Sunteți pe pagina 1din 10

Capitolu V: Participarea politica in Romania

V.1.Participarea politică şi democraţia.


Funcţionarea eficientă a democraţiilor depinde de un complex de factori puternic inter-
relaţionaţi: instituţii/ reprezentanţii acestora, reguli formale şi informale şi cetăţeni. Dintre toate
acestea, cel mai dificil (în termeni de resurse şi timp) de construit este cultura politică, cea care susţine
participarea cetăţenilor la activităţile de guvernare de la nivel local sau naţional1.
În general, în literatura de specialitate se consideră că participarea civico-politică se referă la
formele de implicare a cetăţenilor în activităţi / acţiuni cu scopul de a (1) alege oamenii politici în
funcţii prin (2) exprimarea (publică sau nu) a opţiunilor, dorinţelor relativ la anumite conţinuturi
civico-politice în vederea (3) influenţării acţiunilor, deciziilor oamenilor politici / instituţiilor politice.
Altfel spus, participarea politică se referă la acele activităţi ale cetăţenilor care au ca obiectiv, mai mult
sau mai puţin direct, să influenţeze selecţia personalului din guvernământ şi / sau acţiunile acestora 2.
Definiţiile prezentate înţeleg, la un nivel implicit, nespecificat, participarea politică ca un proces
voluntar prin care indivizii se angajează în activităţi orientate spre influenţarea activităţilor şi deciziilor
politice / agenţilor politici.
Paticiparea politica este un mijloc prin care cetaţenii îşi fac cunoscute dorinţele celor care îi
guvernează şi îi motiveză pe aceştia să le ia în considerare. Participare are şi o valoare în sine, nu doar
una instrumentală, ci şi una educationala pe care J.S. Mill o vede ca o metodă educaţională prin care
sunt invăţate virtuţile civice: “ printre beneficiile cele mai remarcabile ale unui guvernamântliber este
acela al educării inteligenţei şi a sentimentelor oamenilor, incluzându-i şi pe cei care au rangul cel
mai jos, prin aceea că sunt chemaţi să ia parte la actele care au, privesc interesele ţării”3.
Persoanele care iau decizii de interes public sunt mai adesea conştiente de nevoile şi
preferinţele cetăţenilor care sunt activi şi tind să acorde o atnţie sporită. De aceea, măsura în care
personele care participă sunt repreyentative pentru restul populaţiei este o problemă relevantă în raport
cu principiul democratic al egalităţii. De aicişi importanţa rezultă importanţa cunoaşterii a celor care
participă. Problema inegalitaţii în reprezentare presupune mai mult decât determinarea diferenţelor de
structură dintre populaţiea celor care activeză şi restul populaţiei. Asta, deoarece diferenţele din

1
Almond, G.A., Verba, S. Cultura civică: Atitudini politice şi democraţie în cincinaţiuni. Bucureşti: Editura DU STYLE,
1996. p 53
2
Badescu G. Participare politica si capital social in Romania. p 224
3
Idem
prespectiva unor caracteristici socio – demografici nu implică în mod necesar şi diferenţele în
preferinţele de natură politică.
Tipurile de participare politică sunt clasificate în funcţie de criterii diverse4 cum ar fi: gradul
de convenţionalitate (convenţionale versus neconvenţionale), gradul de violenţă fizică asociat
(violente versus non-violente), legalitate (legale versus ilegale), frecvenţă (ridicată versus scăzută),
eficientă (ridicată versus scăzută), costuri (ridicate versus scăzute), numărul participanţilor
(individuale versus colective), tipul interesului (personal versus colectiv). Adesea, tipologiile formelor
de participare politică uzează de criteriile convenţionalitate şi violenţă, tipurile de participare politică
rezultate fiind următoarele: vot, activitate în campanie (voluntariat, convingerea altora să voteze,
întâlniri electorale, donaţii), calitatea de membru al unui partid, activitate în comunitate şi
contactarea unor oficiali (conveţionale non-violente), petiţii, demonstraţii legale, boicoturi, greva
foamei, lanţuri umane (neconveţionale non-violente), demonstraţii ilegale, distrugeri, violenţă,
sabotaj, răpiri de persoane, război de gherilă, asasinat (neconvenţionale violente).
Participarea civico-politică a cetăţenilor poate fi individuală sau în grup. În ambele cazuri,
urmărirea obiectivelor presupune anumite costuri de bani, timp şi chiar riscuri precum degradarea
stării de sănătate în cazul grevei foamei, vătămare fizică şi / sau încarcerare în cazul unor acţiuni
ilegale, plata unor despăgubiri în cazul distrugerii unor bunuri publice sau private. Cu alte cuvinte,
orice acţiune participativă are asociate anumite costuri şi beneficii. Dacă în cazul acţiunilor individuale
raportul dintre costuri şi beneficii este mai uşor de estimat, în cazul celor de grup lucrurile sunt mai
complicate, intervenind fenomene specifice acţiunii colective, organizării şi dinamicii de grup.
Teoria clasică a grupurilor are la bază două postulate principale şi anume (1) actorii politici au
conduite raţionale şi (2) grupurile sunt, ca şi indivizii, dotate cu voinţă în sensul că ştiu să-şi
definească interesele, să elaboreze strategii şi să se mobilizeze pentru a le apăra. Ambele enunţuri sunt
discutabile. Relativ la primul enunţ, raţionalitatea unei acţiuni poate fi privită într-un sens foarte strict,
atingerea unui scop sau în unul mai larg, prin raportare la valori, afecte sau tradiţii (sfera raţionalităţii
este atât de extinsă încât orice acţiunea poate fi catalogată drept raţională). Al doilea enunţ ignoră
paradoxul acţiunii colective, în special dacă ne raportăm la grupuri mari sau latente. Din punctul de
vedere al unui membru al unui grup este mai raţional / profitabil să nu participe la o acţiunea care
presupune costuri: dacă acţiunea va avea succes el va beneficia de bunul colectiv obţinut iar dacă nu
va avea succes costurile lui vor fi nule. Pe de altă parte însă, costurile asociate participării /

