Sunteți pe pagina 1din 61

DREPT INTERNATIONAL PUBLIC SI PRIVAT

Suport de curs

CAPITOLUL I
NATURA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

1.1. Drept internaţional public. Societate internaţională. Relaţii internaţionale.

În accepţiunea sa cea mai largă, dreptul internaţional public, odinioară denumit şi “dreptul
ginţilor”, reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile care se stabilesc
în cadrul societăţii internaţionale.
Societatea internaţională este formată, în primul rând, din state, purtătoare de
suveranitate, care îşi asumă, în mod nemijlocit, anumite drepturi şi obligaţii în raportuile dintre ele.
În societatea internaţională contemporană, statelor li se alătură organizaţiile interguvernamentale şi
anumite entităţi nestatale, a căror capacitate de a-şi asuma drepturi şi obligaţii internaţionale
decurge din voinţa statelor. Principala caracteristică a societăţii internaţionale constă deci în
natura sa poliarhică, în sensul că puterea este repartizată între diferitele state care o compun.
Această caracteristică se explică prin existenţa, din punct de vedere juridic, a suveranităţii
statelor.
Raporturile ce se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale sunt, în general, denumite
relaţii internaţionale. Termenul de relaţii internaţionale desemnează însă mai multe categorii de
raporturi sociale, având ca trăsătură comună faptul că depăşesc limitele unui singur stat, şi anume:
(a) raporturile dintre state şi dintre acestea şi celelalte entităţi ale societăţii internaţionale, în
primul rând organizaţiile internaţionale;
(b) raporturile la care participă persoane fizice sau juridice din diverse state. Sub incidenţa
dreptului internaţional public cad doar relaţiile dintre state şi dintre acestea şi celelalte
entităţi componente ale societăţii internaţionale.
Drept internaţional privat. În sfera dreptului internaţional public nu intră reglementarea
oricăror raporturi juridice care conin un element de extraneitate. Acest element poate rezulta din
faptul că părţţile sau una din părţile raportului juridic, obiectul sau efectele acestuia sunt plasate în
state diferite. Asemenea raporturi sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului, în primul rând de
către dreptul internaţional privat.
Dreptul internaţional privat reprezintă un ansamblu de norme juridice interne,
specifice fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre persoane fizice sau juridce conţinând
elemente de extraneitate. Datorită acestor elemente, în desfăşurarea respectivelor raporturi juridice
pot apărea conflicte de legi. Aceasta semnifică faptul că au vocaţie concurentă legile interne din
două sau mai umlte state. Normele de drept internaţional privat ale fiecărui stat soluţionează
tocmai aceste conflicte de legi.

1.2. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern


Dreptul internaţional public pe de o parte, şi dreptul intern, pe de altă parte, sunt două
sisteme de norme şi două tipuri distincte de drept care acţionează în planuri şi prin mijloace
diferite. Deşi distincte, între cele două sisteme există importante interferenţe prin intermediul
statelor, în jurul cărora sunt organizate şi prin care acţionează.
Astfel, pe de o parte, există norme de drept internaţional, în special acelea cuprinse în
tratate internaţionale, în temeiul cărora statele care devin părţi la acestea sunt obligate să ia măsuri
în planul legislaţiei lor interne, pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor ce le revin din aceste
tratate, ca de exemplu în materia dreputilor omului, transporturilor internaţionale, combaterea
poluării, a terorismului, a traficului de droguri, ş.a.
Pe de altă parte, o serie de reglementări interne, specifice fiecărui stat, stabilesc condiţiile
de desfăşurare a relaţiilor respectivului stat cu alte state sau organizaţii internaţionale şi produc
deci efecte în ordinea internaţională. În această categorie intră, de exemplu, stabilirea competenţei
organelor statului prin intermediul cărora se desfăşoară relaţiile sale externe, problemele privind
cetăţenia, statutul juridic al străinilor, procedurile interne prin intermediul cărora un stat devine
parte la tratatele internaţionale.
În decursul timpului, în doctrina dreptului internaţional s-au cristalizat, în legătură cu
acest raport, mai multe curente de gândire şi respectiv anumite construcţii teoretice: dualismul şi
monismul, acesta din urmă cu două variante.
Dualismul s-a dezvoltat cu precădere în secolul al XIX- lea şi la începutul secolului XX,
sub influenţa doctrinelor pozitiviste care scoteau în evidenţă importanţa “voinţei suverane a
statului”. În lumina acestei doctrine, dreptul intern şi dreptul internaţional, ar reprezenta două
sisteme juridice distincte, care acţionează pe planuri diferite, cu domenii diferite de aplicare şi fără
comunicare între ele, având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi: indivizii în dreptul intern şi
statele în dreptul internaţional.
Monismul consideră dreptul ca pe o structură unitară, compusă din norme obligatorii,
indiferent dacă acestea sunt adresate indivizilor, statelor sau altor entităţi asimilate acestora.
Dispoziţiile Constituţiei României revizuită cu privire la raportul dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern se găsesc în art. 11 şi art. 20.
Articolul 11
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin
din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţiile
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
Alineatul (2) stabileşte deci o modalitate directă de încorporare a dreptului internaţional în
dreptul intern, prin chiar legea de ratificare a unui tratat, textul acestuia devenind “lege internă”.
Textul trebuie interpretate extensiv, în sensul că şi actele legislative ale guvernului, prin care se
aprobă/ acceptă anumite acorduri internaţionale, îndeplinesc aceeaşi funcţie integratoare.
Alineatul (3) trebuie interpretat ca exprimând o poziţie dualistă, de vreme ce tratatele ale
căror dispoziţii sunt în conflict cu normele constituţionale nu pot fi modificate implicit prin legea
de ratificare. Numai în urma modificării Constituţiei, în acord cu tratatul, acesta poate fi încorporat
în dreptul intern.
Articolul 20, în schimb, afirmă clar primatul dreptului internaţional asupra dreptului
intern atunci când obiectivul eventualului “conflict de legi” se referă la dreputile omului.
Articolul 20
(1) Dispoziţiile constituţionale privind dreptuile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a dreputilor omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conă in dispoziţii
mai favorabile.
În domeniul drepturilor omului, soluţia constituţională este deci una monistă, cu primatul
dreptului internaţional asupra dreptului intern; pentru a se reveni la un monism opus- primatul
dreptului intern- în cazul în care “Constituţia sau legile interne conă in dispoziţii mai favorabile”.
CAPITOLUL II IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
PUBLIC

Izvoarele dreptului internaţional public: “sunt forme specifice de exprimare a normelor


acestui drept, care rezultă din acordul de voinţă al statelor”.
Sediul legal al materiei este art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în care sunt
identificate principalele izvoare şi se oferă o ierarhizare a acestora.
Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma şi principiile generale de drept, iar
ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului international public - hotarârile
judecatoresti şi doctrina.
Statutul Curtii adaugă acestor categorii de izvoare şi “echitatea”, considerată ca potenţial
izvor de drept.
În doctrina juridică contemporană se afirmă ca aceste categorii prevazute de Statutul Curţii
nu epuizează lista izvoarelor dreptului internaţional public, adaugând izvoarelor enumerate alte
două categorii: actele adoptate de organizaţiile internaţionale şi unele dintre actele unilaterale ale
statelor.
Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică
generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având forţă
juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovada a unei practici
generale, accepată ca drept”. Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de
drept internaţional să fie considerată cutumă, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie să
întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv:
a. să aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat;
b. să fie acceptată de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă de conduită cu
forţă juridică obligatorie.
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeste de alte practici, cum sunt obiceiul şi curtoazia
internatională. Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaştere
juridică şi nu atrag răspunderea internaţională a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzanţe s-
au transformat, în timp, în reguli cutumiare (de exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice); de
asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzanţe (anumite reguli de ceremonial aplicate
diplomaţilor).
În practică s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie întrunit pentru ca o
practică să devină cutumă. În jurisprudenţa sa, Curtea Internaţionala de Justiţie a afirmat că este
nevoie de “o participare largă şi reprezentativă din partea statelor, însă nu de totalitatea statelor
care formează societatea internaţională la un moment dat.” (cazul Platoului continental al Marii
Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibilă formarea unor cutume chiar pe o arie
geografică limitată, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.
În ceea ce priveste timpul necesar formarii unei cutume, acesta poate fi şi mai scurt (câţiva
ani) cu condiţia ca, practica statelor să fi fost frecventă şi uniformă. În acest mod s-au format aşa
zisele “cutume sălbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.
Obligaţia de a dovedi existenţa unei cutume incumbă statului care o invocă, fie pentru a se
apăra împotriva unei pretenţii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.
Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:
a. acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaraţii de politică
externă, corespondenţa diplomatică, alte acte normative interne, cu condiţia să producă
efecte pe plan extern);
b. clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de către alte state decât cele care sunt
părţi la tratat;
c. practica generală a organizaţiilor internaţionale (de exemplu, regula potrivit căreia
abţinerea voluntară de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al
O.N.U. nu constituie un obstacol în adoptarea unei rezoluţii, s-a impus ca o cutumă
internaţională).
Sunt considerate izvoare ale dreptului internaţional public actele unilaterale ale statelor
care produc efecte juridice în planul relaţiilor internaţionale: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi
renunţarea.
a) Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziţia sa în legatură cu o
anumită situaţie şi este în masură să angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declaraţia
statului prin care acceptă jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie, sau declaraţiile
unor state de stabilire a unor drepturi exclusive şi suverane asupra platoului continental (acestea
din urmă au determinat formarea unor norme cutumiare în domeniu – vezi, Proclamaţia Truman –
1946);
b) Recunoaşterea este actul prin care un stat constată apariţia unui nou subiect de drept
internaţional (un alt stat, o organizaţie internaţională) sau a altor categorii (guvern, naţiune care
luptă pentru dobândirea independenţei sau insurgenţii dintr-un război civil) şi prin care îşi
manifestă dorinţa de a stabili cu acestea relaţii oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute
noi reguli de drept internaţional;
c) Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie împotriva
acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra
responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest
poate fi împiedicatî, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.
d) Renunţarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parţial, anumite
drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale. De exemplu, renunţarea unui stat
la imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit important de pe piaţa
financiară internaţională şi a raspunde în cazul nerambursării la timp a creditului.
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede dreptul acestei instanţe de a soluţiona un
litigiu în conformitate cu principiul echităţii (“ex aequo et bono”), dacă părţile la acea cauză sunt
de acord. Aceasta prevedere semnifică faptul că, atunci când partile unui litigiu încredinţează
“judecătorului internaţional” soluţionarea cauzei conform principiului echităţii, ele conferă
instanţei puteri excepţionale. Într-un asemenea caz, judecătorul va propune o soluţie bazată pe
fapte şi nu pe dreptul pozitiv, pe care o consideră justă şi conformă intereselor părţilor în cauză.
Recurgerea la echitate nu înseamnă nerespectarea normelor imperative ale dreptului internaţional
public. Totuşi, o hotărâre judecătorească pronunţată în baza principiilor echităţii poartă un grad de
subiectivitate, chiar dacă se pretinde a fi o soluţie dreaptă, întrucât nu se fondează pe normele
dreptului internaţional. Practic, judecătorul internaţional are posibilitatea, fie să completeze un vid
normativ, fie să atenueze rigorile unei norme internaţionale dacă situaţia concretă o impune. Pentru
a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrâns de aplicare
(conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar consimţământul expres al părţilor în cauză.
Privită ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile
juridice şi un principiu de drept, alături de cel al bunei-credinţe.
CAPITOLUL III
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL ŞI ALTE ENTITĂŢI
CARE PARTICIPĂ LA RAPORTURI JURIDICE
ÎN SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ

Noţiunea de subiect de drept desemnează entităţile care au calitatea de a participa la


raporturi juridice guvernate de normele specifice respectivei ordini juridice şi de a fi deci titulare
de drepturi şi obligaţii în cadrul acesteia.
Pentru identificarea unui subiect de drept internaţional este necesar să se constate dacă
acesta posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice internaţionale, dacă are deci
capacitatea juridică de a acţiona pe plan internaţional.
În dreptul internaţional, sunt considerate subiecte ale acestuia acele entităţi care participă,
pe de o parte, la elaborarea normelor de drept internaţional şi, pe de altă parte, la desfăşurarea
raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi şi asumându-
şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale.

