Sunteți pe pagina 1din 10

Zodia Cancerului de Mihai Sadoveanu (autor canonic) roman traditional roman istoric Romanul "Zodia Cancerului sau Vremea

Ducai-Voda" a aparut in anul 1929 si constituie culmea prozei sadoveniene ce evoca perioada istorica de suferinta si decadere a Moldovei, urmand volumelor "Neamul soimarestilor" si "Vremuri de bejenie". Surse de inspiratie: Mihail Sadoveanu (1880-1961) porneste in crearea romanului de la documentele cronicarilor, dar si din literatura populara care retine in creatiile folclorice cele mai importante evenimente ale neamului romanesc. "Letopisetul Moldovei de la Dabija-voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat" de Ion Neculce mentioneaza dezastrul economic si taxele nemiloase din timpul celei de a treia domnii a lui Duca-Voda: "Si au dus pe Duca-Voda in Tara Leseasca si acolo au murit. si cand il ducea pe drum, il pusase intr-o sanie cu doi cai, unul alb si unul murgu si cu hamuri de teiu, ca vai de dansul. Ocari si sudalmi, de audze cu urechile. s-ajungandu la Suceava, la un sat, anume..., au poftitu putintel lapte sa manance. Iar femeia gazda i-au raspunsu ca n-avem lapte sa-ti dam, c-au mancat Duca-voda vacili din tara, de-l va manca vermii iadului cei nedormiti. Ca nu stie femeia acie ca este singur el Duca-voda. Iar Duca-voda, daca au audzit ca este asa indat-au inceput a suspina si a plange cu amar...". Cantecul popular exprima suferintele moldovenilor, provocate de un domn hain: "Frunza verde foi uscate,/ In Moldova nu-i dreptate,/ Foc si para-n lung si-n lat/ Pentr-un cane blestemat,/ Pentru voda cel hain,/ Duca-voda cel fieros,/ Cu cei mari prietenos,/ Cu cei mititei canos" ori cantecul, sub forma blestemului popular, confirma starea jalnica in care fusese adusa tara de acest domnitor cumplit: "Doamne, du-l si-l du departe,/ S-aiba dracul de el parte;/ Doamne du-l si-l du mereu,/ Sa pot rasufla si eu!". Tema romanului evoca imaginea Moldovei, aflata in decadere economics si saracie crunta in care se zbate poporul in vremea domniei lui Duca-Voda, precum si lupta acestuia pentru a-si pastra tronul la cea de a treia domnie, prin lacomia de "dajdii" puse in spatele moldovenilor, pentru ca el sa-si poata plati birurile care-l tineau domn. Semnificatia titlului. Cuvantul "cancer" inseamna in limbajul popular "rac" si sugereaza aici o intreaga epoca ("zodie"), vazuta ca o predestinare, de regres, decadere si suferinte de nesuportat de catre moldoveni, impovarati de navalirile turcilor, de agitatele si nesfarsitele lupte interne pentru putere, ceea ce a dus la o saracie fara precedent, a tarii. Titlul este completat cu identificarea exacta a acelor timpuri nefaste, "Vremea DucaiVoda", ca adevarate marturii ale unei istorii vitregite de conducatori haini.

Structura si compozitia romanului


Romanul "Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda" este structurat in XXXIII de capitole, fiecare dintre ele purtand titluri explicative ori sugestive pentru continutul evenimentelor relatate. Romanul incepe cu un titlu explicativ pentru continutul primului capitol, unde accentul cade asupra calitatilor deosebite ale personajului Ilie Turculet. Alte capitole au tiflurisinteza, asa cum este capitolul IX, "Drum spre Iasi" ori capitolul XI: "Popas la Iasi". Capitolul XXXIII sugereaza stari, sentimentele sfasietoare ale iubirii neimplinite: "Cei din urma, In care domnita Catrina mai vede o data pe beizade Alecu". Romanul are ca principala modalitate narativa de creatie motivul strainului, care era frecvent in secolul al XVIII-lea, mai ales in literatura franceza. Montesquieu in "Scrisorile persane" si Voltaire in "Naivul" folosesc drept pretext, pentru a realiza o imagine mai sugestiva a societatii franceze a timpului, vizita unor straini, care observa mult mai profund si mai adevarat aspectele sociale si istorice decat oamenii locului, obisnuiti deja cu imaginile respective, devenite banale pentru ei. In literatura romana, intalnim motivul strainului in proza "Balta Alba" a lui Vasile Alecsandri, unde, prin ochii unui francez, este prezentata Moldova secolului al XIX-lea, printr-o serie de elemente primitive si altele de civilizatie avansata, imagine naucitoare pentru vizitatorul european. In "Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda" motivul strainului este ilustrat de abatele de Marenne, care calatorea "din Apus spre Rasarit", cu o misiune secreta, ce-i fusese incredintata de catre marchizul de Croissy, secretar si ministru de externe "al Regelui Soare" din Franta. Naratorul omniscient si naratiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativa a romanului. Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea in ordine a derularii evenimentelor situate intr-un trecut istoric, iar spatiul narativ este real, Moldova secolului al XVII-lea. Modalitatea narativsi se remarca, asadar, si prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente.

