Sunteți pe pagina 1din 60

Dreptul Familiei-Sinteze

Declaratia Universala a Drepturilor Omului considera familia elementul natural si


fundamental al societatii.
Constitutia Romaniei din anul 1991, prin art. 44 si 45 si Codul familiei stabilesc
principii referitoare la ocrotirea casatoriei si familiei, ocrotirea intereselor mamei si
copilului,
egalitatea in drepturi dintre barbat si femeie, exercitarea drepturilor si indeplinirea
indatoririlor
parintesti in interesul copiilor.
Caracterizarea acestor principii se realizeaza prin dreptul familiei care reprezinta
totalitatea normelor juridice ce reglementeaza raporturile personale si patrimoniale
ce izvorasc
din casatorie, rudenie, adoptie, in scopul ocrotirii si intaririi familiei.
Prin studiul dreptului familiei se urmaresta cunoasterea unor institutii de
importanta
fundamentala in societate, cum ar fi institutia casatoriei si a rudeniei izvorate din
casatorie,
filiatia fata de mama si fata de tata, situatia legala a copilului din casatorie si din
afara
casatoriei, a adoptiei, obligatia legala de intretinere intre soti si cea dintre parinti si
copii.
1. Caracterizarea generala a relatiilor de familie. Familia este o forma de relatii
sociale
dintre oamenii legati intre ei prin casatorie sau rudenie. Din familie fac parte sotii,
parintii si
copiii precum si uneori, alte persoane intre care exista relatii de rudenie
Familia se intemeiaza pe casatoria liber consimtita intre soti, pe egalitate si pe
dreptul si
indatorirea parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor.
Copiii din afara casatoriei sunt egali in fata legii cu cei din casatorie. Copiii si
tinerii se bucura
de un regim special de protectie si de asistenta in realizarea drepturilor lor.
Familia ca, celula de baza a sociatatii este o institutie care se bucura de protectie
constitutionala. Mai multe constitutii ale statelor europene au prevazut protectia
familiei ca un
obiectiv important al ordinii constitutionale.
Familia indeplineste urmatoarele functii:
functia biologica - reproducerea populatiei, perpetuarea speciei umane. Avandu-se
in

1
vedere mai ales functia biologica, a familiei, s-a spus ca familia este o realitae
biologica, prin
uniunea dintre barbat si femeie.
functia economica a familiei - isi gaseste expresia in ducerea in comun a
gospodariei
casnice si comunitatea de bunuri a sotilor precum si in ajutorul acordat din cauza
incapacitatii
de a munci.
functia educativa - familia a avut in toate timpurile un rol important in educatia
copiilor.
Educatia in familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterala si
armonioasa.Exista o unitate intre educatie si familie si educatia in sociatate. Statul
edicteaza
norme juridice si stabileste atributii anumitor organe de stat, in vederea asigurarii
desfasurarii
corespunzatoare a procesului educativ in familie.
Dreptul familiei este guvernat de principii care asigura ocrotirea casatoriei si
familiei, ocrotirea
intereselor mamei si copilului. De asemenea Codul familiei si Constitutia stabilesc
si principii
referitoare la casatoria liber consimtita intre soti , egalitate in drepturi dintre barbat
si femeie,
exercitarea drepturilor si a indeplinirii indatoririlor parintesti in interesul copiilor,
monogamie.
2. Incheierea casatoriei
Casatoria este uniunea liber consimtita intre un barbat si o femeie, incheiata
potrivit
dispozitiilor legale, cu scopul de a intemeia o familie si reglementata de norme
imperative ale
legii.
Din definitia casatoriei rezulta ca aceasta are mai multe caractere:
- casatoria este o uniune dintre un barbat si o femeie;
- casatoria este monogama;
- casatoria se incheie in formele cerute de lege;
- casatoria are un caracter civil;
- casatoria se incheie pe viata;
- casatoria se intemeiaza pe deplina egalitate in drepturi dintre barbat si femeie;
- casatoria se incheie in scopul intemeierii unei familii.
Conditiile de fond ale casatoriei:

2
- diferenta de sex;
- varsta legala pentru casatorie(varsta matrimoniala);
Pentru a se asigura un consimtamant constient liber si personal al viitorilor soti
implica
o anumita varsta si anume 18 ani pentru barbat si 16 ani pentru femeie. In anumite
situatii
femeia poate obtine dispensa de varsta acordata de Primarul General sau de
Presedintele
Consiliului Judetean daca femeia a implinit 15 ani si exista motive temeinice care
justifica
dispensa, cat si un aviz dat de un medic oficial.
- consimtamantul la casatorie , care este de esenta casatoriei;
Consimtamantul la casatorie este liber in sensul ca au fost inlaturate limitarile de
casta
rasiale, religioase si juridice in ceea ce priveste libera alegere intre soti.
- comunicarea reciproca a starii de sanatate;
In vederea incheierii casatoriei, viitorii soti sunt obligati sa declare ca si-au
comunicat
reciproc starea sanatatii lor.
Lipsa impedimentelor la casatorie
In sens restrans, se numesc impedimente la casatorie acele imprejurari de fapt sau
de
drept a caror existanta impiedica incheierea casatoriei. Legea noastra cunoaste
urmatoarele
impedimente:
- existenta unei casatorii nedesfacute a unuia dintre soti;
- rudenia;
- adoptia;
- tutela;
- alienatia si debilitatea mintala;
- lipsa aprobarii Ministerului Apararii. Potrivit art. 20 lit. f din Legea 80/1995
privind statutul
cadrelor militare, casatoria unui cadru militar in activitate cu o persoana apatrita
sau care nu are
exclusiv cetatenie romana este conditionata de obtinerea aprobarii prealabile a
ministrului
apararii nationale.
Conditiile de forma ale casatoriei
Se impart in formalitati premergatoare sau anterioare casatoriei si formalitati
privind insasi

3
incheierea casatoriei.
- Scopul formalitatilor premergatoare casatoriei;
Reglementarea formalitatilor anterioare casatoriei este facuta in scopul de a asigura
consimtamantul liber a celor ce vor sa se casatoreasca, de a informa pe delegatul
starii civile
asupra statutului civil al viitorilor soti, de a aduce la cunostinta tertilor incheierea
casatoriei
proiectate.
- declaratia de casatorie - prin care viitori soti isi manifesta vointa in vederea
incheierii
casatoriei;
- opozitia la casatorie - este actul prin care o persoana aduce la cunostinta
delegatului de stare
civila existenta unei imprejurari de fapt sau de drept care nu permit incheierea
casatoriei.
Producerea incheierii casatoriei .
In acest sens trebuie avut in vedere urmatoarele aspecte:
- localitatea unde se incheie casatoria;
- locul unde se incheie casatoria;
- incheierea castoriei cand exista un element de extraneitate. Casatoria incheiata in
strainatate,
intre cetatenii romani, in fata reprezentantilor nostri diplomatici este supusa
conditiilor de
forma prevazute de legea romana;
- Incheierea casatoriei. Delegatul starii civile procedeaza in sensul ca: identifica
viitorii soti,
constata ca sunt indeplinite conditiile de fond si ca nu exista impedimente sau
opozitii
intemeiate, ia consimtamantul viitorilor soti, declara casatoria incheiata pe baza
consimtamantului, citeste dispozitiile Codului familiei privind drepturile si
obligatiile sotilor,
intocmeste actul de casatorie in registrul respectiv, elibereaza sotilor certificate de
casatorie.
- Solemnitatea incheierii casatoriei inseamna ca se incheie in fata unei anumite
autoritati, intrun
anumit loc, trebuie incheiata in astfel de conditii incat sa permita oricarei persoane
sa o
asiste.
- Momentul incheierii casatoriei este acela in care delegatul starii civile constata
existenta

4
consimtamantului viitorilor soti si ii declara casatoriti.
- proba casatoriei se face cu certificatul de casatorie.
3.Efectele casatoriei
Intre soti, casatoria da nastere la efecte cu privire la relatiile personale si la
capacitatea
de exercitiu. De asemenea, casatoria produce efecte cu privire la relatiile
patrimoniale dintre
soti.
Potrivit art. 44 pct. 1 din Constitutia Romaniei si art. 1 alin. 4 Codul familiei, sotii
au
drepturi si obligatii egale in ceea ce priveste relatiile dintre ei si exercitiul
drepturilor parintesti.
Consecinta principiului egalitatii dintre soti este aceea ca in tot ceea ce priveste
casatoria ei hotarasc de comun acord.
Legea nu prevede ce se intampla in cazul in care sotii nu cad de acord asupra unui
act
sau asupra unei masuri care trebuie luata in decursul casatoriei.
In aceasta situatie sotii nu se pot adresa autoritatii tutelare sau instantei
judecatoresti pentru a
decide privitor la neintelegerea dintre ei, asa cum pot face in privinta dezacordului
referitor la
exercitiul drepturilor si indatoririlor parintesti. Ei singuri trebuie sa inlature
neintelegerea
respectiva pentru a nu degenera si a nuduce la divort, in conditiile art. 38 Codul
familiei
Intre soti exista obligatii reciproce si raporturi personale .
In ceea ce priveste relatiile parimoniale dintre soti, este de retinut ca potrivit
regimului
matrimonial, sotii au doua categorii de bunuri: comune ambilor soti si proprii
fiecaruia.
Bunurile comune.
Regula este ca bunurile dobandite de oricare dintre soti in timpul casatoriei sunt
comune
iar exceptia este ca anumite bunuri, limitativ prevazute de lege, sunt proprii.
Reglementand comunitatea de bunuri si separarea de bunuri intre soti, Codul
familiei nu a facut
decat sa traga consecintele necesare din raporturile personale la care casatoria da
nastere intre
acestia.

5
Art. 30 Codul familiei, dispune ca bunurile dobandite in timpul casatoriei de
oricare
dintre soti sunt, de la data dobandirii lor – bunuri comune ale sotilor, iar art. 31
Codul familiei
determina limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecarui sot. Astfel, pentru a
dobandi
calitatea de bun comun trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: bunul sa
fie dobandit
de oricare dintre soti in timpul casatoriei si sa nu faca parte din categoriile de
bunuri pe care
legea le considera bunuri proprii.
4.Bunurile proprii.
Art. 31 Codul familiei determina categoriile de bunuri proprii ale sotilor.
Bunurile proprii constituie o exceptie de la comunitatea de bunuri . Prin derogare
de la regula
ca bunurile dobandite in timpul casatoriei sunt comune, art.31 Codul familiei
prevede ca
anumite categorii de bunuri sunt proprii, chiar daca sunt dobandite in timpul
casatoriei.
Bunurile proprii sunt limitativ prevazute de lege. Sunt proprii numai bunurile
prevazute de art.
31Codul familiei. Sotii nu pot - prin act juridic - sa prevada ca anumite bunuri, care
nu intra in
aceasta categorie (art.31) sunt proprii deoarece ar insemna sa se restranga
comunitatea de
bunuri, ceea ce art.30 alin. 2 Codul familiei nu permite.
In ceea ce priveste determinarea criteriilor pentru stabilirea bunurilor proprii, se au
in vedere
urmatoarele:
- in primul rand aceste criterii pot fi considerate ca sunt corespunzatoare
enumerarii categoriilor
de bunuri proprii din art.31 Codul familiei.
- in al doilea rand, criteriile care stau la baza determinarii categoriilor de bunuri
proprii pot fi
considerate, avand ca baza, data dobandirii lor, care este anterioara casatoriei.
Existenta celor doua categorii de bunuri comune si proprii nu inseamna ca intre
acestea nu
exista un circuit in cazurile anume prevazute de lege.
5.Dovada bunurilor comune si proprii.
Calificarea unui bun al sotilor, ca fiind comun ori propriu prezinta interes atat in

6
relatiile dintre soti cat si in cele dintre acestia si tertele persoane.
Dovada calitatii de bun propriu a unuia dintre soti se poate pune si in cazul actiunii
in
constatare, deoarece oricare dintre soti poate sa ceara si sa obtina constatarea ca
unul sau mai
multe bunuri sunt proprii.
Avand in vedere ca in majoritatea cazurilor bunurile sunt dobandite in timpul
casatoriei,
prin contributia ambilor soti, art.30 Codul familiei instituie prezumtia relativa de
comunitate:
”calitate de bun comun nu trebuie dovedita”
Rezulta, ca in temeiul acestei prezumtii orice bun dobandit in timpul casatoriei de
oricare dintre soti se considera comun cata vreme nu se face dovada ca este bun
propriu
respectiv ca se incadreaza intr-una dintre categoriile prevazute de art. 31 Codul
familiei.
In cazul prezumtiei de comunitate, sarcina probei este rasturnata, deoarece bunul
dobandit in timpul casatoriei este considerat pana la proba contrarie ca este comun.
Fiind un mijloc de proba, prezumtia de comunitate nu se confunda cu comunitatea
de
bunuri, deci cu bunurile comune.
Impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei se face numai in urmatoarele
cazuri:
- la cererea oricaruia dintre soti (art.36 alin. ultim)
- la cererea creditorilor personali ai oricaruia dintre soti;
- in cazul confiscarii bunurilor anume determinate sau a unei cote – parti dintr-un
bun al sotilor.
6.Drepturile sotilor asupra bunurilor proprii.
Fiecare sot exercita in mod exclusiv asupra bunurilor proprii, dreptul de
administrare,
folosinta si dispozitie.
Privitor la bunurile proprii, fiecare sot poate incheia diferite acte juridice in timpul
casatoriei fie cu tertii, fie cu celalalt sot (cu exceptia vanzarii).
Astfel, un sot poate dona celuilalt sot bunuri proprii,poate revendica de la celalalt
sot un
bun propriu; un sot poate sa ceara restituirea bunurilor proprii printr-o actiune
personala daca
exista intre soti un raport juridic care cuprinde obligatia de restituire; un sot poate
cere sa se
constate ca anumite bunuri sunt proprii.

7
7. Datoriile comune ale sotilor.
Dupa cum sotii au doua categorii de bunuri tot asa ei au doua feluri de datorii:
personale
si comune. Datoriile comune sunt limitativ prevazute de lege.
Legea prezuma ca datoriile sotilor sunt personale cata vreme nu se dovedeste ca
fac
parte din categoria celor comune.
Fac parte din categoria datoriilor comune ale sotilor:
- cheltuielile facute cu administrarea oricaruia dintre bunurile comune;
- obligatiile contractate de catre soti impreuna ;
- obligatiile contractate de fiecare dintre soti pentru indeplinirea nevoilor obisnuite
ale
casatoriei.
- obligatia de a repara prejudiciul, prin insusirea ilicita a unor bunuri proprietate
publica.
8.Natura juridica a comunitatii de bunuri.
Codul familiei nu intrebuinteaza notiunea de proprietate comuna a sotilor, ci pe
aceea de bunuri
comune care este mai cuprinzatoare decat prima, deoarece se refera nu numai la
dreptul de
proprietate comuna a sotilor ci la toate drepturile patrimoniale.
Literatura juridica si practica juridica considera ca proprietatea sotilor asupra
bunurilor
comune este o proprietate comuna in devalmasie care se caracterizeaza prin aceea
ca mai multe
persoane sunt proprietare impreuna asupra bunului care este obiectul acestui drept,
fara ca
dreptul sa fie divizat pe cote- parti si fara ca bunul sa fie impartit corespunzator
acestora.
9.Desfiintare casatoriei.
Nulitatea casatoriei intervine ca sanctiune a nerespectarii unora dintre cerintele
prevazute de lege cu privire la incheierea casatoriei.
Ca si in dreptul comun, nulitatea casatoriei poate fi absoluta sau relativa.
In ceea ce priveste distinctia intre aceste feluri de nulitati exista deosebiri fata de
dreptul
comun.
Astfel, in unele cazuri, in interesul mentinerii casatoriei aceasta poate fi
confirmata,
chiar daca este vorba de nulitate absoluta.
Casatoria poate fi declarata nula numai prin hotarare judecatoreasca.