4
Vezi idem
neparticipării la o acţiune a grupului nu se reduc la costurile legate strict de acea acţiune ci includ
costuri asociate legate de apartenenţa la şi definirea ca membru al grupului cu toate consecinţele care
decurg din asta (de la sancţiuni minore până la excludere).
Indiferent de modul în care sunt definite costurile şi beneficiile, respectiv calculat raportul
dintre ele, evidenţa empirică nu poate fi ignorată – o parte a cetăţenilor se angajează singular sau chiar
multiplu în diferite activităţi cu caracter civico-politic, în diferite momente ale existenţei şi contexte
societale. Faptul că acţiunile sociale colective au loc iar indivizii participă la ele (chiar dacă în grade
diferite) constituie un argument puternic în favoarea ideii că logica socială a participării politice este şi
de altă natură. Ne referim aici la perspectiva antropologică pentru care participarea civico-politică este
în primul rând un ritual.
Dintr-o perspectivă particulară, cea a participării la vot, Guyonnet distinge două modele
explicative şi anume analiza strategică respectiv ecologică5. Prima presupune alegerea raţională a
actorului şi stabileşte o analogia între piaţa politică şi cea economică iarcea de a doua este
fundamentată pe corelaţia dintre comportamentele electorale şi spaţiile geografice respectiv
comportamentele politice şi variabilele sociologice.
După acelaşi autor, ambele tipuri de teorii ale participării nu sunt suficiente pentru a explica
participarea electorală, votul în special. Puterea explicativă ar creşte însă dacă am privi votul ca
element central al unui rit, ritul electoral. Astfel, votul poate fi interpretat ca act magic, cel puţin
datorită următoarelor motive: are loc într-un spaţiu public, ceremonios dar izolat, ascuns de privirea
celorlalţi; momentul în care ritul trebuie realizat este determinat cu stricteţe; locul în care se desfăşoară
de asemenea; materiale şi instrumente specifice (buletine, plicuri, urne, cheile urnelor, ştampilele de
vot, etc.); actorii trebuie să se supună unor rituri preliminare ritului de vot (dezvăluirea şi identificarea
identităţii alegătorului, ia materialele necesare, nu are voie să părăsească sala sau să ia pe cineva în
cabina de vot, introduce votul în urnă, etc.). Actul de a vota este asimilat (în campanie dar nu numai)
cu schimbarea sau menţinerea anumitor actori politici şi chiar cu a unor politici publice, fiind propusă
o relaţie cauzală între vot şi acestea din urmă. Marea majoritate a alegătorilor nu folosesc un
raţionament ştiinţific pentru a participa la joc deoarece prea puţini dintre ei dacă ar fi conştienţi de
probabilitatea de a câştiga ar mai participa la joc6. Prin analogie, şi cu anumite corecţii, imaginea