Constructia subiectului
Romanul nu are un fir epic, o actiune narativa, ci este numai o ilustrare monografica a realitatilor istorice din Moldova secolului al XVII-lea, in care strainul este impresionat de frumusetea plaiurilor, de obiceiurile si credintele strdmosesti, de locuitorii ce-l surprind prin stiinta "cetirii" semnelor vremii si ale naturii si de Urania domnitorului Duca-Voda. Incipitul precizeaza timpul si locul inceperii actiunii, "la sfarsitul lunii septembrie, care, in Moldova, se chiama brumarel, [...] de la Hristos, 1679". Ca in orice roman, se regasesc si in "Zodia Cancerului" mai multe planuri de actiune care se intrepatrund si la care participa numeroase personaje, puternic individualizate. Abatele de Marenne este insotit, in trecerea sa prin Moldova, de beizade Alecu Ruset, fiul fostului domnitor Antonie Ruset, care fusese iniaturat de la tron prin intrigile lui Duca, actualul voda al tarii. Calauza care-l conduce prin hatisurile intorlocheate ale acestor meleaguri este Ilie Turculet, vestit pentru priceperea lui in dezlegarea tainelor naturii. Abatele de Marenne, pe masura ce inainteaza dinspre Tara Leseasca spre rasarit, observa cu interes ca in Moldova "oamenii sunt mai aproape de natura si de Dumnezeu", referindu-se la taranii nestiutori de carte, dar care

puteau prezice cu exactitate schimbarea vremii, dupa semnele naturii. Francezul este incantat de frumusetile naturii feerice care-l extaziaza, de salbaticia dumnezeiasca a poienii cu zimbri, care-i trezeste abatelui "un simtamant de evlavie". Tara Moldovei este blagoslovita de Dumnezeu, minunea divina existand mai ales in chipurile naturii, decat in lacasurile sfinte. Se remarca in aceasta parte a romanului mai multe pauze descriptive, care intrerup naratiunea pentru a descrie salbaticia naturii, peisajele sau infatisarea oamenilor. Abatele de Marenne este surprins de contrastul dintre Alecu Ruset, care vorbea fluent limba franceza si faptul ca starea naturaia primitiva se rasfrange puternic in viata acelorasi oameni, prin absenta podurilor, prin nestiinta de carte, prin saracia impresionanta in care traiau. Dar cea mai mare nedumerire a strainilor este contradictia dintre natura feerica si soarta nefericita a moldovenilor, care sunt mereu alungati din casele lor, haituiti de navalirile tatare sau de oamenii domnitorului Duca veniti sa incaseze biruri, exodul populatiei spre munti, nesiguranta drumurilor si a sufletelor, intr-o epoca de comploturi, de guri hranite din nemultumiri stravechi intre domni si boieri. Se creeaza, cu o sugestiva putere evocatoare, sinteza unei epoci istorice. Dar nu numai satele sunt paraginite, ci si in Iasi, capitala Moldovei, cladirile au o arhitectura inestetica, dand senzatia de improvizatie, ulitele intortocheate, acoperite de noroi sunt intunecoase si pline de cersetori. Impresionat de toate acestea, abatele de Marenne crede ca "Dumnezeu a pus aici un paradis", dar beizade Alecu li raspunde cu durere: "E adevarat; un paradis devastat", intrucat chiar si curtea sa era o injghebare provizorie. In privirile oamenilor se citeste amaraciune si nesiguranta, dar si-au pastrat bunatatea si omenia, fiind totusi deosebiti fie prin forta lor fizica, fie prin cea sufleteasca, avand o credinta nestramutata in ceea ce ei numesc datorie a vietii. Satrarul Lazarel Griga este un simbol al ospetiei moldovenesti, el punand mai intai pe masa bucate reci si proaste si vin "acrut", pentru ca bucatele adevarate, ca "zama de gaina", sarmalele si vinul bun (care are povestea lui), sa produca asupra musafirilor o placere si mai mare. Naratorul da si reteta borsului moldovenesc de potroace, care vindeca pe orice petrecaret, dupa o noapte de chef. Luand exemplu de la stanci si de la arbori, moldovenii manifesta o rezistenta de nezdruncinat in fata tuturor vicisitudinilor, ei invingand pana la urma toate obstacolele cu multa rabdare, explica Alecu abatelui, in ipostaza de narator-mesager. Strainul este puternic impresionat de priceperea oamenilor in interpretarea semnelor vremii, de stiinta mestesugului vanatorii si mai ales de capitanul Ilie Turculet, pentru talentele lui de calaret si cunoscator al tainelor naturii. Cu cat merg mai spre rasarit, cu atat oamenii sunt mai aproape de natura si de Dumnezeu". Natura este "istorizanta", pentru ca a vazut si "a inghitit multe suflete" (M. Ralea). La Iasi, strainii constata ca sunt intr-un decor oriental, dat de bisericile vechi, de ulitele negustorilor, dar si de comportamentul lui voda, care, dupa ospatul oferit la curte in cinstea abatelui, ii judeca pe dusmanii domniei, iar pedepsele sunt crunte. Judecatile lui Duca sunt formale, deciziile dictate de interese avide raman ascunse, iar executiile sunt amanate cu sadism. Pivnita curtii domnesti este o adevarata camera de tortura, in care stapaneste calaul Buga, iar domnitorul asista cu placere la schingiuirile victimelor in scopul obtinerii de marturisiri complete. Deseori, cuprins de surescitare, Duca da sfaturi calaului pentru a amplifica suferintele celui cercetat: "Cresteaza-i limba si presara-

