Sunteți pe pagina 1din 13

RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PREPUSULUI.

TEMEIURILE NAŞTERII RAPORTULUI DE PREPUŞENIE.

1. Răspundere civilă.

1.1 Conditiile rãspunderii.

Rãspunderea persoanei juridice poate sã fie atât directã (când sunt întrunite
condiþiile art. 998-999 Cod civil) cât si indirect (rãspunderea pentru fapta prepusilor sãi
reglementatã de 1000 alin. 3 Cod civil).
Rãspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice (ca formã de rãspundere
directã) este reglementatã si de Decretul nr. 31/1954, de Ordonanta nr. 26/2000 pentru
asociaþii si fundatiti rezultã din întreaga economie a Legii nr. 31/1990 pentru societãtile
comerciale.
Reglementãrile menþionate sunt tributare teoriei organiciste, potrivit cãreia
fiinta persoanei juridice se exprimã prin organele sale.

1.2 Domeniul de aplicare.

In concepþia legiuitorului român, bazatã pe o fictiune juridicã,fapta organului de


conducere a persoanei juridice este fapta însãsi a persoanei juridice, exprimând vointa
acesteia. Legea (art. 35 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954) limiteazã angajarea rãspunderii
persoanei juridice pentru fapta proprie la acele ipoteze în care faptele ilicite au fost
comise de organele sale “cu prilejul îndeplinirii funcþiilor lor” si “în timpul exercitãrii
funcþiunii lor”. In literatura ºi practica de specialitate, conexiunea faptei ilicite cu funcþia
încredinþatã este interpretatã în sens extensiv, fiind suficient ca cea din urmã sã
reprezinte condiþia necesarã pentru producerea prejudiciului sau înlesnirea producerii
sale. In aambele situatii, este necesar ca victima sã nu fi stiut cã autorul actioneazã în
afara functiilor ce i-au fost încredinþate.

1.3 Rãspunderea proprie a persoanelor fizice din componenta organului


persoanei juridice.

1
In cazul stabilirii rãspunderii persoanei juridice suntem de fapt în prezenta a douã
raporturi juridice de rãspundere: un raport presupune rãspunderea directã a persoanei
juridice, iar cel de-al doilea- rãspunderea persoanei fizice din component organului
persoanei juridice pentru fapta proprie. Temeiul ambelor rãspunderi este art.998-999 Cod
civil. Victima faptei ilicite poate chema în judecatã atât persoana fizicã cât si persoana
juridicã sau numai pe una dintre acestea. Dacã repararea prejudiciului a fost făcută doar
de către persoana juridică, atunci aceasta va avea şi un drept de regres faţă de persoana
fizică vinovată de producerea prejudiciului.
Persoanele fizice care alcătuiesc organul persoanei juridice răspund solidar
inclusiv faţă de persoana juridică. Persoana juridică, după ce acordă victimei reparaţia
prejudiciului va beneficia de o acţiune în regres împotriva persoanelor fizice menţionate,
persoane care vor răspunde în solidar.

2. Rãspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor

2.1 Reglementare.

Rãspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor este o


rãspundere indirectã expres prevãzutã de art. 1000 alin.3 Cod civil. Spre deosebire de
rãspunderea pãrintilor si aceea a institutorilor si artizanilor, reglementate de art. 1000,
în situatia comitentilor, legea nu mai prevede posibilitatea înlãturãrii rãspunderii prin
proba contrarã, de unde se deduce caracterul obiectiv al acestei rãspunderi.

3. Conditiile de drept comun prevãzute de art. 998-999 Cod civil necesare


pentru angajarea rãspunderii comitentului.