5
Guyonnet, Paul (1994) Le vote comme produit historique de la pensee magique,
în Revue Francaise de
Science Politique, vol. 44, nr. 6
6
Idem
votului ca ritual poate fi extinsă şi asupra celorlalte forme de participare civico-politică. Continuând
teoria participării ritualice, unii autori7 merg chiar mai departe, considerând că participarea politică a
cetăţenilor se datorează mai puţin unor caracteristici personale cât mai ales capacităţii societăţii de a
„difuza şi întreţine o normă democratică”.
Dincolo de teoriile prezentate anterior, studiile empirice au identificat factorii concreţi care
influenţează participarea (la nivelul tipurilor şi gradelor de participare).
Printre categoriile majore de factori care influenţează participarea sunt menţionate adesea
următoarele categorii: trăsături individuale ale votanţilor (resursele socio-economice: educaţia, venitul,
ocupaţia, etc.), caracteristicile sistemului (sistemul electoral, procedurile şi regulile electorale,
proporţional sau nu, frecvenţa alegerilor, rolul partidelor, numărul de partide, separarea puterilor, votul
prin poştă, etc.) şi contextul politic şi cultural (mobilizarea de către partide, tipul alegerilor, cât de
strânsă e competiţia, candidaţii, tipul de campanie: negativă sau pozitivă)8.
Modelele cauzale empirice identificate la nivel individual disting între modele sociologice
(echitatecorectitudine percepute, capital social, voluntarism civic) şi modele ale raţionalităţii
individuale (mobilizării cognitive, alegerii raţionale, recompenselor generale)9. Dincolo de diferenţe şi
accente există o serie de factori care se regăsesc în mai multe dintre acestea. Printre aceştia se numărăr
factori precum statusul, condiţiile economice percepute, opiniile, atitudinile, valorile şi cunoştiinţele
politice. Variabilele de status includ vârsta, chiriaş, status, educaţie, clasă, rezidenţă, regiune, etc.
Statusul socio-economic corelează pozitiv cu participarea politică şi nu negativ aşa cum ne-am aştepta
conform teoriei frustrării sociale (frustrarea este mai mare în cazul celor cu resurse mai mici deci
aceştia ar trebui să participe / protesteze într-o măsură mai mare)10. Pe de altă parte însă, cei cu resurse
de bază mai mici urmăresc în primul rând satisfacerea acestor nevoi şi au mai puţin timp pentru acţiuni
sociale. Deasemenea, ne putem întreba dacă această relaţie apare în cazul tuturor formelor de
participare politică. Corelaţiile dintre participare şi status diferă de la o ţară la alta dar nu au fost
niciodată prea mari. Rezidenţa (urbană sau rurală): în general participarea electorală dar şi cea relativă
la viaţa localităţii este mai mare în rural decât urban (această situaţie se regăseşte şi în cazul
României). În ceea ce priveşte însărestul formelor de participare politică, relaţia este inversă.