i-o cu sare... gateste spini si aschii, ca sa i le bati sub unghii!". Printre cei care sunt adusi la judecata domneasca se afla si batranul Tudor soimaru, care, desi neputincios si orb, are curajul sa-l infrunte pe despot, acuzandu-l ca a saracit poporul si tara prin hotii si talharii domnesti. Saraciti, obiditi si storsi de vlaga, taranii incearca o revolta, dar Duca-voda porunceste hatmanului Buhusi sa reprire sangeros razmerita, iar primul cap taiat sa-i fie adus la curtea domneasca. Pe boierii care refuza sa mai adune darile exagerat de mari ii judeca formal si ii executa imediat, iertandu-l totusi pe spatarul Ion Milescu, deoarece acesta ii putea fi de folos. Sub amenintarea cu moartea si terorizandu-l cu sadism, tiranul il obliga pe iscusitul condeier sa-i plasmuiasca un document fals, in care sa imite semnatura lui Ruset. Duca trimite apoi scrisoarea fictiva lui Cara Mustafa, cu scopul de a-l pierde pe adversarul sau si de a face posibila prigonirea acestuia de catre turci. In alt plan narativ, romanul este erotic, dragostea dintre beizade Alecu Ruset si Catrina, fiica firanului domnitor Duca Voda, fiind asemuita cu aceea dintre Romeo si Julieta. Alecu Ruset, care vizitase Franta, studiase in Polonia si traise o vreme la Istanbul, era indragostit de domnita Catrina, fiica dusmanului sau, voda Georgie Duca. Dupa ce-l indepartase de la tron pe Antonie Ruset, il prigonea pe fiul acestuia, deoarece detinea niste scrisori compromitatoare pentru domnitor, pe care tanarul le pastra in siguranta la niste prieteni in Polonia. Domnitorul Duca vrea sa o casatoreasca pe fiica sa, Catrina, cu Stefan beizade, din considerente politice, pentru a castiga si tronul Tarii Romanesti. Disperat ca-si pierde iubita, Alecu Ruset il rapeste pe mire chiar in ziua nuntii, dar este prins de oamenii lui voda si ucis de acesta cu buzduganul "in frunte, intre ochi". De o cruzime fara margini, Duca isi obliga fiica sa asiste la uciderea iubitului, tanara, imbracata mireasa, "isi incovoie fruntea pe genunchi, lasandu-si mainile albe sa atarne intr-o parte, ca si cum ar fi fost straine de dansa". Povestea de dragoste tragica se afla sub semnul "zodiei racului", dar constituie totusi numai un pretext pentru realizarea unui tablou impresionant de epoca, in care accentul cade pe aspectele sociale si istorice ale Tarii Moldovei. Opera lui Sadoveanu, spune G. Calinescu, este "o arhiva a unui popor". Lumea lui traieste "intr-un decor sublim si aspru, maret si fabulos, dotat cu institutii geto-scitice", oamenii lui actioneaza din "porniri instinctive, tacute si rituale". Caracterizarea personajelor Personajele sunt numeroase si bine individualizate. Cele mai multe sunt atestate istoric, de aceea trasaturile lor de caracter sunt preluate din diferite documente si cronici.