In literatura de specialitate si în jurisprudentã se considerã cã este necesar ca


pentru angajarea rãspunderii comitentului, sã fie întrunite în persoana prepusului toate
cele patru elemente ale rãspunderii delictuale pentru fapta proprie prevãzute de art. 998-
999 Cod civil: prejudiciul, fapta ilicitã, raportul decauzalitate si culpa prepusului.
In legãturã cu caracterul obligatoriu al ultimului element, nu existã unanimitate
de pãreri. Majoritatea autorilor considerã cã este necesarã si proba culpei prepusului.
Totusi, în literatura de specialitate recentã, susþinutã si de jurisprudenþã, solutia este în
sensul omiterii culpei ca si conditie obligatorie pentru angajarea rãspunderii prepusului.
Sunt numeroase cazurile în care prejudiciul este cauzat de cãtre prepus prin
intermediul unui lucru aflat în paza juridicã a comitentului. Intr-o atare situatie, victima
are posibilitatea de a opta între rãspunderea pentru lucruri prevãzutã de art. 1000 alin. 1
Cod civil si aceea a rãspunderii comitentului pentru fapta prepusului prevãzutã de art.

2
1000 alin. 3 Cod civil.

2. Condiţiile răspunderii juridice:

A) Fapta (conduita) ilicită Ea constă în săvârşirea unei anumite fapte rezultând


dintr-o conduită neconformă cu legea sau ilicită a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit
presupune o conduită sau o atitudine manifestă contrară regulilor de drept şi care a încălcat
norma prescrisă perturbând desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.
Noţiunea de conduită este atitudinea rezultată din voinţa şi conştiinţa obiectivată a
omului. Un fapt devine ilicit numai atunci când conduita încalcă normele de drept, obiectul
ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare.
Fapta se compune din:
Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru că
s-a materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot
enumera exhaustiv sau limitativ toate acţiunile interzise deoarece este o imposibilitate
teoretică şi practică, însă stabilesc expres doar ceea ce este interzis şi implicit sancţionând
orice faptă sau acţiunea care le încalcă.
Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abţinere sau de omisiune de la
acţiunea prescrisă subiectului obligat să o săvârşească. Conduita ilicită constă - în acest caz
- din însăşi atitudinea de abţinere, autorul faptei fiind sancţionat nu pentru starea de
pasivitate ci pentru lipsa acţiunii la care era obligat prin norma onerativă, adică nerealizarea
sau neîndeplinirea îndatoririi rezultate din lege şi/sau din actul juridic individual.

B) Rezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din
săvârşirea ei sau din conduita avută. În funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot
fi materiale, reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei
fizice, degradarea sau distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de
evaluare precuniară, iar altele pot fi efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei şi
demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare a minorilor
de către părinţi etc.)
Rezultatul, mai ales în cazul faptelor materiale (licite, dar mai ales ilicite), are o
importanţă deosebită constituind elementul doveditor al producerii faptului ilicit întrucât el
este cunoscut primul, iar apoi, pornindu-se de la el, se ajunge la stabilirea săvârşirii faptei.
De aceea, în unele forme ale ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului material poate
echivala cu inexistenţa faptei sau cu existenţa tentativei, chiar dacă a fost săvârşită o
anumită activitate tipică.

C) Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător In toate
cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă

3
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea
răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina
determinării existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre
faptul săvârşit şi rezultatul produs.
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele încât
existenţa unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen.
Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen se numeşte cauză, iar fenomenul
astfel determinat sau produs se numeşte efect. In raport cu efectul, cauza este primordială,
independentă şi obiectivă, în timp ce efectul este dependent secundar şi derivat întrucât
izvorul său rezidă în cauză. Legătura dintre cauză şi efect este denumită cauzalitate sau
raport de cauzalitate ("nexum cauzal").

3 . Conditii speciale ale raspunderii comitentului pentru fapta prepusului

3.1 Enuntare.

Din dispozitiile legale se deduce cã pentru angajarea rãspunderii comitentului, pe


lângã conditiile generale mentionate mai sus, este necesarã si proba a douã elemente
suplimentare:
a. existenta raportului de prepusenie si
b. comiterea faptei ilicite în cadrul funcþiilor încredintate de comitent prepusului.

