Sunteți pe pagina 1din 25

Curs 3

1. TRAUMATOLOGIA MEDICO-LEGALA

Prin traumă se înţelege in mod curent o modificare lezionala sau


funcţionala produsa in urma unei acţiuni energetice exterioare organismului:
mecanica, termica, electrica, radianta, chimica. Expertiza medico-legala este
interesata in primul rând de modificările lezionale posttraumatice capabile sa
genereze tulburări funcţionale sau moartea.
Traumatologia reprezintă cea mai importanta preocupare a expertizei
medico-legale in condiţiile vieţii moderne traumatismele devenind din ce in ce
mai frecvente.
Agenţii traumatici pot fi:
- mecanici  producând leziuni prin energia lor cinetica, fie prin lovirea
corpului nemişcat fie prin izbirea corpului in mişcare cu un obiect dur sau
victima poate prezenta leziuni produse de ambele situaţii.
- fizici  produc leziuni prin acţiunea formelor de energie fizica: leziunea
si moarte datorita acţiunii temperaturilor scăzute sau crescute, leziunea si moarte
datorita formelor de electricitate: industriala si atmosferica, leziuni si moarte
datorata variaţiilor de presiune atmosferica scăzuta sau crescuta, leziuni si
moartea datorata diverselor forme de energie radianta.
- chimici  reprezentaţi de diferite substanţe care produc leziuni sau
moartea in cadrul intoxicaţiilor acute sau cronice;
- agenţi biologici  pentru a acţiona ca agent traumatic trebuie sa
intervină in mod brutal si in doze maxime cum se întâmpla in cazul infestării in
laboratoarele – bacteriologice – arma biologica; sau in intoxicaţiile cu ciuperci;
mai poate fi considerat ca traumatism moartea prin transfuzie de sânge cu sânge
heterolog.
Trauma psihica poate fi incriminata ca agent traumatic determinând grave
tulburări care pot genera un soc psiho-emotional puternic si deces.

1.1. TRAUMATOLOGIA MECANICA

In acest capitol putem deosebi mai multe părţi – o parte generala care
cuprinde clasificarea agenţilor traumatici mecanici, morfologia leziunilor
traumatice primare, etiopatogenia bolii traumatice si reacţia vitala.
Un alt capitol este traumatologia topografica care cuprinde studiul
leziunilor traumatice pe zone topografice: traume cranio-cerebrale, leziuni
traumatice ale gatului, ale toracelui, ale abdomenului, membrelor.
Al treilea capitol al traumelor mecanice este traumatologia sistemica,
care studiază aspectele lezionale pe sisteme si aparate reprezentând leziuni

1
traumatice osteo-articulare, vasculare, ale sistemului nervos central si periferic si
in sfârşit un ultim capitol împrejurările de producere, in acest capitol fiind
introduse probleme medico-legale si morfo-patologice ale accidentelor rutiere,
cădere, precipitare, asfixierile mecanice, leziuni produse prin arme de foc.

1.2. TRAUMATOLOGIA MECANICA GENERALA

In mod curent prin traumatism se înţelege efectuare unei acţiuni violente


produse prin intermediul unui obiect asupra organismului, acţiunea voluntara sau
involuntara, iar agresiunea externa se concretizează prin vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii sau prin pierderea vieţii.
Agenţii traumatici pot fi clasaţi astfel:
- corpuri contondente cu suprafaţa mica: suprafaţa neregulata (piatra,
pumn); suprafaţa regulata – forma geometrica: bat, ciocan, cărămida, cu muchii si
colturi;
- corpuri contondente cu suprafaţa mare care poate fi plana (scândura sau
sol cu suprafaţa mare) sau neregulata (vehicule sau sol cu proeminente);
- corpuri contondente – obiecte sau vârfuri sau lame ascuţite: briceag, cuţit
cu vârf ascuţit; înţepătoare: ac, furca, pila; tăietoare: brici, sticla, lama; tăietoare
despicătoare: topor, satâr, sapa etc.
Aspectul unei leziuni traumatice mecanice nu depinde numai de agentul
vulnerant ci si de o serie de factori cum sunt intensitatea loviturii, direcţia de
lovire sau înclinarea obiectului vulnerant in raport cu suprafaţa corporala, fără a
omite faptul ca întotdeauna o acţiune traumatica are un caracter dinamic in care si
agresorul cat si victima sunt in mişcarea determinând situaţii variate in raportul
dintre producător si elementul receptor al forţei lezionale. Din punct de vedere
teoretic exista criterii obiective de apreciere a principalelor modalităţi traumatice:
lovitura directa activa, lovirea pasiva de diferite planuri sau obiecte,
comprimarea, mecanisme lezionale complexe.

1.2.1. Leziuni traumatice primare


Consecinţe directe a unei agresiuni externe se pot studia atât la persoana in
viata cat si la cadavru. Agresiunile externe se produc foarte variat: accidente
rutiere sau de munca, cădere sau acte de agresiune. Medicul legist trebuie sa
stabilească legile de cauzalitate intre trauma si leziune. Evoluţia oricărei leziuni
traumatice externe poate fi simpla sau complicata. Ea se poate vindeca fără
sechele sau cu sechele destul de grave realizând modificări morfologice
ireversibile cu diverse tulburări funcţionale. Leziunile traumatice primare pot fi:
elemente fără soluţie de continuitate a tegumentului (cu păstrarea integrităţii
epidermului: echimoza, hematom si leziuni cu soluţie de continuitate
tegumentara: excoriaţia, plaga.

2
1.2.2. Leziuni traumatice fără soluţie de continuitate
Echimoza sau vânătaia este cea mai frecventa leziune traumatica externa
apăruta datorita unei agresiuni/loviri cu un corp dur. Se realizează astfel mici
rupturi vasculare sub piele. Ca atare echimoza este o leziune ce nu poate apărea
decât in timpul vieţii, producerea echimozelor post-mortem fiind discutabila . Ele
apar la locul unde s-a exercitat o agresiune externa; pot apare la distanta prin
difuziunea sângelui de-a lungul tendoanelor sau altor spatii sau propagare a
undei de soc, întinderea ei poate fi mica sau mare ţinând cont de sensibilitatea
vasculara. După extravazare cea mai mare parte a hematiilor raman in reţeaua de
fibrina a cheagului bine fixate in ţesut astfel încât nu pot fi dezlocate sub jetul de
apa. In primele ore echimoza este roşie datorita oxihemoglobinei, ulterior se
pierde oxigen si devine albastra culoare ce tine 2-3 zile; hemoglobina se
scindează in globina si hematina iar aceasta din urma pierzând fier se transforma
in bilirubina care conferă echimozei o culoare cafenie la 3-7 zile de la producere.
Culoare cafenie a echimozei tine si de oxigenarea fierului cu apariţia
hemosiderinei. Prin oxidarea bilirubinei mai ales la periferia zonei echimotice îşi
face apariţia biliverdina care realizează aici o culoare verzuie. Mai tarziu sub
acţiunea fagocitelor si a enzimelor tisulare echimozele se resorb, persistand
uneori un timp de pigmentare, întreaga evoluţie ţinând intre 8-20 zile.
Forma echimozelor: vergea, curea, unghii, etc. Localizare: gat, coapse,
palpebrale (in afara de cazurile de fractura de bazin al craniului echimozele la
pleoape indica clar o lovitura activa). Importanta medico-legala a echimozelor
consta in faptul ca atesta realitatea traumatismului. Este important de făcut la
cadavru un diagnostic intre echimoza si lividitatile cadaverice. In prima faza la
cadavru lividitatile cadaverice la digitopresiune dispar. Mai târziu diferenţierea
nu se mai poate face decât sub jet de apa când lividitatile cadaverice dispar prin
spălare.
Hematomul este o acţiune de acumulare de sânge in ţesut in urma unui
traumatism puternic prin ruperea unor vase de calibru mai mare. El poate fi : de
suprafaţa, intra-cranian, intra-articular, retroperitoneal, iar acestea sunt studiate la
capitolul de traumatisme topografice.
Acumulările mari de sânge pot produce tulburări mari prin compresiune.
Hematoamelese infectează foarte rar, se pot resorbi lent sau se pot închista
realizând o organizare fibroasa care poate fi eliminata prin intervenţie
chirurgicala.