Caracterizarea personajelor (Abatele de Marenne, Duca-Voda) ::

Zodia Cancerului de Mihail SADOVEANU


Mihail SADOVEANU Zodia Cancerului

Abatele de Marenne este personajul care slujeste drept procedeu literar, calatorul strain prin ochii caruia Sadoveanu evoca un moment din istoria Moldovei, modalitate cunoscuta in literatura ca motivul strainului. El este in acelasi timp observator si comentator al aspectelor sociale si istorice din Moldova secolului al XVIl-lea.
Abatele de Marenne apare in roman chiar de la inceput, cand prozatorul prezinta faptul ca de curand trecuse hotarul din Tara Leseasca "un strain", care venea de departe si urma, impreuna cu insotitorii sai, "drumul cel mare din valea Siretului". Sadoveanu ii face inca din prima pagina portretul fizic: "Sub mantaua-i larga de postav intunecos se gacea un trup, desi scund, inca destul de voinic si destul de sprinten; iar de sub gluga privea o fata blanda cu trasaturi fine si spirituale". Haina umila ascundea o inalta fata bisericeasca si nu un calugar de rand, pentru ca el "purta pinteni si se tinea ca un vechi calaret". Paul de Marenne, abate de Juvigny, provenea "dintr-o familie veche frantuzeasca, scapatata si daruita de Dumnezeu cu prea multi copii", insa el ajunsese un "cuvios personagiu ecleziastic din ordinul Sfantului Augustin", care calatorea cu pretextul de a propovadui "lumina cea adevarat" din Apus spre Rasarit, "la necredinciosi". Adevarata sa misiune era insa secreta, ii fusese incredintata de marchizul de Croissy, "secretar al Regelui Soare la Afacerile Straine", iar abatele, venind din Franta, se indrepta spre Istanbul pentru a incerca o posibila alianta cu turcii impotriva nemtilor, care-i atacasera. Om invatat si umblat prin lume, obisnuit cu eleganta de la curtea lui Ludovic al XlV-lea, supranumit de francezi Regele Soare, solul strain descopera cu mirare viata simpla a moldovenilor si constata cu incantare ca aici "oamenii sunt mai aproape de natura si de Dumnezeu". inzestrat cu o curiozitate vie, observator atent, abatele de Marenne, insotit de doi oameni ai sai, "de credinta si de casa" si de o straja condusa de capitanul Ilie Turculet, este fermecat de natura salbatica, de padurile nesfarsite, de maretia muntilor si de bogatia vanatului si constata cu surprindere: "La antipodul civilizatiei se gasesc uneori asemenea lucruri ramase neschimbate dintru inceputul creatiei, pastrandu-si frumusetea lor misterioasa". Toate aceste frumuseti impresionante le observa strainul in contrast izbitor cu saracia asezarilor, cu nefericirea oamenilor: "Dumnezeu a pus aici un paradis". Abatele este intampinat de beizade Alecu Ruset, care ii fusese recomandat de un prieten comun, polonezul Vladislav si care-l insoteste indeaproape, vorbind o buna limba franceza, avand Ia randul sau interes sa fie ocrotit si ajutat de inaltul prelat, deoarece era urmarit de oamenii lui voda pentru ca o iubea pe fiica acestuia, Catrina. Ajunsi la Iasi, abatele de Marenne il cunoaste pe voda Duca, pe cronicarul Miron Costin si pe mitropolitul Dosoftei. Strainul isi exprima admiratia pentru Tara Moldovei, pentru frumusetile naturii salbatice, "pe care amicii sai ramasi in Franta nici n-o puteau banui, ori de cata imaginatie ar fi fost inzestrati", precum si de bogatia locurilor, de "dealurile cu podgorii si paduri, revarsari de ape, stoluri de gaste salbatice, stuharii si papurisuri". Abatele de Marenne este bonom, simpatic, instruit si fin, cu gesturi cumpatate si mare amator de mancare si bautura buna, deoarece"desi calugar inchis in mantie si randuieli

