0
41 0 0 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = 0
42 0 0 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = 0
43 0 0 ≠0 0 0 0 ≠0 ψ1 = ψ2 = 1, IF, F = 0, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
44 0 0 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = k·(KF + KC)
45 0 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 ψ1 = ψ2, D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = k·(KF + KC)
46 0 ≠0 0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, F = γ·IF = 0, D oarecare
47 0 ≠0 0 0 0 ≠0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = 0
48 0 ≠0 0 0 ≠0 0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = Dmax
49 0 ≠0 0 ≠0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = 0
50 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0
51 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = 0
52 0 ≠0 ≠0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
53 0 ≠0 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = k·(KF + KC)
54 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
55 ≠0 0 0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, IF = Imax, D oarecare,F = 0
56 ≠0 0 0 0 0 ≠0 ≠0 IF = Imax , D = 0, F = 0
57 ≠0 0 0 0 ≠0 0 ≠0 IF = Imax , D = Dmax, F = 0
58 ≠0 0 0 ≠0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, IF = Imax, D = 0, F = 0
59 ≠0 0 0 ≠0 0 ≠0 ≠0 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = 0
60 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 0 ≠0 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0
61 ≠0 0 ≠0 0 0 0 ≠0 ψ1 = 1, IF = Imax, Y = k·(KF + KC), D,F = 0
62 ≠0 0 ≠0 0 0 ≠0 ≠0 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = k·(KF + KC)
63 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 0 ≠0 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = k·(KF + KC)
224
∂U ( K F , K C )
ψ& 1 (t) = i·ψ1(t) – ψ1(t)· (t )
∂K C
∂U ( K F , K C )
ψ& 2 (t) = (i + a)·ψ2(t) – ψ1(t)· (t )
∂K F
ψ& 3 (t) = (i + b)·ψ3(t) + ψ1(t)·(1 – f)·r
KC (0) = K C0 , KF(0) = K F0 , Y(0) =Y0 , ψ1(T) = 1, ψ2(T) = 1, ψ3(T) = 0
225
care este o ecuaţie diferenţială liniară în preţ cu variabila producţia şi are soluţia:
1 i +1− f
p(Q) = C ⋅ +
Q β (1 − f )
unde C este o constantă oarecare.
Combinând această relaţie cu expresia lui p(Q) din model vom
obţine o ecuaţie algebrică cu necunoscuta Q din care rezultă Q(KF,KC) =
= Q = constant şi apoi p(Q) = p( Q ) = constant.
Situaţia în care cele două expresii ale funcţiei preţ ar fi identice ar
conduce la faptul că venitul este liniar în Q care este în contradicţie cu
ipoteza randamentelor la scară descrescătoare.
De asemenea este posibil să nu existe nici o soluţie dar acest caz este
cu totul particular şi va fi eliminat din analiza.
α Q
De aici rezultă α⋅KF + β⋅KC = Q sau KC = − ·KF − iar ultimele
β β
două ecuaţii ale variabilelor adjuncte au forma:
i +1− f
ψ& 2 (t) = (i + a)·ψ2(t) − α· - a·f
β
ψ& 3 (t) = (i + b)·ψ3(t) + (1 – f)·r
Din aceste ecuaţii obţinem variabilele adjuncte:
(1 − f )r -(i + b)·(T - t)
ψ3(t) = ·[e – 1]
i+b
α (i + 1 − f ) + βfa α (i + 1 − f ) + βfa -(i + a)·T -(i + a)·t
ψ2(t) = [ + (1 − )·e ]· e
β (i + a) β (i + a)
şi totul se reduce la a rezolva sistemul format cu variabilele de stare la care
α Q
se adaugă restricţia suplimentară KC = − ·KF − .
β β
În plus: U(KF (t), KC (t)) = (1 − f)·[p( Q )·( Q ) − a·KF(t) +
α Q
+ ·KF + ] + a·KF(t)
β β
De asemenea, situaţia în care ψ1(t) = ψ2(t) ≠ 0 conduce la:
∂U ( K F , K C )
ψ& 1 (t) = i·ψ1(t) – ψ1(t)· (t )
∂K C
∂U ( K F , K C )
ψ& 1 (t) = (i + a)·ψ1(t) – ψ1(t)· (t )
∂K F
226
şi egalând termenii din dreapta obţinem succesiv:
∂U ( K F , K C ) ∂U ( K F , K C )
i·ψ1(t) – ψ1(t)· (t ) = (i + a)·ψ1(t) – ψ1(t)· (t ) ⇔
∂K C ∂K F
∂U ( K F , K C ) ∂U ( K F , K C )
⇔i– (t ) = i + a – (t ) ⇔
∂K C ∂K F
∂p( Q ) ∂p( Q )
⇔ α· ·Q + α·p(Q) – a – β· ·Q - β·p(Q) + 1 = 0
∂Q ∂Q
care este o ecuaţie diferenţială liniară în preţ cu variabila producţia şi are
soluţia:
1 a −1
p(Q) = C ⋅ +
Q α −β
unde C este o constantă oarecare.
Combinând această relaţie cu expresia lui p(Q) din model vom
obţine o ecuaţie algebrică cu necunoscuta Q din care rezultă Q(KF,KC) =
= Q = constant şi apoi p(Q) = p( Q ) = constant, deci suntem din nou în
cazul concurenţei perfecte.
Situaţia în care cele două expresii ale funcţiei preţ ar fi identice ar
conduce la faptul că venitul este liniar în Q care este în contradicţie cu
ipoteza randamentelor la scară descrescătoare.
De asemenea este posibil să nu existe nici o soluţie dar acest caz este
cu totul particular şi va fi eliminat din analiza.
α Q
De aici rezultă α⋅KF + β⋅KC = Q sau KC = − ·KF − şi sistemul
β β
de ecuaţii ale variabilelor adjuncte are forma:
ψ1(t) = ψ2(t)
⎛ βa −α ⎞
βa − α ⎜⎜ i + (1− f ) α − β ⎟⎟ ( t −T )
ψ& 1 (t) = [i + (1 − f ) ]·ψ1(t) ⇒ ψ1(t) = e ⎝ ⎠
= ψ2(t)
α −β
⎛ βa −α ⎞
⎜⎜ i + (1− f ) ⎟⎟ ( t −T )
α −β
ψ& 3 (t) = (i + b)·ψ3(t) + (1 – f)·r· e ⎝ ⎠
α
În plus: U(KF (t), KC (t)) = (1 – f)·[p( Q )·( Q ) − a·KF (t) + ·KF +
β
Q
+ ] + a·KF (t)
β
227
Cazul ψ1(t) = ψ2(t) = 1 conduce la un sistem algebric în KF şi KC:
∂U ( K F , K C ) ∂p( Q )
(t ) = i ⇔ (1 – f)·[β· ·Q + β·p(Q) – 1] = i
∂K C ∂Q
∂U ( K F , K C ) ∂p( Q )
(t ) = i + a ⇔ (1 – f)·[α· ·Q + α·p(Q) – a] + a = i + a
∂K F ∂Q
care are soluţie doar dacă α = β·a caz în care obţinem aceeaşi dependenţă
între capitalul circulant şi cel fix cu cea de la cazul ψ1(t) = const. = 1.
Totuşi, acest caz este cu totul particular şi poate fi eliminat din
analiză.
Situaţia ψ3(t) = 0 atrage după sine succesiv ψ1(t) = 0 şi ψ2(t) = 0 care
este în contradicţie cu condiţiile finale ψ1(T) = 1, ψ2(T) = 1.
Variantele 11 şi 12 conduc la sistemul de condiţii:
− ψ1 + ψ2 + γ·µ2 = 0
ψ3 − µ2 = 0
1 − ψ1 + µ6 = 0
la varianta 11 şi:
− ψ1 + ψ2 + γ·µ2 = 0
ψ3 − µ2 = 0
1 − ψ1 - µ5 = 0
la varianta 12.