1.2.3. Leziuni traumatice cu soluţie de continuitate tegumentara


Escoriaţia: zgârietura este realizata printr-un mecanism de frecare a pielii
cu un corp dur cu suprafaţa rugoasa sau ascuţita, rezulta o tetasare a epidermului
in sensul direcţiei de mişcare. Daca este interesat strict epidermal leziunea se
acoperă de o crusta, iar când sunt interesata si papilele dermului leziunea
sângerează realizând o crusta hematica. Evoluţia lor decurge fără complicaţii,
crusta începe sa se detaşeze începând cu zonele lezate superficial, urmează o
perioada de depigmentare care dispare după 7-10 zile fără cicatrice; se pot uneori

3
infecta; pentru excoriaţii nu se acorda zile de concediu medical. La cadavru
excoriaţiile si leziunile se pergamenteaza indiferent de producerea lor ante sau
post-mortem.
Plăgile sau rănile sunt soluţii de continuitate ale tegumentului a căror
denumire este data de instrumentul de care sunt produse. Cele profunde pot fi
penetrante sau nepenetrate, cele penetrante pot fi perforante (lezând viscerele
cavitare: stomac, intestine, vezica urinara) sau transfixiante când traversează un
organ. Din punct de vedere al evoluţiei si plăgile pot fi simple si complicate ,
evoluţia este influenţata de localizare , profunzime si de activitatea organismului.
Plăgile simple neinfectate necesita in general 7-8 zile de îngrijiri medicale.
Unele cicatrice putând determina tulburări funcţionale in raport de localizare.
a) Plaga zdrobita sau contuza se produce prin lovire cu un corp dur cu
suprafaţa plana sau neregulata. Se caracterizează prin profunzime in
general mica, margini si fund anfractuos, sângerare de obicei mica si
tendinţe la suprainfecţie. Când corpul contondent loveşte pielea in zona
unui plan dur, osos (craniu, genunchi, oase) se produce o forfecare a
pielii realizându-se plaga pleznita cu forma lineara sau stelata. Plaga
muscata este produsa fie de om sau animale; se caracterizează prin
pierdere de substanţa prin reproducerea formei arcadelor dentare. Alte
plăgi contuze sunt plăgi sfâşiate si scalpările.
b) Plăgi produse prin instrumente ascuţite: plaga înţepata variază ca
morfologie in funcţie de diametrul instrumentului vulnerant: cui,
andrea, ac. Leziunea apare prin îndepărtarea laterala a ţesutului
(acţiunea de pana) si ca atare nu presupune lipsa de substanţa.
Diagnosticul diferenţial dintre o plaga tăiata, înţepata se bazează pe
existenta la cea din urma a unui unghi ascuţit ce corespunde lamei
tăioase; (daca exista 2 tăişuri va exista cate un unghi ascuţit la ambele
extremităţi). Adâncimea si direcţia canalului plăgii înţepate sunt
variabile in funcţie de calibrul instrumentului.
Plaga tăiata se produce cu ajutorul unor instrumente tăietoare: lama,
briceag la extremităţi; plaga tăiata poate apare sub aspectul zis de „codita”
adâncimea diminuându-se la extreme progresiv. La locul unde a început incizia
codita lipseşte sau este mai scurta.
Plaga tăiat – înţepata este cea mai frecventa leziune produsa cu
instrumente ascuţite, agentul vulnerant tipic fiind cuţitul. Daca arma are 2 tăişuri
leziunea se deosebeşte prin profunzime de plaga înţepata. Varietatea morfologica
a plăgilor tăiate depinde aşadar de un nr. de factori si aspecte dinamice ce pot
apare in timpul agresiunii, este posibil ca o singura lovitura de cuţit sa producă
mai multe plăgi. Exemplu: când cuţitul traversează braţul pătrunzând in torace.
Profunzimea canalului plăgii tăiate înţepate ar da relaţii cu privire la lungimea
lamei cuţitului dar lungimea canalului, deci profunzimea plăgii depinde si ea de
numeroşi factori: uşurinţa pătrunderii lamei in ţesuturi in raport cu structura
acestora, forma vârfului cuţitului, starea ascuţişului, forţa de lovire.

4
Plaga despicata – este produsa cu instrumente cum ar fi topor, satâr,
secure, barda sau sapa. Lungimea plăgii corespunde cel mai frecvent cu lungimea
lamei. Fiind vorba de instrumente grele leziunile sunt grave. La nivel osos produc
si fracturi, zdrobiri de ţesuturi, organe. Integrarea juridica cea mai obişnuita este
heteroagresiunea.

1.3. OBIECTIVELE EXPERTIZELOR MEDICO-LEGALE


IN TRAUMATISMELE NEMORTALE

a) Demonstrarea realităţii traumatismelor se face prin:


1.Evidenţierea leziunilor traumatice
2.Aprecierea vechimii acestora (daca se puteau produce la data
menţionata de victima)
3.Stabilirea fondului patologic preexistent traumei (uneori leziunile
patologice sunt prezentate de victima ca fiind patologice).

b) Obiectivarea circumstanţelor de producere a leziunilor traumatice:


1.Estimarea caracterului agentului traumatic in funcţie de
particularităţile leziunii traumatice decelate (forma sau mărime).
2.Stabilirea mecanismelor de producere (lovire activa, pasiva,
zgâriere etc.)
3.Aprecieri asupra împrejurărilor/circumstanţelor in care s-au produs
leziunile traumatice (agresiune, accident).

c) Stabilirea cauzalităţii medico-legale:


1. Legături de cauzalitate, directa sau primara care poate fi imediata,
necondiţionata, sau mediata (condiţionata de fondul patologic preexistent):
- indirecta sau secundara
- complexa
2. Raportul de cauzalitate

d) Evaluarea gravitaţii leziunii traumatice sau a consecinţelor acestora


pe baza criteriilor medico-legale care permit încadrarea juridica a faptei
infractorului in conformitate cu prevederile codului penal.
• Obiectul juridic general comun tuturor infracţiunilor contra
persoanei este reprezentat de relaţia sociala referitoare la dreptul la
viata, la integritatea corporala si sănătate, la libertate si demnitate a
fiecărui individ indiferent de naţionalitate, vârsta, sex, apartenenţa
politica, convingeri religioase a căror existenta normala nu este
posibila daca fapta prin care ni se aduce atingere nu este sancţionata.
Responsabilitatea acestor obligaţii protejata fiinţa umana căreia ii
sunt astfel asigurate atât existenta fizica cat si afirmarea
personalităţii.

5
• Obiectul juridic special este dat de relaţiile sociale care ocrotesc
persoana si a căror nerespectare de către ceilalţi membrii ai societăţii
determina alterarea integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei.
Când persoana însăşi îşi provoacă o vătămare aceasta poate fi
considerata o infracţiune daca prin fapta comisa acea persoana
încearcă sa se sustragă de la anumite obligaţii sociale: efectuarea
serviciului militar sau executarea unei pedepse.
• Obiectul material este reprezentat de corpul unei persoane si
acţiunea de lovire sau vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii
este îndreptata asupra omului viu.

Subiecţii sunt:
- Subiectul activ nemijlocit (autorul), la săvârşirea faptei putând contribui
si alţi autori activi instigatorii, complici.
- Subiectul pasiv special si imediat reprezentând persoana fata de care s-a
reprezentat fapta si general si mediat care este societatea. Latura obiectiva este
realizata prin vătămarea corporala sau a sănătăţii victimei datorita acţiunii
făptuitorului, directa (calitatea unei lovituri) sau indirecta. Făptuitorul poate
realiza fapta prin mai multe mijloace materiale dar si psihice (sperie victima, îl
ameninţa).
Latura obiectivă – reprezentata de fapta prin care victima a suferit o
vatamare a integrităţii corporale sau sănătăţii:
- prin acţiunea făptuitorului, directă sau indirectă (aplicată victimei)
- prin inacţiune când făptuitorul nu face ceea ce este obligat să facă astfel
incât victima sa nu sufere vatamari.
Latura subiectiva – infracţiunea se poate realiza cu intenţie directă sau
indirectă
- preterintenţie;
- din culpă - art. 184 Cod Penal.
Infracţiunea se considera consumata atunci când rezultatul prevăzut de
legea penala se materializează respectiv atunci când persoana a fost lovita sau i-a
fost vătămata integritatea corporala ori sănătatea.
Citam in continuarea art. din Codul Penal care prevede sancţiuni in funcţie
de gravitatea faptelor:
 art. 180 CP lovirea sau alte violente – lovirea sau orice act de violenta
cauzatoare de suferinţa fizica se pedepsise cu închisoare de la 1 luna la
3 luni sau amenda. Faptele prevăzute mai sus săvârşite asupra
membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau
amenda. Lovirea sau actele de violenta care au pricinuit o vătămare sau
îngrijiri medicale de cel mult 20 zile se pedepsesc cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau amenda. Faptele prevăzute mai sus săvârşite asupra
membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 2 ani sau
amenda.

6
 art. 181 CP vătămarea corporala – fapta prin care s-a pricinuit
integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesita îngrijiri
medicale de cel mult 60 zile se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la
5 ani. Aceeaşi situaţie ce priveşte membrii familiei se pedepseşte cu
închisoare de la 1 an – 5 ani.
 art. 182 CP vătămare corporala grava. Fapta prin care s-a pricinuit
integrităţii o vătămare care necesita îngrijiri medicale mai mult de 60
zile sau care a produs: pierderea unui organ sau unui simt sau încetarea
funcţionarii unui organ, o infirmitate fizica, slutirea, avortul, ori
punerea in primejdie a vieţii persoanei se pedepseşte cu închisoarea de
la 2 – 7 ani. Când fapta a fost săvârşita in scopul producerii
consecinţelor prevăzute in alineatul precedent pedeapsa este cuprinsa
intre 3 – 10 ani.
 art. 184 CP vătămare corporala din culpa – vătămare care necesita
vindecare prin îngrijiri medicale mai mult de 10 zile si se pedepseşte cu
închisoare de la 1 luna la 3 luni sau amenda.

