Sunteți pe pagina 1din 15

SINUCIDEREA

Sinuciderea – un act care sfidează instinctul de conservare

Sinuciderea este un act deliberat, voluntar, de autosuprimare a vieţii şi, implicit,


de producere a morţii. Încărcătura dramatică a actului sinucigaş, sfidarea pe care o aduce
instinctului de supravieţuire, pare să descurajeze orice tendinţă de raţionalizare.
Termenul de sinucidere, care cuprinde în el suficiente echivocuri, nu a fost
utilizat, ca atare, decât în mijlocul secolului al XVIII-lea, fiind elaborat, se pare, de către
abatele Desfontaines.
Condamnată de prescripţiile religioase, de atitudinile opiniei publice şi, nu în
ultimă instanţă, de reglementările legislaţiilor contemporane, sinuciderea pare, cel puţin
în aparenţă, un gen de conduită care implică numai individualitatea persoanei şi ale cărei
motivaţii interioare sunt greu de descifrat. Într-un anume sens, actul sinucigaşului
concentrează în el un întreg univers de sentimente umane: frustrarea, ura, gelozia,
pasiunea morbidă, lezarea demnităţii, violenţa proiectată împotriva propriului eu. Unii
indivizi se sinucid în virtutea unor raţiuni morale (de exemplu, pentru a evita ruşinea şi
dezonoarea), alţii o fac îndemnaţi de situaţii considerate intolerabile (de pildă, o maladie
cronică, un eşec sentimental sau o declasare dintr-o condiţie socială favorabilă în alta
apreciată ca fiind de nesuportat), iar alţii, având comportamente patologice, par să
confirme ideea că moartea, ca şi viaţa, nu are absolut nici un sens.
Marea eterogenitate a acestor conduite face dificilă identificarea unui criteriu
comun prin intermediul căruia pote fi oferită o explicaţie unitară a sinuciderilor. În
majoritatea cazurilor se poate evidenţia însă, un mobil comun: perceperea unei situaţii
considerate atâr de intolerabile, încât moartea prevalează asupra instinctului vieţii.

Interpretarea psihologică şi psihiatrică a conduitei suicidare

Prin particularităţile fiecărui caz în parte, ca şi prin circumstanţele ce o


acompaniază, sinuciderea pare cel puţin la suprafaţă, o conduită individuală, determinată
de profunde motivaţii personale, existenţa unei frustrări puternice generând o stare de
agresivitate contra individului însuşi. Această imagine i-a făcut pe psihologi sau psihiatri
să considere iniţial suicidul ca un act cu relevanţă exclusiv individuală, cu cauze existente
chiar în psihismul persoanei. Pentru J. Esquirol, de pildă, sinucigaşii sunt “alienaţi
mental”, iar pentru C. Lombroso, tendinţa spre sinucidere, la fel ca cea spre omucidere
provine din “degenerescenţă”. În concepţia lui S. Freud, actul de sinucidere se datorează
“pulsiunii morţii” ca instinct primar de autodistrucţie (agresivitate îndreptată împotriva
eu-lui), de trecere a organismelor vii de la starea organică la cea anorganică.
E. Ringel a dat definiţia sindromului presuicidar: “un complex psiho-dinamic care
apare atât la persoane sănătoase, cât şi la cele bolnave, caracterizat prin îngustare
dinamică progresivă, inhibare a heteroagresiunii, refugiu într-o lume imaginară”.
Conduita presuicidară ar cuprinde trei etape:
1) Suicidul este luat în considerare ca o soluţie la problematica individuală. În
această etapă un rol important îl au evenimentele sugestive sau agresivitatea
neexteriorizată, lupta dintre forţele de autoapărare şi atuodistrugere. 80% dintre
sinucigaşi îşi exprimă intenţia înainte, fiind vorba de aşa-numitul “cry for help”
(Farberow şi Schneideman).
2) Urmează o perioadă de ambivalenţă, în care coexistă curajul, laşitatea, perioadă
caracteristică în special persoanelor care suferă de tulburări afective, fiind incapabile de a
se adapta la cerinţele vieţii.
3) Persoana ia decizia definitivă, iar calmul ce apare după o perioadă de nelinişte
şi agitaţie, surprinde, de obicei anturajul.
Pöldinger şi Sonneck au elaborat o teorie conform căreia aprecierea suicidului se
face în funcţie de:
1. Grupele de risc (depresivi, toxicomani, persoane vârstnice, izolate, subiecţii
care şi-au anunţat intenţia, cei cu tentative în antecedente).
2. Crize, factori declanşanţi, vulnerabilitate faţă de stress.
3. Dezvoltarea suicidară.
4. Sindromul presuicidar.

