Sunteți pe pagina 1din 44

UNIVERSITATEA “SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ŞTINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ DISCIPLINA: DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE TITULAR DE DISCIPLINĂ:

Lect.univ.drd. Iordache Ioan

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

SEMESTRUL I

I. CONSIDERATII GENERALE PRIVINDIND DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

1. Notiunea dreptului de proprietate intelectuala

Reprezinta ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatile privind protectia creatiei intelectuale in domeniile industrial, stiintific, literar si artistic, precum si semnele distinctive ale activitatii de comert . 2. Obiectul dreptului de proprietate intelectuala

Dreptul proprietăţii intelectuale reprezintă acea ramură de drept care studiază normele juridice ce reglementează creaţiile intelectuale cu caracter literar, artistic sau ştiinţific, precum şi creaţiile intelectuale cu aplicabilitate industrială. Disciplina dreptului proprietăţii intelectuale este formată din două subramuri: a) subramura dreptului de autor; b) subramura drep- tului proprietăţii industriale. a) Dreptul de autor, ca instituţie juridică, cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la realizarea şi protecţia operelor literare, artistice sau ştiinţifice.

1

b) Dreptul proprietăţii industriale sau dreptul de proprietate

industrială, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juri- dice care reglementează raporturile referitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în industrie şi la semnele distinctive ale acestei activităţi.

3. Principiile dreptului proprietăţii intelectuale

Principiile fundamentale ale dreptului proprietăţii intelectuale, şi anume tratamentul naţional, dreptul de prioritate, independenţa brevetelor şi independenţa mărcilor se degajă din Convenţia de la Paris şi din Convenţia de la Berna. Ţările membre ale Uniunii de la Paris şi ale Uniunii de la Berna au libertatea de a reglementa protecţia proprietăţii intelectuale prin legislaţiile lor naţionale, sub condiţia respectării principiilor amintite.

II. IZVOARELE DREPTULUI PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

1. Categorii de izvoare

Dreptul de proprietate intelectuală cuprinde două categorii de izvoare:

a) izvoare interne; b) izvoare internaţionale.

a) Izvoare interne. În sistemul nostru de drept, principalele

acte normative care reglementează drepturile de proprietate intelectuală sunt: Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 129/1992 privind

protecţia desenelor şi modelelor industriale; Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice; Legea nr. 16/1995 privind protecţia topografilor de circuite integrate; Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

b) Izvoare internaţionale. Pe plan internaţional, protecţia

proprietăţii industriale se realizează prin Convenţia de la Paris, din 1883, iar protecţia dreptului de autor, prin Convenţia de la Berna din 1886.

protecţia

proprietăţii industriale

Legislaţia destul de diferită a diverselor ţări ale lumii, riscul ca o invenţie publicată într-o ţară să distrugă noutatea invenţiei în alte ţări, dezvoltarea tot mai accentuată a unui flux de tehnologie cu caracter

2

2.

Convenţia

de

la

Paris

din

1883

pentru

internaţional, creşterea comerţului internaţional au reprezentat cei mai importanţi factori care au determinat cursul armonizării legilor industriale la nivel internaţional. Absenţa unei protecţii adecvate a proprietăţii industriale a devenit vizibilă cu ocazia unei expoziţii internaţionale de invenţii, care a avut loc la Viena, în 1873. Din cauza protecţiei legale inadecvate pentru invenţiile expuse, mulţi inventatori străini s-au eschivat să-şi depună invenţiile la acea expoziţie. Astfel, a fost nevoie să se organizeze un Congres, în cursul aceluiaşi an, tot la Viena, în care s-a dezbătut Reforma brevetelor de invenţie. După un număr de reuniuni internaţionale, Conferinţa internaţională de la Paris din 1883 s-a încheiat prin semnarea Convenţiei pentru protecţia proprietăţii industriale, care a intrat în vigoare la 7 iulie 1884. Prin această Convenţie a fost creată şi Uniunea Internaţională pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Convenţia de la Paris are un caracter deschis. Dacă, la adoptarea ei, Convenţia a fost semnată de 11 state fondatoare, la 1 ianuarie 1999 un număr de 154 de state erau membre ale Uniunii. Convenţia de la Paris a fost supusă unor revizuiri periodice. România a aderat la Convenţia de la Paris, revizuită la Bruxelles (1897) şi Washington (1911) printr-un Decret-lege din anul 1920. Ulterior, în anul 1963, ţară noastră a aderat la textele revizuite de la Haga (1925), Londra (1934) şi Lisabona (1958), iar în anul 1969, România a ratificat forma Convenţiei revizuită la Stockholm (1967). Ţările care au aderat la Uniunea de la Paris au obligaţia de a înfiinţa un serviciu special de proprietate industrială şi un depozit central pentru publicitatea brevetelor de invenţie, modelelor de utilitate, desenelor şi modelelor industriale şi a mărcilor de fabrică sau de comerţ. Acest serviciu specializat va edita o publicaţie periodică specială. În România, aceste prevederi s-au concretizat prin înfiinţarea Oficiului Special pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) şi prin editarea „Revistei de proprietate intelectuală”. Principalele prevederi ale Convenţiei de la Paris pot fi împărţite în patru mari categorii:

- prevederi care conţin reglementări de drept material ce garantează un drept de bază, cunoscut ca dreptul la tratament naţional. Principiul tratamentului naţional înseamnă că fiecare ţară membră a Uniunii de la Paris e obligată să asigure cetăţenilor celorlalte ţări membre aceeaşi protecţie pe care o asigură propriilor săi cetăţeni;

3

- a doua categorie de prevederi stabileşte un drept de bază cunoscut ca dreptul la prioritate. Dreptul la prioritate înseamnă că un candidat (sau succesorul ori succesorii săi la titlu) care şi-a înregistrat un drept de proprietate industrială într-una din ţările membre ale Uniunii, trebuie să beneficieze de protecţie în toate celelalte ţări membre; - a treia categorie de prevederi cuprinde un anumit număr de regle- mentări comune de drept material, care conţin fie reguli privind drepturi şi obligaţii ale persoanelor fizice sau juridice, fie reglementări care pretind sau permit ţărilor membre să adopte legi potrivit acestor reglementări; - a patra categorie de prevederi se referă la cadrul administrativ şi cuprinde clauzele finale ale Convenţiei.

3. Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor

literare şi artistice

La 9 septembrie 1886 s-a încheiat, la Berna, Convenţia pentru protecţia operelor literare şi artistice, după 25 de ani de lucrări pregătitoare, la care un rol important l-a avut scriitorul Victor Hugo. Convenţia de la Berna este cel mai vechi tratat internaţional în domeniul drepturilor de autor. România a aderat, cu rezerve, la Convenţia de la Berna în forma revizuită la Berlin prin Legea nr. 152/1926, pentru ca în 1995 să renunţe la rezerve. Aceste rezerve priveau în principal durata drepturilor şi competenţa în litigii având ca obiect interpretarea şi aplicarea Convenţiei. La forma revizuită a Convenţiei prin Actul de la Paris din 1971 şi modificată în 1979, România a aderat prin Legea nr. 77/1998. Convenţia de la Berna se întemeiază pe trei principii de bază:

- principiul tratamentului naţional, conform căruia operele provenite dintr-unul din statele membre trebuie să beneficieze în fiecare din ţările membre de aceeaşi protecţie pe care ţara respectivă o acordă operelor propriilor cetăţeni; - principiul protecţiei automate, potrivit căruia tratamentul naţional nu este condiţionat de îndeplinirea vreunei formalităţi. Altfel spus, protecţia este acordată automat, fără să fie condiţionată de vreo formalitate de înregistrare; - principiul independenţei protecţiei, conform căruia beneficiul şi exercitarea drepturilor recunoscute nu depind de existenţa protecţiei în ţara de origine a operei.

4. Convenţia de la Stockholm, din 1967, pentru înfiinţarea

Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI)

4

OMPI este o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie specializată. La Conferinţa diplomatică de la Stockholm (1967) s-a semnat Convenţia pentru constituirea OMPI, intrată în vigoare în anul 1970. Activităţile OMPI sunt de trei tipuri, şi anume:

- activităţi de înregistrare, care implică servicii directe pentru solicitanţi sau deţinători de proprietate intelectuală. Activităţile de acest gen privesc primirea şi procesarea cererilor internaţionale şi sunt, de regulă, finanţate din taxele solicitanţilor, care reprezintă circa trei sferturi din bugetul OMPI; - activităţi de cooperare interguvernamentală, care vizează administrarea proprietăţii intelectuale, administrarea colecţiilor de documente privind brevetele de invenţie folosite pentru cercetare şi comparaţii, precum şi identificarea mijloacelor pentru facilitarea accesului la informaţii, întreţinerea şi actualizarea sistemelor de clasificare internaţionale etc.; - activităţile de substanţă sau programate ale OMPI, care cuprind promovarea acceptării mai largi a tratatelor existente, actualizarea acestor tratate, precum şi încheierea de noi tratate şi participarea la activităţi de cooperare pentru dezvoltare.

III. SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALA

1. Dreptul de autor. Noţiune şi caracterizare

Instituţia „dreptului de autor” este reglementată în sistemul românesc de drept prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările ulterioare. Prin drept de autor se înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale care se nasc din crearea, publicarea şi valorificarea operelor literare, artistice sau ştiinţifice. Dreptul de autor este instrumentul de protecţie a creatorilor şi operelor acestora. Raţiunea acestei protecţii este dictată de nevoia de a sprijini şi stimula capacitatea de creaţie a indivizilor şi de necesitatea de a face ca rezultatele acestei creaţii să fie disponibile unei mase largi de destinatari. Dreptul de autor vizează anumite forme ale creativităţii care ţin, în principal, de comunicaţia în masă. Totodată, aceste forme sunt legate de cvasitotalitatea metodelor de comunicare publică, nu numai de publi- caţiile tipărite, ci şi de difuzarea prin organisme de radio şi televiziune, de

5

reprezentarea publică a filmelor în sălile de cinema etc. şi chiar de sistemele computerizate pentru stocarea şi regăsirea informaţiilor. Majoritatea operelor artistice, de exemplu cărţile, picturile, desenele există doar din momentul în care au fost încorporate într-un obiect fizic. Unele creaţii intelectuale, însă, există chiar dacă nu au fost materializate şi nu se regăsesc obiectivate într-un purtător fizic. De exemplu, muzica sau poeziile constituie opere din momentul compunerii lor, chiar dacă nu au fost scrise printr-o notaţie muzicală, respectiv prin cuvinte. Cu toate acestea, dreptul de autor protejează numai forma de exprimare a ideilor, nu şi ideile înseşi.

2. Principiul adevăratului autor al operei

Calitatea de autor al unei opere nu o poate avea, potrivit legii române, decât persoana fizică sau persoanele fizice, susceptibile să

realizeze o activitate

intelectuală 1 , creativă, care presupune perso-

nalitate, inteligenţă, simţ estetic, forţă creatoare, facultatea de a gândi şi formula idei şi a le expune într-o forma personală, autentică. Potrivit art. 3 al. 1 din Legea nr. 8/1996, autor este persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Aşadar, persoana protejată prin dreptul de autor este, în principiu, autorul operei. Cu toate acestea, regula nu are caracter absolut, pentru că există situaţii în care drepturile de autor pot fi exercitate şi de alte persoane fizice sau juridice. Activitatea de creaţie, nefiind un act juridic, nu este guvernată de regulile privind manifestarea de voinţă. Prin urmare, persoana care a creat opera dobândeşte calitatea de autor din momentul creaţiei, independent de vârsta ori discernământul pe care le are. Cu alte cuvinte, legea nu impune nici un fel de condiţie cu privire la capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a creatorului operei pentru a dobândi calitatea de autor al creaţiei. Singura condiţie este ca opera să reflecte capacitatea creatoare a autorului său. Potrivit art. 3 al. 2 din Legea nr. 8/1996, în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului persoanele fizice şi persoanele juridice, altele decât autorul. Aceştia pot exercita acele prerogative ale dreptului de autor, constituind excepţii de la principiul adevăratului autor al operei, pe care le consemnăm în următoarele cazuri:

a) succesorii în drepturi ai autorilor. Sunt subiecţi ai dreptului de autor care pot exercita unele drepturi morale de autor, drepturile patrimoniale fiind exercitate pe o durată limitată;

6

b) cesionarii legali ai drepturilor de autor. Este ipoteza operelor

rezultate în cadrul unor obligaţii de serviciu, când unitatea angajatoare exer- cită drepturile patrimoniale de autor şi nu autorii adevăraţi ai acestor opere;

c) cesionarii convenţionali ai drepturilor patrimoniale. Drepturile

patrimoniale de autor transmise prin contractul de cesiune se exercită, în

acest caz, în limitele şi pe durata convenită între cedent şi cesionar;

d) organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor.