3.2 Raportul de prepusenie.

Acesta presupune un raport de subordonare voluntarã între prepus si comitent, cel


din urmã având dreptul de a da dispozitii obligatorii si de a dirija activitatea primului.
In literatura de specialitate se considerã cã raportul de prepusenie are urmãtoarele
elemente constitutive: acordul de vointe expres sau tacit între comitent si prepus;
îndeplinirea unor functii sau activitãti de cãtre prepus în contul comitentului; acceptarea
de cãtre prepus a pozitiei sale de subordonare fatã de comitent.
Izvorul raportului de prepusenie poate consta în: contractul de muncã (cel mai
frecvent) sau în situatii ocazionale de creare a raportului de prepusenie (între membrii de
familie sau ai unui colectiv determinat, între prieteni etc.).
De asmenea, în mod exceptional, raporturi de prepusenie pot rezulta si din
anumite contracte civile (mandat, închiriere, arendã, antreprizã etc.), cu conditia ca
mandatarul, arendasul, locatarul, antreprenorul sã renunþe la independenta pe care i-o
conferã contractul civil si sã accepte subordonarea totalã a activitãþii sale fatã de
mandant, proprietar, client. In caz contrar, in asemenea contracte nu se naste raportul de
prepusenie.
4
Chestiunea raportului de prepusenie s-a pus si în legãturã cu cadrele medicale din
unitãþile medicale în care se asigurã asistenþa medicalã gratuitã. In opinia majoritarã din
literatura de specialitate, se considerã cã medicii nu au calitatea de prepus fatã de unitatea
sanitarã decât în ceea ce priveste anumite obligatii de serviciu susceptibile de control din
partea comitentului si nicidecum în privinta artei medicale pe care o profeseazã. In
literatura de datã mai recentã, susþinutã si de jurisprudentã, acest punct de vedere este
criticat, considerându-se cã medicul are calitatea de prepus fatã de unitatea santarã în care
îsi desfãsoarã activitatea. Desigur, discuþia este lipsitã de valabilitate în situatia în care
avem de a face cu stabilimente medicale private, când rãspunderea medicilor pentru
prejudiciile cauzate este de naturã contractualã.
In cepriveste celelalte cadre medicale decât medicul, existenþa raportului lor de
prepusenie, rezultatã din contractul de muncã, este indiscutabilã, întrucât activitatea lor
nu beneficiazã de privilegiul independentei specific activitãtii medicului.
Problema raportului de prepusenie se pune si în legãturã cu situatia militarului în
termen. In literatura de specialitate se considerã, de regulã, cã militarul în termen nu are
calitatea de prepus al unitãþii militare deoarece îndeplinirea stagiului militar nu
genereazã o subordonare întemeiatã pe acordul pãrtilor, ci o subordonare fortatã rezultatã
din obligatia contitutionalã de îndeplinire a stagiului militar. Cu toate acestea, instantele
de judecatã au aplicat extensiv prevederile art. 1000 alin. 3 Cod civil, considerând cã
existã un raport de prepusenie si în cazul militarilor în termen. Mai mult, acelasi punct de
vedere este susþinut si de literatura de specialitate de datã recentã.
Sãvârsirea faptei prejudiciabile de cãtre prepus în cadrul funcþiilor încredintate
de cãtre comitent. Prepusul trebuie sã actioneze, atunci când sãvârseste fapta ilicitã si
prejudiciabilã în interesul comitentului, în limitele funcþiilor ce i-au fost încredinþãte si
cu respectarea instructiunilor si ordinelor date de comitent. Cu toate acestea,
jurisprudenta apreciazã extensiv ideea de funcþii încredintate, anagajând rãspunderea
comitentului si în situatiile în care prepusul actioneazã cu depãsirea functiilor sau deviind
de la acestea.

4 . FUNDAMENTAREA RASPUNDERII COMITENTILOR

4.1. Enuntare.

5
Pentru a explica rãspunderea comitentilor, în literatura de specialitate, de-alungul
timpului s-au exprimat mai multe opinii. Unele dintre acestea sunt tributare conceptiei
subiective, altele celei obiective sau intermediare.