În ambele variante, eliminând µ2 din primele două ecuaţii obţinem:
− ψ1 + ψ2 + γ·ψ3 = 0 ⇔ ψ1 = ψ2 + γ·ψ3 ⇒ ψ& 1 (t) = ψ& 2 (t) + γ·ψ& 3 (t)
Înlocuind derivatele variabilelor adjuncte din sistemul canonic în
relaţia de mai sus obţinem:
∂U ( K F , K C ) ∂U ( K F , K C )
i·ψ1(t) – ψ1(t)· (t ) = (i + a)·ψ2(t) – ψ1(t)· (t ) +
∂K C ∂K F
+ γ·[(i + b)·ψ3(t) + ψ1(t)·(1 – f)·r] ⇔
∂U ( K F , K C ) ∂U ( K F , K C )
⇔ [i − (t ) + (t ) – γ·(1 – f)·r]·ψ1 = (i + a)·ψ2 +
∂K C ∂K F
+ γ·(i + b)·ψ3
228
Combinând această relaţie cu cea rezultată din sistemul de condiţii
Kuhn-Tucker obţinem relaţiile:
a=b
∂p( Q ) ∂p( Q )
α· ·Q + α·p(Q) – β· ·Q – β·p(Q) = γ·r – a + 1
∂Q ∂Q
Prima relaţie aminteşte de modelul Ludwig (Ipoteza Ludwig: a = b)
iar a doua este aceeaşi ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul întâi şi are
soluţia:
1 γ ⋅ r − a +1
p(Q) = C ⋅ +
Q α −β
α Q
din care rezultă KC = − ·KF − .
β β
α
În plus: U(KF(t),KC(t)) = (1 – f)·[p( Q )·( Q ) − a·KF (t) + ·KF +
β
Q
+ ] + a·KF(t)
β
La varianta 10 avem atât ψ1(t) = const. = 1 cât şi ψ2 = 1 + γ·ψ3 deci
ecuaţiile în variabilele adjuncte din sistemul canonic devin:
∂U ( K F , K C )
(t ) = i
∂K C
∂U ( K F , K C )
γ·ψ& 3 (t) = (i + a)·( 1 + γ·ψ3) – (t )
∂K F
ψ& 3 (t) = (i + b)·ψ3(t) + (1 – f)·r
şi conduce la:
a=b
∂U ( K F , K C ) ∂p( Q )
(t ) = i ⇒ (1 – f)·[β· ·Q + β·p(Q) – 1] = i
∂K C ∂Q
∂U ( K F , K C ) ∂p( Q )
(t ) = (i + a) – (1 – f)·r ⇒ (1 – f)·[α· ·Q + α·p(Q) – a] +
∂K F ∂Q
+ a = (i + a) – (1 – f)·r
229
sau:
a=b
(1 – f)( α + β·r) = i·( β − α)
i
+1
1 1− f α Q
p(Q) = C ⋅ + ⇒ KC = − ·KF − .
Q β β β
Acest caz este de asemenea foarte particular şi va fi eliminat din analiză.
Din cele de mai sus rezultă că este suficient să analizăm doar
sistemul format din primele ecuaţii ale sistemului canonic (care va fi numit
în continuare sistemul canonic redus) pentru variantele:
Soluţia
1 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D = 0, a = b
2 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D = Dmax, a = b
3 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D oarecare, Y = 0
4 F = γ·IF, D = 0, Y = 0
5 F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
6 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
7 F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
8 F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
9 α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare
10 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0
11 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax
12 α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare, Y = 0
13 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = 0
14 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = 0
15 α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
16 IF = Imax, F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC)
17 IF = Imax, F = γ·IF, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
18 α⋅KF + β⋅KC = Q , D = 0, IF oarecare, F = 0
19 α⋅KF + β⋅KC = Q , D = Dmax, IF oarecare, F = 0
20 α⋅KF + β⋅KC = Q , D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = 0
21 α⋅KF + β⋅KC = Q , D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = 0
22 α⋅KF + β⋅KC = Q , D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = k·(KF + KC)
23 α⋅KF + β⋅KC = Q , D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = k·(KF + KC)
24 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF = 0, D oarecare
230
25 F = γ·IF = 0, D = 0
26 F = γ·IF = 0, D = Dmax
27 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = 0
28 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0
29 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = 0
30 α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = k·(KF + KC)
31 F = γ·IF = 0, D = 0, Y = k·(KF + KC)
32 F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = k·(KF + KC)
33 α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, D oarecare, F = 0
34 IF = Imax , D = 0, F = 0
35 IF = Imax , D = Dmax, F = 0
36 α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, D = 0, F = 0
37 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = 0
38 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0
39 α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, Y = k·(KF + KC), D oarecare, F = 0
40 IF = Imax, D = 0, F = 0, Y = k·(KF + KC)
41 IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = k·(KF + KC)
Y& (t ) = F (t ) − b·Y(t)
pentru fiecare din cele 41 de variante de mai sus.
Analiza traiectoriilor
Traiectoria 1 (α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q − a·KF (t) + ·KF − – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) − I F (t )
K& F (t ) = I F (t ) − a·KF(t)
Y& (t ) = γ· I (t ) − b·Y(t)
F
231
Prin eliminarea lui K& F (t ) din primele două ecuaţii obţinem o
ecuaţie algebrică în cele trei necunoscute din care îl putem scoate pe I F (t )
în funcţie de KF(t) şi Y(t):
α α Q
(1 – )· I F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q − a·KF (t) + ·KF (t) − – r·Y(t)] +
β β β
α
+ (1 − )·a·KF (t)
β
I F (t ) = ⎜⎜
⎛ (1 − f )(α − aβ ) ⎞
+ a ⎟⎟ ·KF (t) –
(1 − f )r ·Y(t) +
⎝ β −α ⎠ α
1−
β
1− f Q
+ ·(p( Q )· Q − )
α β
1−
β
din care, prin înlocuirea lui I F (t ) obţinut mai sus în ultimele două ecuaţii
ale sistemului canonic redus, obţinem:
(1 − f )(α − aβ ) (1 − f )r ·Y(t) +
K& F (t ) = ·KF(t) –
β −α α
1−
β
1− f Q
+ ·(p( Q )· Q − )
α β
1−
β
⎛ (1 − f )(α − aβ ) ⎞ ⎛ γβ (1 − f )r ⎞
Y& (t ) = γ· ⎜⎜ + a ⎟⎟ ·KF (t) – ⎜⎜ + b ⎟⎟ ·Y(t) +
⎝ β −α ⎠ ⎝ β −α ⎠
1− f Q
+ γ· ·[p( Q )· Q − ]
α β
1−
β
care este un sistem liniar cu coeficienţi constanţi de două ecuaţii cu două
necunoscute liniar. Prin rezolvarea acestuia se află evoluţiile capitalului fix
şi datoriei firmei, evoluţia capitalului circulant din relaţia α⋅KF + β⋅KC = Q
apoi evoluţia investiţiilor firmei şi din aceasta evoluţia împrumuturilor
făcute de firmă.
232
Traiectoria 2 (α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF, D = Dmax)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q - a·KF (t) + ·KF − – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) – I F (t ) – Dmax
K& F (t ) = I F (t ) – a·KF (t)
Y& (t ) = γ· I (t ) – b·Y(t)
F
233
care este un sistem liniar cu coeficienţi constanţi de două ecuaţii cu două
necunoscute liniar. Prin rezolvarea acestuia se află evoluţiile capitalului fix
şi datoriei firmei, apoi evoluţia investiţiilor firmei şi din aceasta evoluţia
împrumuturilor făcute de firmă.
α Q
K& C (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q − a·KF (t) + ·KF – ] + a·KF (t) − D(t )
β β
K& F (t ) = − a·KF (t)
0 = F (t ) = I F (t )
234
Din a treia ecuaţie rezultă că firma nu are datorii (Y = 0), nu se fac
investiţii (IF(t) = 0), nu se plătesc dividende (nu se retrag bani din firmă)
(D = 0) şi are loc o restructurare a activităţii firmei prin scăderea puternică a
capitalului fix al firmei:
KF (t) = K F0 ·e-a·t → 0
iar evoluţia capitalului circulant va fi aflat din prima ecuaţie după înlocuirea
în aceasta a lui KF(t).
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = 0.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.