Factorii de risc suicidar


1. Suicidul în bolile psihice
a) Riscul suicidar la depresivi. Kielholtz consideră că “dorinţa de moarte este
prezentă la orice depresiv”. Suicidul ca simptom al unei depresii poate să apară la
începutul afecţiunii, dar şi ca un epilog tardiv al bolii. Riscul suicidar creşte odată cu
instalarea dispoziţiei depresive şi a hipertimiei negative, mai ales dacă sunt prezente şi
tulburări vegetative, de tipul inapetenţei, libidoului scăzut, insomniei. Insomnia severă
este asociată cu un risc crescut de suicid. Riscul crescut mai apare şi în momentul în care
depresia “alunecă” spre un plus de energizare, apârând anxietatea, frica, furia, agitaţia,
indicând o suficientă mobilizarea pentru unerea în practică a actului sinucigaş. La
melancolici apare şi un fenomen de disimulare a intenţiei suicidare, tocmai pentru a avea
o mai mare siguranţă şi libertate în alegerea mijloacelor.
b) Riscul suicidar în schizofrenie. Schizofrenia oferă un procent mare în curba
suicidului. Dintre bolnavii schizofreni 10% fac tentative de suicid, iar 2% reuşesc. Actul
suicidar la aceşti pacienţi are unele particularităţi: apare mai frecvent în perioada de
debut, în cele mai multe cazuri lipseşte motivaţia, iar modul de realizare este prin
mijloace brutale.
c) Alcoolismul generează un risc suicidar evaluat circa 15% dintre cei cu
dependenţă. În contrast cu depresia, s-a menţionat că suicidul la alcoolici survine relativ
mai târziu în decursul vieţii. Variabilele predictive sunt considerate: pierderea recentă a
partenerului de viaţă sau a unui părinte, izolarea socială, deteriorarea condiţiei subiectului
şi faza de consum masiv. Ca urmare, asocierea alcoolismului şi a unei simptomatologii
depresive severe poate fi deosebit de periculoasă.
d) În cazul toxicomaniei este vorba de un suicid lent. Această categorie de subiecţi
prezintă distimie, lipsă de autoconsideraţie şi toleranţă scăzută la frustrare. Suicidul
intervine în stările depresive secundare, în stările confuzivo-onirice, uneori având şi
funcţie de şantaj, pentru obţinerea drogului.
e) Suicidul este mai rar în cazurile de tulburări nevrotice. El marchează
decompensarea unei stări nevrotice până atunci bine compensate. Trecerea la act depinde
de structurile de apărare ale Eu-lui. Uneori mai intervin şi procesele de identificare şi
imitaţie. Stările reactive depresive apar în cursul unui eveniment deosebit de frustrant,
suicidul în aceste situaţii având şi o funcţie de apel. În tulburarea obsesională, deşi în
mod frecvent există obsesia sinuciderii, actul fatal se produce rar.
f) Tulburările de personalitate oferă un teren favorabil pentru actele de suicid.
Ciclotimicii, mai ales senzitivi, timizi sau ambiţioşi, rigizi prezintă în fazele depresive
înclinaţii spre suicid. În această categorie întâlnim şi “suicidul şantaj” la care recurg
mitomanii sau cei cu structură isterică.

2. Factorii de risc biologic


Cercetări recente au sugerat existenţa unei corelaţii posibile între comportamentul
autolitic şi unii factori biologici. A fost subliniat rolul serotoninei, melatoninei,
magneziului, dopaminei, al axului hipotalamo-hipofizo-adrenal (de exemplu, s-a
demonstrat relaţia între concentraţiile sangvine mari ale cortizolului şi suicidul final), al
axului tiroidian.

3. Factorii genetici
Suicidul este un exemplu de comportament deviant în care ambii factori, atât cel
de mediu, cât şi cel genetic, sunt importanţi sau necesari, nici unul din ei nefiind suficient
singur. Haberlandt a găsit, de exemplu, o concordanţă de 18% a ratei suicidului la un total
de 51 de perechi de gemeni monozigoţi şi nici o concordanţă la cei dizigoţi. Se pare că
există un factor genetic ce favorizează suicidul şi care operează independent sau adiţional
faţă de depresie sau alte psihoze majore. Este o posibilitate interesantă ca predispoziţia
genetică spre suicid să reprezinte o tendinţă spre un comportament impulsiv, în care
suicidul să reprezinte o primă modalitate de manifestare. Nu se poate neglija posibilitatea
ca factorul genetic din cadrul suicidului să fie reprezentat de o incapacitate de a controla
comportamentul impulsiv, în timp ce depresia şi alte boli psihice, precum şi mediul
înconjurător, servesc ca mecanisme ce potenţează acest comportament.

4. Factorii psihologici
Până în prezent nu s-a putut defini o constituţie “suicidogenă” specială. Toate
varietăţile de personalitate se întâlnesc în rândul sinucigaşilor. Anumite trăsături de
personalitate, precum emotivitatea, impulsivitatea, labilitatea, dominanţa afectivităţii,
înclină balanţa în favoarea comportamentului suicidar. Din punctul vedere al nivelului de
inteligenţă, sunt reprezentate majoritatea nivelurilor intelectuale, începând cu deficienţa
mintală uşoară până la inteligenţa superioară.