7
Denni, Bernard. Lecomte, Patrick. Sociologia politicului (vol. 1 şi 2), Eikon, Cluj-Napoca 2004. p 50
8
Vezi: Reitan, Therese Too sick to vote? Public health and voter urnout during the 1990s, în Communist and Post-
Communist Studies, vol. 36. 2003 http://www.sciencedirect.com/science/journal/0967067X
9
Clarke, Harold. Sanders, David. Stewart, Marianne. Whiteley, Paul. Political choice in Britain,
Oxford University Press. 2004
10
Idem p 26 - 27
Manifestaţiile au loc cel mai adesea înlocalităţile urbane (relaţia este însă viciată de faptul că
instituţiile împotriva cărora se manifestă au sediile în aceste tipuri de localităţi). Participarea
convenţională este mai dependentă de presiunile sociologice ale mediului de viaţă decât participarea
protestatară (aceasta din urmă este influenţată mai mult de mobilizarea cognitivă şi de conjunctură)11.
Vârsta şi genul: participarea creşte cu vârsta dar până la un anumit prag (vârsta de 75 ani în Franţa,
respectiv 60 la noi) apoi scade din nou. Prin urmare, participarea la vot este o practică politică care
este adoptată relativ târziu şi părăsită la o vârstă mai avansată comparativ cu alte forme de acţiune
socială. Tinerii participă la manifestaţii însă într-o măsură mai mare. Participarea este mai mică în
cazul femeilor dar diferenţele de gen sunt datorate, cel puţin în parte, altor diferenţe, de statut de
exemplu (activ versus inactiv; femeile active, ocupate participă într-o măsură relativ similară cu
bărbaţii). Acest lucru explică şi de ce diferenţa de participare dintre genuri s-a redus începând cu anii
‘70 în occident12. Pe de altă parte însă, diviziunea tradiţională de gen (domestic-femeie versus exterior-
bărbat) rămâne la un nivel declarativ (interesul declarat pentru politică sau politizarea este mai ridicat
în cazul bărbaţilor).
Sistemul de valori la nivel societal este de asemenea relaţionat cu participarea. Astfel, sistemele
de valori tradiţionale favorizează angajarea în forme convenţionale de participare politică (votul) în
timp ce formele protestatare sunt susţinute mai mult de cultura de stânga, valorile postmaterialiste ale
liberalismului cultural şi universalismului.
Organizarea şi funcţionarea sistemului politic, natura şi diversitatea mijloacelor de expresie
populare garantate de drepturile civile şi civice, gradul de descentralizare al instituţiilor afectează
participarea. Cu aplicare la vot, studiile au arătat faptul că nu toate tipurile de alegeri au aceeaşi putere
de mobilizare, absenteismul crescând în ordinea următoarelor tipuri de alegeri: prezidenţiale,
legislative, municipale, referendumuri, cantonale, europene.
Studiile cu privire la alte tipuri de participare civico-politică în România sunt destul de rare.
Chiribucă şi Comşa (1999, 1998), Nicolescu (2003), analizează diferitele forme ale participării
protestatare (semnarea unor petitii, participarea la demonstratii si greve) pe baza unor date de anchetă
la nivel naţional şi local. Sandu (2000) analizează efectele apartenenţei la asociaţii asupra atitudinilor
şi comportamentului politic. Dakova, Dreossi, Hyatt, Socolovschi (2000), Pârţoc şi Gheorghe (2003),
analizează apariţia şi funcţionarea organizaţiilor neguvernamentale în Romania. Mondak şi Gearing

11
Op. Cit. p. 30
12
Ibidem p. 33
(1998) studiază relaţia dintre implicarea civică şi participarea politică a cetăţenilor unui oraş românesc
cu diversitate etnică (2003).

V.2. Participare politică în România.

Studiile despre participarea civică în România şi rolul ei în responsabilizarea instituţiilor şi