Criterii medico-legale de evaluare a unui traumatism:


1. Număr de zile de îngrijire medicala.
2. Infirmitatea.
3. Pierderea unui organ.
4. Pierderea unui simt.
5. Încetarea funcţionarii unui simt sau organ.
6. Slutirea.
7. Punerea in primejdie a vieţii persoanei.
8. Avortul post traumatic.

1. Numărul de zile de îngrijire medicală


Reprezintă numărul de zile prin care se estimează în mod direct, din punct
de vedere medico-legal, gravitatea unei/unor leziuni sau boli posttraumatice;
stabilirea numărului de zile de îngrijire medicală ţine cont de:
• criteriul diagnostic – tipul, localizarea, mărimea şi numărul leziunilor
traumatice;
• criteriul terapeutic – pronostic (recuperator) - perioada de timp necesară
aplicării unei terapii (medicamentoase, chirurgicale, recuperatorii) – în ambulator
sau prin internare în spital, reclamată de leziunea traumatică respectivă;
• criteriul antecedentelor patologice – starea de sănătate anterior
traumatismului suferit de victimă; „terenul” pacientului/victimei ţine de vârstă,
boli preexistente, stare de nutriţie, sex etc.
Această noţiune medical-juridică de „zile de îngrijire medicală” nu trebuie
confundată cu:
• timpul de vindecare anatomică;
• timpul de incapacitate temporară de muncă (concediu medical);
• perioada de spitalizare;

7
• perioada recuperatorie - de vindecare funcţională. In cazul în care
medicul legist constată, cu ocazia examinării medico-legale, întârzieri în
aplicarea tratamentului, deficienţe terapeutice sau agravarea intenţionată a
leziunilor, toate acestea crescând numărul de „zile de îngrijire medicală”, este
obligat să menţioneze, în concluziile documentului medico-legal, aspectele care
au generat creşterea numărului de „zile de îngrijire medicală” faţă de cele care ar
fi fost acordate dacă aceste împrejurări nu ar fi existat.
Aprecierea gravităţii unui traumatism exercitat asupra organismului uman
prin folosirea criteriului direct, exclusiv de către medicul legist, printr-un număr
de „zile de îngrijire medicală”:
• mai mic sau cel mult de 20 permite încadrarea din punct de vedere juridic
conform prevederilor art.180 Cp. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, atunci când fapta este săvârşită
asupra membrilor familiei; împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală pro-
ducându-şi efectele şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din
oficiu.
• între 21 şi inclusiv 60 permite încadrarea din punct de vedere juridic a
faptei agresorului în conformitate cu prevederile art. 181 Cp. Acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu,
atunci când fapta este săvârşită asupra membrilor familiei; împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală producându-şi efectele şi în cazul în care acţiunea
penală a fost pusă în mişcare din oficiu.
• mai mare de 60 (deci începând cu 61) permite încadrarea din punct de
vedere juridic în prevederile art.182 Cp. Acţiunea penală se pune în mişcare fie la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate fie din oficiu; împăcarea părţilor nu
înlătură răspunderea penală.
• mai mare de 10 (deci începând cu 11) permite încadrarea din punct de
vedere juridic conform cu prevederile art.184 Cp. Împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală numai pentru faptele prevăzute în alin. 1 şi 3.

2. Infirmitatea
Defineşte o vătămare corporală gravă, parţială sau totală (completă), cu
caracter permanent, de ordin morfologic, funcţional sau morfo-funcţional, ce
produce un handicap fizic sau psihic, care generează persoanei respective o stare
de inferioritate.
Handicapul fizic este reprezentat prin:
• pierderea unui organ şi/sau încetarea sau diminuarea semnificativă şi
permanentă a funcţionalităţii acestuia;
• pierderea sau reducerea semnificativă şi permanentă a unui simţ;
• lipsa unui segment corporal (a unei părţi corporale) şi/sau paralizia ori
alterarea semnificativă (permanentă) a sensibilităţii locale.
Handicapul psihic are un substrat organic obiectivabil (cicatrice meningo-
cerebrală, epilepsia posttraumatică etc.).

8
Aşa cum rezultă din definiţie, pentru a putea fi etichetată drept infirmitate,
„consecinţa posttraumatică” trebuie să aibă caracter de permanenţă, adică să nu
fie susceptibilă de refacere naturală sau medico-chirurgicală.
Ori de câte ori urmările unui traumatism pot fi corectate (indiferent de
perioada de timp necesară), nu se va folosi noţiunea de infirmitate; pentru a
atenţiona totuşi asupra gravităţii crescute a traumatismului suferit de victimă,
medicul legist poate folosi noţiunea de „prejudiciu fizic", până la
vindecare/recuperare sau, din contră, până la constituirea infirmităţii.
Din cele menţionate se poate deduce că folosirea sintagmei „infirmitate
permanentă” - pleonasm! - lasă să se înţeleagă că persoana respectivă nu cunoaşte
semnificaţia acestei noţiuni.
Infirmitatea se poate constitui:
• imediat posttraumatic, când gravitatea iniţială a leziunilor traumatice
este deosebită şi permite acest lucru (spre exemplu un accident de trafic rutier cu
amputarea unui membru pelvin, o agresiune urmată de amputarea pavilionului
urechii etc.).
• după un interval de timp de la traumatism, şi anume:
- după aplicarea măsurilor terapeutice impuse de situaţie spre exemplu un
traumatism abdominal cu hematom splenic (se constituie în zile) şi splenectomie
de necesitate;
- după epuizarea metodelor terapeutice recuperatorii prin care s-a încercat
remedierea consecinţelor posttraumatice (spre exemplu cicatricele întinse, re-
tractile, după arsuri post agresiune, scurtarea unui membru pelvin după o fractură
iniţial consolidată vicios ce a necesitat (re)intervenţie chirurgicală etc.)
Infirmitatea nu este încadrabilă în grade sau procente.
Constituirea sa este dictată de gravitatea traumatismului suferit de victimă,
de corectitudinea tratamentului aplicat şi de particularităţile de evoluţie specifice
organismului respectiv (influenţată de vârstă, boli preexistente, sex etc.).
Spre deosebire de infirmitate, cu care uneori este confundată, invaliditatea
semnifică existenţa unui deficit funcţional temporar sau permanent care poate
avea repercusiuni asupra capacităţii de muncă (acea stare a funcţiilor
organismului care-i permite individului să desfăşoare o activitate socială, să
corespundă cerinţelor muncii profesionale).
Un invalid poate avea capacitate de muncă:
- păstrată (deşi individul prezintă o invaliditate, aceasta nu-i afectează
capacitatea de muncă în cadrul meseriei sale);
- scăzută;
- pierdută (temporar sau permanent).
Ţinând cont de prevederile codului civil, care precizează că au dreptul la
pensie de invaliditate cei care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă,
invalidităţile ce conferă dreptul la pensie sunt clasificate astfel:
• invaliditate de gradul I – pierderea totală a capacităţii de muncă asociată
cu imposibilitatea victimei de a se autoîngriji, fapt care atrage necesitatea

9
îngrijirii/supravegherii invalidului de către o altă persoană (deci impune prezenţa
unui însoţitor);
• invaliditate de gradul II — pierderea totală a capacităţii de muncă,
invalidul având capacitatea de a se autoîngriji (nu este nevoie de ajutorul altei
persoane);
• invaliditate de gradul III – pierderea parţială/scăderea capacităţii de
muncă; invalidul îşi poate continua activitatea la acelaşi loc de muncă dar cu
program redus sau poate desfăşura o activitate mai uşoară, cu program complet
de lucru.
Pensionarii de invaliditate sunt supuşi revizuirii sub raportul capacităţii de
muncă, astfel:
- la 1 an pentru invalidităţile de gradul I şi II;
- la 6 luni pentru invalidităţile de gradul III. Pensionarii cu invalidităţi
ireversibile (permanente) nu sunt supuşi revizuirii medicale.
Atât invaliditatea cât şi capacitatea de muncă sunt cuantificate în grade sau
procente (spre exemplu baremul A.D.A.S.).