aspre la manastirea sa, abatele era un om de lume si, neuitand de Dumnezeu si nici de juramantul monahal, "tinea socoteala de oameni. Tinea socoteala si de placerea sa". in calatoria lor, strainii poposesc la gospodaria taranului Griga Lazarel, care pregatise un ospat specific romanesc, cu lautari, sarmale si ciorba de potroace, de care musafirul este extrem de incantat. Ajunsi la Constantinopol, abatele, rafinat in arta conversatiei, este de mare ajutor tanarului Alecu Ruset si, cu abilitate diplomatica, inteligenta si generozitate, joaca sah cu sultanul, se lasa batut de acesta, pentru a-l binedispune, creand astfel atmosfera propice obtinerii de favoruri. Fin diplomat, el expune necazul prietenului sau, Alecu Ruset, apeland la o poveste alegorica de vanatoare, dovedind astfel loialitate si noblete sufleteasca pentru tanarul beizade. inclinat spre meditatie, abatele il incurajeaza cu delicatete si-i ureaza sa depaseasca necazurile: "iti doresc sa-ajungi cu bine, prietene, in anii linistii mele. Viata e un mare medic." Om trecut prin multe, abatele este un fin cunoscator al psihologiei umane, are o blandete si o intelepciune parinteasca pe care o revarsa asupra tanarului Ruset: "intre ceasurile de febra sa lasi insa si judecatii loc; judecata e mama intelepciunii", dupa care ii mangaie "tampla infierbantata". Alta data il linisteste cu simpatie si cu o intelegere superioara a vietii, imbiindu-1 cu mancare buna: "Aceste lacrimi sunt bune, zise bland de Marenne. Dupa ce le vei inghiti, ai sa cugeti mai linistit ce ai de facut. indrazneste a incerca acest piept de fazan, pe care 1-a fript destul de bine bucatarul nostru". Abatele de Marenne este constient de superioritatea sa, de valoarea sa spirituala: "Putini europeni au avut si au favoarea de care ma bucur eu, putand sta singur de vorba cu maiestatea sa, spunandu-i anecdote si f&candu-l sa zambeasca", marturiseste el privind statutul de care se bucura la curtea franceza. Perpessicius considera fericita inspiratia lui Mihail Sadoveanu "de a fi implicat, in textura aceasta orientala, silueta de aur a elegantului abate Paul de Marenne".

Alecu Ruset este fiul fostului domnitor, Antonie Ruset, ce fusese inlaturat de la tron prin intrigile lui Duca-Voda, care-i luase locul la conducerea Moldovei. Noul domnitor il alunga de la curte pe Alecu Ruset, insa il tine sub o stricta supraveghere, urmarindu-i toate miscarile. El este prigonit de voda pentru ca detinea secretul unor scrisori compromitatoare pentru Duca, pe care tanarul le avea in pastrare la niste prieteni in Polonia. Fatalitatea sortii facuse ca el sa se indragosteasca puternic de Catrina, fiica despotului Duca.
Alecu Ruset apare in capitolul al doilea al romanului ca sa-1 insoteasca pe abatele de Marenne in calatoria sa prin Moldova pana la Istanbul, fiindu-i recomandat de un prieten comun, polonezul Vladislav. El vine sa-1 intampine pe abate in fruntea unui palc de optzece calareti si strainul vede "un boier tanar moldovean pe-un arabesc roib". imbracamintea tanarului nu face o impresie buna asupra rafinatului abate, pentru ca "straiul nu-i era stralucit, asa precum ar fi fost de asteptat de la un fecior de Domn" si nici faptul ca "desi avea nume de bun ostean, se infatisa cam palid si subtiratic", calarea dupa