3.1. Statele- subiecte ale dreputului internaţional


Conceptul de stat. Conceptul de stat este comun tuturor ramurilor de drept. Statul este ca
o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de organe
care se bucură de suveranitate.
Ca o colectivitate organizată şi independentă situată pe un anumit spaţiu, statul are
calitatea de subiect de drept atât în raport cu ordinea internă cât şi cu cea internaţională. Ceea ce îi
conferă această dublă calitate este caracterul suveran al puterii sale. În baza acestei puteri, statul
are dreptul de a conduce societatea în interior şi de a stabili raporturi cu alte state, în exterior. Dacă
latura internă a suveranităţii statului priveşte puterea sa de a comanda în interior, concretizată în
elaborarea unor norme cu caracter general şi urmărirea aplicării acestora în practica socială
(realizarea ordinii de drept), latura externă priveşte comportamentul statului în societatea
internaţională, raporturile sale cu celelalte state. Suveranitatea asigură astfel baza politică şi
juridică a calităţii statului de subiect de drept internaţional şi determină aria de manifestare a
acestei calităţi.
Cea mai completă definiţie a noţiunii de stat a fost dată de tratatul de la Montevideo, din
1993, dintre S.U.A. şi statele latino-americane cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor. Potrivit
articolului prim al acestui tratat, “statul este un subiect de drept internaţional care posedă
următoarele caracteristici: a) populaţie b) teritoriu c) un guvern d) capacitatea de a intra în
relaţii cu alte state”.
Suveranitatea de stat. Suveranitatea este un postulat al societăţii internaţionale. Ea stă la
baza structurii acesteia şi contribuie la modelarea tuturor instituţiilor de drept internaţional.
Ca participant la viaţa internaţională, statul are dreptul de a-şi exercita atributele inerente
suveranităţii, pe plan intern şi extern, de a acţiona în mod independent. Independenţa este astfel
corelativă şi intrinsecă suveranităţii, o manifestare concretă a acesteia. Pentru salvgardarea şi
promovarea intereselor naţionale, statul trebuie să acţioneze în mod independent, prin propriile
sale organe şi în deplină libertate. Activitatea statelor în sfera relaţiilor internaţionale nu trebuie să
fie dictată prin directive sau injoncţiuni pe care un terţ ar pretinde să le impună direct sau indirect
altor state.
Elementele constitutive ale statului. În lumina noţiunilor de suveranitate şi egalitate
suverană, se poate conchide că, în societatea internaţională, calitatea de stat nu poate fi
recunoscută oricărei colectivităţi umane. Ese recunoscută această calitate numai acelor colectivităţI
independente de orice subordonare în ordinea internaţională, organizate într-un spaţiu dat.
Legalitatea existenţei unui stat, din punctul de vedere al dreptului internaţional, este condiţionată
de întrunirea a trei elemente constitutive- teritoriu, populaţie şiguvern- şi, în termenii pe care îI
vom prezenta în secţiunea următoare, de atitudinea altor state faţă de noua entitate.
Teritoriul delimitează spaţiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit
stat, sub toate aspectele sale interne, precum şi manifestarea acesteia în raporturile cu alte subiecte
de drept internaţional. Teritoriul unui stat se compune din: solul, subsolul şi apele interioare; apele
maritime interioare şi marea teritorială (dacă statul are ieşire la mare); spaţiul aerian de deasupra
acestora. În alţi termeni, teritoriul unui stat cuprinde: teritoriul terestru, maritim şi aerian.
Teritoriul constituie baza materială, indispensabilă, a existenţei statului. Dimensiunea ca
şi structura sa, continuă sau discontinuă nu sunr relevante pentru existenţa statului. Asupra
teritoriului statul are competenţa exclusivă.
Populaţia reprezintă comunitatea umană legată permanent sau temporar de un anumit
teritoriu şi organizată în limitele acestuia prin autoritatea legilor interne ale statului. Legătura
juridică permanentă dintre o persoană şi stat se exprimă prin cetăţenie. Legătura permanentă sau
temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de domiciliu.
Populaţia aflată în graniţele unui stat, indiferent dacă este legată permanent (cetăţeni) sau
numai temporar de acesta (străini), este supusă dreptului intern al statlui respectiv. Cele două
componente au, evident, un statut juridic diferit.
Ca şi în cazul teritoriului, unde dimensiunea sau structura acestuia sunt nerelevante ca
element care condiţionează existenţa unui stat, numărul populaţiei nu poate avea, de asemenea,
nici o relevanţă. Există state cu suprafeţe de mii de km2, cu populaţii de ordinul a sute de mii sau
chiar numai zeci de mii de locuitori. Din punct de vedere al dreptului internaţional ele sunt egale.
Guvernul - înţeles ca o structură de organe de organe, care exercită prerogativele puterii
asupra ansamblului teritoriului şi populaţiei- reprezintă cel de-al treilea element care condiţionează
existenţa statului.
Formele de exercitare a puterii, realizarea separaţiei între puterea legislativă, executivă şi
judecătorească, structura organelor şi mijloacelor concrete prin care se manifestă autoritatea
acestora diferă de la un stat la altul. Pentru ca acest element să se considere întrunit, în planul
raporturilor internaţionale se cere ca exerciţiul acestei autorităţi să fie exclusiv şi efectiv:
- exclusiv, în sensul de a nu exista o altă autoritate căreia să-i fie supusă aceeaşi
populaţie şi acelaşi teritoriu;
- efectiv, în sensul de a se realiza în mod real puterea asupra celorlalte două elemente.
Pentru a apercia deci, din punctul de vedere al dreptului internaţional, dacă o anumită
entitate este constituită în stat, dacă reprezintă deci un subiect distinct de drept internaţional,
depinde de prezenţa celor trei elemente menţionate. Acestea au ca trăsătură comună faptul că au o
existenţă materială, că pot fi constatate în mod obiectiv.
După cum s-a arătat într-o secţiune anterioară, citându-se definiţia statului formultă în
tratatul dintre S.U.A. şi statele latino-americane cu privire la dreputurile şI obligaţiile statelor,
celor trei elemente menţionate (populaţie, teritoriu, guvern) li se adaugă capacitatea de a intra în
relaţii cu alte state. Aceasta presupune:
1. facultatea de a produce acte juridice internaţionale, adică de a încheia tratate sau alte
documente internaţionale cu alte state sau de a participa la elaborarea unor astfel de
documente sau tratate cu caracter multilateral;
2. capacitatea de a deveni membru şi de a participa la activităţile organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale sau la organisme de reglementare paşnică a
diferendelor;
3. aptitudinea de a prezenta o reclamaţie în instanţe internaţionale ca şi cea de a
răspunde, prin mijloace permise de dreptul internaţional, unui act ilicit;
4. capacitatea de a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state.
Recunoaşterea statelor şi guvernelor
Recunoaşterea este “procedeul prin care un subiect de drept internaţional, în mod special
un stat, care nu a participat la naşterea unei situaţii sau la adoptarea unui act, acceptă ca acea
situaţie sau act să-i fie opozabile, adică admite ca efectele juridice ale acestora să i se aplice”.
Dintre situaţiile noi care pot influenţa raporturile juridice dintre state şi pun problema
recunoaşterii, menţionăm crearea unui nou stat, instalarea unui nou guvern într-un stat existent, o
modificare teritorială, statutul de neutralitate al unui anumit stat sau teritoriu, apariţia unei stări
insurecţionale într-un alt stat, recunoaşterea anumitor comportamente ca reprezentând o obligaţie
juridică în procesul de formare a unei norme cutumiare. Atunci când este vorba de recunoaşterea
statelor şi guvernelor, acesta dobândeşte o însemnătate deosebită, atât ca intrument juridic cât şi
ca act politic al statului.
Întrunirea celor trei elemente materiale ce marchează existenţa unui stat ar părea că este
de ajuns pentru a asigura manifestarea lui ca entitate independentă şI suverană. Problema care se
pune nu ţine însă de constatarea creării şi existenţei unui nou stat, ci de a cunoaşte care sunt
consecinţele juridice ale recunoaşterii de către celelalte state a acestui nou venit în cadrul societăţii
internaţionale. Prin această prismă putem defini recunoaşterea unui nou stat ca un act unilateral
prin care unul sau mai multe state admit, explicit sau tacit, că ele consideră o nouă entitate
juridică ca stat şi că, în consecinţă, îI recunosc această personalitate juridică internaţională,
respectiv capacitatea de o obţine drepturi şi de a constracta obligaţii internaţionale.
Recunoaşterea statelor este deci o manifestare de voinţă a unui stat, subiect de drept
internaţional, care priveşte un alt stat. Organizaţiile internaţionale, care sunt şi ele subiecte de drept
internaţional, nu sunt susceptibile a fi recunoscute, datorită modalităţilor lor specifice de
constituire şi caracteristicilor lor.
Caracterul discreţionar al recunoaşterii. În privinţa caracterului actului de recunoaştere
au fost formulate opinii divergente. S-a susţinut astfel că recunoaşterea ar avea caracterul unui act
politic discreţionar din partea statului de la care emană, nelund în considerare criterii juridice, ci
considerente proprii, cum ar fi interesele sale politice, de securitate sau economice. Uneori,
motivaţia nerecunoaşterii, care întăreşte ideea caracterului discreţionar al acestui act, a fost de
naturăideologică. Este cazul nerecunoaşterii, imediat după crearea sa, a Republicii Populare
Chineze, sau recunoaşterii “în trepte”, întâi de facto şi, mai târziu, de iure, a constituirii Uniunii
Soviectice, după revoluţia din 1918.
Elemente noi privind constituirea. O reevaluare a problematicii recunoaşterii de către
statele membre ale Uniunii Europene a fost prilejuită de evenimentele care au avut loc în fosta
Uniune Sovietică şi Iugoslavia după 1990. În decembrie 1991, miniştrii de externe ai acestor ţări
au adoptat , la Bruxelles, două declaraţii: prima, referitoare la recunoaşterea noilor state din
Europa de Est şi Uniunea Sovietică, (“Declaraţia asupra liniei directoare ale recunoaşterii noilor
state în Europa de Est şi Uniunea Sovietică”) iar cea de a doua, privind situaţia din fosta
Iugoslavie. În prima declaraţie, Consiliul de miniştri al Comunităţii Europene a stabilit, pentru
noile state din Europa de Est şi fosta U.R.S.S., drept condiţii ale recunoaşterii, următoarele cerinţe:
1. respectarea dispoziţiilor Cartei ONU, ca şi ale Actului final de la Helsinki (1975) şi
Cartei de la Paris pentru o nouă Europă (1990) cu privire la statul de drept, democraţie
şi drepturile omului;
2. garantarea drepturilor grupurilor etnice şi naţionale precum şi ale minorităţilor, în
conformitate cu angajamentele asumate în cadrul CSCE;
3. respectarea inviolabilităţii tuturor frontierelor care nu vor putea fi modificate decât
prin mijloace paşnice şiprin acord comun;
4. preluarea tuturor angajamentelor relevante referitoare la dezarmare şi neproliferarea
nucleară precum şi la securitatea şi stabilitatea regională;
5. angajamentul de a reglementa prin acord, inclusiv prin recurgerea la arbitraj, dacă este
cazul, a tuturor problemelor privind succesiunea statelor şi disputele regionale.
Efectele recunoaşterii. Deşi nu reprezintă o obligaţie din punct de vedere al dreptului
internaţional, recunoaşterea, o dată intervenită, nu este lipsită de efecte juridice. În privinţa
întinderii şi semnificaţiei acestora, în doctrină există, de multă vreme, o vie dezbatere axată pe
întrebarea dacă recunoaşterea reprezintă un act constitutiv sau un act declarativ al existenţei
statului recunoscut.
Conform unei prime teze, recunoaşterea are un efect constitutiv în ceea ce priveşte
calitatea de subiect de drept internaţional a statului recunoscut. Alături de teritoriu, populaţie şi
guvern, recunoaşterea ar fi un al patrulea element constitutiv al statului. Fără acest element
constituirea unui element este considerată, în această opinie, ca un proces în curs de desfăşurare.
Astfel, după M. Green, “afirmarea independenţei juridice” ar fi o a patra condiţie a existenţei
statului. O asemenea “afirmare” ar urma să fie făcută individual de toate celelalte state,
îndeplinirea acestei condiţii fiind apreciată în funcţie de numărul recunoaşterilor.
Recunoaşterea guvernelor. Recunoaşterea guvernelor intervine atunci când un nou
guvern se instalează prin forţă , ca urmare a unei revoluţii sau lovituri de stat, cu alte cuvinte atunci
cnd se instalează un bou guvern prin ruperea legalităţii existente. Nu se pune problema
recunoaşterii unui guvern atunci când acesta nu este instalat potrivit procedurilor contituţionale
existente.
În cazul apariţiei unui nou stat, dacă acesta n-a fost recunoscut anterior, recunoaşterea
guvernului înseamnă, implicit, şi recunoaşterea noului stat. Tot astfel, recunoaşterea unui stat
implică eo ipso şi recunoaşterea guvernului acestui stat. De altfel, personalitatea internaţională a
statului anterior recunoscut nu este pusă sub semnul întrebării nici în cazul în care, într-un moment
sau altul, guvernul său nu este recunoscut.
Pe baza celor de mai sus, am putea defini recunoaşterea unui guvern ca un act unilateral
prin care un stat consideră guvernul altui stat ca organ al autorităţii publice a acestui stat,
capabil să intermedieze relaţiile dintre cele două state.
În practica statelor în legătură cu recunoaşterea guvernelor se aplică principiul sau
criteriul efectivităţii, în sensul că noul guvern este susceptibil de a fi recunoscut dacă are
autoritate asupra statului în cauză, îl controlează şi se bucură de sprijinul majorităţii populaţiei, av-
nd deci perspective rezonabile de permanenţă. Statele pot să nu recunoască guverne ajunse la
putere pe căi neconstituţionale, prin lovituri de stat, revolte, revoluţii, ori să se abţină să
recunoască formal schimbări de guvern care au intervenit pe asemenea căi. În alte cazuri, din
motive politice, unele legate de stabilitatea relaţiilor internaţionale, statele recunosc guverne ajunse
la putere pe căile menţionate, din momentul când au fost stabilite în mod efectiv, apreciind că
legitimitatea constituţională nu poate fi considerată ca o cerinţă consacrată pentru recunoaşterea
guvernelor.
Un al doilea criteriu, pe lngă cel al efectivităţii, avut în vedere la recunoaşterea guvernelor,
priveşte capacitatea guvernului ce urmează a fi recunoscut de a se achita de obligaţiile sale
internaţionale. Astfel, multe state au refuzat să recunoască guvernul Rusiei sovietice, pe motivul
că acesta nu întelegea să îndeplinească obligaţiile constractate de fostele guverne ale Rusiei şi să
dea asigurări că se va abţine de a face propagandă subversivă în străinătate.
Formele recunoaşterii statelor şi guvernelor. Actul recunoaşterii nu este supus unor
condiţii de formă. Din practica statelor se desprind mai multe modalităţi prin care se realizează
actul recunoaşterii:
a) recunoaştere explicită sau implicită/ tacită;
b) recunoaştere de iure sau recunoaştere de facto;
c) recunoaştere individuală ori recunoaştere colectivă.
Recunoaşterea explicită sau implicită. Actul recunoaşterii poate fi expres, constnd într-o
declaraţie oficială, transmiterea unor mesaje, telegrame, note diplomatice, sau tacit, rezultând din
anumite comportări sau acte juridice. Cel mai frecvent act de recunoaştere tacită constă în
stabilirea de relaţii diplomatice între statul care recunoaşte şI cel recunoscut. O recunoaştere tacită
intervine şi în cazul în care un stat încheie un tratat bilateral cu statul nou.
Recunoaşterea de facto şi recunoaşterea de iure. Statele care acordă recunoaşterea fac
deseori o distincţie între aceste două forme de recunoaştere recunoaştere a statelor sau a
guvernelor. Recunoaşterea de facto are un caracter limitat şi provizoriu, prin raport cu
recunoaşterea de iure, care este deplină şi definitivirevocabilă. În prima formă, recunoaşterea
intervine atunci când, din punctul de vedere al statului care o acordă, noua autoritate, deşi
independentă şi exercitând o putere efectivă pe teritoriul sub controlul ei, nu are suficientă
stabilitate sau nu oferă încă asigurări care să fie conforme cu alte cerinţe ale recunoaşterii. Acestă
recunoaştere este considerată ca aplicabilă în cazul statelor şi guvernelor noi. La ea se poate
recurge şi în alte împrejurări, precum extinderea teritoriului unui stat sau absorbirea de către acesta
a unui stat anterior independent. Recunoaşterea de facto a unui guvern poate fi limitată la regiunile
care se află sub controlul efectiv al acestuia. În general, situaţiile cărora li se aplică această
recunoaştere nu satisfac e deplin cerinţele unei recunoaşteri definitive, de iure. Ea are un caracter
provizoriu, iar dacă provizoratul se prelungeşte ea poate fi retrasă.
Distincţia între recunoaşterea de facto şi de iure poate avea consecinţe juridice în ceea ce
priveşte efectele externe ale actelor entităţii recunoscute. Un exemplu în acest sens este următorul:
în 1937, Marea Britanie a recunoscut de facto guvernarea Abisiniei de către Italia, dar a continuat
să recunoască şi guvernul abisinian. Ca urmare, Marea Britanie a recunoscut că Italia nu putea să
aibă dreptul să dispună, pe calea succesiunii statelor, asupra bunurilor din străinătate ale Abisiniei.
Recunoaşterea individuală şi recunoaşterea colectivă. În general, recunoaşterea este un act
individual al fiecărui stat, practica internaţională confirmând acest fapt. Recent însă, aşa cum s-a
practicat în cazul statelor succesoare ale fostei R.S.F. Iugoslavia, recunoaşterea s-a efectuat de
către statele membre ale Uniunii Europene în mod colectiv sau concomitent, în baza unor criterii
comune. Este posibil ca această practică să mai fie repetată la nivel european, dar este greu de
presupus generalizarea ei la nivelul întregii comunităţi internaţionale.

3.2. Popoarele şi mişcările de eliberare naţională


Mişcările de eliberare naţională s-au manifestat în viaţa internaţională mai întâiI ca
entităţi politice, ca reprezentante ale unor popoare neconstituite încă în state. Drumul consacrării
lor în dreptul internaţional, ca o categorie juridică specifică, supusă atât condiţiilor de recunoaştere
de către alte subiecte de drept internaţional cât şi unui regim juridic implicând drepturi şi obligaţii,
este, istoriceşte vorbind, relativ scurt.

3.3.Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG)


Datorită diversităţii lor, ca scopuri şi dimensiuni, nu s-a ajuns la o definiţie general
acceptată a acestor entităţi. Se poate spune că o organizaţie neguvernamentală reprezintă o
asociaţie internaţională, creată din iniţiativa privată sau mixtă, grupând persoane fizice sau
juridice avnd naţionalităţi diferite, asociaţie care ae personalitate juridică înscrisă în ordinea
juridică internă a unui stat şi care nu urmăreşte scopuri lucrative.
Pentru a putea obţine recunoaşterea calităţii de persoană juridica, aceste organizaţii
trebuie constituite potrivit legii uni stat determinat, care este legea sediului. Poziţia lor juridică nu
diferă deci de aceea a altor persoane juridice de drept inter din ţara de sediu. În plan internaţional,
statutul juridic al organizaţiilor internaţionale neguvrenamentale poate fi abordat din două puncte
de vedere: al raporturilor lor cu statele şi relaţiilor lor cu organizaţiile internaţionale
interguvernamentale.

3.4.Societăţile transnaţionale (STN)


Determinarea locului şi statutului juridic al acestor entităţi în cadrul societăţii
internaţionale constituie una din cele mai dificile şi controversate probleme ale dreptului
internaţional contemporan. Unii autori, luând în considerare forţa lor economică, diversitatea
activităţilor pe care le desfăşoară (comerţ, transporturi, extracţia materiilor prime, bănci, asigurări,
reasigurări) dar mai ales faptul că activitatea lor se extinde în numeroase state cu care, în multe
cazuri, se încheie contracte de stat (state contracts), le astribuie calitatea de subiecte de drept
internaţional.
O societate transnaţională se deosebeşte de orice altă societate cu activitate internaţională
prin volumul mult mai mare al operaţiunilor şi prin “ambiţia” sa mondială. Orice definire a
societăţilor transnaţionale nu trebuie să scape din vedere nici scopul primordial al acestora- acela
de obţienere a unui profit cât mai ridicat- spre deosebire de organizaţiile neguvernamentale, care
desfăşoară activităţi în scopuri exclusiv nelucrative.
Conform unor propuneri de definire a societăţilor transnaţionale elaborate în cadrul ONU
ca şi a altor foruri internaţionale, societăţile transnaţionale sunt întreprinderi care au în proprietate
sau care controlează capacităţI de producţie şi servicii, în afara teritoriului în care îşi au baza, şi
care funcţionează printr-un unic de decizie localizat într-o ţară şi centrede activitate, cu sau fără
personalitate juridică, situate în alte state.
Orice societate transnaţională este legată de statul unde îşi are sediul societatea mamă, al
cărei capital este, de regulă, deţinut, în majoritate, de cetăţeni ai acestui stat. În virtutea principiului
teritoriatilităţii, relaţiile juridice ale societăţii mamă cu statul de origine sunt reglementate de
dreptul naţional al acestui stat. Deci, din punct de vedere al constituirii, funcţionării şi extinderii
personalităţii sale juridice, orice societate transnaţională este supusă, în primul rând, dreptului
statului a cărui naţionalitate o are.
CAPITOLUL IV COMPETENŢELE STATULUI ASUPRA PERSOANELOR
ÎN DREPUTUL INTERNAŢIONAL

4.1.Populaţia - element constitutiv al statului


Populaţia constituie alături de teritoriu şi guvern, unul din cele trei elemente materiale ale
existenţei statului. Statul este, înainte de orice, o colectivitate umanăş el nu poate exista fără
populaţie, aşa cum nu poate exista fără teritoriu sau guvern.
Populaţia, ca element constitutiv al statului, cuprinde „comunitatea naţională” a acelui
stat, reprezentată de persoanele fizice legate de stat prin cetăţenie, indiferent dacă locuiesc pe
teritoriul acelui stat ori se află în alte state. Alături de cetăţenii proprii, pe teritoriul acelui stat se
pot afla şi străini, fie pe o bază, în general, permanentă (cetăţeni ai altor state dar cu domiciul de
bază în statul de reşedinţă, indivizi fără cetăţenie şi refugiaţi), fie în mod temporar (turişti, oameni
de afaceri etc.)
Statutul juridic al persoanelor fizice, aflate în limitele teritoriului unui stat, cetăţeni sau
străini, este stabilit, potrivit dreptului intern al acelui stat, în baza competenţei (jurisdicţiei) sale
teritoriale şi personale. Exercitarea acestei atribuţii, deşi, în principiu, exclusivă şi discreţionară,
se realizează cu luarea în considerare a două postulate: regimul propriilor cetăţeni să nu aducă
atingeri ireversibile drepturilor fundamentale ale omului, iar regimul străinilor să nu prejudicieze
intereselor acestora sau ale statului lor de origine. În acelaşi timp, orice stat urmăreşte asigurarea
unui regim cât mai favorabil cetăţenilor săi aflaţi permanent sau temporar pe teritoriul altor state.
Din punct de vedere al exercitării competenţelor sale asupra persoanelor, se află într-o
dublă postură: ca stat de origine şi ca stat de primire. De aici recurge necesitatea compatibilizării
diferitelor regimuri naţionale privind condiţia juridică a celor 2 categorii de persoane- cetăţeni şi
străini. Orice stat este competent să determine condiţiile de obţinere sau de pierdere a cetăţeniei
sale, dar condiţiile opozabilităţii acestei cetăţenii faţă de alte state sunt reglementate, în principiu,
aşa cum vom vedea, de dreptul internaţional.