5. Factorii de mediu
a) Familia. Frecvenţa suicidului este mai mare la celibatari decât la cei căsătoriţi,
la văduvi, la persoanele căsătorite fără copii. S-au raportat corelaţii semnificative între
suicid şi rata divorţurilor. Risc crescut pentru suicid îl au copiii proveniţi două familii
diferite, în cazul cărora se creează o atmosferă nesănătoasă datorită supraprotecţiei pe
care fiecare părinte o acordă copiilor proprii precum şi copiii proveniţi din familii
descompuse.
b) Profesia intervine în măsura în care ea implică un anumit nivel intelectual,
precum şi un anumit mod de viaţă. Astfel, de exemplu, în Anglia, se produc mai multe
sinucideri în clasele superioare, în SUA, există o rată ridicată a sinuciderilor în rândul
medicilor. La militari rata suicidului este cu cel puţin 25% mai ridicată decât la civili.
c) Evenimentele de viaţă. Holmes şi Rahe au publicat o listă cu cele mai
importante evenimente de viaţă, ordonându-le după gradul de afectare prin stress a vieţii
persoanei, cu care a interferat evenimentul. Autorii au cuantificat fiecare eveniment de
viaţă, astfel că au reuşit să calculeze impactul cumulativ al mai multor evenimente ce
survin într-o perioadă bine determinată de timp (1 an). Astfel, dacă doar un eveniment
negativ intervine pe parcursul unui an, efectul acestuia este cu mult mai redus decât dacă
două astfel de evenimente survin în acelaşi an.
d) Stressul este un răspuns specific pe care organismul îl elaborează la oricare
dintre solicitările nespecifice. Indiferent de situaţie, când solicitarea la care este supusă
fiinţa umană îi depăşeşte acesteia resursele de “coping”, de învingere a situaţiei-
problemă, persoana se simte copleşită şi recunoaşte că nu are suficiente resurse pentru a
depăşi situaţia stresantă. Stresurile pot fi împărţite după domeniul vieţii în care se
manifestă: domestice, ocupaţionale, economice, politice, sociale. Stresurile din ultima
grupă menţionată poate juca un rol complex în viaţa indivizilor. Statistica a demonstrat
că, în general, revoluţiile nu modifică semnificativ proporţia sinuciderilor, în schimb
războaiele determină o descreştere notabilă a ratei sinuciderilor, în toate timpurile şi în
toate tipurile de războaie.
Epidemii de sinucideri au existat în toate timpurile: Plutarh relatează epidemia de
sinucideri la tinerele fete din Milet, prin spânzurare; se mai vorbeşte de de sinuciderile în
rândurile tinerilor intelectuali din Germania, după apariţia romanului lui Goethe
“Suferinţele tânărului Werther”, apoi epidemia de sinucideri din Europa Centrală în
preajma celui de-al doilea război mondial, după audiţia discului “Duminica sumbră”. S-a
discutat mult şi despre rolul mass-mediei în declanşarea unei contagiuni psihice,
inductoare a comportamentului autoagresiv, mai ales prin vizualizarea unor metode
sigure de sinucidere.
e) Criza. Teoria “crizei” este relativ nouă, Caplan subliniind că acest concept se
referă la un episod de scurtă durată de dezechilibru psihologic, care apare din
confruntarea cu o problematică de viaţă, pe care persoana nu o poate nici rezolva, dar nici
evita.
f) Influenţa religiei. În mod clasic, se consideră rata sinuciderii la populaţia
protestantă mai ridicată decât la cea catolică, iar la populaţia catolică mai ridicată decât la
evrei. În ultimii ani s-au manifestat fenomene îngrijorătoare de suicid colectiv, petrecute
mai ales în sânul unor secte reilgioase. Actul suicidar comis simultan de mai mulţi
membri ai aceleiaşi secte a primit ca principală explicaţie rolul liderului în inducerea
dorinţei de moarte. Un astfel de lider, cu trăsături de caracter cel mai adesea de tip
paranoic, sub masca rolului de protector al grupului, induce comportamentul autolitic
prin sugestie şi contagiune în masă.

Clasificarea suicidului

Din numeroasele cercetări realizate în ultimii ani reiese existenţa a două tipuri
fundamentale de suicid, diferite ca motivaţie: suicidul non-patologic şi cel patologic.
Suicidul non-patologic porneşte de la premisa libertăţii de alegere a unei soluţii
din mai multe, chiar aceasta este autoliza persoanei. Alegerea este liberă, conştientă,
raţional motivată. Această raţiune de a ieşi dintr-o anumită situaţie limită este greu de
înţeles pentru un observator exterior. Aici se încadrează suicidul “euthanasic” sau suicidul
în anumite situaţii sociogene grave (boli incurabile, mutilări, abandonarea vârstnicilor,
dezadaptarea). Se poate vorbi aici şi de alte situaţii ca: pierderea părinţilor, a partenerului
de viaţă, eşecurile profesionale, sentimentale, peste care individul apreciază că nu mai
poate trece. Există şi suicidul de “sacrificiu”, de “protest”, motivat prin percepte morale,
religioase, politice.
După Resnik, suicidul raţional se include în noţiunea mai vastă de criză, o stare în
care persoana este să se confrunte cu situaţii de primejdie, ea nefiind capabilă, în
momentul respectiv nici să evite, nici să soluţioneze problema prin mijloacele şi
capacităţile sale. Jacobson apreciază că o criză ar dura maximum 6-8 săptămâni, mai
expuşi fiind psihopaţii, delincvenţii, psihoticii şi toxicomanii, aflaţi într-o “criză
permanentă”.
Suicidul patologic. Statistic reprezintă numărul cel mai mare de cazuri. În general,
se afirmă că suicidul este adevăratul şi singurul risc vital al bolilor psihice, contextul şi
modul de realizare sunt proprii persoanei şi bolii. Se distinge aici:
- suicidul psihotic: primul loc îl ocupă suicidul din stările
depresive (în proporţie de 10-15% la bărbaţi şi 3-5% la femei);
- suicidul la persoanele cu tulburări de personalitate sau
dependente de substanţe psihoactive;
- suicidul nevrotic.