Alături de gestionarea drepturilor patrimoniale de autor, aceste organisme pot exercita şi unele drepturi morale.

e) persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea

şi sub numele căreia a fost creată opera. Este cazul operelor colective, când dreptul de autor aparţine şi se exercită de către aceste persoane.

f)persoana fizică sau juridică ce face publică opera. Când opera este adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de persoanele care au publicat identitatea.

3. Calitatea de autor şi calitatea de subiect al dreptului de autor

3.1. Calitatea de autor al operei Calitatea de autor izvorăşte din activitatea de creaţie a unei sau a unor persoane fizice. Numai o persoană umană poate avea calitatea de autor al unei opere, pentru că numai ea dispune de capacitatea de a crea. Odată opera creată, apreciată de autor ca făcând parte din domeniul literar, artistic sau ştiinţific, ea nu trebuie să îndeplinească alte condiţii prealabile pentru a avea vocaţie la protecţie. În general, legea nu se referă la categoriile profesionale de creatori.

3.2. Calitatea de subiect al dreptului de autor Este o calitate juridică, născută din calitatea de autor al operei, fiind recunoscută ca atare de lege tuturor creatorilor. Ea rezultă din dispoziţiile art. 1 al. 1 din lege: „dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra oricăror opere de creaţie intelectuală, este recunoscut şi garantat”. Deosebirea dintre calitatea naturală de autor al unei opere, pe de o parte, şi calitatea de subiect al dreptului de autor, pe de altă parte, constă în faptul că, deşi, ca regulă generală, cele două calităţi sunt reunite în una şi aceeaşi persoană, sunt şi cazuri când calitatea de subiect al dreptului de autor poate aparţine şi altor persoane fizice necreatoare sau chiar unor persoane juridice. Astfel, art. 3 al. 2 din Legea nr. 8/1996 precizează că, în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului persoanele fizice sau juridice, altele decât

7

autorul. În această ipoteză, autor rămâne creatorul, dar calitatea de subiect al dreptului de autor va aparţine altei persoane. În al doilea rând, art. 3 al.

3 din lege arată că este posibilă transmiterea calităţii de subiect al

dreptului de autor în condiţiile legii. Aşadar, ceea ce se transmite nu este calitatea de autor, ci calitatea de subiect al dreptului de autor. Un al treilea caz este statuat de art. 4 al. 2 din lege. Acesta prevede că dreptul de autor poate fi exercitat de către o altă persoană decât creatorul şi în cazurile în care opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub forma anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului. În acest caz, dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică prin a cărei contribuţie s-a făcut publică opera.

4. Opera comună şi opera colectivă

4.1. Opera comună Potrivit art. 5 al. 1 din Legea nr. 8/1996, opera comună este opera creată de două sau mai multe persoane în colaborare. Calitatea de subiect a unei opere comune o au în mod firesc toţi realizatorii acesteia. Astfel, dispoziţiile art. 5 al. 2 prevăd faptul că dreptul de autor asupra unei opere comune aparţine coautorilor, între care unul poate fi autorul principal. Opera comună este o operă unitară a cărei caracteristică decurge din pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de autor, activitatea creatoare fiind desfăşurată în aceeaşi unitate de timp. Caracterul unitar al operei comune nu înseamnă în mod necesar şi indivizibilitatea acesteia. În funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea determinării contribuţiei fiecărui coautor, opera comună poate fi divizibilă

sau indivizibilă. Indivizibilitatea reprezintă regula, iar divizibilitatea excepţia. Spre exemplu, dacă un curs universitar exprimă pe coperta de serviciu contribuţia fiecărui autor, acea operă este divizibilă prin voinţa autorilor. Exploatarea operei comune este guvernată de principiul acordului comun al coautorilor, numită şi regula unanimităţii. Potrivit acestui principiu, coautorii nu pot exploata opera în lipsa unei convenţii contrare decât dacă s-au pus de acord în această privinţă (art.

5 al. 3 din Legea nr. 8/1996). Refuzul consimţământului din partea

unui coautor trebuie să fie temeinic justificat. Remuneraţia pentru exploatarea operei comune se cuvine coautorilor conform Convenţiei acestora. În lipsa unei convenţii, remuneraţia se împarte proporţional cu părţile din contribuţie ale autorilor sau în mod egal dacă aceste părţi nu pot fi determinate.

8

4.2. Opera colectivă Potrivit art. 6 al. 1 din Legea nr. 8/1996 este operă colectivă acea operă în care contribuţiile personale ale autorilor formează un tot, fără a fi posibil, din cauza naturii operei, să se atribuie vreun drept distinctiv vreunuia dintre autori asupra ansamblului operei create. Constituie opere colective: ziarele, culegerile ştiinţifice, enciclo- pediile, antologiile, dicţionarele etc. Pentru crearea şi publicarea lor este nevoie de eforturi financiare considerabile pe care nu le pot susţine autorii. Opera colectivă este realizată din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele unei persoane fizice sau juridice care are rol coordonator, dar nu şi calitatea de creator. Ea se aseamănă cu opera comună, având, de asemenea, caracter unitar, o pluralitate de contribuţii ale coautorilor, fiind rezultatul unei activităţi de creaţie desfăşurată în aceeaşi unitate de timp. În schimb, opera colectivă se deosebeşte fundamental de opera comună prin imposibilitatea atribuirii de drepturi distincte autorilor asupra ansamblului operei create. Raporturile dintre creatorii operei colective şi persoana din iniţiativa căreia s-a realizat opera sunt stabilite prin contractul încheiat între aceste părţi. De asemenea, atât modalitatea de exercitare a dreptului de autor, cât şi remuneraţia cuvenită autorilor sunt supuse Convenţiei părţilor. În lipsa unei convenţii contrare, drepturile patrimoniale asupra întregului aparţin persoanei organizatoare, care dobândeşte în aceste condiţii dreptul de a difuza opera, dreptul de a o reproduce, de a face copii, de a exploata opera prin difuzare, închiriere etc. Realizând opera, fiecare colaborator este recunoscut ca fiind coautor, munca sa de creaţie fiind recompensată.

5. Reglementarea operelor postume în legislaţia română în vigoare

Potrivit legislaţiei în vigoare, regimul operelor postume se desprinde din formularea următoarelor reguli: operele pentru care autorul şi-a manifestat în timpul vieţii voinţa de a le aduce la cunoştinţa publică (indiferent sub ce formă: contract de exploatare, testament, contract de comandă, donaţie, scris sau oral etc.) nu sunt opere postume şi, prin urmare, nu se supun regimului acestora; dovada manifestării de voinţă se poate face prin orice mijloc de probă, indiferent de forma acesteia (scrisă sau orală, înregistrată pe casete video, bandă magnetică etc.); operele pentru care autorul nu şi-a manifestat în timpul vieţii voinţa cu privire la divulgare nu pot fi publicate pe timpul perioadei de protecţie, nici de către moştenitori,

9

nici de către terţii deţinători ai operei; după expirarea perioadei de protecţie opera poate fi adusă la cunoştinţa publică. Persoana care publică o operă postumă beneficiază de aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi autorul: dreptul exclusiv de a utiliza şi exploata opera şi de a consimţi la utilizarea ei de către alte persoane. Dreptul de suită în cazul operelor de artă plastică este recunoscut însă numai autorului. Durata drepturilor persoanei care publică o operă postumă este de 25 de ani, din momentul în care a fost adusă pentru prima oara la cunoştinţa publică, ceea ce înseamnă ca reeditările nu prelungesc durata de protecţie.

IV. OBIECTUL PROTECŢIEI DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALA

1. Noţiune şi caracterizare

Obiectul protecţiei dreptului de autor include totalitatea operelor, creaţii ale spiritului din domeniul literar, artistic şi ştiinţific, oricare ar fi modul sau forma de exprimare a acestora. Sfera, întinderea, precum şi conţinutul operelor protejate sunt determinate prin lege. Protecţia unei opere este asigurată, independent de genul căruia îi aparţine, de calitatea sau valoarea ce i se atribuie în raport cu diferite sisteme de evaluare ori de modul în care este utilizată. Pentru a evita consecinţe negative, decurgând din absolutizarea prevederii potrivit căreia protecţia se acordă independent de destinaţia operei, Legea nr. 8/1996 a consacrat expres, prin dispoziţiile art. 9, că anumite opere sunt excluse de la protecţie în cadrul dreptului de autor, tocmai în temeiul destinaţiei acesteia. Protecţia vizează forma în care este exprimată opera şi nicidecum ideile ca atare cuprinse în conţinutul acesteia. Excepţiile de la regula generală sunt prevăzute, de asemenea, expres de lege.

2. Categorii de opere protejate în dreptul român

Legea noastră, corelându-se cu legislaţiile adoptate în alte ţări în ultimii ani, prezintă cu caracter exemplificativ (enumerarea nefiind limitativă) categoriile de opere originale şi derivate, care constituie obiect al protecţiei dreptului de autor. Astfel, potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996, sunt recunoscute ca obiect al protecţiei operele originale de creaţie intelectuală, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:

10

a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile,

pledoariile, prelegerile şi orice alte opere (romane, poezii, nuvele, etc. indiferent de conţinut: ficţiune sau nonficţiune; indiferent de scop:

distracţie, educaţie, reclamă, propagandă, informaţie etc.; indiferent de formă: manuscris, dactilografiere, tipăritură, carte, pamflet, pliant, ziar, revistă), scrise sau orale, precum şi programele pe calculator.

Pentru prima dată sunt protejate programele pe calculator:

b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările,

studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice; a) compoziţiile muzicale, cu sau fără text (indiferent de gen: muzică uşoară sau clasică, coruri, opere, operete, muzică de cameră etc.);

b) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice

şi pantomimele;

c) operele cinematografice, precum şi orice alte opere

audiovizuale (filme mute sau sonore, indiferent de gen-artistice, documentare, jurnale de actualităţi);

d) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate

printr-un procedeu analog fotografiei (în vechea lege erau protejate doar fotografiile artistice);

e) operele de artă plastică, cum ar fi: operele de sculptură,

pictură, grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, precum şi operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;

f)operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;

g) lucrările plastice, hârtiile şi desenele din domeniul

topografiei, geografiei şi ştiinţei în general. De asemenea, operele derivate constituie obiect al protecţiei dreptului de autor, potrivit art. 8 din lege, cu condiţia să nu prejudicieze drepturile autorilor operei originale. În rândul operelor derivate care se bucură de protecţie, textul de lege enumeră, cu titlu de exemplu: a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie; b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, care prin alegerea sau dispunerea materialului constituie creaţii intelectuale. În ce priveşte dreptul de autor se face distincţie între operă, pe de o parte, ca produs al activităţii de creaţie intelectuală, şi bunul

11

material, pe de altă parte, adică manuscrisul, partitura muzicală, tabloul, discheta, etc. în care se concretizează opera creată. Din această perspectivă, autorul unei opere dobândeşte două categorii de drepturi: a) un drept de autor asupra creaţiei sale; b) un drept de proprietate, pur şi simplu, asupra suportului material (manuscrisului).