8
Nulitatea casatoriei produce efecte nu numai pentru viitor, ci si pentru trecut, deci
retroactiveaza.
Conform art.23 Codul familiei, casatoria nula se considera putativa, daca la
incheierea
ei a existat buna credinta a ambilor soti sau numai a unuia dintre ei.
In acest caz casatoria desi anulata produce unele efecte fata de sotul care a fost de
bunacredinta.
10.Incetarea si desfacerea casatoriei.
Potrivit art.22 si 37 Codul familiei se distinge intre incetarea casatoriei si
desfacerea
acesteia.
Casatoria inceteaza prin:
- moartea unuia dintre soti;
- declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre soti;
- recasatorirea sotului celui ce fusese declarat mort.
Incetarea casatoriei are loc de drept .
Desfacerea casatoriei are loc prin hotarare judecatoreasca.
Efectele incetarii casatoriei se produc numai pentru viitor, nu si pentru trecut.
Aceleasi
efecte se produc si in cazul desfacerii casatoriei.
11.Desfacerea casatoriei.
Casatoria se poate desface prin divort, daca exista motive temeinice care au
vatamat grav
raporturile dintre soti si casatoria nu mai poate continua.
Divortul poate fi pronuntat si numai pe baza acordului ambilor soti daca sunt
indeplinite
urmatoarele conditii:
- pana la data cererii de divortului a trecut cel putin un an de la incheierea
casatoriei;
- nu exista copii minori rezultati din casatorie.
In cazul in care divortul nu se poate realiza prin acord, temeinicia motivelor de
divort se
apreciaza de la caz la caz.
Astfel, exceptand acordul sotilor pentru divort, pentru a se putea pronunta divortul,
trebuie
indeplinite anumite conditii:
- existenta unor motive temeinice;
- acestea sa fi vatamat grav raporturile dintre soti;
- continuarea casatoriei sa nu mai fie posibila.
Procedura divortului este reglementata de art.607-619 Cod procedura civila si este

9
derogatorie in multe privinte de la dreptul comun.
Actiunea de divort are un caracter strict personal si de aceea nu poate fi introdusa
decat de
catre soti.
Procurorul nu poate introduce actiunea de divort, dat fiind caracterul ei strict
personal, insa,
el poate interveni in instanta, in orice faza a procesului, mai ales cand din casatorie
au rezultat
copii minori.
Actiunea de divort este de competenta instantei judecatoresti in circumscriptia
careia se
afla cel din urma domiciu comun al sotilor.
Sotul parat poate formula cerere reconventionala, cel mai tarziu pana la prima zi de
infatisare in sedinta publica, pentru faptele petrecute inainte de aceasta data.
Nerespectarea termenului privind introducerea cererii reconventionale atrage
sanctiunea
decaderii sotului parat, acesta nemaiputand cere divortul pentru motivele proprii
avute pana
atunci.
Cererea reconventionala se judeca impreuna cu cererea reclamatului privind
prorogarea de
competenta, in favoarea instantei competenta sa judece ultima din aceste doua
cereri.
Prin derogare de la dreptul comun cererea reconventionala nu poate fi disjunsa de
actiunea
de divort.
In lipsa cererii reconventionale, daca se constata netemeinicia motivelor de divort
invocate
de reclamant, casatoria nu se poate desface chiar daca din dezbateri rezulta vina
sotului
reclamant.
In cadrul procesului de divort se solutioneaza de regula si unele cereri accesorii ale
sotilor
sau invocate din oficiu de instanta de judecata si anume:
- cu privire la numele pe care sotii il vor purta dupa divort
- cu privire la stabilirea pensiei de intretinere intre soti
- cu privire la impartirea bunurilor comune
- cu privire la atribuirea locuintei comune
- cu privire la parintele care va administra bunurile minorului

10
Hotararea judecatoreasca prin care instanta se pronunta asupra admiterii sau
respingerii
actiunii de divort este supusa cailor de atac, iar termenul de apel, respectiv recurs
este de 30 de
zile de la comunicarea hotararii.
Hotararea care se pronunta pe baza acordului partilor la divort este definitiva si
irevocabila
in ceea ce priveste divortul.
12.Efectele divortului cu privire la relatiile personale dintre soti
Divortul produce efecte numai pentru viitor, nu si pentru trecut.
Calitatea de sot inceteaza pentru viitor, astfel incat, fiecare sot divortat se poate
recasatori,
iar ca urmare a incetarii calitatii de sot inceteaza obligatia de sprijin moral.
Deasemenea inceteaza obligatia de fidelitate si nu se mai poate savarsi sub acest
aspect
infractiunea de adulterul.
In urma pronuntarii divortului, fiecare sot revine la numele avut anterior casatoriei,
insa
este posibil ca revenirea la numele avut anterior casatoriei sa aduca prejudicii
morale sotului
respectiv.
In conditiile in care sotii nu se inteleg in aceasta privinta, instanta de judecata
poate, pentru
motive temeinice sa incuviinteze pe sotul respectiv sa-si mentina numele purtat in
timpul
casatoriei.
13.Efectele divortului cu privire la bunurile comune
Impartirea bunurilor comune se face fie prin invoiala sotilor, prin incheierea unei
tranzactii, fie in caz contrar prin hotarare judecatoreasca.
Invoiala partilor poate avea loc :
- concomitent cu intervenirea hotararii de divort,
- in cursul procesului de divort,
- in perioada urmatoare ramanerii definitive a hotararii de divort, deoarece in acest
caz nu mai
exista vreo suspiciune in privinta solutionarii actiunii de divort pe marginea actului
de
casatorie.
Daca sotii nu se inteleg cu privire la bunurile comune se face in felul urmator:
- daca exista o invoiala a sotilor cu privire la determinarea cotei fiecaruia dintre
soti in bunurile

11
comune, atunci impartirea se face potrivit cotelor-parti astfel stabilite.
- in caz contrar stabilirea cotei-parti ce revine fiecarui sot in bunurile comune se
face prin
hotarare judecatoreasca, impartirea facandu-se potrivit acestor cote.
Dupa ce se stabileste masa bunurilor comune care urmeaza sa se imparta se vor
determina
cotele parti ce revin sotilor in bunurile comune, in raport cu care se face impartirea.
Instanta competenta pentru solutionarea cererii de impartire a bunurilor comune
este
instanta competenta in solutionarea cererii de divort, daca impartirea bunurilor s-a
solicitat in
cadrul procesului de divort.
In conditiile in care impartirea bunurilor s-a solicitat separat, dupa desfacerea
casatoriei
prin divort, instanta competenta se stabileste conform dreptului comun.
14.Efectele divortului cu privire la relatiile personale si patrimoniale dintre
parinti si
copiii minori
In cazul in care exista copii minori se pune problema incredintarii acestora.
Instanta judecatoreasca este obligata sa se pronunte prin hotararea de divort si
asupra
incredintarii minorului, chiar daca nu este facultatea cerere in acest sens.
Criteriul dupa care se va calauzi instanta pentru a decide cu privire la incredintarea
copiilor
minori este interesul acestora.
Pentru a decide cu privire la incredintarea copiiilor minori instanta de judecata este
obligata sa asculte pe parinti, autoritatea tutelara si pe copiii care au implinit varsta
de 10 ani.
Ascultarea minorilor se face conform art. 144’ Codul de procedura civila in
Camera de
Consiliu .
Incredintarea minorului unuia dintre parinti nu inseamna ca celalat parinte este
scutit de a
contribui la cheltuielile de crestere, educare, invatatura si pregatire profesionala a
copilului.
Solutia se impune deoarece ambii parinti au aceleasi drepturi si obligatii fata de
copiii lor.
Renuntarea la pensia de intretinere, care constituie un drept al copiilor, nu poate fi
ratificata decat daca s-ar constata ca posibilitatile materiale ale parintelui care a
renuntat sunt

12
indestulatoare pentru a asigura copilului cele mai bune conditii de trai.
15.Rudenie si afinitate
Rudenia fireasca este legatura de sange si prin reglementarea legala, legatura dintre
doua
sau mai multe persoane care coboara unele din altele sau care, fara a descinde
unele din altele
au un autor comun.Sirul de persoane intre care exista rudenie se numeste linie de
rudenie.
Stabilirea gradului de rudenie se face diferit dupa felul liniei de rudenie.La rudenie
in linie
directa gradul de rudenie se socoteste dupa numarul nasterilor, prin care se
stabileste legatura
de sange intre doua persoane.
La rudenie in linie colaterala, gradul de rudenie se socoteste dupa numarul
nasterilor
pornind de la una din rude in linie ascendenta pana la autorul comun si apoi de la
acesta in linie
descendenta, pana la cealalta ruda.
Mijloacele de proba ale rudeniei firesti difera in raport cu interesul urmarit prin
dovedirea
rudeniei.
In afara de rudenie bazata pe lagatura de sange exista si rudenie care rezulta din
adoptie. In
acest din urma caz legatura de rudenie nu se mai intemeiaza pe comunitatea de
sange .
Spre deosebire de rudenia fireasca care nu ia sfarsit niciodata deoarece se
intemeiaza pe
legatura de sange, rudenia rezultata din adoptie inceteaza in cazul desfacerii
adoptiei.
Legea nu defineste afinitatea insa se admite ca aceasta este legatura dintre sot si
rudele
celuilalt sot.
Afinitatea nu exista intre rudele unui sot si rudele celuilalt sot.
Fiind un efect al casatoriei si al rudeniei, afinitatea exista numai in masura in care
acestea
sunt legalmente stabilite. Proba afinitatii se face prin dovada rudeniei si a casatoriei
din care
rezulta.
16.Recunoasterea filiatiei fata de mama

13
Prin recunoasterea filiatiei fata de mama se intelege actul prin care o femeie
declara
legatura de filiatie dintre ea si un copil despre care pretinde ca este al sau.
Cazurile in care recunoasterea poate interveni sunt limitativ prevazute de art. 48
alin.1
Codul familial.
Recunoasterea se poate face fie prin declaratie la serviciul de stare civila, fie printr-
un
inscris autentic, fie prin testament. Chiar prin testament facuta, recunoasterea nu
mai poate fi
revocata.
In conditiile in care filiatia fata de mama nu poate fi dovedita prin actul de nastere
si nici
nu este recunoscuta, se poate stabili prin justitie. Art.50 din Codul familiei arata ca
actiunea
pentru stabilirea maternitatii se poate face in urmatoarele cazuri:
- cand din orice imprejurari dovada filiatiei fata de mama nu se putea face prin
certificatul
constatator al nasterii.
- cand se contesta realitatea celor cuprinse in certificatul constatator al nasterii.
Exercitarea dreptului la actiune pentru stabilirea maternitatii apartine numai
copilului
conform art. 52 alin.1 Cod familiei. Actiunea in stabilirea filiatiei fata de mama nu
se prescrie
in timpul vietii copilului.
17.Filiatia fata de tata
Pentru stabilirea paternitatii legea nu prevede un mijloc de proba potrivit caruia se
pleaca
de la un fapt material cert si usor de dovedit, care este nasterea, pentru a se ajunge
la un fapt
necunoscut si care nu poate fi stabilit in mod direct si nemijlocit, si anume
conceptiunea.
Potrivit prezumtiei de paternitate pentru dovedirea filiatiei fata de tata este
suficient sa se
stabileasca filiatia fata de mama si casatoria acesteia la data nasterii ori conceptiei
copilului.
Potrivit art. 53 Codul familiei prezumtia de paternitate se aplica in urmatoarele
situatii:
- copilul este nascut in timpul casatoriei;

14
- copilul este conceput in timpul casatoriei si este nascut dupa incetarea ori
desfacerea
casatoriei, declararea nulitatii sau anularea casatoriei.
Beneficiaza de prezumtia de paternitate copilul nascut in timpul casatoriei, chiar
daca tatal sau nu a fost trecut in actul de nastere si nu a introdus actiunea in
tagaduirea
paternitatii.
Actiunea care are ca obiect rasturnarea prezumtiei de paternitate se numeste
actiune in
tagaduire de paternitate.
Regula generala care este stabilita de lege in sensul introducerii actiunii decurge
din
imprejurarea ca sotul mamei este in imposibilitate de a procrea.
Sunt situatii in care se poate ivi conflictul de paternitate si anume:
- dupa incetarea ori desfacerea casatoriei femeia se recasatoreste si la mai putin de
300 de zile
de la incetarea sau desfacerea primei casatorii, ea naste un copil.
- sotul este declarat mort prin hotarare judecatoreasca apoi sotia se recasatoreste si
la mai putin
de 300 de zile de la incheierea celei de-a doua casatorii naste un copil iar sotul
declarat mort
reapare;
- sotia cu incalcarea dispozitiilor legale care prevad principiul monogamiei se afla
in acelasi tip
in doua casatorii si naste un copil.
Recunoasterea de paternitate este actul prin care un barbat declara ca un anumit
copil este
al sau, ea poate fi facuta la serviciul de stare civila fie odata cu inregistrarea
nasterii copilului,
fie dupa aceasta data.
Recunoasterea este irevocabila.
Potrivit art. 58 alin.1 Codul familiei recunoasterea de paternitate desi este
irevocabila, ea
poate fi totusi contestata cand nu corespunde adevarului.
Actiunea in contestare a recunoasterii de paternitate se poate face de catre orice
persoana
care dovedeste un interes patrimonial sau nepatrimonial. Astfel, pot formula
actiune:
- copilulul recunoscut;
- mostenitorii copilului recunoscut;

15
- mama copilului recunoscut;
- barbatul care a facut recunoasterea;
- mostenitorii acestuia;
- procurorul.
Pentru dovedirea actiunii in contestarea recunoasterii de paternitate se pot folosi
orice
mijloace de proba, iar sarcina probei revin reclamantului.
Recunoasterea de paternitate care nu este facuta cu respectarea prevederilor art. 57
Codul
familiei este lovita de nulitate absoluta.
Recunoasterea lovita de nulitatea absoluta ori relativa se considera ca nu a avut loc,
copilul
avand aceeasi situatie juridica pe care a avut-o inainte de data recunoasterii, adica
fara
paternitatea stabilita.
Actiunea in justitie pentru stabilirea paternitatii din afara casatoriei are ca obiect
determinarea pe calea justitiei a legaturii de filiatie dintre copilul din afara
casatoriei si tatal
sau.
Actiunea in justitie pentru stabilirea paternitatii se poate introduce in toate situatiile
in care
este vorba de un copil din afara casatoriei, si poate fi introdusa in termen de 1 an
de la
recunoasterea copilului.
Hotararea judecatoreasca prin care s-a stabilit paternitatea din afara casatoriei
produce
efecte si pentru trecut, pana la conceptia copilului, astfel ca pe toata aceasta
perioada copilul
este considerat ca fiind al tatalui.
18.Adoptia.
Potrivit art.1 alin.1 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 25 din 12 iunie
1997
adoptia este o masura speciala de protectie a drepturilor copilului, prin care se
stabileste filiatia
intre cel care adopta si copil, precum si rudenia dintre copil si rudele adoptatorului.
Pentru incheierea adoptiei sunt necesare a fi indeplinite anumite cerinte care pot fi
clasificate dupa diferite criterii:
- conditiile de fond;
- lipsa impedimentelor la adoptie;
- conditiile de forma.

16
In ceea ce priveste conditiile de fond ale adoptiei trebuie avut in vedere:
consimtamantul
la adoptie atat celui care adopta cat si a parintilor firesti; persoana sau familia care
adopta
trebuie sa aiba capacitate deplina de exercitiu; diferenta de varsta intre persoana
care adopta si
cel care urmeaza a fi adoptat sa fie cel putin 18 ani; cel ce urmeaza a fi adoptat sa
nu fi
dobandit capacitate deplina de exercitiu; adoptia sa fie in interesul superior al celui
ce urmeaza
a fi adoptat; atestatul comisiei pentru protectia copilului; incredintarea copilului in
vederea
adoptiei persoanei sau familiei care doreste sa-l adopte.
Referitor la lipsa impedimentelor la adoptie trebuie avut in vedere ca pentru a se
putea
incheia adoptia este necesar sa nu existe impedimente la adoptie, si anume: lipsa
impedimentului rezultand din rudenie, lipsa impedimentului rezultand din calitatea
de sot,
adoptia a doi soti de catre aceiasi persoana sau familie este interzisa, lipsa
impedimentului
rezultand dintr-o adoptie anterioara, lipsa confirmarii cererii de adoptie.
Conditiile de forma se refera la actele juridice ale partilor exprimate in forma
prevazuta de
lege si la procedura adoptiei.
Art. 15 alin.1 din O.U.G. 25/1997 prevede competenta de solutionare a cauzelor
privind
incuviintarea adoptiei.
Astfel, in prima instanta cauzele sunt judecate de tribunalul in raza caruia
domiciliaza
copilul ce urmeaza a fi adoptat, care verifica indeplinirea conditiilor de fond, forma
si lipsa
impedimentelor la adoptie.
Odata incuvintata, adoptia stabileste filiatia intre cel ce adopta si copil precum si
rudenia
dintre copil si rudele adoptatului.
Adoptia poate fi lovita de nulitate in conditiile in care nu sunt indeplinite
dispozitiile
legale. Indiferent de felul nulitatii invocate competenta de solutionari a actinuii
revine in prima
instanta tribunalelor.