Aşa cum se ştie, sinuciderea ca fenomen este definită de o multitudine de


dimensiuni, de la cele de ordin filosofic, la cele de ordin psihiatric-medical, medico-legal,
psihologic şi sociologic. Din punct de vedere filosofic, preocuparea principală o
reprezintă căutarea unui răspuns la întrebrarea fundamentală (pusă de filosofii
existenţialişti) dacă viaţa merită sau nu să fie trăită. Din punct de vedere psihiatrico-
medical, sinuciderea este un produs al psihismului patologic, în sensul deteriorării
acestuia. Din punct de vedere medico-legal, sinuciderea prespune expertizarea motivaţiei
actului, a determinării victimei şi a mijloacelor folosite. Din punct de vedere psihologic,
contează rolul trăsăturilor de personalitate, iar din punct de vedere sociologic, importanţi
sunt factorii sociali. Dincolo de cauzele sale, orice act de sinucidere “normală” cuprinde
un evantai de motivaţii, sentimente sau resentimente profund umane şi raţionale, care
implică un “strigăt de ajutor” pentru ceilalţi.
Aceste sentimente au fost cel mai bine descrise în literatură de către scriitori
celebri printre care Herman Melville, Leon Tolstoi, Jack London, iar alţii, de exemplu,
Virginia Woolf sau Ernest Hemingway au experimentat, ei înşişi, suicidul ca formă de
evaziune sau de “libertate”. La rândul său, Albert Camus, în eseul său Mitul lui Sisif a
considerat că sinuciderea este o “soluţie împotriva absurdului” existenţei, echivalentă cu
mărturisirea pe care şi-o face omul sie că este depăşit de viaţă şi nu o poate înţelege.
Diverse studii făcute asupra notelor şi scrisorilor sinucigaşilor au arătat că ele se
corelează cu o serie de variabile demografice, astfel că femeile redactează mai frecvent
decât bărbaţii asemenea note care exprimă sentimente extrem de intense cum sunt
autoculpabilizarea, dar şi ura ori răzbunarea. E. Schneideman a încercat să efectueze o
clasificare a motivelor principale ale actului suicidar pronind de la analiza documentelor
lăsate de sinucigaşi:
a) Sinuciderea egoistă – ca rezultat al unei profunde lupte lăuntrice, al unei
intense dezbateri intrapsihice, suferinţa interioară a victimei fiind de natură filosofică sau
religioasă.
b) Sinuciderea diadică – cu caracter interpersonal, determinată, în esenţă, de
dorinţele sau de nevoile neîmplinite legate de o altă peroană. În acest tip de sinucidere
sunt implicate sentimente eterogene, cum sunt frustrarea, furia şi încercarea de a-l
culpabiliza pe celălalt.
c) Sinuciderea ageneratoare – caracterizează persoanele care şi-au pierdut sensul
participării la “fluxul transgenerator” al vieţii umane. Cele mai caracteristice sentimente
ale acestui tip de sinucidere sunt alienarea, dezangajarea, izolarea şi starea existenţială,
dorinţa de contopire cu non-existentul.

Caracteristicile comune ale suicidului

1. Scopul comun al suicidului este de a căuta o soluţie. Suicidul nu este un act


întâmplător, inutil sau lipsit de scop. Prin el se caută o cale de rezolvare a unei probleme,
a unei dileme, a unei situaţii de criză. Are o logică intrinsecă, inexorabilă şi este un
răspuns la întrebarea: “Cum să scap de această stare insuportabilă?”. Teama, care
îngustează spectrul răspunsurilor posibile, conduce spre această unică variantă.
2. Ţelul comun al suicidului este încetarea conştienţei. În mod ambivalent
sinucigaşul evoluează spre ţinte diferite în acelaşi timp. Pe de o parte, el doreşte
rezolvarea problemelor lui, dar concomitent tinde spre stoparea fluxului conştiinţei.
3. Stimulul comun în suicid este durerea psihologică intolerabilă. Reacţia normală
a fiecărui individ este tendinţa de a evita durerea, fie fizică, fie psihologică. Duşmanul
vieţii este durerea, şi când ea nu provine din Soma, ci din Psyche, durerea psihologică
devine o “metadurere”, adică durerea de a resimţi durerea.
4. Stresorul comun în sinucidere este reprezentat de nevoile psihologice frustrate.
Fiecare sinucigaş îşi consideră comportamentul suicidar ca fiind foarte logic, derivat din
condiţionarea impusă de motivaţia subiacentă.
5. Sentimentul comun în suicid este cel de neajutorare-disperare.
6. Atitudinea interioară comună în suicid este ambivalenţa. Freud afirma că
“putem concomitent să dorim şi să respingem un lucru”. Prototipul suicidului este acela
în care subiectul îşi taie gâtul şi în acelaşi timp strigă după ajutor. Persoana sinucigaşului
reuneşte în sine cel puţin două tendinţe: cea de autodistrugere şi cea de planificare a
salvării.
7. Statusul cognitiv comun în suicid constricţia. Suicidul poate fi înţeles şi ca o
îngustare, mai mult sa mai puţin durabilă, a afectului şi a cogniţiei. Se produce o
“tunelizare”, o focalizare a spectrului de opţiuni, în general disponibile în conştiinţa
individului, atâta timp cât gândirea lui nu este captată de prăpastia dihotomică a rezolvării
problemelor după lozinca: “Totul sau nimic!”
8. Acţiunea comună în suicid este evadarea. Egresiunea este părăsirea intenţionată
de către o persoană a unei situaţii stresante, care are o semnificaţie diferită de fugă,
aceasta fiind, în ultimă instanţă, o reacţie de apărare. Suicidul este egresiunea finală,
stoparea funcţionării realului pentru persoana în cauză.
9. Actul interpersonal comun este comunicarea intenţiei. În aproape toate cazurile
de sinucidere, “autopsia psihologică” a semnalat prezenţa indiciilor clare ale actelor ce
urmau să se petreacă. Ambivalenţa sinucigaşului îl determină să emită, conştient sau
inconştient, semnale de disperare, de neajutoare, de panică.”Drama suicidului” este jucată
de cel puţin două personaje, aflate într-o relaţie diadică.
Este trist uneori să constaţi că actul interpersonal comun al suicidului nu este
reprezentat nici de ostilitate, nici de furie, ci de o încercare nereuşită de a comunica cu
celălalt.
10. Aspectul comun de consecvenţă în suicid este reprezentat de tiparele de
reacţie habituale ale individului. Comportamentul suicidar este în continuitatea
trăsăturilor de personalitate ale sinucigaşului. Se regăseşte la acest grup aceeaşi constanţă
a inabilităţii rezolvării problemelor de viaţă, a obiceiurilor de a reacţiona la stres într-un
mod distorsionat. La o cercetare atentă, aceste trăsături se pot descifra încă din
adolescenţă.