235
K& F (t ) = I F (t ) − a·KF(t)
α α Q
k·( K& F (t ) - · K& F (t ) ) = γ· I F (t ) − b·k·(KF(t) − ·KF + )
β β β
Din ultimele două ecuaţii se elimină termenul I F (t ) şi obţinem o
ecuaţie liniară cu coeficienţi constanţi în KF(t):
aβγ − bkβ + bkα bkQ
K& F (t ) = ·KF (t) -
kβ − kα − γβ kβ − kα − γβ
din care se obţine imediat evoluţia capitalului fix:
bkQ
KF (t) = [ +
aβγ − bkβ + bkα
aβγ − bkβ + bkα aβγ − bkβ + bkα
0 bkQ −
kβ − kα −γβ
T −
kβ − kα −γβ
t
+ (K – )· e ]· e
aβγ − bkβ + bkα
F
α Q
Vom afla apoi evoluţia capitalului circulant din relaţia KC = − KF + ,
β β
evoluţia investiţiilor din a doua ecuaţie a sistemului canonic redus, evoluţia
datoriei din relaţia Y = k·(KF + KC), evoluţia împrumuturilor din relaţia
F = γ·IF şi în final evoluţia dividendelor din prima ecuaţie a sistemului
canonic redus.
Traiectoria 7 (F = γ·IF, D = 0, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic redus devine:
K& (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·k·(KF (t) + KC (t)) − I (t )
C F
236
După înlocuirea expresiei investiţiei IF (t) obţinută mai sus în primele
două ecuaţii se obţine un sistem de două ecuaţii în KF (t) şi KC (t):
K& C (t ) = f1(KF (t), KC (t))
K& (t ) = f2(KF (t), KC (t))
F
α & α Q
− · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q - a·KF(t) + ·KF (t) − – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) − D(t ) − Imax
K& F (t ) = Imax − a·KF (t)
Y& (t ) = γ·Imax − b·Y(t)
237
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF (t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 − > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF (t) = pentru K F0 − max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max < 0
a a
Din a treia ecuaţie (liniară în Y(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
γ ⋅ I max γ ⋅ I max
Y(t) = + (Y0 − )·e-b·t
b b
În funcţie de valoarea iniţială a datoriei firmei Y0, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax, a ratei de înapoiere a debitelor b şi a cotei maxime
a împrumuturilor din valoarea investiţie γ putem avea pentru evoluţia
datoriei firmei:
γ ⋅ I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
b
γ ⋅ I max
Y0 − > 0;
b
γ ⋅ I max γ ⋅ I max
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru Y0 − = 0;
b b
γ ⋅ I max γ ⋅ I max
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru Y0 − <0
b b
Evoluţia capitalului circulant se obţine din relaţia α⋅KF + β⋅KC = Q
şi înlocuind evoluţiile capitalului fix şi a datoriei în prima ecuaţie obţinem
evoluţia dividendelor.
Pe această traiectorie firma face investiţii şi împrumuturi la maxim,
evoluţia capitalului fix, a celui circulant, a datoriei şi dividendelor
depinzând de valorile concrete ale parametrilor.
238
Traiectoria 10 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = 0)
Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t) – Imax
K& F (t ) = Imax – a·KF (t)
Y& (t ) = γ·Imax – b·Y(t)
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF(t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max I
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru K F0 − max > 0;
a a
I I
2. O evoluţie constantă KF(t) = max pentru K F0 – max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 – max < 0.
a a
Din a treia ecuaţie (liniară în Y(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
γ ⋅ I max γ ⋅ I max -b·t
Y(t) = + (Y0 – )·e
b b
În funcţie de valoarea iniţială a datoriei firmei Y0, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax, a ratei de înapoiere a debitelor b şi a cotei maxime
a împrumuturilor din valoarea investiţie γ putem avea pentru evoluţia
datoriei firmei:
γ ⋅ I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
b
γ ⋅ I max
Y0 – > 0;
b
γ ⋅ I max γ ⋅ I max
2. O evoluţie constantă KF (t) = pentru Y0 – = 0;
b b
γ ⋅ I max
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru
b
γ ⋅ I max
Y0 – < 0.
b
239
Înlocuind evoluţiile capitalului fix şi a datoriei în prima ecuaţie
obţinem o ecuaţie în capitalul circulant:
K& C (t ) = f(t, KC (t))
din care obţinem evoluţia capitalului circulant:
Pe această traiectorie firma nu plăteşte dividende (nu retrage bani),
face investiţii şi împrumuturi la maxim şi are o evoluţie de stabilizare a
valorii capitalului fix şi a datoriei firmei.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei.
240
Traiectoria 14 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = Dmax, Y = 0)
În acest caz ecuaţia de dinamică a datoriei firmei devine:
0 = γ·Imax + 0
de unde rezultă Imax = 0 în contradicţie cu ipoteza Imax > 0 deci traiectoria nu
este admisibilă.
Traiectoria 15 (α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, F = γ·IF, D oarecare,
Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
− · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF (t)+ ·KF (t) – –
β β β
α Q
− r·k·(KF − ·KF (t) + )]+a·KF (t) – D(t ) – Imax
β β
K& F (t ) = Imax – a·KF(t)
Y& (t ) = γ·Imax – b·Y(t)
Din ultima ecuaţie rezultă:
α α Q
k·( K& F (t ) – · K& F (t ) ) = γ·Imax – b·k·(KF (t) – ·KF (t) + )
β β β
γβ ⋅ I max − bkQ
K& F (t ) = – b·KF (t)
k (β − α )
care, coroborată cu a doua ecuaţie a sistemului, necesită a = b şi
γβ ⋅ I max − bkQ
Imax = , deci o situaţie cu totul particulară.
k (β − α )
În acest caz capitalul circulant ar depinde liniar de capitalul fix,
datoria firmei ar fi maximă, firma ar face împrumuturi şi investiţii la maxim,
ar păstra producţia, preţul şi vânzările la un nivel constant şi ar plăti
dividende.
Traiectoria 16 (IF = Imax, F = γ·Imax, D = 0, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic devine:
K& (t ) = U(KF (t), KC (t)) − (1 – f)·r·Y(t) – Imax
C
241
Din ultimele două ecuaţii se află evoluţiile capitalului fix şi datoriei
firmei:
I max I
KF(t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
I max I
Y(t) = γ· + (Y0 – γ· max )·e-b·t
b b
din care obţinem imediat evoluţia capitalului circulant din egalitatea
Y = k·(KF + KC):
1 1 I I
KC (t) = ·Y(t) – KF (t) = ·[ γ· max + (Y0 – γ· max )·e-b·t] –
k k b b
I I
− [ max ++ ( K F0 − max )·e-a·t] =
a a
⎛ γ 1 ⎞ 1 I I
= ⎜ − ⎟ ·Imax + ·(Y0 – γ· max )·e-b·t – ( K F0 − max )·e-a·t
⎝ kb a ⎠ k b a
Soluţia este admisibilă doar dacă verifică şi prima ecuaţie, caz în
care avem o evoluţie a firmei în care nu se plătesc dividende, se fac
investiţii şi împrumuturi la maxim, firma este îndatorată la maxim obţinând
o creştere rapidă atât a capitalului fix cât şi a celui circulant.
Traiectoria poate fi traiectorie iniţială doar dacă Y0 = k·( K F0 + K C0 ).
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
[KF (T) + KC (T)]·e-iT
242
Traiectoria 18 (α⋅KF + β⋅KC = Q , D = 0, IF oarecare, F = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q - a·KF(t) + ·KF - – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) - I F (t )
K& F (t ) = I F (t ) − a·KF (t)
Y& (t ) = − b·Y(t)
Din ultima ecuaţie se obţine evoluţia împrumuturilor făcute de firmă:
Y(t) = Y0·e-bt
care se înlocuieşte în prima ecuaţie. De asemenea, din a doua ecuaţie se
scoate I F (t ) în funcţie de KF(t) şi se introduce în prima ecuaţie, rezultând o
ecuaţie liniară cu coeficientul termenului de gradul unu constant în KF(t):
α α Q
(1– )· K& F (t ) = (1 – f) ( − a)·KF (t) + (1 – f)·[p( Q )· Q − – r·Y0·e-bt]
β β β
După aflarea evoluţiei capitalului fix din această ecuaţie se pot afla
imediat evoluţiile capitalului circulant şi ale investiţiilor firmei.
