Might-Have-Been

Argument

Lucrarea de faţă reprezintă o încercare de a sintetiza o parte din lucrările scrise despre Mihail Sebastian şi despre antisemitism în general. Pentru a scrie un astfel de studiu trebuie să te înarmezi cu timp şi răbdare, şi, mai ales, trebuie să depăşeşti anumite stereotipuri culturale legate de minorităţi. Nu ştiu dacă am reuşit acest lucru, dar sunt sigură de un lucru şi anume că m-am implicat foarte mult în redactarea acestui studiu.

Mulţi din cei cărora le-am cerut părerea în legătură cu lucrarea de faţă s-au arătat entuziasmaţi, chiar interesaţi de acest subiect. Acest lucru m-a stimulat mult şi mi-a dat încredere că procedez cum trebuie. Motivaţia de a scrie acest studiu s-a menţinut constantă. Ideea de a aborda un asemenea subiect m-a preocupat dintotdeauna. De altfel, cred că m-a pasionat, în special, statutul minorităţilor. Încă din anul I mi-am ales ca prezentări de seminar subiecte legate de statusul grupurilor minoritare (emanciparea femeilor, dezrobirea ţiganilor, principiile naţionalităţilor). Entuziasmată iniţial să redactez o lucrare despre intelectualii evrei polonezi în timpul celui de-al doilea război mondial (tocmai vizualizasem filmul lui Roman Polanski, Pianistul ), am realizat imediat că nu dispun de suficient material pentru a scrie o astfel de lucrare. Atunci profesorul meu îndrumător m-a sfătuit să caut chiar „în grădina noastră", adică să încerc prezentarea portretului intelectualului român evreu din ţara noastră în perioada interbelică. În final, m-am hotărât să abordez ca studiu de caz situaţia lui Mihail Sebastian, pentru că am fost impresionată de viaţa acestuia şi de modul în care şi-a trăit evreitatea. Trebuie să recunosc că am sesizat multe similitudini între situaţia lui şi a mea, iar bibliografia privind cazul Sebastian este mai mult decât variată şi numeroasă.

Secolul al XX-lea a fost considerat timpul afirmării pentru minorităţi, dar de la ignorare, negare sau oprimare până la afirmare şi recunoaştere, drumul minorităţilor nu a fost unul uniform. Probabil că niciodată în decursul istoriei nu a existat o preocupare mai mare pentru soarta lor ca cea din ultimele decenii. Termenul de minorităţi este un cuvânt aplicat de specialiştii în ştiinţele sociale grupurilor subordonate în termeni de putere şi privilegii în raport cu majoritatea sau cu grupul dominant. În afara numărului, o minoritate se caracterizează prin trăsături fizice sau culturale distincte. Rasa, etnicitatea, religia şi, uneori, sexul pot constitui bariere în calea comunicării armonioase dintre grupuri. Membrii unui grup minoritar au conştiinţa statusului subordonat, concretizat în limitarea oportunităţilor în viaţă, pe baza unei percepţii care poate duce la o puternică solidaritate de grup. William G. Sumner atrăgea atenţia asupra diferenţierii pe care o poate face un individ între membrii grupului său (the IN-GROUP) şi ceilalţi (the OUT-GROUP). Principalele tipuri de grupuri minoritare sunt grupurile rasiale, etnice şi religioase . Specialiştii americani consideră adecvată tratarea evreilor ca un grup etnic, şi nu religios, apreciind că ei împărtăşesc o tradiţie culturală ce merge dincolo de teologie.