4.2. CetăţeniI şi străiniI


După cum se precizează într-o hotărâre a C.I.J., “Cetăţenia este o legătură juridică care se
întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate efectivă de existenţă, interese, sentimente,
alături de o reciprocitate de drepturi şi obligaţii. Se poate spune că ea este expresia juridică a
faptului că individul căreia ăi este conferită (...) este ăn fapt, mai strâns legat de populaţia statului
care i-o acordă decât de teritoriul oricărui alt stat.”
Cetăţenia este deci, în exclusivitate, o chestiune de drept intern. Statul determincă, de
sine stătător, criteriile şi modalităţile de obţinere sau pierdere a cetăţeniei sale, precum şi drepturile
şi obligaţiile ce revin cetăţenilor săi în baza acestei calităţi. În ordinea internaţională numai
statului, ca subiect primar de drept internaţional, i se recunoaşte o asemenea competenţă. Acest
principiu, confirmat de dreptul cutumiar internaţional, este larg materializat în practica
internaţională atât convenţională cât li jurisdicţională.
Principial, dreptul internaţional nu limitează libertatea statlui în a acorda sau refuza
cetăţenia sa, sau în a-i stabili conţinutul juridic, dar poate determina condiţiile opozabilităţii
cetăţeniei sale altor state. Dacă alte state, subiecte de drept internaţional, nu pot contesta unui stat
suveran dreptul de a stabili legi şi reguli proprii privind cetăţenia şi nici dreptul de a le aplica pe
teritoriul naţional, ele nu sunt însă obligate de a recunoşte şi accepta consecinţele unor asemenea
reguli în afara graniţelor acelui stat, dacă efectele acestor reguli nu respectă principiul
efectivităţii. Aşadar, nu se contestă competenţa normativă a unui stat în materie de cetăţenie, dar
pot fi respinse efectele exercitării acesteia, în plan extern, în cazul în care sunt nesocotite principii
generale sau norme de drept internaţional. În acest sens s-a pronunţat Curtea Internaţională de
Justiţie care, confruntată cu o situaţie de dublă cetăţenie în cazul Nottebohm, a formulat criteriul
efectivităţii cetăţeniei cu următorii termeni:” Un stat nu poate pretinde ca regulile astfel stabilite de
el să fie recunoscute de un alt stat, decât dacă acestea sunt conforme cu scopul general de a face să
concorde legătura juridică a cetăţeniei cu legătura efectivă (s.n.) a individului cu statul
respectiv.”1
Datorită lipsei de uniformitate între legislaţiile diverselor state în ceea ce priveşte
criteriile de acordare a cetăţeniei, prin jocul combinat al regulilor naţionale în materie, un individ
se poate găsi în situaţia de a avea mai multe cetăţenii sau de a-i fi negat dreptul la orice cetăţenie,
deşi n-a fost încălcată nici o lege. Suntem în faţa unui conflict de cetăţenie, care poate si astfel
pozitiv sau negativ.
Conflictul pozitiv de cetăţenie dă naştere pluricetăţeniei. Cea mai frecventă expresie a
pluricetăţeniei este dulba cetăţenie sau bipatridia. În general, bipatridia rezultă prin dobândirea
unei noi cetăţenii, fără a pierde pe aceea a statului de origine.
Astfel, de exmplu, dubla cetăţenie poate apare la un copil ai cărui părinţi sunt cetăţeni ai
uni stat care acordă cetăţenia după criteriul ius sanguini, născut pe teritoriul unui stat care acordă
cetăţenia după criteriul ius soli. Anumite cazuri de adopţie pot, de asemenea, da naştere la situaţii
de bipatridie la cel înfiat. Căsătoria unei femei cu un străin poate conduce la bipatridie, dacă

1
R.M. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. AllBeck, ed. A III-a, Bucureşti,
2003, p. 41;
femeia îşi păstrează cetăţenia, conform legislaţiei ţării sale de origine, dar dobândeşte şi cetăţenia
soţului, atunci când legislaţia ţării acestuia i-o acordă prin căsătorie.
În general, bipatridia nu este un handicap. În anumite situaţii, ea poate conduce însă la o
serie de complicaţii pentru persoana în cauză şi la unele conflicte de interese, în planul relaţiilor
dintre cele două state, a căror cetăţenie o are bipatridul.
Atât timp cât persoana bipatridă se găseşte pe teritoriul unuia dintre cele două state,
influenţa cetăţeniei celuilalt stat este, în general, redusă. Complicaţiile pot apare atunci când
bipatridul trece teritoriul celuilalt stat, a cărui cetăţenie o are. Dacă este bărbat, acesta poate fi
obligat, de exemplu, să execute serviciul militar, deşi el îşi îndeplinise această obligaţie faţă de
celălalt stat.
Situaţii conflictuale rezultând din bipatridie pot apare în legătură cu exerciţiul protecţiei
diplomatice de către unul din cele două state, a căror cetăţenie o are bipatridul, împotriva celuilat
stat. În asemenea situaţii, în practica internaţională a putut fi identificată o tendinţă generală de a
stabili şi favoriza, dintre cele două cetăţenii în conflict, pe cea reală şi efectivă sau aşa-zisa
“cetăţenie dominantă”.
Pentru a evita asemenea conflicte de cetăţenie statele încheie convenţii, de regulă
bilaterale prin care se stabilesc anumite reguli de opţiune urmărind eliminarea cauzelor care
conduc la bipatridie.
Conflictul negativ de cetăţenie rezultă, de asemenea, din nepotrivirile legislaţiilor
diverselor state în legătură cu dobândirea cetăţeniei. Este cazul indivizilor a căror situaţie nu poate
fi încadrată în câmpul de acţiune al acestor legislaţii şi care devin astfel apatrizi. Apatridia este
deci situaţia inversă în raport cu bipatridia. Ea caracterizează persoanele care nu au nici o
cetăţenie, ori pe acelea care îşi pierd cetăţenia originară, fără să dobândească cetăţenia altui stat.
Copiii unor părinţi apatrizi pot fi apatrizi şi ei, dacă se nasc pe teritoriul unui stat care aplică, în
acordarea cetăţeniei, criteriul ius sanguinis.
Apatridul, fiind lipsit de legătura juridică personală cu un stat, nu are faţă de acesta
obligaţiile care rezultă din această legătură; el este, în acelaşi timp, lipsit de orice protecţie, din
partea vreunui stat. Statele pe teritoriul cărora se găsesc apatrizi nu pot ignora însă prezenţa
acestora. Apatrizii, şa rândul lor, sunt obligaţi să respecte legilsaţia statului pe teritoriul căruia se
găsesc. În general, li se acordă un tratament similar cu acela aplicat străinilor. Spre deosebire de
aceştia, ei nu se bucură însă de protecţia diplomatică a unui alt stat şi pot fi astfel victime ale
anumitor discriminări, expulzări abuzive etc.
Pentru a reduce ori chiar a elimina cazurile de apatridie şi a limita consecinţele negatice
ale acestei situaţii, au fost elaborate unele convenţii internaţionale. Cele mai importante dintre
acestea sunt cele două Convenţii încheiate la New York în 1954 şi 1961, sub auspiciile ONU. Prin
aceste convenţii se recunoaşte dreptul oricărei persoane la o cetăţenie. Statele se angajează să nu
retragă cetăţenia copiilor născuţi pe teritoriul lor, din părinţi apatrizi.
Potrivit art. 1 din Convenţia din 1961, un stat ca acorda cetăţenia sa unei persoane
născute pe teritoriul său, care altfel ar fi apatrid, ţinând seama de vârsta şi condiţiile prevpzute de
dreptul naţional. Convenţia enumeră, de asemenea, condiţiile cărora acordarea cetăţeniei unui
apatrid le este subordonată.
Convenţia privind statutul apatrizilor din 1954 urmăreşte precizarea regimului acestora în
ţara de domiciliu, în raport cu regimul cetăţenilor şi cu cel aplicat străinilor şi circumscrie
principalele obligaţii ale apatrizilor. Dintre prevederile acestor convenţii reţinem:
1. fiecare apatrid are obligaţii faţă de ţara în care se găseşte, conformându-se
legilor şi regulamentelor sale, precum şi măsurilor pentru menţinerea ordinii
publice;
2. aplicarea convenţiei tuturor apatrizilor, fără discriminare privind rasa, religia
sau ţara de origine;
3. tratamentul aplicat apatrizilor să fie cel puţin la fel de favorabil ca acela
acordat propriilor cetăţeni, cu privire la libertatea practicării religiei lor şi
educaţia religioasă a copiilor lor;
4. acordarea apatrizilor a tratamentului aplicat, în general, strănilor.
Alte prevederi referitoare la statutul juridic al apatrizilor privesc bunurile mobile şi
imobile, dreptul la asociere, accesul la instanţele judecătoreşti, exercitarea unor activităţi
profesionale în diverse domenii.
Prin străin se întelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a acea cetăţenia
acestuia ci a unui alt stat. Sunt, de asemenea, asimilaţi străinilor persoanele fără cetăţenie
(apatrizi), ca şi refugiaţii. Regimul străinilor este, în principiu, stabilit de fiecare stat, care
determină prin legislaţia sa, ca şi prin actele administraţiei şi ale justiţiei, drepturile şi obligaţiile
străinilor condiţiile de intrare şi ieşire din ţară etc2.
Statutul juridic al strănilor nu se confundă, evident, cu cel acordat cetăţenilor statului
respectiv. Statul nu are asupra lor aceeaşi autoritate şi nici aceleaşi obligaţii. Persoanele din cele
două categorii nu au nici ele aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţiifaţă de statul ai căror resortisanţi
sunt, ori faţă de statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un moment dat. Determinarea
conţinutului acestor drepturi şi obligaţii se face în toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat,
cu respectarea unor norme şi standarde internaţionale.

2
A.Bolintineanu, A.Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p.74
În doctrină se subliniază că nu există o regulă generală de drept internaţional care să
oblige un stat să admită orice străin pe teritoriul său. În conformitate cu dreptul internaţional, în
afara cazurilor când este obligat printr-un tratat internaţional, statul nu este dator sp admită orice
străin pe teritoriul său sau să nu-l expulzeze. La fel, dreptul internaţional nu impune o perioadă
determinată de şedere a străinilor o dată admişi în teritoriul unui stat Cu toate acestea, fiecare stat
tratează aceste probleme cu mare grijă: prohibirea intrătii străinilor, ca şi expulzările nejustificate,
pot fi privite de alte state ca provocări sau acte inamicale la adresa lor şi pot genera măsuri de
retorsiune. S-a ajuns astfel să se reţină în această materie umrătoarele orientări:
1. un stat are datoria să admită intrarea oricărui străin în teritoriul său, dar
poate condiţiona această intrare. Astfel, un stat poate refuza admiterea pe
teritoriul său a unor categorii de străini, consideraţi ca indezirabili, ca de
exemplu persoane ce consumă sistematic stupefiante, suferă de boli
contagioase sau altele.
2. un stat este îndreptăţit să expulzeze orice străin, dar pentru motive
temeinice.

Expulzarea şi extrădarea. Corespunzător dreptului statului de a stabili condiţiile de


intrare a străinilor este dreptul statului de a refuza unui străin continuarea şederii pe teritoriul
naţional şi, ca urmare, de a recurge la expulzarea sa. Prin expulzare se înţelege obligarea străinului
să părăsească teritoriul statului unde îşi are reşedinţa datorită caracterului său sancţionar, măsura
expulzării este dispusă printr-un act administrator individual, motivat prin raţiuni de ocrotire a
ordinii publice, a regimului politic, sistemului economic, securitatea naţională ş.a.
În ceea ce priveşte însă condiţiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străinii,
dreptul internaţional impune anumite limite. Se consideră astfel că aceste condiţii nu trebuie să fie
inutil de drastice, să se permită, eventual, expulzatului să-şi aleagă statul spre care să fie expulzat,
să se respecte, în legătura cu expulzarea, drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea
violenţei, a detenţiei ilegale etc.
Articolul 13 al Pactului internaţional prinvind drepturile civile şi politice, adoptat de
Adunarea Generală a ONU în 1966, stabileşte că “un străin care se află în mod legal pe teritoriul
unui stat parte la acest pact nu poate fi expulzat decât ca urmare a unei decizii luate în conformitate
cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă
posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzării sale şi de obţine
reexaminarea cazului său de către o autoritate competentă.
Există însă şi alte limite ale expulzării. Astfel, potrivit art. 33 alin (1) din Convenţia
privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951 “un stăin nu trebuie expulzat într-o ţară sau un
teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi ameninţate pe motiv de rasă, religie, cetăţenie sau
opinii politice”.
Extrădarea este o modalitatea de terminare a şederii unor străini de pe teritoriul unui
stat, în cazurile în care aceştia sunt autorii unor infracţiuni de drept comun, precum şi a unor crime
internaţionale3.
Extrădarea este considerată un act de asitenţă juridică între state, întrucât prin aceasta se
realizează transferul unui străin către autorităţile statului în care este urmărit sau condamnat pentru
o faptă incriminată de legile acestui stat.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, extrădarea reprezintă un atribut al
suveranităţii statului care o acordă. Ea se realizează fie:
- pe baza unor convenţii internaţionale, de regulă prin convenţii bilaterale de asitenţă
juridică, dar şi prin convenţii multilaterale, cum este cea încheiată în 13 decembrie
1957, între statele membre ale Consiliului Europei, ori Convenţia interamericană de
extrădare din 15 februarie 1982;
- pe bază de reciprocitate, în raporturile dintre două state chiar în lipsa unor
convenţii speciale, în care să se menţioneze expres obligaţia de extrădare;
- în temeiul unor dispoziţii din legea internă a statului care acordă extrădarea (art. 9
din Codul penal român)

În termeni generali, prin refugiat se înţelege o persoană care caută să se sustrag unor
condiţii sau împrejurări din ţara sa de origine, pe care le consideră insuportabile şi să se găsească
adăpost şi protecţie în altă ţară. Motivele păstrării ţării de origine pot fi: opresiune; persecuţie;
ameninţarea vieţii sau libertăţii; sărăcie chinuitoare; război sau lupte civile; dezastre naturale
(cutremure, inundaţii, secetă, foamete).
Continuându-se preocupările Societăţii Naţiunilor prinvind protecţia refugiaţilor sub
egida ONU s-a adoptat, în 1951, Convenţia referitoare la statutul refugiaţilor, intrată în vigoare în
1954. Acestea definesc refugiatul ca orice ”persoană care în urma unor temeri justificate de a fi
persecutată, pe motive de rasă, religie naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau
opinie publică, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate, sau din cauza acestor temeri
nu doreşte să revină în această ţară”.

3
I.Retca, Extrădarea propriilor cetăţeni, revista Dreptul, nr. 8/2004, p.207
Deşi definiţia Convenţiei din 1951 a fost larg adoptată în raporturile internaţionale
observăm totuşi, că ea nu acoperă catgorii importante de persoane care îşi părăsesc ţara şi care
contituie, în ultima vreme, cele mai numeroase grupuri de persoane ce revendică statutul de
refugiat. În câmpul de aplicare a Convenţiei şi Protocolului, care asigură refugiaţilor protecţie şi
asistenţă, nu intră persoanele ce sunt considerate că reprezintă “refugiaţii economici” şi nici acelea
ajunse în această situaţie în urma unor conflicte armate, internaţionale sau interne. S-a considerat
că soluţia pentru “refugiaţii economici” urmează să fie găsită mai degrabă prin dezvoltare
economică şi ajutor internaţional în ţara de origine, decât prin acordarea de azil şi că protecţia
categoriei de persoane care îşi părăsesc ţara în urma conflictelor armate este asigurată prin alte
intrumente internaţionale, în special Convenţia de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor
războiului şi Protocolul adiţional din 1977 privind protecţia victimelor conflictelor armate
internaţionale.
Regimul juridic al refugiaţilor în România are la bază prevederile art. 18 al
Constituţiei României, în virtutea cărora:
“(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală
a persoanelor şi averilor garantate de Constituţie şi de alte legi.
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a
convenţiilor internaţionale la care România este parte. “
Acest regim rezultă din aplicarea prevederilor Convenţiei privind statutul refugiaţilor din
1951 şi a Protocolului din 1976, lacre România a aderat prin Legea nr. 46/1991, precum şi din
dispoziţiile Ordonanţei de Guvern nr. 102/2000, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa nr.
13/2002 şi prin Ordonanţa nr. 43/2004. În linii generale, aceste intrumente juridice corespund si
aquis-ului comunitar, având prevederi similare legislaţiei statelor membre ale Uniunii Europene.
Potrivit legilasţiei actuale, formele de protecţie de care se pot bucura străinii în ţara noastră sunt:
statutul de refugiat, protecţie umanitară condiţionată şi protecţie umanitară temporară.
Statutul de refugiat reprezintă cea mai înaltă formă de protecţie şi se acordă, la cerere,
străinului care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat, pe considerente de rasă,
religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie publică, se află în afara ţării
sale de origine şi nu poate primi, sau ca urmare a acestei temeri nu doreşte protecţia acestei ţări.
Potrivit legii române statutul de refugiat este refuzat străinului aflat într-una din
următoarele situaţii:
1. a comis o infracţiune contra păcii şi omenirii ori o infracţiune la care se referă
convenţiile internaţionale la care România este parte;
2. a comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României, înainte de a fi admis
pe teritoriul acesteia;
3. a comis fapte care sunt contrare scopurilor şi principiilor enunţate în Cartea
Organizaţiilor Naţiunilor Unite.
Protecţia umanitară condiţionată are în vedere străinii cărora nu li se poate acorda
statutul de refugiat dar a căror viaţă ar fi pusă în pericol în cazul returnării în ţările de origine,
întrucât fie au săvârşit fapte pentru care riscă o condamnare la pedeapsa cu moartea, cu condiţia ca
legea ţării lor să prevadă o asemenea pedeapsă pentru acele fapte şi aceasta să fie aplicabilă, fie
riscă să fie supuşi la tortură sau tratamente inumane sau degradante, ori din cauza apartenenţei lor
la o catgorie defavorizată de persoane, pot fi expuşi unor pericole de natură să le aducă atingere
vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii.
Protecţia umanitară temporară are în vedere protejarea de consecinţele conflictelor
militare a persoanelor deplasate, din rândul populaţiei civile, provenind din zonele de conflict.
Protecţia este acordată numai pe durata conflictului şi priveşte numai persoanele deplasate, din
rândul populaţiei civile, în urma unor conflicte în care România nu este angajată.
Procedura pentru acordarea statutului de refugiat, cunoaşte două forme:
Procedura ordinară cuprinde o cale administrativă şi una judecătorească. Calea
judecătorească intervine atunci când solicitantului i s-a refuzat, de către Oficiul Naţional pentru
Refugiaţi (ONR) din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, acordarea statutului de
refugiat pe cale administrativă. Pentru analiza cererilor primite, ONR are la dispoziţie 30 de zile,
dar în cazul în care pentru soluţionarea unor situaţii mai grele este nevoie de date suplimentare mai
poate dispune de încă 30 de zile. Admiterea sau respingerea cererilor de acordare a Statutului de
refugiat se face prin hotărâre care se comunică solicitantului, în scris. Dacă hotărârea instanţei prin
care s-a respins plângerea rămâne definitivă ea este executorie; ceea ce înseamnă că străinul
trebuie să părăsească teritoriul României în termen de 15 zile de la comunicare.
Procedura accelerată se referă la cererile evident nefondate. Acestea sunt formulate de
persoane care prin activităţile lor prezintă un pericol pentru siguranţa ori ordinea publică în
România sau provin dintr-o ţară unde nu există risc serios de persecuţie. Se mai aplică această
procedură şi solicitanţilor care au comis infracţiuni pentru care legea română refuză, după cum s-a
arătat mai sus, acordarea statutului de refugiat.
În procedura accelerată, analizarea cererii şi pronunţarea hotărârii trebuie să se realizeze în
termen de 3 zile. În cazul depunerii unei plângeri în instanţă împotriva refuzului acordării
statutului de refugiat, instanţa trebuie să ia o decizie motivată în 10 zile. Hotărârea instanţei este
definitvă şi irevocabilă.
Drepturile şi obligaţiile persoanelor care au dobândit una din formele de protecţie
prevăzute de legea română se referă la: asigurarea, pentru refugiaţi, a mijloacelor necesare unui trai
decent prin sprijin în găsirea, în primul rând, a unui loc de muncă, asigurarea accesului la
programele de asistenţă socială, medicală, diferite forme ale învăţământului de stat, locuinţe
sociale, sprijin pentru reunificarea familiei, învăţarea limbii române şi a unei meserii, ori începerea
unei afaceri. Legea română garantează refugiatlui dreptul la libera circulaţie, la practicarea propriei
religii, dreptul de acces la justiţie, în condiţii de egalitate cu cetăţenii români.
Străinul care obţine statutul de refugiat în România este obligat să se supună legislaţiei
române şi comvenţiilor internaţionale referitoare la statutul refugiaţilor, la care România este parte.
Dacă în urma încetării, retragerii sau anulării uneia din formele de protecţie acordată, fostul
beneficiar rîmâne în continuare pe teritoriul României, acesta se supune prevederilor legale privind
regimul juridic al străinilor în ţara noastră.
CAPITOLUL V TRATATELE INTERNAŢIONALE

