3. Factorii genetici
Suicidul este un exemplu de comportament deviant în care ambii factori, atât cel
de mediu, cât şi cel genetic, sunt importanţi sau necesari, nici unul din ei nefiind suficient
singur. Haberlandt a găsit, de exemplu, o concordanţă de 18% a ratei suicidului la un total
de 51 de perechi de gemeni monozigoţi şi nici o concordanţă la cei dizigoţi. Se pare că
există un factor genetic ce favorizează suicidul şi care operează independent sau adiţional
faţă de depresie sau alte psihoze majore. Este o posibilitate interesantă ca predispoziţia
genetică spre suicid să reprezinte o tendinţă spre un comportament impulsiv, în care
suicidul să reprezinte o primă modalitate de manifestare. Nu se poate neglija posibilitatea
ca factorul genetic din cadrul suicidului să fie reprezentat de o incapacitate de a controla
comportamentul impulsiv, în timp ce depresia şi alte boli psihice, precum şi mediul
înconjurător, servesc ca mecanisme ce potenţează acest comportament.
4. Factorii psihologici
Până în prezent nu s-a putut defini o constituţie “suicidogenă” specială. Toate
varietăţile de personalitate se întâlnesc în rândul sinucigaşilor. Anumite trăsături de
personalitate, precum emotivitatea, impulsivitatea, labilitatea, dominanţa afectivităţii,
înclină balanţa în favoarea comportamentului suicidar. Din punctul vedere al nivelului de
inteligenţă, sunt reprezentate majoritatea nivelurilor intelectuale, începând cu deficienţa
mintală uşoară până la inteligenţa superioară.
5. Factorii de mediu
a) Familia. Frecvenţa suicidului este mai mare la celibatari decât la cei căsătoriţi,
la văduvi, la persoanele căsătorite fără copii. S-au raportat corelaţii semnificative între
suicid şi rata divorţurilor. Risc crescut pentru suicid îl au copiii proveniţi două familii
diferite, în cazul cărora se creează o atmosferă nesănătoasă datorită supraprotecţiei pe
care fiecare părinte o acordă copiilor proprii precum şi copiii proveniţi din familii
descompuse.
b) Profesia intervine în măsura în care ea implică un anumit nivel intelectual,
precum şi un anumit mod de viaţă. Astfel, de exemplu, în Anglia, se produc mai multe
sinucideri în clasele superioare, în SUA, există o rată ridicată a sinuciderilor în rândul
medicilor. La militari rata suicidului este cu cel puţin 25% mai ridicată decât la civili.
c) Evenimentele de viaţă. Holmes şi Rahe au publicat o listă cu cele mai
importante evenimente de viaţă, ordonându-le după gradul de afectare prin stress a vieţii
persoanei, cu care a interferat evenimentul. Autorii au cuantificat fiecare eveniment de
viaţă, astfel că au reuşit să calculeze impactul cumulativ al mai multor evenimente ce
survin într-o perioadă bine determinată de timp (1 an). Astfel, dacă doar un eveniment
negativ intervine pe parcursul unui an, efectul acestuia este cu mult mai redus decât dacă
două astfel de evenimente survin în acelaşi an.
d) Stressul este un răspuns specific pe care organismul îl elaborează la oricare
dintre solicitările nespecifice. Indiferent de situaţie, când solicitarea la care este supusă
fiinţa umană îi depăşeşte acesteia resursele de “coping”, de învingere a situaţiei-
problemă, persoana se simte copleşită şi recunoaşte că nu are suficiente resurse pentru a
depăşi situaţia stresantă. Stresurile pot fi împărţite după domeniul vieţii în care se
manifestă: domestice, ocupaţionale, economice, politice, sociale. Stresurile din ultima
grupă menţionată poate juca un rol complex în viaţa indivizilor. Statistica a demonstrat
că, în general, revoluţiile nu modifică semnificativ proporţia sinuciderilor, în schimb
războaiele determină o descreştere notabilă a ratei sinuciderilor, în toate timpurile şi în
toate tipurile de războaie.