Patru situaţii principale conduc la stabilirea relaţiilor între un grup dominant şi unul subordonat: migraţia voluntară şi involuntară, anexarea şi colonialismul. Statusul subordonat comportă o serie de consecinţe: exterminarea, expulzarea, secesiunea, segregarea, fuziunea, asimilarea. Procesul de asimilare la care au aderat majoritatea intelectualilor evrei se explică prin abandonarea tradiţiei culturale a unui grup pentru a deveni parte a unei culturi diferite şi este reprezentat în forma A+B+C+D, adică dominaţia majorităţii (A) este atât de puternică, încât minorităţile (B+C) devin indistinctibile de grupul dominant. Uneori asimilarea generează marginalitate . R.E.Park califica marginalitatea drept situaţia unui individ plasat între două culturi, individul trăind în două lumi, împărţit între viaţa culturală şi tradiţiile a două popoare distincte, niciodată destul de hotărât să rupă cu trecutul şi tradiţiile sale şi niciodată deplin acceptat de noua societate, datorită unor prejudecăţi rasiale şi etnice. Sentimentele ambivalente la persoana asimilată duc la tendinţe de izolare. Marginalitatea şi izolarea pot fi identificate cu uşurinţă în cazul Sebastian.

O altă consecinţă dramatică a fost genocidul, apărut după al doilea război mondial, care descrie distrugerea fizică a unei populaţii prin exterminare, dezrădăcinare şi dispersie. Actualmente este utilizat cu referire la Holocaust în care au pierit 6 milioane de evrei europeni, 200 000 de ţigani şi alte minorităţi etnice (poate fi aplicat şi politicii americanilor faţă de indieni în secolul XIX). Prejudecata şi discriminarea au creat teoria ţapului ispăşitor (scapegoating theory), inspirată din Biblie, când evreii au trimis în pustiu un ţap pentru a duce cu sine păcatele oamenilor. Conform acestei teorii, o persoană, în loc să se considere vinovată pentru eşecul ei, transferă responsabilitatea unui grup vulnerabil care devine ţapul ispăşitor .

Drepturile minorităţilor a constituit subiectul a numeroase conferinţe şi congrese de pace, începând cu tratatul de la Westphalia (1648), dar, de obicei, aceste tratate ale minorităţilor se aplicau numai statelor slabe sau învinse. În final, tratatele cu privire la minorităţi au fost incapabile să-i protejeze pe evrei şi pe alţii de holocaust.

Scriind despre Intelectualul român evreu în perioada interbelică între respingere şi integrare, mi-am luat sarcina de face trei lucruri. În primul rând am vrut să prezint o relatare coerentă despre felul în care a fost posibil ca o elită intelectuală românească să creeze un haos antisemit, aderând la legionarism şi treptat „înverzindu-se". Pornind de la situaţia evreilor în România interbelică, am prezentat caracteristicile antisemitismului românesc şi formele acestuia. Primul capitol, Climatul intelectual interbelic. Problema antisemitismului românesc tratează despre statutul minorităţii evreieşti în România interbelică, despre cauzele şi formele antisemitismului românesc între cele două războaie mondiale şi se finalizează cu un studiu comparativ despre antisemitismul în Estul şi Vestul Europei. Acest studiu este o încercare mai veche de a mea de a realiza o sinteză comparativă despre caracteristicile antisemitismului în Estul şi în Vestul Europei, în perioada dintre cele două războaie mondiale, şi despre cum au tolerat europenii ascensiunea lui Hitler. Aici m-am axat mult pe descrierea antisemitismului est-european care mi se pare mai problematic decât cel occidental, pentru că s-a împletit cu naţionalismul regiunii. Un filozof român spunea că evreii sunt în Vest, iar antisemitismul în Est.

În capitolul următor, Intelectual român – Intelectual român evreu. Percepţii, disocieri, asumări de condiţie am încercat să descriu climatul cultural al perioadei, caracteristici şi modele ale elitei intelectuale româneşti. Tot în acest capitol am făcut o caracterizare a „intelighenţiei" româno-evreieşti, încercând să individualizez figuri mai cunoscute ale perioadei şi să dau un verdict, dacă această intelectualitate româno-evreiască s-a izolat sau s-a integrat în masa intelectuală vecină, majoritară. Perceperea intelectualului român evreu în societatea românească interbelică pe plan social, economic, politic şi cultural descrie cum era perceput intelectualul român evreu în România interbelică. Aici am insistat pe stereotipurile create în legătură cu portretul moral şi intelectual al evreului în societatea românească interbelică şi pe strategiile asimilării în cadrul intelectualităţii româno-evreieşti.