3. Operele exceptate de la protecţia dreptului de autor

Nu pot beneficia, potrivit legii (art. 9), de protecţia dreptului de autor: 1) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; 2) textele oficiale de natură politică, legislativă, adminis- trativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora; 3) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia; 4) mij- loacele de plată; 5) ştirile şi informaţiile de presă; 6) simple fapte şi date.

4. Condiţiile cerute pentru protecţia dreptului de autor

Faţă de împrejurarea că legea română a dreptului de autor nu prevede în mod expres ce condiţii trebuie îndeplinite pentru acordarea protecţiei creaţiilor intelectuale, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii diferite. Astfel, unii autori consideră că originalitatea operei constituie singura condiţie necesară pentru protejarea creaţiei. Alţi autori sunt partizanii tezei că vocaţia de protecţie a dreptului de autor este legată de îndeplinirea a trei condiţii ce rezultă implicit din lege, şi anume: opera să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor; opera să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului; opera să fie originală, rezultat al activităţii de creaţie a spiritului. Dispoziţiile legale în materie fac vorbire în mod explicit numai de condiţia originalităţii.

V. CONŢINUTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALA

1. Drepturile morale de autor

1.1. Noţiune şi caracterizare

12

Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii existente între operă şi creatorul ei. Drepturile morale de autor influenţează dreptul de autor în asemenea măsură încât înlătură aplicarea regulilor de drept comun. Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea protecţiei personalităţii autorului. Cu toate acestea, drepturile morale de autor nu se suprapun, sub toate aspectele, cu drepturile personalităţii. Aria lor este mai largă întrucât protejează autorul împotriva oricărei atingeri aduse operei şi nu numai împotriva acelora îndreptate contra onoarei sau reputaţiei autorului. Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996, care prevede că autorul unei opere are următoarele drepturi morale: a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul de divulgare); b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei (dreptul la paternitate); c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul la nume); d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi a oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa (dreptul la respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea operei); e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării (dreptul la retractare).

1.2. Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor Legea română nu enunţă în mod expres caracterele juridice ale drepturilor morale de autor, dar acestea se degajă implicit din unele dispoziţii ale legii. Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice: a) ca- racterul legăturii strict personale, în sensul că este ataşat de persoana autorului operei; b) caracterul inalienabil şi insesizabil; c) caracterul perpetuu; d) caracterul imprescriptibil; e) caracterul absolut, opozabil erga-omnes; f) caracterul netransmisibil (cu excepţia dreptului la paternitate şi la inviolabilitatea operei).

1.3. Dreptul de divulgare Întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima publicare, dreptul de divulgare reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică. Este un drept absolut şi exclusiv, în sensul că aparţine numai autorului operei, singurul în măsură să aprecieze dacă opera va fi adusă sau nu la cunoştinţa publicului.

13

Dreptul de divulgare este primul drept moral în ordinea cronologică a naşterii drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept depinde şi naşterea drepturilor patrimoniale asupra cărora are o influenţă covârşitoare. Anterior divulgării, drepturile patrimoniale au caracter virtual, eventual, devenind actuale şi efective numai după exercitarea dreptului moral de divulgare. Exercitarea dreptului de divulgare dă naştere la un drept de prioritate în persoana autorului operei. Aceasta reprezintă posibilitatea juridică a autorului de a opune data apariţiei operei sale oricărui alt autor care ar publica ulterior o operă similara sau chiar identică. Încălcarea dreptului de divulgare, în sensul aducerii operei la cunoştinţa publică fără autorizarea sau, după caz, consimţământul autorului constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit prevederilor art. 140 din Legea nr. 8 / 1996. Potrivit art. 47 al. (6) din Legea nr. 8 / 1996, dobândirea proprietăţii asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de utilizare a operei. Pe cale de consecinţă, proprietarul suportului operei nu are drept de divulgare a acesteia. De la această interdicţie există şi excepţii. Astfel, potrivit art. 47 al. 4 din Legea nr. 8 / 1996, proprietarul originalului unei opere de arta plastică sau fotografica are dreptul să o expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică, în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului. În dreptul nostru, pentru operele nepublicate de autor în timpul vieţii şi pentru care nu şi-a manifestat voinţa de a fi publicate, divulgarea acestora după moartea sa nu mai este posibilă. 1.4. Dreptul la paternitate Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub titulatura de dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, îşi are izvorul în însuşi actul creaţiei, reprezentând o recunoaş- tere oficială a originalităţii şi a altor merite ce aparţin creatorului. Recunoaşterea se justifică pe necesitatea de a respecta legătura firească dintre autor şi opera sa, îngăduind realizarea corelaţiei dintre opera şi spiritul care a creat-o şi punând în evidenţă elementele de identitate specifice ale creaţiei. În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor se materializează prin îndeplinirea obligaţiei corelative a tuturor terţilor de a indica numele, prenumele sau pseudonimul autorului în cazul citării şi utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când

14

acest lucru este permis fără consimţământul autorului. Totodată, dreptul la paternitate se realizează şi prin posibilitatea autorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar fi încălcat. Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de autor, nu şi persoanelor juridice. În cazul operelor anonime, dreptul la paternitate va fi respectat prin indicarea faptului că opera aparţine unui autor anonim, precum şi a formei originale, a datei realizării şi a locului de păstrare a acesteia. Însuşirea, fără drept, a calităţii de autor constituie infracţiune, fapta fiind încriminată şi pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8 / 1996. Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin acte între vii. În schimb, prevederea din art. 11 al. 2, care constituie o noutate a legii, precizează că după moartea autorului, exerciţiul acestui drept se transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. În ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul dreptului revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie.

1.5. Dreptul la nume

Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, dreptul la nume apare uneori în lucrările de specialitate ca fiind parte componentă a dreptului la calitatea de autor. Dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o divulgă va apare sub numele său, sub pseudonim sau fără indicare de nume este diferit de dreptul de autor. Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său, fie că este un pseudonim, trebuie reprodus pe coperta operei în forma cerută de autor. Prin urmare, dreptul la nume presupune nu doar respectul numelui sub care este publicată opera, ci şi protejarea formei în care autorul a cerut ca numele să fie reprodus. Potrivit art. 141 din Legea nr. 8 / 1996, fapta persoanei care aduce la cunoştinţa publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor constituie infracţiune.

1.6. Dreptul la inviolabilitatea operei

Cunoscut în doctrină şi sub numele de dreptul la respectul operei sau de dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabi- litatea operei vizează protejarea creaţiei şi posibilitatea juridică a autorului de a se opune oricărei modificări, „deformări sau mutilări”,

15

precum şi oricărei atingeri aduse operei care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului. Conţinutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde două laturi: 1) dreptul autorului de a pretinde pur şi simplu respectarea integrităţii operei prin interzicerea, fără acordul său, a oricăror suprimări, completări sau modificări, chiar dacă acestea nu alterează valoarea sau conţinutul operei şi indiferent dacă afectează sau nu imaginea autorului. Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din operele străine sunt licite cu condiţia reproducerii fidele a textelor citate şi cu încadrarea lor în contexte care să nu le denatureze sensurile; 2) dreptul autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea şi reputaţia autorului. Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe cale convenţională sau legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale asupra operei. Legea română prevede că exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei se transmite, după moartea autorului, prin moştenire, pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei civile, iar în lipsa moştenitorilor, Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.

1.7. Dreptul de retractare

Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de lege autorului de a-şi retrage opera publicată. Acest drept poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării, autorul nefiind ţinut

de îndeplinirea anumitor motive care determină decizia de retragere a operei. Altfel spus, dreptul de a retracta are caracter exclusiv şi nu este supus cenzurii instanţei de judecată. Legea recunoaşte însă şi terţilor care exploatează o operă, prejudiciaţi prin exercitarea retractării, dreptul de a fi despăgubiţi. Potrivit art. 77 al. (3) din Legea nr. 8 / 1996, dreptul de retractare nu poate opera în cazul programelor pentru calculatoare. 2. Drepturile patrimoniale de autor

2.1. Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor

Drepturile patrimoniale de autor reprezintă acele drepturi subiective a căror naştere este condiţionată de exercitarea de către autor a dreptului moral de divulgare a operei. Drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele caractere juridice: a) caracterul personal; b) caracterul exclusiv; c) caracterul temporar.

2.2. Dreptul de utilizare a operei

Reprezintă dreptul autorului de a „folosi sau exploata opera”(art. 13 din Legea nr. 8/1996). În literatura de specialitate şi în unele

16

legislaţii, acest drept este denumit fie drept de exploatare a operei, fie dreptul autorului de a dispune de operă. Dreptul de valorificare se poate exercita personal de autorul operei sau de către terţi, cu consimţământul autorului. Modalităţile de

valorificare a operei sunt multiple. Ele sunt prevăzute în art. 13, art.

şi 14 4 din lege. În cele ce urmează vom examina

unele din aceste modalităţi de punere în valoare a operei. 1) Reproducerea este modalitatea de realizare a uneia sau mai multor copii ale unei opere, prin orice procedee de fixare materială. Reproducerea permite comunicarea indirectă către public a operei. Originalul operei conţine o primă fixare materială realizată de autor, care prin reproducere este copiat şi multiplicat. Totodată, obiect al reproducerii poate fi şi opera reprezentată sau executată. 2) Distribuirea operei reprezintă vânzarea sau orice mod de transmitere, cu titlu oneros sau gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora. 3) Importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu consimţământului autorului, după operă. 4) Închirierea operei, prin care se înţelege punerea la dispoziţie spre utilizare, pentru un timp limitat şi pentru un avantaj economic sau comercial, direct sau indirect, a unei opere. 5) Împrumutul operei, prin care se înţelege punerea la dispoziţie spre utilizare, pentru un timp limitat şi fără un avantaj economic sau comercial, direct sau indirect, a unei opere. 6) Comunicarea publică a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată, în mod individual, de către public. 7) Radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu a operei, reali- zarea de opere derivate 2.3. Dreptul de suită Consacrat în dreptul român prin Legea nr. 8 / 1996, dreptul de suită denumit şi „dreptul pecuniar la un partaj echitabil”, reprezintă posibilitatea autorului de a primi o parte din preţul revânzărilor ulterioare ale operei sale, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Potrivit legii, dreptul de suită se compune din două elemente:

dreptul autorului de artă plastică ori al unei opere fotografice revândută de a primi o cotă din preţul fiecărei noi vânzări; dreptul autorului operei de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Potrivit legii, suma datorată din orice revânzare a operei se calcu- lează conform următoarelor cot, fără a se depăşi 12.500 euro: a) de la 300 la

17

14, art. 14 1 , 14 , 14

2

3

3.000 euro – 5%; b) de la 3.000,01 la 50.000 euro – 4%; c) de la 50.000,01 la 200.000 euro – 3%; d) de la 200.000,01 la 350.000 euro – 1%; e) de la 350.000,01 la 500.000 euro – 0,5%; f) peste 500.000 euro – 0,25%. Dreptului de suită îi corespund obligaţii corelative ale proprie- tarilor sau posesorilor de opere: a) de a permite accesul autorului la opera sa în vederea exercitării dreptului de autor în condiţiile legii; b) de a oferi opera autorului la preţul de cost al materialului ori de a permite autorului să facă o copie a acesteia, înainte ca opera să fie distrusă.

