Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
3. Funcţiile impozitelor
Dezbaterea asupra fundamentelor şi obiectivelor impozitului apare pentru prima
dată în economia politică, când A. Smith enumeră principiile de impozitare (maximele).
Până la începutul secolului XX şi, de asemenea; până la criza din anii 30, această
dezbatere rămâne centrată pe problema determinării asietei impozitului. Funcţia sa
primordială era, în acel moment, de a finanţa activităţile statului, reduse la îndeplinirea
sarcinilor regaliene şi, prin urmare, obiectivul esenţial constă, deci, în a căuta mijlocul cel
mai eficace de a acoperi cheltuielile angajate. După criza din anii 30 şi după al doilea
război mondial, sub influenţa ideilor keynisiste intervenţia statului în economie creşte şi
paralel rolul impozitului se măreşte. Instrument privelegiat de finanţare a cheltuielilor
publice, el devine de asemenea un instrument de politică economică şi socială destinat
satisfacerii obiectivelor de stabilizare macroeconomică şi de redistribuire ale statului. Dar
aceste funcţii sunt mai controversate.
În literatura de specialitate sunt definite cinci funcţii de bază ale impozitelor:
1. fiscală;
2. de stimulare;
3. de redistribuire;
4. de reglare;
5. de control.
Funcţia fiscală a impozitelor se manifestă prin contribuţia permanentă şi
sistematică a impozitelor la formarea resurselor financiare ale statului.
Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii este o obligaţie a
tuturor persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau taxabile. Aceste
fonduri sunt utilizate de stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general,
folosind întregii colectivităţi ca: finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de
stat, alte acţiuni şi obiective cu caracter economic şi social.
Din definiţia impozitelor reiese că acestea reprezintă prelevări cu caracter
obligatoriu şi forţat. Anume stabilitatea încasărilor este factorul principal, care atribuie
impozitelor rolul primordial în structura veniturilor bugetare şi permite prin intermediul
lor de a satisface necesităţile publice. Anume funcţia fiscală a impozitelor contribuie la
redistribuirea venitului naţional în folosul păturilor sociale.
Din latină „fiscus” reprezintă trezoreria statului. Funcţia fiscală timp îndelungat era
o funcţie suficientă pentru reflectarea conţinutului şi destinaţiei impozitului. În statele slab
dezvoltate şi în cele cu regim totalitar de conducere funcţia fiscală şi până în prezent
prevalează asupra celorlalte funcţii. În aceste condiţii, povara fiscală ridicată şi utilizarea
fiscalităţii numai în interesele statului duce la apariţia fenomenului de evaziune fiscală.
Contribuabilii nu numai că nu îşi îndeplinesc pe deplin obligaţiile fiscale, dar caută diverse
modalităţi legale şi ilegale de a eschiva de la plata impozitelor.
Prin funcţia fiscală a impozitelor se tinde spre acumularea veniturilor bugetare, care
ulterior sunt redistribuite, în cea mai mare parte, în sfera neproductivă, cum ar fi
învăţământul, sănătatea, ştiinţa, cultura ş.a. Utilizarea eficientă a resurselor bugetare în
aceste domenii stimulează progresul social, dar rezultatele acestei stimulări sunt resimţite
peste o perioadă mai îndelungată de timp. În acest context a apărut necesitatea de utiliza
impozitele şi ca un instrument de stimulare a activităţii economice, iar efectele stimulatorii
să fie resimţite într-o perioadă mai scurtă de timp.
Astfel se delimitează funcţia de stimulare a impozitelor ca o funcţie separată. Funcţia
de stimulare a impozitelor se manifestă atât prin favorizarea cât şi prin pedepsirea
contribuabililor. Utilizarea în fiscalitate a înlesnirilor şi sancţiunilor fiscale presupune în
ambele cazuri efectul de stimulare, deoarece fiecare măsură se aplică ca o reacţie la starea
anumitei sfere a activităţii economice, care necesită amestecul statului. Prin intermediul
funcţiei de stimulare, impozitul devine un instrument viabil al politicii sociale a statului.
Funcţia de redistribuire a impozitelor are un caracter obiectiv şi reiese din funcţiile
de bază ale statului. Această funcţie asigură procesul de redistribuire a unei părţi a
produsului intern brut. Prin funcţia dată se accentuează rolul impozitului ca un instrument
centralizat în relaţiile de distribuire şi redistribuire a resurselor financiare publice.
Redistribuirea unor venituri primare sau derivate este operaţiunea de preluare a unor
resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul
altora decât posesorii iniţiali ai resurselor.
Iniţial funcţia de redistribuire avea un caracter preponderent fiscal, dar odată cu
dezvoltarea economiei statul tot mai mult se implică în organizarea activităţii economice.
Astfel, funcţia de redistribuire capătă un caracter regularizator, care se înfăptuieşte prin
intermediul mecanismului fiscal. În prezent mecanismul de reglare a activităţii economice
a statului prin intermediul impozitelor este foarte dezvoltat, ceea ce permite de a delimita
separat funcţia de reglare a impozitelor.
Funcţia de reglare a impozitelor reiese din necesitatea reglementării de către stat a
unor procese economice şi sociale. Funcţiile economice ale statului se complică în
condiţiile dezvoltării relaţiilor de piaţă şi liberalizării activităţii agenţilor economici.
Reglarea unor fenomene economice sau sociale acţionează în mod diferit în cazul
unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe
se influenţează preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice,
rentabilitatea, eficienţa economico-financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi
taxe se stimulează utilizarea cât mai productivă a terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe
care le au în patrimoniul personal, se limitează realizarea de venituri exagerate, etc.
Funcţia de reglare nu poate fi delimitată de alte funcţii ale impozitului, ea
interacţionează cu alte funcţii, în special cu cea fiscală.
În procesul de mobilizare a unei părţi din veniturile agenţilor economici la dispoziţia
statului sunt utilizate diverse metode de percepere a impozitelor, iar relaţiile dintre
contribuabili şi stat sunt în permanentă contradicţie.
Funcţiile impozitelor reflectă un anumit aspect al relaţiilor fiscale:
funcţia fiscală reflectă atitudinea contribuabililor faţă de stat, îndreptată spre
acumularea maximului de resurse financiare la buget;
funcţia de reglare reflectă atitudinea statului faţă de contribuabili, în scopul de a
crea condiţii favorabile pentru activitate.
În procesul de reglementare fiscală statul efectuează o analiză multilaterală a
activităţii economice, dar pentru a obţine un efect maxim este nevoie de a efectua un
control asupra corectitudinii funcţionării mecanismului fiscal.
Impozitele, ca şi finanţele îndeplinesc funcţia de control, care reflectă
corectitudinea derulării din punct de vedere cantitativ şi calitativ a procesului de
distribuţie, permite de a verifica dacă încasîrile fiscale sunt colectate la timp, corect şi
complet şi în rezultat poate determina necesitatea şi direcţiile efectuării reformei fiscale.