Formele de comitere a suicidului


În ceea ce priveşte principalele modalităţi de sinucidere, acestea sunt extrem de
diverse, incluzând intoxicaţia, otrăvirea, ingestia de medicamente sau alte substanţe
toxice, spânzurarea, strangularea, aruncarea de la înălţime, aruncarea în faţa vehiculelor
aflate în mers, electrocutarea, asfixierea prin înec cu apă, petrol, gaz aerian, oxid de
carbon, împuşcarea cu arme de foc, tăierea cu arme albe, autolovirea cu obiecte dure,
arsuri.
Formele de comitere a suicidului sunt de diferite tipuri, implicând următoarele
conduite:
a) refuzul alimentaţiei, automutilarea, sinuciderea elaborată sau frenezia suicidară
(în cazul melancolicilor);
b) sinuciderea halucinatorie, delirantă (în cazul schizofrenicilor);
c) sinuciderea de protest, de revendicare sau de răzbunare (în cazul paranoicilor);
d) sinuciderea în stare confuziv-onirică (considerată o “falsă” sinucidere datorită
nepremeditării ei) şi cea depresivă, întâlnită, cel mai des, la alcoolici;
e) sinuciderea confuzional-halucinator-delirantă mai frecventă în rândul
toxicomanilor;
f) sinuciderea impulsivă, inconştientă şi amnezică sai dimpotrivă, conştientă şi
mnezică (memorată), care defineşte grupa epilepticilor;
g) sinuciderea impulsivă şi agresivă, alături de predominanţa tentativelor de
suicid, frecventă la psihopaţi.
Diferenţiind între aceste forme patologice, se poate ajunge la următoarea
clasificare: suicidul psihotic (cu disimulare şi premeditare patologică), depresiv
(precipitat de motive circumstanţiale şi de personalitatea fragilă a bolnavului),
halucinator (impus de o serie de halucinaţii), confuziv-oniric (predominant în stările de
etilism), impulsiv (frecvent în psihopatii), pasional (care apare ca un rezultat al stărilor
afectiv-patologice), automatic (răspândit în formele de epilepsie), “de şantaj” (manifestat
în cazurile de psihopatie histero-impulsivă, în care individul lasă, întotdeauna, şansa
eşecului suicidar).
Statisticile arată că ratele de sinucidere sunt mai ridicate în lunile de vară decât în
cele de iarnă, întrucât vremea caldă induce sentimente de deprimare (în unele zone
tropicale, cum este cazul Malayeziei, căldura excesivă provoacă chiar o stare de violenţă
sau furie inexplicabilă denumită amoc, stare potenţată şi de abuzul de stupefiante sau
excitante). De asemenea, bărbaţii se sinucid mai frecvent decât femeile, datorită
capacităţilor mai scăzute de adaptare masculină la vicisitudinile vieţii (femeile suportă
mai uşor loviturile vieţii, fiind mai deprinse să îndure stări de umilinţă, deşi sunt mai
fragile din punct de vedere afectiv). La rândul lor, bătrânii se sinucid mai frecvent decât
tinerii, datorită stării lor de izolare şi reducere a interacţiunilor, sentimentelor de alienare
determinate de pierderea partenerilor de viaţă sau a prietenilor apropiaţi. Ratele de
sinucidere sunt mai scăzute în rândul negrilor decât al albilor. În fine, sinuciderea în ţările
în curs de dezvoltare este mai scăzut decât în ţările dezvoltate economic. Inclusiv
Durkheim sublinia faptul că numărul sinucidelor creşte odată cu gradul de devoltare şi
complexitate al societăţilor. Claude Fisher a arătat şi el că, dacă în cursul secolului al
XIX-lea, sinuciderile erau mai frecvente în zonele urbane decât în cele rurale, în prezent
această diferenţă tinde să se atenueze.

Sinuciderea la copil

Sinuciderea este, în copilărie şi adolescenţă, un fenomen care necesită o atenţie


deosebită. Chiar dacă suicidul este rar înainte de 10 ani, tentativele există, fiind raportate
cazuri începând de la 3-4 ani şi mai frecvent, de la 7-8 ani. Începând de la 10 ani însă,
cazurile sunt din ce în ce mai frecvente, în special la băieţi, iar de la 15 ani apare ca a
treia cauză a decesului după accidente şi tumori.
În privinţa modalităţilor alese pentru comiterea actului, spânzurarea este
responsabilă pentru majoritatea deceselor. Cu vârsta, se multiplică numarul celor care
aleg intoxicaţiile medicamentoase, în special la fete.