Pe această traiectorie firma nu face împrumuturi noi, nu dă
dividende, îşi plăteşte datoriile şi are o evoluţie crescătoare a capitalului fix
şi circulant.
Traiectoria 19 (α⋅KF + β⋅KC = Q , D = Dmax, IF oarecare, F = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF (t) + ·KF – – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) – I F (t ) – Dmax
&
K F (t ) = I F (t ) − a·KF (t)
Y& (t ) = – b·Y(t)
Din ultima ecuaţie se obţine evoluţia împrumuturilor făcute de firmă:
Y(t) = Y0·e-bt
care se înlocuieşte în prima ecuaţie. De asemenea, din a doua ecuaţie se
scoate I F (t ) în funcţie de KF(t) şi se introduce în prima ecuaţie, rezultând o
ecuaţie liniară cu coeficientul termenului de gradul unu constant în KF (t):
α α Q
(1– ) K& F (t ) = (1 – f) ( – a)·KF(t) + (1 – f)·[p( Q ) Q – – r·Y0·e-bt]– Dmax
β β β
243
După aflarea evoluţiei capitalului fix din această ecuaţie se pot afla
imediat evoluţiile capitalului circulant şi ale investiţiilor firmei.
Pe această traiectorie firma nu face împrumuturi noi, plăteşte
dividende maxime şi îşi plăteşte datoriile.
Traiectoria 20 (α⋅KF + β⋅KC = Q , D = 0, IF oarecare, F = 0, Y = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF(t) + KF – ] +a·KF(t) – I F (t )
β β β
K& F (t ) = I F (t ) – a·KF(t)
Y(t) = 0
Din a doua ecuaţie se scoate I F (t ) în funcţie de KF(t) şi se introduce
în prima ecuaţie, rezultând o ecuaţie liniară cu coeficienţi constanţi:
α & α Q
(1– )· K F (t ) = (1 – f) ( - a)·KF(t) + (1 – f)·[p( Q )· Q – ]
β β β
După aflarea evoluţiei capitalului fix din această ecuaţie se pot afla
imediat evoluţiile capitalului circulant şi ale investiţiilor firmei.
Pe această traiectorie firma nu face împrumuturi noi, nu are datorii,
nu plăteşte dividende menţinând producţia, preţul produselor şi vânzările la
un nivel constant.
Traiectoria 21 (α⋅KF + β⋅KC = Q , D = Dmax, IF oarecare, F = 0, Y = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF (t) + ·KF – ] + a·KF (t) –
β β β
– I F (t ) – Dmax
K& F (t ) = I F (t ) – a·KF (t)
Y(t) = 0
Din a doua ecuaţie se scoate I F (t ) în funcţie de KF(t) şi se introduce
în prima ecuaţie, rezultând o ecuaţie liniară cu coeficienţi constanţi:
α & α Q
(1– )· K F (t ) = (1 – f) ( – a)·KF (t) + (1 – f)·[p( Q )· Q – ] – Dmax
β β β
244
După aflarea evoluţiei capitalului fix din această ecuaţie se pot afla
imediat evoluţiile capitalului circulant şi ale investiţiilor firmei.
Pe această traiectorie firma nu face împrumuturi noi, nu are datorii şi
plăteşte dividende maxime, menţinând producţia, preţul produselor şi
vânzările la un nivel constant.
Traiectoria 22 (α⋅KF + β⋅KC = Q , D = 0, IF oarecare, F = 0,
Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF(t)+ KF – – r·k·(KF – KF + )]+
β β β β β
+a·KF (t) – I F (t )
K& F (t ) = I F (t ) – a·KF (t)
α α Q
k·( K& F (t ) + – · K& F (t ) ) = – b·k·(KF + – ·KF + )
β β β
şi este un sistem de trei ecuaţii cu două necunoscute: I F (t ) şi KF(t).
245
Traiectoria 23 (α⋅KF + β⋅KC = Q , D = Dmax, IF oarecare, F = 0,
Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q α Q
– · K F (t ) = (1– f)·[p( Q )· Q – a·KF(t)+ ·KF – – r·k·(KF – ·KF + )] +
β β β β β
+a·KF (t) – I F (t ) – Dmax
&
K F (t ) = I F (t ) – a·KF (t)
α α Q
k·( K& F (t ) + – · K& F (t ) ) = – b·k·(KF + – ·KF + )
β β β
şi este un sistem de trei ecuaţii cu două necunoscute: I F (t ) şi KF (t).
Scoatem I F (t ) din a doua ecuaţie şi o înlocuim în prima şi prima şi
a treia ecuaţie devin:
α & α α
(1– )· K F (t ) = (1– f)·[ − a – rk·(1– )]·KF (t) +
β β β
Q Q
+ [(1– f)·( p( Q )· Q – ) – rk· – Dmax]
β β
bk
K& F (t ) = –b·KF(t) – Q
β −α
din care rezultă că, pentru ca sistemul să aibă soluţie, este necesar ca:
α α α
(1– f)·[ – a – rk·(1 − )] = –b·(1– )
β β β
Q Q bk
(1– f)·( p( Q )· Q – ) – rk· – Dmax = – Q
β β β
Situaţia este evident foarte particulară şi nu va mai fi analizată.
Traiectoria 24 (α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF = 0, D oarecare)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF(t) + ·KF – – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF(t) – D(t )
K& F (t ) = –a·KF(t)
Y& (t ) = –b·Y(t)
246
Din ultimele două ecuaţii se obţin evoluţiile capitalului fix:
α Q
KF (t) = K F0 ·e-a·t ⇒ KC (t) = – · K F0 ·e-a·t +
β β
şi datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
care se înlocuiesc în prima ecuaţie din care se află evoluţia dividendelor
plătite.
Pe această traiectorie firma nu face nici împrumuturi nici investiţii,
plăteşte ratele la credite, are o evoluţie descrescătoare a capitalului fix şi
crescătoare a celui circulant pe fondul menţinerii unui nivel constant al
producţiei, preţului şi vânzărilor.
Traiectoria 25 (F = γ·IF = 0, D = 0)
Sistemul canonic devine:
K& C (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t)
K& F (t ) = –a·KF (t)
Y& (t ) = –b·Y(t)
Din ultimele două ecuaţii se obţin imediat evoluţiile capitalului fix şi
datoriei firmei:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
iar după înlocuirea acestora în prima ecuaţie ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant:
K& C (t ) = f(t, KC(t))
din care va rezulta evoluţia capitalului circulant.
Pe această traiectorie firma nu face investiţii, nu face împrumuturi,
nu plăteşte dividende, are loc o scădere a capitalului fix în paralel cu
eliminarea rapidă a datoriilor, evoluţia capitalului circulant depinzând de
parametrii sistemului
Valoarea finală a firmei va fi dată de valoarea finală actualizată a
capitalului propriu.
247
Traiectoria 26 (F = γ·IF = 0, D = Dmax)
Sistemul canonic devine:
K& (t ) = (U(KF (t), KC (t)) − (1 – f)·r·Y(t) − Dmax
C
K& F (t ) = −a·KF(t)
Y& (t ) = −b·Y(t)
Din ultimele două ecuaţii se obţin imediat evoluţiile capitalului fix şi
datoriei firmei:
KF(t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
iar după înlocuirea acestora în prima ecuaţie ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant:
K& C (t ) = f (t, KC (t))
din care va rezulta evoluţia capitalului circulant.
Pe această traiectorie firma nu face investiţii, nu face împrumuturi,
plăteşte dividende la maxim, are loc o scădere a capitalului fix în paralel cu
eliminarea rapidă a datoriilor, evoluţia capitalului circulant depinzând de
parametrii sistemului
Valoarea maximă a valorii firmei va fi:
1
·(1 – e-iT)·Dmax + [KF (T) + KC (T)]·e-iT
i
Traiectoria 27 (α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF = 0, D oarecare, Y = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q − a·KF (t) + ·KF − ]+
β β β
+ a·KF (t) − D(t )
K& F (t ) = −a·KF (t)
Y(t) = F(t) = IF (t) = 0
Din a doua ecuaţie aflăm evoluţia capitalului fix:
α Q
KF (t) = K F0 ·e-a·t ⇒ KC (t) = − · K F0 ·e-a·t +
β β
care se înlocuieşte în prima ecuaţie din care se scoate evoluţia dividendelor.