3. Pierderea unui organ


Acest criteriu, deşi menţionat ca independent în Cp. (art. 182), din punct de
vedere medico-legal reprezintă o modalitate de manifestare a infirmităţii; prin
caracterul de permanenţă a consecinţei posttraumatice, „pierderea de organ” se
consideră infirmitate.
Prin organ înţelegem acea formaţiune anatomică cu o topografie precisă,
cu structură bine diferenţiată şi individualizată, formată dintr-un ţesut specific, cu
o vascularizaţie şi o inervaţie proprie, ce îndeplineşte - în mod independent sau
împreună cu un alt organ de acelaşi fel ori diferit sau împreună cu un alt ţesut - o
anumită funcţie şi prin a cărui protezare, înlocuire - în caz de necesitate - nu se
mai poate reface statusul anatomo-funcţional iniţial şi se induce/favorizează
apariţia fenomenelor de incompatibilitate (histoincompatibilitate). Această
definiţie a organului a fost redată pentru a se putea înţelege diferenţa dintre
noţiunile de parte corporală şi respectiv de organ, astfel încât din punct de vedere
juridic pierderea unui/unor dinţi să nu mai fie considerată drept pierdere de
organ.

4. Pierderea unui simt


Acest criteriu, deşi menţionat ca independent în Cp. (art. 182), din punct de
vedere medico-legal reprezintă o modalitate de manifestare a infirmităţii; prin
caracterul de permanenţă a consecinţei posttraumatice, „pierderea unui simţ" se
consideră infirmitate.
Simţul este o funcţie a organismului prin care se recepţionează şi se
prelucrează anumiţi excitanţi (stimuli) din mediul extern sau intern, sub formă de
senzaţie conştientă.
Simţurile organismului uman sunt reprezentate de: văz, auz, pipăit (simţ
tactil), miros şi gust.

10
Acestea pot fi pierdute, conform accepţiunii juridice, şi în situaţia în care
organul este indemn – spre exemplu, deşi victima unui traumatism cranio-
cerebral îşi păstrează globii oculari integri, totuşi nu mai vede, datorită leziunilor
traumatice ale creierului.

5. Încetarea funcţionării unui simţ sau organ


Acest criteriu, deşi menţionat sub forma unui criteriu independent în Cp.
(art. 182), din punct de vedere medico-legal reprezintă o modalitate de
manifestare a infirmităţii; prin caracterul de permanenţă a consecinţei
posttraumatice, „încetarea funcţionării unui simţ sau organ" face deci parte din
infirmitate.
Aşa cum rezultă şi din formulare, acest criteriu precizează faptul că:
- deşi din punct de vedere anatomic organul respectiv există, totuşi nu-şi
mai poate îndeplini funcţia la parametri normali (fiziologici) în cadrul
organismului uman, în mod permanent;
- simţul este afectat (total sau parţial) în mod permanent, fără însă a se
putea pune în evidenţă vreo leziune la nivelul formaţiunilor anatomice prin care
acel simţ este conştientizat (receptori, căi nervoase de conducere, zona de
proiecţie cerebrală).

6. Slutirea
Defineşte o vătămare corporală gravă, constând într-o deformare evidentă,
obiectivă, cu caracter permanent şi substrat morfologic care, indiferent de
localizare, alterează aspectul estetic, armonios nativ, al unei regiuni anatomice,
punând persoana respectivă în condiţii de inferioritate.
Deoarece cele mai frecvente sechele posttraumatice care fac obiectul
noţiunii de sluţire sunt localizate la nivelul feţei, în practica medico-legală se
foloseşte (cu acelaşi înţeles) şi noţiunea de desfigurare, care desemnează o formă
de sluţire cu repercusiuni grave asupra fizionomiei (aspectul static) şi/sau mimicii
(aspectul dinamic, expresie a stărilor psihice) persoanei.
Pentru ca o leziune posttraumatică să fie considerată sluţire/desfigurare,
trebuie să se cunoască şi sexul, vârsta şi mai ales profesia victimei.
Deşi prin caracterul său de permanenţă sluţirea poate fi inclusă în categoria
mult mai vastă a infirmităţii, totuşi ea a fost menţionată ca un criteriu de sine
stătător (şi acceptat ca atare şi din punct de vedere medico-legal) tocmai pentru a
se putea accentua consecinţele neplăcute de ordin estetic, imposibil de corectat,
ce pot surveni după un traumatism.
In situaţia în care medicul legist nu are certitudinea că leziunea
posttraumatică respectivă nu mai poate fi remediată, poate folosi, în concluziile
documentului medico-legal, noţiunea de „prejudiciu estetic”; aceasta impune
reexaminarea victimei după o perioadă mai lungă de timp (6 luni - 1 an), timp în
care să se poate efectua intervenţiile chirurgicale reparatorii.

11
Precizăm că din punct de vedere medico-legal nu se poate accepta drept
sluţire, (deci fapta agresorului nu ar putea fi încadrată, strict referitor la acest
criteriu, în conformitate cu prevederile art. 182 Cp.):
- tăierea/smulgerea/ruperea/arderea sau vopsirea părului capilar, a bărbii, a
mustăţii, a genelor sau a sprâncenelor, deoarece, deşi temporar aspectul estetic al
victimei este alterat, printr-un proces natural de creştere/regenerare, fără
tratament, părul se va reface iar prejudiciul estetic va dispărea; aşadar, lipseşte
caracterul de permanentă a efectului posttraumatic.
- pierderea dinţilor, inclusiv cei frontali, deoarece aceştia pot fi supliniţi
prin proteze fixe sau mobilizabile, care nu numai că restabilesc funcţia dentară
(masticator-fonator-fizionomică) dar, nu de puţine ori, conferă un aspect estetic
chiar mai plăcut decât cel anterior traumatismului; deci, chiar dacă nu există un
proces natural de vindecare, prejudiciul estetic poate fi remediat (protetic) şi
astfel caracterul de permanenţă al prejudiciului post-traumatic dispare, ceea ce
face ca noţiunea de sluţire să nu poată fi operantă.
- pierderea unicului dinte pe care-1 avea persoana vătămată;
- pierderea dinţilor stâlpi, încadrată în noţiunea de infirmitate şi nu în cea
de sluţire.

7. Punerea în primejdie a vieţii persoanei


In conformitate cu cerinţa legii penale, se consideră că o leziune traumatică
a pus în primejdie viaţa unei persoane atunci când există pericolul cert —
iminent, imediat, tardiv – ca acea leziune să determine moartea, în lipsa unui
tratament (medical) adecvat, indiferent de reactivitatea, uneori crescută, a
organismului traumatizat, care face ca pericolul letal să fie depăşit fără aplicarea
terapiei/asistenţei medicale necesare.
Sintagma „leziune periculoasă pentru viaţă” poate fi interpretată sub două
aspecte:
A. Unul de certitudine (situaţia cea mai frecventă), când în lipsa unei
intervenţii medicale de specialitate decesul victimei este:
- iminent - hemoragie abundentă printr-o plagă ce interesează un vas de
sânge important;
- imediat - comă, stare de şoc, hematom splenic etc.
- tardiv - cel mai frecvent prin complicaţii infecţioase şi septicemie.

B. Unul de probabilitate – mult mai rar decât precedentul – când, având


în vedere amploarea leziunilor traumatice produse victimei, aceasta ar fi decedat,
dar acest lucru nu s-a întâmplat datorită rezistenţei crescute, particulare a
organismului respectiv; astfel, momentul critic este depăşit fără o intervenţie
medicală calificată – spre exemplu, în urma unei agresiuni făptuitorul produce
victimei o plagă toracică penetrantă ce perforează plămânul, plagă care se
vindecă în timp fără asistenţă medicală.
Aprecierea medico-legală este strict dependentă de gravitatea leziunii
traumatice, neacceptându-se formulări de tipul: „dacă leziunea traumatică ar fi

12
fost 5 cm mai la stânga sau cu 2 cm mai profundă, ar fi fost periculoasă pentru
viaţa persoanei”.
Aşadar, medicul legist va menţiona numai dacă leziunea traumatică
respectivă a pus sau nu în primejdie viaţa victimei, fără a fi influenţat de modul în
care fapta agresorului va fi încadrată din punct de vedere juridic.