17
19.Obligatia de intretinere.
Obligatia de intretinere este indatorirea impusa de lege unei persoane de a acorda
altei
persoane mijloacele necesare traiului, inclusiv satisfacerea nevoilor spirituale
precum si, in
cazul obligatiei de intretinere a parintilor fata de copiii lor minori, mijloace pentru
educare,
invatatura si pregatirea lor personala.
Obligatia legala de intretinere exista numai intre persoanele prevazute de lege si
anume:
intre sot si sotie, intre parinti si copii, intre adoptator si adoptat, intre bunici si
nepoti, intre
strabunici si stranepoti, intre frati si surori.
Pentru ca o persoana sa poata cere intretinere trebuie sa indeplineasca in mod
cumulativ
urmatoarele conditii:
- stare de nevoie, adica situatia in care se gaseste o persoana care nu isi poate
procura cele
necesare traiului;
- incapacitatea de muncii;
- comportarea corespunzatoare regulilor de convietuire sociala;
- conditii speciale pentru unele categorii de obligatii de intretinere.
Intretinerea se acorda de la data cererii de chemare in judecata iar nu de la o data
ulterioara
acesteia, cum ar fi data pronuntarii hotararii.
Executarea obligatiei de intretinere se poate efectua fie in natura, fie in bani.
Felul si modalitatile de executare a obligatiei de intretinere se decid de catre
instanta
judecatoreasca in raport de imprejurari, adica tinand seama de nevoile celui care o
cere si de
posibilitatile celui care o acorda.
Executarea obligatiei de intretinere in natura poate fi inlocuita cu executarea
obligatiei de
intretinere in bani si invers, daca s-au schimbat imprejurarile avute in vedere la
stabilirea acelui
fel de prestare a intretinerii.
Obligatia de intretinere inceteaza in cazurile in care nu mai sunt indeplinite
conditiile
generale si speciale prevazute de lege pentru existenta ei.

18
In conditiile in care inceteaza starea de nevoie a creditorului obligatiei de
intretinere,
inceteaza si obligatia de intretinere, deoarece prestarea ei nu-si mai gaseste
justificarea.
Incetarea incapacitatii de a muncii a creditorului obligatiei de intretinere, cu
exceptia
cazului in care intretinerea este acordata descendentului minor pentru care nu se
cere conditia
incapacitatii de a muncii, conduce la incetarea obligatiei de intretinere.
Deaseamenea obligatia de intretinere inceteaza cand mijloacele debitorului
obligatiei de
intretinere nu-i mai permit acordarea ei.
Incetarea obligatiei de intretinere se decide in toate situatiile prin hotarare
judecatoreasca la
cererea celui interesat.
20.Ocrotirea minorului.
Ocrotirea minorului se realizeaza fie prin parinti, fie prin tutore.
Minorii care se gasesc in dificultate sunt ocrotiti in cadrul masurilor prevazute de
O.U.G
26/1997.
Ocrotirea parinteasca se acorda copiilor pe tot timpul minoritatii, chiar daca
minorul este
pus sub interdictie.
Ocrotirea parinteasca inceteaza in privinta minorului care se casatoreste, deoarece
acesta
dobandeste capacitatea deplina de exercitiu.
Ocrotirea minorului prin parinte priveste in primul rand persoana, si in al doilea
rand
bunurile copilului minor.
Fata de minor, parintii au drepturi si indatoriri, respectiv: dreptul si indatorirea
parintilor de
a creste copilul; dreptul de a lua anumite masuri fata de copil; dreptul de a cere
inapoierea
copilului de la orice persoana care l-ar tine fara drept; dreptul de a consimti la
adoptia copilului
sau de a cere desfacerea adoptiei; dreptul de a avea legaturi personale cu copilul.
Ocrotirea parinteasca se exercita si cu privire la bunurile copilului.
Astfel, parintii au dreptul si indatorirea de a administra bunurile copilului minor, de
a
reprezenta pe minor in actele civile ori de a-i incuviinta aceste acte.

19
Sanctiunile ce se pot aplica parintilor in cazul in care nu isi indeplinesc obligatiile,
se
clasifica fie, dupa gravitatea lor, adica sanctiuni de natura penala, administrativa
ori civila sau
de dreptul familiei, fie dupa cum ele intervin pentru neindeplinirea indatoririlor cu
privire la
persoana minorului ori cu privire la bunurile acestuia.
21.Tutela si curatela minorului.
Tutela reprezinta ansamblul dispozitiilor legale prin care se infaptuieste ocrotirea
minorului cand este lipsit de ocrotire parinteasca.
Conform art. 114 si 123 Codul familiei tutela se exercita in interesul exclusiv al
minorului.
Numirea tutorelui se face de catre autoritatea tutelara, chiar atunci cand instituirea
tutelei
se decide de catre instanta judecatoreasca.
Drepturile si indatoririle tutorelui cu privire la persoana minorului au acelasi
continut ca si
drepturile si indatoririle parintesti si se exercita numai in interesul minorului.
In ce priveste bunurile minorului, tutorele reprezinta pe minor in acte juridice daca
are
varsta de pana la 14 ani si ii incuviinteaza actele daca are varsta de 14-18 ani.
Tutela ia sfarsit prin ajungerea minorului la majorat sau prin incetarea motivelor
care au
determinat instituirea acesteia .
Curatela este o institutie de ocrotire juridica a intereselor unei persoane care poate
fi
capabila, cu capacitatea de exercitiu restransa ori lipsita de capacitate de exercitiu.
Curatorul minorului se numeste :cand exista contrarietate de interese intre parinte
ori tutore
si minor;cand din cauza bolii ori din alte motive parintele sau tutorele este
impiedicat sa
indeplineasca un anumit act in numele persoanei pe care o reprezinta sau ale carei
acte le
incuviinteaza; cand pana la numirea tutorelui unui minor neinterzis este nevoie de
timp si se
impune luarea unor masuri provizorii; pana la solutionarea cererii de punere sub
interdictie a
minorului.
Curatela inceteaza cand au luat sfarsit cauzele care au determinat instituirea ei.

20
Cel care nu are discernamant pentru a se ingriji de interesele sale din cauza
alienatiei
mintale ori a debilitatii mintale va fi pus sub interdictie. Pot fi pusi sub interdictie
si minorii(art.
142 Codul familiei).
Potrivit art. 150 din Codul familiei, minorul care, la data punerii sub interdictie, se
afla sub
ocrotirea parintilor va ramane sub aceasta ocrotire pana la data cand devine major,
fara a i se
numi un tutore, iar in cazul in care minorul se gaseste sub tutela la data punerii sub
interdictie,
autoritatea tutelara poate decide mentinerea acelui tutore.
NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI PRINCIPIILE GENERALE ALE
DREPTULUI FAMILIEI

Familia uneşte într-o structură socială persoane determinate, în cadrul


căreia oamenii sunt legaţi între ei prin căsătorie şi rudenie.

Definiţia dreptului familiei :

Dreptul familiei este o ramură a sistemului de drept ce cuprinde normele


juridice care reglementează relaţiile ce se nasc şi se stabilesc între membrii de
familie şi între aceştia şi alte persoane.Dreptul familiei este ramura de drept care
cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale
şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate
de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi
întăririi familiei.

Obiectul dreptului familiei. Obiectul de reglementare al normelor dreptului


familiei îl formează raporturile de familie. În mod obişnuit familia dă naştere
următoarelor raporturi:

a) de căsătorie ce constituie baza familiei;


Impun reglementarea unor aspecte cu privire la căsătorie, cum ar fi:
- încheierea căsătoriei;
- raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi;
- încetarea, constatarea nulităţii sau anularea ori desfacerea căsătoriei.
b) de rudenie;
Modul de stabilire a filiaţiei: faţă de mamă şi faţă de tată;

21
Raporturile personale dintre părinţi şi copii, obligaţia reciprocă de
întreţinere, protecţia şi promovarea drepturilor copilului ş.a..
În al doilea rând, în cadrul acestora sunt incluse raporturile dintre rude în
linie dreaptă şi, respectiv, raporturile dintre rude în linie colaterală.
c) de rudenie adoptativă;
Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie
între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului.
d) asimilate (cele dintre alte persoane ce mai fac parte din familie).
Referitor la această „asimilare" aparţin dreptului familiei:
- unele raporturi rezultând din luarea unei măsuri de protecţie specială a
copilului lipsit de ocrotirea părinţilor săi;
- unele raporturi dintre un soţ şi copii celuilalt soţ;
- unele raporturi dintre moştenitorii unei persoane care a fost obligată la
întreţinerea unui minor sau care i-a prestat întreţinere fără a avea obligaţia
legală şi minorul îndreptăţit la întreţinere;
- unele relaţii dintre foştii soţi.
Sub aspect juridic familia desemnează: grupul de persoane între care
există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţie),
precum şi din alte raporturi asimilate relaţiilor de familie. Privită astfel, familia
este o realitate juridică prin reglementarea ei de către normele legale.
Dezvoltarea dreptului familiei în România:

Dreptul familiei, în sistemul nostru de drept, nu a apărut dintr-o dată, prin


punerea în aplicare a Codului familiei. Acest cod a fost precedat de o serie de acte
normative, care, în succesiunea lor, au marcat desprinderea dreptului familiei din
dreptul civil.

Codul familiei român a intrat în vigoare în anul 1954. Statuează la articolul 1


ocrotirea de către stat a familiei, la dezvoltarea şi consolidarea acesteia prin măsuri
economice şi sociale.

Familia desemnează fie pe soţi, fie pe aceştia şi copii lor, fie pe toţi cei
care se găsesc în relaţii de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi
relaţiile asimilate, sub anumite aspecte, cu cele de familie.

22
Reglementări privind instituţia familiei şi protecţia copiilor sunt
reglementate şi de Constituţia României în articolele 48 şi 49. Astfel, se prevede
la articolul 48 (1): „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între
soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor".
Alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte următoarele: "Copii din afara
căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie".
Art. 49 alin. (1) din Constituţie, republicată: "Copii şi tinerii se bucură de un
regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor”.
Potrivit art. 29 alin. (6) din Constituţie, republicată: "Părinţii sau tutorii au
dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror
răspundere le revine".
Subiectele raporturilor reglementate de dreptul familiei au calitatea de :
 soţi;
 părinte şi copil;
 adoptat şi adoptator;
 rudă;
 afin (rudă prin alianţă).
Dreptul familiei, ca ramură autonomă de drept, are la bază următoarele
principii fundamentale:

1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei, a intereselor mamei şi


copilului.

Potrivit art.1 (1) din Codul familiei:


- Statul ocroteşte căsătoria şi familia şi sprijină, prin măsuri economice şi
sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei.
- egalitatea dintre soţi ;
- dispoziţiile Codului familiei privitoare la drepturile şi îndatoririle părinţilor
faţă de copiii lor minori
Potrivit art. 48 alin. (2) din Constituţie, republicată:
Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc
prin lege.
Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.

23
Conform art. 1 alin. 2 din Codul familiei, ocrotirea intereselor mamei şi
copilului se realizează în cadrul măsurilor dispuse prin acest act normativ:
- stabilirea filiaţiei faţă de mama sau faţă de tată;
- obligaţia de întreţinere;
- măsurile de ocrotire a copiilor minori;
- adopţia;

2. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi.

Codul familiei prevede, în art. 1 alin. (3), că familia are la bază căsătoria
liber consimţită între soţi.

Stricto sensu, acest principiu cu valoare constituţională înseamnă că voinţa


concordantă a viitorilor soţi este singurul factor subiectiv relevant (şi
indispensabil) la încheierea căsătoriei. Când fiecare dintre viitorii soţi este major,
acordul sau opoziţia părinţilor sau a altor persoane, deşi cu posibile rezonanţe
morale, nu are conotaţii juridice.
Lărgind cadrul, caracterul liber consimţit al căsătoriei înseamnă că nu există
nici privilegii şi nici discriminări de natură socială, rasială, etnică, religioasă etc. în
exerciţiul dreptului fundamental 7 al oricărei persoane de a se căsători şi de a-şi
întemeia o familie – proclamat prin Declaraţia universală a drepturilor omului [art.
16 alin. (1)].
3. Principiul egalităţii în drepturi a soţilor.

4. Constituţia prevede prin art. 48 (1) că familia se întemeiază pe egalitatea


soţilor.

Alte exemple:
Art. 25 C. fam. “bărbatul şi femeia au drepturi egale şi obligaţii egale în
căsătorie”
Art. 26 C. fam. “soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria”
Art. 97 (1) C. fam. “ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii
lor minori”
Egalitatea femeii cu bărbatul în diferite domenii de activitate este prevăzută şi
în unele acte internaţionale:
1) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
2) Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale;

24
3) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
5. Principiul sprijinului moral şi material între membrii familiei.
Art. 2 din Codul familiei: „Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi
afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin
moral şi material.”
În tot ceea ce priveşte căsătoria şi asupra tuturor măsurilor privitoare la
persoana şi bunurile copiilor, soţii hotărăsc de comun acord.
Exercitării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în interesul copilului:
Art. 48 (1) din Constituţie: familia se întemeiază, printre altele, pe
dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea
copiilor.
Codul familiei, în art. 101, reglementează obligaţia părinţilor de a creşte
copilul, îngrijindu-se de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura
şi pregătirea profesională a acestuia.
Potrivit art.1 (4) şi art.97 (2) din Codul familiei, drepturile părinteşti se
exercită numai în interesul copiilor.
Egalitatea în drepturi a copiilor:
Art. 48 alin. (3) din Constituţie: Copiii din afara căsătoriei sunt egali în
faţa legii cu cei din căsătorie.
Art. 63 din Codul familiei prevede: Copilul din afara căsătoriei a cărui
filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are faţă de
părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din
căsătorie.
Tot astfel, art. 97 alin. (1) Codul familiei: Ambii părinţi au aceleaşi
drepturi şi îndatoriri faţă de copii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt
din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi.
Potrivit art. 49 alin. (1) din Constituţie: Copii şi tinerii se bucură de un
regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor.
5. Principiul monogamiei.

Codul familiei dispune în art.5: “Este oprit să se căsătorească bărbatul care este
căsătorit sau femeia care este căsătorită.”

Sancţiuni:
- nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii;
- art. 303 din Codul penal, infracţiunea de bigami

25
- CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE ACTULUI JURIDIC AL
CĂSĂTORIEI
 DEFINIŢIA CĂSĂTORIEI:

Uniune liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea


dispoziţiilor legale, în scopul întemeierii unei familii. Termenul “uniune”
sugerează dubla accepţie a “căsătoriei”, de act juridic şi de statut juridic.