4.2 Teorii subiective (bazate pe ideea de culpã):

a. teoria prezumtiei legale de culpã în alegerea prepusului (culpa in eligendo)


sau în supravegherea prepusului (culpa in vigilando). Initial, aceastã prezumtie a fost
consideratã relativã, apoi absolutã, observându-se cã art. 1000 alin. 5 nu permite
exonerarea de rãspundere prin proba contrarã;
b. teoria considerãrii culpei prepusului ca fiind culpa comitentului se bazeazã
pe ideea cã, faþã de terti, culpa doveditã a prepusului se transpune de la prepus la
comitent si cã acesta se substituie astfel prepusului, astfel încât culpa prepusului
devine culpa comitentului;
c. teoria reprezentãrii se întemeiazã pe ideea cã prepusul actioneazã în cadrul
functiei încredinþate în calitate de reprezentant legal al comitentului. Gratie
reprezentãrii, culpa prepusului devine culpa comitentului.

4.3 Teorii obiective:

a. teoria riscului, este axatã pe ideea cã toti cei care au beneficiul unei activitãti
desfãsurate de altii, trebuie sã suporte si riscul consecintelor pãgubitoare ale
acelei activitãti (ubi emolumentum ibi onus) sau pe ideea cã acolo unde existã
autoritatea de control si dirijare a unei anumite activitãþi se aflã si riscul reparãrii
prejudiciului cauzat prin acea activitate (teoria riscului de activitate);
b. teoria garantiei, conform cãreia comitentul trebuie considerat ca fiind garantul
intereselor victimei constând în posibilitatea concretã de a obþine repararea promptã si
integralã a prejudiciului suferit si punând-o la adãpost de pericolul unei eventuale
insolvabilitãti a prepusului.

5 . EFECTELE RAPUNDERII COMITENTULUI

Obligatia comitentului de a repara prejudiciul cauzat victimei de cãtre prepus.


Victima faptei ilicite poate opta între:
a. actiunea îndreptatã împotriva prepusului si întemeiatã pe dispoziþiile art. 998-
999Cod civil;
b. actiunea îndreptatã numai împotriva comitentului întemeiatã pe dispoziþiile art.
1000 alin. 3 Cod civil;
c. actiunea îndreptatã atât împotriva comitentului cât si împotriva prepusului,
invocându-se atât temeiul art. 998-999 Cod civil cât si cel al art. 1000 alin. 3 Cod
6
civil;
In toate cazurile în care comitentul a achitat despãgubirile victimei, va beneficia
de un drept de regres fatã de prepus, deoarece obligatia lor nu este supusã solidaritãtii
prevãzute de art. 1003 Cod civil, ci este o obligatie in solidum.
Problema obligatiei comitentului de a repara prejudiciul cauzat de prepusii unor
comitenti diferiti:
A. Prejudiciul este cauzat de cãtre prepusii unor comitenti diferiti unui tert.
In acest caz, unii autori considerã cã solidaritatea fiecãrui comitent existã
numai în raport cu prepusul/prepusii sãi, în timp ce alþii apreciazã cã solidaritatea existã
între comitenþi si prepusi pentru integralitatea prejudiciului.
B. Prejudiciul este cauzat de prepusii unor comitenti diferiti unuia dintre
comitenti. In acest caz, ceilalti comitenti vor rãspunde solidar fatã de comitentul
prejudiciat, numai cu proprii lor prepusi, proportional cu partea de contributie a fiecãrui
prepus la producerea pagubei.
Dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului. Temeiul legal al dreptului
de regres al comitentului faþã de prepus rezidã în dispozitiile art. 1108 alin. 1 pct. 3 Cod
civil, dupã care subrogatia se produce de drept în favoarea celui obligat pentru altii face
plata. Dincolo de temeiul tehnic conferit de acest text legal raporturilor nãscute din
obligatiile in solidum, regresul este fundamentat numai în cazul în care în persoana
prepusului sunt întrunite conditiile rãspunderii pentru fapta proprie prevãzute de art. 998-
999 Cod civil. Actiunea în regres este o actiune personalã, în realizare, prescriptibilã.