3. Drepturile conexe dreptului de autor

3.1. Noţiune şi caracterizare Drepturile conexe” sau „drepturile vecine”, cum mai sunt denumite în doctrină şi jurisprudenţă, reprezintă drepturile recunoscute artiştilor interpreţi sau executanţi, producătorilor de fonograme, precum şi organismelor de radiodifuziune. Titulari ai drepturilor conexe de autor sunt: artiştii interpreţi sau executanţi, pentru propriile lor interpretări sau execuţii; producătorii de înregistrări sonore şi producătorii de înregistrări audiovizuale, pentru propriile înregistrări; organismele de radiodifu- ziune şi televiziune, pentru propriile emisiuni şi servicii de programe. Drepturile patrimoniale recunoscute titularilor drepturilor conexe pot fi transmise, potrivit regulilor relative la cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, respectiv potrivit dreptului comun.

3.2. Principalele categorii de drepturi conexe 3.2.1. Drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi Artiştii interpreţi şi executanţi au următoarele drepturi morale:

1) dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriilor

interpretări sau execuţii. Interpretarea sau executarea au o identitate şi originalitate proprie şi nu pot fi confundate cu opera originală, ele purtând amprenta personalităţii interpretului sau executantului; 2) dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul lor să fie indicat

ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării; 3) dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei lor şi de

a se opune oricărei deformări, falsificări sau altei modificări

substanţiale a interpretării sau execuţiei sau oricărei încălcări a drepturilor lor, care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia acestora; 4) dreptul de a se opune oricărei utilizări a prestaţiei lor, dacă prin aceasta se aduc prejudicii grave persoanei acestora.

18

Drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi vizează dreptul exclusiv de a autoriza: 1) fixarea interpretării sau a execuţiei lor; 2) reproducerea interpretării sau a execuţiei fixate; 3) distribuirea interpretării sau a execuţiei fixate; 4) închirierea interpretării sau al execuţiei fixate; 5) împrumutul interpretării sau al execuţiei fixate; 6) importul interpretării sau a execuţiei fixate; 7) radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării sau al execuţiei fixate; 8) punerea la dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei fixate; 9) retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuţiei fixate. 3.2.2. Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale Orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul utilizate, poartă numele de înregistrare audiovizuală sau videogramă. Nu aparţin acestei categorii fixările audiovizuale ori latura sonoră a acestora. Înregistrarea sonoră este protejată independent de orice criteriu de originalitate, iar protecţia se naşte din momentul realizării primei fixări a sunetelor. Titularul drepturilor asupra videogramelor este producătorul, adică persoana fizică sau juridică responsabilă de organizarea şi finanţarea realizării primei fixări a unei opere audiovizuale sau a unei secvenţe de imagini în mişcare. Producătorul de înregistrări audiovizuale are dreptul moral de a-şi înscrie numele sau denumirea pe suportul înregistrării, pe coperte, cutii sau alte suporturi materiale de ambalare, alături de menţionarea numelor autorului operei, al artistului interpret sau executant, titlurilor operei şi datei realizării lor. Este un drept moral la nume, faţă de celelalte menţiuni care reprezintă obligaţii. În ceea ce priveşte aspectele patrimoniale, producătorul de videograme are dreptul exclusiv de a autoriza: 1) reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă, a propriilor înregistrări audiovizuale; 2) distribuirea originalului sau a copiilor propriilor înregistrări audiovizuale; 3) închirierea propriilor înregistrări audiovi- zuale; 4) împrumutul propriilor înregistrări audiovizuale; 5) importul, radiodifuzarea, comunicarea publică, punerea la dispoziţia publicului şi retransmiterea prin cablu a propriilor înregistrări audiovizuale.

3.2.3. Dreptul artiştilor interpreţi şi executanţi şi producătorilor de fonograme la remuneraţie unică echitabilă Artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă pentru utilizarea fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora.

19

3.2.4. Dreptul artiştilor interpreţi sau executanţi la remuneraţie corespunzătoare Autorii operelor reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale, precum şi cei ai operelor reproduse de pe hârtie, pe orice alt tip de suport au dreptul, împreună cu editorii, producătorii şi cu artiştii interpreţi sau executanţi, după caz, la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată. Această remuneraţie se plăteşte de către fabricanţii şi importatorii de suporturi sau aparate concepute pentru realizarea de copii.

VI. DURATA PROTECŢIEI DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALA

1. Consideraţii generale. Căderea unei opere în domeniul public

Potrivit dispoziţiilor art. 25 din lege, drepturile patrimoniale de autor se transmit moştenitorilor, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care au fost aduse, în mod legal, la cunoştinţa publică. Legea stabileşte excepţii de la această regulă generală, durata drepturilor patrimoniale de autor fiind diferită, în funcţie de unele elemente, cum ar fi: genul operei, împrejurarea dacă a fost adusă sau nu la cunoştinţa publică, modul în care opera a fost adusă la cunoştinţa publică. În toate cazurile însă, la împlinirea termenului de protecţie, opera cade în domeniul public. Căderea unei opere în domeniul public este un efect al expirării duratei de protecţie şi nu trebuie confundat termenul cu noţiunea de domeniu public utilizată în materia dreptului administrativ. În dreptul de autor, o dată cu căderea operei în domeniul public, încetează şi monopolul exploatării acesteia recunoscut pe durata limitată în favoarea titularilor dreptului. Din momentul expirării duratei de protecţie, opera

căzută în domeniul public urmează altă soartă: va fi la dispoziţia tuturor şi va putea fi exploatată liber, constituind parte componentă a patrimoniului comun al umanităţii.

2. Data de la care începe să curgă şi modul de calcul al termenului de protecţie a operei

20

Drepturile patrimoniale de autor iau naştere o dată cu realizarea operei, dar până la manifestarea voinţei autorului de a divulga şi exploata opera, acestea au caracter eventual, fiind drepturi în stare de expectativă. Aceste drepturi devin actuale în momentul în care opera a intrat în circuitul comercial prin manifestarea de voinţă

a autorului. Cu alte cuvinte, termenul de protecţie începe să curgă de

la data când autorul decide să facă publică opera sa, iar pentru moştenitori, de la data morţii autorului. Termenul de protecţie se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţa publică. Când operei sau colecţiei i se aduc modificări neesenţiale, adăugiri, tăieturi, adaptări în vederea selecţiei ori aranjării, precum şi corectarea conţinutului, necesare pentru continuarea activităţii în modul în care a intenţionat autorul, termenul de protecţie a operei sau colecţiei nu se va extinde.

3. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor

Legea prevede durate diferite de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor, după cum opera a fost publicată de autor în timpul vieţii, de altă persoană după încetarea protecţiei, sub pseudonim sau anonim, precum şi în funcţie de genul operelor sau

modul de realizare. În funcţie de aceste criterii, durata protecţiei poate

fi de 25, 50 sau de 70 de ani.

VII. LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALA

1. Condiţiile generale şi cazurile de limitare a exercitării dreptului de autor

Potrivit legii române, opera poate fi utilizată fără consimţământul autorului cu respectarea unor condiţii generale, dar şi a unor condiţii speciale, legate de modul de utilizare a operei, de genul operei protejate şi de locul în care se desfăşoară actul de folosinţă. Condiţiile generale de utilizare a operei fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii sunt: opera să fi fost adusă anterior folosirii la cunoştinţa publică; opera să fie utilizată conform bunelor uzanţe; folosirea operei să nu contravină exploatării ei normale; utilizarea operei să nu prejudicieze autorul sau titularul dreptului de utilizare.

21

Odată îndeplinite cerinţele enunţate, opera poate fi utilizată fără autorizarea autorului şi fără plata vreunei remuneraţii în următoarele cazuri (art. 33 din Legea nr. 8 / 1996):

a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică;

b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă în scop de analiză,

comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care

folosirea lor justifică întinderea citatului; c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere

în publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului;

d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase

din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează

fără scop lucrativ: reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;

e) reproducerile specifice realizate de către biblioteci accesibile

publicului de către instituţii de învăţământ sau muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate cu scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic direct ori indirect;

f) reproducerea, distribuirea sau comunicarea către public a

imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de

reproduceri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;

g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor

instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca

atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată;

h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al

ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică;

i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor

prezentate în cadrul expoziţiilor cu scop public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială. Totodată, reproducerea unei opere pentru uzul personal ori pentru cercul normal al unei familii fără consimţământul autorului nu constituie o încălcare a dreptului de autor.

22

2. Condiţiile speciale de limitare a exercitării dreptului de autor

Utilizarea operelor fără consimţământul autorului în cazurile prezentate implică, aşa cum am precizat, şi respectarea unor cerinţe speciale pentru fiecare caz în parte, în raport cu modul de utilizare a operei, genul operei protejate şi locul în care are loc utilizarea acesteia. În general, dreptul de reproducere şi de reprezentare este limitat la scurte extrase. Scopul urmărit, care condiţionează dreptul de reproducere şi reprezentare, constă în: analiza critică ori comparată a unor concepţii, opinii, puncte de vedere; informarea publicului asupra evenimentelor de interes general cu caracter de actualitate; protejarea unor categorii defavorizate; asigurarea desfăşurării unor proceduri judiciare sau administrative; derularea normala a activităţii de învăţământ în instituţiile de specialitate; înlocuirea unor opere distruse sau dispărute.

VIII. CESIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE DE PROPRIETATE INTELECTUALA

1. Reguli comune privind contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor

Cesiunea reprezintă Convenţia prin care autorul sau titularul drepturilor patrimoniale de autor transmite drepturile sau o parte a drepturilor sale către o altă persoană, în schimbul unui preţ. Obiectul cesiunii îl constituie numai drepturile patrimoniale de autor, întrucât drepturile morale de autor sunt intransmisibile prin acte între vii. Spre deosebire de cesiunea unui drept real, situaţie în care cesionarul are deplina libertate în privinţa dreptului transmis, în cazul cesiunii drepturilor patrimoniale de autor cesionarul are, în principiu, obligaţia de a exploata aceste drepturi.