"moda necredinciosilor ismailiteni", avand "pe obraz un zambet nesilit". Tanarul beizade se confeseaza abatelui de Marenne, explicandu-i dusmania lui cu DucaVoda, despre care crede ca este "nebun si cu putina minte", ca-i plac peste masura petrecerile si vinul si care ii sta ca "un spin pe care cu greu il sufere si pe care ar dori sa-1 smulga si sa-1 calce-n picioare". Alecu Ruset este un tanar instruit, poate prea evoluat pentru epoca, vizitase Franta, studiase in Polonia, cunostea cultura Bizantului si pe cea slava, vorbeste bine limba franceza, fiind un fin observator al lumii prin meditatii subtile asupra realitatilor vremii, explicandu-i strainului firea moldovenilor, mentalitatea lor de viata, rabdarea si echilibrul lor interior luate de la natura. Impetuos si indraznet pana Ia inconstienta, el il santajeaza pe Duca-Voda cu scrisorile pe care le detinea ca marturie a tradarii domnitorului. Ruset intuieste cu inteligenta psihologia oamenilor, reactiile lor, dovedind curaj, abilitate si stapanire de sine in situatii limita, cum este aceea a intalnirii tanarului cu Duca-Voda: "Maria-ta, stii bine ca in privinta asta sunt fara de nici o vina si n-ai nici o dovada. () Afara de asta, zambi el subtire, indulcindu-si glasul, socotinta cea fara de gres a mariei tale intelege ca nu-i nevoie sa ma misc si sa uneltesc eu. Fac altii asta. () lacomia lor nimene si nimic n-o poate istovi". Voda se cutremura de cutezanta tanarului de a-l santaja, "holba ochii si privi lung la feciorul cel nebun al lui Antonie. () Numele pe care 1-a purtat parintele tau ti s-ar potrivi mai bine tie. Lui Antonie-Voda ii zicea inaintea domniei, Chirita Dracu". Ruset zambi cu satisfactia victoriei, "se inchina si saruta mana Domnului; apoi trecu mandru la iesire". Ca urmare, Duca-Voda il poate caracteriza pe dusmanul sau, spunand: II cunosc indraznet si in stare sa savarseasca orice fapta smintita". Alecu Ruset se indragostise de fiica lui Voda, Catrina si iubirea este reciproca, dar domnitorul hotaraste s-o marite cu Stefan-beizade, fiul lui Radu-Voda, "un schilod pe care fata nu-1 putea suferi" si fata de care "avea o respingere din fundul maruntaielor, ca pentru o mancare rea". De aceea, nesabuitul Alecu va infrunta primejdii si pericole mari pentru a-si vedea iubita. Cei doi indragostiti se intalnesc prin complicitatea Magdalinei, dadaca tiganca a domnitei Catrina si cu totii erau cuprinsi de teama si de grija de a nu fi descoperiti de tiranicul voda sau de slujitorii lui. Casatoria pusa la cale de Duca-voda avea la baza importante interese politice, el urmarind tronul Tarii Romanesti pentru fiul sau, Constantin. Ruset se confeseaza abatelui, marturisindu-i chinurile si suferintele pe care le indura pentru ca nu-si poate implini iubirea: "Am pe mine cameasa lui Nessus". De Marenne are pentru tanarul indragostit, pe care-1 vede "intr-o sclavie iremediabila", o simpatie deosebita si o intelegere blanda, voind cu toata puterea si sinceritatea sa-1 ajute. il prezinta Padisahului in cuvinte elogioase si cu o caldura protectoare: "Acel prieten al meu e un barbat din neam, si, din cate am inteles e un supus credincios al maiestatii voastre, impotriva lui s-au ridicat dusmanii si vor sa-1 sugrume". Refuzand sa se marite cu Stefan-beizade, domnita Catrina este trimsa la manastire, timp in care Duca-Voda planuieste nunta. Fara sa asculte sfaturile intelepte ale abatelui, Alecu Ruset pune la cale rapirea mirelui, chiar in ziua nuntii, dar este prins de oamenii

domnitorului si dus inaintea acestuia. Fiind zi de mare sarbatoare pentru Duca-Voda, pentru ca-si marita fata, vel-hatmanul Sandu Buhus, aducandu-1 in fata domnului pe Aiecu Ruset, care era acum o "ramasita", "o fiinta slaba, palida, cu mustatile incurcate de ate de sange", isi exprima nadejdea ca "ar fi bine sa-1 primesti cu liniste, cum se cuvine intr-o zi ca asta", mai ales ca "mirele s-a intors la gazda lui fara nici o stricaciune". Dar Duca-Voda "inalta de la spate in sus buzduganul si pali in frunte, intre ochi, pe Ruset", iar tanarul, "sub navala sangelui", "se abatu intr-o parte; dupa aceea inainte; si cazu cu fata in jos, lovind cu fruntea lespezile". Asistand la scena, doamnele de la curte fugira infricosate, doar mireasa, "invaluita in hobotul ei stralucit", ramase incremenita, apoi "isi incovoie fruntea pe genunchi, lasandu-si manile albe sa atarne intr-o parte, ca si cum ar fi fost straine de dansa". Iubirea scurta si nefericita dintre Alecu Ruset si domnita Catrina este menita a da romanului o insufletire sentimentala, care sa treaca dincolo de limitele descriptive ale unei epoci istorice.