6 . PREJUDICIUL

6.1 . Noţiunea de prejudiciu. Importanţa sa. Prin prejudiciu se înţeleg rezultatele


dăunătoare de natură patrimonială sau extrapatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor
subiective şi intereselor legitime ale unei persoane. In planul dreptului existenţa
elementului prejudiciu este indispensabilă pentru angajarea răspunderii delictuale. Astfel,
oricât de condamanbilă ar fi fapta ilicită din punct de vedere moral sau oricât de gravă ar
fi sub aspectul penal, în planul dreptului civil nu are nici o relevanţă dacă nu a creat un
prejudiciu.

6.2 . Clasificări ale prejudiciilor:

A. După criteriul economic: prejudicii patrimoniale (acelea care au un conţinut


economic şi pot fi evalute pecuniar, cum ar fi distrugerea unui bun); prejudicii
nepatrimoniale (acelea care nu au conţinut economic, neputând fi evaluate în bani
7
şi care rezultă din încălcările drepturilor personale fără conţinut conomic, cum
sunt moartea, atingerile aduse onoarei sau cinstei unei persoane etc.);
B. După criteriul personalităţii: prejudicii cauzate direct persoanei umane şi
prejudicii cauzate bunurilor sale. Prejudiciile cauzate persoanei umane se
subclasifică astfel: prejudicii cauzate personalităţii fizice sau prejudicii corporale
(care rezultă din prejudiciile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale şi pot consta
în dureri fizice – a căror reparare se numeşte pretium doloris, pierderea sau
restrângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de satisfacţiile şi plăcerile
normale ale vieţii care se cheamă prejudiciu de agrement; atingerile aduse
armoniei fizice şi înfăţişării unei persoane care se cheamă prejudiciu de agrement
etc.); prejudicii cauzate personalităţii afective (durerile psihice determinate de
moartea unei rude apropiate, moartea unui animal etc., care se cheamă şi pretium
affectionis); prejudicii cauzate personalităţii sociale (care constau în consecinţele
încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale precum onoarea, demnitatea,
reputaţia, numele etc.).
C. După criteriul previzibilităţii: prejudicii previzibile (care au putut fi prevăzute
în momentul săvârşirii faptei ilicite) sau imprevizibile (care nu puteau fi prevăzute la
data săvârşirii faptei ilicite);
D. După momentul producerii lor: prejudicii instantanee (care se produc dintr-o
dată) şi prejudcii succesive (care se produc continuu sau într-o perioadă îndelungată de
timp).
Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui
interes legitim.
In toate cazurile de încălcarea a unui drept subiectiv cum sunt dreptul de
proprietate, dreptul de întreţinere, dreptul la integritate fizică, onoare sau demnitate,
răspunderea poate fi angajată pe temei delictual.
In literatura de specialitate s-a pus însă întrebarea dacă răspunderea ar putea fi
angajată şi atunci când prejudiciul ar fi fost cauzat prin vătămarea unor simple interese
rezultate dintr-o stare de fapt şi care nu corespund unor drepturi subiective.
Răspunsul a fost afirmativ, dar condiţionat de două elemente: a. situaţia de fapt să
fi avut caracter de stabilitate şi b. să fie vorba de vătămarea unui interes licit şi moral.
Practica judiciară a acordat în caeste condiţii despăgubiri concubinei aflate în întreţinerea
unei personae decedate în urma unui accident, minorului aflat în întreţinerea de fapt a
unei rude care nu avea obligaţia legală de întreţinere faţă de acesta, întreţinătorul fiind
victima unui accident.