CARACTERELE JURIDICE ALE ACTULUI JURIDIC AL CĂSĂTORIEI

 Caracterul laic (civil) al căsătoriei, încheierea şi înregistrarea căsătoriei


sunt de competenţa exclusivă a autorităţii de stat. - Art 3 şi art. 18 C. fam.
 Caracterul solemn, valabilitatea actului juridic al căsătoriei este
condiţionată şi de respectarea unor condiţii de formă. – Art. 16 C. fam.
 Caracterul bilateral, căsătoria luând naştere prin concursul a două voinţe
concordante.
CERINŢE LEGALE DE FOND LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI:
1. CONSIMŢĂMÂNTUL LA CĂSĂTORIE
Existenţa consimţământului la căsătorie al viitorilor soţi este cerinţa
fundamentală, indispensabilă a actului juridic al căsătoriei; nu şi suficientă, pentru
că acesta mai trebuie să fie liber, adică netulburat în manifestarea sa, precum şi
actual.
- Existenţa consimţământului = răspunsul afirmativ la întrebările ofiţerului de
stare civilă adresate fiecărui soţ.
În cazul căsătoriei dintre un cetăţean român şi un străin sau între cetăţeni străini,
dacă unul sau ambii soţi nu cunosc limba română, precum şi atunci când unul sau
ambii viitori soţi sunt surdomuţi, se va lua act de consimţământul lor prin
intermediul unui interpret autorizat, încheindu-se în acest sens un proces-verbal
(art. 32 din Legea nr. 119/1996).
Caracterul liber, neviciat al consimţământului. Viciile de consimţământ sunt
eroarea, dolul şi violenţa.
2. VÂRSTA MATRIMONIALĂ
Este de 18 ani împliniţi pentru bărbat şi 16 ani împliniţi pentru femeie.
Nefiind stabilită şi o vârstă maximă până la care o persoană se poate căsători,
este valabilă inclusiv căsătoria realizată in extremis (la limita extremă, în ultimul
moment), cu toate că scopul căsătoriei – întemeierea unei familii – nu mai poate fi
asigurat. Diferenţa de vârstă dintre viitorii soţi nu este relevantă sub aspectul

26
valabilităţii căsă-toriei, dar o diferenţă nefirească poate constitui indiciul (nu şi
dovada incontestabilă) a fictivităţii, a caracterului „simulat” al căsătoriei, încheiată
în alt scop decât acela al întemeierii unei familii.
Femeia minoră se poate căsători, dacă a obţinut dispensă de vârstă, adică
încuviinţarea prealabilă anume prevăzută de lege, acordată de preşedintele
consiliului judeţean sau, după caz, de primarul general al capitalei, dacă sunt
îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
- minora a împlinit vârsta de 15 ani;
- există motive temeinice pentru încheierea căsătoriei înainte de atingerea
vârstei de 16 ani;
- există avizul medial favorabil.
3. COMUNICAREA RECIPROCĂ DE CĂTRE VIITORII SOŢI A
STĂRII SĂNĂTĂŢII LOR
Ascunderea maladiei de către unul dintre soţi poate constitui motiv de
desfiinţare a căsătoriei, dacă sunt întrunite următoarele motive cumulative:
- existenţa bolii a fost cunoscută de soţ anterior încheierii căsătoriei;
- omisiunea deliberată de a-l informa pe celălalt soţ, anterior căsătoriei;
- boala prezintă o anumită gravitate.
6. CONDIŢIA DIFERENŢEI DE SEX
Art. 4 C. fam. : bărbatul şi femeia care se pot căsători…
Este valabilă şi căsătoria încheiată de persoana al cărei sex a fost schimbat,
căsătorie ulterioară modificării menţiunii privitoare la sex în cuprinsul
certificatului de naştere.
IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE
1. STAREA DE PERSOANĂ CĂSĂTORITĂ
 Principiul monogamiei este promovat de legislaţia noastră. Impedimentul
rezultând din starea de persoană căsătorită se aplică inclusiv cetăţeanului străin
care ar dori să se căsătorească pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă legea sa
naţională permite poligamia sau poliandria.
2. RUDENIA FIREASCĂ
 Interdicţia vizează rudenia în linie dreaptă, bazată pe descendenţa unei
persoane dintr-o altă persoană.

EXEMPLU: După numărul naşterilor


- Copii sunt rude de gradul I cu părinţii lor, de gradul II cu bunicii

27
 Şi rudenia în linie colaterală, întemeiată pe faptul că mai multe persoane
au un ascendent comun, însă numai până la gradul IV inclusiv., adică verii
primari.
EXEMPLU: După numărul naşterilor, dar urcând de la persoana de
referinţă
până la autorul comun, de la care se coboară apoi până la persoana faţă de care se
determină gradul de rudenie.
- Fraţii sunt rude de gradul II.
- Pe linie colaterală nu există gradul I de rudenie.
3. RUDENIA ADOPTIVĂ
Este oprită căsătoria între:
• adoptator sau ascendenţii lui, pe de o parte, şi adoptat ori descendenţii lui, pe
de altă parte;
 copiii adoptatorului, pe de o parte, şi adoptat şi copiii acestuia pe de altă
parte;
 adoptaţii de către aceeaşi persoană.
Cele trei situaţii de împiedicare din acest articol sunt o aplicaţie a interdicţiei
rezultând din relaţiile de rudenie firească la cercul de persoane care au devenit rude
sau între care s-au stabilit relaţii de familie prin efectul adopţiei:
 prima evocă rudenia în linie dreaptă,
 iar celelalte două rudenia în linie colaterală.
4. TUTELA
Este interzisă căsătoria între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa.
 Interdicţia priveşte numai tutorele şi femeia minoră aflată sub tutelă, fiindcă
numai femeia se poate căsătorii în timpul minorităţii.
5. ALIENAŢIA SAU DEBILITATEA MINTALĂ
Alienaţia sau debilitatea mintală anulează discernământul. În lipsa
discernământului nu se poate vorbi de consimţământ.
 Alienaţia mintală se instalează în cursul vieţii persoanei (este dobândită).
 Debilitatea mintală este dată de afecţiuni psihice existente în momentul
naşterii (este nativă).
6. LIPSA VREMELNICĂ A DISCERNĂMÂNTULUI
Constituie piedică legală temporară la încheierea căsătoriei, adică este activă
numai în intervalul de timp în care persoana nu are discernământul faptelor sale .

28
CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
A) Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei;
 Completarea declaraţiei de căsătorie;
 Cuprinde: datele de identificare, manifestarea voinţei lor de a se căsători
împreună, menţiunea că nu există nici o piedică legală la căsotorie,
menţiunea că au luat cunoştinţă de starea sănătăţii lor.
 Depunerea actelor anexă declaraţiei de căsătorie;
B) Formalităţi încheierii propriu-zise a căsătoriei.
Atribuţiile ofiţerului de stare civilă în legătură cu declaraţia de căsătorie:
 Afişarea declaraţiei de căsătorie;
 Căsătoria se poate închiea numai după expirarea termenului de 10 zile
socotit de la data declaraţiei de căsătorie.
 Opoziţia la căsătorie este manifestarea de voinţă a unei persoane prin
care aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unor
împrejurări de fapt sau de drept interesând valabilitatea căsătoriei ce
urmează a se închiea.
Ordinea efectuării operaţiunilor de către ofiţerul de stare civilă:
Solemnitatea încheierii căsătoriei
 Căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă;
 În prezenţa personală şi concomitentă a viitorilor soţi, însoţiţi de doi
martori;
 Se identifică soţii şi se constată că nu există opoziţii, respectiv, impedimente
la încheierea căsătoriei şi se verifică prezenţă celor doi martori;
 Se constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond la încheierea căsătorie şi
se ia consimţământul viitorilor soţi;
 Se declară căsătoria încheiată;
 Se întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă, act ce se
semnează de ofiţerul de stare civilă, soţi şi cei doi martori;
 Se face menţiunea pe cartea de identitate al soţului care şi-a schimbat
numele;
 Se eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND NULITATEA ACTULUI
JURIDIC AL CĂSĂTORIEI
 DEFINIŢIE:

29
Nulitatea actului juridic al căsătoriei este sancţiunea civilă care intervine
ca urmare a nerespectării unora din cerinţele de valabilitate stabilite de lege,
constatarea sau pronunţarea sa înlăturând, de regulă, efectele acelei căsătorii.
 C. fam. indică în mod expres aceste cazuri de nulitate în art. 19 şi 21.
 În cazul desfiinţării căsătoriei, cauzele sunt anterioare sau concomitente
încheierii actului juridic, atingând valabilitatea acestuia.
 În cazul desfacerii (la divorţ), ele sunt ulterioare naşterii valabile a
căsătoriei a cărei menţinere nu mai este dorită de soţi sau de unul dintre ei.
CAZURILE DE NULITATE A CĂSĂTORIEI
1. CAZURI DE NULITATE ABSOLUTĂ
Sunt 11 astfel de cazuri:
1.1. Impubertatea legală (art. 19 şi art. 4 c. fam.)
Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată de bărbatul care nu a
împlinit 18 ani şi de femeia care nu a împlinit 16 ani sau care, având vârsta de
15 ani împliniţi, nu a solicitat şi a obţinut dispensă de vârstă.
 Sancţiunea nu se va pronunţa dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii în
desfiinţarea căsătoriei survine una din următoarele împrejurări:
 Soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie, a împlinit-o;
 Soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată;
- Potrivit practici judiciare , faptul că la data încheierii căsătoriei nu a existat
o dispensă de vârstă pentru femeia care a împlinit vârsta de 15 ani, dacă
dispensa s-a obţinut totuşi ulterior încheierii căsătoriei.
2. Starea de persoană căsătorită (Art. 19 şi art. 5 C. fam)
Nulitatea absolută a căsătoriei încheiată în dispreţul principiului monogamiei
implică două cerinţe cumulative:
 Există o căsătorie anterioară a cel puţin unuia dintre soţi, căsătorie valabilă
din punct de vedere juridic în raport cu momentul încheierii celei
subsecvente.
 Cea din urmă căsătorie s-a încheiat potrivit legii.
3. Relaţiile de rudenie în grad interzis de lege (Art. 19 şi art. 5 C. fam)
 Căsătoria încheiată între rude de sânge sau între rude civile (adoptive) –
în linie dreaptă, indiferent de grad, în linie colaterală, până la gradul al patrulea
inclusiv – este nulă absolut.
 Poate fi încuviinţată căsătoria între verii primari, dar în lipsa autorizării

30
prealabile căsătoria este nulă.
1.4. Adopţia (Art. 19 şi art. 7 C. fam)
 Este sancţionată cu nulitatea absolută căsătoria încheiată între adoptator şi
ascendenţii săi, pe de o parte, şi persoana adoptată şi descendenţii acestuia pe de
altă parte.
 Între copiii celui care adoptă, pe de o parte, şi cel adoptat sau copiii acestuia,
pe de altă parte.
1.5. Starea de alienaţie sau debilitate mintal, precum şi lipsa vremelnică a
discernământului (Art. 19 şi art. 9 C. fam)
Căsătoria este lovită de nulitate absolută fără a distinge după cum persoana
se află sau nu sub interdicţie judecătorească, chiar dacă încheierea căsătoriei a avut
loc într-un moment de luciditate pasageră.
Debutul vreuneia din aceste afecţiuni ulterior căsătoriei nu justifică
desfiinţarea acesteia, dar poate susţine cererea în desfacerea căsătoriei formulată de
oricare dintre soţi pe motiv de boală gravă a unuia dintre ei.
Nulitatea absolută a căsătoriei pentru lipsa vremelnică a facultăţilor mintale
este condiţionată de absenţa discernământului în momentul încheierii căsătoriei,
ceea ce echivalează cu inexistenţa consimţământului.
1.6. Lipsa materială a consimţământului la căsătorie (Art. 19 şi art. 16 C.
fam)
• Atunci când persoana a refuzat să consimtă la căsătorie, şi cu toate
acestea ofiţerul de stare civilă a declarat căsătoria;
• Ori căsătoria s-a celebrat în lipsa unuia dintre soţi;
• Şi mai puţin probabil în basenţa ambilor soţi.
• Atunci când persoana a refuzat să consimtă la căsătorie, şi cu toate
acestea ofiţerul de stare civilă a declarat căsătoria;
• Ori căsătoria s-a celebrat în lipsa unuia dintre soţi;
• Şi mai puţin probabil în basenţa ambilor soţi.
1.7. Lipsa măsurii de publicitate a publicaţiei declaraţiei de căsătorie
(Art. 19 şi art. 13 indice 1 C. fam)
 Obligaţia de a asigura afişarea în extras a declaraţiei de căsătorie a viitorilor
soţi revine ofiţerului de stare civilă, iar nu viitorilor soţi.
 Caracterul incomplet al datelor afişate precum şi durata sub 10 zile a
publicaţiei atrag aceeaşi sancţiune a nulităţii absolute a căsătoriei. Cu

31
siguranţă, dacă textul va fi păstrat în actuala redactare, practica judiciară va
atenua consecinţele sale mult prea drastice.
1.8. Nerespectarea cerinţelor de formă privitoare la solemnitate şi
publicitatea actului juridic al căsătoriei (Art. 19 şi art. 16 C. fam)
Este declarată nulă căsătoria:
 căsătoria oficiată de o altă persoană decât ofiţerul de stare civilă;
 căsătoria încheiată fără participarea unuia sau ambilor soţi;
 în lipsa martorilor, sau a unuia dintre aceştia;
 căsătoria a cărui încheiere nu a fost constatată de către ofiţerul de stare
civilă.
1.9. Necompetenţa materială a delegatului de stare civilă
 O căsătorie oficiată de o persoană lipsită de calitate este deci lovită de
nulitate absolută.
 În aplicarea principiului error comunis facit ius, dacă atribuţiile specifice
ofiţerului de stare civilă au fost exercitate în mod public, astfel încât s-a
creat o stare de eroare comună şi invincibilă, căsătoria nu va fi desfiinţată.
1.10. Lipsa diferenţierii sexuale
Această cauză nu este prevăzută în mod expres, dar este recunoscută ca atare
atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară.
 Căsătoria încheiată între persoane de acelaşi sex este nulă.
1.11. Fictivitatea căsătoriei
Căsătoria este fictivă dacă:
- Consimţământul exprimat la încheierea actului juridic nu reflectă voinţa
reală a persoanei
- Scopul urmărit de unul sau de viitori soţi este acela de a obţine unele efecte
secundare ale căsătoriei.
4. CAZURI DE NULITATE RELATIVĂ
Conform art. 21 C. fam, numai viciile de consimţământ – adică eroarea,
dolul şi violenţa – constituie cauze de nulitate relativă.
 Eroarea – viciază consimţământul numai dacă poartă asupra identităţii fizice
a celuilalt soţ.
 Dolul – adică eroarea anume provocată prin manopere dolosive.
 Violenţa – fizică sau morală, poate fonda acţiunea în anularea căsătoriei.