8. Avortul posttraumatic
Acest criteriu medico-legal indirect, mai rar folosit în activitatea practică,
se referă la întreruperea cursului normal al sarcinii (indiferent de vârsta
produsului de concepţie) şi expulzia/extragerea fătului ca o consecinţă directă a
traumatismului exercitat asupra unei femei gravide în imposibilitatea de a se
apăra.
Cp. pedepseşte întreruperea sarcinii:
a) fără acordul femeii gravide (spre deosebire de întreruperea cursului
sarcinii realizată cu acordul gravidei respective – avort terapeutic sau
empiric);
b) săvârşită de o persoană care ştia că acea femeie este gravidă (din punct
de vedere juridic nu se acceptă simpla prezumţie că orice femeie ar putea fi
însărcinată şi, în consecinţă, orice vătămare corporală adusă acesteia ar putea să-i
provoace avortul); făptuitorul, cunoscând starea de graviditate, acţionează cu
intenţie (directă sau indirectă) în sensul producerii unor leziuni traumatice prin
care să inducă avortul.
In inducerea avortului poate interveni orice tip de agent traumatic;
particularizăm faptul că:
• agenţii traumatici mecanici, responsabili în special de avortul în lunile
mari de sarcină, pot acţiona local, în regiunea abdomino-pelvină sau general, prin
starea de şoc, comă etc.
• agenţii traumatici psihici (situaţiile stresante-psihotraumatizante) pot
provoca avortul mai ales în lunile mici de sarcină şi numai dacă au o intensitate
crescută (spre exemplu detenţia).
Din punct de vedere medico-legal, trebuie să se demonstreze realitatea:
- traumatismului suferit de victimă (prezenţa leziunilor traumatice, prin
examinare directă sau prin studiul documentelor medicale), menţionându-se dacă
leziunile traumatice respective puteau întrerupe cursul sarcinii;
- avortului (vârsta sarcinii în momentul traumatismului, evoluţia
posttraumatică, semnele avortului efectuat).
Aşadar, în concluziile oricărui document medico-legal, certificat medico-
legal (C.M.L.), Raport de constatare medico-legală (R.C.M.L.), Raport de
expertiză medico-legală (R.E.M.L.) sau Raport de nouă expertiză medico-legală
(R.N.E.M.L.), medicul legist va evalua gravitatea traumatismului suferit de
victimă prin folosirea criteriului medico-legal direct („zile de îngrijire medicală”)
iar în cazul în care în evoluţia posttraumatică au survenit consecinţe de natura
celor prevăzute de art. 182 Cp, prin folosirea criteriilor medico-legale indirecte;
precizăm că în situaţia în care medicul legist constată astfel de consecinţe este

13
obligat să le menţioneze astfel încât din punct de vedere juridic să se poată
acţiona în consecinţă.

(Bibliografie – Dr. Valentin Iftenie – Medicina Legala pentru Facultatile de Drept – ed. Ştiinte
Medicale)

1.4. TRAUMATISME CRANIO – CEREBRALE PRIN LOVIRE

Traumatismele cranio-cerebrale sunt printre cele mai frecvente situaţii


medico-legale ce necesită o clarificare juridică. Frecvenţa lor ajunge până la 70%
din totalul traumatismelor corporale dacă luăm în considerare loviturile la cap
făcute în scop agresiv, incidentele de trafic, precum şi alte tipuri de accidente.
In cadrul obiectului infracţiunii se vor rezolva următoarele probleme
specifice:
1. Realitatea traumatismului (lovirii) cranio-cerebrale rezultă din:
• Leziunile scalpului (tegumentelor capului) cu aspect de plăgi confuze,
liniare sau plesnite. Situarea anatomică a tegumentelor capului pe o
suprafaţă dură (os) obligă ca orice lovire a capului să lase o urmă la nivelul
scalpului; în lipsa leziunii, pretenţia unei loviri se poate explica fie prin
protejarea capului (de exemplu, cu o cască), fie prin resorbţia în timp a
infiltratului hemoragie (traumatism în antecedente); de menţionat că
deseori urma lovirii nu se observă pe scalp nici chiar după raderea părului,
dar trebuie să fie evidenţiată printr-un infiltrat hemoragic epicranian (între
piele şi os);
• Prezenţa unei fracturi craniene de tip înfundare; osul cranian fiind un os
lat, fractura ia forma deprimată unică sau cu mai multe fragmente – când
se numeşte fractură deprimată cominutivă, formă de fractură liniară, unică
sau multiplă, cu dehiscenţă (îndepărtare) a fragmentelor de fractură (la
copii, acest gen de fracturi diastazice sunt mai frecvente) şi uneori chiar
fracturi de contralovitură (contrecoup), mai ales la nivelul plafoanele
orbitale şi a etmoidului, şi în căderi, mai frecvent. La copil, din cauza
elasticităţii oaselor, sunt frecvente înfundările osoase asemănătoare
deformării unei mingi de ping-pong. Alteori de întâlnesc doar fisuri
craniene, adică fracturi limitate la o singură tăblie, de regulă, cea externă.
• Leziunile meningeale sub formă de hematoame extradurale (colecţii de
sânge între os şi dura mater), subdurale (între dura mater şi creier) şi
hemoragii subarahnoidiene. De menţionat că la adulţi, în 99% dintre
cazuri, hematoamele extradurale coincid cu o fractură, mai ales în zona
temporo-parietală a lovirii. La copii, hematoamele extradurale sunt
excepţionale (dura mater este aderentă de os) şi deseori nu se asociază cu
fracturi (datorită elasticităţii oaselor)
• Leziuni cerebrale cu aspect de contuzii la locul lovirii sau în partea opusă
impactului (contuzii de contrecoup sau de contralovitură) şi dilacerări
cerebrale (distrugeri de substanţă nervoasă).

14
• Leziuni secundare traumatismelor capului, cum ar fi edemul cerebral,
hemoragiile tip Duret în trunchiul cerebral (la distanţă de leziunea primară
de lovire);
• Leziuni terţiare de tipul complicaţiilor posttraumatice (meningite, abcese
cerebrale etc.);
• Complicaţii ale traumatismului cranio-cerebral la nivelul altor organe
(pulmon, cord etc.).

2. Felul morţii, ca fiind violentă în cazul lovirii, accidentelor şi sinuciderii


este posibil deseori ca după o pierdere de cunoştinţă din diferite motive
(ebrietate, accidente vasculare cerebrale etc.) să urmeze căderea, când numai din
analiza corectă a leziunilor se va deduce forma şi mecanismul lor şi, astfel, se vor
găsi argumente pentru un anumit tip de moarte violentă (lovire, cădere, accident
patologic).

3. Cauza morţii în traumatismele cranio-cerebrale este primară ori de câte


ori leziunile, prin ele însele, duc la deces după o stare de coma de mai lungă sau
de mai scurtă durată sau poate fi secundară, produsă prin complicaţii cerebrale
ale traumatismului (de exemplu, infecţii) sau prin „creier visceral"
(bronhopneumonie). Decesele violente prin complicaţii se explică prin sindroame
de angajare (hernii cerebrale) din cauza creşterii tensiunii intracraniene, prin
hidrocefalie acută (blocarea căilor de circulaţie a lichidului cefalorahidian), prin
colaps cerebroventricular în cazul fistulelor de LCR, prin infecţii variate.

4. Data lovirii se va aprecia după intensitatea infiltratelor sangvine în


ţesuturile pericraniene şi în diploe (în ţesutul spongios al calotei) şi după aspectul
hematoamelor meningeale (de exemplu, gradul de coagulare/comprimare a
hematoamelor extradurale), mai ales al hematoamelor subdurale, care în primele
trei-patru zile sunt colecţii de sânge (hematoame acute), între patru şi 14 zile
încep să~şi facă o cămaşă (capsulă) conjunctivă hematoame subacute precoce,
între patru şi 10 zile, şi tardive, între 10 şi 14 zile) şi, în final, după 14-20 de zile
sângele se resoarbe şi în locul său rămâne un lichid clar sau după lini de zile
capsula se calcifică (hidrome). Se va corobora deci în sensul stabilirii datei
producerii leziunilor şi aşa-numitul interval liber (lucid sau nu) dintre impact (cu
comoţie risagera) şi intrarea în comă, care la hematoamele extradurale poate fi de
ore sau de zile, iar la hematoamele subdurale poate fi de zile, săptămâni sau luni
(hematoame cronice).

5. Data morţii se rezolvă după regulile generale menţionate, dar ea poate fi


deseori în vădită discordanţă cu data leziunilor, fiind vorba de un interval de ore,
zile, săptămâni sau luni, ca în cazul hematoamelor meningeale sau al
complicaţiilor cerebrale şi viscerale tardive.

15
6. Gravitatea leziunilor ţine de cantitatea de energie cinetică eliberată de
obiectul: contondent (sau de cădere) asupra capului. În funcţie de forţa cinetică
de impact, gradul de deplasare (vibrare) a creierului într-o cavitate închisă va fi
mai mult sau mai puţin accentuat, răsunetul vaselor cerebrale mai mult sau mai
puţin intens şi leziunile mai mult sau mai puţin grave (de aceea, deseori, leziunile
vasculare pot fi prezente chiar şi în lipsa altor leziuni tisulare sau osoase). La
persoane în vârstă sau cu anumite leziuni meningo-cerebrale prealabile,
traumatismele, deşi mai puţin intense, pot determina leziuni endo-craniene grave,
ca, de exemplu, hematoame subdurale, hematoame intraparenchimatoase
(intracerebrale), edeme cerebrale (pe cale reflexă), rupturi de anevrisme vasculare
preexistente (mai ales la tineri). în funcţie de gravitatea leziunilor, moartea poate
surveni imediat sau tardiv.

7. Caracterul vital al leziunilor se apreciază prin infiltratele sangvine


pericraniene, prin infiltratele sangvine din diploe, prin sângele coagulat sau prin
prezenţa hidromei din hematoamele meningeale.