Ultimul capitol este un studiu de caz dedicat personalităţii lui Mihail Sebastian ce urmăreşte să descifreze cum şi-a trăit Sebastian evreitatea comparativ cu alţi intelectuali evrei contemporani, dacă în cazul lui a fost o asimilare totală sau parţială şi am accentuat foarte mult pe relaţia lui cu Nae Ionescu, Mircea Eliade şi Camil Petrescu, dezamăgirile pe care i le-au produs aceştia ca prieteni. Pentru a redacta acest capitol am folosit la maxim Jurnalul, De două mii de ani, Cum am devenit huligan şi publicistica lui Sebastian, dar şi lucrări actuale, articole despre reacţiile pe care le-a stârnit publicarea Jurnalului în 1997.

În tratarea problemelor istoriei intelectualilor români evrei în România dintre cele două războaie mondiale am ţinut cont de opiniile autorilor expuse deja în diverse lucrări, dar am respins cu hotărâre orice afirmaţie care s-a bazat pe condiţionalul „dacă". Pe cât mi-a stat în putere, am încercat să prezint ceea ce s-a întâmplat în realitate. M-am străduit să urmez cele două metode pe care Wilhelm von Humboldt le consideră ca fiind sarcina istoricului în abordarea adevărului istoric: prima este cercetarea exactă, imparţială şi critică a evenimentelor. A doua este stabilirea unei conexiuni a evenimentelor cercetate cu o înţelegere intuitivă a lor. M-am străduit să aplic cu obiectivitate principiile inducţiei şi deducţiei şi metodele comparativă (mai ales în studiul comparativ Antisemitism Est-vest), descriptivă şi analitică.

Lucrarea de faţă nu are pretenţia de a fi tratat exhaustiv tema antisemitismului românesc şi implicit a intelectualului român evreu, în special a scriitorului Mihail Sebastian. Complexitatea antisemitismului şi multitudinea documentelor scoase la lumină în ultima perioadă lasă subiectul deschis, astfel încât multe alte variaţiuni pe aceeaşi temă pot să apară în viitor. Mi-aş fi dorit să identific mai mulţi intelectuali români evrei asemenea lui Sebastian, apropiaţi mai mult de cultura română, dispuşi să accepte asimilarea şi să contribuie la dezvoltarea culturii române. Această şansă nu le-am oferit-o noi, mulţi alegând calea exilului în Franţa (Benjamin Fondane, Eugène Ionesco).