248
Pe această traiectoria firma nu are datorii, nu face investiţii, plăteşte
dividende, are loc o uzură a capitalului fix suplinită de o creştere a
capitalului circulant utilizat, pe fondul unei menţineri constante a producţiei,
preţului de vânzare şi a volumului vânzărilor.
Traiectoria 28 (F = γ·IF = 0, D = 0, Y = 0)
249
Traiectoria 30 (α⋅KF + β⋅KC = Q , F = γ·IF = 0, D oarecare,
Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF (t) + ·KF – –
β β β
α Q
– r·k·(KF - ·KF + )] + a·KF (t) – D(t )
β β
K& F (t ) = –a·KF(t)
α α Q
k·( K& F (t ) + – · K& F (t ) ) = –b·k·(KF (t) – ·KF (t) + )
β β β
Ultimele două ecuaţii formează un sistem de două ecuaţii cu o
singură necunoscută:
K& (t ) = –a·KF (t)
F
bQ
K& F (t ) ) = –b·KF (t) −
β −α
care are soluţie doar dacă a = b şi b· Q = 0 ⇒ Q = 0 ⇒ KF (t) = KC (t) = 0
deci traiectoria nu este admisibilă.
Traiectoria 31 (F = γ·IF = 0, D = 0, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic va fi:
K& (t ) = U(KF (t), KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t)
C
250
Soluţia este admisibilă doar dacă verifică şi ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant, ceea ce e echivalent cu:
1 1
U( K F0 ·e-a·t, ·Y0·e-b·t – K F0 ·e-a·t) = –b ·Y0·e-b·t + a K F0 ·e-a·t + (1 – f)·r·Y0·e-b·t
k k
ceea ce este evident un caz cu totul particular.
Traiectoria 32 (F = γ·IF = 0, D = Dmax, Y = k·(KF + KC))
Sistemul canonic va fi:
K& (t ) = U(KF (t),KC (t)) – (1 – f)·r·Y(t) − Dmax
C
K& F (t ) = –a·KF(t)
Y& (t ) = –b·Y(t)
la care se adaugă ecuaţia suplimentară Y = k·(KF + KC).
Acest caz este posibil doar dacă soluţia dată de sistemul canonic
verifică şi ecuaţia suplimentară.
Din ultimele două ecuaţii se află imediat evoluţia capitalului fix şi a
datoriei firmei:
KF (t) = K F0 ·e-a·t
Y(t) = Y0·e-b·t
şi din relaţia suplimentară evoluţia capitalului circulant:
1
KC (t) = ·Y0·e-b·t – K F0 ·e-a·t
k
Soluţia este admisibilă doar dacă verifică şi ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant, ceea ce e echivalent cu:
1 1
U( K F0 ·e-a·t, ·Y0·e-b·t – K F0 ·e-a·t) = –b ·Y0·e-b·t + a K F0 ·e-a·t +
k k
+ (1 – f)·r·Y0·e-b·t + Dmax
ceea ce este evident un caz cu totul particular.
Traiectoria 33 (α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, D oarecare, F = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF(t) + ·KF – – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) – Imax – D(t )
&
K F (t ) = Imax – a·KF (t)
Y& (t ) = –b·Y(t)
251
Din ultima ecuaţie se află evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF (t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a
Prin înlocuirea acestora în prima ecuaţie se obţine evoluţia
dividendelor iar din relaţia α⋅KF + β⋅KC se obţine evoluţia capitalului
circulant:
Q α I max I
KC (t) = – ·[ + ( K F0 – max )·e-a·t]
β β a a
Pe această traiectorie firma face investiţii la maxim, nu mai face
împrumuturi, plăteşte dividende şi rate la credite menţinând un nivel
constant al producţiei şi preţului de vânzare pe fondul unui raport invers al
evoluţiei capital circulant – capital fix.
252
I max I
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru K F0 – max = 0;
a a
I max
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – <0
a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
K& (t ) = f (t, KF (t))
C
253
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 – max < 0.
a a
Cele două soluţii găsite se înlocuiesc în prima ecuaţie şi obţinem
ecuaţia de dinamică a capitalului circulant:
K& C (t ) = f (t, KF (t))
din care se află evoluţia capitalului circulant
Pe această traiectorie firma, plăteşte dividende la maxim, face
investiţii la maxim, nu face împrumuturi şi are o evoluţie de stabilizare a
valorii capitalului fix şi de scădere a datoriei firmei.
Valoarea maximă a valorii firmei va fi dată de valoarea finală
actualizată a capitalului propriu al firmei plus suma dividendelor plătite în
valoare actualizată.
Traiectoria 36 (α⋅KF + β⋅KC = Q , IF = Imax, D = 0, F = 0)
Sistemul canonic redus devine:
α & α Q
– · K F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q – a·KF(t) + ·KF - – r·Y(t)] +
β β β
+ a·KF (t) – Imax
&
K F (t ) = Imax – a·KF (t)
Y& (t ) = –b·Y(t)
Sistemul are trei ecuaţii şi două necunoscute: KF (t) şi Y(t).
Din a treia ecuaţie se află evoluţia datoriei firmei:
Y(t) = Y0·e-b·t
care se înlocuieşte în prima ecuaţie şi primele două ecuaţii conduc la:
α Q
– · K& F (t ) = (1 – f)·[p( Q )· Q - – r·Y0·e-b·t] + a·KF (t) – Imax +
β β
α
+ (1 – f)·( – a)·KF (t)
β
K& F (t ) = Imax – a·KF (t)
care atrage condiţiile:
α β
[(1 – f)·( – a) + a]· = a
β α
Q
(1 – f)·[p( Q )· Q – ] –Imax = Imax
β
(1 – f)·r·Y0 = 0
254
Deoarece situaţia este mult prea particulară va fi eliminată din
analiză.
255
Traiectoria 38 (IF = Imax, D = Dmax, F = 0, Y = 0)
Din a doua ecuaţie (liniară în KF(t)) vom scoate evoluţia capitalului fix:
I max I
KF(t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
a a
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru K F0 – max = 0;
a a
I I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre max pentru K F0 – max < 0.
a a
257
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF(t) = pentru K F0 – max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 – max < 0.
a a
şi din relaţia suplimentară evoluţia capitalului circulant:
1 0 -b·t I I
KC (t) = ·Y ·e – [ max + ( K F0 – max )·e-a·t]
k a a
Soluţia este admisibilă doar dacă verifică şi ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant, ceea ce e echivalent cu:
1 0 -b·t 1 I
U( K F0 ·e-a·t, ·Y ·e – K F0 ·e-a·t) = –b ·Y0·e-b·t + a( K F0 – max )·e-a·t +
k k a
+ (1 – f)·r·Y0·e-b·t + Imax
ceea ce este evident un caz cu totul particular.
258
În funcţie de valoarea iniţială a capitalului fix, a valorii maxime
posibile a investiţiei Imax şi a ratei de amortizare a putem avea:
I max
1. O evoluţie descrescătoare asimptotic spre pentru
a
I max
K F0 – > 0;
a
I max I
2. O evoluţie constantă KF (t) = pentru K F0 – max = 0;
a a
I max I
3. O evoluţie crescătoare asimptotic spre pentru K F0 – max < 0.
a a
şi din relaţia suplimentară evoluţia capitalului circulant:
1 0 -b·t I I
KC (t) = ·Y ·e – [ max + ( K F0 – max )·e-a·t]
k a a
Soluţia este admisibilă doar dacă verifică şi ecuaţia de dinamică a
capitalului circulant, ceea ce e echivalent cu:
1 0 -b·t 1 I
U( K F0 ·e-a·t, ·Y ·e – K F0 ·e-a·t) = –b ·Y0·e-b·t + a( K F0 – max )·e-a·t +
k k a
+ (1 – f)·r·Y0·e-b·t + Dmax + Imax
ceea ce este evident un caz cu totul particular.