32
EFECTELE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA
RELAŢIILE PERSOANLE DINTRE SOŢI ŞI CAPACITATEA DE
EXERCIŢIU
Capitolul III, Secţiunea I, Art. 25 - 28 C. fam.
Schimbarea pe cale administrativă a numelui comun, stabilit şi declarat la
încheierea căsătoriei , nu se va putea efectua decât cu consimţământul celuilalt soţ.
Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu sunt incidente numai
cu privire la femeia minoră care s-a căsătorit. Prin încheierea căsătoriei, femeia
minoră dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
EFECTELE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA
RELAŢIILE PATRIMONIALE ÎNTRE SOŢI
Capitolul III, Secţiunea a II-a, art. 29-36 C. fam;
Regimul juridic al bunurilor soţilor
Categoriile de bunuri ale soţilor
Regimul juridic al bunurilor soţilor, adică regimul matrimonial, reuneşte
normele care guvernează raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor, precum şi
raporturile patrimoniale ale acestora cu terţe persoane. 1 Stricto sensu, ideea de
regim matrimonial evocă setul de reguli referitoare la raporturile patrimoniale
dintre soţi, adică la constituirea patrimoniului comun, modul de gestionare şi de
lichidare a acestuia, precum şi la configurarea patrimoniului propriu al fiecăruia, în
virtutea calităţii de soţ al titularului. Lato sensu, sunt de asemenea vizate regulile
ce ţin de relaţiile pecuniare dintre soţi şi terţe persoane, fie ele complet străine de
căsătorie sau având unele legături juridice cu aceasta (cum ar fi descendenţii sau
părinţii soţilor).
Aşa cum este consacrat prin dispoziţiile Codului familiei, regimul
matrimonial al comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este legal, în
sensul că s-a fixat prin norme legale, preponderent imperative; este unic, fiind
exclusă concurenţa oricărui alt regim, legal sau convenţional; este imperativ, soţii
neavând dreptul sau posibilitatea de a se sustrage de sub incidenţa sa; este imutabil,
neputând fi modificat pe durata căsătoriei. Există două categorii de bunuri în
patrimoniul soţilor: bunuri comune ambilor soţi (art. 30 C.fam.); bunuri proprii
fiecăruia dintre soţi (art. 31 C.fam.).
1. BUNURILE COMUNE ALE SOŢILOR
Drepturile şi obligaţiile soţilor cu privire la bunurile dobândite în timpul
căsătoriei sunt instituite conform art. 30 C. fam “bunurile dobândite în timpul

33
căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, la data dobândirii lor, bunuri comune
ale soţilor”.
NOŢIUNEA DE BUNURI. DEFINIŢIE:
Comunitatea de bunuri a soţilor se înfăţişează ca o universalitate juridică
= toate drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora.
 CUPRINDE:
- dreptul de proprietate comună în devălmăşie al celor doi soţi;
- alte drepturi reale: dreptul de uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie;
- drepturile de creanţă şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor.
 Prezumţia de comunitate instituită de art. 30 alin. 1 C. fam. constituie o
componentă a regimului matrimonial actual.
Tradiţionalism sau modernism din perspectiva instituirii unui regim
matrimonial alternativ este dilema relevată de autorii contemporani de dreptul
familiei. Proiectul Codului civil instituie principiul libertăţii convenţiilor
matrimoniale.
Interdicţia încheierii unei convenţii contrare regimului juridic al bunurilor
instituit de art. 30 alin. 2 C. fam este regelementată prin instituirea sancţiunii
nulităţii absolute.
Nulitatea se aplică convenţiei încheiate între viitorii soţi, cât şi convenţiei
încheiate între soţi în timpul căsătoriei. Sunt interzise atât convenţiile prin care s-ar
suprima sau micşora comunitatea de bunuri, cât şi convenţiile prin care s-ar mări
această comunitate.
Sub rezerva respectării dispoziţiilor art. 30 alin. 2 C. fam. , soţii au facultatea
de a încheia acte juridice cu privire la bunurile comune
Exemplu: Contractul de donaţie încheiat între soţi în timpul căsătoriei poate
avea ca obiect numai bunurile proprii ale soţului donator.
Calificarea unui bun ca fiind comun ambilor soţi:
a) Bunul să fi fost dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei
Analiza acestei prime condiţii presupune câteva precizări referitoare la
elementele sale constitutive:
1. Noţiunea de dobândire
- Prin acte juridice oneroase ≠ bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin
moştenire, legat sau donaţie (bunuri proprii, afară numai dacă dispunătorul
nu a prevăzut că vor fi comune)
- Prin subrogaţia reală.

34
2. Calitatea dobânditorului;
Singura cerinţă este aceea a statutului de soţ în raport cu momentul
Dobândirii. Dacă soţii dobândesc împreună cu o altă persoană dreptul de
proprietate asupra unui bun, dreptul lor de proprietate comună în devălmăşie va
coexista cu dreptul de proprietate comună pe cote-părţi al terţului.
Convieţuirea faptică, concubinajul, nu este o variantă a căsătoriei. Regimul
juridic al bunurilor dobândite în timpl concubinajului este guvernat de dreptul
comun.
3. Momentul dobândirii bunului ;
Bunurile trebuie să fi fost dobândite în timpul căsătoriei (de la încheierea
valabilă a căsătoriei până la desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei).
EXEMPLE:
 Desfiinţarea căsătoriei – căsătoria putativă – rămânerea definitivă a hotărării
de desfiinţare a căsătoriei.
 Căsătoria încetează prin moartea fizic constatată sau prin declararea
judecătorească a morţii prezumate a unuia dintre soţi (data stabilită prin
hotărâre aceea fiind cea a morţii).
b) Bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii
2. BUNURILE PROPRII FIECĂRUIA DINTRE SOŢI (Art. 31 C. fam.):
A). Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; (ca şi bunurile
dobândite ulterior desfacerii sau încetării căsătoriei).
Această categorie de bunuri nu constituie o excepţie veritabilă de la regula
statornicită prin art. 30 alin. (1) C.fam. deoarece, potrivit textului de principiu,
bunurile nu devin comune decât atunci când sunt dobândite în timpul căsătoriei,
fiind de la sine înţeles că cele acumulate anterior căsătoriei rămân proprii ale
dobânditorului. Din aceleaşi raţiuni, bunurile dobândite ulterior desfacerii sau
încetării căsătoriei sunt proprii, cu toate că art. 31 C.fam. nu se referă la ele.
B). Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau
donaţie, cu excepţia că dispunătorul nu a prevăzut că vor fi comune;
Trebuie precizat că legiuitorul, referindu-se la bunurile dobândite prin
moştenire, are în vedere moştenirea legală (nu şi cea testamentară), când
transmisiunea drepturilor succesorale se realizează în temeiul legii, în considerarea
legăturii de rudenie sau a calităţii de soţ supravieţuitor în raport cu de cuius, iar nu
în baza voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament. Aceasta
înseamnă că bunurile dobândite prin moştenire legală vor fi în toate cazurile
proprii ale soţului moştenitor pentru că dispunătorul, nelăsând testament (sau

35
testamentul nu cuprinde dispoziţii referitoare la transmisiunea patrimoniului
succesoral ori nu este producător de efecte, în totul sau în parte) nu a determinat,
prin voinţa sa, o altă calificare juridică, iar în ceea ce priveşte devoluţiunea
succesorală stabilită de lege, este exclusă orice intervenţie exterioară.
 Legiuitorul are în vedere moştenirea legală, pentru că în ceea ce priveşte
devoluţiunea succesorală stabilită de lege, este exclusă orice intervenţie
exterioară.
 Liberalităţile, adică legatele (universale, cu titlu universal sau cu titlu
particular) şi donaţiile vor urma dorinţa dispunătorului.
C). Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia
dintre soţi;
Bunurile de uz personal = bunurile care sunt afectate uzului fizic sau
intelectual, personal, exclusiv şi efectiv al unuia dintre soţi.
Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi cuprinde acele
bunuri care, potrivit naturii şi afectaţiunii lor, servesc în mod efectiv uzului
profesional al unuia dintre soţi.
Grupa bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi cuprinde
acele bunuri care, potrivit naturii şi afectaţiunii lor, servesc în mod efectiv uzului
profesional al unuia dintre soţi, de pildă uneltele necesare practicării unei meserii,
biblioteca de specialitate etc. Pentru a deveni propriu al unuia dintre soţi, nu este
suficientă destinaţia economică concordantă cu profesia exercitată de unul din soţi,
ci, de asemenea, întrebuinţarea concretă, efectivă a bunului în acest scop, în cadrul
unei îndeletniciri cu titlu profesional (în niciun caz în cadrul unei activităţi
vremelnice şi întâmplătoare).
Sub aspectul dobândirii, bunurile destinate exercitării profesiei vor fi proprii
indiferent dacă au fost achiziţionate cu mijloace comune ale acestui soţ sau cu
mijloace comune, iar dacă celălalt soţ a contribuit şi el, fie prin munca sa, fie
întrebuinţând resurse din patrimoniul propriu, acesta din urmă, neproprietar al
bunului, va avea un drept de creanţă fondat pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Odată dobândit, caracterul propriu al bunului se păstrează chiar dacă intervin
schimbări în profesia soţului prin înlocuirea unei profesii cu alta sau prin
abandonarea definitivă a profesiei, pentru că cerinţa legală privind exercitarea
profesiei de către unul dintre soţi se referă numai la dobândirea caracterului de bun
propriu, nu şi la păstrarea acestei calităţi.
Când unul dintre soţi exercită concomitent două sau mai multe profesii,
bunurile destinate exercitării fiecăreia sunt proprii, chiar dacă una din
îndeletnicirile cu caracter profesional este principală şi alta (sau altele) secundară

36
ori una este permanentă iar alta temporară, exceptând doar bunurile care servesc
unor activităţi vremelnice.
D). Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă;
Aceste bunuri sunt proprii unuia dintre soţi, fiindcă prin ele îşi găsesc exprimare
aportul de excepţie sau calităţile intelectuale deosebite ale celui care le-a obţinut
ori creat.
- manuscrisele ştiinţifice sau literare,
- schiţele şi proiectele artistice,
- proiecte de invenţii şi inovaţii
- premiul reprezintă răsplata ocazională pentru eforturi remarcabile (fără a fi un
derivat din contractul de muncă).
- recompensa obţinută este un bun propriu dacă s-a acordat în mod excepţional,
pentru merite deosebite.
Dacă veniturile sub forma premiilor sau recompenselor au caracter periodic,
fiind incluse în salariu, vor urma regimul juridic al salariului, adică vor fi
considerate comune ambilor soţi.
Bunurile enumerate exemplificativ în cadrul celei de-a doua grupe –
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de
invenţii şi inovaţii – au ca trăsătură comună faptul că reprezintă materializarea
capacităţii creatoare artistice, literare sau ştiinţifice a unuia dintre soţi. După cum
s-a precizat, legiuitorul nu are în vedere însăşi opera de creaţie intelectuală sau
drepturile cu caracter personal nepatrimonial, nici drepturile patrimoniale de autor,
ci exclusiv obiectul material care încorporează opera de creaţie intelectuală şi
asupra căruia autorul are un drept real de proprietate, distinct de dreptul de autor.
Sumele dobândite cu titlu de remuneraţie cuvenită autorului şi încasate în timpul
căsătoriei constituie, potrivit practicii judiciare, bun comun iar nu bun propriu al
soţului autor, chiar dacă opera de creaţie intelectuală a fost realizată înainte de
încheierea căsătoriei.
E) Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube
pricinuite persoanei [art. 31 lit. e) C.fam.].
 Aceste sume servesc reparării unor prejudicii intim legate de persoana
soţului.
 Indemnizaţia de asigurare devine bunul propriu al soţului în persoana căruia
s-a realizat riscul asigurat, chiar dacă plata primelor de asigurare s-a făcut de

37
către o altă persoană, şi fără să intereseze sursa sumelor care au servit la
achitarea primelor.
F) Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în
care a trecut această valoare [art. 31 lit. f) C.fam.].
 S-a făcut astfel aplicarea subrogaţiei reale cu titlu universal.
 Exemplificare:
- bunul dobândit prin valorificarea unui bun sau bunuri proprii;
- preţul obţinut din vânzarea unor bunuri proprii ori creanţa preţului de
vânzare-cumpărare a acestora;
- bunul cumpărat din sumele obţinute ca preţ din vânzarea bunurilor proprii;
- bunul dobândit, precum şi eventuala sultă obţinută în temeiul unui contract
de schimb având ca obiect un bun propriu;
- Indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile datorate pentru cauze datorate
unor bunuri proprii.
 Subrogaţia reală poate produce şi efecte parţiale.
- Dacă bunul este dobândit în parte cu fonduri proprii, în parte cu fonduri
comune, în măsura corespunzătoare valorii încorporate bunul va fi propriu,
iar ceea ce excede contribuţiei din mijloace proprii intră în comunitatea de
bunuri.
PRECIZĂRI PRIVIND CALIFICAREA UNOR CATEGORII DE
BUNURI
1. Venitul din muncă
Controversele privitoare la calificarea venitului din muncă al fiecăruia dintre
soţi au fost generate şi alimentate de lipsa unei reglementări unitare a conţinutului
noţiunii de „venit din muncă”, dar şi de diversitatea caracteristicilor ce-i sunt
atribuite prin dispoziţiile Codului familiei şi ale legislaţiei extrinseci, în special
legislaţia muncii. În centrul atenţiei s-a aflat, mai întâi, salariul fiecăruia dintre soţi,
apoi concluziile formulate au fost extinse la toate celelalte forme ale câştigului din
muncă, precum remuneraţia cuvenită cu titlu de drepturi de autor, onorariile
avocaţilor etc., cu excepţia veniturilor declarate proprii de însuşi legiuitor prin art.
31 C.fam.

Opinia dominantă în literatura şi practica judiciară este aceea potrivit căreia


venitul din muncă realizat de oricare dintre soţi este bunul comun al ambilor.

38
În concluzie, salariul, precum şi orice alte venituri obţinute din munca
fiecăruia dintre soţi pe durata căsătoriei urmează a fi considerate comune,
fără a deosebi după cum se înfăţişează sub formă de creanţe neîncasate sau de
sume de bani încasate.
2. Alte sume realizate de soţi în timpul căsătoriei
 Economiile soţilor, aflate în depozit bancar, îşi păstrează natura juridică
din momentul efectuării depunerii.
Deci vor fi socotite comune, dacă provin din munca oricăruia dintre soţi,
respectiv proprii, dacă sursa lor se află în vreuna din categoriile de bunuri
enumerate de art. 31 C.fam. De regulă, sumele depuse numai pe numele unuia
dintre soţi reprezintă economiile comune ale soţilor, faptul depunerii având doar
semnificaţia unui depozit – act de conservare sau de administrare a bunurilor
comune săvârşit de soţul deponent în baza mandatului tacit reciproc de
reprezentare între soţi (art. 35 C.fam.). Nu este mai puţin adevărat că faptul
depunerii unei sume de către unul dintre soţi pe numele celuilalt soţ poate
semnifica o donaţie în favoarea acestuia din urmă, realizată sub forma darului
manual dacă, bineînţeles, respectiva suma constituia bunul propriu al deponentului;
concluzia este aceeaşi pentru ipoteza în care deponentul pe numele celuilalt soţ îşi
rezervă clauza de împuternicire. Sumele depuse pe numele soţului deponent, cu
clauză de împuternicire a celuilalt soţ nu exclud o donaţie în favoarea acestui din
urmă soţ, clauza de împuternicire putând fi dublată, potrivit voinţei părţilor, de un
asemenea act juridic.

Cât priveşte sumele depuse de către părinţi (soţi) în timpul pe numele


copiilor lor (minori sau majori), în practică, pornindu-se de la prezumţia intenţiei
de gratificare a descendentului, se consideră că din momentul efectuării depunerii
aceste sume intră în patrimoniul descendentului cu titlu de donaţii sub forma
darului manual. În consecinţă, în eventualitatea partajului bunurilor soţilor, sumele
respective nu se vor include în masa supusă împărţelii.
3. Situaţia unor imobile dobândite în timpul căsătoriei.
 Regula de principiu instituită prin art. 30 C.fam se aplică şi în privinţa
imobilelor.
 Caracterul comun al imobilului subzistă chiar dacă în cartea funciară
înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut pe numele unuia dintre soţi.

39
În ceea ce priveşte actele juridice de dobândire a imobilelor nu este necesară
manifestarea expresă de voinţă a ambilor soţi, întrucât funcţionează prezumţia
mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi prevăzut de art. 35 alin. (1)
C.fam., considerându-se că soţul participă la încheierea actului juridic în dublă
calitate, în nume propriu, precum şi ca reprezentant al soţului său; pentru
înstrăinarea şi grevarea imobilelor comune, legea pretinde consimţământul expres
al ambilor soţi [art. 35 alin. (2) teza finală C. fam.].