Conceptul despre moarte în psihologia copilului


Evoluţia acestui concept se organizează în jurul a două axe principale: pe de o
parte, percepţia unei absenţe, iar pe de alta, permanentizarea acestei absenţe. Pentru copil,
această problemă este foarte greu de realizat, întrucât la această vârstă el încă nu are
dezvoltată conştiinţa imperceptibilului, adică a conceptului de nefiinţă. Se poate descrie
procesul de achiziţie a simţului (conştiinţei) morţii, stadializarea acestui proces fiind
împărţită în 4 etape:
1) Prima etapă este cea a unei neînţelegeri totale, ce are drept consecinţă o
completă indiferenţă. Această perioadă durează până în jurul vârstei de 2 ani.
2) A doua etapă corespunde sentimentului de încetare sau de dispariţie. Este ca o
percepţie mitică a morţii, aceasta fiind sesizată ca o inversiune a realului. Pentru copilul
de 4-6 ani această moarte poate fi provizorie, temporară şi reversibilă, procesul fiind
prelungit în posibilităţile viitoare de reintegrare a persoanei dispărute în realitatea
prezentă. Deci această cuplu viaţă-moarte nu este în contradicţie, cele două stări sunt
diferite dar în caz nu sunt opuse, nici măcar ameninţătoare din moment ce fiecare stare
poate fi reversibilă.
3) Evoluţia conceptului de moarte începe să prindă un contur mai concret între
vârsta de 6 şi 9 ani. Este faza “realismului infantil”. Acestei faze îi corespund
reprezentările concrete precum ar fi cele ale cimitirului, mormântului. Copilul constată că
persoana este moartă dar aceasta rămâne cel puţin pentru început în timpul şi spaţiul
alăturat copilului, doar că nu poate nici să vorbească, nici să se mişte, nici să respire.
Această persoană a rămas undeva în conştiinţa copilului ca o persoană care şi-a ales o altă
manieră de a trăi. Tot la această vârstă el are posibilitatea să procedeze la operaţiune de
generalizare a conceptului de moarte (toţi oameni sunt muritori). Este momentul dificil al
procesului natural al morţii, care pentru copil se transformă într-un element al unui ciclu
biologic unitar, la care sunt supuse toate fiinţele umane.
4) După această fază de acceptare liniştită a unui destin terestru între 9-11 ani se
dezvoltă sentimentul de frică privitor la moarte. Apare în conştiinţa de sine ideea că
atributul de muritor se aplică şi propriului destin.

Factori de risc ai sinuciderii la copil


Trăsătura de caracter cea mai frecvent întâlnită la copiii cu risc suicidar este
impulsivitatea. Diferenţierea precoce a acestor copii faţă de alţii de aceeaşi vârstă, prin
lipsa de control a impulsurilor a fost interpretată ca un marker biologic. Ca modalităţi de
realizare a suicidului se menţionează defenestrarea (jumping) sau precipitarea în faţa
maşinii sau a trenului, în general actul autolitic nefiind planificat.
Depresia este un alt factor de risc general pentru orice grup de vârstă. Ca şi
trăsătură de personalitate la copiii cu risc suicidar se regăseşte foarte frecvent sentimentul
de inferioritate. Un alt factor psihologic este constituit de prezenţa ‘sindromului de copil
nedorit’. Aceşti copii cred că moartea lor nu ca afecta pe nimeni, sau chiar că prin aceasta
ei nu vor mai fi o povară pe umerii părinţilor.
Copiii sub 7 ani au o concepţie imatură şi egocentrică asupra morţii, dar după 12
ani majoritatea înţeleg că moartea este universală şi inevitabilă. Carlson şi Orbach (1994)
au găsit la copiii între 8-10 ani spitalizaţi pentru tentative de suicid concepţii greşite
despre moarte. Pentru ei, moartea putea fi o punte către o existenţă mai plăcută,
sinuciderea apărând ca fiind un act lipsit de primejdii sau neplăcere.
Structura familiei are foarte mare importanţă pentru menţinerea integrităţii
psihologiei copilului. Destrămarea familiei de origine prin divorţul părinţilor, părăsirea
familiei de unul din părinţi, moartea unui părinte aruncă copilul într-o perioadă de
disperare şi căutare de confort psihic.
De asemenea, se relatează importanţa prezenţei în familie a unei persoane cu o
boală psihică. Dintre cele mai importante sunt depresia şi alte tulburări emoţionale,
sinuciderea unui membru al familiei sau comportamentul suicidar al acestui sau prezenţa
alcoolismul cronic la unul sau la ambii părinţi.

Tipologia adolescentului suicidar

TIPUL I
Situaţie socio-demografică:
a familei – familie numeroasă
a subiectului – băiat de 18 ani sau mai mult
nu mai locuieşte cu părinţii
fără ocupaţie, personal de serviciu

Antecedente socio-familiale:
patologie familială: suicid, boală psihică, alcoolism
relaţie neadecvată cu părinţii
Caracteristici personale:
- dificultăţi şcolare şi caracteriale
- absenţa diplomei
- nivel intelectual scăzut
- maladii grave cu mai multe spitalizări
- tratament cu medicamente psihotrope
- diagnostic psihiatric
- plictiseală
- consum de alcool

Caracteristici ale tentativei:


- recidivă
- modalitate: medicamente, toxice, violenţă
- motive: neprecizate
- raţionament: vrea să încerce din nou
- reacţia familiei: neprecizată

TIPUL II
Situaţie socio-demografică:
a familei – părinţi despărţiţi, prezenţa fraţilor sau surorilor vitrege
a subiectului – băiat de 17-18 ani
nu mai locuieşte cu părinţii
angajat

Antecedente socio-familiale:
patologie familială: suicid, boală psihică, alcoolism
educaţie precoce: nerealizată de părinţi împreună

Caracteristici personale:
- dificultăţi şcolare şi caracteriale
- absenţa diplomei sau nivel intelectual relativ scăzut
- sănătate mediocră cu mai multe spitalizări
- tratament cu medicamente psihotrope
- diagnostic psihiatric
- plictiseală
- consum de tutun