6.3 Prejudiciul patrimonial.

Condiţii:
A. Prejudiciul să fie cert. Un prejudiciu are acest caracter atunci când existenţa lui
este sigură, neîndoielnică şi totodată poate fi evaluat în prezent. Au acest caracter
8
prejudiciile actuale şi cele viitoare şi sigure;
B. Prejudiciul să fie nereparat . In cazul în care prejudiciul a fost deja raparat,
răspunderea civilă încetează. Pentru a se stabili caracterul reparat sau nereparat al
prejudiciului, este necesar să distingem între următoarele ipoteze:
 atunci când persoana prejudiciată primeşte reparaţia integrală a prejudiciului
de la una din persoanele obligate solidar sau in solidum la reparaţie, dreptul de
creanţă se stinge prin executare;
 atunci când o terţă persoană remite victimei în mod benevol o sumă de bani cu
intenţia de a repara prejudiciul ce i-a fost cauzat victimei, suma de bani plătită
de acesta are caracterul unei despăgubiri, astfel încât victima nu va mai putea
cere autorului faptei ilicite repararea prejudiciului;
 atunci când o terţă persoană remite victimei în mod benevol o sumă de bani,
cu intenţia de a face o liberalitate, această sumă de bani nu are caracterul unei
despăgubiri iar victima se va putea îndrepta împotriva autorului prejudiciului
pentru angajarea răspunderii sale;
 atunci când o terţă persoană plăteşte victimei o sumă de bani în temeiul unui
raport juridic distinct de cel inerent răspunderii delictuale, este necesar să
distingem între alte ipoteze:
a. dacă suma de bani este primită de victimă de la societatea de asigurări în
temeiul contractului de asigurare de răspundere civilă încheiat de către
autorul prejudiciului cu asigurătorul, această sumă are caracter de
despăgubire iar victima nu va mai avea dreptul să se îndrepte împotriva
autorului faptei ilicite; de asemenea, de regulă, nici societatea de asigurări
nu are un drept de regres faţă de autorul prejudiciului pentru suma plătită
persoanei păgubite (exceptând situaţii expres prevăzute de lege);
b. în situaţia în care victima are calitatea de persoană asigurată şi este
vorba de o asigurare de persoane, eventuala indemnizaţie primită de la
societatea de asigurări nu are caracterul unei despăgubiri, astfel încât,
victima se poate îndrepta împotriva autorului prejudiciului pentru a cere
obligarea lui la repararea prejudiciului; prin excepţie, dacă despăgubirea
nu acoperă prejudiciul decât parţial, pentru diferenţă, victima se poate
îndrepta împotriva autorului prejudiciului;
c. în situaţia în care victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba
de o asigurare de bunuri ale acesteia, indemnizaţia plătită de către
societatea de asigurări persoanei vătămate are caracterul unei despăgubiri,
astfel încât autorul prejudiciului nu va putea fi obligat la repararea
prejudiciului faţă de victimă; cu toate acestea, societatea de asigurări va
beneficia de un drept de regres faţă de autorul faptei ilicite pentru suma
plătită asiguratului; şi în acest caz trebuie recunoscut dreptul victimei de a
se îndrepta împotriva autorului prejudiciului pentru diferenţă în cazul în

9
care indemnizaţia de asigurare nu acoperă în întregime prejudiciul cauzat;
d. în situaţia în care victima beneficiază de pensie – de invaliditate sau de
urmaş – persoana păgubită are dreptul să pretindă de la autorul faptei
ilicite plata de despăgubiri numai în limita diferenţei de valoare între
pensie şi valoarea integrală a pagubei;
Problema reparării prejudiciilor extrapatrimoniale sau a daunelor morale.
Posibilitatea reparării acestor prejudicii prin mijloace nepatrimoniale este unanim admisă
şi a fost recunoscută şi în perioada regimului comunist când a făcut obiectul unor
reglementări specifice (art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954) care însă nu au cunoscut
aplicaţii practice semnificative.
Intrebarea care se pune însă în legătură cu daunele morale este aceea dacă ele pot
fi reparate pe cale patrimonială, adică prin despăgubiri băneşti. Intr-o primă etapă (de la
adoptarea Codului civil şi până în anul 1952) s-a considerat că este posibilă repararea
daunelor morale prin despăgubiri băneşti, întrucât art. 998 şi 999 nu disting între natura
prejudiciului. Ulterior, între anul 1952 (data apariţiei Deciziei de îndrumare nr. VII a
plenului fostului Tribunal Suprem) şi Revoluţia din decembrie 1989, s-a considerat că
este inadmisibilă acordarea de despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral. După 22
decembrie 1989, practica judiciară, legislaţia în materie şi desigur doctrina au revenit la
teza tradiţională a admiterii posibilităţii reparării daunelor morale prin despăgubiri
băneşti.
Legislaţia cunoaşte în prezent reglementări exprese ale posibiităţii acordării de
despăgubiri pentru daunele morale (Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe etc.).
In ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, problema rămâne nerezolvată şi este
lăsată la libera apreciere a instanţelor de judecată