oficialilor aleşi sunt destul de puţine şi sunt, în general, asociate unor proiecte în domeniu
implementate de diverse organizaţii neguvernamentale. Într-un studiu de evaluare a legii 52/2003,
Comşa şi ceilalţi analizează situaţiile de implicare a cetăţenilor şi instituţiilor locale în activitatea de
guvernare, precum şi modalităţile preferate de interacţiunea dintre aceştia şi instituţiile administraţiei
locale. Transparenţa decizională în administraţia publică: ghid pentru cetăţeni şi administraţie (2003)
evaluează participarea organizaţiilor neguvernamentale la procesul de luare a deciziilor. Alte studii
vizează implementarea legislaţiei privind accesul la informaţii de interes public şi transparenţa
decizională în administraţia publică locală şi impactul acesteia asupra responsabilizării instituţiilor şi
oficialilor aleşi în raporturile cu cetăţenii (Raport privind integritatea şi transparenţa în administraţia
publică locală – Asociaţia Pro Democraţia şi Transparency International România, Monitorizarea
modului de aplicare a legii 544/2001–Asociaţia Pro Democraţia). În acest context participarea civică
se referă generic la implicarea cetăţenilor în comunitate prin acţiune colectivă pentru rezolvarea
problemelor de interes comun (prin voluntariat, organizaţii neguvernamentale sau participare efectivă
la luarea deciziilor în comunităţile locale – acolo unde există mecanisme care permit acest lucru).
Manualul de democraţie participativă evaluează eficienţa metodelor şi tehnicilor folosite pentru a
facilita participarea civică13.
Perioada de tranziţie prin care trece România a adus cu sine într-o anumită măsură şi
reconfigurarea relaţiilor formale şi informale dintre indivizi, respectiv dintre indivizi şi instituţii.
Performanţa redusă a multor instituţii precum şi problemele de natură economică întâmpinate de
majoritatea populaţiei sunt însoţite de o scădere drastică a capitalului de încredere din societatea
românească. Atât încrederea în instituţii (cu excepţia Bisericii şi Armatei) cât şi încrederea generalizată
sau specifică inter-individuală se situează la nivele scăzute. Pe fondul unei lipse de încredere aproape
generalizate se constată creşterea ponderii opţiunilor pentru strategii comportamentale de tip
individualist. Ca o consecinţă a acestei tendinţe relatiile inter-individuale informale tind să scadă în
13
Vezi:Van de Graaf, Henk. Cine se teme de democraţie? - Manual de democraţie participativă.
Bucureşti: Asociaţia Pro Democraţia şi transForma România. 2004
intensitate (un indicator relevant este frecventa discuţiilor ce au ca temă problemele personale, cu
vecinii şi/sau prietenii). Situaţiile de rezolvare a unor probleme comune (personale sau locale) sunt şi
mai rare. Pentru o mare parte a cetăţenilor, instituţiile (centrale dar şi locale) nu sunt credibile şi unele
nu au o funcţionalitate evidentă. Instituţiile sunt percepute ca fiind „rupte” de cetăţeni, performanţa
instituţională fiind considerată ca lipsită de relevanţă pentru viaţa individuală. Astfel, aproape jumătate
din populaţie crede că instituţiile nu le influenţează viaţa iar două treimi sunt de părere că indivizii nu
pot influenţa hotărârile luate de instituţii. Distanţa faţă de instituţiile centrale este mai mare comparativ
cu distanţa faţă de instituţiile locale iar oamenii consideră că primele le influenţează viaţa într-o
măsură mai mare decât ultimele14.
Cele menţionate anterior împreună cu problemele de natură economică întâmpinate de
segmente largi de populaţie fac ca indivizii să nu fie interesaţi de participarea asociativă. Cu excepţia
participării la asociaţii de tip sindical sau de proprietari de bloc, în cazul celorlalte tipuri de asociaţii
participarea este redusă15. Deşi participarea asociativă a cetăţenilor, interesul şi implicarea lor socială
au crescut continuu după 1990, toţi aceşti indicatori se situează (cantitativ şi calitativ) mult sub ceea ce
se constată în ţările Uniunii Europene (Bădescu, 2001)16. Exprimarea populaţiei în spaţiul public este
scăzută (dacă luăm în considerare distinct fiecare din formele de protest / manifestare), atât ca pondere
a indivizilor ce au performat astfel de comportamente, cât şi raportat la nivelul de sărăcie şi la starea
de nemulţumire exprimată verbal (conform datelor statistice oficiale şi sondajelor de opinie). Cu toate
că există un interes (declarat) pentru informare şi participare din partea cetăţenilor, că aceştia apreciază
că informarea şi participarea la decizii sunt importante pentru succesul guvernării locale iar cei care
fac astfel de acţiuni sunt evaluaţi pozitiv, disponibilitatea şi comportamentele de informare, participare
şi implicare efectivă a cetăţenilor se situează la cote scăzute17.
Astfel, comportamentul efectiv de informare al populaţiei cu privire la activitatea instituţiilor
administraţiei locale şi mai ales implicarea efectivă în procesul de luare a deciziilor la nivel local
atinge doar un sfert din populaţia adultă. Trebuie menţionat însă faptul că este vorba de perioada de
după 1990 şi despre mai multe forme de implicare (solicitare de informare, realizarea unei
recomandări verbale sau scrise, participarea la şedinţe sau luarea cuvântului la şedinţe). Mai mult, în