Latura obiectivă a infracţiunii de lovire a capului implică rezolvarea


următoarelor probleme esenţiale în cauză:

1. Obiectul vulnerant – cel mai frecvent, lovirea capului are loc cu obiecte
contondente, mai rar obiecte tăioase şi arme de foc (vezi capitolele în cauză).
Lovirea capului cu un obiect contondent va produce asupra scalpului o plagă
contuză, mai mare sau mai mică, în funcţie de forma obiectului (mai mult sau mai
puţin regulat), mergând uneori până la pierderi de substanţă tegumentară (atriţii).
Leziunile scalpului permit efectuarea următoarelor observaţii:
• orice lovire a capului trebuie să lase o urmă lezională pe partea
internă sau externă a scalpului. în lipsa leziunii, ori traumatismul
este imaginar, ori s-a produs cu mult timp înainte, ori capul a fost
bine protejat;
• uneori, obiectele cilindrice sau cu muchii produc, prin lovire, o
categorie de plăgi contuze numite plăgi plesnite, care, prin forma lor
(lungime, margini relativ netede), imită o plagă tăiată sau despicată,
iar confundarea lor poate pune ancheta pe o pistă greşită;
• de asemenea, uneori, un obiect contondent de formă geometrică (de
exemplu, un ciocan) îşi poate imprima forma de pielea nepăroasă a
capului sub forma unei excoriaţii sau echimoze regulate
(corespondente ciocanului), fapt ce constituie o leziune marker şi
ajută la identificarea obiectului;
• pe calotă – os lat, obiectul poate produce fracturi variate (fisuri
liniare, simple sau ramificate), cominutive sau necominutive, cu
înfundare, iradiate de la calotă la baza craniului, şi care, în funcţie de
forma obiectului imprimată în fractură, ajută în mod peremptoriu la
identificarea lor. Astfel, obiectele geometrice cu suprafaţa sub 4 cm 2

16
vor produce înfundări (fracturi deprimate) - patrulatere cu latura de 2
cm, obiectele cu suprafaţa între 4 şi 16 cm2 vor produce fracturi cu
înfundare - patrulatere cu latura de până la 4 cm, iar peste 16 cm
această regulă nu se mai respectă, fracturile putând lua forma
neregulate
De asemenea, în lovirile capului, denivelările duc la împingerea
fragmentelor osoase către înăuntru (către cavitatea craniului), fenomen de
înfundare către interior faţă de o împuşcare sub bărbie cu ieşirea glonţului prin
calotă, unde fragmentele osoase sunt răsfrânte către exterior.
De asemenea, în căderi se pot întâlni fracturi prin contralovitură la polul
opus al impactului (în impacturi occipitale, la nivelul etmoidului şi al plafoanelor
orbitale). Alte tipuri de obiecte (lame de cuţit, gloanţe) produc leziuni specifice şi
nu rareori, prin ruperea lamelor sau prin forţa cinetică redusă a glonţului, acestea
se găsesc (rămân) în cavitatea craniană.

2. Cauza leziunilor poate fi foarte variată, în funcţie de agentul vulnerant.


Cel mai frecvent, atât prin lovire, cât şi prin cădere, ele sunt leziuni contuze cu
margini neregulate, cu corpi străini în fundul plăgii, cu pierderi de substanţă
tisulară (atriţii) sau sub formă de plăgi plesnite, liniare şi cu margini relativ
netede (vizualizarea lor cu o lupă relevă însă caracterul zdrenţuit, contuz).

3. Numărul leziunilor se deduce din numărul de focare infiltrative


pericraniene, din numărul de fracturi (ce nu trebuie să aibă, de regulă, legătură
între ele, cu excepţia înfundărilor, care pot avea traiecte ce interferează, dar pot fi
corect individualizate). Din individualizarea focarelor de contuzii sau dilacerare
cerebrală, menţionăm că, în prezenţa unei singure lovituri, se pot produce leziuni
la distanţă, prin contralovitură (prin lovirea creierului de reliefurile endocraniene
din cauza vibraţiei sale în cavitatea craniană închisă), care nu trebuie să ne
determine să afirmăm eronat existenţa mai multor lovituri. Apoi, o lovire
craniană cu producerea unui hematom extradural la locul impactului (lovirii)
poate produce un hematom subdural, contralateral, consecutiv căderii, tot aşa
cum o cădere cu impact cranian poate produce leziuni meningeale (hematoame
subdurale) sau contuzii ori dilacerări cerebrale prin contralovitură, deci la locul
opus impactului, fără ca aici să se fi exercitat vreo lovire. Din numărul de leziuni
şi din modul lor de producere (prin lovitură sau prin contralovitură) se va deduce
cu certitudine numărul de loviri exercitate asupra capului.

4. Succesiunea leziunilor în timp se apreciază, îndeosebi, pe baza a două


elemente:
 pe baza intensităţii infiltratelor sangvine, care vor fi intense în
lovirile cu circulaţie sangvină conservată, vor fi reduse atunci când
circulaţia sangvină scade în tensiune (agonie, moarte clinică) şi
absente dacă nu există circulaţie sangvină (după moarte);

17
 pe baza traiectelor de fractură liniară, după regula că traiectele
lovirilor posterioare se opresc întotdeauna pe traiectele de fractură
ale lovirilor anterioare. Situaţia este similară spargerii repetate a
unui geam. Din punctul de vedere al succesiunii leziunilor, vom
putea întâlni leziuni primare produse de impact (lovire), urmate de
leziuni secundare traumatice, care se produc într-un interval mai
scurt de timp (edem cerebral, hemoragii tip Duret), şi leziuni
terţiare, ce se produc, de regulă, după un interval mai lung de timp
(infecţii, cicatrice, bronhopneumonii etc.).

5. Mecanismul de producere a leziunilor cranio-cerebrale constituie


problema cea mai controversată din datele anchetei, mai ales atunci când nu
există martori la faţa locului. Leziunile cranio-cerebrale se pot produce prin
mecanisme directe de acceleraţie (capul în repaus este lovit de un obiect în
mişcare) – prin deceleraţie (capul în mişcare se loveşte de o suprafaţă dură,
statică) şi mixte (acceleraţie urmată de deceleraţie, adică lovire urmată de cădere)
şi mecanisme indirecte, cum ar fi acceleraţia şi deceleraţia fără impact (mecanism
în lovitură de bici, de tip whiplash, de hiperextensie şi hiperflexie brutală a
capului), întâlnit mai ales în accidentele de trafic (în vechime, ca pedeapsă
capitală, prin aşa-zisa „rupere a gâtului", cu leziuni predominante la nivelul
joncţiunii cranio-spinale) şi prin mecanisme indirecte, cu impact extracranian
(lovirea bărbiei poate produce o fractură de bază de craniu); atare leziuni se
produc şi în căderile de la înălţime pe fese sau în picioare, când bontul osos
vertebral este proiectat spre exterior prin vertexul cranian (tipice în căderile
paraşutiştilor). în esenţă, mecanismul de lovire se va afirma prin existenţa tuturor
leziunilor pericraniene, osoase, meningeale şi cerebrale în acelaşi plan (la acelaşi
nivel, adică de aceeaşi parte). Astfel, sub plaga contuză pericraniană se va afla
fractura craniană, sub fractură hematomul subdural şi sub acesta contuzia sau
dilacerarea cerebrală, dacă este vorba despre o lovire fără cădere sau cu cădere pe
o suprafaţă amortizantă (lovire activă). în căderile simple, favorizate de factori
externi sau interni, vom întâlni, dimpotrivă, leziuni pe zonele proeminente ale
neurocraniului sau orocraniului (de exemplu, pe regiunea occipitală, frontală sau
pe faţă), la nivelul pericraniului (de regulă, confuze, dar şi forme dependente de
suprafaţa căderii), sub aceste leziuni o fractură craniană, dar pentru că în cădere
vibrarea creierului în cavitatea craniană închisă este mult mai accentuată,
leziunile meningeale şi cerebrale se vor localiza în partea opusă impactului
(hematoame subdurale, contuzii şi dilacerări cerebrale sau chiar fracturi
controlaterale, în partea opusă impactului). Din acest motiv, contuziile şi
dilacerările controlaterale sunt numite, de regulă, „contuzii şi dilacerări tip
cădere”. Prin urmare, în căderi (loviri pasive) leziunile nu vor apărea în acelaşi
plan ca în lovirile active, ci vor fi bipolare, la locul impactului şi prin
contralovitură la locul opus impactului. Se poate deduce că hematoamele
subdurale, în circa 50-70% dintre cazuri, sunt cauzate de şi evocă astfel căderea,
ca şi fracturile solitare de bază, eventual cu iradieri secundare spre calotă. De

18
menţionat că la copii, în cădere, leziunile controlaterale (de contralovitură), de
regulă, lipsesc datorită elasticităţii oaselor craniene şi nesudării definitive a
acestor oase. In mecanisme mixte (lovire urmată de cădere) vom constata atât
leziuni de aceeaşi parte (ipsilaterale), cât şi leziuni de partea opusă lovirii
(controlaterale), deci cu concordanţă lezională la nivelul lovirii active şi cu
discordanţă Iezională la nivelul căderii (loviri pasive). Dar căderile se pot
produce de la acelaşi nivel (din poziţie staţionară, din mers sau din fugă) şi de la
înălţime (precipitare), când căderile de până la cinci metri produc, de regulă,
leziuni ale membrelor, de la circa 10 metri produc leziuni ale organelor interne,
iar cele de la peste 10 metri produc leziuni distructive întinse, când doar pielea
rezistă. în atare circumstanţe, se va ţine cont că la femei leziunile vor fi
predominant pe jumătatea inferioară a corpului, deoarece ele cad pe fese,
jumătatea inferioară a corpului fiind mai grea decât cea superioară, spre deosebire
de bărbaţi, care, de regulă, cad cu capul în jos, jumătatea superioară a corpului
fiind mai grea decât jumătatea inferioară. Expertul va explica şi unele leziuni mai
curioase, în raport de suprafaţa de cădere (leziuni de tragere în ţeapă în căderile
pe garduri, de decapitare în căderile pe sârme întinse sau de telescopare a
coloanei vertebrale în cavitatea craniană) ori prin creşterea tensiunii în unele
organe cavitare în momentul impactului (explozii de stomac, cord etc.).