Epidemii de sinucideri au existat în toate timpurile: Plutarh relatează epidemia de
sinucideri la tinerele fete din Milet, prin spânzurare; se mai vorbeşte de de sinuciderile în
rândurile tinerilor intelectuali din Germania, după apariţia romanului lui Goethe
“Suferinţele tânărului Werther”, apoi epidemia de sinucideri din Europa Centrală în
preajma celui de-al doilea război mondial, după audiţia discului “Duminica sumbră”. S-a
discutat mult şi despre rolul mass-mediei în declanşarea unei contagiuni psihice,
inductoare a comportamentului autoagresiv, mai ales prin vizualizarea unor metode
sigure de sinucidere.
e) Criza. Teoria “crizei” este relativ nouă, Caplan subliniind că acest concept se
referă la un episod de scurtă durată de dezechilibru psihologic, care apare din
confruntarea cu o problematică de viaţă, pe care persoana nu o poate nici rezolva, dar nici
evita.
f) Influenţa religiei. În mod clasic, se consideră rata sinuciderii la populaţia
protestantă mai ridicată decât la cea catolică, iar la populaţia catolică mai ridicată decât la
evrei. În ultimii ani s-au manifestat fenomene îngrijorătoare de suicid colectiv, petrecute
mai ales în sânul unor secte reilgioase. Actul suicidar comis simultan de mai mulţi
membri ai aceleiaşi secte a primit ca principală explicaţie rolul liderului în inducerea
dorinţei de moarte. Un astfel de lider, cu trăsături de caracter cel mai adesea de tip
paranoic, sub masca rolului de protector al grupului, induce comportamentul autolitic
prin sugestie şi contagiune în masă.
Clasificarea suicidului
Din numeroasele cercetări realizate în ultimii ani reiese existenţa a două tipuri
fundamentale de suicid, diferite ca motivaţie: suicidul non-patologic şi cel patologic.
Suicidul non-patologic porneşte de la premisa libertăţii de alegere a unei soluţii
din mai multe, chiar aceasta este autoliza persoanei. Alegerea este liberă, conştientă,
raţional motivată. Această raţiune de a ieşi dintr-o anumită situaţie limită este greu de
înţeles pentru un observator exterior. Aici se încadrează suicidul “euthanasic” sau suicidul
în anumite situaţii sociogene grave (boli incurabile, mutilări, abandonarea vârstnicilor,
dezadaptarea). Se poate vorbi aici şi de alte situaţii ca: pierderea părinţilor, a partenerului
de viaţă, eşecurile profesionale, sentimentale, peste care individul apreciază că nu mai
poate trece. Există şi suicidul de “sacrificiu”, de “protest”, motivat prin percepte morale,
religioase, politice.
După Resnik, suicidul raţional se include în noţiunea mai vastă de criză, o stare în
care persoana este să se confrunte cu situaţii de primejdie, ea nefiind capabilă, în
momentul respectiv nici să evite, nici să soluţioneze problema prin mijloacele şi
capacităţile sale. Jacobson apreciază că o criză ar dura maximum 6-8 săptămâni, mai
expuşi fiind psihopaţii, delincvenţii, psihoticii şi toxicomanii, aflaţi într-o “criză
permanentă”.
Suicidul patologic. Statistic reprezintă numărul cel mai mare de cazuri. În general,
se afirmă că suicidul este adevăratul şi singurul risc vital al bolilor psihice, contextul şi
modul de realizare sunt proprii persoanei şi bolii. Se distinge aici:
- suicidul psihotic: primul loc îl ocupă suicidul din stările
depresive (în proporţie de 10-15% la bărbaţi şi 3-5% la femei);
- suicidul la persoanele cu tulburări de personalitate sau
dependente de substanţe psihoactive;
- suicidul nevrotic.