14
Comşa, Mircea et al. Evaluarea legii 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia
publică, raport de cercetare al Metro Media Transilvania, beneficiar InWent. 2004. p 7
15
Idem
16
Vezi: Badescu, G. Participarea politica şi capital social în Romania. Accent. 2001
17
Ibidem p 9
multe din situaţii, implicarea cetăţenilor în activitatea de luare a deciziilor la nivel local vizează
probleme personale şi nu de grup sau locale.
Dezinteresul cetăţenilor faţă de implicarea în procesul decizional şi neîncrederea acestora în
capacitatea lor de a influenţa deciziile autorităţilor au ca efect accentuarea poziţiei dominante a
autorităţilor publice în structurarea unei administraţii participative. În acest context, rolul autorităţilor
publice locale implică nu doar acceptarea participării cetăţenilor ci şi iniţierea unor măsuri pentru
implicarea efectivă a acestora în procesele decizionale. Ori, dezinteresul autorităţilor publice faţă de
participarea cetăţenilor la luarea deciziilor pare să fie un factor cel puţin la fel de important ca şi
pasivitatea cetăţenilor, foarte probabil relaţia dintre dimensiunile menţionate fiind una de cauzalitate
reciprocă18.
În acest context, numeroşi autori remarcă o criză a participării politice, convenţionale în
special, evoluţiile descendente ale ratelor de participare la vot (pentru cele mai multe din tipurile de
participare, datele longitudinale lipsesc sau sunt destul de greu comparabile, în special în cazul
României) fiind prezentate cel mai adesea ca argumente în acest sens. Indiferent de datele analizate
(perioada de timp, ţară) diverşi autori ajung la concluzii similare.
Din perspectiva modelului democratic promovat în Uniunea Europeană, participarea civico-
politică este totodată cauză şi efect pentru o guvernare democratică şi eficientă. Legitimitatea oricărei
forme de guvernare (locală sau naţională) îşi extrage resursele dintr-o cât mai largă participare, şi nu
doar participare electorală. În celălalt sens, guvernarea trebuie să fie nu doar responsivă (să adopte
politicile dorite de către cetăţeni), ci şi responsabilă (să fie reprezentativă, transparentă şi continuu
sancţionabilă), altfel spus să ofere oportunităţi de participare a cetăţenilor la actul decizional, să
stimuleze angajamentul civic.
De ce este importantă participarea? Gradul în care indivizii activi politic sunt reprezentativi
pentru toată populaţia este important din punctul de vedere al principiului democratic al egalităţii.
Doleanţele celor mai vizibili, activi politic, primesc o atenţie specială din partea actorilor politici şi
prin urmare o soluţionare favorabilă. Dacă acestea nu sunt reprezentative pentru toată populaţia,
principiul egalităţii este încălcat. Prin urmare este important să vedem care sunt caracteristicile (socio-
demografice, opţiuni şi valori politice şi nu numai) ale celor care participă. Pe de altă parte, dacă nu
există o diferenţă între preferinţele celor care participă şi ale celor care nu participă, principiul
democratic al egalităţii influenţei este respectat.

18
Op. Cit. p 35
Datele estimate cu privire la prezenţa la vot cu ocazia alegerilor generale din 2000 şi 2004 din
România19 arată că aceasta variază destul de mult în cadrul categoriilor de populaţie analizate. Astfel,
rata de participare este sensibil mai mare în cazul persoanelor de gen masculin, până în 60 de ani, cu
educaţie cel puţin medie (liceu). Diferenţele de participare dintre rural şi urban sunt cel mai probabil
rezultatul indirect al diferenţelor în structura populaţiei din cele două medii după şcolaritate şi vârstă.
Mai mult, diferenţele apar şi la nivelul categoriilor de populaţie simultan după mai multe variabile20,
ele fiind în anumite cazuri destul de mari. Astfel, o prezenţă mai mică la vot (raportat la structura lor în
populaţie) se înregistrează în cazul femeilor cu o educaţie scăzută (în special dacă sunt mai în vârstă),
bărbaţilor tineri cu educaţie scăzută.
O prezenţă mai mare se regăseşte sistematic în cazul bărbaţilor cu educaţie peste medie. În
măsura în care, participarea la alegeri a diferitelor categorii de populaţie variază, influenţa acestora
asupra rezultatelor finale ale votului poate să crească sau să scadă în funcţie de rata de participare la
vot.
Faptul că anumite categorii de cetăţeni participă într-o măsură mai scăzută decât altele la
diferite activităţi cu caracter politic nu rămâne fără urmări la nivelul actorilor politicienilor, atitudinea
acestora tinzând să fie una de neglijare faţă de grupurile mai puţin implicate. De exemplu, dacă ne
referim la participarea diferenţiată în funcţie de vârstă, se constată faptul că plasarea reclamelor
electorale este puternic dependentă de tipul audienţei emisiunilor, preferinţele fiind pentru o plasare
mult mai mare în cazul emisiunilor cu audienţă în vârstă (Wattenberg, 2001:99)21. Expunerea
diferenţiată în funcţie de vârstă duce la o informare diferită (se învaţă atât din reclame negative cât şi
pozitive) şi prin aceasta la nivele diferite de participare. De aici o spirală în creştere care trece de la
neinteres la neparticipare şi apoi neglijare. Mai mult, dat fiind faptul că există diferenţe de ideologie,
valori, atitudini între tineri şi vârstnici şi în condiţiile în care tinerii participă mai puţin, politicile
publice vor reflecta într-o măsură mai mare orientările vârstnicilor.

19
Vezi Comşa, Mircea. Rată de răspuns, supra-raportare şi predicţii electorale, în Sociologie Românească,
nr. 3 2004.
20
Idem
21
Wattenberg, Martin Where have all the voters gone?, Harvard University Press. 2001. p 99 books. google.ro /books? Isbn
=067400938X... trad. Pers.