1.1. Elementele contractului de cesiune Cedentul este partea contractului de cesiune reprezentată de autorul operei sau titularul dreptului de autor care transmite un drept sau drepturile patrimoniale de autor către o terţă persoană. Persoana fizică sau juridică ce preia drepturile transmise de cedent poartă denumirea de cesionar. În condiţiile legii, pot deveni titulari ai dreptului patrimonial de autor persoane fizice sau persoane juridice, altele decât autorul

23

operei, cum ar fi: moştenitorii legali şi testamentari ai autorului, cesionarii drepturilor patrimoniale ale autorului de reproducere şi difuzare a operei, unitatea angajatoare pentru operele realizate în cadrul unui contract individual de munca şi pentru care există clauza de cesiune a drepturilor patrimoniale, precum şi unitatea angajatoare pentru programele pentru calculatoare realizate de angajaţii unităţii, dacă nu exista convenţie contrară. a) Obiectul cesiunii, element fundamental al oricărui act juridic, trebuie să îndeplinească condiţiile rezultate din regulile dreptului comun, cu unele particularităţi. Mai întâi, să evocăm condiţia existenţei operei" pentru care se transmite dreptul de reproducere şi difuzare. Potrivit art. 46 din Legea nr. 8 / 1996, şi operele viitoare constituie obiect valabil al cesiunii. În schimb, este nulă cesiunea drepturilor patrimoniale asupra unei opere aparţinând unei succesiuni nedeschise, precum şi asupra totalităţii operelor viitoare ale autorului (art. 4 din Legea nr. 8 / 1996). În al doilea rând, obiectul cesiunii trebuie să fie determinat sau determinabil. Aceasta înseamnă că atât opera asupra căreia poartă drepturile patrimoniale de autor cesionate trebuie să fie individual determinată, cât şi copiile pe care trebuie să le realizeze cesionarul pentru difuzare. În cazul operelor viitoare, obiectul trebuie să fie cel puţin determinabil. În al treilea rând, obiectul cesiunii trebuie să fie posibil. Caracterul intuitu personae al cesiunii determină ca autorul cedent să aibă capacitatea, talentul şi cunoştinţele necesare pentru realizarea operei pe care s-a obligat să o predea. Imposibilitatea de îndeplinire a obligaţiei de predare ca urmare a absenţei calităţilor menţionate, nu exonerează autorul cedent de răspunderea pentru daune faţă de cesionar. În al patrulea rând, obiectul cesiunii trebuie sa fie licit şi moral. Din raţiuni de ordin social, societatea nu poate tolera reproducerea unor opere contrare ordinii publice şi bunelor moravuri. Din punctul de vedere al cesionarului, obiectul cesiunii are caracter ilicit şi imoral ori de câte ori exploatarea drepturilor cedate ar putea să-i aducă o sancţiune civilă, administrativă sau penală. În al cincilea rând, obiectul trebuie să se afle în circuitul civil. În materia cesiunii drepturilor patrimoniale de autor, numai operele pentru care autorul şi-a manifestat voinţa de a le da publicităţii se află în circuitul civil şi prin urmare pot face obiect de transmitere contractuală. b) Consimţământul părţilor reprezintă manifestarea de voinţă prin care acestea se obligă juridic, o dată cu încheierea actului de

24

cesiune. Şi în cazul contractelor de valorificare a drepturilor patrimo- niale de autor, consimţământul trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de dreptul comun în materie: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ. c) Cauza sau scopul reprezintă obiectivul urmărit de părţi la încheierea actului juridic. În contractele de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, scopul poate fi direct şi imediat sau mediat, atât pentru cedent, cât şi pentru cesionar. Pentru autorul cedent, scopul direct şi imediat este remuneraţia pe care urmează să o primească de la cesionar, iar scopul mediat îl reprezintă afirmarea, recunoaşterea, consacrarea sa ca autor etc. Cât priveşte cesionarul, şi acesta la rândul lui urmăreşte un scop direct şi imediat constând în contraprestaţia autorului, adică în remiterea operei, precum şi un scop mediat, care este acela de a se „recupera investiţia şi de a se obţine un profit pentru sine, chiar dacă la acesta se pot adăuga şi considerente de ordin personal”.

1.2. Remuneraţia autorului cedent. Acţiunea în anulare a contractului de cesiune şi acţiunea în revizuirea contractului lezionar Remuneraţia autorului a fost reglementată cu atenţie de legiuitor, constituind un element esenţial al contractului de cesiune, alături de nominalizarea drepturilor patrimoniale transmise, modalităţile de exploatare, durata şi întinderea cesiunii. Potrivit art. 43 din Legea nr. 8 / 1996, remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale se stabileşte prin acordul părţilor. Cât priveşte cuantumul remuneraţiei, legea a stabilit că se calculează fie proporţional cu încasările provenite din utilizarea operei, fie în sumă fixă sau în orice alt mod Astfel, potrivit art. 41 din lege, absenţa din conţinutul contractelor de valorificare a drepturilor patrimoniale a clauzei refe- ritoare la remuneraţia cuvenita autorului, reprezintă un motiv esenţial pentru nulitatea relativă a contractului. În aceste condiţii, cedentul, care este partea interesată, are dreptul de a solicita instanţei competente să dispună anularea contractului. De asemenea, potrivit art. 43 al. 2, autorul are posibilitatea să ceară organelor jurisdicţionale competente să stabilească cuantumul remuneraţiei, dacă nu a fost stabilit prin contract. Aceasta se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata utilizării, precum şi alte circumstanţe ale cazului. Prin dispoziţiile art. 43 alin. 3 teza I a fost reglementată o acţiune specială pentru revizuirea contractelor lezionare, care este o

25

adevărată acţiune în resciziune pentru leziune. Astfel, Legea nr. 8/1996 recunoaşte autorului acţiunea în resciziune pentru leziune, indiferent de vârsta autorului, în cazul unor disproporţii clare privind cota de beneficii ce revine părţilor în favoarea celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale. Legea pune la dispoziţia autorului operei cedate, pentru acelaşi motiv privind disproporţiile evidente între remuneraţia acestuia şi beneficiile cesionarului şi posibilitatea de a solicita organelor jurisdicţionale competente să dispună mărirea convenabilă a remuneraţiei (art. 43 al. 3 teza a II-a).

1.3. Limitele cesiunii

Potrivit legii, drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului dreptului de autor se pot transmite prin: a) cesiune exclusivă sau totală; b) cesiune neexclusivă sau parţială. a) Caracterul exclusiv al cesiunii trebuie sa fie expres prevăzut în contract. Cesiunea exclusivă presupune că însuşi titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în modalităţile, pe termenul şi pentru teritoriul convenite cu cesionarul şi nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei alte persoane. La rândul său, cesionarul exclusiv poate ceda dreptul dobândit prin cesiune totala unei terţe persoane fără consimţământul autorului. De la aceasta regulă există o excepţie prevăzuta expres de lege (art. 54), şi anume în cazul contractului de editare, când editorul (cesionarul) poate ceda contractul numai cu consimţământul autorului. b) În cazul cesiunii neexclusive, titularul dreptului de autor poate utiliza el însuşi opera cedata şi poate transmite dreptul neexclusiv şi altor persoane decât cesionarul. Cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său unei terţe persoane decât cu consimţământul expres al cedentului (art. 39 al. 6), şi anume în cazul în care cesionarul, persoana juridică, se transformă, printr-una din modalităţile prevăzute de lege, când consimţământul autorului nu mai este necesar.

1.4. Forma şi desfiinţarea contractului de cesiune

Legea a impus condiţia formei scrise a contractului de cesiune (art. 42) în scopul protejării intereselor autorilor. Condiţia formei scrise a cesiunii este o condiţie ad probationem, nu ad validitatem şi priveşte atât existenţa, cât şi conţinutul contractului. În cazul în care cesionarul nu utilizează sau utilizează insuficient contractul de cesiune a dreptului patrimonial, autorul operei îl poate desfiinţa prin acţiune în justiţie. Singura condiţie este ca neutilizarea sau utilizarea contractului într-o măsură insuficientă să afecteze considerabil interesele justificate ale autorului. Dacă motivele de

26

neutilizare sau de utilizare insuficientă a contractului se datorează culpei proprii a autorului, faptei unui terţ, unui caz fortuit sau de forţă majoră, atunci autorul nu mai este îndrituit să solicite desfiinţarea contractului. Autorul nu poate renunţa anticipat la exercitarea dreptului său de a solicita desfiinţarea contractului de cesiune pentru motive de neutilizare sau utilizare insuficientă a operei.

2. Principalele categorii de contracte

Principalele contracte având ca obiect transmiterea drepturilor patrimoniale de autor sunt: contractul de editare, contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală, contractul de locaţiune, contractul de comandă, contractul de adaptare audiovizuală şi contractul de difuzare a unei opere. Aceste contracte prezintă câteva trăsături comune, cum ar fi: obiectul lor este transmisiunea temporară a dreptului de a utiliza o operă determinată; au caracter consensual; sunt contracte bilaterale; sunt încheiate intuitu personae; au caracter oneros; proba acestor contracte se face prin încheierea lor în formă scrisă.

IX. GESTIUNEA DREPTULUI DE PROPRIETATE INTELECTUALA ŞI A DREPTURILOR CONEXE

1. Necesitatea gestiunii colective a dreptului de autor şi a drepturilor conexe

În exercitarea drepturilor sale recunoscute de lege, autorul unei opere şi alţi titulari de drepturi protejate în cadrul legii dreptului de autor pot să aleagă între a-şi proteja cu eforturi personale drepturile ori a apela la organismele de gestiune colectivă. În condiţiile de azi, ale apariţiei tehnologiei sofisticate de comunicare, înregistrare, imprimare, difuzare şi televizare, care au făcut posibilă pirateria pe scenă largă, practic este imposibil ca un autor particular sau artist interpret să controleze utilizarea operei sale. În consecinţă, autorii şi titularii operelor protejate prin legea dreptului de autor s-au constituit în asociaţii profesionale al cărui obiect este apărarea intereselor unor categorii de autori.

2. Organismele de gestiune colectivă

Organismele (organizaţiile) de gestiune colectivă reprezintă persoane juridice constituite prin libera asociere a autorilor şi a altor titulari ai dreptului de autor şi de drepturi conexe, al cărui scop

27

esenţial este acela de a colecta plăţile aferente drepturilor de autor şi de a le repartiza titularilor, după deducerea cheltuielilor efectuate, fără a realiza vreun profit. Organismele de gestiune colectivă pot fi create fie pentru gestionarea unor categorii distincte de drepturi, corespunzătoare unor domenii diferite de creaţie, fie pentru gestionarea drepturilor aparţinând unor categorii distincte de titulari. Aceste organisme acţionează în limitele mandatului încredinţat şi pe baza statutului adoptat conform legii. Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi:

a) dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată;

b) dreptul la remuneraţie echitabilă pentru împrumutul public;

c) dreptul de suită;

d) dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale;

e) dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu

excepţia proiecţiei publice a operelor cinematografice; f)dreptul de remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor inter- preţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi

radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora;

g)

dreptul de retroemitere prin cablu.

3.

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu autoritate unică pe teritoriul României în ceea ce priveşte existenţa, observarea şi controlul aplicării legislaţiei în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe. Acesta are personalitate juridică şi funcţionează în subordinea Guvernului. Coordonarea Oficiului este asigurată de ministrul culturii şi cultelor.

X. APĂRAREA DREPTURILOR DE AUTOR ŞI A DREPTURILOR CONEXE

1. Diversitatea mijloacelor de apărare a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe

Încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate prin legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe atrage angajarea răspunderii civile, contravenţionale sau penale, după caz. În această materie, dispoziţiile legii speciale se completează cu cele de drept comun.

28

Apărarea drepturilor morale şi patrimoniale ale autorilor şi ale titularilor de drepturi de autor şi drepturi conexe se realizează prin acţiuni civile sau penale. Potrivit art. 139, alin. 10 din Legea nr. 8 / 1996, titularul acţiunii civile poate cere instanţei de judecată aplicarea unor măsuri cum ar fi: 1) remiterea încasărilor realizate prin actul ilicit, în vederea reparării prejudiciului, sau remiterea bunurilor rezultate din fapta ilicită în scopul valorificării acestora până la acoperirea integrală a daunelor produse; 2) distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului, a căror destinaţie unică sau principală a fost aceea de producere a actului ilicit; 3) scoaterea din circuitul comercial a copiilor efectuate ilegal prin confiscarea şi distrugerea acestora; 4) publicarea în mijloacele de comunicare în masă a hotărârii instanţei de judecată pe cheltuiala celui care a săvârşit fapta ilicită. Apărarea drepturilor morale şi patrimoniale de autor se poate face şi prin acţiuni de răspundere civilă delictuală (întemeiate pe dispoziţiile art. 998 Cod civil), acţiuni în răspundere contractuală (întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 care reglementează cesionarea drepturilor de autor, completate cu dreptul comun), precum şi pe acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză (art. 992 Cod civil) ori pe plata lucrului nedatorat (art. 1092 Cod civil). Dreptul de divulgare, dreptul de paternitate şi dreptul la nume se bucură şi de protecţia legii penale. În legea specială sunt cuprinse dispoziţii cu caracter penal care încriminează faptele de încălcare a dreptului de divulgare, de încălcare a dreptului la paternitate şi nume (art. 140, art. 141). Alte dispoziţii sancţionează realizarea, în scopuri comerciale, cu orice mijloace şi în orice mod, de mărfuri pirat sau de dispozitive pirat, de control al accesului, precum şi importul, tranzitul sau orice altă modalitate de introducere a acestora pe piaţa internă (art. 139 b.); de asemenea, constituie infracţiune fapta persoanei care produce, importă, distribuie sau închiriază dispozitive ori componente care permit neutralizarea măsurilor tehnice de protecţie (art. 143). Legea nr. 8 / 1996 face vorbire şi de răspunderea contra- venţională pentru încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.