Jurisprudenta RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PREPUSULUI. TEMEIURILE


NAŞTERII RAPORTULUI DE PREPUŞENIE.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1529 din 6 martie 2008

C.civ., art. 1000 alin.(3)

10
Raportul de prepuşenie nu este dat numai de relaţiile de muncă ori de prestări
servicii materializate prin contracte specifice, ci şi de raporturile efective din momentul
săvârşirii faptei ilicite.

Astfel, esenţial este ca în acel moment făptuitorul să se afle sub îndrumarea şi


autoritatea persoanei a cărei răspundere în garanţie va fi angajată în înţelesul art. 1000
alin.(3) Cod civil, chiar dacă acea persoană era alta decât cea la care acel făptuitor era
angajat din punct de vedere formal.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1529 din 6 martie 2008

La 27 iulie 2004 G.C. a chemat în judecată pe pârâţii S.G.S. şi S.C. A. S.R.L.


pentru a fi obligaţi la plata sumei de 3.000 Euro daune materiale, 300 Euro lunar cu titlu
de despăgubiri civile periodice cu începere de la 10 iunie 2004 şi 350.000 Euro daune
morale. Ulterior reclamanta a majorat câtimea daunelor materiale la 300 milioane lei, a
despăgubirilor periodice la 15 milioane lei şi a daunelor morale la 14 miliarde lei.

Tribunalul Braşov a recunoscut prin încheiere, pe cale incidentală, sentinţa penală


definitivă pronunţată de Judecătoria oraşului Gyor din Ungaria la 18 iunie 2004, prin care
s-a constatat că pârâtul S.G.S. s-a făcut vinovat pentru infracţiunea de accident rutier din
culpă săvârşită în localitatea Hegyeshalom din Ungaria, având ca rezultat invaliditatea
perenă cauzată reclamantei G.C. Pârâtul, în calitate de şofer, a pornit autobuzul tip Volvo
cu uşile deschise fără a se asigura că a luat sfârşit urcarea şi coborârea pasagerilor,
condiţii în care reclamanta G.C. a căzut din autobuz, ale cărui roţi din spate au trecut
peste piciorul stâng al reclamantei, ceea ce a determinat amputarea ulterioară a acelui
picior la nivelul treimii mijlocii a coapsei.

Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă nr. 15/S/2006, a respins excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive invocată de pârâta S.C. A. S.R.L. şi a admis în parte acţiunea civilă
introdusă de reclamanta G.C., obligând în solidar pe pârâţii S.G.S. şi S.C. A. S.R.L. să
plătească reclamantei suma de 215.354.000 lei ROL şi echivalentul a 20.000 forinţi cu
titlu de daune materiale, suma de 15.000.000 lei ROL lunar cu începere de la 10 iunie
2004 cu titlu de despăgubiri civile periodice, suma de 2 miliarde lei ROL cu titlu de
daune morale.

Toate părţile au declarat apel.

Curtea de Apel Braşov, a pronunţat decizia civilă nr. 273/AP din 12 decembrie
2006, prin care a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa primei instanţe în sensul
că, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, a redus cuantumul despăgubirilor

11
periodice lunare de la 1500 RON la 800 RON şi a majorat cuantumul daunelor morale de
la 200.000 RON la 1.000.000 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanta şi pârâta S.C. A.