Concluzii
În urma analizei celor 41 de traiectorii rezultă că 4 sunt neadmisibile
(12, 13, 14 şi 30) şi 11 sunt foarte improbabile (15, 16, 17, 22, 23, 31, 32,
36, 39, 40, 41) analiza putând fi redusă, fără a pierde generalitatea, doar la
restul de 26 traiectorii principale, care sunt sintetizate în tabelul de mai jos:
Condiţii Soluţia
0 1 2
1 α⋅KF + β⋅KC = Q , KF, Y – sistem liniar cu coef. const.
F = γ·IF, D = 0,
a=b
2 α⋅KF + β⋅KC = Q , KF, Y – sistem liniar cu coef. const.
F = γ·IF, D = Dmax,
a=b
259
0 1 2
3 α⋅KF + β⋅KC = Q , KF(t) = K ·e-a·t, Y = 0,
0
F
F = γ·IF, D
α Q
oarecare, KC(t) = · K F0 ·e-a·t +
β β
Y=0
4 F = γ·IF, D = 0, KF(t) = K F0 ·e-a·t , Y = 0
Y=0
5 F = γ·IF, D = Dmax, KF(t) = K F0 ·e-a·t, Y = 0
Y=0
6 α⋅KF + β⋅KC = Q , bkQ
KF(t) = [ + ( K F0 –
F = γ·IF, D aβγ − bkβ + bkα
oarecare, aβγ − bkβ + bkα aβγ − bkβ + bkα
bkQ −
kβ − kα −γβ
T −
kβ − kα −γβ
t
Y = k·(KF + KC) – )· e ]· e
aβγ − bkβ + bkα
α Q
KC = − ·KF +
β β
Y = k·(KF + KC)
7 F = γ·IF, D = 0, &
K C (t ) = f1(KF (t), KC (t))
Y = k·(KF + KC)
K& F (t ) = f2(KF (t), KC (t))
Y = k·(KF + KC)
8 F = γ·IF, D = Dmax, K& C (t ) = f1(KF (t), KC (t))
Y = k·(KF + KC)
K& F (t ) = f2(KF (t), KC (t))
Y = k·(KF + KC)
9 α⋅KF + β⋅KC = Q , I max I
KF(t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
IF = Imax, F = γ·IF, a a
D oarecare γ ⋅ I max γ ⋅ I max -b·t
Y(t) = + (Y0 – )·e
b b
α Q
KC = - ·KF +
β β
10 IF = Imax, F = I max I
KF(t) = + ( K F0 – max )·e-a·t
= γ·IF, D = 0 a a
γ ⋅ I max γ ⋅ I max -b·t
Y(t) = + (Y0 - )·e
b b
K& C (t ) = f(t, KC(t))
260
0 1 2
11 IF = Imax, F = γ·IF, I max I
D = Dmax KF (t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
γ ⋅ I max γ ⋅ I max -b·t
Y(t) = + (Y0 − )·e
b b
K& C (t ) = f (t, KC (t))
18 α⋅KF + β⋅KC = Q , Y(t) = Y0·e-bt
D = 0, IF oarecare, K& F (t ) = A·KF (t) + f (t)
F=0
α Q
KC = − ·KF +
β β
19 α⋅KF + β⋅KC = Q , Y(t) = Y0·e-bt
D = Dmax, K& F (t ) = A·KF (t) + f (t)
IF oarecare, F = 0
α Q
KC = − ·KF +
β β
20 α⋅KF + β⋅KC = Y(t) = 0
= Q , D = 0, &
K F (t ) = A·KF (t) + B
IF oarecare, F = 0,
Y=0 α Q
KC = − ·KF +
β β
21 α⋅KF + β⋅KC = Q , Y(t) = 0
D = Dmax, K& F (t ) = A·KF (t) + B
IF oarecare, F = 0,
Y=0 α Q
KC = − ·KF +
β β
24 α⋅KF + β⋅KC = KF (t) = K F0 ·e-a·t
= Q , F = γ·IF = 0,
α Q
D oarecare KC (t) = − · K F0 ·e-a·t +
β β
0 -b·t
Y(t) = Y ·e
25 F = γ·IF = 0, D = 0 KF (t) = K 0 ·e-a·t
F
0 -b·t
Y(t) = Y ·e
K& (t ) = f (t, KC (t))
C
261
0 1 2
26 F = γ·IF = 0, -a·t
KF (t) = K ·e 0
F
D = Dmax
Y(t) = Y0·e-b·t
K& (t ) = f (t, KC (t))
C
33 α⋅KF + β⋅KC = Q , I I
KF (t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t
IF = Imax, a a
D oarecare, F = 0 Y(t) = Y0·e-b·t
Q α I max I
KC (t) = − ·[ + ( K F0 − max )·e-a·t]
β β a a
34 IF = Imax , D = 0, I I
F=0 KF (t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
0 -b·t
Y(t) = Y ·e
K& (t ) = f (t, KF (t))
C
35 IF = Imax, D = Dmax, I I
F=0 KF (t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
0 -b·t
Y(t) = Y ·e
K& (t ) = f (t, KF (t))
C
262
0 1 2
37 IF = Imax, D = 0, I max I
F = 0, Y = 0 KF (t) = + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
K& C (t ) = f(t, KF (t))
Y(t) = 0
38 IF = Imax, D = Dmax, I I
F = 0, Y = 0 KF(t) = max + ( K F0 − max )·e-a·t
a a
K& C (t ) = f(t, KF (t))
Y(t) = 0
Din cele de mai sus se observă că cele mai des întâlnite evoluţii
posibile ale capitalului fix se încadrează tot în unul din cazurile studiate la
situaţia cu concurenţă perfectă, în care rezolvarea se reducea la o ecuaţie
liniară cu coeficienţi constanţi.
Variantele sunt detaliate în continuare, în paralel cu reprezentarea
grafică a acestora, analiza celorlarte variante fiind făcută pe cazuri
particulare
a) KF(t) = K F0 ·e-a·t
KF
K F0
KF(t)
t
0
Figura 9
263
I max I I
b) KF (t) = + ( K F0 − max )·e-a·t şi K F0 > max
a a a
KF
K F0
KF(t)
I max
a
t
0
Figura 10
I max
c) KF(t) =
a
KF
maxI KF(t)
K F0 = a
t
0
Figura 11
264
I max I I
d) KF (t) = + ( K F0 - max )·e-a·t şi K F0 < max
a a a
KF
I max
a
KF(t)
K F0 t
0
Figura 12
a) Y(t) = Y0·e-b·t
Y0
Y(t)
t
0
Figura 13
265
γ ⋅ I max γ ⋅ I max γ ⋅ I max
b) Y(t) = + (Y0 − )·e-b·t şi Y0 >
b b b
Y
Y0
Y(t)
γ ⋅ I max
b
t
0
Figura 14
γ ⋅ I max Y(t)
Y0 =
b
t
0
Figura 15
266
γ ⋅ I max γ ⋅ I max γ ⋅ I max
d) Y(t) = + (Y0 − )·e-b·t şi Y0 <
b b b
γ ⋅ I max
b
Y(t)
Y0 t
0
Figura 16
Traiectorii multiple
268
0 1 2
18 D = 0, α Q
KC = − ·KF +
IF oarecare β β
F=0
K& F (t ) = A·KF (t) + f (t)
Y(t) = Y0·e-bt
Totuşi, existând foarte multe cazuri posibile teoretic (cel puţin cele
11 cele mai probabile de mai sus) este mult mai eficient să studiem
traiectoria optimă pe cazuri particulare.