În cazul construcţiilor edificate de soţi pe terenul proprietatea unuia


dintre ei. În acest caz intră în conflict două prezumţii legale relative: pe de o parte
cea consacrată de art. 482 C.civ., potrivit căreia proprietarul terenului devine, prin
accesiune, proprietarul construcţiei ridicate asupra fondului (cu condiţia ca între
proprietarul terenului şi constructor să nu existe o convenţie sau o altă situaţie
legală din care să rezulte un drept de superficie în favoarea constructorului), iar pe
de altă parte prezumţia de comunitate stabilită prin art. 30 alin. (1) C.fam. Care
dintre aceste prezumţii are întâietate? Regula este că, indiferent care dintre soţi e
titularul dreptului de proprietate asupra terenului, dacă edificarea construcţiei a
avut loc în timpul căsătoriei, aceasta va deveni obiect al dreptului de proprietate
devălmaşă al soţilor; asupra terenului, soţul neproprietar al fondului dobândeşte un
drept de superficie, în baza art. 30 C.fam. În concret însă regula enunţată se va
aplica cu unele nuanţări:

- construcţia edificată de ambii soţi, împreună, cu mijloace comune, pe


terenul proprietatea unuia dintre ei, va fi bun comun, soţul neproprietar asupra
terenului dobândind un drept de superficie;

- dacă unul dintre soţi construieşte, cu mijloace comune, pe terenul


proprietatea celuilalt soţ, având acordul acestuia, construcţia devine bun comun în
devălmăşie (deci, proprietarul terenului nu devine, prin accesiune, proprietarul
exclusiv al construcţiei); proprietarul terenului îşi păstrează dreptul exclusiv asupra
terenului, dar dreptul său de proprietate va fi grevat de dreptul de folosinţă al
celuilalt soţ. Soluţia este aceeaşi în cazul construcţiilor alăturate, învecinate sau
suprapuse unei construcţii vechi, aparţinând numai unuia dintre soţi; noua sau noile
construcţii devin proprietatea devălmaşă a ambilor soţi, iar construcţia veche, la fel
ca şi terenul, rămân în continuare în proprietatea soţului titular ab initio al dreptului
de proprietate, însă dreptul său de proprietate asupra terenului va fi grevat de

40
dreptul de folosinţă al celuilalt soţ. Cu toate înnoirile legislative din ultimii ani –
avem în vedere Legea fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările ulterioare,
Legea privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor nr. 50/1991, de asemenea modificată şi completată – concluzia îşi
păstrează actualitatea, aşadar, soţul constructor dobândeşte un drept de proprietate
devălmaşă asupra construcţiilor ridicate, alăturate, învecinate sau suprapuse;

- soţul care ridică o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt soţ, fără


consimţământul sau chiar împotriva voinţei acestuia, întrebuinţând mijloace
comune ambilor soţi, va fi considerat constructor de rea-credinţă, iar drepturile ce i
se cuvin potrivit art. 494 C.civ., vor intra în comunitatea de bunuri. Care sunt
aceste drepturi? Urmând indicaţiile art. 494 C.civ., proprietarul terenului poate opta
pentru una din următoarele două variante: fie invocă accesiunea, devenind astfel
proprietarul construcţiei, cu obligaţia de a plăti soţului constructor de rea-credinţă
valoarea materialelor şi preţul muncii – plata se va face din patrimoniul propriu al
soţului proprietar –, fie solicită constructorului să procedeze la desfiinţarea
construcţiei, 33 pe cheltuiala acestuia, având dreptul de a pretinde daune-interese
pentru prejudiciile suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale – de astă dată
chestiunea unor drepturi care s-ar cuveni constructorului de rea-credinţă, drepturi
ce ar urma să intre în comunitatea de bunuri, nu se mai pune;

- dacă unul dintre soţi ridică o construcţie, cu mijloace proprii, pe terenul


proprietatea celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia, construcţia va fi bun propriu
al soţului constructor, care devine titular al unui drept de superficie ce va greva
dreptul de proprietate asupra terenului, drept aflat în patrimoniul celuilalt soţ;

- în ipoteza în care soţul constructor, prin întrebuinţarea de mijloace proprii,


construieşte pe terenul celuilalt soţ fără consimţământul acestuia sau construieşte
împo-triva voinţei proprietarului fondului, el va fi considerat constructor de rea-
credinţă, nu devine superficiar şi va beneficia numai de drepturile izvorâte din art.
494 C.civ;

- în fine, dacă o construcţie a fost ridicată de către unul dintre soţi cu


mijloace proprii, pe terenul proprietatea ambilor soţi, construcţia va fi, după caz,
bun propriu al soţului constructor – dacă a existat şi consimţământul celuilalt soţ
codevălmaş asupra terenului – sau bun comun – dacă edificarea construcţiei s-a

41
realizat fără consimţământul sau împotriva voinţei celuilalt soţ, soţul constructor de
rea-credinţă dobândind însă drepturile ce-i sunt recunoscute prin art. 494 C.civ.

În cazul construcţiilor edificate de soţi pe terenul proprietatea unei


terţe persoane. Ne interesează, în primul rând, stabilirea naturii drepturilor ce
revin constructorilor în intervalul de timp cuprins între edificarea construcţiei şi
data invocării accesiunii de către proprietarul terenului; din acest moment, al
invocării accesiunii, problema se simplifică, întrucât proprietarul terenului devine
indiscutabil şi proprietarul construcţiei, iar constructorul dobândeşte un drept de
creanţă împotriva proprietarului obligat să-l despăgubească potrivit distincţiilor din
art. 494 C.civ. Şi, iată că tocmai sub acest aspect, al naturii drepturilor
constructorului până în momentul valorificării dreptului proprietarului terenului de
a invoca accesiunea, nici doctrina, nici jurisprudenţa, nu oferă o soluţie categorică,
unanim acceptată. Dincolo de interesul teoretic, există raţiuni practice dintre cele
mai serioase care reclamă determinarea statului juridic al construcţiei înainte ca
proprietarul fondului să-şi valorifice drepturile, îndeosebi în acele situaţii în care
soţii constructori ajung la partajarea bunurilor comune dobândite în timpul
căsătoriei, când va trebui să ştim dacă în masa supusă împărţelii vom include un
drept de proprietate al soţilor constructori sau un drept de creanţă al acestora
împotriva celui care este proprietarului terenului şi al construcţiei.

Caracterizând drepturile constructorului, fosta instanţă supremă a pronunţat


soluţii contradictorii, apreciind uneori că ne-am afla în prezenţa unor drepturi
personale şi nu reale, iar alteori că, dimpotrivă, constructorul dobândeşte un drept
de proprietate asupra construcţiei, precum şi un drept de folosinţă asupra terenului,
cu precizarea că dreptul de proprietate al constructorului nu este totuşi pur şi
simplu, urmând o desocotire cu proprietarul terenului.

În literatura juridică sunt consemnate trei tendinţe principale în rezolvarea


acestei chestiuni.

Într-o opinie, se consideră că până în momentul invocării accesiunii de către


proprietarul terenului, constructorul are un drept de proprietate rezolubilă atipică,
dobândit în temeiul unui fapt juridic şi nu a unui act juridic.

Alţi autori sunt de părere că, întrucât prin accesiune proprietarul terenului
dobândeşte dreptul de proprietate asupra construcţiei pe măsura încorporării

42
materialelor în teren, constructorul este, de la bun început, titularul unui drept de
creanţă – care este certă şi lichidă, exigibilă din momentul revendicării acelei
construcţii de către proprietar, dacă constructorul a fost de bună-credinţă –,
respectiv creanţă care devine certă şi lichidă pe data când proprietarul optează
pentru preluarea construcţiei, în cazul constructorului de rea-credinţă.

În fine, într-o manieră mai categorică, se afirmă că dreptul de proprietate al


proprietarului terenului se naşte din chiar momentul încorporării materialelor în
sol, în virtutea legii; dreptul de proprietate asupra construcţiei al proprietarului
terenului este pur şi simplu, în temeiul accesiunii. Constructorul dobândeşte numai
un drept de creanţă, fondat pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză; acest drept de
creanţă este afectat, până la manifestarea de voinţă a proprietarului terenului de a
prelua construcţia, de o condiţie suspensivă. În consecinţă, dacă proprietarul
terenului va invoca accesiunea, dreptul de creanţă al constructorului se va
considera născut concomitent cu dreptul de proprietate al debitorului obligaţiei de
despăgubire. În răstimpul dintre edificarea construcţiei şi invocarea accesiunii de
către proprietarul terenului, constructorul exercită asupra construcţiei o posesie, ca
simplă stare de fapt, care nu face parte din conţinutul juridic al unui drept real;
dacă însă posesia se prelungeşte în timp, poate conduce la dobândirea dreptului de
proprietate imobiliară prin uzucapiune.

Se cuvine precizarea că, dacă unul dintre soţii constructori iniţiază o acţiune
având ca obiect împărţirea bunurilor comune mai înainte ca proprietarul terenului
să-şi fi valorificat drepturile asupra construcţiei, participarea la judecată a acestuia
din urmă se poate realiza sub forma intervenţiei voluntare (art. 49-56 C.proc.civ.)
sau a intervenţiei forţate sub forma chemării în judecată a altor persoane (art. 57-59
C.proc.civ.), urmând să-şi exprime opţiunea pentru una din următoarele soluţii
interesând reglementarea situaţiei juridice a construcţiei:

- doreşte preluarea construcţiei invocând accesiunea; proprietarul terenului


(şi al construcţiei) va fi ţinut la despăgubiri în favoarea soţilor constructori, potrivit
distincţiilor din art. 494 C.civ., iar dreptul de creanţă al soţilor va fi inclus în masa
partajabilă. Stabilirea întinderii dreptului de creanţă al soţilor, atunci când
despăgubirea reprezintă preţul materialelor şi al muncii, se va face în raport de
valoarea acestor elemente din momentul pronunţării hotărârii.

43
- proprietarul terenului refuză preluarea construcţiei edificate de
constructorul de rea-credinţă; instanţa va dispune obligarea soţilor constructori de
rea-credinţă la desfiinţarea imobilului edificat, pe cheltuiala lor, precum şi la plata
de daune-interese în favoarea proprietarului terenului, în măsura prejudiciului
suferit de acesta.

- când proprietarul terenului este dispus să cedeze soţilor constructori


imobilul edificat în contul creanţei acestora, soţii devin proprietari devălmaşi
asupra construcţiei, iar asupra terenului dobândesc un drept de folosinţă.

Soţii care au construit pe baza unei convenţii cu proprietarul terenului devin


proprietari asupra construcţiei – fiind înlăturată prezumţia dreptului proprietarului
terenului asupra construcţiei, posibilitate prevăzută de art. 492 C.civ. parte finală –
iar asupra terenului dobândesc un drept de folosinţă. În situaţia în care convenţia
încheiată cu proprietarul terenului nu constituie titlu legal de folosinţă a terenului,
constructorii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri raportate la valoarea de circulaţie a
imobilului.

Construcţia edificată de soţi pe terenul proprietatea părinţilor unuia dintre ei


este bun comun al soţilor, care dobândesc asupra terenului un drept de folosinţă.

Situaţia juridică a construcţiilor edificate de terţi pe terenul proprietate


comună a soţilor. Se determină potrivit distincţiilor de mai sus. Aşadar, soţii
proprietari asupra terenului dobândesc, prin accesiune, dreptul de proprietate
asupra construcţiei – afară de cazul în care optează pentru demolarea acesteia (ceea
ce este posibil doar în cazul relei-credinţe a constructorului), despăgubirile obţinute
în calitate de proprietari fiind bun comun al ambilor soţi – care va intra în
compunerea masei de bunuri comune; datoria corelativă dreptului de creanţă al
constructorului este comună, fiind incidente, în opinia noastră, prevederile art. 32
lit. b) C.fam. (obligaţii contractate de soţi împreună).

Construcţii edificate pe terenuri atribuite în folosinţă sau concesionate.


Anterior adoptării Legii nr. 50/1991 privind autorizarea construcţiilor şi unele
măsuri pentru realizarea locuinţelor , anumite terenuri proprietate de stat au fost
atribuite persoanelor fizice prin acte administrative individuale, cu titlu de drept de
folosinţă, în scopul construirii de locuinţe proprietate personală. În măsura în care
titularul dreptului de folosinţă (şi, totodată, proprietarul construcţiei) nu a cerut şi

44
obţinut împroprietărirea potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, se apreciază că
dreptul său real de folosinţă asupra terenului împreună cu dreptul de proprietate
asupra construcţiei se înfăţişează ca un drept de superficie, dezmembrământ al
dreptului de proprietate privată a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale.
Acest drept de superficie va fi comun al ambilor soţi sau bunul propriu al unuia
dintre ei, după cum momentul dobândirii este situat în timpul căsătoriei sau în
afara acesteia. Totuşi, dacă în timpul căsătoriei unul dintre soţi a construit pe
terenul atribuit în folosinţă prin întrebuinţarea de mijloace proprii, dreptul de
superficie dobândit va fi bunul său propriu.

În condiţiile Legii nr. 50/1991, concesiunea terenurilor din domeniul privat


al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în vederea executării de
construcţii poate avea loc, de regulă, prin licitaţie publică, în schimbul unui preţ.
Concesionarea terenurilor pentru construirea de locuinţe se face pe durata
existenţei construcţiei, dreptul de concesiune fiind transmisibil împreună şi
concomitent cu dreptul de proprietate asupra construcţiei (art. 35 din Legea nr.
50/1991). Dreptul de concesiune revine ambilor soţi sau numai unuia dintre ei,
după cum locuinţa construită este bun comun sau bun propriu.

Locuinţe construite sau cumpărate prin întrebuinţarea de credite.


Dreptul de proprietate asupra locuinţei construite cu credit se transmite
beneficiarului odată cu predarea acesteia şi nu la executarea integrală a contractului
de împrumut. Aceasta înseamnă că locuinţa construită de soţi în timpul căsătoriei
prin întrebuinţarea de credite, preluată de aceştia în timpul căsătoriei, constituie în
întregime proprietatea lor şi este supusă prezumţiei de comunitate a art. 30 C.fam.,
indiferent de ratele achitate şi fără să intereseze dacă împrumutul a fost acordat
ambilor soţi sau numai unuia dintre aceştia. Ratele scadente vor fi avute în vedere
în eventualitatea unui partaj anterior rambursării integrale a împrumutului.
Într-o practică mai veche, criticată de numeroşi autori, s-a considerat că în
comunitatea de bunuri a soţilor se va include numai cota corespunzătoare valorii
ratelor şi dobânzilor achitate în timpul căsătoriei, nu însuşi dreptul de proprietate
asupra imobilului. Altfel spus, se recunoştea soţilor doar un drept de creanţă, iar nu
un drept real, care s-ar dobândi abia în momentul achitării integrale a
împrumutului.

45
În prezent, atât literatura de specialitate, cât şi practica judiciară împărtăşesc
teza potrivit căreia locuinţa construită în timpul căsătoriei devine obiect al
dreptului de proprietate comună al soţilor din momentul predării-preluării,
indiferent de ratele de preţ achitate. Dacă predarea-preluarea are loc înainte de
încheierea căsătoriei, locuinţa va fi bun propriu al soţului dobânditor [art. 31 lit. a)
C.fam.], chiar dacă ratele s-au plătit în timpul căsătoriei.

Asupra locuinţelor cumpărate cu credit acordat de stat, dreptul de proprietate


se dobândeşte în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în funcţie
de care urmează a se determina caracterul de bun comun sau propriu al imobilului.
Aplicând acelaşi raţionament ca şi în cazul locuinţelor construite cu credit, dacă
încheierea contractului de vânzare-cumpărare este situată în timpul căsătoriei
imobilul este comun al ambilor soţi, iar dacă vânzarea-cumpărarea este anterioară
încheierii căsătoriei bunul va fi propriu, inclusiv în situaţia în care plata ratelor
scadente în contul împrumutului acordat s-a făcut prin întrebuinţarea de mijloace
comune; se înţelege, participarea soţului neproprietar nu va fi ignorată în cazul
unui eventual partaj, acesta putând solicita stabilirea unei cote superioare de
contribuţie la dobândirea masei bunurilor comune.

Întrucât despărţirea faptică a soţilor nu înlătură prezumţia de comunitate a


bunurilor dobândite de oricare din soţi în această perioadă, locuinţa construită sau
cumpărată în timpul căsătoriei intră în comunitatea matrimonială, chiar şi atunci
când predarea-preluarea, respectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a
avut loc în timpul separaţiei de fapt; cu atât mai mult, ratele achitate numai de către
unul din-tre soţi – dată fiind despărţirea faptică a soţilor – nu impietează asupra
caracterului comun al imobilului, însă contribuţia superioară a soţului care a achitat
în fapt ratele scadente va fi avută în vedere la stabilirea cotelor cuvenite fiecăruia
dintre proprietarii codevălmaşi.

Să mai reţinem că în situaţia în care ratele pentru creditul acordat soţilor în


vederea construirii sau cumpărării locuinţei au fost achitate integral de către
părinţii unuia dintre soţi, bunul va fi propriu în întregime, afară de cazul în care
intenţia neîndoielnică a părinţilor a fost aceea de a gratifica pe ambii soţi [art. 31
lit. b) şi lit. f) C.fam.].