Catrina Duca, fiica lui Duca-voda, este o personalitate feminina bine conturata
in roman, prin firea autoritara, hotarata, asemanatoare cu a bunicii ei, Dafina-Doamna. Portretul tinerei este conturat prin ochii abatelui de Marenne, care, cerand sa fie primit la curtea domneasca, remarca privirea suava, dar si energia si voluntarismul expresiv al vocii tinerei domnite. Catrina este indragostita profund de Alecu Ruset, dusmanul de moarte al lui Duca-voda, de aceea ei sunt considerati ca fiind "Romeo si Julieta in spatiul medieval romanesc". intr-o lume plina de minciuna, ipocrizie si interese meschine, rezistenta acerba a Catrinei privind obligatia de a se casatori cu Stefan, fiul lui Radu-Voda denota un spirit modern, lipsit de prejudecati. Numai ca libertatea ei nu poate fi decat una interioara: "Sufletul meu, al meu fiind, nu vreau sa-1 dau decat celui pe care-1 aleg. Dar sa fie vrednic de mine." Eroina se lupta cu mult curaj si hotarare pentru dragostea ei, isi convinge tatal s-o ia in calatorie la Tarigrad, unde infrunta prejudecatile mahomedane despre conditia umila a femeii si-i cere sultanului sa-i anuleze logodna fortata. in final, ea va accepta totusi casatoria cu beizade Stefan ca sa-si salveze familia de prigoana turcilor, indignati de cutezanta printesei de a-si revendica un drept pe care il au numai barbatii, anume acela de a-si alege partenerul de viata. in finalul romanului, Catrina este pusa intr-o situatie cutremuratoare. imbracata in rochia alba de mireasa, ea asista -neputincioasa si inmarmurita de suferinta - la uciderea iubitului ei, Alecu Ruset, de catre Duca-voda.

Duca-Voda, aflat la a treia domnie pe tronul Moldovei de la sfarsitul secolului al XVII-lea, intruchipeaza domnitorul hain, tiran, crud si despot, care duce tara intr-o saracie jalnica, marcand una dintre cele mai neguroase perioade de decadere materiala si spirituala din istoria ei.