2. Competenţa instanţelor de judecată

Infracţiunile contra dreptului de autor sunt de competenţa judecătoriilor potrivit art. 25 Cod procedură penală. Cererile cu caracter civil în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială sunt de competenţa tribunalelor, conform art. 2 lit. d Cod procedură civilă.

29

3.

Proba drepturilor

Existenţa şi conţinutul unei opere se pot dovedi prin orice mijloc

de probă. În materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe operează prezumţia apartenenţei acestor drepturi persoanelor care au îndeplinit formalităţile de înscriere a unor menţiuni pe originalele sau pe copiile autorizate ale operelor. Astfel, menţiunea de rezervare a exploatării operelor se efectuează de autori şi titularii de drepturi sau deţinătorii de drepturi exclusive ale autorilor. Menţiunea constă în înscrierea simbolului C înconjurat de un cerc, însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări. La rândul lor, producătorii de înregistrări sonore, artiştii interpreţi sau executanţi şi alţi deţinători de drepturi exclusive ale producătorilor sau ale artiştilor, pot efectua o menţiune de protecţie a drepturilor ce le aparţin. Menţiunea se înscrie pe originalele sau pe copiile autorizate ale înregistrărilor sonore sau audiovizuale ori pe învelişul care le conţine şi consta în simbolul P înconjurat de un cerc, însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.

XI. PROTECŢIA INVENŢIILOR

1. Definiţia invenţiei

Legea nr. 64/1991 privind brevetele nu defineşte invenţia. Literatura de specialitate defineşte invenţia ca fiind un ansamblu de cunoştinţe sistematice, organizate în scopul obţinerii unei soluţii la o problemă practică din industrie, agricultură sau comerţ. A nu se con- funda invenţia cu descoperirea ştiinţifică, aceasta din urmă reprezentând recunoaşterea de fenomene, proprietăţi ori legi ale universului material, necunoscute anterior, dar apte de verificare. Nu întotdeauna, descoperirile ştiinţifice au şi aplicabilitate industrială. În cazul invenţiilor, caracterul aplicabilităţii industriale reprezintă o condiţie de existenţă a acestora.

2. Brevetul de invenţie

Natura juridică a brevetului de invenţie Brevetul de invenţie este titlul eliberat de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.), care conferă titularului şi succesorilor acestuia un drept exclusiv de exploatare; invenţia brevetată nu poate fi exploatată decât cu autorizaţia titularului brevetului. Funcţiile brevetului de invenţie

30

Funcţii interne: 1) de protecţie juridică a invenţiei faţă de terţi; 2) de apropriere publică a cunoştinţelor tehnice care fac obiectul invenţiei; 3) de stimulare a creativităţii; 4) de încurajare a invenţiilor industriale; 5) de răspândire a informaţiilor; 6) de apărare a industriei naţionale; 7) de prevenire a dublei brevetări etc. Funcţii externe: 1) de protecţie a comerţului internaţional şi a cooperării tehnico-ştiinţifice; 2) de stimulare a tehnologiilor avansate.

4. Subiectele protecţiei prin brevet de invenţie

Subiectele primare stricto-sensu: sunt acele subiecte care dobândesc brevetul de invenţie direct de la stat, prin Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în urma desfăşurării procedurii legale. Dreptul de a solicita eliberarea brevetului de invenţie aparţine următoarelor subiecte primare stricto-sensu:

a) inventatorului independent - în ipoteza în care invenţia s-a

născut prin efortul creator şi material propriu al unei persoane fizice;

b) inventatorului salariat - în situaţia în care a realizat invenţia în

cadrul unui contract individual de muncă cu misiune inventivă, încredinţată

în mod explicit, iar contractul cuprinde o clauză prin care inventatorului i se atribuie dreptul de a cere eliberarea brevetului în nume propriu;

c) moştenitorilor inventatorului - fără a se opera nici un fel de

distincţie, după cum aceştia aparţin categoriei moştenitorilor legali sau

categoriei moştenitorilor testamentari;

d) cesionarilor dreptului la eliberarea brevetului;

e) unităţii în care este angajat inventatorul, în anumite condiţii. Subiectele primare lato-sensu: sunt subiecte intermediare, în sensul că obţin brevetul de invenţie doar într-un mod subsidiar, după ce un subiect primar stricto-sensu nu şi-a exercitat în termen dreptul la eliberarea brevetului; subiect primar stricto-sensu poate fi: inventato- rul salariat, în anumite condiţii. Subiectele derivate sunt persoanele care devin titulare de brevet numai într-un mod subsecvent, ca urmare a dobândirii acelei calităţi prin intermediul unei operaţiuni de transmitere, de la un titular anterior. Din categoria subiectelor derivate pot face parte: a) moştenitorii inventatorului; b) cesionarii contractului de cesiune având ca obiect transmiterea brevetului de invenţie. Inventatorii salariaţi şi obligaţia de informare. Inventatorii salariaţi reprezintă regula în domeniul invenţiilor. Legea distinge mai multe ipoteze în care se pot afla inventatorii salariaţi: a) inventatorii salariaţi încadraţi cu misiune inventivă încre-

31

dinţată în mod expres; b) inventatorii salariaţi care nu au încredinţate misiuni inventive; c) inventatorii semnatari ai unor contracte de cercetare. Inventatorul salariat, atât cel încadrat cu misiune inventivă, cât şi cel care nu are această misiune prin contract, are obligaţia legală de a informa, în scris şi „imediat” pe conducătorul unităţii asupra invenţiei pe care a realizat-o în cadrul acelei unităţi; în termen de 60 de zile de la data înregistrării informării, unitatea trebuie să depună cererea de eliberare a brevetului.

5. Obiectul protecţiei prin brevet de invenţie

Clasificarea invenţiilor. Enumerare

1. După obiectul invenţiei, distingem: a) invenţii care au ca obiect

un produs; b) invenţii care au ca obiect procedee sau metode; c) invenţii care au ca obiect aplicaţiile într-o formă nouă a mijloacelor cunoscute;

d)

2. În raport cu criteriul complexităţii obiectului, invenţiile se clasifică în: a) invenţii simple, care au ca obiect un singur produs,

mijloc sau metodă; b) invenţii complexe, care reclamă folosirea conjugată a mai multor elemente sau mijloace.

3. După gradul de independenţă faţă de alte invenţii, distingem:

invenţii care au ca obiect combinaţia de mijloace cunoscute.

a) invenţii principale, care au o existenţă de sine stătătoare; b) invenţii

complementare sau de perfecţionare, care îmbunătăţesc o invenţie anterioară, şi fără de care nu pot exista.

Invenţiile nebrevetabile şi inovaţiile - Invenţiile nebrevetabile sunt, potrivit legii (art. 12), acele invenţii contrare ordinii publice şi bunelor moravuri, cele care privesc soiurile de plante şi rasele de animale, procedeele biologice pentru obţinerea plantelor sau a animalelor, invenţiile având ca obiect corpul uman. - Inovaţiile reprezintă acele realizări cu caracter de noutate şi de utilitate la nivelul unităţii în care au fost create. Inovaţia mai poartă numele şi de realizare tehnică cu caracter de noutate relativă, fiind apreciată în raport cu stadiul local al tehnicii. Calitatea de inovator este atestată de unitatea care utilizează realizarea tehnică cu caracter de inovaţie.

6. Drepturile morale ale inventatorilor

Dreptul la calitatea de autor al invenţiei. Calitatea de autor al unei invenţii diferă de calitatea de inventator; calitatea de autor al unei invenţii nebrevetate conferă titularului un drept de prioritate ştiinţifică, dar nu şi dreptul exclusiv de exploatare. Apărarea calităţii de autor şi a priorităţii ştiinţifice se poate face prin: a) acţiunea în revocare administrativă a hotărârii de acordare a

32

brevetului (art. 54 din Legea nr. 64/1991); b) acţiunea în anularea brevetului (art. 40 din Legea nr. 64/1991). Dreptul la nume al inventatorului. Constă în posibilitatea inventatorului, conferită prin lege, de a pretinde să fie menţionat ca autor al invenţiei; acest drept este supus principiului disponibilităţii, autorul invenţiei având latitudinea de a aprecia şi dispune în mod liber, potrivit voinţei şi conştiinţei proprii, asupra exercitării dreptului de a cere să fie menţionat în brevet; în practica recentă, se manifestă tendinţa marilor concerne de a prezenta invenţiile realizate de angajaţi, sub numele firmei. Dreptul de a da publicităţii invenţia. Reprezintă posibilitatea recunoscută inventatorului, ca, în limitele şi formele prescrise de lege, să aducă la cunoştinţă publică invenţia realizată. Dreptul de divulgare se exercită în principal prin procedurile legale de brevetare; este o excepţie de la principiul netransmisibilităţii drepturilor nepatrimoniale. Exerciţiul dreptului de a da publicităţii invenţia este supus unor limitări legale: invenţiile pe care instituţiile abilitate le-au calificat ca având caracter secret; inventatorii salariaţi nu au dreptul de a da ei înşişi publicităţii invenţia (în lipsa unor prevederi contractuale contrare). Dreptul la protecţia calităţii de autor. Reprezintă dreptul inven- tatorului de a solicita: să i se menţioneze numele, prenumele şi calitatea în brevetul eliberat, în carnetul de muncă, în orice alte acte sau publicaţii privind invenţia; să i se elibereze un duplicat al brevetului de invenţie. Acest drept are ca obligaţie corelativă îndatorirea persoanelor care solicită eliberarea brevetului de invenţie, altele decât autorul invenţiei, de a declara cine este inventatorul. Dreptul de prioritate ştiinţifică. Reprezintă recunoaşterea faptului că autorul unei invenţii a fost primul care a descoperit soluţia tehnică pe care o reprezintă invenţia; acest drept se naşte în momentul realizării creaţiei, dar devine opozabil numai în măsura în care soluţia care constituie invenţie este adusă la cunoştinţă publică;

7. Drepturile patrimoniale ale inventatorilor şi ale titularilor brevetelor de invenţie

Drepturile patrimoniale ale inventatorilor netitulari de brevet. Inventatorii netitulari de brevet pot fi independenţi sau salariaţi; ei au dreptul, potrivit Legii nr. 64/1991: a) să li se elibereze un duplicat al brevetului de invenţie (art. 36); b) să li se stabilească drepturile patrimoniale pe bază de contract în sumă fixă sau proporţional cu veniturile obţinute din exploatarea invenţiei Inventatorii salariaţi, netitulari de brevet, au dreptul la o remuneraţie suplimentară, stabilită independent de salariul de înca-

33

drare; totodată, inventatorilor salariaţi li se cuvin drepturi băneşti rezultate din aplicarea invenţiei, precum şi redevenţe. Drepturile patrimoniale ale titularilor brevetelor de invenţie

a) Dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei reprezintă

posibilitatea juridică recunoscută titularului brevetului de a exploata în mod exclusiv invenţia; se aseamănă cu un drept de monopol, dar spre deosebire de acesta, este limitat în timp şi în spaţiu; subiectul dreptului de exploatare exclusivă nu poate fi decât titularul de brevet;

este un drept patrimonial, absolut, transmisibil, temporar şi teritorial. Apărarea dreptului de exploatare exclusivă a invenţiei se reali- zează prin:

a) acţiunea în contrafacere, b) acţiunea în concurenţă neloială.

b) Dreptul provizoriu de exploatare exclusivă. Solicitantul

titlului de protecţie beneficiază, până la data eliberării brevetului, de dreptul provizoriu de exploatare exclusivă a invenţiei. Exercitarea acestui drept este supusă unor condiţii legale: cererii de brevet să i se fi acordat dată de depozit; cererea de brevet să fi fost publicată. Apărarea dreptului provizoriu se asigură prin acţiunea în daune:

instanţa de judecată va obliga persoana care a exercitat în mod ilicit dreptul provizoriu la plata daunelor către titularul dreptului, dar hotă- rârea judecătorească va putea fi pusă în executare numai după ce dreptul a căpătat valenţe definitive, prin eliberarea brevetului de invenţie.