Convenţia de la Viena din 1969 defineşte tratatul internaţional ca fiind un acord “încheiat
în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într – un instrument
unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”.
Atât în practica, cât şi în ştiinţa dreptului internaţional, sunt folosite mai multe denumiri
pentru actul juridic, care este tratatul internaţional.
Între denumirile întâlnite cel mai frecvent sunt: tratatul; convenţia; acordul; pactul;
protocolul; declaraţia; gentlemen”s agreement. De asemenea, se întâlneşte: aranjamentul; schimbul
de note; modus vivendi; compromisul; carta; actul general; statutul etc.
Tratatul este denumirea tipică la care se recurge pentru a defini înţelegerile bilaterale sau
multilaterale foarte importante; convenţia defineşte o înţelegere între state într - un domeniu
special; acordul este un termen general, desemnând mai ales înţelegerile din domeniul economic,
financiar, cultural etc. Frecvent, această denumire se foloseşte pentru înţelegerile comerciale;
pactul defineşte înţelegerile care implică o anumită solemnitate; protocolul este, de regulă, un act
accesoriu la un tratat, dar poate desemna şi o înţelegere de - sine – statătoare; declaraţia este un act
prin care două sau mai multe state îşi precizează poziţia într- o problemă politică, economică,
socială; gentlemen”s agreement reprezintă un accord survenit în formă verbală între două sau mai
multe state.
Aranjamentul este înţelegerea survenită între două sau mai multe state într-o problemă de
interes pentru ele; schimbul de note constă într-un schimb de scrisori sau declaraţii scrise- cu texte
identice- dând expresie acordului părţilor într- o problemă dată; modus vivendi reprezintă o
înţelegere provizorie, pe care părţile intenţionează să o consemneze, ulterior, într- un tratat;
compromisul este acordul dintre state privind trimiterea spre rezolvare unei instanţe arbitrare şi
judiciare internaţionale a unei probleme litigioase; carta este un act juridic căruia parţile îi conferă
o însemnătate deosebită; actul general sau actul final reprezintă un acord multilateral într- un
domeniu care constituie documentul prin care sunt consemnate înţelegerile la care s-a ajuns la o
Conferinţă internaţională; statutul este actul juridic care are un character constitutive.
Denumirile diferite care sunt date tratatelor internaţionale nu influienţează forţa lor
juridică. După cum am văzut, însă, aceste denumiri au o anumită semnificaţie, iar unele indică o
anume solemnitate pe care părţile vor să o dea acordului ( tratatului ) pe care l- au încheiat.
Statele sunt subiecte directe şi nemijlocite ale dreptului internaţional, cu capacitate deplină,
indiferent de întinderea lor teritorială, mărimea populaţiei, stadiul de dezvoltare.
În ceea ce priveşte clasificarea tratatelor, s- au adoptat următoarele criterii de clasificare:
A. după numărul de participanţi:
- tratate bilaterale ( încheiate de două state sau organizaţii internaţionale );
- tratate multilaterale ( la care participă mai mult de două subiecte de drept internaţional );
unele tratate au o parte colectivă ( la care participă mai multe state ) cum sunt tratatele de
pace, ele sunt în esenţă tratate bilaterale.
B. după termenul de valabilitate:
- tratate cu termen şi cu aplicare limitată, până la o anumită dată;
- tratate fără termen sau a căror expirare nu este legată de o anumită dată ( de exemplu,
tratatele privind protecţia victemelor de război );
- tratate cu termen, dar cu posibilitatea prelungirii prin tacită reconducţie, dacă o parte nu- l
denunţă intr-un termen.
C. după criteriul posibilităţii de aderare:
- tratate deschise ( marea majoritate a tratatelor multilaterale );
- tratate închise, la care alte state nu pot adera dacât cu consimţământul statelor participante (
de exemplu, Tratatul Nord- Atlantic ).
D. după criteriul conţinutului:
- tratate politice,
- tratate economice, tratate culturale,
- tratate în probleme juridice, ş.a.
Tratatele politice sunt printre cele mai importante, reglementând probleme legate de
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Din această categorie fac parte fac parte:
- tratatele de alianţă, prin care statele îşi asumă obligaţia reciprocă de a acţiona în comun,
cu toate sau numai cu o parte a forţelor lor armate, în scopul apărării; pot fi permanente
sau temporare, generale şi speciale; alianţe “ofensive” ar fi contrare unei norme
imperative a dreptului internaţional; interzicerea recurgerii la forţă sau la ameninţarea
cu forţa;
- tratatele de asistenţă mutuală, prin care statele se angajează să- şi acorde reciproc ajutor
militar, în cazul în care unul dintre ele este victime unui atac armat;
- acordurile regionale de asistenţă mutuală sunt acorduri între statele din aceeaşi regiune,
prin care părţile se obligă să- şi acorde ajutor reciproc împotriva agresiunii ( de
exemplu, Pactul Nord- Atlantic sau Tratatul de la Varşovia ); se deosebesc de acordurile
regionale, care ar urma să adopte acţiuni pe plan regional pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, în sensul articolului 52 din Cartă;
- pactele şi tratatele de neagresiune, prin care părţile se angajează să se abţină de la orice
atac armat în relaţiile reciproce, sau de la sprijinirea unui agresor;
- tratatele de neutralitate, prin care se instituie fie neutralitatea permanentă, fie cea în
timp de război;
- tratatele de pace, prin care se pune capat unei stari de război şi se restabilesc relaţii
normale, de pace, între statele aflate în conflict;convenţii cu privire la definirea
agresiunii, prin care s-au convenit elementele esenţiale ale noţiunii de agresiune.
Acordurile economice cuprind mai multe tipuri de acorduri:
- convenţii comerciale, prin care statele îşi acordă reciproc un anumit regim politic-
comercial, mai ales un regim vamal, referitor la import, export, transit şi depozitare de
mărfuri; asemenea tratate prevăd principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate,
conform căruia fiecare stat parte acordă celuilalt condiţii comerciale la fel de favorabile
ca oricărui stat terţ sau un regim preferenţial, prin care statele îşi acordă concesii
speciale; în aceeaşi categorie intră şi tratatele prin care se crează zone vamale sau zone
ale liberului schimb.
Acordurile culturale şi de colaborare tehnico- ştiinţifică cuprind:
- acorduri de colaborare şi schimburi culturale;
- programe de schimburi culturale;
- acorduri privind deschiderea de centre culturale, biblioteci, institute şi altele.
Acordurile în problemele juridice cuprind:
- tratete de asistenţă juridică în cauze civile, penale şi familiale;
- convenţii consulare;
- convenţii de extrădare;
- convenţii pentru scutirea de vize sau simplificarea acordării acestora.
Elementele tratatelor internaţionale
Orice tratat trebuie să conţină unele elemente esenţiale pentru a fi valabil şi a crea norme
juridice. El poate conţine şi elemente accesorii, care nu sunt însă necesare pentru a stabili
valabilitatea lui. Deci, fiecare din elementele esenţiale trebuie să îndeplinească anumite condiţii,
pentru ca tratatul să fie valabil.
Părţile tratatului trebuie să fie subiecte de drept internaţional, şi anume state, organizaţii
internaţionale şi, în anumite cazuri, naţiuni care luptă pentru eliberare, mişcări de eliberare sau
beligeranţi. Statele pot încheia tratate în calitate de subiecte unitare, state federale sau părţi
componente ale unor state federale, dacă acest lucru este prevăzut în constituţie sau acordul
federaţiei. Organizaţiile internaţionale încheie tratate în limitele competenţelor acordate de statele
membre. Nu sunt tratate documentele intervenite între stat şi persoane fizice sau juridice, sau între
persoane juridice din diferite state.
Voinţa părţilor trebuie să fie exprimată în mod liber pentru ca tratatul să fie valabil. În caz
contrar, se ridică problema nulităţii sau anulării tratatului.
Astfel, potrivit Convenţiei de la Viena din 1969, un stat poate invoca eroarea de viciu de
consinţământ, dacă eroarea se referă la un fapt ( o situaţie ) pe care el îl consideră existent la data
încheierii tratatului şi care a reprezentat pentru el un motiv esenţial al consimţământului de a
încheia tratatul respectiv.
De asemenea, un stat poate să invoce dolul ca viciu de consimţământ, dacă a fost
determinat să încheie un tratat prin conduita frauduloasă a altui stat participant la negocieri. În
acelaşi mod, poate fi invocată corupţia reprezentantului său, prin acţiunea directă sau indirectă a
unui stat participant la negocieri, dacă încheierea unui tratat a fost obţinută în urma coruperii
reprezentantului. Alte vicii de consimţământ privesc cazul în care are loc o încălcare evidentă a
unei dispoziţii importante de drept intern privind competenţa de a încheia tratate, sau o încălcare a
unei restricţii speciale a competenţei unui reprezentant de a- şi da consimţământul la un tratat,
restricţie care a fost adusă la cunoştinţa celorlante state participante la negociere.
Un stat parte poate invoca aceste vicii de consimţământ drept cauze de nulitate sau poate
accepta valabilitatea tratatului fie în mod expres, fie prin conduita sa.
În cazul constrângerii asupra reprezentantului unui stat, prin care se obţine consimţământul
de a fi legat printr- un tratat, acest tratat este lipsit de orice efect juridic. De asemenea, este nul un
tratat a cărui încheiere este obţinută prin folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa. În aceste cazuri
este vorba despre tratate lovite de nulitate, statele în cauză putând oricând să invoce nulitatea lor.
O problemă se ridică cu privire la tratatele de pace, doarece acestea sunt impuse tărilor
învinse. Pornind de la faptul că folosirea forţei şi ameninţării cu forţe este interzisă, se poate
susţine că sunt valabile tratatele de pace impuse unui stat agresor, dar trebuie considerate nule aşa-
numitele tratate de pace impuse de un stat agresor statului victimă.
Obiectul tratatului internaţional îl reprezintă raporturile juridice internaţionale create prin
normele stabilite prin tratat.
Obiectul tratatului trebuie să fie posibil şi licit. Pentru a fi licit, tratatul respectiv trebuie să
nu fie în conflict cu o normă imperativă de drept internaţional, respectiv o normă de la care nici o
derogare nu este permisă. Între aceste norme sunt principiile fundamentale ale dreptului
internaţional, libertatea mărilor, normele dreptului războiului, interzicera genocidului şi
sclavajului, ca şi unele din drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Elementele accesorii ale tratatelor sunt tremenul şi condiţia.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur, de care depinde intrarea în vigoare sau
expirarea unui tratat. Termenul la împlinirea căruia intră în vigoare un tratat se numeşte termen
suspensiv, iar cel la împlinirea căruia încetează un tratat se numeşte rezolutoriu.
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea sau încetarea
executării obligaţiilor prevăzute de un tratat; condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie.
CAPITOLUL VI
TRATATUL DE INSTITUIRE A UNEI CONSTITUŢII PENTRU EUROPA

6.1. Istoricul Tratatului de Instituire a unei Constituţii pentru Europa


Preocupările pentru reforma Uniunii Europene au început încă din 1954 când deputatul
european Altiero Spinelli a propus o reformă a instituţiilor comunitare. Proiectul presupunea un
Parlament bicameral, alcătuit dintr-o Cameră a popoarelor şi un Senat desemnat de parlamentarii
fiecărui stat membru, un Consiliu executiv al cărui preşedinte urma să fie ales de membrii
Senatului, un Consiliu al miniştrilor naţionali, o Curte a Comunităţilor şi un Consiliu Economic şi
Social4. Contextul existent la acea dată s-a dovedit a nu fi propice pentru o asemenea schimbare.
În evoluţia construcţiei europene, reformarea Uniunii Europene s-a încercat prin Actul Unic
European (1986, intrat în vigoare în 1987), Tratatul de la Maastricht (1992, intrat în vigoare în
1993), Amsterdam (1997, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999) şi Nisa (2001), însă rezultatul
obţinut s-a dovedit a nu fi cel aşteptat de cetăţenii Uniunii.
Din perspectivă juridică, procedura de revizuire a Tratatelor comunitare este reglementată
de dreptul internaţional public, materia dreptului tratatelor. Astfel, art.48 din Tratatul asupra
Uniunii Europene5 reglementează faptul că „Guvernul oricărui stat membru sau Comisia
europeană pot supune Consiliului proiecte cu privire la revizuirea tratatelor pe care se
fundamentează Uniunea. În situaţia în care Consiliul, după consultarea Parlamentului European şi,
după caz, a Comisiei, emite un aviz favorabil cu privire la reuniunea unei conferinţe a
reprezentanţilor guvernelor statelor membre, aceasta va fi convocată de către preşedintele
Consiliului în vederea ajungerii la un acord asupra modificărilor aduse tratatelor”. Trebuie să
precizăm faptul că aceastei proceduri i se aduc, din partea practicienilor şi a doctrinarilor, două
critici: negocierea interguvernamentală lasă puţin loc dezbaterilor democratice, faptul că
recurgerea la votul în unanimitate poate fi paralizată.6
Avându-se în vedere accederea a zece noi state în luna mai a anului 2004, precum şi o
extindere şi diversificare fără precedent a obiectivelor Uniunii, prin Declaraţia adoptată în urma
Consiliului European de la Laeken din decembrie 2001 s-a hotărât crearea Convenţiei cu privire la

4
A se vedea J.V.Louis, Les projets de constitution dans l’histoire de la construction europeenne, în P.Magnette (ed) –
„La Constitution de l’Europe”, Editions de l’Universite de Bruxelles, 2000, p.41-52.
5
Tratatul de la Maastricht.
6
A se vedea şi A.Fuerea, Constituţia Uniunii Europene. Tratat constitutiv sau lege fundamentală?, Revista de Drept
Public, nr.3/2004, p.97.
viitorul Europei7, reprezentând o formă inedită şi originală, semi-guvernamentală şi semi-
parlamentară de elaborare a unui document unitar.
Potrivit Declaraţiei de la Laeken, Convenţia “va avea drept misiune examinarea problemelor
esenţiale pe care le ridică dezvoltarea viitoare a Uniunii şi căutarea diferitelor răspunsuri posibile”.
Un element deosebit de important care trebuie menţionat a fost acela că forumul a fost
denumit „Convenţie”, tocmai pentru a sublinia caracterul său atotcuprinzător şi participarea la
lucrările sale atât a unor reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor statelor membre şi a ţărilor
candidate (28 de state, inclusiv Turcia), cât şi ai Comisiei şi Parlamentului European.
Metoda Convenţiei a fost un succes, deoarece a reuşit să dea un răspuns ambiţios
problemelor menţionate în Declaraţia de la Laeken, graţie reprezentativităţii sale, spiritului deschis
şi transparent al lucrărilor şi colaborării strânse cu societatea civilă. Convenţia a consacrat ca actori
principali ai dezbaterii privind viitorul Europei cei doi poli prin care se legitimează Uniunea
Europeană - statele membre şi cetăţenii acestora.
În cadrul acestui for de dezbateri, pentru prima dată în istorie statele membre şi ţările
candidate au fost reprezentate în condiţii de egalitate: delegaţiile naţionale au fost alcătuite dintr-
un reprezentant al guvernului şi doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, fiecare dintre
membrii delegaţiei având câte un supleant.
De asemenea, la dezbaterile din cadrul Convenţiei au participat şi doi membrii ai Comisiei
Europene, 16 parlamentari europeni, câte trei observatori din partea Comitetului Regiunilor,
Comitetului Economic şi Social şi partenerilor sociali, şase reprezentanţi ai regiunilor Europei şi
un reprezentant al instituţiei Ombudsman-ului.
Convenţia, inaugurată în luna februarie 2002, şi-a desfăşurat lucrările 16 luni, timp în care
au avut loc 26 de şedinţe plenare (de două sau trei zile), în cadrul cărora s-au prezentat peste 1800
de intervenţii.
Dezbaterea privind viitorul Europei a început într-un moment în care încrederea populaţiei
în instituţiile comunitare se afla la cote scăzute. Astfel, veto-ul irlandez din 2001 privind ratificarea
Tratatului de la Nisa a reprezentat un semnal de alarmă. El nu a fost un act de respingere a
extinderii Uniunii Europene, ci un reflex de apărare a cetăţeanului în faţa unor decizii care i se
aplică, dar la adoptarea cărora nu a fost consultat şi pe care nu le înţelege întotdeauna datorită
complexităţii tehnice. Acesta a fost un avertisment că Europa unită şi integrată nu se construieşte

7
Convenţia a fost folosită pentru prima dată de Uniunea Europeană cu ocazia redactării Cartei Drepturilor
Fundamentale a UE.
după un model abstract conceput la Bruxelles sau în cancelariile politico-diplomatice, ci ţinând
cont de realitatea europeană concretă.8
La lucrările Convenţiei privind viitorul Europei au luat parte ca participanţi 105 membri,
dintre care un număr de 13 au făcut parte din prezidiul acestei reuniuni.
Prezidiul care a condus lucrările Convenţiei Europene a fost format din preşedinte, în
persoana fostului şef de stat francez Valéry Giscard d’Estaing, doi vicepreşedinţi, ambii foşti
prim-miniştri, belgianul Jean Luc Dehaene şi italianul Giuliano Amato, reprezentanţi
guvernamentali ai statelor care au asigurat preşedinţia Consiliului Uniunii Europene pe perioada
mandatului Convenţiei (Spania, Danemarca şi Grecia), comisarii europeni Michel Barnier şi
Antonio Vitorino, doi reprezentanţi ai Parlamentului European, respectiv Klaus Hansch şi Inigo
Mendez de Vigo şi doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, respectiv Gisela Stuart (Marea
Britanie) şi John Bruton (Irlanda).
Delegaţia României a fost formată din reprezentantul Guvernului în persoana doamnei
Hildegard Puwak (supleant Ioan Jinga, urmat de Constantin Ene), senatorul Liviu Maior, înlocuit
cu Alexandru Athanasiu (supleant Peter Eckstein Kovacs) şi deputatul Puiu Haşotti (supleant
Adrian Severin)9.
Între 9-12 iulie 2002 a funcţionat şi un Forum al Tineretului, care a dezbătut importante
probleme, concomitent cu problemele dezbătute în cadrul Convenţiei, adoptând un text final.