La cunoaşterea istoriografică a evreilor din România interbelică au contribuit istorici români şi evrei: N. Iorga, A. D. Xenopol, iar din rândul evreilor s-au ridicat o seamă de condeie, în contextul luptei pentru emancipare şi apoi integrare, pentru a demonstra temeiurile şi legitimitatea cuprinderii evreilor pe aceste meleaguri . Wilhelm Filderman în lucrarea Adevărul asupra problemei evreieşti din România (1925) combate antisemitismul cuzist, argumentând vechimea evreilor şi a drepturilor lor în România, fidelitatea lor faţă de ţară şi de cultura ei, rolul în viaţa materială şi culturală a societăţii (considerat benign de unii, malign de alţii), condiţiile asimilării şi altele. Istoriografia interbelică nu este suficientă, iar faptul că în perioada postbelică şi comunistă nu s-a scris nimic despre această problemă nu face decât să îngreuneze munca cercetătorului. Însă după 1989, acest subiect a devenit unul foarte mediatizat şi multă cerneală a curs pentru a aduce lumină asupra acestei probleme, care nu ne face cinste cu nimic, dar care a fost înregistrată de istoria noastră. Din lucrările post-decembriste mi-au fost de folos cărţile domnilor Leon Volovici, Ideologia naţionalistă şi problema evreiască. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor’ 30, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995; Carol Iancu, Evreii din România (1919-1938). De la emancipare la marginalizare, Bucureşti, Editura Hasefer, 2000; Jurnalul lui Mihail Sebastian publicat în 1996 prin grija Gabrielei Omăt şi a lui Leon Volovici la editura Humanitas; Teşu Solomovici, România Judaica. O istorie neconvenţională a evreilor din România, Bucureşti, Editura Teşu, 2001; memoriile domnilor Adolphe Stern (Dr. Adolphe Stern, Din viaţa unui evreu român. Însemnări din viaţa mea, vol. III, Bucureşti, Editura Hasefer, 2001) şi Arnold Schwefelberg, Amintirile unui intelectual evreu din România, Bucureşti, Editura Hasefer, 2000; Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română, apărută la Humanitas în 2001; Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască, vol. II, Hasefer, 2003; lucrările de sinteză istorică: Harry Kuller, Presa evreiască bucureşteană 1857-1974 (Bucureşti, Editura Hasefer, 1996); Idem, Opt studii privind istoria evreilor din România (Bucureşti, Editura Hasefer, 1997, 300p.); Leon Poliakov, Istoria antisemitismului, vol. III şi IV, Hasefer, 2000; publicaţia anuală Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae, apărută la editura Hasefer, volumele I- VIII, 1996-2003; colecţiile de documente Minorităţile naţionale din România 1918-1925, 1925-1931, 1931-9133 şi lista poate continua pe pagini întregi.

În ceea ce priveşte obiectivitatea scrierilor istorice concepute în acest domeniu de istorici români şi evrei, se observă uneori distorsionări mai mici sau mai grave datorate „spiritului polemic". De aceea poate nu s-a putut scrie nici până în zilele noastre o istorie obiectivă a locului şi rolului evreilor în istoria României, deşi cercetările asupra unor izvoare de primă importanţă au avansat semnificativ. Asemenea izvoare ar trebui întregite şi valorificate în funcţie de conţinutul lor, devenind astfel posibilă sinteza mult aşteptată asupra istoriei evreilor din România.

Multe au fost ajutoarele şi sugestiile de care am beneficiat în timpul redactării prezentei lucrări. Recunoştinţa mea se îndreaptă mai întâi către profesorii mei îndrumători, Gheorghe Iacob şi Ovidiu Buruiană, care m-au direcţionat în alegerea tematicii, bibliografiei, în construirea planului lucrării, primii care au citit şi comentat manuscrisul în întregime. Nu sunt sigură că aş fi fost în măsură să selectez informaţiile şi să observ caracteristici comune şi diferenţe între intelectualii evrei transilvăneni, regăţeni, tradiţionalişti, sionişti, comunişti, fără sugestiile domnilor Leon Volovici şi Michael Shafir, cu care am ţinut legătura prin email. Mulţumirile mele se îndreaptă şi către domnul decan al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza", Alexandru-Florin Platon, care mă întâmpina de fiecare dată pe holurile universităţii cu sugestii şi sfaturi. De altfel, nu ştiu dacă aş fi reuşit să duc la capăt prezenta lucrare fără formaţia pe care am obţinut-o în urma a patru ani de studiu şi cercetare, deci mulţumesc tuturor profesorilor care m-au îndrumat şi mi-au împărtăşit din experienţa lor bogată, rod al studiului intens şi al cercetării.

Buzău, 7 iunie 2005

Carmen Eni

I. CLIMATUL INTELECTUAL INTERBELIC. PROBLEMA ANTISEMITISMULUI ROMÂNESC

1.Statutul minorităţii evreieşti în România interbelică

„Nici un argument din lume nu poate exclude acest adevăr:

evreii sunt oameni."

Deputatul olandez Hahn

„Problema evreiască" din România a dobândit noi valenţe după desăvârşirea statului unitar român la 1 decembrie