Sinuciderea la copil
TIPUL I
Situaţie socio-demografică:
a familei – familie numeroasă
a subiectului – băiat de 18 ani sau mai mult
nu mai locuieşte cu părinţii
fără ocupaţie, personal de serviciu
Antecedente socio-familiale:
patologie familială: suicid, boală psihică, alcoolism
relaţie neadecvată cu părinţii
Caracteristici personale:
- dificultăţi şcolare şi caracteriale
- absenţa diplomei
- nivel intelectual scăzut
- maladii grave cu mai multe spitalizări
- tratament cu medicamente psihotrope
- diagnostic psihiatric
- plictiseală
- consum de alcool
TIPUL II
Situaţie socio-demografică:
a familei – părinţi despărţiţi, prezenţa fraţilor sau surorilor vitrege
a subiectului – băiat de 17-18 ani
nu mai locuieşte cu părinţii
angajat
Antecedente socio-familiale:
patologie familială: suicid, boală psihică, alcoolism
educaţie precoce: nerealizată de părinţi împreună
Caracteristici personale:
- dificultăţi şcolare şi caracteriale
- absenţa diplomei sau nivel intelectual relativ scăzut
- sănătate mediocră cu mai multe spitalizări
- tratament cu medicamente psihotrope
- diagnostic psihiatric
- plictiseală
- consum de tutun
Antecedente socio-familiale:
patologie familială: suicid, deces în familie
relaţie cu părinţii bună
Caracteristici personale:
- fără dificultăţi şcolare şi caracteriale
- nivel intelectual bun
- diplomă
- maladii grave
- absenţa tulburărilor psihice
TIPUL IV
Situaţie socio-demografică:
a familei – fără probleme
a subiectului – fată
sub 15 ani, elevă
locuieşte cu părinţii
Antecedente socio-familiale:
absenţa patologiei familiale
educaţie realizată de ambii părinţi
relaţie cu părinţii: neadecvată cu tatăl
Caracteristici personale:
- fără maladii grave sau spitalizări
- absenţa tulburărilor psihice
- plictiseală
- absenţa ocupaţiilor exterioare
Caracteristici ale tentativei:
- prima tentativă, cu premeditare de cel puţin 2 luni
- modalitate: un medicament, fără violenţă
- motive: probleme de autonomie sau cu familia
- raţionament: nu se pronunţă
- reacţia familiei: agresivă
CRIZA SUICIDARĂ
(după Caplan)
Ameninţare ECHILIBRU EMOŢIONAL
Rezolvarea automată
a problemei
STADIUL 1 CREŞTEREA TENSIUNII
(scurtă, neremarcată)
Modalităţi de rezolvare
conştientă, întâmplătoare,
eronată
STADIUL 2 CREŞTEREA MAI MARE
A TENSIUNII (conştientizată)
Intervenţia în criză
De la bun început este important de subliniat că există o diferenţă majoră între
tehnicile psihologice intervenţie pentru aplanarea crizei şi cele de psihoterapie, întrucât
prevenţia suicidului continuă prin psihoterapie specfică şi după ce criza a trecut. După
trecerea momentului culminant al crizei, terapia se întoarce fie pe făgaşul psihiatric
pentru tratarea unei depresii subiacente sau a unei tulburări de personalitate, fie continuă
cu o psihoterapie de rezolvare a problemelor psihologice sau cu o terapie centrată pe
client.
Organizarea tratamentului persoanei cu intenţii suicidare se desfăşoară în două
părţi:
- prima parte a tratamentului se referă la intervenţia în criză, care
are următoarele caracteristici: este limitată în timp, implică
familia persoanei, promovează mobilizarea propriilor resurse mai
degrabă decât depenţa de terapeut, apreciază că persoana în criză
este o fiinţă normală în condiţii anormale, decât că este bolnavă
psihic.
- partea a doua cuprinde psihoterapii/strategii congitive sau
comportamentale, care se adresează persoanelor cu un pattern
suicidar în personalitate.
Activismul terapeutic
În timpul crizei suicidare terapeutul trebuie să-şi mărească doza de effort,
comparativ cu terapia din perioadele din afara crizei. Psihoterapia de susţinere devine mai
directivă, centrându-se pe rezolvarea problemelor stringente ale subiectului. Sedinţele de
psihoterapie devin mai dese, iar posibilitatea de acces a subiectului la psihoterapie trebuie
să fie optimă. Persoana în criză trebuie să aibă la îndemână strategii clare, ca de exemplu,
apel telefonic la persoane de specialitate, acces facil la terapeuţi. Efortul zadarnic de a
obţine ajutor, pe moment poate fi interpetat ca o rejecţie din partea celorlalţi sau ca o
situaţie fără ieşire.