Caracteristici ale tentativei:


- prima tentativă
- modalitate: violenţă, nu prin toxice
- motive: probleme şcolare sau profesionale
- raţionament: vrea să încerce din nou
- reacţia familiei: indiferenţă
TIPUL III
Situaţie socio-demografică:
a familei – absenţa familiei numeroase
a subiectului –elev sau angajat
sub 18 ani
locuieşte cu părinţii

Antecedente socio-familiale:
patologie familială: suicid, deces în familie
relaţie cu părinţii bună

Caracteristici personale:
- fără dificultăţi şcolare şi caracteriale
- nivel intelectual bun
- diplomă
- maladii grave
- absenţa tulburărilor psihice

Caracteristici ale tentativei:


- prima tentativă
- motive: probleme de autonomie sau sentimentale
- raţionament: bucuros că a ratat
- reacţia familiei: comprehensiune

TIPUL IV
Situaţie socio-demografică:
a familei – fără probleme
a subiectului – fată
sub 15 ani, elevă
locuieşte cu părinţii
Antecedente socio-familiale:
absenţa patologiei familiale
educaţie realizată de ambii părinţi
relaţie cu părinţii: neadecvată cu tatăl
Caracteristici personale:
- fără maladii grave sau spitalizări
- absenţa tulburărilor psihice
- plictiseală
- absenţa ocupaţiilor exterioare
Caracteristici ale tentativei:
- prima tentativă, cu premeditare de cel puţin 2 luni
- modalitate: un medicament, fără violenţă
- motive: probleme de autonomie sau cu familia
- raţionament: nu se pronunţă
- reacţia familiei: agresivă
CRIZA SUICIDARĂ
(după Caplan)
Ameninţare ECHILIBRU EMOŢIONAL

Rezolvarea automată
a problemei
STADIUL 1 CREŞTEREA TENSIUNII
(scurtă, neremarcată)

Modalităţi de rezolvare
conştientă, întâmplătoare,
eronată
STADIUL 2 CREŞTEREA MAI MARE
A TENSIUNII (conştientizată)

Încercări noi de rezolvare

STADIUL 3 TENSIUNE MARE


(anxietate sau disconfort)

STADIUL 4 TENSIUNE FOARTE INTENSĂ,


DEZORGANIZARE, SIMPTOME DE
DECOMPENSARE, CRIZĂ

Intervenţia în criză
De la bun început este important de subliniat că există o diferenţă majoră între
tehnicile psihologice intervenţie pentru aplanarea crizei şi cele de psihoterapie, întrucât
prevenţia suicidului continuă prin psihoterapie specfică şi după ce criza a trecut. După
trecerea momentului culminant al crizei, terapia se întoarce fie pe făgaşul psihiatric
pentru tratarea unei depresii subiacente sau a unei tulburări de personalitate, fie continuă
cu o psihoterapie de rezolvare a problemelor psihologice sau cu o terapie centrată pe
client.
Organizarea tratamentului persoanei cu intenţii suicidare se desfăşoară în două
părţi:
- prima parte a tratamentului se referă la intervenţia în criză, care
are următoarele caracteristici: este limitată în timp, implică
familia persoanei, promovează mobilizarea propriilor resurse mai
degrabă decât depenţa de terapeut, apreciază că persoana în criză
este o fiinţă normală în condiţii anormale, decât că este bolnavă
psihic.
- partea a doua cuprinde psihoterapii/strategii congitive sau
comportamentale, care se adresează persoanelor cu un pattern
suicidar în personalitate.
Activismul terapeutic
În timpul crizei suicidare terapeutul trebuie să-şi mărească doza de effort,
comparativ cu terapia din perioadele din afara crizei. Psihoterapia de susţinere devine mai
directivă, centrându-se pe rezolvarea problemelor stringente ale subiectului. Sedinţele de
psihoterapie devin mai dese, iar posibilitatea de acces a subiectului la psihoterapie trebuie
să fie optimă. Persoana în criză trebuie să aibă la îndemână strategii clare, ca de exemplu,
apel telefonic la persoane de specialitate, acces facil la terapeuţi. Efortul zadarnic de a
obţine ajutor, pe moment poate fi interpetat ca o rejecţie din partea celorlalţi sau ca o
situaţie fără ieşire.

Amânarea impulsurilor
Când sinuciderea este premeditată, subiectul îşi organizează planuri strategice cu
mult înainte. Acest lucru explică faptul că în momentul în care apar noi factori de stres,
uneori de intensitate minimă, ei pot să declanşeze un răspuns atât de acut şi brutal.
Sinuciderea este o soluţie permanentă la probleme temporare. Comunicarea gândurilor,
intenţiilor suicidare implică dorinţa de a fi salvat. Ca urmare, ca regulă generală de
terapie, se amână impulsul imediat de sinucidere, reamintind pacientului că nu are nimic
de pierdut dacă îşi amână opţiunea pentru mai târziu, fie pe o durată nederminată sau
determinată, adică pe durata psihoterapiei de rezolvare a problemelor immediate.
O altă temă de discuţie este cea care abordează autocontrolul. În lipsa acestuia,
precum şi a unui suport social suficient, se impune cu evidenţă spitalizarea pacientului, ca
o decizie responsabilă a terapeutului. “Contractul antisuicid” se foloseşte de către cei mai
mulţi terapeuţi fiecare având latitudinea să folosească formulări personale.