8. Condiţiile de brevetare a invenţiilor

Condiţiile de brevetare a invenţiilor de produse, procedee sau metode:

a) invenţia să se încadreze în domeniul de aplicaţie al obiectelor

ce pot fi brevetate;

b) invenţia să îndeplinească condiţia noutăţii;

c) invenţia să îndeplinească cerinţa pasului inventiv;

d) invenţia să îndeplinească condiţia aplicabilităţii industriale.

9. Procedura de brevetare a invenţiilor

Cererea de brevet

- reprezintă actul scris, adresat de solicitant OSIM, care conţine solicitarea expresă a eliberării brevetului;

- va fi însoţită de: descrierea invenţiei, revendicări şi, dacă e cazul, de desene explicative, toate redactate în limba română;

- cererea împreună cu actele de mai sus constituie depozitul naţional reglementar;

34

- se înscrie în Registrul naţional al cererilor de brevet depuse,

cererile nefiind publice până la publicarea în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală (BOPI);

- cererea trebuie făcută în limba română sau într-o limbă străină,

cu condiţia ca în termen de 2 luni de la înregistrarea cererii să se depună la OSIM o traducere conformă, în limba română. Dreptul de prioritate - reprezintă situaţia privilegiată recunoscută unei persoane care a efectuat un depozit sau un act asimilat acestuia de a beneficia de recunoaşterea întâietăţii în rezolvarea unei probleme.

a) Dreptul de prioritate convenţională, denumit şi drept de

prioritate unionistă, reprezintă situaţia privilegiată recunoscută unei persoane de a beneficia de prioritatea primului depozit efectuat într-o

ţară membră a Uniunii de la Paris ori membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), pentru orice altă cerere de brevet având ca obiect

aceeaşi invenţie depusă ulterior în oricare altă ţară membră a Uniunii.

b) Dreptul de prioritate de expoziţie. Invocarea priorităţii unei

invenţii într-o cerere de brevet se poate face şi în baza unui depozit creat în urma expunerii produsului realizat conform invenţiei într-o expoziţie cu caracter internaţional, organizată pe teritoriul României sau al altor state membre ale Convenţiei de la Paris sau ale OMC. Publicarea cererii de brevet. Cererile pentru care s-a constituit depozit naţional reglementar sunt publicate imediat după expirarea unui termen de 18 luni de la data de depozit, sau, dacă a fost recunoscută o prioritate, de la data acestei priorităţi; cererile cărora li s-a atribuit caracter secret de stat nu se publică decât dacă au fost scoase din regimul secret de stat (în 3 luni de la data scoaterii). Examinarea cererii de brevet. OSIM examinează dacă cererile îndeplinesc condiţiile legale, priorităţile şi dacă obiectul cererii este brevetabil în înţelesul legii. OSIM hotărăşte admiterea sau respingerea cererii în condiţiile legii; procedura se întrerupe în cazul decesului părţii interesate sau al dizolvării persoanei juridice până la comunicarea succesorului în drepturi; procedura de brevetare se suspendă în cazul unor proceduri judiciare în privinţa dreptului la brevet şi la acordarea brevetului, până când hotărârea judecătorească rămâne definitivă. Eliberarea brevetului se face de către directorul general al OSIM; menţiunea eliberării se publică în BOPI.

XII. PROTECŢIA MĂRCILOR ŞI INDICAŢIILOR GEOGRAFICE

A. Mărcile

35

1.1.

Noţiunea de marcă

- Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică

servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane;

- pot constitui mărci: semne distinctive, cum ar fi: cuvinte (inclusiv

nume de persoane), desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi în special forma produsului sau a ambalajului, sau combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne;

- dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregis- trarea acesteia la OSIM;

- este un element încorporat al fondului de comerţ.

1.2. Funcţiile mărcii: de diferenţiere a produselor şi serviciilor şi

de indicare a originii acestora; de garanţie a calităţii; de organizare a pieţei; de monopol; de reclamă; de protecţie a consumatorilor.

1.3. Condiţiile protecţiei mărcilor

a) Condiţia reprezentării grafice;

b) Condiţia distinctivităţii;

c) Condiţia disponibilităţii semnului ales ca marcă.

1.4. Cererea de înregistrare a mărcii

Dreptul la marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii (siste- mul atributiv); cererea de înregistrare a unei mărci conţine: datele de identificare a solicitatorului, reproducerea mărcii şi indicarea

produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea este cerută,; redactată în limba română, ea se depune la OSIM şi constituie depozitul naţional reglementar al mărcii.

1.5. Depozitul naţional reglementar al mărcii (D.N.R.)

- data D.N.R. este data la care a fost depusă la OSIM cererea de înregistrare a mărcii.

1.6. Dreptul de prioritate unionistă

- când o cerere de înregistrare a mărcii a fost reglementar

depusă pentru prima dată într-o altă ţară membră a Uniunii de la Paris sau membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), solicitan- tul poate revendica data primului depozit printr-o cerere de înregistrare în România a aceleiaşi mărci; singura condiţie care se cere este ca această ultimă cerere să fie depusă la OSIM în termen de 6 luni de la data constituirii primului depozit;

1.7. Dreptul de prioritate de expoziţie

36

Beneficiază de acest drept solicitantul care: a prezentat anumite produse sau servicii în cadrul unei expoziţii internaţionale oficiale sau oficial recunoscute (organizată în România sau într-un alt stat membru al Convenţiei de la Paris); a depus la OSIM, în termen de 6 luni de la data primei prezentări în expoziţie, o cerere de înregistrare a mărcii sub care au fost prezentate acele produse şi servicii;

1.8. Divizarea depozitelor

La cererea solicitantului cererii de înregistrare a mărcii care se referă la mai multe produse sau sarcini, depozitul multiplu (cererea) poate fi difuzat (ă) în două sau mai multe depozite (cereri); cererile divizionare păstrează data de depozit a cererii iniţiale şi, dacă este cazul, şi beneficiul dreptului de priorităţi (unionistă sau de expoziţie); divizarea cererii iniţiale se poate cere: în cursul procedurii de examinare a mărcii la O.S.I.M.; în cursul procedurii din cadrul Comisiei de reexaminare a O.S.I.M.; în cursul oricărei proceduri de apel sau de recurs formulat împotriva deciziei de înregistrare a mărcii; dacă documentele cerute de O.S.I.M. pentru divizarea cererii iniţiale şi data legală nu se depun în termen de 3 luni de la data solicitării divizării, O.S.I.M. ia act de renunţare la divizarea cererii iniţiale.

2. Procedura de înregistrare a mărcii

2.1. Examinarea preliminară a cererii

O.S.I.M. examinează, în termen de o lună de la data primirii cererii de înregistrare a mărcii, dacă cererea îndeplineşte condiţiile legale şi i s-a atribuit data de depozit; dacă cererea nu îndeplineşte condiţiile legale, O.S.I.M. va notifica solicitantului, acordând un termen de 3 luni pentru completarea lipsurilor. În acest caz, data de depozit va fi cea când se completează lipsurile. Dacă nu se completează, cererea se respinge.

2.2. Examinarea în fond a cererii de înregistrare

- cererea de înregistrare a mărcii se examinează în fond, în termen

de 6 luni de la data plăţii datei de înregistrare şi examinare a cererii;

- când un motiv de refuz se aplică numai la anumite produse sau

servicii pentru care s-a solicitat înregistrarea mărcii, se va refuza

înregistrarea doar pentru aceste produse sau servicii;

- hotărâri pe care le poate lua O.S.I.M.: înregistrarea şi publicarea cererii; respingerea cererii; va lua act de respingerea cererii.

2.3. Înregistrarea şi publicarea mărcii

- O.S.I.M. decide înregistrarea şi publicarea mărcii în Buletinul Oficial

de Proprietate Industrială (BOPI), dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.

37

2.4.

Opoziţia la înregistrarea şi publicarea mărcii

Potrivit legii (art. 23), pot formula opoziţie: titularul unei mărci anterioare; titularul unei mărci notorii; titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau numele patronimic; titularul unui drept asupra unei indicaţii geografice protejate; titularul unui drept asupra unui teren sau model industrial protejat; titularul unui alt drept de proprietăţi industriale sau al unui drept de autor; orice altă persoană interesată.

O.S.I.M. va notifica solicitantului opoziţia formulată, conform legii; opoziţiile se soluţionează de către o comisie de examinare a O.S.I.M.

2.5. Retragerea, limitarea sau modificarea cererii

Solicitantul poate, în orice moment, să-şi retragă cererea de înregistrare a mărcii sau să-şi limiteze lista de produse sau servicii pentru care s-a cerut înregistrarea mărcii; el poate să-şi modifice cererea, dar numai pentru rectificarea numelui sau a adresei sale, ori pentru rectificări ce nu afectează esenţial marca sau nu extind lista de

produse sau de servicii.

2.6. Căile de atac împotriva hotărârii O.S.I.M.:

a) contestaţiile administrative; pot fi contestate: decizia prin

care, în urma examinării preliminare, cererea de înregistrare a mărcii a fost oprită; decizia prin care, în urma examinării de fond, cererea a fost respinsă; decizia de respingere a cererii de înregistrare pronunţată

de comisia de examinare a dispoziţiilor formulate;

- termenul de formulare a contestaţiilor este de 3 luni de la

comunicarea deciziilor;

- contestaţiile se soluţionează de o comisie de reexaminare din

cadrul O.S.I.M.;

- decizia comisiei de reexaminare (de admitere sau respingere a

contestaţiei) poate fi atacată în faţa instanţelor judecătoreşti;

b) căi de atac în faţa instanţelor de judecată: deciziile

comisiei de reexaminare pot fi atacate cu apel, în termen de 30 de zile

de la comunicare, la instanţa competentă; hotărârea dată în apel poate fi atacată cu recurs, la instanţa competentă, în termenul de drept comun (15 zile de la comunicare).

2.7. Înregistrarea mărcii şi eliberarea certificatului de înregistrare

- potrivit legii (art. 28), când deciziile de înregistrare a mărcilor

au rămas definitive, mărcile se înregistrează în Registrul Naţional al Mărcilor, iar O.S.I.M. eliberează titularului certificatul de înregistrare.

2.8. Durata, reînnoirea şi modificarea mărcii

- durata de protecţie a mărcii este de 10 ani, dar înregistrarea unei mărci poate fi reînnoită la cererea titularului;

38

- cererea de reînnoire poate fi făcută înainte de exprimarea

duratei de protecţie în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de

expirarea termenului de 10 ani;

- reînnoirea operează începând cu ziua imediat următoare

expirării duratei de protecţie în curs; se înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor şi se publică în BOPI;

- pe durata protecţiei mărcii, titularul poate solicita introducerea

de modificări neesenţiale ale unor elemente de mărci, sub condiţia ca

asemenea modificări să nu afecteze imaginea de ansamblu a mărcii.