Amânarea impulsurilor
Când sinuciderea este premeditată, subiectul îşi organizează planuri strategice cu
mult înainte. Acest lucru explică faptul că în momentul în care apar noi factori de stres,
uneori de intensitate minimă, ei pot să declanşeze un răspuns atât de acut şi brutal.
Sinuciderea este o soluţie permanentă la probleme temporare. Comunicarea gândurilor,
intenţiilor suicidare implică dorinţa de a fi salvat. Ca urmare, ca regulă generală de
terapie, se amână impulsul imediat de sinucidere, reamintind pacientului că nu are nimic
de pierdut dacă îşi amână opţiunea pentru mai târziu, fie pe o durată nederminată sau
determinată, adică pe durata psihoterapiei de rezolvare a problemelor immediate.
O altă temă de discuţie este cea care abordează autocontrolul. În lipsa acestuia,
precum şi a unui suport social suficient, se impune cu evidenţă spitalizarea pacientului, ca
o decizie responsabilă a terapeutului. “Contractul antisuicid” se foloseşte de către cei mai
mulţi terapeuţi fiecare având latitudinea să folosească formulări personale.
Renaşterea speranţei
Persoanele cu idei de sinucidere rezistă sugestiei de a-şi amâna impulsurile
suicidare pentru că ei un găsesc nici o cale de a-şi îmbunătăţi situaţia prezentă. Tocmai
acest pesimism în ceea ce priveşte viitorul constituie un predictor important al
contingentului de populaţie cu tulburări depresive ale dispoziţiei, care apoi vor comite
actul. O cale eficientă de a combate disperarea este psihoterapia de susţinere, prin care
pacienţii sunt convinşi că problemele lor au şanse de rezolvare. Subiecţii care au mai
multe probleme de rezolvat pot fi ajutaţi să şi le identifice şi să le clasifice în ordinea
gravităţii. Psihoterapia de tip “problem-solving” face parte din grupul de psihoterapii de
orientare cognitivă, care pot fi continuate şi după depăşirea momentului de criză.
Intervenţia mediului
Psihoterapeutul caută să activeze şi factorii terapeutici din mediu. Următoarele
criterii pot fi folosite în psihoterapie:
- trezirea interesului membrilor familiei faţă de comportamentul
persoanei;
- ascunderea mijloacelor care fac posibilă comiterea actului;
- intervenţia membrilor familiei în relaţia terapeutică, cu discreţie
din partea terapeutului;
- subiectul trebuie să fie plăcut surprins de grija manifestată de
ceilalţi membri ai familiei;
- folosirea resurselor comunitare (poliţie, asociaţii de caritate, linii
telefonice speciale);
- localizarea locului în care ar urma să se comită actul;
- stabilirea legăturii cu medicul internist pe care pacientul îl
consultă de obicei pentru alte probleme medicale pentru a-l
avertiza de pericolul folosirii unei supradoze pe baza unor
prescripţii;
- implicarea altor persoane în rezolvarea conflictelor imediate,
pentru definirea tipului de conflict, realizarea comunicării şi
dialogului între părţile în conflict, găsirea unor soluţii de
toleranţă interpersonală;
- învăţarea subiectului să îşi organizeze timpul şi să îşi
construiască planuri pe perioade determinate de timp. De obicei,
în plină criză suicidară se propune o perioadă de 24 de ore în care
subiectul trebuie să îşi planifice o activitate care să poată fi
controlată de psihoterapeut şi de familie.
Spitalizarea
În momentul în care terapeutul este convins de pericolul iminent al declanşării
actului autoagresiv, fie că subiectul nu îşi poate amâna impulsurile sau pentru că el nu are
pe nimeni în anturaj care să-i asigure un suport eficient, spitalizarea se impune cu
siguranţă.
Spitalizarea poate fi voluntară, atunci când se obţine acordul pacientului sau
involuntară. De obicei, spitalizarea este involuntară şi creează o stare de tensiune în plus
între terapeut şi pacient. Acesta se poate simţi trădat în relaţia confidenţială care a existat
până atunci. De aceea, pe măsură ce tratamentul cu psihotrope ameliorează simptomele
psihice, relaţia transferenţială între psihoterapeut şi pacient trebuie să se menţină foarte
strânsă, pentru depăşirea momentului de neîncredere iniţiat de internarea de urgenţă.