Renaşterea speranţei
Persoanele cu idei de sinucidere rezistă sugestiei de a-şi amâna impulsurile
suicidare pentru că ei un găsesc nici o cale de a-şi îmbunătăţi situaţia prezentă. Tocmai
acest pesimism în ceea ce priveşte viitorul constituie un predictor important al
contingentului de populaţie cu tulburări depresive ale dispoziţiei, care apoi vor comite
actul. O cale eficientă de a combate disperarea este psihoterapia de susţinere, prin care
pacienţii sunt convinşi că problemele lor au şanse de rezolvare. Subiecţii care au mai
multe probleme de rezolvat pot fi ajutaţi să şi le identifice şi să le clasifice în ordinea
gravităţii. Psihoterapia de tip “problem-solving” face parte din grupul de psihoterapii de
orientare cognitivă, care pot fi continuate şi după depăşirea momentului de criză.

Intervenţia mediului
Psihoterapeutul caută să activeze şi factorii terapeutici din mediu. Următoarele
criterii pot fi folosite în psihoterapie:
- trezirea interesului membrilor familiei faţă de comportamentul
persoanei;
- ascunderea mijloacelor care fac posibilă comiterea actului;
- intervenţia membrilor familiei în relaţia terapeutică, cu discreţie
din partea terapeutului;
- subiectul trebuie să fie plăcut surprins de grija manifestată de
ceilalţi membri ai familiei;
- folosirea resurselor comunitare (poliţie, asociaţii de caritate, linii
telefonice speciale);
- localizarea locului în care ar urma să se comită actul;
- stabilirea legăturii cu medicul internist pe care pacientul îl
consultă de obicei pentru alte probleme medicale pentru a-l
avertiza de pericolul folosirii unei supradoze pe baza unor
prescripţii;
- implicarea altor persoane în rezolvarea conflictelor imediate,
pentru definirea tipului de conflict, realizarea comunicării şi
dialogului între părţile în conflict, găsirea unor soluţii de
toleranţă interpersonală;
- învăţarea subiectului să îşi organizeze timpul şi să îşi
construiască planuri pe perioade determinate de timp. De obicei,
în plină criză suicidară se propune o perioadă de 24 de ore în care
subiectul trebuie să îşi planifice o activitate care să poată fi
controlată de psihoterapeut şi de familie.

Spitalizarea
În momentul în care terapeutul este convins de pericolul iminent al declanşării
actului autoagresiv, fie că subiectul nu îşi poate amâna impulsurile sau pentru că el nu are
pe nimeni în anturaj care să-i asigure un suport eficient, spitalizarea se impune cu
siguranţă.
Spitalizarea poate fi voluntară, atunci când se obţine acordul pacientului sau
involuntară. De obicei, spitalizarea este involuntară şi creează o stare de tensiune în plus
între terapeut şi pacient. Acesta se poate simţi trădat în relaţia confidenţială care a existat
până atunci. De aceea, pe măsură ce tratamentul cu psihotrope ameliorează simptomele
psihice, relaţia transferenţială între psihoterapeut şi pacient trebuie să se menţină foarte
strânsă, pentru depăşirea momentului de neîncredere iniţiat de internarea de urgenţă.

Tehnici de intervenţie în criză

Abreacţia: pe măsură ce pacientul rememorează evenimentele cu încărcătură


emoţională mare, starea de tensiune scade, producându-se o “ventilaţie” a sentimentelor
(ex.: “Spune-mi despre sentimentele şi emoţiile pe care le-ai avut de când ai rămas
corigent”).
Clarificarea: încurajarea pacientului să-şi exprime mai clar relaţia dintre
evenimentele din viaţa sa (ex. “Am remarcat că după o ceartă cu părinţii tăi te simţi rău şi
nu te poţi da jos din pat”).
Sugestia: influenţarea pacientului în acceptarea unor credinţe în special
referitoare la faptul că poate fi ajutat să se facă bine (ex. “Multora înaintea ta le-a făcut
bine să vorbească despre problemele lor şi cred că şi ţie ţi se va întâmpla la fel”).
Manipularea: folosirea emoţiilor, dorinţelor şi principiilor pacientului în folosul
procesului terapeutic (ex. “Pari să-ţi pese foarte mult de relaţia ta sentimentală şi cred că
vei lupta pentru a obţine o relaţie cât mai trainică”).
Reinvestirea pozitivă: acordarea de răspunsuri pozitive pacientului la
comportamente adaptative reuşite.
Sprijinirea mecanismelor eficiente de apărare: mecanismele de apărare sunt
comportamente utilizate pentru a rezolva o situaţie stresantă, având rol de a menţine
integritatea ego-ului şi stima de sine. Ele devin nonadaptative dacă neagă, falsifică sau
distorsionează realitatea; sprijinirea mecanismelor de apărare adaptative şi descurajarea
celor non-adaptative (ex. “Faptul că ai plecat la plimbare când erai furios a fost foarte bun
deoarece te-ai întors calmat şi ai putut discuta şi rezolva problema”).
Creşterea stimei de sine: ajutarea pacientului în recâştigarea sensului propriei
existenţe şi asigurarea lui că este o persoană ce merită să fie ascultată şi ajutată (ex. “Eşti
o persoană puternică, ai reuşit să ieşi din încurcături mai mari până acum. De ce nu ai
reuşi şi acum?”)
Explorarea soluţiilor: examinarea tuturor eventualelor alternative pentru
rezolvarea problemei (ex. “Ai numeroase persoane în jurul tău, colegi, prieteni, rude.
Abordează-le şi poate vreunul dintre ei te va ajuta să ieşi din încurcătură”).