8
I.Jinga, Convenţia privind viitorul Europei: în căutarea arhitecturii UE de mâine, Revista română de Drept
Comunitar, nr. 1/2003, p.37.
9
Prin reprezentanţii săi la Convenţie România a optat fie pentru păstrarea sistemului preşedinţiei rotative între statele
membre (Puwak, Haşotti, Ene), fie propunând o dublă contraalternativă (Severin) pentru respingerea ideii unui
Preşedinte permanent al Consiliului. Această contraalternativă constă, pe de o parte, în instituirea unei preşedinţii duale
(Preşedintele Comisiei acţionând şi ca Preşedinte al Consiliului) şi pe de altă parte, în exercitarea Preşedinţiei
Consiliului, prin rotaţie, de către o Troika, formată din reprezentanţii aleşi ai statelor mari, medii şi mici.
Părerile au fost împărţite în ceea ce priveşte componenţa şi dimensiunile Comisiei: fie o Comisie cu un număr restrâns
de Comisari, dar cu o legitimitate democratică directă (Severin), fie o Comisie în care toate statele membre să aibă
garanţia unei reprezentări egale (Puwak, Haşotti, Ene).
În ceea ce priveşte reforma Parlamentului European, România a susţinut generalizarea procedurii codeciziei şi
conferirea de competenţe Preşedintelui Comisiei, pentru a evita anumite blocaje instituţionale. În opinia lui Adrian
Severin executivul trebuie să se supună controlului parlamentar şi la nivel naţional. Ca o garanţie a intereselor locale şi
naţionale deopotrivă, Adrian Severin a lansat propunerea creării unei a doua Camere a Parlamentului European având în
componenţă şi reprezentanţi ai structurilor regionale şi locale. Aceasta ar modera deciziile camerei politice a
Parlamentului şi ar consolida legitimitatea Uniunii. În opinia lui Puiu Haşotti o astfel de soluţie ar putea genera însă
riscul complicării suplimentare a unui cadru instituţional deja complex.
Lucrările Convenţiei s-au desfăşurat în trei etape, după cum urmează: februarie-decembrie
2002 – faza de consultare, de exprimare a opiniilor membrilor Convenţiei şi a societăţii civile;
ianuarie-iunie 2003 – redactarea variantelor de răspuns la problemele care au constituit agenda
Convenţiei şi realizarea formei finale a propunerilor înaintate Conferinţei Interguvernamentale;
2003 – Conferinţa Interguvernamentală, în cadrul căreia s-au adoptat deciziile finale de reformare
a Uniunii.
Dezbaterea propriu-zisă a fost organizată în paralel cu sesiunile plenare ale Convenţiei, în
cadrul grupurilor de lucru sau al grupurilor de analiză, fiecare dintre aceste grupuri fiind condus de
un membru al Prezidiului şi axat pe o serie de teme specifice .
Grupul I – Principiul Subsidiarităţii – a dezbătut modul în care poate fi aplicat acest
principiu, astfel încât, exceptând domeniile în care are competenţă exclusivă, Uniunea să intervină
numai atunci când acţiunile sale sunt mai eficiente decât acţiunile la nivel naţional, regional sau
local. O altă problemă dezbătută în cadrul grupului a vizat caracterul juridic sau politic al acestei
proceduri.
Grupul II – Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene – s-a concentrat în
special pe două aspecte, respectiv modalităţile şi consecinţele încorporării Cartei în Tratatul
Constituţional, precum şi modalităţile posibilei aderări a acesteia la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
Încorporarea în Tratatul Uniunii a Cartei Drepturilor Fundamentale, dezvoltarea unui
”spaţiu comun de justiţie” şi a unui “ spaţiu comun de poliţie” constituie repere esenţiale ale
identităţii europene, contribuind la reducerea deficitului democratic şi la construirea unei autentice
“Europe a cetăţeanului”.
Grupul III – consacrat Personalităţii Juridice a Uniunii Europene – s-a confruntat cu
probleme precum consecinţele recunoaşterii explicite a personalităţii juridice a Uniunii,
consecinţele fuzionării personalităţii juridice a Uniunii cu aceea a Comunităţii şi, nu în ultimul
rând, impactul asupra simplificării Tratatelor.
Grupul IV – Rolul Parlamentelor Naţionale – s-a concentrat pe examinarea a trei aspecte:
rolul acestor instituţii în monitorizarea activităţii guvernelor, rolul parlamentelor naţionale în
monitorizarea aplicării subsidiarităţii precum şi rolul şi funcţionarea reţelelor multilaterale care
implică parlamentele naţionale la nivel european.
Grupul V – Competenţe Complementare – a avut misiunea de a identifica măsurile de
sprijin ale Uniunii în zone în care statele membre sunt deplin competente. În cadrul raportului final
al grupului de lucru s-a hotărât schimbarea grupului din „Competenţe Complementare” în „Măsuri
de Sprijin”.
În cadrul Grupului VI – Guvernarea Economică – s-au analizat în detaliu probleme legate
de politica monetară, politica economică şi aspecte instituţionale la nivelul Uniunii Europene. În
încercarea grupului de a identifica posibile elemente care ar putea fi incluse în Tratatul
Constituţional s-a recomandat ca obiectivele economice şi sociale ale Uniunii să fie stipulate în
Tratat.
Grupul VII – Acţiunea Externă – analizând intervenţia Uniunii Europene pe plan
internaţional a identificat elemente precum interese comune, obiective şi principii, competenţe,
coerenţa şi eficienţa acţiunilor pe structuri, instrumente şi proceduri de luare a deciziilor.
Raportul final al Grupului VIII – Apărare – a fost structurat în două părţi: prima cuprinde
contextul legal şi dezvoltarea politicii europene de apărare şi securitate în urma Consiliului
European de la Koln (1999), a doua însumează recomandările grupului de lucru.
Grupul IX – Simplificare – a avut sarcina de a găsi modalităţile prin care procedurile şi
instrumentele Uniunii Europene pot deveni mai coerente şi mai accesibile cetăţenilor.
Raportul final al Grupului de lucru X – Libertate, Securitate şi Justiţie – cuprinde proceduri
legislative, modalităţi de cooperare operaţională în vederea eradicării criminalităţii transfrontaliere
pentru a asigura libertatea şi siguranţa cetăţenilor Uniunii.
Concluziile Grupului XI – Europa Socială – rezultă în urma unei analize amănunţite a
aspectelor sociale care trebuie specificate în Tratatul Constituţional, precum valorile, obiectivele
sociale, competenţele Uniunii în domeniul social, rolul partenerilor sociali şi coordonarea
diverselor procese economice şi sociale.
Pentru a extinde şi mai mult dezbaterea şi a-i asocia ansamblul cetăţenilor, o sesiune
plenară a Convenţiei a fost consacrată dialogului cu societatea civilă. Grupurile de contact, create
pe modelul grupurilor de lucru, au permis organizaţiilor societăţii civile să-şi exprime punctul de
vedere. În acest sens, a fost deschis un Forum, pentru ca aceste organizaţii (parteneri sociali, medii
economice, ONG-uri, medii academice etc.) să îşi poată depune contribuţiile la dezbaterea privind
viitorul Uniunii pe un site Internet creat în acest scop.
Una din sarcinile cheie ale Convenţiei a fost de a organiza viitoarea uniune politică,
formată din 25-27 de state, pornind de la structura gândită de fondatori pentru o comunitate
economică formată din şase state.
Uniunea rămâne un sistem mixt care împrumută din modelele „federaţie”, „confederaţie”,
Convenţia propunându-şi să formalizeze această realitate în cadrul prevederilor cuprinse în
Tratatul Constituţional. Triunghiul instituţional format din Consiliul Uniunii Europene – care
reprezintă interesele statelor membre, Parlamentul European – care reprezintă populaţia Uniunii
Europene şi Comisia – care exprimă şi promovează interesele comune ale Uniunii Europene, va
trebui să reflecte pe mai departe acest echilibru al puterilor, conform căruia nici o instituţie nu
trebuie să fie subordonată alteia.
Deţinerea timp de şase luni, prin rotaţie, a Preşedinţiei UE a reprezentat una dintre cele mai
dezbătute probleme în cadrul Convenţiei, argumentul principal deoarece Uniunea Europeană nu
poate funcţiona fără un executiv vizibil şi identificabil, a cărui autoritate să fie recunoscută atât în
plan european, cât şi internaţional.
Foarte multe opinii au exprimat temerea privind eficienţa actualului sistem al Preşedinţiei
într-o Europă cu 25-27 de membri, deoarece, după extindere, fiecare ţară ar trebui să deţină această
funcţie o dată la 12,5 – 13,5 ani. Deoarece priorităţile se vor schimba de la o Preşedinţie la alta, în
funcţie de statul membru care deţine această funcţie, priorităţile generale, specifice Uniunii
Europene ar avea de suferit. Dezbaterile au mai evidenţiat faptul că deţinerea acestei funcţii
implică sarcini administrative şi organizaţionale masive, cărora o ţară mică le-ar putea face faţă
mai greu.
Propunerea franco-germană, făcută publică la 15 ianuarie 2003 de către preşedintele
Jacques Chirac şi cancelarul Gerhard Schroeder, a avut în vedere înlocuirea preşedinţiei prin
rotaţie cu un Preşedinte permanent al Uniunii Europene, ales de către membrii Consilului
European, pentru o perioadă de cinci ani sau 2,5 ani, cu posibilitatea realegerii. Cei doi susţineau
că funcţiile principale ale preşedintelui vor fi legate în principal de pregătirea, conducerea şi
animarea lucrărilor Consiliului European şi de monitorizare a execuţiei deciziilor sale. De
asemenea, el ar reprezenta Uniunea Europeană pe scena internaţională cu ocazia întâlnirii şefilor
de stat sau de guvern, fără a prejudicia activitatea Comisiei şi a Preşedintelui său. Conform acestei
propuneri „o preşedinţie stabilă, într-o Europă extinsă, este indispensabilă pentru continuitatea,
stabilitatea şi vizibilitatea Uniunii Europene”. Totodată, Preşedintele Comisiei ar trebui să fie ales
de către Parlamentul European şi aprobat de către Consiliul European, cu o majoritate calificată.
Propunerea franco-germană a consacrat, în principal, preeminenţa Consiliului European,
care va indica marile orientări politice şi strategice ale Uniunii, în special în domeniul politicii
externe şi de securitate, împreună cu Comisia europeană.
Această propunere a găsit susţinători în rândul ţărilor mari, precum Spania şi Marea
Britanie, însă ţările mici au privit-o cu multă rezervă, chiar ostilitate. Ţările mici ca Finlanda,
Austria, Portugalia, Grecia precum şi ţările care au aderat recent la Uniune au propus o Europă de
tip federal, în cadrul căreia să funcţioneze o Comisie puternică, în măsură să protejeze mai bine
interesele statelor membre. Conform „federaliştilor”, întărirea Consiliului ar fi în detrimentul
instituţiilor comunitare. Consiliul European va trebui să traseze marile politici generale, să menţină
şi să asigure egalitatea de tratament între state prin continuarea exercitării rotaţiei semestriale la
nivelul Consiliului European. Drept urmare, ar trebui menţinută preşedinţia rotativă, iar sarcinile
executive ar trebui împărţite cu instituţia Comisiei. Preşedintele Comisiei ar trebui să fie ales de
Parlamentul European prin vot popular. Statele mici au rămas ataşate principiului egalităţii cu
statele mari, preşedinţia prin rotaţie dându-le sentimentul exercitării unui rol important în Consiliu
şi în Comisie. Considerând că asumarea Preşedinţiei prin rotaţie semestriale şi desemnarea unui
comisar din fiecare stat membru ar reprezenta o recunoaştere solemnă a apartenenţei lor la
Uniunea Europeană, toate aceste ţări au fost de acord că nerespectarea punctului lor de vedere ar
duce inevitabil la slăbirea Comisiei şi ar da prea multă putere statelor mari, percepute ca un
Directorat.
O altă opinie10 exprimată a fost cea a unificării preşedinţiei Consiliului European cu cea a
Comisiei. Conform susţinătorilor acestei soluţii, noua Preşedinţie ar putea permite separarea
funcţiilor executive ale Consiliului de cele legislative şi contopirea tuturor funcţiilor de conducere
într-o singură preşedinţie.
În cadrul Consiliului European de la Atena, din 16 aprilie 2003, preşedintele Convenţiei,
Valery Giscard d’Estaing, arăta că, deşi în ceea ce priveşte propunerea de creare a unui post de
ministru al afacerilor externe există un acord unanim, în ceea ce priveşte problematica preşedinţiei
rotative opiniile difereau în continuare foarte mult. În ciuda protestelor statelor mici şi a noilor
state membre, acesta şi-a exprimat suportul său deplin pentru crearea unui post permanent de
Preşedinte al Uniunii Europene.
Prezentarea proiectului Tratatului Constituţional în cadrul Consiliului European de la
Salonic, desfăşurat în perioada 19-20 iunie 2003, a constituit încheierea lucrărilor Convenţiei
privind viitorul Europei. Proiectul revizuit şi completat al Tratatului a fost publicat la 18 iulie
2003.
Conferinţa Interguvernamentală pentru adoptarea Tratatului de instituire a unei Constituţii
pentru Europa a fundamentat ideea că adoptarea unei Constituţii Europene va reprezenta cu
siguranţă un pas important pentru ca Uniunea Europeană - în formatul său extins – să devină un
actor global. Cu acest prilej, s-a considerat că proiectul de Tratat Constituţional redactat de
Convenţie marchează o etapă istorică în direcţia realizării obiectivelor integrării europene,
decizându-se convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale care să adopte un nou Tratat
fundamental al UE.
Pe baza lucrărilor Convenţiei privind viitorul Europei, în toamna anului 2003 au demarat
lucrǎrile Conferinţei Interguvernamentale. Aparentul eşec al acesteia din cadrul Consiliului

10
Susţinătorii acestei idei au fost Andrew Duff, membru al Parlamentului European, şi Lambero Dini, fost ministru de
externe al Italiei.
European de la Bruxelles din 17 decembrie 2003 ar fi pǎrut a amâna cu cel puţin doi ani
dezideratul Uniunii de a avea un text fundamental unic. Cu toate acestea, dorinţa realǎ a statelor şi
cetǎţenilor Uniunii de a ajunge la un compromis s-a reflectat în rezultatul pozitiv al Summit-ului
de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004, în urma cǎruia a fost adoptat textul final.
La 29 octombrie 2004 a fost semnat, la Roma - loc simbolic din perspectiva semnǎrii
primelor tratate institutive ale Comunitǎţilor Europene - Tratatul de instituire a unei Constituţii
pentru Europa, adoptat de către Consiliul European la Bruxelles.

6.2. „Constituţie” versus „Tratat” constituţional. Noi principii şi


mecanisme instituţionale
Pentru a stabili dacă este vorba de o constituţie sau despre un tratat constitutiv, trebuie să
analizăm natura juridică a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
Pornind de la sensul noţiunii de “constituţie”, care înseamnă “aşezare cu temei”,11 s-a pus
problema legitimităţi folosirii acestei sintagme pentru a defini documentul ce urma a fi elaborat.
Pe parcursul lucrărilor Convenţiei s-a conturat tot mai clar concluzia că nu poate fi vorba
de o Constituţie Europeană, ci numai de un „Tratat Constituţional European”, dat fiind faptul că o
constituţie presupune, prin definiţie, existenţa unui stat, a unei naţiuni, a unor structuri politice deja
organizate, care îşi doresc să-şi capete un statut, asigurând funcţionarea lor normală în
conformitate cu anumite principii de drept.
Relevând această idee, Dumitru Mazilu sublinia: „Constituţia Europeană reprezintă un
acord de voinţă al Statelor Membre; ea va îmbrăca forma unui Tratat convenit de către
reprezentanţii cei mai autorizaţi ai popoarelor Continentului. Acest Document nu este o Constituţie
în sensul clasic al tuturor „legilor fundamentale”12.
Profesorul Dominique Rousseau, de la Universitatea din Montpellier, într-un articol
publicat în ziarul „Liberation”, formulează trei critici la adresa proiectului de Tratat Constituţional:
1) nu este dezbătut într-o adunare a cetăţenilor, special aleasă în acest scop (constituantă); 2) nu
defineşte o ordine comună a lucrurilor, valabilă pentru toţi şi 3) în loc să simplifice, întreţine
confuziunea puterilor13.
De altfel, analistul francez Philippe Moreau Defarges, relevând calităţile dar şi deficienţele
proiectului constituţional, arăta că „Prima Constituţie europeană va fi experimentală. Trebuie deci

11
A se vedea şi V.Duculescu, C,Călinoiu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
p.98.
12
D.Mazilu, Perspective constituţionale europene, Revista „Palatul de justiţie”, nr.8/2003, p.4.
13
„Liberation” din 6 octombrie 2003, cit. în http://www.democratie-socialisme.org
să acceptăm că ea va fi imperfectă, destinată să evolueze. Dar Uniunea Europeană nu are timp de
pierdut pentru a se dota cu autentice structuri politice”14.
Termenul de “Tratat Constituţional” conferit documentului elaborat la Bruxelles şi
promovat în cadrul negocierilor din cadrul reuniunii de la Bruxelles organizată la sfârşitul lunii
iunie 2004 evocă imaginea unor relaţii interstatale la nivel european. Calificat prin însăşi titulatura
sa ca fiind un “tratat”, Tratatul Constituţional va trebui să se supună, fireşte, regulilor generale care
guvernează materia tratatelor.
Trebuie subliniat şi faptul că Tratatul Constituţional European permite retragerea oricărui
stat membru în condiţii exprese, specificate în tratat. El consacră într-adevăr marile principii ale
integrării, printre care prioritatea legislaţiei comunitare, aplicarea ei directă etc., dar permite în
final ca acestei integrări – oricât de puternică ar fi – să i se pună capăt de un stat care ar considera
că interesele sale naţionale nu-i mai permit să rămână în Comunitate. În condiţiile în care
Constituţia Europeană este considerată un tratat interstatal, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că
ea va putea fi considerată “altfel” decât toate tratatele europene. În acest context este necesar să
reflectăm asupra poziţiei viitoare a statelor europene în cadrul organizaţiilor internaţionale.
Adeziunea la principiile comunitare şi modelarea întregului sistem de drept naţional în spirit
comunitar va afecta radical – până la anihilare – legislaţia, politica externă, personalitatea şi
individualitatea unor diverse instituţii juridice naţionale?15
Aşa cum am mai arătat, principala misiune a Convenţiei privind viitorul Europei a fost
elaborarea unei Constituţii Europene.
Declaraţia de la Laeken adresa viitoarei Convenţii întrebarea dacă aceasta consideră că
simplificarea şi reorganizarea ar putea duce pe termen lung la adoptarea unui text constituţional al
Uniunii Europene şi care ar fi trăsăturile esenţiale ale unei asemenea constituţii. Când Convenţia
şi-a terminat lucrările, în vara lui 2003, s-a afirmat că a mers mai departe în numele acestei
misiuni, producând un „Proiect de Tratat Constituţional pentru Europa”.
Sintagma din titlu este „Constituţie pentru Europa” şi nu „Constituţie pentru Uniunea
Europeană”. O atare formulare a constituit punctul de plecare a numeroase întrebări referitoare la
semnificaţia acestei formulări. În primul rând s-a considerat16 că este vorba despre „vocaţia”
juridică a Uniunii Europene de a cuprinde totalitatea statelor continentului, în condiţiile articolului