269
c) Cazul discret în condiţii de concurenţă perfectă
Valorile variabilelor de stare şi de comanda vor fi considerate ca în
figura de mai jos:
K F0 , K C0 , Y 0 K 1F , K C1 , Y 1 K F2 , K C2 , Y 2 K FT −1 , K CT −1 , Y T −1 K FT , K CT , Y T
t=0 t =1 t =2 t =T-1 T T t =T
I 1F , F 1 , D1 I F2 , F 2 , D 2 I F , F , DT
T
Dt K FT + K CT
max
I F ,F ,D
∑ (1 + i)
t =1
t
+
(1 + i )T
K Ft – K Ft −1 + K Ct – K Ct −1 = (1 – f)·[p·(α· K Ft −1 + β· K Ct −1 ) − a· K Ft −1 −
− K Ct −1 – r· Y t −1 ] - D t
K Ft – K Ft −1 = I Ft − a· K Ft −1
Y t – Y t −1 = F t − b· Y t −1
f, i, a, r, b, k, γ ∈ (0, 1)
α, β, p > 0
Deoarece din γ· I Ft ≥ F t ≥ 0 rezultă evident Imin ≤ I Ft această
condiţie nu mai este efectivă şi va fi eliminată din sistem, prima şi a patra
condiţie putând fi scrise împreună prin:
0 ≤ F t ≤ γ· I Ft ≤ γ·Imax
270
Prin înlocuirea variaţiei capitalului fix în prima ecuaţie de stare a
sistemului obţinem:
I Ft – a· K Ft −1 + K Ct – K Ct −1 = (1 – f)·[p·(α· K Ft −1 + β· K Ct −1 ) –
− a· K Ft −1 – K Ct −1 – r· Y t −1 ] – D t
⇔
K Ct – K Ct −1 = (1 – f)·[p·(α· K F + β· K Ct −1 ) – a· K Ft −1 – K Ct −1 – r· Y t −1 ] +
t −1
+ a· K Ft −1 – I Ft – D t
⇔
K Ct = [f + (1 – f)·p·β]· K Ct −1 + [f·a + (1 – f)·p·α]· K Ft −1 – (1 – f)·r Y t −1 – I Ft – D t
Sistemul de ecuaţii de stare ale sistemului devine:
K Ct = [f + (1 – f)·p·β]· K Ct −1 + [f·a + (1 – f)·p·α]· K Ft −1 –
− (1 – f)·r· Y t −1 – I Ft – D t
K Ft = I Ft + (1 – a)· K Ft −1
Y t = F t + (1 – b)· Y t −1
fiind un sistem de ecuaţii cu diferenţe finite de trei ecuaţii şi trei
necunoscute cu coeficienţi constanţi, comenzile fiind I Ft , F t şi D t . Notând
cu X t vectorul format cu cele trei variabile de stare K Ct , K Ft şi Y t şi cu U t
vectorul variabilelor de comanda I Ft , F t şi D t putem scrie sistemul de
ecuaţii de stare sub forma matricială:
⎛ KCt ⎞ ⎛ f + (1− f ) ⋅ p ⋅ β fa + (1− f ) ⋅ p ⋅α − (1− f ) ⋅ r ⎞ ⎛ KCt −1 ⎞ ⎛ −1 0 −1⎞ ⎛ I t ⎞
⎜ t⎟ ⎜ ⎟ ⎜ t −1 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ t⎟
⎜ KF ⎟ = ⎜ 0 1− a 0 ⎟ ⋅ ⎜ KF ⎟ + ⎜ 1 0 0 ⎟ ⋅ ⎜ F ⎟
⎜ Yt ⎟ ⎜
⎝ ⎠ ⎝ 0 0 1− b ⎟⎠ ⎜⎝ Y t −1 ⎟⎠ ⎜⎝ 0 1 0 ⎟⎠ ⎜⎝ Dt ⎟⎠
sau:
X t = A· X t −1 + B·U t
unde A şi B sunt matricele sistemului:
⎛ f + (1 − f ) ⋅ p ⋅ β fa + (1 − f ) ⋅ p ⋅ α − (1 − f ) ⋅ r ⎞
⎜ ⎟
A= ⎜ 0 1− a 0 ⎟
⎜
⎝ 0 0 1 − b ⎟⎠
⎛ − 1 0 − 1⎞
⎜ ⎟
B= ⎜ 1 0 0 ⎟
⎜ 0 1 0⎟
⎝ ⎠
271
Deoarece det(A) = (1 – a)(1 – b)[f + (1 − f)·p·β] ≠ 0 şi det(B) = −1 ≠ 0
sistemul este controlabil şi observabil, urmând să găsim acele comenzi care
duc la maximizarea valorii firmei pe intervalul de timp analizat.
Pentru rezolvare, se poate folosi principiul lui Pantreaghin pentru
cazul discret, principiul lui Bellman (deoarece modelul se poate reduce la o
problemă de programare dinamică) sau cu metode de aproximare a soluţiei
optime (de exemplu simulare, algoritmi genetici sau reţele neuronale).
Ultima metodă oferă avantajul aplicabilităţii la o clasă foarte largă
de cazuri concrete, oferă posibilitatea utilizării unui număr mare de variabile
şi restricţii (necesare pentru a face modelul cât mai apropiat de realitatea
economică existentă la momentul analizei).
În cazul nostru, putem foarte uşor construi un algoritm genetic de
rezolvare plecând de la următoarele observaţii:
T
XT = AT·X0 + B· ∑ A T −t ⋅ U t
t =1
0 ≤ F ≤ γ· I ≤ γ·Imax
t t
F
0 ≤ Y t ≤ k·( K Ft + K Ct )
0 ≤ D t ≤ Dmax
f, i, a, r, b, k, γ ∈ (0, 1)
α, β, p > 0
272
sau:
K FT + K CT
max D, I +
I F ,F ,D (1 + i ) T
⎛ K CT ⎞ ⎛ K C0 ⎞
⎜ T ⎟ T
⎜ ⎟ ⊥
⎜ KC ⎟ = A · ⎜ K C0 ⎟ + B·(A1, A2, A3)(IF, F, D)
⎜YT ⎟ ⎜Y0 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
0 ≤ F ≤ γ·IF ≤ γ·Imax
0 ≤ D ≤ Dmax
0 ≤ Y ≤ k(KF + KC)
⊥
⎛ 1 ⎞
unde I = ⎜⎜ ⎟⎟ , t = 1,...,T
⎝ (i + 1)
t
⎠
K FT + K CT
pentru care se obţine maximul expresiei D, I + , unde K FT şi
(1 + i ) T
⎛ K CT ⎞ ⎛ K C0 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
K CT se obţin din egalitatea: ⎜ K CT ⎟ = AT· ⎜ K C0 ⎟ + B·(A1, A2, A3)(IF, F, D)⊥.
⎜YT ⎟ ⎜Y0 ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
273
d) Un algoritm genetic destinat rezolvării problemei constă în
generarea unui număr mare de vectori (IF, F, D) ∈ ℜ 3+T ce verifică setul de
condiţii:
0 ≤ F ≤ γ·IF ≤ γ·Imax
0 ≤ D ≤ Dmax
0 ≤ Y ≤ k(KF + KC)
ca populaţie iniţială şi apoi a unui număr foarte mare de populaţii
descendente utilizând regulile de încrucişare şi mutaţiile clasice (sau
specifice situaţiei), păstrând de fiecare dată cea mai bună soluţie obţinută.
Pentru o populaţie de pornire suficient de mare şi după un număr
suficient de mare de generaţii vom obţine o soluţie suficient de apropiată de
cea optimă.
Rezolvarea prin acest procedeu va fi făcută pe un caz particular în
paginile următoare.
d) Cazul discret în condiţii de concurenţă imperfectă
Valorile variabilelor de stare şi de comanda vor fi considerate ca în
figura de mai jos:
K F0 , K C0 , Y 0 K 1F , K C1 , Y 1 K F2 , K C2 , Y 2 K FT −1 , K CT −1 , Y T −1 K FT , K CT , Y T
t=0 t =1 t =2 t =T-1 T T t =T
I 1F , F 1 , D1 I F2 , F 2 , D 2 I F , F , DT
274
Deoarece din γ· I Ft ≥ F t ≥ 0 rezultă evident Imin ≤ I Ft această
condiţie nu mai este efectivă şi va fi eliminată din sistem, prima şi a patra
condiţie putând fi scrise împreună prin:
0 ≤ F t ≤ γ· I Ft ≤ γ·Imax
Prin înlocuirea variaţiei capitalului fix în prima ecuaţie de stare a
sistemului obţinem:
I Ft - a· K Ft −1 + K Ct – K Ct −1 = (1– f)·[ p( K Ft −1 , K Ct −1 )·(α· K Ft −1 + β· K Ct −1 ) −
− a· K Ft −1 - K Ct −1 – r· Y t −1 ] − D t
⇔
K Ct – K Ct −1 = (1– f)·[ p( K Ft −1 , K Ct −1 )·(α· K Ft −1 +β· K Ct −1 ) −
− a· K Ft −1 - K Ct −1 – r· Y t −1 ]+ a· K Ft −1 – I Ft – D t
⇔
t −1
t
K = (1– f)·[ p( K
C F , K t −1
C )·(α· K + β· K Ct −1 ) − a· K Ft −1 − K Ct −1 −r· Y t −1 ] +
t −1
F
+ K Ct −1 + a· K Ft −1 – I Ft – D t
Sistemul de ecuaţii de stare ale sistemului devine:
K Ct = U( K Ct −1 , K Ft −1 ) – (1 – f)·r· Y t −1 – I Ft – D t
K Ft = I Ft + (1 – a)· K Ft −1
Y t = F t + (1 – b)· Y t −1
fiind un sistem de ecuaţii cu diferenţe finite de trei ecuaţii şi trei
necunoscute, comenzile fiind I Ft , F t şi D t .