46
Îmbunătăţiri şi reparaţii aduse unor construcţii în timpul căsătoriei.
Lucrările de îmbunătăţiri şi reparaţii, efectuate de soţi sau numai de unul dintre ei,
dar prin întrebuinţarea de mijloace comune, la construcţia proprietatea exclusivă a
unuia dintre soţi, în principiu, nu sunt de natură să atenteze la calitatea de bun
propriu a acestuia. Cu toate reparaţiile şi îmbunătăţirile aduse, bunul nu poate fi
considerat ca fiind dobândit în timpul căsătoriei pentru a atrage aplicabilitatea
prezumţiei de comunitate din art. 30 C.fam. Sporul de valoare înregistrat de imobil
va constitui însă bunul comun al soţilor. Plusul valoric adus construcţiei va intra în
comunitate şi atunci când imobilul este proprietatea indiviză a unuia dintre soţi
împreună cu alte persoane. Esenţial este ca bunul să fi înregistrat o creştere
valorică, fiindcă lucrările de reparaţii şi recondiţionări impuse de uzura normală a
bunului, determinată de folosinţa în comun a acestuia în timpul căsătoriei sunt
inerente şi obişnuite, dar ele nu atrag un spor de valoare, ca atare costul lor nu
reprezintă un bun comun.

Când însă în urma lucrărilor de îmbunătăţiri de mare amploare bunul propriu


al unuia dintre soţi s-a transformat în asemenea măsură încât, practic, a devenit un
bun nou, cu totul deosebit de cel iniţial, bunul în întregul său va trebui considerat
ca fiind dobândit în timpul căsătoriei, aşadar comun al ambilor soţi. Fiind vorba de
o stare de fapt, urmează ca instanţa să stabilească în concret, pe baza probelor
administrate în cauză, dacă într-adevăr investiţiile făcute de soţi la imobilul
proprietate exclusivă a unuia dintre ei au schimbat natura juridică a bunului,
transformându-l într-unul nou, comun al ambilor soţi.

Dacă la renovarea imobilului bun propriu al unuia dintre soţi celălalt soţ a
contribuit cu mijloace proprii – provenite, de exemplu, din demolarea unei
construcţii moştenite – este necesar să se examineze dacă părţile, printr-o convenţie
expresă sau tacită, n-au înţeles să schimbe caracterul de bun propriu al materialelor
întrebuinţate în bunuri comune, având în vedere destinaţia ce l-i s-a dat – anume de
a fi încorporate într-o construcţie menită să le servească drept locuinţă comună; în
cazul în care o astfel de convenţie a existat, soţul proprietar al materialelor
dobândeşte asupra construcţiei un drept real de proprietate, concretizat într-o cotă
corespunzătoare aportului său în materiale (şi, eventual, în muncă), iar nu un
simplu drept de creanţă reprezentând contravaloarea acestora.

47
Edificarea unei construcţii noi cu materiale rezultate din demolarea
imobilului proprietatea unuia dintre soţi nu schimbă statutul juridic al bunului
propriu, fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 31 lit. f) C.fam., potrivit cărora
valoarea care reprezintă sau înlocuieşte un bun propriu ori bunul în care a trecut
această valoare rămâne bun propriu, ca efect al subrogaţiei reale.

Situaţia unor terenuri. În conformitate cu dispoziţiile Legii fondului


funciar nr. 18/1991, precum şi cu cele cuprinse în Titlul X privind circulaţia
juridică a terenurilor din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, terenurile proprietate privată, indiferent de destinaţia şi
titularul lor, se află în circuitul civil general, prin urmare, terenurile proprietate
privată pot fi înstrăinate şi, evident, dobândite, prin oricare din modurile stabilite
de legislaţia civilă; de asemenea, în condiţiile prevăzute de Codul civil, dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor poate fi dezmembrat, prin constituirea de
drepturi reale principale derivate – uzufruct, uz, servitute, superficie – sau grevat
de drepturi reale accesorii – ipotecă, drept de retenţie, privilegii speciale
imobiliare.

Datorită unor particularităţi ale regimului juridic al circulaţiei terenurilor,


relevante sub aspectul determinării naturii de bun comun sau bun propriu, vom
face distincţie între următoarele categorii de imobile:

- terenuri aflate în proprietate particulară la data intrării în vigoare a Legii


fondului funciar; până la adoptarea Legii nr. 18/1991, terenurile de orice fel,
indiferent de locul situării lor şi de categoria de folosinţă, erau scoase din circuitul
civil, dobândirea dreptului de proprietate funciară fiind permisă numai pe cale de
moştenire legală. Terenul astfel dobândit de către unul dintre soţi devenea bun
propriu, potrivit art. 31 lit. b) C.fam.

În mod excepţional, potrivit art. 44 din Legea nr. 59/1974 (modificat prin
Decretul nr. 112/1984), producătorii agricoli particulari din zonele
necooperativizate, puteau transmite copiilor lor, prin acte între vii, o parte din
terenurile agricole aflate în proprietate, în condiţiile asumării de către dobânditor a
unor obligaţii privind asigurarea exploatării agricole a terenului. Dacă cel care a
dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în baza acestor dispoziţii legale
avea, în momentul transferului dreptului de proprietate, calitatea de soţ, la

48
stabilirea caracterului comun sau propriu al bunului urmează a se verifica dacă
transmisiunea s-a făcut printr-un act juridic oneros – imobilul este comun, dacă au
fost întrebuinţate sume sau bunuri comune [art. 30 alin. (1) C.fam.] – sau printr-un
act juridic cu titlu gratuit – în principiu, bunul este propriu, dacă nu rezultă intenţia
neîndoielnică a dispunătorului de a gratifica pe ambii soţi [31 lit. b) C.fam.].

Terenurile dobândite de soţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 îşi
păstrează calitatea de bun comun sau propriu, potrivit distincţiilor de mai sus.

- terenurile dobândite în temeiul Legii nr. 18/1991 prin reconstituirea


dreptului de proprietate vor fi comune ambilor soţi sau proprii unuia dintre soţi,
după cum în momentul cooperativizării sau a trecerii terenului în proprietatea
statului imobilul era comun sau propriu. Ne referim, bineînţeles, la ipoteza în care
reîmproprietărirea are loc faţă de foştii sau fostul proprietar, fiindcă terenurile
redobândite de moştenitorii titularului, în principiu, devin bunuri proprii ale soţului
moştenitor, potrivit art. 31 lit. b) C.fam.

- terenurile dobândite în proprietate prin împroprietărire, în condiţiile Legii


nr. 18/1991, vor fi comune ambilor soţi, dacă atribuirea are loc în timpul căsătoriei.
Precizăm că, potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, terenurile asupra
cărora s-a constituit dreptul de proprietate sunt parţial şi temporar scoase din
circuitul civil, sub sancţiunea nulităţii absolute neputând fi înstrăinate, prin acte
între vii, timp de 10 ani, termen socotit de la începutul anului calendaristic următor
aceluia în care s-a făcut înscrierea dreptului de proprietate; interdicţia priveşte, de
asemenea, constituirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Transmisiunea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri este posibilă prin
acte mortis causa precum şi prin moştenire legală.

Dreptul de folosinţă asupra locuinţei. Poate fi dobândit potrivit Legii


locuinţei nr. 114/1996 sau potrivit dreptului comun, art. 1410-1453 C.civ. – în
cazul locuinţelor proprietate particulară situate în mediul rural, precum şi a celor
din mediul urban care la data de 1 ianuarie 1990 nu au format obiectul unui
contract de închiriere.

Substanţa patrimonială a acestui drept este neîndoielnică. În ceea ce priveşte


dreptul de folosinţă asupra locuinţei dobândit în condiţiile Codului civil, caracterul
de bun propriu sau de bun comun se determină în funcţie de momentul încheierii

49
contractului de locaţiune; cât priveşte contractele de închiriere încheiate în condiţii
derogatorii de la dreptul comun, drepturile conferite prin acestea nu pot fi incluse
nici în masa bunurilor comune, dar nici în masa bunurilor proprii.

Sub imperiul vechilor reglementări – Legea nr. 5/1973, ale cărei prevederi au
fost în mare parte abrogate prin Legea locuinţei nr. 114/1996 – dreptul de folosinţă
asupra locuinţei aparţinea tuturor membrilor familiei, chiar dacă contractul de
închiriere fusese încheiat anterior căsătoriei, în consecinţă, dreptul în discuţie se
afla într-o stare de indiviziune sui generis, ai cărei subiecţi sunt toţi membrii
familiei, fără a fi stabilită vreo cotă-parte cuvenită fiecăruia, chiar dacă împărţirea
în fapt a locuinţei ar fi posibilă.

Concluzia îşi păstrează actualitatea. Noua lege a locuinţei stabileşte că


dobândesc un drept locativ atât titularul contractului de închiriere, cât şi persoanele
care locuiesc sau vor locui împreună cu acesta [art. 21 lit. k) din Legea nr.
114/1996]. Locuinţa se atribuie în considerarea tuturor membrilor care compun
familia, titularul contractului de închiriere – locatarul principal – încheind
contractul în numele întregii familii. Fiecare membru al familie are un drept locativ
propriu privind folosinţa locuinţei, drept care nu derivă din drepturile locatarului
principal, ci din contractul de închiriere. Fac parte din familie, în sensul legislaţiei
locative, soţii şi copiii – minori şi majori, legea nefăcând nicio distincţie – precum
şi părinţii soţilor care locuiesc şi gospodăresc împreună (art. 17). În practică s-a
admis că soţul care s-a mutat în locuinţa celuilalt soţ, copiii născuţi în locuinţă
ulterior încheierii contractului, adoptatul minor care s-a mutat în locuinţa
adoptatorului, au calitatea de membrii de familie, pot deci invoca beneficiul
contractului de închiriere.

Părăsirea definitivă a domiciliului de către titularul contractului de închiriere


sau decesul acestuia, precum şi faptul că titularul de contract, fără a fi detaşat, nu a
mai folosit locuinţa mai mult de 2 ani fără întrerupere, nu sting contractul de
închiriere, care va continua în beneficiul soţului, al soţiei sau al descendenţilor ori
a părinţilor soţilor care a locuit împreună cu titularul, al altor persoane care au avut
acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an – şi care au fost înscrise în contractul
de închiriere (art. 27 din Legea nr. 114/1996).

50
Se cuvine precizarea că membrii de familie nu dobândesc drepturi locative
proprii în cazul închirierii suprafeţelor locative cu destinaţie specială, când
folosinţa locuinţei este accesoriu contractului de muncă – cum sunt locuinţele de
serviciu, de intervenţie, de protocol sau camerele de serviciu. În toate aceste
cazuri, membrii familiei au, din punct de vedere locativ, drepturi derivate, accesorii
dreptului titularului de contract.

Fructele şi productele. Se admite unanim că fructele şi veniturile bunurilor


comune ale soţilor aparţin comunităţii; în schimb, calificarea juridică a fructelor şi
veniturilor bunurilor proprii ale unuia dintre soţi a suscitat unele discuţii în
literatura de specialitate.

Unii autori, pornind de la constatarea că fructele sunt accesorii bunului


frugifer, afirmă că ele se cuvin proprietarului în temeiul accesiunii (art. 483 C.civ.).
Culegerea fructelor este un drept izvorât din dreptul de proprietate care, pentru a fi
complet, trebuie să cuprindă şi pe acela al dobândirii fructelor, cu amendamentul
că fructele vor fi totuşi comune, dacă sunt rezultatul muncii comune a soţilor.

Într-o altă teză, fructele şi veniturile bunurilor proprii sunt considerate


comune; pe de o parte, aceste bunuri nu sunt cuprinse în enumerarea limitativă din
art. 31 C.fam., iar pe de altă parte, art. 30 alin. (1) C.fam., nu leagă calitatea de bun
comun de modul de dobândire a acestuia, printre modurile de dobândire a dreptului
de proprietate aflându-se şi accesiunea.

Practica judiciară este favorabilă acestei din urmă opinii. Aşa cum se arată în
considerentele unor decizii de speţă, fructele au o individualitate proprie şi nu
micşorează substanţa bunului care le-a produs – ceea ce explică de ce nu se poate
recurge la principiul subrogaţiei reale pentru a considera fructele şi veniturile,
bunuri proprii ale soţu-lui, ca revenind în exclusivitate acestuia; culese în timpul
căsătoriei, fructele şi veniturile bunurilor proprii sunt comune. De pildă, dobânzile
aferente sumelor proprii aflate în depozit bancar produse în timpul căsătoriei, vor fi
comune. De asemenea sunt fructe civile dividendele (beneficiile) obţinute dintr-o
activitate comercială.

Productele, spre deosebire de fructe – care „se produc şi reproduc din lucru
fără a absorbi nici propria lor substanţă, nici forţa producătoare a bunului” –
reprezintă valoarea de înlocuire a bunului, ca atare vor fi considerate bunuri

51
comune sau bunuri proprii în funcţie de apartenenţa la unul sau altul din patrimonii
a bunului din care rezultă. În acest sens, s-a decis că autoturismul dobândit în baza
libretului C.E.C. câştigător prin tragere la sorţi devine bun propriu când suma
depusă pe acel libret era bunul propriu al soţului, întrucât „foloasele economice
care consumă însăşi substanţa bunului reprezintă producte, astfel că, de vreme ce
bunul aparţine unui soţ, productele îi aparţin tot lui, altminteri dreptul exclusiv al
soţului asupra bunului propriu ar fi golit de conţinut”.

Soluţia este asemănătoare în cazul câştigurilor realizate în timpul căsătoriei


la diferite jocuri de noroc, apreciindu-se că provenienţa sumelor care au servit la
achi-ziţionarea biletului câştigător este determinantă în calificarea câştigului; din
punct de vedere juridic asemenea câştiguri sunt producte, ele consumând însăşi
substanţa bunului.

Într-o altă viziune, în realizarea câştigurilor determinantă este hotărârea de a


juca, precum şi şansa, iar nu provenienţa sumelor jucate, astfel că bunurile ori
sumele obţinute în acest fel sunt considerate proprii ale soţului care le-a câştigat,
cu excepţia câştigurilor pe librete C.E.C. de o valoare mai mare, a căror
provenienţă se poate determina fără dificultate.

Nu sunt considerate contracte de joc (şi nici donaţii) premiile, cadourile,


recompensele oferite în scopuri publicitare sau pentru amuzamentul publicului,
acestea înscriindu-se în categoria actului juridic unilateral, ca promisiune publică
de recompensă. Suntem de părere că asemenea bunuri dobândite în timpul
căsătoriei pot fi socotite premii sau recompense în sensul art. 31 lit. d) C.fam.,
aşadar, proprii ale unuia dintre soţi.

Drepturile soţilor asupra bunurilor comune şi proprii

Art. 35 C.fam., printr-o aplicaţie a principiului deplinei egalităţi în drepturi


între bărbat şi femeie, dispune că „soţii administrează şi folosesc împreună
bunurile comune şi dispun tot astfel de ele [alin. (1)]; oricare dintre soţi, exercitând
singur aceste drepturi este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate
acestea, niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o
construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres
al celuilalt soţ” [alin. (2)].

52
Aşadar, soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun
tot astfel de ele. Din punct de vedere juridic, exercitarea „împreună” a acestor
drepturi ar sugera că în vederea perfectării oricărui act juridic având ca obiect
bunuri din comunitate este necesară manifestarea de voinţă a ambilor soţi; fără
îndoială, o asemenea interpretare ar îngreuna considerabil săvârşirea de operaţiuni
juridice şi ar provoca nesiguranţă în raporturile juridice cu terţii care, pentru a se
pune la adăpost, s-ar găsi nevoiţi fie să se asigure că nu contractează cu o persoană
căsătorită, fie că aceasta, căsătorită fiind, nu implică decât propriul patrimoniu sau,
dacă actul juridic preconi-zat priveşte bunuri comunitare, să pretindă participarea
nemijlocită a ambilor soţi sau dovada împuternicirii date de soţul „absent”.
Preîntâmpinând neajunsurile de acest fel, prin alin. (2) al art. 35 C.fam. s-a instituit
o regulă simplă, prin care fiecare dintre soţi este împuternicit să încheie singur acte
de folosinţă, de administrare sau de dispoziţie (mobiliară) asupra bunurilor
comune, adică acte care se vor răsfrânge asupra comunităţii matrimoniale,
presupunându-se că în privinţa actului juridic concret, soţul a acţionat atât în nume
propriu, cât şi ca reprezentant al celuilalt soţ, cotitular. Legiuitorul prezumă
existenţa unui mandat tacit reciproc între soţi, prezumţie în temeiul căreia, atunci
când un soţ exercită oricare din drepturile ce-i sunt conferite de lege asupra
bunurilor comune, se presupune că el acţionează având şi acordul celuilalt soţ sau,
într-o altă exprimare, soţii sunt prezumaţi de lege că şi-au dat reciproc mandat de
reprezentare.