14
Philippe Moreau Defarges, La “Constitution” européenne en question, Editions d’Organisation, Paris, 2004, p.137.
15
V.Duculescu, Perspectivele Tratatului constituţional european după reuniunea de la Bruxelles, în „Revista de Drept
Comercial”, Anul XIV, Serie Nouă, nr.9/2004, pag.38-51.
16
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - text comentat şi adnotat -, Ion Gâlea – coordonator, Aniela Băluţ,
Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu, Ministerul Afacerilor Externe, octombrie 2004.
57 din Partea I: “Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile prevăzute în
art. I-2 şi care se angajează să le promoveze în comun”.
În ceeaa ce priveşte relaţiile dintre Uniune şi statele membre, art.I-5 prevede în mod
neechivoc că "Uniunea va respecta identitatea naţională a statelor membre, inerentă în ce
priveşte structurile lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte
autonomia regională şi locală". Ea va respecta funcţiile esenţiale ale statului, inclusiv pe
acelea care urmăresc să "asigure integritatea teritorială a statului, menţinerea ordinii publice
şi apărarea securităţii interne"17.
De asemenea, această sintagmă poate avea semnificaţii simbolice din punctul de vedere al
fundamentării unor valori europene comune tuturor statelor, membre sau nemembre ale Uniunii
Europene – sens în care Uniunea promovează politica vecinătăţii apropiate, reglementată de
articolul I-58 al Părţii I.
Uniunea Europeană are nevoie de o Constituţie care să întărească solidaritatea şi încrederea
între statele membre.
Tratatul constituţional se caracterizează ca având o natură juridică multiplă. Astfel, acesta
va reprezenta:
a) tratat internaţional – supus regulilor dreptului internaţional public;
b) izvor al dreptului comunitar european;
c) text constituţional – document care constituie fundamentul unei ordini juridice, ordinea
juridică comunitară.
Structura şi conţinutul noului Tratat justifică valoarea constituţională prin prezenţa unor
elemente18, cum ar fi:
- reglementarea şi delimitarea competenţelor între Uniune şi Statele membre (asemănător
cu reglementarea separaţiei puterilor în stat),
- prevederi privind cetăţenia şi drepturile fundamentale (prezenţa drepturilor fundamentale
în Constituţie, deşi nu este obligatorie, este remarcată ca o tendinţă a textelor contemporane).
Titlul noului Tratat menţionat în proiect este: Tratat instituind o Constituţie pentru Europa.
Acest consens în privinţa statutului constituţional pe care îl va avea noul Tratat traduce în realitate
o dorinţă mai veche manifestată în sânul Uniunii Europene19.
17
V.Duculescu, Constituţia europeană – “fata morgana”, obiect de “adulaţie” sau un nou “decalog” al relaţiilor
dintre statele continentului?, în revista „Sfera Politicii”, anul XII, nr.112/2004, p.22-27.
18
European Constitutional Law Review, T.M.C. Asser Press – Haga în colaborare cu Cambridge University Press.
19
85% din conţinutul Tratatului Constituţional reprezintă angajamente ale statelor membre ce sunt deja în vigoare, în
baza tratatelor actuale ale U.E. şi doar 15% sunt elemente de noutate ce dau dimensiunea noii “filozofii” în evoluţia
construcţiei comunitare.
6.3. Puncte de vedere şi confruntări referitoare la adoptarea Tatatului
de instituire a unei Constituţii pentru Europa
Din punct de vedere juridic, pentru a intra în vigoare Tratatul Constituţional trebuie ratificat
de către toate statele U.E., conform procedurilor constituţionale ale fiecăruia.
Astfel, ratificarea urmează să se facă în unele ţări la nivelul Parlamentelor, iar în altele în
baza unor referendumuri populare organizate la nivel naţional (de exemplu, Danemarca, Irlanda,
Spania, Franţa, Marea Britanie ş.a.).
Experienţa organizării referendumurilor a demonstrat de-a lungul timpului că istoria
Comunităţilor Europene cunoaşte destule cazuri în care rezultatele referendumurilor nu au permis
ratificarea unor tratate sau au dus la întârzierea ratificăriilor20.
Referendumul a fost prezentat de cunoscutul autor francez Pierre Pactet ca una din
variantele democraţiei semidirecte. Philippe Foillard, în manualul său de Drept constituţional şi
instituţii politice, apărut în 2004, apreciază că „prin referendum, poporul este chemat să se
pronunţe asupra unui text sau asupra unei probleme. Este un mod de a-l asocia la exerciţiul puterii
legislative sau de a-l consulta cu privire la marile probleme care interesează naţiune”21.
Sunt menţionate ca exemple recente de referendum-uri experienţa elveţiană, care s-a
dovedit deosebit de utilă şi la care se recurge în mod constant. După părerea lui Pierre Pactet, „nu
se poate concepe un sistem mai democratic”22.
În România, Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurşarea referendumului leagă
ideea de referendum de aceea de suveranitate naţională, precizând chiar în primul său articol că „În
România, suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum”. Legea mai precizează că „referendumul naţional constituie
forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român”23.
În cadrul Conferinţei internaţionale „Constituţia Europeană: cea mai bună cale spre
înainte?” care a avut loc în perioada 12-16 octombrie 2004 la Scheweningen (Olanda), profesorul
Bruno de Witte de la Institutul Universităţii Europene din Florenţa vorbea despre apariţia noţiunii
de „criza ratificării”, imaginând chiar mai multe modele şi opţiuni posibile, inclusiv un „scenariu”

20
Norvegia a refuzat în 1972 şi apoi din nou în 1994 să adere la Comunităţile Europene; Danemarca a refuzat în 1992
să ratifice Tratatul de la Maastricht dar, în final, l-a ratificat la 18 mai 1993; Irlanda a votat pentru respingerea
Tratatului de la Nisa în 2001, dar l-a acceptat în cadrul unui nou referendum la 19 octombrie 2002.
21
P.Foillard, Droit constitutionnel et institutions politiques, 9e ed., Publications universitaires, Paradigme, Orleans,
2003, p.48.
22
P.Pactet, Institutions politiques et Droit constitutionnel, 18e edition, Ed.Armand Colin, Paris, 1999, p.94.
23
al renegocierii Tratatului sau al creării unei noi Uniuni Europene, limitată la un număr redus de
state, care achiesează ferm la ideea integrării.
Considerând că opoziţia cetăţenilor faţă de proiectul de Tratat de instituire a unei
Constituţii pentru Europa derivă de multe ori din necunoaştere, s-a pornit o campanie de informare
- "1000 de dezbateri referitoare la Europa" - la nivel european cu privire la viitoarea Constituţie a
Uniunii.
La mai puţin de două săptămâni după semnarea Constituţiei, Lituania a fost prima ţară care
a ratificat-o. Ratificarea a fost facută în ultima zi a mandatului actualului Seim (Parlamentul
lituanian), neapelându-se la o consultare populară. Astfel, 84 de parlamentari au votat în favoarea
documentului, patru s-au opus, înregistrându-se trei abţineri.
Trebuie menţionat că şi în această ţară au existat voci care au cerut organizarea unui
referendum pe tema ratificării Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, însă nu au
avut succes.
Astfel, Ministrul de externe lituanian, Antanas Valionis, a declarat - referitor la posibilitatea
unui referendum - ca acesta nu-şi avea rostul, din moment ce populaţia s-a pronunţat deja în
favoarea aderării la Uniunea Europeană.
Ungaria a fost cea de-a doua ţară care a ratificat Tratatul constituţional în decembrie 2004.
Ratificarea s-a făcut tot pe cale parlamentară, obţinându-se 304 voturi în favoarea ratificării, nouă
împotrivă şi opt abţineri; 64 dintre membrii Parlamentului ungar au fost absenţi în momentul
votării.
Cea de-a treia ţară care a ratificat Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa a
fost Slovenia. Parlamentul sloven a ratificat la data de 1 februarie 2005 Constituţia Ununii
Europene, înregistrându-se 79 de voturi pentru, patru împotrivă şi şapte abţineri.
În discursul ţinut în faţa Parlamentului, Primul Ministru sloven Janez Jansa a afirmat că
prin ratificarea textului, Slovenia ajută Uniunea Europeană să avanseze cu un pas spre
implementarea Constituţiei, îndeplinindu-şi astfel responsabilitatea faţa de viitorul comun
european.
În Parlamentul de la Ljubliana, Bogdan Barovic, membru al Partidului Naţionalist Sloven
aflat în opoziţie, a cerut deputaţilor să voteze împotriva Constituţiei, din cauza grabei cu care a fost
ratificată, declarând că nu este acceptabil să li se ceară mai întâi să voteze, abia apoi urmând să fie
dezbătută.
Un sondaj al Facultăţii de Ştiinte Sociale din Ljubliana a arătat că 54% dintre sloveni susţin
ratificarea Constituţiei, 10% fiind împotrivă şi 36% neavând nici o părere. Conform aceluiaşi
sondaj, 30% dintre cetăţenii Sloveniei declară că nu cunosc deloc Constituţia, în timp ce 43% îi
cunosc conţinutul într-o mică măsură.
Un semnal politic pozitiv pentru aprofundarea construcţiei europene a fost la data de 12
februarie 2005 când Parlamentul European, cu majoritate de voturi, s-a pronunţat în favoarea
proiectului Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
Astfel, 500 de eurodeputaţi au votat în favoarea Tratatului constituţional european, 137 au
votat împotrivă iar 40 s-au abţinut. Cei care s-au abţinut sau au votat împotriva Constituţiei au fost
reprezentanţii extremei stângi, drepte, a grupului de independenţi eurosceptici, a conservatorilor
britanici şi a partidului ODS ceh.
După exercitarea votului, care nu are un caracter obligatoriu, ci mai mult simbolic,
preşedintele Parlamentului European, Josep Borrell, a subliniat că nu numai rezultatul favorabil
este de luat la cunoştinţă, dar şi nivelul mare de aprobare înregistrat (74% în favoarea
documentului).
Primul ministru luxembourghez Jean-Claude Juncker, a cărui ţară a deţinut în acea
perioadă, a salutat şi el rezultatul din Parlamentul European: "Am vrut să transmit cât de bucuros
sunt datorită acestei majorităţi covârşitoare. În mod evident, acesta este un moment important în
istoria Parlamentului".
Rezoluţia Parlamentului European subliniază rolul Constituţiei Europene, referindu-se la
impactul pozitiv asupra Uniunii Europene, claritatea în ceea ce priveşte natura şi obiectivele
Uniunii, eficienţa sporită şi vizibilitatea pe scena internaţională, caracterul democratic,
reglementarea drepturilor cetăţenilor Uniunii. De asemenea, Uniunea este aprofundată prin
introducerea clauzei de solidaritate aplicabilă în caz de terorism şi de dezastru natural sau de
origine umană. Se menţionează faptul că Uniunea este fondată pe principiile comune ale statelor
membre şi este legitimată dual (state şi cetăţeni). Tendinţa nu este de a crea un superstat, ci de a
respecta identităţile naţionale ale statelor membre.
Prima ţară care a organizat un referendum popular a fost Spania, fiind urmată de Franţa, Olanda şi
Luxembourg.
Franţa a ales ratificarea pe calea referendumului datorită importanţei acordate Constitutiei.
Consiliul Constituţional francez a hotărât că pentru a putea ratifica Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa, Franţa va trebui să îşi modifice propria Constituţie. Aspectele din actul
fundamental francez care necesită modificări sunt cele referitoare la libertăţile personale, securitate
şi justiţie, precum şi cele referitoare la politica externă şi de securitate a Uniunii, aceasta urmând să
implice transferul competenţelor către Uniune şi de aceea va aduce atingere suveranităţii naţionale.
Preşedintele francez Jacques Chirac a transmis concetăţenilor săi, în cadrul discursului
tradiţional televizat de Anul Nou, că: "În 2005 veţi avea viitorul Europei în mâinile voastre. Am
decis : Constituţia Europeană să vă fie înaintată spre aprobare printr-un referendum înainte de
vară. Voi, poporul suveran, veţi fi chemaţi să vă alegeţi propriul destin".
Chirac a subliniat că prin aprobarea documentului comunitar, cei care vor vota vor permite
Europei să fie mai democratică, mai determinată şi mai puternică, având astfel posibilitatea unui
progres social şi economic mai rapid. De asemenea, preşedintele francez a arătat că prin aprobarea
actului "veţi permite Franţei să aibă mai multă greutate în cadrul Uniunii".
Francezii sunt îngrijoraţi că prin aderarea Turciei la Uniune şi intrarea în vigoare a
Constituţiei, Turcia va deveni una dintre cele mai puternice state membre la nivelul luării deciziilor
în instituţiile comunitare datorită faptului că sistemul de luare a deciziilor la nivel comunitar
prevăzut de Constituţia Uniunii Europene se bazează foarte mult pe elementul demografic,
preconizându-se faptul că în 2015 Turcia va avea o populaţie care va depăşi pe cea a Germaniei,
actualmente cel mai mare stat membru al Uniunii din acest punct de vedere.
Pentru a contracara această temere, preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso,
a declarat pentru ziarul “Le Figaro” că reglementările din Constituţia UE vor putea fi schimbate în
viitor: "Dacă este nevoie să schimbăm mai târziu regulile vom face acest lucru. Dar aceasta nu este
actualmente o problemă în discuţie". Purtătorul de cuvânt al lui Barroso, Francoise Le Bail, a
adăugat: "Când va veni timpul să schimbăm Constituţia vom discuta acest lucru, dar acest timp
încă nu a venit".
Cuvintele oficialilor europeni destinate francezilor nu au fost pe placul britanicilor,
deoarece una din principalele direcţii de campanie a guvernului Tony Blair în favoarea Constituţiei
UE a fost că noul Tratat European va constitui cadrul final al relaţiei Marii Britanii cu Uniunea
Europeană.
Eşecul referendumului francez atrage încă o dată atenţia asupra importanţei decisive care
revine organizării unor campanii de informare şi comunicare credibile şi profesionist desfăşurate.
Dezbaterile naţionale pe tema Constituţiei au fost extrem de reduse în statele care au ratificat acest
document prin vot parlamentar şi doar ceva mai prezente în cele care şi-au propus organizarea de
referendumuri. Chiar şi în aceste state însă, percepţiile naţionale privind diferite aspecte incluse în
tratat au fost şi sunt diferite.
Ceea ce apare ca evident din modul în care s-a desfăşurat până acum procesul de ratificare
este faptul că ratificarea Tratatului Constituţional a fost privită ca o problemă naţională,
dimensiunea europeană lipsind aproape cu desăvârşire. Ca atare, este extrem de dificil să fie
prezentată într-un mod atractiv dar şi corect Constituţia cetăţenilor în cazul în care aceştia nu
înţeleg că ea reprezintă rezultatul unui necesar compromis între 25 de state (atins în cadrul
conferinţelor interguvernamentale) dar şi al unor dezbateri mult mai complexe, la care au participat
reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi candidate, cât şi ai parlamentelor naţionale şi ai
societăţii civile (în cadul Convenţiei)24.
Respingerea prin referendum, de către Franţa25 şi Olanda, a Tratatului Constituţional a creat
o situaţie fără precedent în Uniunea Eoropeană. Este evident că avem de-a face cu un sistem ce
depăşeşte, ca amploare a consecinţelor, graniţele celor două ţări, profunzimea crizei depinzând de
evoluţiile din următoarele luni, corelate cu consecinţele incapacităţii Consiliului European din 16-
17 iunie 2005 de a adopta bugetul comunitar pentru perioade 2007-2013.
Cu o participare record de 70% în Franţa şi 63% în Olanda (în timp ce la alegerile pentru
Parlamentul European din mai 2004 participarea a fost de doar 34%), din care voturile negative au
reprezentat 54,6%şi, respectiv, 61,7%, rezultatul referendumurilor din 29 mai şi, respectiv, 1 iunie
2005 reprezintă încheierea etapei voluntariste şi vizionare a construcţiei comunitare, bazată pe
voinţă politică şi entuziasm, imaginată de Jean Monnet şi Robert Schuman la începutul anilor” 50
ai secolului trecut. Nu este prima criză şi probabil nici ultima, dar dacă nu va exista voinţa politică
pentru a o gestiona corect, ea poate deveni cea mai profundă sincopă în funcţionarea construcţiei
comunitare, cu consecinţe pe termen lung asupra direcţiei de evoluţie a procesului de unificare a
continentului.
Atât Franţa, cât şi Olanda s-au confruntat în ultimii ani cu o problematică economico-
socială internă complexă, dar cauzele eşecului celor două referendumuri sunt mult mai profunde
decât sancţionarea unor guverne de către propriul electorat. Este vorba, în egală măsură, de teama
că extinderea Uniunii aduce cu ea dumping social, delocalizare şi şomaj crescut în “vechea
Europă”, de adâncirea decalajului între viziunea elitelor şi aşteptările opiniei publice, de
comunicarea deficitară cu populaţia. “NU”-ul francez şi olandez nu reprezintă un dezacord cu
24
I. Jinga, „Tratatul Constituţional al Uniunii Europene: reflecţii asupra unei perioade de reflecţie”, în Revista de
Drept Public, Anul XI (31), p. 90
25
Pentru Franţa, referendumul din 29 mai a fost a doua consultare de acest gen pierdută de autorităţii, după cea din
1969 privind regionalizarea şi reforma Senatului francez, care a determinat demisia generalului De Gaulle. La nivelul
U.E. există şi alte precedente: Tratatul de la Maastricht a fost acceptat de către francezi la limită, în referendumul din
1992, danezii şi britanicii l-au ratificat după acceptarea unor clauze de opting out, Irlanda a acceptat Tratatul de la Nisa
doar după al doilea referendum, în 2002. Este însă pentru prima dată când două state fondatoare ale edificiului
comunitar resping aprofundarea integrării, şi tot prima dată când Franţa se situează pe o poziţie divergentă de cea a
Germaniei într-un dosar european esenţial, punând în discuţie credibilitatea cuplului franco-german. Analiştii
apreciază că efectele veto-ului francez vor fi de lungă durată şi vor afecta forţa politică a Parisului la nivelul deciziei
europene.
textul Tratatului Constituţional (marea majoritate a votanţilor nu au citit Tratatul şi cunosc puţin
despre conţinutul documentului),ci expresia unei stări de nemulţumire mult mai generale la nivelul
opiniei publice.
Rezultatele referendumurilor din Franţa şi Olanda sunt consecinţa unui deficit democratic
real, iar votul negativ a fost o sancţiune pentru întreaga clasă politică europeană deoarece Tratatul
Constituţional a fost susţinut de marea majoritate a forţelor politice din ţările Uniunii Europene.
Cotidianul olandez De Volkskrant, încerca, în ediţia din 16 iunie 2005, o analiză a votului
negativ din Olanda, ajungând la concluzia că “Europa nu poate funcţiona decât dacă rămâne
pluriformă" şi acuzând liberalizarea excesivă promovată de la Bruxelles: “Făcându-se apel la
concurenţa nelimitată, acest proces — de la normele impuse pentru bere şi brânză, până la căi
ferate şi sisteme de comunicaţii—se amestecă tot mai frecvent în specificul naţional şi, din acest
motiv, începe să ia forme ameninţătoare pentru ideea europeană”.
Se poate afirma că „nu-ul” francez reprezintă cel mai serios obstacol pe care l-ar fi putut
crea oricare din statele membre ale UE implicate în ratificarea Tratatului Constituţional. În cazul,
destul de probabil, în care şi alte state ar respinge Constituţia – din motive diferite desigur – ar fi
extrem de dificil să mai fie salvat textul constituţional în întregul său. În aceste condiţii, s-a vorbit
foarte mult despre un aşa zis „plan B”, pe care anumiţi oficiali sau lideri politici l-ar avea pregătit
în cazul unui eşec. Chiar dacă pot fi discutate scenarii alternative, ar fi o exagerare să se considere
că cineva ar deţine „planul B”, pe care trebuie doar să-l scoată dintr-un sertar secret. După
rezultatele negative ale referendumurilor organizate în Franţa şi Olanda s-au realizat evaluări ale
consecinţelor respingerii Tratatului Constituţional.
În planul demersurilor politice, cancelarul Schroder a propus convocarea unei reuniuni de
urgenţă a liderilor din cele şase state fondatoare ale Comunităţilor Europene (Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), apel la care a răspuns doar preşedintele Franţei.
La nivelul Comisiei Europene, preşedintele Barroso a insistat iniţial că ratificarea trebuie să
continue, dar şi-a anunţat poziţia ulterior, arătând că printre opţiuni se află şi “apăsarea butonului
de pauză”, deoarece un grup important de comisari susţin că salvarea Tratatului Constituţional şi
evitarea intrării într-o etapă de paralizie politică a Uniunii impun suspendarea temporară a
procesului de ratificare.
Unii analişti26 consideră că există trei posibile scenarii în încercarea de depăşire a acestei
crize instituţionale:
Un prim scenariu, cel conform căruia s-ar produce o renegociere de substanţă a
Constituţiei este însă nerealist. Oricine a urmărit procesul complex de atingere a consensului în
cadrul Convenţiei şi a celor două conferinţe interguvernamentale realizează că actualul text este
rezultatul unui compromis fragil şi că orice modificare într-un capitol impune modificări în altele.
Un al doilea scenariu, conform căruia s-ar putea organiza un al doilea referendum în Franţa
şi adăuga un protocol actualei Constituţii prin care să se acorde un rol mai important dimensiunii
sociale, pare de asemenea nerealist. Un asemenea protocol, care ar răspunde preocupărilor
manifestate în Franţa, ar diminua însă serios şansele de reuşită ale Constituţiei în alte ţări, precum
în Marea Britanie, în care deja Constituţia este percepută a fi rezultatul unei înţelegeri „franco-
germane”, care, prin componenta socială mult prea prezentă, ar putea genera încetinirea creşterii
economice.
Al treilea şi cel mai probabil scenariu este cel al „Tratatului de la Nisa plus” (Treaty of
Nice Plus). Astfel, regulile stabilite prin Tratatul de la Nisa vor continua să se aplice, iar şefii de
state vor încerca să salveze din actuala Constituţie elemente asupra cărora vor cădea de comun
acord şi pe care vor încerca să le ratifice conform procedurilor naţionale. În cazul acestui ultim
scenariu, valoarea adăugată adusă de Constituţie, în termeni de coerenţă legală şi voinţă politică în
sensul transformării UE în ceva mai mult decât o simplă uniune economică, ar avea de suferit.
Acesta ar putea însă fi aşa numitul „plan B”, însă un asemenea plan presupune însă şi
depăşirea anumitor obstacole de natură politică şi juridică.
S-a considerat că Consiliul European din 16-17 iunie 2005 va ajunge la concluzia
necesităţii unei “perioade de reflecţie” în procesul de ratificare a Tratatului Constituţional şi,
implicit, o amânare a intrării acestuia în vigoare, prevăzută iniţial pentru octombrie 2006, până în
2007 sau 2008 (în ipoteza pozitivă că se va reuşi deblocarea situaţiei actuale).
Se estima şi că, din motive de imagine, Consiliul European va adopta un limbaj
“intermediar”, din care să rezulte că procesul de ratificare va continua după ce statele membre vor
analiza, individual, situaţia creată şi strategia de urmat. Analiştii remarcau scăderea semnificativă
şi imediat a Euro în raport cu dolarul american şi influenţa pe care respingerea Tratatului
Constituţional în Franţa şi Olanda o va avea asupra adoptării bugetului U.E. pentru perioada 2007-
2013 (în special asupra plafonului contribuţiilor din PIB-ul naţional) şi asupra continuării