6. Legătura medico-legală de cauzalitate între lovire şi deces evocă o


cauzalitate directă (lovirea şi leziunile consecutive fiind responsabile în mod
exclusiv de deces) şi una indirectă, când între o lovire de intensitate redusă şi
deces se interpun diferite condiţii, dintre care mai frecvent existenţa unor boli
meningocerebrale prealabile sau momentul solicitării asistenţei terapeutice şi
calitatea ei. Moartea violentă de cauză directă poate fi primară, când leziunea,
prin ea însăşi, a devenit sigur şi direct letală, sau secundară, când leziunea
primară a determinat o complicaţie ce duce la deces.

In ceea ce priveşte subiectul infracţiunii de omor prin lovirea capului, pe


lângă identificarea victimei sau a autorului după regulile generale expuse şi pe
lângă responsabilitatea autorului faţă de fapta sa (dedusă dintr-o expertiză
psihiatrico-legală) sau a contribuţiei victimei la o astfel de lovire (dedusă dintr-un
acelaşi tip de expertiză), se vor rezolva, ca probleme specifice:

1. Direcţia de lovire şi deci relaţia victimă-agresor, capul putând fi lovit


din faţă, din spate, lateral şi oblic anterior sau oblic posterior, aşadar din opt
direcţii, fapt ce va fi dedus din localizarea leziunii pericraniene şi a fracturii
craniene, precum şi din gradul de dehiscenţă a fracturilor, acestea fiind mai
dehiscente (cu margini mai îndepărtate) la locul impactului, dehiscenţă
pierzându-se către celălalt capăt al fracturii.

2. Aptitudinea de a efectua unele reacţii supravitale depinde de durata


intervalelor lucide dintre lovire şi instalarea comei sau de constituirea

19
hematoamelor meningeale, fapt ce explică lovirea într-un anumit loc şi găsirea
victimei în alt loc sau moartea după un interval lung de timp.

3. Subiectul activ va fi expertizat şi în vederea evaluării discernământului


său faţă de fapta imputabilă, ştiut fiind faptul că există şi crime patologice,
comise de bolnavi fără discernământ prin lovirea capului, frecvent cu multiple
lovituri, ce se află în contradicţie cu motivaţia actului.

In ceea ce priveşte latura subiectivă, se vor rezolva următoarele


probleme:
1. Preterintenţia, când o lovire banală a capului, pe un fond patologic,
poate determina o leziune meningocerebrală (hematom subdural sau
intraparenchimatos) sau poate precipita o leziune patologică (o hemoragie
cerebrală pe un fond de ateroscleroză a vaselor cerebrale sau ruperea unor
anevrisme cerebrale), ca şi atunci când o lovire banală (fără intenţia de a ucide,
stabilită de jurist) duce la o cădere ce explică moartea prin leziunile de cădere (şi
când culpa faţă de cădere o stabileşte, de asemenea, juristul, în baza leziunilor
evaluate de expert în ceea ce priveşte intensitatea lor.

2. Mobilul lovirii poate fi unul de competenţa organelor de anchetă


(conflict, răzbunare, tâlhărie et.,), dar şi altul de competenţa expertului: motivaţii
patologice delirante, halucinatorii etc., care pot lăsa impresia unor mobiluri
conştiente sau se pot localiza în intervalul dintre recăderile unei boli psihice.
3. Problema formei medico-legale de moarte prin lovirea capului, ca fiind
violentă ori patologică, iar dacă este violentă, ca fiind crimă, sinucidere sau
accident, constituie o problemă de interferenţă a tuturor laturilor infracţiunii şi de
corelare a datelor ştiinţifice obiective, de natură criminalistică şi expertală, cu
cele de natură subiectivă, de anchetă, deduse din declaraţii, mărturii etc. O moarte
patologică printr-o lovire a capului are loc după pierderea cunoştinţei urmată de
cădere (ictus cerebral), când pentru moartea patologică va pleda existenţa unor
cauze ale leziunilor constatate (ca, de exemplu, ale hipertensiunii arteriale şi
anevrismelor, ce produc frecvent hemoragii subarahnoidiene, ale leziunilor de
pahimeningită, ce produc hematoame subdurale patologice, ale leziunilor de
ateroscleroză cerebrală, ce produc, mai frecvent, hematoame intracerebrale sau
hemoragii cerebrale cu sediu capsulo-striat etc.). în ceea ce priveşte sinuciderile
prin defenestrare (precipitare de la înălţime), se vor corobora antecedentele
psihiatrice (starea presuicidară) cu morfologia leziunilor şi caracterul lor vital,
putând exista defenestrări ambigue ce dovedesc aruncarea cadavrului de la
înălţime. Tot astfel se vor soluţiona şi căderile accidentale de tipul sindromului
Elpenor (după numele soldatului lui Ulise, ce a căzut accidental).

1.5. LEZIUNI PRIN ARME ALBE

20
Armele albe sunt obiecte cu lamă strălucitoare (cuţite) care produc o serie
de leziuni tipice şi frecvente ca mod de agresiune. Ele îşi pot reflecta, de o
manieră mai mult sau mai puţin fidelă, forma şi dimensiunile în leziunea produsă
şi, din acest punct de vedere, ne întâlnim cu obiecte înţepătoare (cuie, stilete, ace
etc.), obiecte despicătoare (topoare, hârleţe, sape) şi tăioase (satâre) sau înţepător-
tăioase (cuţite cu o muchie sau cu ambele muchii tăioase, baionete).
În general, obiectele înţepătoare produc plăgi înţepate (punctiforme), cele
despicate produc plăgi despicate cu marginile mai mult sau mai puţin netede, în
funcţie de gradul de ascuţire al lamei (cu muchia, aceste obiecte produc leziuni
confuze), iar obiectele înţepător-tăioase produc plăgi tăiate, penetrante sau
nepenetrante, cărora li se descriu o lungime, o adâncime, marginile, unghiurile
etc. Spre deosebire de plăgile contuze, plăgile tăiate au ca element principal
marginile netede şi nu este permis ca un expert să confunde aceste leziuni.
Problemele medico-legale ce privesc obiectul infracţiunii prin arme albe se
referă, în mod particular, la:
1. Realitatea leziunilor - o leziune tăiată, despicată sau înţepată nu se poate
confunda cu nici o altă leziune produsă printr-un obiect de violenţă şi nici cu vreo
leziune patologică.
2. Felul morţii va fi întotdeauna de tip violent.
3. Cauza morţii poate fi primară:
- hemoragii prin interesarea unor vase de către plagă, hemoragii care
pot fi externe sau interne (în cavităţi ca hemotorax, hemoperitoneu)
şi care la pierderea a 50% (peste 2,5l) din masa sangvină devin letale
în lipsa unei hemostaze. La pierderi de 70%, moartea se produce
brutal (rapid), prin ischemie (lipsă de irigare) cerebrală. De
menţionat că arterele sângerează de şase ori mai rapid decât venele
şi că hemoragii letale s-au produs şi după secţionarea unor vase de
calibru redus (cum ar fi o radială sau o intercostală) în lipsa unei
hemostaze sau la persoanele cu tulburări de coagulare a sângelui;
- în plăgile inimii, moartea se produce prin acumularea sângelui în
pericard şi prin blocarea contracţiilor cordului (insuficienţă
hipodiastolică), ce se realizează la acumularea a circa 300-400 ml de
sânge în această cavitate;
- în plăgi ale gâtului, sângele ce provine din vasele gâtului (carotide şi
jugulare) poate fi aspirat în căile respiratorii şi poate produce o
asfixie mecanică printr-un fel de înec în propriile lichide;
- tot în plăgile venoase ale gâtului (ale jugularelor), din cauza
presiunii negative a cavităţii toracice, aerul poate să pătrundă în
aceste vase şi să producă o embolie gazoasă, care, la 10-20 ml de
aer, blochează vasele cordului (coronarele ce oxigenează cordul) sau
vasele cerebrale şi, astfel, produce decesul. Frecvent, cauza morţii
este şi secundară, cum ar fi infectarea plăgilor (piotorax, peritonită,
mai ales dacă plaga interesează şi intestinele etc).