Prin instituirea mandatului prezumat între soţi, terţul contractant este scutit
de dovada acordului dintre soţi cu privire la săvârşirea actului juridic respectiv, aşa
cum este necesar, de exemplu, în cazul actului încheiat de un coproprietar care ar
acţiona şi în numele celorlalţi coproprietari.

Obiect al dreptului de reprezentare reciprocă între soţi:


1. Actele de administrare
Întrucât legislaţia civilă nu defineşte actul de administrare, întinderea
dreptului de administrare a fost stabilită în literatura de specialitate, dar şi în
practica judiciară, pe temeiul unor criterii neunitare.

Sunt considerate acte propriu-zise de administrare cele care prin natura lor
urmăresc valorificarea bunurilor fără a se ajunge la înstrăinarea lor, astfel încât
acestea să fie întreţinute în bună stare şi, totodată, să producă efectele, veniturile,

53
productele pe care sunt susceptibile să le procure, în opoziţie cu maniera în care ar
putea fi definite actele de dispoziţie, având ca finalitate transmisiunea cu titlu
definitiv a unor bunuri sau constituirea asupra acestora de drepturi reale în
favoarea terţelor persoane. Sunt de asemenea acte de administrare, de astă dată în
sens larg, acelea care tind la exploatarea normală a patrimoniului, precum şi la
întrebuinţarea veniturilor, cum ar fi perceperea şi întrebuinţarea fructelor şi
veniturilor, asigurarea unor bunuri, efectuarea reparaţiilor de întreţinere etc.
Enunţul are în vedere scopul şi rezultatul actului juridic în raport cu patrimoniul în
întregul său, natura juridică a actului în sine fiind mai puţin relevantă. Aşa se
explică de ce un act de dispoziţie a unui bun sau a unor bunuri, privit din
perspectiva patrimoniului din care face parte, poate avea semnificaţia unui act de
administrare.

Delimitarea actelor de administrare de actele de dispoziţie, urmând criteriile


de mai sus, nu este în toate cazurile lipsită de dificultăţi. Bunăoară, contractul de
închiriere, la prima vedere perfect integrabil în categoria actelor de administrare,
este socotit act de dispoziţie, cu toate consecinţele regimului juridic aplicabil, dacă,
având ca obiect un imobil (subliniem, discuţiile poartă asupra locaţiunii
imobilelor), s-a încheiat pe o durată excesivă.

De unde începe „durata excesivă”? Problema duratei termenului de


închiriere a imobilului, care va decide natura juridică a actului, este controversată,
unii autori susţinând că, pentru a fi act de administrare, închirierea trebuie să se fi
făcut pentru o durată mai mică de 3 ani , alţi autori fiind de părere că acest termen
poate fi de până la 5 ani, dincolo de care actul nu va mai fi unul de administrare, ci
de dispoziţie.

Pe de altă parte, înstrăinarea bunurilor mobile supuse stricăciunii sau pieirii,


precum şi a celor devenite nefolositoare, se încadrează în limitele actelor de
administrare.

În contextul drepturilor soţilor asupra bunurilor comune, vom avea în vedere


sensul larg al noţiunii actului de administrare, cuprinzând atât cele de administrare
propriu-zise (prin natura lor), şi care se referă la un bun izolat, cât şi actele de
administrare prin scopul urmărit din perspectiva patrimoniului în întregul său. Din
prima categorie fac parte, exemplificativ, contractul de închiriere (inclusiv privitor

54
la imobilul comun, dacă nu are o durată excesivă), acţiunea în evacuarea
chiriaşului ori a unei persoane care locuieşte fără titlu în imobilul comun al soţilor,
contractul privind executarea unor lucrări de reparaţii la un bun comun, iar din
categoria actelor de administrare prin scopul lor, amintim vânzarea fructelor
naturale, acţiunea posesorie, calea de atac declarată numai de unul dintre soţi în
cadrul procesului având ca obiect un bun comun.

2. Actele de folosinţă
Dreptul soţilor de a folosi împreună bunurile comune semnifică, pe de o
parte, recunoaşterea facultăţii uzului (usus), a întrebuinţării în natură, iar pe de altă
parte îndreptăţirea de a le culege şi percepe fructele şi veniturile. Legiuitorul a
preferat accepţiunea largă noţiunii de „acte de folosinţă”, care include atributele
posesiei şi însuşirii fructelor, inerente dreptului de proprietate şi altor drepturi reale
principale aflate în patrimoniul comun al soţilor.

Potrivit practicii judiciare, în timpul căsătoriei este inadmisibilă împărţirea


folosinţei bunurilor comune, fiindcă măsura ar echivala cu înlăturarea – pe cale
convenţională sau judecătorească – a dispoziţiilor art. 35 C.fam. privitoare la
drepturile soţilor asupra bunurilor comune.

Aşa fiind, care sunt posibilităţile de intervenţie judecătorească în rezolvarea


neînţelegerilor dintre soţi privind modul de folosinţă a bunurilor comune? În
primul rând, soţul interesat poate solicita instanţei încuviinţarea sechestrului
judiciar cu privire la bunul ce constituie obiectul dezacordului „pentru a face să
înceteze grabnic abuzul” săvârşit de către soţul pârât; o asemenea măsură se
justifică şi ca garanţie a faptului că acel bun nu va mai fi folosit până la ridicarea
sechestrului. Apoi, se apreciază că, în principiu, este admisibilă cererea soţului de a
participa la dobândirea fructelor bunului comun, ori de câte ori unul dintre soţi,
prin purtarea sa abuzivă, lipseşte pe celălalt de aceste fructe. În fine, în cazul
soţilor despărţiţi în fapt, dacă unul dintre ei îşi asigură folosinţa exclusivă a bunuri
comune, cu nesocotirea intereselor legitime ale celuilalt, instanţa va putea dispune
măsura extremă a împărţirii, în timpul căsătoriei, a bunurilor comune dobândite.

În vederea exploatării cât mai eficiente a masei comunitare şi pentru a


preîntâmpina pierderea sau pieirea bunurilor ce o compun, soţii sunt adesea nevoiţi
să recurgă la acte de natură materială sau juridică, menite să asigure conservarea

55
acestora. Cel mai adesea, actele de conservare sunt măsuri elementare de prudenţă,
de exemplu, întreruperea unei prescripţii, efectuarea de reparaţii necesare şi
urgente etc. Codul familiei nu face nicio referire la categoria actelor de conservare;
în tăcerea legii s-a apreciat, cu temei în opinia noastră, că „în ceea ce priveşte
actele de conservare şi de realizare a drepturilor, ele pot fi făcute de oricare dintre
soţi, chiar dacă celălalt se opune, deoarece acestea profită masei de bunuri comune
ale soţilor” .

3. Actele de dispoziţie privitoare la bunurile comune

În sens larg, cuprind atât actele de dispoziţie juridică (înstrăinarea sau


grevarea unui bun, renunţarea la un drept patrimonial etc.), cât şi cele de dispoziţie
materială prin care se decide însăşi existenţa materială a bunului (de exemplu,
distrugerea sau consumarea acestuia).

Din interpretarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) C.fam. rezultă că dreptul de


reprezentare este recunoscut soţilor în privinţa actelor de dispoziţie, însă numai
dacă au ca obiect bunuri mobile comune, indiferent de valoarea lor. Intenţia a fost
aceea de a pune la adăpost achiziţiile imobiliare comune, mai reprezentative
patrimonial în comparaţie cu bunurile mobile – în aprecierea legiuitorului – prin
instituirea regulii cogestiunii în privinţa oricărui act de dispoziţie imobiliară. Cu
totul adevărat că, în condiţiile economice de azi, raţiunile mandatului prezumat
exclusiv în privinţa actelor de dispoziţie mobiliară, bazate pe tradiţionala distincţie
dintre bunurile mobile şi imobile – primele beneficiind de ocrotire mai „relaxată”
comparativ cu secundele din cauza diferenţei de consistenţă valorică – sunt
discutabile. Necesitatea extinderii cerinţei consimţământului expres al ambilor soţi
asupra actelor de dispoziţie privitoare la unele categorii de bunuri mobile comune,
pecuniar substanţiale, a fost semnalată de numeroşi autori.

Actul juridic prin care un bun este adus ca aport în natură la capitalul social
al unei societăţi este unul de dispoziţie. În context prezintă interes situaţia în care
doar unul dintre soţi participă la constituirea sau majorarea capitalului social cu
bunuri comunitare. Se poate el prevala de mandatul prezumat sau este nevoit să
obţină consimţământul expres al soţului său? De vreme ce suntem în prezenţa unui
act de dispoziţie, răspunsul diferă după cum bunul aportat este mobil sau imobil: în

56
cazul celor dintâi prezumţia mandatului tacit este operantă, iar aportul cu bunuri
imobile comune presupune consimţământul expres al ambilor.

Actele de dispoziţie cu titlu gratuit, deşi nu sunt exceptate in terminis de la


prezumţia mandatului tacit reciproc, fac necesar consimţământul ambilor soţi;
ţinând seama de finalitatea juridică a mandatului prezumat, dreptul de reprezentare
nu poate fi exercitat decât în interesul comunităţii, nicidecum în prejudiciul ei,
aşadar, se întinde numai asupra actelor de dispoziţie juridică cu titlu oneros.
Precizăm că cerinţa consimţământului expres al ambilor soţi poate fi reţinută
numai pentru ipoteza actelor juridice gratuite inter vivos, adică a celor încheiate şi
producătoare de efecte juridice în timpul vieţii părţilor, deoarece actele juridice
mortis causa având caracter personal, nu pot fi încheiate prin mandatar.

Prin excepţie, oricare dintre soţi poate face singur acte de dispoziţie sub
forma darului manual sau acte de binefacere, valoric rezonabile, pentru că acestea
nu vor lăsa urmări notabile asupra patrimoniului comun. Cât priveşte actele
dezinteresate, prin care se procură altei persoane un folos material fără a se
micşora patrimoniul comun (precum împrumutul fără dobândă, împrumutul de
folosinţă 39 ) şi care, alături de liberalităţi, fac parte din categoria actelor juridice
cu titlu gratuit, se apreciază că vor putea fi încheiate în temeiul mandatului de
reprezentare.

Este posibilă săvârşirea infracţiunii de furt ori de abuz de încredere în


raporturile dintre soţi, în privinţa bunurilor comune, în condiţiile în care legea
prezumă mandatul tacit de reprezentare pentru actele de administrare, folosinţă şi
dispoziţie asupra acestora? Punând capăt unei jurisprudenţe neunitare, fosta
instanţă supremă a statuat, cu valoare de îndrumare, că „fapta unuia din soţi de a
lua din posesia sau detenţia legitimă a celuilalt soţ, fără consimţământul acestuia,
unul sau mai multe bunuri comune, cu scopul neîndoielnic stabilit, al însuşirii lor
pe nedrept, constituie infracţiune de furt” , iar fapta unuia din soţi „de a-şi însuşi
sau de a dispune pe nedrept de unul sau mai multe bunuri comune, aflate în
detenţia sa exclusivă, săvârşită cu intenţie, constituie infracţiunea de abuz de
încredere” . Potrivit doctrinei, aplicarea sancţiunii penale nu înlătură posibilitatea
anulării eventualului act de dispoziţie încheiat de soţul făptuitor dacă, bineînţeles,
se va face dovada relei-credinţe a terţului dobânditor; pe de altă parte,
condamnarea unuia din soţi pentru infracţiunea de furt sau de abuz de încredere

57
îndreptăţeşte pe celălalt soţ să ceară partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei,
în condiţiile art. 36 alin. (2) C.fam. 43.
Limitele mandatului tacit reciproc:
1. Actele de înstrăinare;
2. Actele de grevare a terenurilor şi construcţiilor comune;
Articolul 35 alin. (2) C.fam., instituind prezumţia mandatului tacit reciproc
de reprezentare între soţi, stabileşte prin teza finală a textului o importantă
derogare de la regula de principiu: „niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu
poate greva un teren sau o construcţie care face parte din bunurile comune, dacă nu
are consimţământul expres al celuilalt soţ”.

 Sancţiunea este nulitatea relativă totală a actului juridic încheiat.


Regimul juridic al datoriilor soţilor este reglementat de art. 33 şi art. 34
C. fam
Creditorii comuni pot urmări numai bunurile comune.
Sunt datorii comune ale ambilor soţi cele aflate în legătură cu
gestionarea bunurilor comune sau care servesc intereselor comunităţii, acestea
urmând a fi acoperite pe seama patrimoniului comun.
 Obligaţiile izvorâte din acte juridice privind bunuri ale unuia dintre soţi vor
fi datorii personale ale acestuia, iar creditorul personal se va îndestula din
bunurile proprii ale debitorului său (art. 33-34 C. fam.)
 Creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări numai bunurile proprii ale
soţului debitor;
 În subsidiar, creditorii personali ai unuia dintre soţi pot solicita împărţirea
bunurilor comune, însă numai în măsura satisfacerii creanţei sale. Bunurile
atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin proprii.
DATORII COMUNE ALE SOŢILOR:
 Art. 32 lit. a)-d) C. fam.
a) Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune.
Toate obligaţiile asumate de soţi sau impuse de lege în vederea întreţinerii şi
punerii în valoare a bunurilor;
Pentru plata impozitelor, a taxelor şi a primelor de asigurare.
b) Obligaţiile contractate de către soţi împreună .
Vor fi considerate comune acele obligaţii pentru asumarea cărora art. 35

58
alin. (2) teza finală C. fam. pretinde consimţământul expres al ambilor soţi, adică
obligaţiile care ăşi au izvorul în acte juridice de dispoziţie privind bunuri imobile
comune.
c) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor
obişnuite ale căsniciei.
Cheltuielile legate de:
- Procurarea alimentelor
- Plata chiriei
- Achiziţionarea mobilierului şi a ustensilelor casnice
- Procurarea medicamentelor necesare unui membru al familiei şi obiectelor
de uz personal.
d) Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea de către unul
dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile
comune ale soţilor.
Condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii soţilor cu bunurile
comune:
- să existe un prejudiciu patrimonial, rezultat al faptei ilicite comise de unul
din soţi.
- faptul însuşirii să fi fost săvârşit de către unul din soţi.
- masa bunurilor comune să fi înregistrat un spor prin achiziţionarea de noi
bunuri.
- între faptul însuşirii săvârşit de unul din soţi şi sporul de valoare a bunurilor
comune să existe legătură cauzală.
ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR COMUNE ÎN TIMPUL CĂSĂTORIEI
Art. 36 alin. (2) C. fam. permite, în mod excepţional, partajul în timpul
căsătoriei, exclusiv pe cale judiciară, partaj care poate viza fie întreaga masă a
bunurilor, fie numai o parte.
A) Împărţirea bunurilor comune la cererea creditorului personal al
unuia dintre soţi, formulată pe cale principală
Creditorul rămas neîndestulat după urmărirea bunurilor proprii ale soţului
debitor poate obţine acoperirea restului de creanţă cerând partajarea bunurilor
comune.Acest procedeu va asigura infuzia de bunuri în patrimoniul propriu al
debitorului, ceea ce face posibilă continuarea urmăririi, până la acoperirea integrală
a datoriei.

59
B) Împărţirea bunurilor comune la cererea unuia dintre soţi, formulată
pe cale principală
Partajul bunurilor comune în timpul căăstoriei are întotdeauna caracter
judiciar.Partajul are caracter ireversibil, în sensul că bunurile atribuite fiecăruia din
soţi devin bunuri proprii ale acestuia.

60