S.R.L.

Reclamanta a cerut modificarea deciziei recurate în sensul stabilirii daunelor


morale la cuantumul cerut, scop în care a susţinut că suma acordată în apel este
consecinţa unei nelegalităţi în sensul definit prin art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Pârâta S.C. A. S.R.L. a invocat cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9
C.proc.civ., susţinând că instanţele au încălcat prevederile art. 1000 alin.(3) din C.civ.,
care defineşte prepuşenia prin criteriul raportului de subordonare dintre comitent şi
prepus, raport care nu a existat între pârâţi la data producerii faptului cauzator de
prejudicii. La acel moment, pârâtul S.G.S. era angajatul S.C. T. S.A., care a efectuat
transportul în cauză în calitatea sa de prestator către S.C. A. S.R.L., calitate izvorâtă din
contractul de prestări servicii intervenit între menţionatele societăţi comerciale.

Ca urmare, calitatea procesuală pasivă aparţine angajatorului persoanei care a săvârşit


fapta delictuală, astfel că S.C. A. S.R.L. nu poate fi parte în acest proces.

Recursurile au fost respinse în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ.

Cu privire la recursul formulat de reclamantă, Curtea a reţinut următoarele :

Majorând cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a avut în vedere, aşa cum
rezultă explicit din motivarea hotărârii atacate, prejudiciul moral deosebit constând în
dureri fizice şi suferinţe psihice cu greu cuantificabile, generate reclamantei de accident
şi consecinţele acestuia: renunţarea la o viaţă de familie normală, imposibilitatea de a
avea copii, dificultăţile în participarea la evenimente normale în viaţa unei persoane,
incluzând importantul prejudiciu de agrement şi estetic.

Diferenţa dintre valoarea acordată a daunelor morale şi cea susţinută de


reclamantă nu este rezultatul lipsei temeiului legal, încălcării legii ori greşitei aplicări a
legii în sensul reglementat prin art. 304 pct. 9 C.proc.civ., ci sunt consecinţa exclusivă a
interpretării probelor şi evaluării întinderii prejudiciului de către instanţa de apel ca
operaţiuni de introspecţie şi voinţă psihologică ale judecătorilor din apel.

Cu alte cuvinte, cuantificarea reparaţiei daunelor morale pe baza unor criterii


corecte constituie chestiuni de fapt, iar criticile în contra acesteia, sunt critici de

12
netemeinicie, care însă nu mai constituie motiv de recurs după intrarea în vigoare a
O.U.G. nr. 138/2000, dată la care a fost abrogat pct. 11 al art. 304 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L., s-au

reţinut următoarele :

Este adevărat că pârâtul S.G.S. era angajatul S.C. T. S.A., firmă care, în raport
cu pârâta S.C. A. S.R.L., avea calitate de cărăuş, izvorâtă dintr-un contract de prestări
servicii intervenit între cele două societăţi.

Invocata inexistenţă a raportului de prepuşenie este numai un aspect pur formal.

În realitate, prepuşenia nu este dată numai de relaţiile de muncă ori de prestări servicii
materializate prin contracte specifice, ci şi de raporturile
efective din momentul săvârşirii faptei ilicite.

Astfel, esenţial este ca în acel moment făptuitorul să se afle sub îndrumarea şi


autoritatea persoanei a cărei răspundere în garanţie va fi angajată în înţelesul art. 1000
alin.(3) Cod civil, chiar dacă acea persoană era alta decât cea la care acel făptuitor era
angajat din punct de vedere formal.

Este ceea ce instanţele au constatat în cauza de faţă în urma administrării şi analizării


unui probatoriu pe deplin lămuritor, care atestă clar existenţa unor raporturi dintre pârâţi,
similare raporturilor de muncă.

Ca urmare, nu este întemeiată susţinerea referitoare la lipsa calităţii procesuale a


S.C. A. S.R.L.

În raport cu toate cele ce preced, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ.,


recursurile au fost respinse ca nefondate.

13