21
4. Data lovirii se deduce din evoluţia leziunii primare către infectare sau
cicatrizare.
5. Data morţii se rezolvă după regulile generale cunoscute.
6. Gravitatea leziunilor rezultă din caracterul lor penetrant şi deci din
atingerea organelor vitale, astfel că interesarea cordului, pulmonului sau a
creierului conferă acestor leziuni o gravitate maximă, ca şi interesarea unor vase
de calibru mare (aortă, carotidă, penis în erecţie), când moartea poate surveni
brutal, în lipsa unor intervenţii salvatoare.
7. Caracterul vital al leziunilor se deduce după regulile generale
menţionate.

Latura obiectivă a infracţiunilor comise prin arme albe implică


rezolvarea următoarelor probleme:

1. Obiectul ce a produs rana – obiectele înţepătoare, în funcţie de forma


lor, produc plăgi înţepate în formă de frunză de salcie (obiectele cilindrice), în
formă de stea în trei, patru sau şase colţuri etc. (obiecte înţepătoare triunghiulare,
hexagonale etc.)
Obiectele despicătoare produc plăgi despicate, profunde, grave, care pot
afecta tegumentele (unde rana pielii va avea aspect de plagă tăiat-despicată, iar
dacă subiacent a afectat şi osul, acesta va suferi o fractură cominutivă produsă cu
lama obiectului. Când fractura va fi produsă cu muchia obiectului, va avea
formele descrise la obiectele contondente.
Obiectele înţepător – tăioase vor produce plăgi care permit identificarea lor
în următoarele limite:
- dacă obiectul interesează un os lat (calotă craniană, omoplat, coxal),
dimensiunea în lungime a fracturii corespunde dimensiunii în lăţime a lamei
obiectului. în cazul în care cuţitul se rupe în os, identificarea devine puţin mai
dificilă;
- pe un cuţit suspect de a fi produs o plagă tăiată/înţepat-tăiată pot rămâne
urme de sânge (corespunzătoare cu grupa şi sexul victimei) sau urme de ţesut (de
exemplu, de ţesut hepatic, într-o plagă a ficatului);
- pe tegumente, dimensiunile plăgii corespund dimensiunilor maxime în
lăţime ale lamei cuţitului, care poate fi însă mai mic, producând o plagă mai mare
prin mişcarea cuţitului în rană sau prin mişcarea victimei, dar nicidecum mai
mare decât lungimea la exterior a plăgii.
Dimensiunile în lungime ale cuţitului se apreciază prin faptul că
dimensiunile canalului plăgii corespund dimensiunilor minime în lungime ale
unui cuţit, acesta, de regulă, nepenetrând în totalitate. Există în estimarea
lungimii obiectului şi o excepţie, ca atunci când la lovirea abdomenului, cu
refracţia reflexă a pereţilor abdominali, un cuţit de o anumită lungime (de
exemplu, 10 cm) ar putea realiza, aparent, prin măsurarea după moarte, un traiect
de 12 cm.

22
In acest mod, din multitudinea de arme albe responsabile de producerea
unei plăgi, juristul o reţine pe aceea sau pe acelea apte de a o produce.

2. Din punctul de vedere al cauzei (etiologiei), leziunile produse prin arme


albe nu pot fi confundate cu alte tipuri de leziuni prin alţi agenţi vulneranţi, dacă
se respectă riguros semiologia descrierii lor.

3. Numărul leziunilor produse cu acelaşi obiect tăios sau cu obiecte diferite


obligă la individualizarea fiecărei răni printr-o descriere proprie, precum şi la
aprecierea dimensiunilor obiectului din explorarea plăgilor, pentru a conchide
dacă a fost posibil ca rănile să fi fost produse cu un acelaşi obiect sau cu obiecte
diferite şi a stabili, astfel, autoratul sau coautoratul la infracţiune.

4. Succesiunea leziunilor în timp se deduce, cu relativitate, din gravitatea


lor, dar mai ales din caracterul lor vital sau postvital, când unele ar fi fost produse
după moarte.

5. Mecanismul de producere a leziunilor implică frecvent lovirea activă.


Pretinsa cădere într-un obiect tăios trebuie analizată cu mare precauţie şi de la caz
la caz, deoarece o plagă, mai ales penetrantă, responsabilă de moarte necesită o
fixare prealabilă a obiectului în care se cade sau se împinge corpul, iar în cazul
căderii victimei în cuţitul pe care îl avea în mână, acesta, de obicei, alunecă şi nu
are capacitatea de a penetra, în majoritatea cazurilor în care s-a invocat o astfel de
cădere fiind vorba, în realitate, de loviri active.

6. Legătura cauzală dintre lovire şi deces se rezolvă după regulile generale


anterior expuse (moarte primară, prin consecinţe imediate ale leziunii, şi
secundară, prin complicaţii ale lor). Problema unor stări patologice prealabile,
care să influenţeze cauzal gravitatea plăgilor tăiate, nu are relevanţă expertală.

Subiectul infracţiunii:
1. Identificarea autorului se face, frecvent, după leziunile în apărare lăsate
de victimă pe corpul său (plăgi muşcate, excoriaţii produse prin mijloace
contondente sau plăgi produse prin alţi agenţi vulneranţi).
2. Relaţia victimă-agresor şi direcţia de lovire se rezolvă după regulile
generale menţionate.
3. Posibilitatea apariţiei unor reacţii supravitale este constant posibilă în
astfel de plăgi, în funcţie de gravitatea lor.
4. Starea psihică a autorului faţă de fapta sa implică o expertiză
psihiatrico-legală.

Latura subiectivă a infracţiunii implică investigarea următoarelor aspecte:

23
1. Mobilul infracţiunii, dedus din multitudinea plăgilor şi starea mintală a
autorului. Astfel, un psihotic epileptic sau schizofrenic va produce multiple
leziuni, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte („omoară un cadavru”),
consecutiv unui rapt psihotic urmat de automatismul lovirii.
2. Forma medico-legală de moarte se rezolvă după următoarele criterii:
- plăgile tăiate palmare au o hermeneutică (semnificaţie) de prindere a
cuţitului în apărare şi pledează pentru omor;
- plăgile tăiate ale părţilor dorsale ale mâinilor semnifică acoperirea
feţei şi se produc, de asemenea, în omor;
- plăgile orizontale ale gâtului, mai profunde într-o parte şi mai efilate
la capătul terminal, după cum victima este dreptace sau stângace,
atestă sinuciderea. De asemenea, pledează pentru sinucidere
multitudinea încercărilor (prin evidenţierea unor plăgi superficiale),
fapt ce trădează dezangajarea psihică progresivă a subiectului faţă de
vătămarea sa proprie;
- plăgile neregulate ca dispoziţie ale gâtului pledează pentru
omucidere.

Sinuciderea prin arme albe va fi demonstrată de:


• antecedentele depresive şi tentativele de suicid din antecedentele
subiectului;
• actele preparatorii efectuate de victimă şi constatate la faţa locului
(descheierea hainelor, sinuciderea în oglindă, lăsarea unei scrisori
etc.);
• accesibilitatea victimei la rană - de regulă, plăgile autoagresive se
localizează în zone accesibile victimei (faţă, gât, regiune precordială,
abdomen) şi, excepţional, prin manopere special efectuate, în zone
inaccesibile;
• multitudinea plăgilor tăiate, localizate în aceeaşi regiune
(precordială, gât), atestă sinuciderea;
• existenţa unor leziuni de ezitare manifestate sub forma unor multiple
leziuni superficiale (leziuni-santinelă) ce înconjoară o leziune letală,
este, de asemenea caracteristică autoagresiunii;
• profunzimea plăgilor nu este întotdeauna un argument de excludere
a sinuciderii;
• abandonarea unui mod de suicid şi recurgerea la un alt mod (fiind
cunoscută utilizarea succesivă a patru-cinci modalităţi de suicid) nu
exclud suicidul, dacă gravitatea modalităţilor iniţiale este
compatibilă cu realizarea celor ulterioare.
Omorul prin arme albe va rezulta din argumente per a contrario suicidului
prin astfel de arme.

24
Accidentele prin arme albe, cum s-a menţionat, trebuie tratate expertal de
la caz la caz, deci cu multă precauţie. Corelarea examenului la faţa locului cu
leziunea este utilă în anumite situaţii.

(Bibliografie: Medicină Legală pentru Jurişti – Ghe. Scripcaru; Cătălin Scripcaru; Vasile Astărăstoaie)

25