26
S.Kurpas,What Could be Saved from the European Constitution if Ratification Fails? The problem with a „Plan B”,
CEPS Policy Brief no.70/may 2005, www.ceps.be Kurpas, Sebastian, Marco Incerti, Justus
procesului de extindere a Uniunii, în primul rând a începerii negocierilor de aderare cu Turcia şi
Croaţia, fără a se exclude nici eventuale efecte colaterale asupra calendarului admiterii efective a
României şi Bulgariei.
Putem spune că Summit-ul de la Bruxelles s-a desfăşurat sub semnul incertitudinilor, atât în
ceea ce priveşte Tratatul Constituţional, cât şi referitor la perspectivele financiare, confirmând că
U.E. se află într-o criză multiplă: politică, economică, instituţuională şi chiar de identitate27.
Majoritatea prognozelor amintite au fost însă confirmate, Consiliul european ajungând la concluzia
că ratificarea Tratatului rămâne în actualitate, dar statele membre au libertatea de a-şi adapta
calendarul de ratificare în funcţie de condiţiile interne şi de conjunctura Europeană.
Liderii Uniunii au decis ca textul Tratatului Constituţional să se păstreze în foma actuală,
eliminându-se astfel speculaţiile privind renegocierea sau abandonarea acestuia. Cu toate acestea,
ei au modificat calendarul posibil de intrare în vigoare. Astfel, nu se mai menţionează data de
noiembrie 2006, dată la care Tratatul să intre în vigoare, 2008 sau chiar 2009 – în orice caz după
alegerile din Franţa şi Olanda, prevăzute în 2007, când s-ar putea imagina, eventual, organizarea
unor noi referendumuri în cele două ţări.
Concluziile Consiliului European au adâncit incertitudinea asupra evoluţiei viitoare a
construcţiei europene, datorită incapacităţii de a adopta bugetul comunitar pentru perioada 2007-
2013, cu consecinţe evidente privind voinţa liderilor U.E. de a se pune de acord asupra unui
proiect politic comun. Liderii francez, german, luxemburghez şi belgian au arătat explicit că văd
cauza acestui eşec în poziţia inflexibilă a Londrei, pe care au acuzat-o de egoism şi sacrificarea
Europei unite pe altarul liberalismului. Şi alţii au gândit la fel, chiar dacă s-au abţinut de la
declaraţii publice tranşante, deoarece poziţia britanică a pus în disvuţie politica agricolă a U.E.,
considerată singura politică cu adevărat comună pentru că este finanţată în întregime de la bugetul
comunitar, în timp ce toate celelalte politici ale U.E. sunt cofinanţate28.
27
Consiliul European din iunie 2005 a adus în prim-plan ciocnirea dintre două filozofii fundamentale privind viitorul
Uniunii Europene: una care susţine liberalizarea şi pune accentul pe rolul esenţial al pieţei, cealaltă care vede Uniunea
drept un proiect de integrare politică bazată pe solidaritate
28
Premierul britanic Tony Blair şi-a apărat poziţia în faţa Parlamentului European la 23 iunie 2005, când a prezentat
priorităţile Preşedenţiei britanice a U.E. pentru semestrul II al anului 2005. În acest sens, el a subliniat faptul că nu
doreşte să transforme Europa într-o zonă de liber-schimb, ci să lanseze o reformă prin care Uniunea să facă faţă
mondializării: “Cred în Europa ca proiect politic. Cred într-o Europă cu o dimensiune socială puternică. Nu voi
accepta niciodată o Europă care să fie doar o piaţă economică (…..) Este esenţial ca Europa să acţioneze de o manieră
unită pentru a-şi păstra poziţia, iar acest lucru presupune înnoire şi adaptarea idealului european la lumea în care
trăim”. Europa trebuie să-şi modernizeze economia şi domeniul social, altfel riscă să piardă teren nu doar în faţa
Statelor Unite, ci şi a Chinei şi Indiei. Liderul britanic a prezentat cifre deloc măgulitoare pentru ambiţiile europene:
actualul model social al U.E. există cu preţul a 20 de milioane de şomeri; numărul de cercetători ce ies din
În afara celor trei posibile scenarii prezentate anterior, teoreticienii şi practicienii au mai
formulat alte două posibilităţi de ieşire din criza ratificării.
O primă posibilitate este aceea a preluării, de către toate statele U.E., doar a unor părţi din
Tratat (de exemplu, primele două părţi, Definiţia şi obiectivele Uniunii şi Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii, în timp ce parte a treia, Politicile şi funcţionarea Uniunii, ar urma să fie
păstrată în forma actuală din Tratatul de la Nisa). Considerăm că această soluţie este teoretică,
deoarece Tratatul Constituţional reprezintă rodul unui compromis, în care prevederi din partea întâi
au fost acceptate de unele state la schimb cu unele din partea a treia. Într-o astfel de situaţie, este
clar că negocierile ar trebui reluate de la zero. Ceea ce ar fi însă posibil este preluarea, “ pe cale
administrativă” a unor elemente din Tratat, cum sunt Preşedenţia în echipă sau prezidarea de către
Înaltul Reprezentant pentru PESC a Consiliului Relaţii Externe29.
Nu este exclusă nici constituirea unui “ nucleu dur “ care să preia Tratatul Constituţional,
dar fără Franţa şi Marea Britanie este greu de imaginat cine ar putea constitui “coloana vertebrală”
a nucleului.
În ceea ce priveşte obstacolele de natură juridică, pot fi identificate trei categorii
importante30:
1. Elemente care nu impun o modificare a Tratatului, situaţie care nu necesită o ratificare în
concordanţă cu procedurile naţionale. În acest caz este suficient un acord unanim între şefii de
state şi guverne şi un act juridic emis de Consiliul de miniştri. Dacă şi alte instituţii ale UE ar fi
afectate de schimbările propuse, acest act juridic ar trebui urmat de un acord interinstituţional între
cele trei importante instituţii ale UE, Consiliul, Parlamentul şi Comisia.
2. Elemente care impun o modificare a Tratatului, situaţie în care ratificarea este necesară.
În acest caz, ratificarea depinde de prevederile specifice existente în fiecare stat membru.
3. Elemente care impun o modificare a Tratatului şi care modifică competenţele nivelurilor
naţionale/regionale în favoarea UE. Într-o asemenea situaţie este necesară nu numai organizarea

universităţile indiene este mai mare decât cel european; China şi-a triplat în ultimii cinci ani investiţiile în domeniul
cercetării; doar două universităţi europene sunt cotate printre primele douăzeci din lume. Mesajul lui Blair este fără
echivoc:Uniunea Europeană fie se schimbă, fie va eşua. Soluţia constă în implementarea fermă a Agendei Lisabona şi
în regândirea modelului social european, acordându-se totodată mai multă atenţie cercetării, inovării, politicii de
dezvoltare şi restructurării bugetului comunitar.
29
I.Jinga, „Tratatul Constituţional al Uniunii Europene: reflecţii asupra unei perioade de reflecţie”, în Revista de
Drept Public, Anul XI (31), p. 96.
30
S.Kurpas, What Could be Saved from the European Constitution if Ratification Fails? The problem with a „Plan B”,
CEPS Policy Brief no.70/may 2005.
unor referendumuri dar şi respectarea unor condiţii mult mai stricte (ca de exemplu amendarea
constituţiilor naţionale sau obţinerea unei majorităţi calificate în parlamentele naţionale).
După cum se poate lesne bănui, inovaţiile majore ale Tratatului Constituţional pot
întâmpina obstacole serioase, indiferent dacă sunt parte a Constituţiei sau a unui plan „B”
alternativ.
Constituţia Europeană – sau mai exact „Tratatul Constituţional”, denumire care este
suficientă pentru a demonstra limitele procesului integraţionist – a reflectat în forma sa finală două
echilibre de interese: primul, între instituţiile comunitare, iar al doilea între statele membre şi
Uniunea Europeană, ca entitate distinctă31.
Marea Britanie este faimoasă pentru euroscepticismul său, precum şi pentru poziţia
nehotărâtă pe care o adoptă de multe ori în relaţiile sale cu SUA şi Uniunea Europeană. De altfel,
Londra are şi un statut aparte în cadrul UE, nefăcând parte din zona euro şi nici din Spaţiul
Schengen, beneficiind de un regim special în domeniul contribuţiei la bugetul comunitar.
Este de aşteptat ca Marea Britanie, care deţine Preşedenţia rotantă a Uniunii între 1 iulie-
31 decembrie 2005 să profite de noua situaţie pentru a creea premisele unei noi forme de
leadership european. Pe această linie, putem asista la propuneri britanice interesante privind
reflecţia asupra Tratatului Constituţional, premierul Tony Blair dorind să dea o dimensiune
concretă mesajului său european din 23 iunie, cu atât mai mult cu cât şansele adoptării
perspectivelor bugetare ale Uniunii în următoarele şase luni sunt reduse. Pot avea loc şi încercări
de modificare a axelor de alianţe informale, iar unele state mari din U.E. vor căuta, probabil, să se
repoziţioneze pe eşichierul deciziei europene, într-o tendinţă de a recupera influienţa pe care altele
sunt pe cale să o piardă, în timp ce ţările mici vor deveni mai vocale în a-şi susţine interesele,
inclusiv prin conturarea de alianţe cu geometrie variabilă.

31
V. Duculescu, “Constituţia europeană – un nou „Tratat de la Roma”?, în Revista „Palatul de Justiţie” nr.11 şi
12/2004.
PRINCIPALELE INSTITUŢII ALE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PRIVAT

CAPITOLUL VII RAPORTUL JURIDIC DE DREPT


INTERNAŢIONAL PRIVAT

Societatea contemporană cunoaşte o tot mai mare intensificare a relaţiilor internaţionale,


care au devenit de o varietate infinită şi de o complexitate nelimitată.
Comerţul internaţional, unul din factorii cei mai importanţi ai dezvoltării economice şi,
prin aceasta, un puternic instrument de înţelegere între popoare şi de pace, a dobândit o înflorire
fără precedent. La aceasta au contribuit, desigur, facilitatea uluitoare a comunicaţiilor
internaţionale, posibilităţile de informare rapidă, formele noi ale drepturilor purtând asupra
bunurilor, care uşurează enorm tranzacţiile internaţionale, măsurile moderne de asigurare
împotriva pierderilor, mijloacele juridice menite să dea operaţiilor comerciale certitudinea fără de
care acestea nu s-ar putea desfăşura etc.
Dar relaţiile economice internaţionale îmbracă şi alte forme decât cele ale comerţului
internaţional; astfel, relaţiile internaţionale se mai pot manifesta şi prin schimburi culturale,
ştiinţifice, turistice, sportive şi de altă natură.
În toate aceste situaţii se nasc cele mai diferite probleme juridice, ca de pildă: o firmă
comercială străină vrea să încheie, la noi în ţară, un contract de vânzare-cumpărare; după care lege
se va încheia contractul şi care lege îi va cârmui efectele?; un străin conducând automobilul său pe
o şosea românească, ciocneşte şi distruge o maşină, proprietatea unui cetăţean român; după care
lege se va judeca litigiul?; doi cetăţeni străini, soţ şi soţie vor să divorţeze în România; după care
lege se va judeca cererea lor?; o succesiune a unui cetăţean român se deschide în România, dar
parte din bunurile succesorale se află şi în alte ţări: ce lege va cârmui drepturile succesorale cu
privire la bunurile aflate în străinătate?.
În toate aceste situaţii se pun probleme care nu s-ar putea ridica în privinţa raporturilor
juridice ale căror efecte se consumă numai sub imperiul legilor române, ca de pildă, un raport
juridic ce se leagă, la noi în ţară, între doi cetăţeni români, cu privire la bunuri aflate în ţară sau
prestaţii ce ar urma să fie aici executate. În cazul unui atare raport juridic, ori care ar fi problemele
ridicate şi oricare ar fi instanţa română sesizată, ele vor fi soluţionate de către instanţele române,
după legile române.
Nu acelaşi lucru se întâmplă însă în situaţiile de mai sus. Pentru a ilustra aceasta, să luăm
un exemplu de şcoală pe care l-am complicat voit pentru a putea desprinde întrebările esenţiale cu
care se confruntă materia dreptului internaţional privat. Cu ocazia unei expoziţii comerciale din
Belgia, o întreprindere românească încheie acolo un contract cu o societate comercială suedeză,
spre a vinde acesteia din urmă produse româneşti ce urmau să fie livrate la Madrid, unde urma să
se plătească şi preţul mărfii. Un camion care transporta marfa respectivă spre Madrid, trecând prin
Franţa, este ciocnit de o maşină condusă de un cetăţean elveţian şi camionul este distrus, cu toate
produsele pe care le transporta, iar şoferul grav rănit. Pentru prejudiciul produs se intentează o
acţiune în justiţie.
O primă problemă care se pune este de a şti care este instanţa competentă a judeca litigiul
în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă: se va aplica oare regula din dreptul comun şi deci se va
intenta acţiunea la instanţa ţării pârâtului (Elveţia) sau se va aplica altă regulă, în temeiul căreia ar
putea fi competentă instanţa altei ţări, cum se arată în legea română care dispune că instanţele
române sunt competente dacă "locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii
extracontractuale sau efectele sale se află în România"?
Să presupunem că am aflat care este instanţa competentă şi că aceasta ar fi instanţa
franceză. Urmează acum să ştim dacă instanţa sesizată va judeca după propria sa lege (lex fori),
sau după legea altei ţări, spre a aprecia toate consecinţele de ordin juridic decurgând din faptul care
a dat naştere litigiului. Se ridică o atare problemă, deoarece în speţă, se află în prezenţă şi par
susceptibile de a fi luate în consideraţie spre a determina efectele juridice respective, legile mai
multor ţări: legea română poate fi aptă să se aplice, în calitate de lege a ţării a cărei cetăţenie o are
victima, oriunde aceasta îşi are domiciliul, deci în calitate de lege a ţării reclamantului - lex
personalis - cel puţin cât priveşte acţiunea intentată de şofer; legea franceză pare susceptibilă a se
aplica în calitate de lege a ţării unde s-a întâmplat faptul prejudiciabil (lex loci delicti commissi);
legea elveţiană, ca lege a ţării pârâtului etc. Toate aceste legi par a fi competente a cârmui
raporturile juridice aflate în litigiu.
Cu privire la un atare raport juridic se află în prezenţă mai multe legi, care reprezintă tot
atâtea interese: interesele statului forului şi interesele altor state, la care se adaugă interesul
părţilor, interesul terţilor de bună credinţă, interesele comerţului în general, securitatea juridică etc.
Să presupunem că s-a aflat legea care trebuie să cârmuiască raportul juridic în litigiu şi că
judecându-se după această lege, s-a dat, de către instanţa sesizată o hotărâre. Se pune acum
problema de a se şti dacă această hotărâre va avea efecte în afara teritoriului ţării unde se află
instanţa care a pronunţat-o.
Iar dacă ajungem la concluzia că o asemenea decizie judecătorească produce efecte în
străinătate (adică în alte ţări decât cea a instanţei) se pune problema de a se şti în ce condiţii şi în
ce măsură se produc asemenea efecte.
Iată dar, ce probleme se ridică în privinţa unor raporturi juridice care se nasc în cadrul
relaţiilor internaţionale. Se pune atunci întrebarea: din ce cauză asemenea probleme se ivesc în
privinţa unor anumite raporturi juridice, asemenea celor arătate mai sus?
Pentru a răspunde la o atare întrebare trebuie să analizăm raporturile juridice care se nasc în
relaţiile internaţionale.
Elementul de extraneitate sau elementul "străin" constituie principalul factor de
distingere a raporturilor juridice de drept internaţional privat faţă de alte raporturi juridice. El este
acea parte componentă a raportului juridic care se află în străinătate sau sub incidenţa unei legi
străine.
Elementul de extraneitate nu constituie un element de structură distinct al raportului juridic,
alături de subiecte, conţinut şi obiect, ci oricare dintre acestea poate constitui un element de
extraneitate.
Într-un raport juridic pot fi unul sau mai multe elemente de extraneitate.
Existenţa elementului de extraneitate într-un raport juridic face ca, în legătură cu acel
raport juridic, să se nască un conflict de legi.
Conflictul de legi este situaţia care apare în cazul în care într-un raport juridic există un
element de extraneitate şi care constă în aceea că acel raport juridic devine susceptibil de a i se
aplica două sau mai multe sisteme de drept aparţinând unor state diferite.
Elementele esenţiale ale conflictului de legi sunt:
a) izvorul conflictului de legi este elementul de extraneitate. Numai existenţa într-un raport
juridic a unui element de extraneitate face ca, în legătură cu acel raport să se nască un conflict de
legi, iar el devine, implicit, un raport de drept internaţional privat.
b) conflictul de legi nu implică în nici un fel un conflict de suveranităţi, între statul român
şi cel străin, cu care elementul de extraneitate are legătură. Aceasta deoarece judecătorul român
ascultă numai de legea ţării sale, iar conflictul de legi este soluţionat de către norma conflictuală
română.
c) raportul juridic care conţine un element de extraneitate este numai "susceptibil" de a i se
aplica două sau mai multe sisteme de drept diferite, şi anume cel român şi oricare dintre cele la
care elementele de extraneitate trimit, deoarece, prin mecanismul normei conflictuale, acestuia i se
aplică un singur sistem de drept şi anume cel indicat de norma conflictuală, ca lex causae - sistem
care poate fi cel al forului (român) sau unul străin.
d) conflictul de legi apare între sistemele de drept ale unor state diferite, deci noţiunea de
"lege" trebuie luată în sensul de "sistem de drept", aparţinând unui anumit stat.
Cauza apariţiei conflictului de legi rezidă în faptul că reglementările din sistemele de
drept ale statelor sunt deosebite unele de altele, cu privire la aceeaşi problemă de drept.
Conflictele de legi pot apare numai în raporturile juridice de drept (internaţional)
privat, deoarece numai în aceste raporturi instanţa română poată să aplice o lege străină, sau ,
altfel spus, "competenţa legislativă" (adică dreptul aplicabil de către instanţă) poate diferi de
"competenţa judecătorească" (adică de naţionalitatea instanţei competente).
Explicaţia acestei situaţii constă în faptul că, în raporturile juridice de drept privat părţile se
află, una faţă de cealaltă, pe poziţie de egalitate juridică, iar egalitatea juridică a părţilor atrage,
implicit, egalitatea sistemelor de drept cărora ele le aparţin, iar între sisteme de drept aflate "pe
picior de egalitate" se poate pune problema care dintre ele se va aplica raportului juridic în cauză.
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat prevede, în art. 1 alin. 2 că, raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile,
comerciale, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi de drept privat, cu element de
extraneitate.
Precizări:
a) Enumerarea legii, care este evident exemplificativă, poate fi completată cu alte raporturi
juridice, precum cele de familie, cele din transporturile internaţionale, de proprietate intelectuală
etc.
b) Nu toate raporturile din ramurile de drept enumerate de articolul menţionat aparţin
dreptului privat. De exemplu, dintre raporturile de muncă, sunt de drept privat, în principal, cele
privind contractul de muncă.
c) Raporturile juridice de drept public nu pot da naştere la conflicte de legi, în sensul că, în
aceste raporturi, nu există, în principiu, posibilitatea aplicării de către judecătorul român a unei legi
străine. Explicaţia rezidă în faptul că la aceste raporturi părţile se află, una faţă de cealaltă, pe
poziţie de subordonare juridică, intervenind elementul de autoritate al statului român care
acţionează de jure imperii.
Deci obiectul de reglementare al dreptului internaţional privat, ca ramură de drept, îl
constituie raporturile juridice de drept privat, cu elemente de extraneitate.
CAPITOLUL VIII CONŢINUTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