Mihail Sadoveanu il prezinta pe voda Georgie Duca in anul de domnie "de la Hristos 1679", cand in Moldova se instalase o atmosfera de suspiciune si teroare din cauza lacomiei sale, care marea dajdiile poporului pentru "a plati mucaremeaua" (taxa pe care trebuia sa o plateasca turcilor pentru innoirea domniei - A.A.), confisca averile boierilor, ii chinuia si "ii izbea cu buzduganul de moarte". Necrutator, rau, inuman, ducand o viata izolata din pricina firii sale inchise, rautacioase, Duca -Voda inspira teama tuturor, pentru ca, suspicios si ursuz, este neinduplecat fata de slabiciunile si pacatele omenesti. Reprosandu-i greselile pe care le facuse candva, Alecu Ruset ii raspunde ca fusese judecat "la Stambul de vizir", ca si "Dumnezeu le iarta. E adevarat ca oamenii cei prosti nu sunt atat de iertatori". Ramane complet impasibil la suferintele oamenilor, pe care i le semnaleaza sulgerul Lupu: "Duca-Voda nu parea nici miscat, nici manios. isi pastra stapanirea de sine". Batranul Vasile Ghenca, "firav, slabanog si spanatic", adus la judecata in fata divanului, are cutezanta de a-i spune cu semetie si demnitate adevarul despre felul in care voda conduce Moldova: "Vazand ca mi se pune in mana cutit ca sa belesc tara, l-am lepadat". Duca stapaneste arta disimularii, pe care o exercita cu maiestrie in perioada domniei, pentru a prinde si pedepsi pe orice boier care ar incerca sa iasa de sub tiranie: "Vazanduma pe mine vesel si nebanuind nimic, daca sunt langa noi, unii din vinovati nu vor scapa", ori pentru a le confisca averile: "Nu mi-ar parea rau sa fie acela amestecat, caci are atatea prisaci, herghelii, cirezi si hanuri si mai ales atatea pungi de aur, incat ar avea cu ce-si plati viclenia". Iute Ia manie si neiertator, Duca infricoseaza pe "boierii, slujitorii si robii" care asistau la judecata lui mos Tudor Soimaru nu prin izbucnirea lui voda, cat prin "fapta pe care voia s-o savarseasca", atunci cand taranul nu mai poate indura suferinta si-i spune cu o adanca amaraciune: "Multameste-te, maria ta, cu banii nostri, cu vitele si cu rodurile pamantului si cu mierea stiubeielor noastre; nu-ti incarca sufletul cu sange. Caci se suie pana la cer plangerile obijduitilor, iar mosnegii cei neintelepti si orbi te blastama sa mori neiertat si singur!". Domnitorul le cruta viata celor adusi la judecata, dar porunceste cu cruzime, "sa-i varati in beciuri, sa steie in obezi pana ce satele lor vor plati de doua ori cat arata tabelele vistieriei", lacomia sa fiind fara limite. Dorinta de a ramane pe tronul Moldovei costa foarte multi bani, "acel Stambul blastamat e ca o gura a Tartorului. Poti sa torni in el comorile lumii, nu se alina in veci". Duca-Voda este nesatul de putere si de stapanire, ocupa, pe langa tronul Moldovei si pe cel al Ucrainei turcesti, "al carui tui (tron - n.n.) il dobandise in ziua impacarii sale cu Stefan beizade, fata fiind Sultan Mehmet", Mihail Sadoveanu ilustrand sugestiv lacomia acestuia atunci cand descrie curtea domneasca de la Iasi: "Aici stapanea Duca-Voda cu topuzul sau si cu cele doua tuiuri in a treia a sa domnie". Asadar, acum ca era "Voievod si-n Moldova si-n Ucraina", trebuia sa organizeze o nunta "cu mare stralucire (), ca sa se pomeneasca si-n alte tari si la alte limbi de marirea sa si sa ramaie insemnat si-n letopiseti", iar socotelile lui de a-si achita cheltuielile se indreapta catre granele, vitele si roadele pe care "nadajduieste" ca le-au

facut taranii: "Nadajduiesc de la Domnul Dumnezeu () ca secerisurile s-au facut cu bine in tara si holdele dau folos. Fanaturile au fost bune pentru vite si oi; () Om avea de unde strange iar in vistierie". Tirania domnitorului, placerea lui de a chinui oamenii se apropie de sadism, atunci cand il judeca pe spatarul Milescu: "Se poate ca in noaptea asta sa nu te gasesc vinovat () si soarele de maini sa-ti lumineze ziua cu pace. Daca va fi asa sa te bucuri; dar sa stii ca n-ai scapat cu desavarsire. Deasupra ta va urma sa atarne sabie, pana ce Dumnezeu va hotari sa nu-mi fie de folos si sa te pot deplin ierta". Cand hatmanul Sandu Buhus ii aduce vestea prinderii lui Alecu Ruset, "Domnul avu un ras silnic () simti infiorarea bucuriei () ranjindu-si din nou mania pe care o avea in gatlej ca pe o ragila" si, desi era ziua nuntii fiicei sale, domnitei Catrina, isi pregati cu satisfactie "buzduganul cel mic, cu care batuse in ajun pe vornicii de targ" pentru a-1 ucide pe tanarul beizade. Criticul Nicolae Manolescu vede in Duca-Voda "un despot de tip turcesc, machiavelic prin natura si traditie". Romanul "Zodia Cancerului sau Vremea Ducdi-Vodd" de Mihail Sadoveanu este o specie a genului epic, in proza, de mare intindere, cu actiune complexa si complicata, desfasurata pe mai multe planuri narative, care se intersecteaza, avand o intriga complicata. Personajele numeroase si puternic individualizate sunt angrenate in conflicte adanci, structura narativa este ampla si contureaza o imagine bogata si profunda a vietii moldovenilor. Principalul mod de expunere este naratiunea, iar personajele se contureaza direct prin descriere si indirect, din propriile fapte, ganduri si vorbe, cu ajutorul dialogului si al monologului interior. Elementele realiste ilustrate de adevarul istoric, preluat de Mihail Sadoveanu din "Letopisetele" cronicarilor defnesc aceasta opera drept un roman istoric.

S-ar putea să vă placă și