Pentru rezolvare, se poate folosi principiul lui Pantreaghin pentru
cazul discret, principiul lui Bellman (deoarece modelul se poate reduce la o
problemă de programare dinamică) sau cu metode de aproximare a soluţiei
optime (de exemplu algoritmii genetici).
Ultima metodă oferă avantajul aplicabilităţii la o clasă foarte largă
de cazuri concrete, oferă posibilitatea utilizării unui număr mare de variabile
şi restricţii (necesare pentru a face modelul cât mai apropiat de realitatea
economică existentă la momentul analizei).
În cazul nostru, putem foarte uşor construi un algoritm genetic de
rezolvare plecând de la următoarele observaţii:
a) Valorile variabilelor de stare se pot exprima foarte uşor în funcţie
de starea iniţială a sistemului şi de comenzile aplicate pe perioada de timp
analizată, deoarece avem de calculat aceste valori dintr–o recurenţă simplă
de ordinul întâi, dată de sistemul de ecuaţii de stare.
275
b) condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească variabilele de
comandă şi cele de stare sunt uşor de verificat, fiind inegalităţi de ordinul
întâi fără întârzieri.
276
CAPITOLUL
STUDIU DE CAZ
277
Prezentarea cazului
Pentru testarea modelului a fost ales un set de date referitore la un lot
de 669 de firme româneşti din industria textilă şi de confecţii pe intervalul
1994 – 1998 şi apoi un lot de 30 de firme din industria berii pe intervalul
1990 – 2001 (ca firme reprezentative pentru clasa firmelor mici şi mijlocii)
pentru estimarea funcţiei de producţie şi compararea evoluţiei indicatorilor
reali ai acestora cu cei rezultaţi din modelele Van Hilten şi cel propus de
autor.
În tabelul de mai jos au fost identificaţi posibili indicatori din pasivul
şi activul firmei, extraşi din cele două rapoarte contabile: bilanţul contabil şi
contul de rezultate, consideraţi ca cei mai importanţi în analiza activităţii
firmei:
Nr. Indicator Tip
1 Active fixe variabilă de stare
2 Active circulante variabilă de stare
3 Datorii variabilă de stare
4 Număr salariaţi variabilă de comandă
5 Cheltuieli cu personalul variabilă rezultativă
6 Dobânzi la credite + amortizări variabilă rezultativă
7 Cifra de afaceri variabilă rezultativă
8 Profit (sau pierdere) net/brut variabilă rezultativă
9 Dividende variabilă de comandă
10 Venit din Export variabilă rezultativă
11 Investiţii variabilă de comandă
Pentru estimarea funcţiei de producţie firmele au fost împărţite după
numărul de salariaţi în 5 grupe:
1. Firme foarte mici (de familie) cu până la 5 salariaţi;
2. Firme mici: între 5 şi 50 salariaţi;
3. Firme medii: între 50 şi 500 salariaţi.
4. Firme mari: între 500 şi 1000 salariaţi.
5. Firme foarte mari cu un număr de salariaţi de peste 1000.
Considerând cei 5 ani sau obţinut în total 25 de grupe.
De asemenea, pentru actualizare au fost utilizaţi indicatorii
corespunzători anilor 1994 – 1998 în ceea ce priveşte rata de schimb
leu/dolar, rata dobânzii, salariu mediu, indicele preţurilor de consum şi
indicele preţurilor de producţie etc.
278
Pentru fiecare grupă sau identificat prin regresie parametrii α şi β
care dau funcţia de producţie. Deoarece nu există informaţii privind volumul
producţiei (care oricum nu este omogenă) s-a ales un produs de valoare
medie 10.000 lei la nivelul anului 1994 (~6$), pe baza căruia s–a calculat
volumul producţiei folosind valoarea producţiei vândute (cifra de afaceri) şi
indicele preţurilor de consum.
Datele şi rezultatele obţinute sunt grupate în anexa 1 a lucrării.
Conform acestor ipoteze, în tabelul de mai jos sunt prezentate
perechile (α1,β1) corespunzătoare cazului în care volumul producţiei s–a
estimat pe baza valorii producţiei vândute şi (α2,β2) corespunzătoare cazului
în care volumul producţiei s–a estimat pe baza cifrei de afaceri, obţinute
pentru toate grupele considerate:
279
1998 Producţia vândută Cifra de afaceri
α β Ω α Β Ω
foarte mici 2.1520 137.5232 1.0912 -35.6380 176.2238 0.5497
mici 42.6710 91.5659 0.6984 34.5848 146.3395 0.5044
medii 8.9852 145.8519 0.8633 10.2924 154.8720 0.8245
mari 31.1414 144.9443 0.4892 28.0243 162.4976 0.4777
foarte mari 39.6998 148.2446 0.4196 20.3953 186.8999 0.4476
Valoarea producţiei
Ani foarte mici mici medii mari foarte mari
α β α β α β α β α β
1994 11.1470 182.5185 6.5716 49.8968 7.0166 146.1692 3.1046 186.813634.7233 78.5871
1995 -0.5471 53.2440 7.0398 151.084914.6315107.659829.4886107.8036
1996 -20.1848 186.5987 -4.8804 110.5286 2.8910 174.383711.8447136.163817.5995123.9310
1997-102.0285204.5622 -9.7440 141.210317.2408 99.9171 18.9034206.354747.5592138.1695
1998 2.1520 137.5232 42.6710 91.5659 8.9852 145.851931.1414144.944339.6998148.2446
Cifra de afaceri
foarte mici mici medii mari foarte mari
α β α β α β α β α β
1994 8.7478 199.9250 -1.1418 280.0854 6.9347 160.7196 3.3722 194.2098 36.3513 83.3285
1995 -0.6174 67.8270 8.5319 158.3095 15.0275 114.3063 31.0275 113.0229
1996 -19.12 188.5740 -7.5612 141.5053 3.2010 189.4929 6.7654 161.7724 20.6776 128.0515
1997 -107.1 218.2998 -19.463 190.9577 6.1027 134.7043 14.6573 229.5322 26.9918 174.9858
1998 -35.63 176.2238 34.584 146.3395 10.292 154.8720 28.0243 162.4976 20.3953 186.8999
281
Vom considera ca rata medie pe cei 5 ani pe care avem informaţii
contabile despre firme ca fiind media aritmetică a dobânzii pe cei 9 ani din
care am eliminat anii extremi (1990 şi 1994):
23,4 + 43,6 + 58,9 + 48,6 + 55,8 + 63,7 + 51,1
r= = 49,3% =~ 0,5
7
Se observă imediat că valoarea dobânzii a avut fluctuaţii foarte mari
chiar şi în condiţiile eliminării valorilor extreme, deci ipoteza că am avea o
rată a dobânzii constantă este destul de nerealistă în cazul economiei
României în primul deceniu de tranziţie la economia de piaţă.
Rata de revenire a acţionarilor la o unitate monetară investită va fi
cea propusă de Banca Naţională a României, adică un pic mai mică decât
rata dobânzii pe piaţa financiară. Vom considera în model ca rată de
revenire valoarea:
i = 0,48
În ceea ce priveşte cota de rambursare