3. Titularul dreptului la marcă

- dreptul de marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau

juridică, ce exercită o investiţie, un comerţ sau prestează un serviciu;

- legea nu impune condiţia desfăşurării activităţii la data formulării

cererii de înregistrare, dar impune condiţia folosirii efective a mărcii

înregistrate, sub sancţiunea decăderii din drepturile conferite de marcă;

- în cazul persoanei juridice se cere condiţia specialităţii

capacităţii de folosinţă;

- subiectele mărcilor pot fi: subiecte ale dreptului la marcă

individuală; subiecte ale dreptului la marcă colectivă; subiecte ale

dreptului la marca de certificare.

4. Conţinutul dreptului de marcă

a) dreptul de prioritate (art. 9) – cel ce a efectuat mai întâi depozitul unei cereri de înregistrare este recunoscut ca titular al mărcii; b) dreptul de folosire în exclusivitate (art. 45 alin. 1) – permite titularului folosirea în exclusivitate a mărcii pentru acele produse şi servicii pentru care a fost făcută înregistrarea; c) expertizarea dreptului de marcă (art. 37) – titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor persoane deţinerea, oferirea spre vânzare sau comercializare a produselor care poartă această marcă, pentru produsele care au fost puse în comerţ de însuşi titularul sau cu consimţământul acestuia. 5. Transmiterea drepturilor asupra mărcii

5.1. Cesiuni şi licenţe Drepturile asupra mărcii pot fi transmise prin cesiune sau prin licenţă, oricând în cursul duratei de protecţie. a) Cesiunea poate fi:

totală, dacă se referă la toate produsele sau serviciile pentru care marca este înregistrată; parţială, dacă se transmit drepturile asupra mărcii pentru o parte din produse sau servicii. b) Licenţa poate fi exclusivă şi neexclusivă, totală sau parţială; licenţele se înscriu în Registrul

39

Naţional al Mărcilor şi se publică în BOPI; licenţa e opozabilă terţilor de la data înscrierii;

6. Stingerea drepturilor asupra mărcii înregistrate

Drepturile asupra mărcii se sting prin: a) renunţarea titularului de marcă pentru toate/sau o parte dintre produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată; b) decăderea titularului din drepturile conferite de marcă; c) anularea înregistrării mărcii pentru motive legale; d) expirarea duratei de valabilitate a certificatului de înregistrare.

XIII. PROTECŢIA DESENELOR ŞI MODELELOR INDUSTRIALE

1. Noţiunea de desen şi model industrial: reprezintă combi-

naţii de linii sau culori prezentând un caracter original, ori forme în volum care conferă produsului o fizionomie proprie; sunt creaţii cu caracter ornamental; se situează la graniţa dintre dreptul de proprietate industrială şi dreptul de autor; protecţia lor este asigurată prin Legea nr. 129/1992.

2. Titularii certificatului de înregistrare a desenului sau modelului industrial (d.m.i.):

• autorul desenului sau modelului industrial: autorul liber – când nu şi-a cedat drepturile născute din calitatea de autor; autori salariaţi – care realizează d.m.i. la locul de muncă, fără să aibă sarcini creatoare sau de cercetare; unitatea angajatoare – dacă d.m.i. a fost realizat de un salariat în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, încre- dinţate explicit; persoana care a comandat realizarea d.m.i. – dacă a fost creat în cadrul unui contract cu misiune creativă.

3. Condiţiile pentru protecţia d.m.i.:

a) condiţia noutăţii – d.m.i. este nou dacă: nici un altul, identic nu a fost făcut public înainte de depunerea cererii de înregistrare; a fost revendicată prioritatea înaintea datei de prioritate; b) condiţia caracterului individual – se consideră că un d.m.i. are un caracter individual, dacă: impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului utilizat este diferită de cea produsă asupra acestuia de orice alt d.m.i. făcut public înainte de depunerea cererii de înregis- trare; a fost revendicată prioritatea înaintea datei de prioritate. Nu poate fi înregistrat un d.m.i.: care este determinat exclusiv de o funcţie tehnică; care trebuie reprodus în formă şi la dimensiunile

40

exacte pentru a permite ca produsul în care este încorporat să fie amplasat în jurul unui alt produs, astfel ca fiecare dintre cele două produse să-şi poată îndeplini funcţia. Sunt excluse de la protecţie d.m.i. ale căror destinaţie şi aspect contravin ordinii publice şi bunelor moravuri.

4. Înregistrarea desenelor şi modelelor industriale

4.1. Depunerea cererilor de înregistrare: se poate face de către

orice persoană direct la O.S.I.M., prin poştă, în formă electronică sau prin mijloace electronice; O.S.I.M. verifică îndeplinirea condiţiilor legale privind acordarea datei de depozit naţional reglementar şi notifică solicitantului lipsurile constatate.

4.2. Condiţiile cererii de înregistrare: să fie completată prin

dactilografiere în limba română în două exemplare pe un formular tip;

să cuprindă datele cerute de lege (art. 13.).

4.3. Examinarea preliminară O.S.I.M. verifică îndeplinirea con-

diţiilor de formă, prevăzute de lege. Neregularitărţile constatate de O.S.I.M. se notifică solicitantului, care trebuie să le remedieze în termen de 1 lună (cei români) sau 2 luni (cei străini). În caz contrar, cererea se va respinge.

4.4. Opoziţia persoanelor interesate. Potrivit legii (art. 24),

persoanele interesate pot face opoziţii scrise la O.S.I.M. privind înregistrarea m.d.i., în termen de 3 luni de la data publicării, pentru următoarele motive: d.m.i. nu are noutate; d.m.i. contravine ordinii publice sau bunelor moravuri; solicitantul nu este persoana care a depus cea dintâi cererea; când un d.m.i. încorporează, fără acordul titularului, o operă protejată prin Legea nr.8/1996 sau orice alt drept de proprietate industrială protejată. Asupra opoziţiei se pronunţă comisia de specialitate a O.S.I.M., care poate dispune admiterea sau respingerea ei, printr-un raport care se înaintează Comisiei de examinare şi se transmite solicitantului cererii şi opozantului.

4.5. Examinarea de fond a cererilor de înregistrare

- se face de către Comisia de examinare d.m.i.; în termen de 12 luni de la data publicării cererii; hotărâri pe care le poate lua comisia:

admite cererea, total sau parţial; respinge cererea; ia act de renunţarea totală sau parţială la d.m.i. sau de retragere; revocă cererea din oficiu.

4.6. Căi de atac împotriva hotărârilor O.S.I.M.: a) contestaţie

administrativă – se face în scris şi motivat în termen de 3 luni de la comunicare şi se soluţionează de Comisia de reexaminare în termen de 3

41

luni de la înregistrare. Hotărârea comisiei de reexaminare se comunică părţilor în termen de 15 zile de la pronunţare; b) căi de atac în faţa instanţelor de judecată: hotărârea comisiei de reexaminare poate fi atacată cu apel, la instanţa de judecată competentă, în termen de 3 luni de la comunicare; hotărârea dată în apel poate fi atacată cu recurs, la instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile de la comunicare.

4.7. Eliberarea certificatelor de înregistrare a d.m.i. - se face de

către O.S.I.M. în termen de 30 zile de la data la care hotărârea de admitere a rămas definitivă, sub condiţia achitării taxelor legale.

4.8. Reînnoirea certificatului de înregistrare a d.m.i. - se face de

O.S.I.M., în tot sau în parte, la solicitarea expresă a titularului sau a persoanei desemnate de acesta.

4.9. Revalidarea certificatului de înregistrare a d.m.i. – repre-

zintă repunerea în drepturi a titularului certificatului de înregistrare care a decăzut din drepturile conferite de lege; condiţii cumulative: să fie depusă cererea de revalidare în termen de 6 luni de la data decăderii; să fie anexate dovezi în menţinerea cererii de revalidare; să

fie achitate taxele legale.

5. Conţinutul drepturilor

a) Drepturile morale protejate în cadrul drepturilor de autor: la divulgare; la paternitate; la nume; la inviolabilitatea operei; dreptul de retractare. b) Drepturile specifice protejate în cadrul protecţiei speci- fice: la eliberarea certificatului de înregistrare sau la duplicatul acestuia; de a transmite dreptul de eliberare a certificatului de înregis- trare; de prioritate; exclusiv de exploatare a d.m.i.; de menţionare a numelui şi a calităţii de autor în certificatul de înregistrare.

c) Drepturile patrimoniale:

Dreptul exclusiv de exploatare a d.m.i. – durează pe întreaga perioadă de valabilitate a certificatului de înregistrare; perioada de valabilitate a unui certificat de înregistrare a d.m.i. este de 10 ani de la data constituirii depozitului reglementar şi poate fi reînnoită pe 3 perioade succesive de 5 ori; încetează: la expirarea perioadei de valabilitate a certificatului; prin anularea certificatului de înregistrare, dispusă de Tribunalul Bucureşti pentru neîndeplinirea condiţiilor legale de acordare a protecţiei; prin decăderea titularului din drepturi; prin renunţarea titularului certificatului de înregistrare.

42

Dreptul provizoriu de exploatare anterioară a d.m.i. –

beneficiază persoanei fizice sau juridice îndreptăţite la eliberarea certificatului de înregistrare, începând cu data publicării cererii, până

la eliberarea certificatului de înregistrare; dacă cererea de înregistrare

a fost respinsă sau retrasă, dreptul provizoriu se pierde, cu efect

retroactiv (art. 37 alin. 1). Dreptul la despăgubiri – persoana fizică sau juridică îndreptă- ţită la eliberarea certificatului de înregistrare are dreptul la despăgubiri, dacă terţe persoane au exploatat d.m.i., pe perioada dreptului provizoriu de exploatare (art. 7 alin. 2); titlul pentru plata despăgubirilor se poate executa numai după eliberarea certificatului de înregistrare a d.m.i.

6. Trasmiterea drepturilor privind d.m.i.

6.1. Cesiuni şi licenţe. Drepturile privind d.m.i. pot fi transmise pe cale succesorală, prin cesiuni sau licenţe. a) Cesiunea este: totală - dacă se referă la totalitatea drepturilor conferite de certificatul de înregistrare; parţială – dacă se referă numai

la o parte din drepturi. b) Licenţa este: exclusivă – când licenţiatorul se

obligă să nu mai transmită drepturile şi altor persoane; neexclusivă – dacă licenţiatorul poate acorda drepturile şi altor persoane.

6.2. Coproprietatea unui certificat. Cesiunea parţială a drepturilor

născute din certificatul de înregistrare determină un regim de copro- prietate; fiecare coproprietar poate exploata d.m.i. în baza unui acord scris

al coproprietarilor; o licenţă de exploatare exclusivă nu poate fi dată decât

cu acordul tuturor proprietarilor sau în baza unei hotărâri definitive şi irevocabile; fiecare coproprietar poate acţiona în contrafacere în propriul

său profit, cu condiţia notificării acţiunii celorlalţi coproprietari; fiecare coproprietar poate să acorde unui terţ o licenţă de exploatare neexclusivă

în profitul său; fiecare coproprietar poate să cedeze cota sa parte din

dreptul de proprietate asupra certificatului de înregistrare.

43

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ioan Macovei, Dreptul Proprietatii Intelectuale, Ed All Beck,

Bucuresti 2005

2. Yolanda Eminescu, Regimul juridic al creaţiei intelectuale, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

3. Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale – curs universitar,

Editura Global Lex, Bucureşti, 2001.

4. Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe,

„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.60 din 26 martie 1996.

5. Legea nr. 285/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.8/1996,

„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 587 din 30 iunie 2004.

6. Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, „Monitorul Oficial

al României”, Partea I, nr. 212 din 21 octombrie 1991.

7. Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor

industriale, „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 1 din 8 iunie 1993.

8. Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

44