Conţinutul dreptului internaţional privat îl constituie normele juridice care formează


această ramură de drept.
Principala clasificare a normelor dreptului internaţional privat este în norme conflictuale şi
norme materiale (substanţiale).
Normele conflictuale sunt acele norme juridice, specifice dreptului internaţional privat,
care au o structură proprie şi soluţionează conflicte de legi, în sensul că stabilesc care dintre
sistemele de drept în prezenţă trebuie să se aplice cu privire la raportul juridic respectiv.
Normele conflictuale se deosebesc de cele materiale (substanţiale), cel puţin sub
următoarele aspecte:
a) norma conflictuală nu cârmuieşte raportul juridic pe fondul său, ci numai arată sistemul
de drept aplicabil. Aşadar, spre deosebire de cea materială, norma conflictuală este o normă de
trimitere, de fixare.
b) norma conflictuală are o aplicare prealabilă faţă de norma materială şi influenţează
norma materială aplicabilă.
Aplicarea prealabilă a normei conflictuale se explică prin succesiunea logică a etapelor de
realizare a dreptului, şi anume mai întâi trebuie determinat, pe baza normei conflictuale, sistemul
de drept aplicabil în speţă, de către instanţa declarată competentă, iar abia apoi această instanţă
trebuie să determine, din sistemul de drept aplicabil, care este norma materială pentru soluţionarea
litigiului.
De asemenea, norma conflictuală influenţează norma materială aplicabilă, deoarece
trimiterea de către norma conflictuală la un anumit sistem de drept duce, pe fond, la aplicarea
normelor materiale ale acelui sistem de drept.
Structura normei conflictuale este, în esenţă, aceeaşi ca a oricărei norme juridice civile,
şi anume conţine ipoteza şi dispoziţia normei, dar elementele ei poartă denumiri şi au un conţinut
specific.
Elementele normei conflictuale sunt următoarele:
a) conţinutul normei corespunde ipotezei normei conflictuale, adică acea categorie de
raporturi juridice (materia) la care respectiva normă se referă.
b) legătura normei corespunde dispoziţiei normei conflictuale, adică acea parte a normei
care indică sistemul de drept aplicabil pentru conţinutul normei. Legătura trimite la sistemul de
drept ce va reglementa raportul juridic care formează conţinutul normei conflictuale. Ea se
materializează prin punctul (elementul) de legătură, care constituie criteriul concret prin care se
stabileşte legătura dintre raportul juridic (conţinutul normei conflictuale) şi un anumit sistem de
drept (care constituie legea aplicabilă - lex causae - în speţă).
În funcţie de natura lor, punctele de legătură se clasifică în două categorii:
a) puncte de legătură fixe, care nu pot fi deplasate de sub incidenţa unui sistem de drept sub
incidenţa altui sistem de drept. Intră în această categorie, de exemplu, locul situării bunului imobil,
locul săvârşirii delictului şi al producerii prejudiciului.
b) puncte de legătură mobile, în această categorie intrând toate celelalte puncte de legătură,
care se pot deplasa dintr-un sistem de drept în altul.
Importanţa acestei clasificări constă în consecinţele juridice diferite pe care le produc
fiecare din cele două categorii de puncte de legătură.
Normele conflictuale se clasifică în funcţie de mai multe criterii.
a) În funcţie de conţinutul lor, adică de primul element de structură al normei, acestea se
clasifică în norme conflictuale cu privire la persoane (fizice şi juridice), bunuri, moştenire
(succesiune), actul juridic, faptele juridice etc. Acesta este criteriul după care este structurată, în
general, Legea nr. 105/1992.
b) După felul legăturii (cel de-al doilea element al normei), acestea se clasifică în:
A. norme conflictuale unilaterale sau cu legătură directă, care indică, în mod direct, că,
într-un raport juridic cu element de extraneitate, se aplică sistemul de drept al unui anumit stat,
care este întotdeauna statul instanţei sesizate (al forului). Aceste norme conflictuale, aparţinând
sistemului de drept român, circumstanţiază numai sfera de aplicare a dreptului român.
B. normele conflictuale bilaterale (cu indicare generală; cu acţiune dublă), în care
legătura este formulată în mod abstract (punctul de legătură este general), astfel încât norma
conflictuală circumstanţiază sfera de aplicare atât a dreptului forului, cât şi a dreptului străin.
Normele conflictuale bilaterale formează marea majoritate a normelor conflictuale.
Norma conflictuală aparţine, de principiu, sistemului de drept al instanţei sesizate,
indiferent dacă aceasta este o instanţă de judecată, de arbitraj sau alt organ de jurisdicţie. Aşadar,
instanţa sesizată aplică, în principiu, propria sa normă conflictuală. Această regulă este exprimată
prin formula "normele conflictuale sunt ale forului", în care "legea forului" (lex fori) exprimă
sistemul de drept al instanţei sesizate.
Regula de mai sus se justifică prin următoarele argumente:
a) forţa juridică a normelor conflictuale, care sunt, în general, imperative (cu excepţia
celor din materia contractelor), şi deci, instanţa trebuie să le aplice ca atare.
b) instanţele judecătoreşti sunt organe naţionale româneşti, şi deci ele trebuie să aplice
propria lor normă conflictuală.
c) un argument logic în sprijinul regulii că normele conflictuale sunt ale forului constă în
reducerea la absurd a ipotezei aplicării normelor conflictuale aparţinând altui sistem de drept, şi
anume a celor din sistemul de drept care constituie lex causae în speţă. Într-adevăr, norma
conflictuală nu poate fi decât a forului, deoarece numai legea forului - ca lege a instanţei
competente - apare ca determinată, în mod logic, în momentul în care se pune problema aplicării
normei conflictuale; legea după care se va soluţiona pe fond cauza (lex causae) nu este stabilită în
acel moment, ci urmează a fi stabilită abia ulterior şi anume ca efect al aplicării normei
conflictuale.
d) un alt argument se poate deduce din voinţa tacită a părţilor care, atunci când au
determinat competenţa instanţelor române, pot fi socotite că au ales, totodată, dreptul conflictual
român ca aplicabil litigiului respectiv, în temeiul prezumţiei (relative) exprimată prin adagiul "cine
alege instanţa, alege şi dreptul".
Normele materiale (substanţiale, directe) sunt izvor al dreptului internaţional privat atunci
când reglementează raporturi juridice cu element de extraneitate.
Spre deosebire de normele conflictuale, cele materiale cârmuiesc în mod direct aceste
raporturi juridice.
Normele materiale se subclasifică, la rândul lor, în norme de drept material sau substanţial
(civil, familiei, comercial etc.) şi norme de drept procesual.
Cele mai importante norme materiale aparţinând dreptului internaţional privat sunt cele
care reglementează două instituţii principale ale acestei ramuri de drept, şi anume:
a) condiţia juridică a străinului persoană fizică sau juridică în România;
b) efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine în România.
În cadrul normelor materiale care interesează dreptul internaţional privat, o poziţie specială
ocupă normele de aplicaţie imediată (necesară), care sunt acele norme materiale, aparţinând
sistemului de drept intern al statului forului care, dat fiind gradul lor înalt de imperativitate, se
aplică cu prioritate (imediat), unui raport juridic internaţional (cu element de extraneitate), atunci
când acel raport juridic are un anumit punct de legătură concret cu ţara forului, excluzând în acest
fel conflictul de legi şi deci aplicarea în cauză a vreunei norme conflictuale.
În cazul existenţei unei norme de aplicaţie imediată, se aplică aceasta, fără a se ţine seama
de soluţia dată de sistemul de drept aplicabil conform normei conflictuale care, în lipsa normei de
aplicaţie imediată, ar fi fost incidentă în cauză.
Între normele de aplicaţie imediată şi cele conflictuale există asemănări şi deosebiri.
A. Asemănări:
a) amândouă privesc raporturi juridice cu element de extraneitate, care au un punct de
legătură cu ţara forului.
b) amândouă aparţin sistemului de drept intern al unui stat.
B. Deosebirea esenţială rezidă în aceea că, în timp ce normele conflictuale sunt norme de
trimitere (care deci nu dau soluţia pe fond, ci numai plasează raportul de drept internaţional privat
în sfera unui sistem de drept), normele de aplicaţie imediată sunt norme materiale, care conţin ele
însele soluţia pe fond, şi se aplică cu prioritate faţă de orice normă conflictuală care ar fi incidentă
în cauză, înlăturând, astfel, posibilitatea aplicării în cauză a unui drept străin.
Justificarea aplicării necesare a normelor de aplicaţie imediată este gradul lor înalt de
imperativitate (sunt de ordine publică în dreptul internaţional privat al forului), care face ca statul
forului să nu accepte aplicarea în cauză a vreunei legi străine. Normele de aplicaţie imediată
constituie excepţii de la regula aplicării normelor conflictuale în raporturile de drept
internaţional privat, şi ele exprimă o situaţie "anormală" în această ramură de drept, situaţia
normală fiind aceea a aplicării normei conflictuale, care, prin ipoteză, nu exclude de la aplicare un
sistem de drept străin. De aceea, tendinţa în dreptul internaţional privat român este ca normele de
aplicaţie imediată să se restrângă, ca număr.

CAPITOLUL IX DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

În domeniul dreptului internaţional privat intră grupele de norme juridice (instituţiile


juridice) care formează ramura dreptului internaţional privat şi care constituie, implicit,
principalele materii de studiu ale ştiinţei dreptului internaţional privat.
Principalele instituţii care intră în domeniul dreptului internaţional privat rezultă din
prevederile art. 1 din Legea nr. 105/1992 şi, anume:
I. Normele pentru determinarea legii aplicabile unui raport juridic material de drept
internaţional privat. Acestea sunt normele conflictuale, care soluţionează conflictele de legi şi
reprezintă principala materie de studiu a ştiinţei dreptului internaţional privat.
II. Normele de procedură în litigiile privind raporturi de drept internaţional privat, care se
subclasifică, la rândul lor, în:
a) norme privind competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat, care
reglementează "conflictele de jurisdicţii" şi care, alături de conflictul de legi, formează principalele
domenii de studiu ale ştiinţei dreptului internaţional privat;
b) norme privind procedura propriu-zisă;
c) norme privind efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine în România.
Normele de procedură în litigiile de drept internaţional privat sunt, de regulă, norme
conflictuale, mai ales unilaterale.
III. Dreptul internaţional privat mai cuprinde o instituţie importantă, şi anume condiţia
juridică a străinului, persoană fizică sau juridică, în România.
În mod specific, normele care reglementează condiţia juridică a străinului în România sunt
norme materiale române. Deci, condiţia juridică a străinului este întotdeauna supusă legii
materiale române, ca lege a forului, adică legea locului unde străinul se găseşte.
Condiţia juridică a străinului, deşi este reglementată exclusiv de norme materiale române,
este o instituţie care aparţine dreptului internaţional privat, pentru cel puţin următoarele
argumente:
a) are legătură cu conflictul de legi: există conflict de legi numai în măsura în care se
recunosc străinilor drepturi în România;
b) are legătură cu procedura de drept internaţional privat;
c) ştiinţa dreptului internaţional privat este în măsură să asigure un studiu unitar al
instituţiei condiţiei juridice a străinului, instituţie care, în elementele ei componente, poate face
obiectul de studiu şi al altor ramuri de drept (constituţional, financiar, administrativ etc.).
În cadrul instituţiei condiţiei juridice a străinului în România se includ şi normele privind
regimul juridic al cetăţeniei române (dobândirea, pierderea, retragerea cetăţeniei române etc.), dar
numai în măsura în care sunt privite prin prisma drepturilor şi obligaţiilor străinilor, în această
materie.
IV. Interesează dreptul internaţional privat şi normele juridice privind regimul
persoanelor fizice sau juridice române în raporturile de drept internaţional privat. Deşi
acestea aparţin, prin conţinutul lor, altor ramuri de drept, studierea lor în cadrul dreptului
internaţional privat se justifică prin faptul că privesc raporturi juridice cu element de extraneitate,
care ridică probleme juridice specifice dreptului internaţional privat.
În concluzie, privit prin prisma domeniului său de reglementare, dreptul internaţional
privat reprezintă totalitatea normelor juridice (conflictuale şi materiale) care reglementează 1)
conflictul de legi, 2) procedura în litigiile de drept internaţional privat, 3) condiţia juridică a
străinului în România, inclusiv aspectele legate de dobândirea, pierderea, retragerea cetăţeniei
române etc. privite prin prisma drepturilor şi obligaţiilor străinilor în această materie, precum şi 4)
aspectele de drept internaţional privat privind regimul persoanelor fizice şi juridice române în
raporturile cu element de extraneitate.

CAPITOLUL X IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

Izvoarele dreptului internaţional privat se clasifică în interne şi internaţionale.


I. Izvoarele interne
Principalele izvoare interne ale dreptului internaţional privat sunt actele normative, care se
subclasifică în două categorii: izvoare specifice şi nespecifice ale dreptului internaţional privat.
A. Izvoarele specifice ale dreptului internaţional privat conţin, în marea majoritate,
norme conflictuale sau materiale destinate reglementării raporturilor juridice de drept internaţional
privat.
Cele mai importante izvoare specifice ale acestei ramuri de drept, care conţin în special
norme conflictuale, îl constituie Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat (publicată în M.Of. nr. 245/1992).
Norme materiale sunt cuprinse în mai multe acte normative care constituie, în mod
preponderent, izvoare ale dreptului internaţional privat, precum: Legea nr. 123/2001 privind
regimul străinilor în România etc.
B. Izvoarele nespecifice sunt acele acte normative care interesează, în primul rând, alte
ramuri de drept, dar care conţin şi norme (conflictuale sau materiale) de drept internaţional privat.
a) Din categoria actelor normative care prevăd norme conflictuale fac parte: C.civ. (art.
885, 1773, 1789); D.-L. nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România a
reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine, art. 4 lit. b) art. 8, 12;
Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România.
b) cele mai numeroase sunt actele normative care conţin norme materiale interesând
dreptul internaţional privat.
În cadrul acestora, categoria preponderentă o formează actele normative ce cuprind norme
de drept material, mai ales cele privind condiţia juridică a străinilor şi românilor în raporturile cu
element de extraneitate, dintre care menţionăm: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
Legea cetăţeniei române, nr. 21/1991 etc.
Norme de drept procesual privind procesele cu element de extraneitate sunt cuprinse în
special în C.proc.civ.
C. Constituţia României, deoarece reglementează principiile fundamentale ale politicii
internaţionale a statului român, conţine norme care interesează şi dreptul internaţional privat.
Dintre acestea menţionăm, cele din art. 5 (Cetăţenia), art. 7 (Românii din străinătate), art. 17
(Cetăţenii români în străinătate), art. 18 (Cetăţenii străini şi apatrizii), art. 25 (Libera circulaţie),
art. 41 (Protecţia proprietăţii private), art. 54 (Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor), etc.
II. Izvoarele internaţionale
Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat sunt tratatele, convenţiile,
acordurile internaţionale etc., bi şi multinaţionale.
Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, aceste izvoare se clasifică, după
conţinutul lor, în două categorii, şi anume cele care conţin norme conflictuale şi respectiv, norme
materiale (uniforme).
a) Convenţiile internaţionale care cuprind exclusiv norme conflictuale sunt mai rare. În
această categorie intră, de exemplu, Convenţia pentru a reglementa conflictul de lege în materie de
căsătorie şi Convenţia pentru a reglementa conflictul de lege şi jurisdicţie în materie de despărţenie
şi de separaţiune de corp, ratificate de România prin Decretul-lege nr. 873/1904.
b) Regula o formează convenţiile internaţionale care conţin norme conflictuale izolate,
principalul lor conţinut formându-l însă normele materiale, în domeniul respectiv de reglementare.
Dintre convenţiile internaţionale multilaterale care conţin norme conflictuale izolate
menţionăm, ca exemplu, Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională
de mărfuri (Viena, 1980), la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991.
Norme conflictuale izolate se regăsesc însă, cel mai frecvent, în convenţii bilaterale,
precum:
- acordurile bilaterale privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor;
- tratatele de asistenţă juridică în materie civilă, familială şi penală;
- convenţiile consulare.
Izvoarele internaţionale conţinând norme materiale (uniforme)
Normele juridice uniforme cuprinse în convenţii internaţionale nu aparţin, în principiu,
dreptului internaţional privat, ci ramurilor de drept sau disciplinelor juridice de care sunt legate
prin conţinutul lor (civil, familiei, muncii).
Prin excepţie, pot fi izvoare (şi) ale dreptului internaţional privat convenţiile internaţionale
(multi şi bi-laterale) care reglementează instituţiile juridice care formează domeniul specific al
dreptului internaţional privat (mai ales, condiţia juridică a străinului şi românului în dreptul
internaţional privat, procesul civil internaţional etc.), sau care sunt strâns legate de aspectele
conflictuale.
În caz de concurs în aplicare între izvoarele interne şi cele internaţionale ale dreptului
internaţional privat, prevalează izvoarele internaţionale. Această idee se desprinde din prevederile
art. 10 din Legea nr. 105/1992, conform cărora dispoziţiile acestei legi sunt aplicabile în măsura în
care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare.