Sunteți pe pagina 1din 44

UNIVERSITATEA “SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ŞTINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ


DISCIPLINA: DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE
TITULAR DE DISCIPLINĂ:
Lect.univ.drd. Iordache Ioan

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

SEMESTRUL I

I. CONSIDERATII GENERALE PRIVINDIND DREPTUL


PROPRIETĂŢII
INTELECTUALE

1. Notiunea dreptului de proprietate intelectuala


Reprezinta ansamblul normelor juridice care reglementeaza
relatile privind protectia creatiei intelectuale in domeniile industrial,
stiintific, literar si artistic, precum si semnele distinctive ale activitatii
de comert .
2. Obiectul dreptului de proprietate intelectuala
Dreptul proprietăţii intelectuale reprezintă acea ramură de drept care
studiază normele juridice ce reglementează creaţiile intelectuale cu
caracter literar, artistic sau ştiinţific, precum şi creaţiile intelectuale cu
aplicabilitate industrială.
Disciplina dreptului proprietăţii intelectuale este formată din
două subramuri: a) subramura dreptului de autor; b) subramura drep-
tului proprietăţii industriale.
a) Dreptul de autor, ca instituţie juridică, cuprinde totalitatea
normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la
realizarea şi protecţia operelor literare, artistice sau ştiinţifice.

1
b) Dreptul proprietăţii industriale sau dreptul de proprietate
industrială, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juri-
dice care reglementează raporturile referitoare la creaţiile intelectuale
aplicabile în industrie şi la semnele distinctive ale acestei activităţi.

3. Principiile dreptului proprietăţii intelectuale


Principiile fundamentale ale dreptului proprietăţii intelectuale, şi
anume tratamentul naţional, dreptul de prioritate, independenţa
brevetelor şi independenţa mărcilor se degajă din Convenţia de la
Paris şi din Convenţia de la Berna. Ţările membre ale Uniunii de la
Paris şi ale Uniunii de la Berna au libertatea de a reglementa protecţia
proprietăţii intelectuale prin legislaţiile lor naţionale, sub condiţia
respectării principiilor amintite.

II. IZVOARELE DREPTULUI PROPRIETĂŢII


INTELECTUALE

1. Categorii de izvoare
Dreptul de proprietate intelectuală cuprinde două categorii de
izvoare:
a) izvoare interne; b) izvoare internaţionale.
a) Izvoare interne. În sistemul nostru de drept, principalele
acte normative care reglementează drepturile de proprietate
intelectuală sunt: Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, cu
modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 129/1992 privind
protecţia desenelor şi modelelor industriale; Legea nr. 84/1998 privind
mărcile şi indicaţiile geografice; Legea nr. 16/1995 privind protecţia
topografilor de circuite integrate; Legea nr. 8/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe.
b) Izvoare internaţionale. Pe plan internaţional, protecţia
proprietăţii industriale se realizează prin Convenţia de la Paris, din 1883,
iar protecţia dreptului de autor, prin Convenţia de la Berna din 1886.

2. Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia


proprietăţii industriale
Legislaţia destul de diferită a diverselor ţări ale lumii, riscul ca o
invenţie publicată într-o ţară să distrugă noutatea invenţiei în alte ţări,
dezvoltarea tot mai accentuată a unui flux de tehnologie cu caracter
2
internaţional, creşterea comerţului internaţional au reprezentat cei mai
importanţi factori care au determinat cursul armonizării legilor
industriale la nivel internaţional.
Absenţa unei protecţii adecvate a proprietăţii industriale a
devenit vizibilă cu ocazia unei expoziţii internaţionale de invenţii,
care a avut loc la Viena, în 1873. Din cauza protecţiei legale
inadecvate pentru invenţiile expuse, mulţi inventatori străini s-au
eschivat să-şi depună invenţiile la acea expoziţie. Astfel, a fost nevoie
să se organizeze un Congres, în cursul aceluiaşi an, tot la Viena, în
care s-a dezbătut Reforma brevetelor de invenţie.
După un număr de reuniuni internaţionale, Conferinţa
internaţională de la Paris din 1883 s-a încheiat prin semnarea
Convenţiei pentru protecţia proprietăţii industriale, care a intrat în
vigoare la 7 iulie 1884. Prin această Convenţie a fost creată şi Uniunea
Internaţională pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Convenţia de
la Paris are un caracter deschis. Dacă, la adoptarea ei, Convenţia a fost
semnată de 11 state fondatoare, la 1 ianuarie 1999 un număr de 154 de
state erau membre ale Uniunii. Convenţia de la Paris a fost supusă
unor revizuiri periodice.
România a aderat la Convenţia de la Paris, revizuită la Bruxelles
(1897) şi Washington (1911) printr-un Decret-lege din anul 1920.
Ulterior, în anul 1963, ţară noastră a aderat la textele revizuite de la
Haga (1925), Londra (1934) şi Lisabona (1958), iar în anul 1969,
România a ratificat forma Convenţiei revizuită la Stockholm (1967).
Ţările care au aderat la Uniunea de la Paris au obligaţia de a
înfiinţa un serviciu special de proprietate industrială şi un depozit
central pentru publicitatea brevetelor de invenţie, modelelor de
utilitate, desenelor şi modelelor industriale şi a mărcilor de fabrică sau
de comerţ. Acest serviciu specializat va edita o publicaţie periodică
specială. În România, aceste prevederi s-au concretizat prin înfiinţarea
Oficiului Special pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) şi prin editarea
„Revistei de proprietate intelectuală”.
Principalele prevederi ale Convenţiei de la Paris pot fi împărţite
în patru mari categorii:
- prevederi care conţin reglementări de drept material ce
garantează un drept de bază, cunoscut ca dreptul la tratament
naţional. Principiul tratamentului naţional înseamnă că fiecare ţară
membră a Uniunii de la Paris e obligată să asigure cetăţenilor celorlalte
ţări membre aceeaşi protecţie pe care o asigură propriilor săi cetăţeni;

3
- a doua categorie de prevederi stabileşte un drept de bază cunoscut
ca dreptul la prioritate. Dreptul la prioritate înseamnă că un candidat
(sau succesorul ori succesorii săi la titlu) care şi-a înregistrat un drept de
proprietate industrială într-una din ţările membre ale Uniunii, trebuie să
beneficieze de protecţie în toate celelalte ţări membre;
- a treia categorie de prevederi cuprinde un anumit număr de regle-
mentări comune de drept material, care conţin fie reguli privind drepturi şi
obligaţii ale persoanelor fizice sau juridice, fie reglementări care pretind sau
permit ţărilor membre să adopte legi potrivit acestor reglementări;
- a patra categorie de prevederi se referă la cadrul administrativ
şi cuprinde clauzele finale ale Convenţiei.

3. Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor


literare şi artistice
La 9 septembrie 1886 s-a încheiat, la Berna, Convenţia pentru
protecţia operelor literare şi artistice, după 25 de ani de lucrări
pregătitoare, la care un rol important l-a avut scriitorul Victor Hugo.
Convenţia de la Berna este cel mai vechi tratat internaţional în
domeniul drepturilor de autor.
România a aderat, cu rezerve, la Convenţia de la Berna în forma
revizuită la Berlin prin Legea nr. 152/1926, pentru ca în 1995 să renunţe
la rezerve. Aceste rezerve priveau în principal durata drepturilor şi
competenţa în litigii având ca obiect interpretarea şi aplicarea
Convenţiei. La forma revizuită a Convenţiei prin Actul de la Paris din
1971 şi modificată în 1979, România a aderat prin Legea nr. 77/1998.
Convenţia de la Berna se întemeiază pe trei principii de bază:
- principiul tratamentului naţional, conform căruia operele
provenite dintr-unul din statele membre trebuie să beneficieze în
fiecare din ţările membre de aceeaşi protecţie pe care ţara respectivă o
acordă operelor propriilor cetăţeni;
- principiul protecţiei automate, potrivit căruia tratamentul
naţional nu este condiţionat de îndeplinirea vreunei formalităţi. Altfel
spus, protecţia este acordată automat, fără să fie condiţionată de vreo
formalitate de înregistrare;
- principiul independenţei protecţiei, conform căruia
beneficiul şi exercitarea drepturilor recunoscute nu depind de existenţa
protecţiei în ţara de origine a operei.
4. Convenţia de la Stockholm, din 1967, pentru înfiinţarea
Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI)

4
OMPI este o organizaţie interguvernamentală cu statut de
instituţie specializată. La Conferinţa diplomatică de la Stockholm
(1967) s-a semnat Convenţia pentru constituirea OMPI, intrată în
vigoare în anul 1970.
Activităţile OMPI sunt de trei tipuri, şi anume:
- activităţi de înregistrare, care implică servicii directe pentru
solicitanţi sau deţinători de proprietate intelectuală. Activităţile de
acest gen privesc primirea şi procesarea cererilor internaţionale şi
sunt, de regulă, finanţate din taxele solicitanţilor, care reprezintă circa
trei sferturi din bugetul OMPI;
- activităţi de cooperare interguvernamentală, care vizează
administrarea proprietăţii intelectuale, administrarea colecţiilor de
documente privind brevetele de invenţie folosite pentru cercetare şi
comparaţii, precum şi identificarea mijloacelor pentru facilitarea
accesului la informaţii, întreţinerea şi actualizarea sistemelor de
clasificare internaţionale etc.;
- activităţile de substanţă sau programate ale OMPI, care
cuprind promovarea acceptării mai largi a tratatelor existente,
actualizarea acestor tratate, precum şi încheierea de noi tratate şi
participarea la activităţi de cooperare pentru dezvoltare.

III. SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE


INTELECTUALA

1. Dreptul de autor. Noţiune şi caracterizare


Instituţia „dreptului de autor” este reglementată în sistemul
românesc de drept prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, cu modificările ulterioare.
Prin drept de autor se înţelege ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale care se nasc din crearea, publicarea şi
valorificarea operelor literare, artistice sau ştiinţifice. Dreptul de autor
este instrumentul de protecţie a creatorilor şi operelor acestora. Raţiunea
acestei protecţii este dictată de nevoia de a sprijini şi stimula capacitatea
de creaţie a indivizilor şi de necesitatea de a face ca rezultatele acestei
creaţii să fie disponibile unei mase largi de destinatari.
Dreptul de autor vizează anumite forme ale creativităţii care ţin, în
principal, de comunicaţia în masă. Totodată, aceste forme sunt legate de
cvasitotalitatea metodelor de comunicare publică, nu numai de publi-
caţiile tipărite, ci şi de difuzarea prin organisme de radio şi televiziune, de

5
reprezentarea publică a filmelor în sălile de cinema etc. şi chiar de
sistemele computerizate pentru stocarea şi regăsirea informaţiilor.
Majoritatea operelor artistice, de exemplu cărţile, picturile,
desenele există doar din momentul în care au fost încorporate într-un
obiect fizic. Unele creaţii intelectuale, însă, există chiar dacă nu au
fost materializate şi nu se regăsesc obiectivate într-un purtător fizic.
De exemplu, muzica sau poeziile constituie opere din momentul
compunerii lor, chiar dacă nu au fost scrise printr-o notaţie muzicală,
respectiv prin cuvinte. Cu toate acestea, dreptul de autor protejează
numai forma de exprimare a ideilor, nu şi ideile înseşi.

2. Principiul adevăratului autor al operei


Calitatea de autor al unei opere nu o poate avea, potrivit legii
române, decât persoana fizică sau persoanele fizice, susceptibile să
realizeze o activitate intelectuală1, creativă, care presupune perso-
nalitate, inteligenţă, simţ estetic, forţă creatoare, facultatea de a gândi şi
formula idei şi a le expune într-o forma personală, autentică. Potrivit
art. 3 al. 1 din Legea nr. 8/1996, autor este persoana fizică sau
persoanele fizice care au creat opera. Aşadar, persoana protejată prin
dreptul de autor este, în principiu, autorul operei. Cu toate acestea,
regula nu are caracter absolut, pentru că există situaţii în care drepturile
de autor pot fi exercitate şi de alte persoane fizice sau juridice.
Activitatea de creaţie, nefiind un act juridic, nu este guvernată
de regulile privind manifestarea de voinţă. Prin urmare, persoana care
a creat opera dobândeşte calitatea de autor din momentul creaţiei,
independent de vârsta ori discernământul pe care le are. Cu alte
cuvinte, legea nu impune nici un fel de condiţie cu privire la
capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a creatorului operei pentru a
dobândi calitatea de autor al creaţiei. Singura condiţie este ca opera să
reflecte capacitatea creatoare a autorului său.
Potrivit art. 3 al. 2 din Legea nr. 8/1996, în cazurile expres
prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului
persoanele fizice şi persoanele juridice, altele decât autorul. Aceştia
pot exercita acele prerogative ale dreptului de autor, constituind
excepţii de la principiul adevăratului autor al operei, pe care le
consemnăm în următoarele cazuri:
a) succesorii în drepturi ai autorilor. Sunt subiecţi ai
dreptului de autor care pot exercita unele drepturi morale de autor,
drepturile patrimoniale fiind exercitate pe o durată limitată;

6
b) cesionarii legali ai drepturilor de autor. Este ipoteza operelor
rezultate în cadrul unor obligaţii de serviciu, când unitatea angajatoare exer-
cită drepturile patrimoniale de autor şi nu autorii adevăraţi ai acestor opere;
c) cesionarii convenţionali ai drepturilor patrimoniale. Drepturile
patrimoniale de autor transmise prin contractul de cesiune se exercită, în
acest caz, în limitele şi pe durata convenită între cedent şi cesionar;
d) organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor.
Alături de gestionarea drepturilor patrimoniale de autor, aceste
organisme pot exercita şi unele drepturi morale.
e) persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea
şi sub numele căreia a fost creată opera. Este cazul operelor colective,
când dreptul de autor aparţine şi se exercită de către aceste persoane.
f) persoana fizică sau juridică ce face publică opera. Când
opera este adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub
pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se
exercită de persoanele care au publicat identitatea.

3. Calitatea de autor şi calitatea de subiect al dreptului de autor


3.1. Calitatea de autor al operei
Calitatea de autor izvorăşte din activitatea de creaţie a unei sau a
unor persoane fizice. Numai o persoană umană poate avea calitatea de
autor al unei opere, pentru că numai ea dispune de capacitatea de a
crea. Odată opera creată, apreciată de autor ca făcând parte din
domeniul literar, artistic sau ştiinţific, ea nu trebuie să îndeplinească
alte condiţii prealabile pentru a avea vocaţie la protecţie. În general,
legea nu se referă la categoriile profesionale de creatori.
3.2. Calitatea de subiect al dreptului de autor
Este o calitate juridică, născută din calitatea de autor al operei,
fiind recunoscută ca atare de lege tuturor creatorilor. Ea rezultă din
dispoziţiile art. 1 al. 1 din lege: „dreptul de autor asupra unei opere
literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra oricăror opere de
creaţie intelectuală, este recunoscut şi garantat”.
Deosebirea dintre calitatea naturală de autor al unei opere, pe de o
parte, şi calitatea de subiect al dreptului de autor, pe de altă parte, constă
în faptul că, deşi, ca regulă generală, cele două calităţi sunt reunite în una
şi aceeaşi persoană, sunt şi cazuri când calitatea de subiect al dreptului
de autor poate aparţine şi altor persoane fizice necreatoare sau chiar
unor persoane juridice. Astfel, art. 3 al. 2 din Legea nr. 8/1996
precizează că, în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de
protecţia acordată autorului persoanele fizice sau juridice, altele decât
7
autorul. În această ipoteză, autor rămâne creatorul, dar calitatea de subiect
al dreptului de autor va aparţine altei persoane. În al doilea rând, art. 3 al.
3 din lege arată că este posibilă transmiterea calităţii de subiect al
dreptului de autor în condiţiile legii. Aşadar, ceea ce se transmite nu este
calitatea de autor, ci calitatea de subiect al dreptului de autor. Un al treilea
caz este statuat de art. 4 al. 2 din lege. Acesta prevede că dreptul de autor
poate fi exercitat de către o altă persoană decât creatorul şi în cazurile în
care opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub forma anonimă sau sub
un pseudonim care nu permite identificarea autorului. În acest caz,
dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică prin a
cărei contribuţie s-a făcut publică opera.

4. Opera comună şi opera colectivă


4.1. Opera comună
Potrivit art. 5 al. 1 din Legea nr. 8/1996, opera comună este
opera creată de două sau mai multe persoane în colaborare. Calitatea
de subiect a unei opere comune o au în mod firesc toţi realizatorii
acesteia. Astfel, dispoziţiile art. 5 al. 2 prevăd faptul că dreptul de
autor asupra unei opere comune aparţine coautorilor, între care unul
poate fi autorul principal.
Opera comună este o operă unitară a cărei caracteristică
decurge din pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de autor,
activitatea creatoare fiind desfăşurată în aceeaşi unitate de timp.
Caracterul unitar al operei comune nu înseamnă în mod necesar şi
indivizibilitatea acesteia. În funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea
determinării contribuţiei fiecărui coautor, opera comună poate fi divizibilă
sau indivizibilă. Indivizibilitatea reprezintă regula, iar divizibilitatea excepţia.
Spre exemplu, dacă un curs universitar exprimă pe coperta de serviciu
contribuţia fiecărui autor, acea operă este divizibilă prin voinţa autorilor.
Exploatarea operei comune este guvernată de principiul
acordului comun al coautorilor, numită şi regula unanimităţii.
Potrivit acestui principiu, coautorii nu pot exploata opera în lipsa unei
convenţii contrare decât dacă s-au pus de acord în această privinţă (art.
5 al. 3 din Legea nr. 8/1996). Refuzul consimţământului din partea
unui coautor trebuie să fie temeinic justificat.
Remuneraţia pentru exploatarea operei comune se cuvine
coautorilor conform Convenţiei acestora. În lipsa unei convenţii,
remuneraţia se împarte proporţional cu părţile din contribuţie ale
autorilor sau în mod egal dacă aceste părţi nu pot fi determinate.

8
4.2. Opera colectivă
Potrivit art. 6 al. 1 din Legea nr. 8/1996 este operă colectivă
acea operă în care contribuţiile personale ale autorilor formează un tot,
fără a fi posibil, din cauza naturii operei, să se atribuie vreun drept
distinctiv vreunuia dintre autori asupra ansamblului operei create.
Constituie opere colective: ziarele, culegerile ştiinţifice, enciclo-
pediile, antologiile, dicţionarele etc. Pentru crearea şi publicarea lor este
nevoie de eforturi financiare considerabile pe care nu le pot susţine autorii.
Opera colectivă este realizată din iniţiativa, sub responsabilitatea
şi sub numele unei persoane fizice sau juridice care are rol coordonator,
dar nu şi calitatea de creator. Ea se aseamănă cu opera comună, având,
de asemenea, caracter unitar, o pluralitate de contribuţii ale coautorilor,
fiind rezultatul unei activităţi de creaţie desfăşurată în aceeaşi unitate de
timp. În schimb, opera colectivă se deosebeşte fundamental de opera
comună prin imposibilitatea atribuirii de drepturi distincte autorilor
asupra ansamblului operei create.
Raporturile dintre creatorii operei colective şi persoana din
iniţiativa căreia s-a realizat opera sunt stabilite prin contractul încheiat
între aceste părţi. De asemenea, atât modalitatea de exercitare a
dreptului de autor, cât şi remuneraţia cuvenită autorilor sunt supuse
Convenţiei părţilor. În lipsa unei convenţii contrare, drepturile
patrimoniale asupra întregului aparţin persoanei organizatoare, care
dobândeşte în aceste condiţii dreptul de a difuza opera, dreptul de a o
reproduce, de a face copii, de a exploata opera prin difuzare, închiriere
etc. Realizând opera, fiecare colaborator este recunoscut ca fiind
coautor, munca sa de creaţie fiind recompensată.

5. Reglementarea operelor postume în legislaţia română în vigoare


Potrivit legislaţiei în vigoare, regimul operelor postume se
desprinde din formularea următoarelor reguli: operele pentru care
autorul şi-a manifestat în timpul vieţii voinţa de a le aduce la
cunoştinţa publică (indiferent sub ce formă: contract de exploatare,
testament, contract de comandă, donaţie, scris sau oral etc.) nu sunt
opere postume şi, prin urmare, nu se supun regimului acestora; dovada
manifestării de voinţă se poate face prin orice mijloc de probă,
indiferent de forma acesteia (scrisă sau orală, înregistrată pe casete
video, bandă magnetică etc.); operele pentru care autorul nu şi-a
manifestat în timpul vieţii voinţa cu privire la divulgare nu pot fi
publicate pe timpul perioadei de protecţie, nici de către moştenitori,

9
nici de către terţii deţinători ai operei; după expirarea perioadei de
protecţie opera poate fi adusă la cunoştinţa publică.
Persoana care publică o operă postumă beneficiază de aceleaşi
drepturi patrimoniale ca şi autorul: dreptul exclusiv de a utiliza şi
exploata opera şi de a consimţi la utilizarea ei de către alte persoane.
Dreptul de suită în cazul operelor de artă plastică este recunoscut însă
numai autorului. Durata drepturilor persoanei care publică o operă
postumă este de 25 de ani, din momentul în care a fost adusă pentru
prima oara la cunoştinţa publică, ceea ce înseamnă ca reeditările nu
prelungesc durata de protecţie.

IV. OBIECTUL PROTECŢIEI DREPTULUI DE


PROPRIETATE INTELECTUALA

1. Noţiune şi caracterizare
Obiectul protecţiei dreptului de autor include totalitatea operelor,
creaţii ale spiritului din domeniul literar, artistic şi ştiinţific, oricare ar fi
modul sau forma de exprimare a acestora. Sfera, întinderea, precum şi
conţinutul operelor protejate sunt determinate prin lege.
Protecţia unei opere este asigurată, independent de genul căruia
îi aparţine, de calitatea sau valoarea ce i se atribuie în raport cu
diferite sisteme de evaluare ori de modul în care este utilizată.
Pentru a evita consecinţe negative, decurgând din absolutizarea
prevederii potrivit căreia protecţia se acordă independent de destinaţia
operei, Legea nr. 8/1996 a consacrat expres, prin dispoziţiile art. 9, că
anumite opere sunt excluse de la protecţie în cadrul dreptului de
autor, tocmai în temeiul destinaţiei acesteia. Protecţia vizează forma
în care este exprimată opera şi nicidecum ideile ca atare cuprinse în
conţinutul acesteia. Excepţiile de la regula generală sunt prevăzute, de
asemenea, expres de lege.

2. Categorii de opere protejate în dreptul român


Legea noastră, corelându-se cu legislaţiile adoptate în alte ţări în
ultimii ani, prezintă cu caracter exemplificativ (enumerarea nefiind
limitativă) categoriile de opere originale şi derivate, care constituie obiect
al protecţiei dreptului de autor. Astfel, potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996,
sunt recunoscute ca obiect al protecţiei operele originale de creaţie
intelectuală, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă
de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:
10
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile,
pledoariile, prelegerile şi orice alte opere (romane, poezii, nuvele,
etc. indiferent de conţinut: ficţiune sau nonficţiune; indiferent de scop:
distracţie, educaţie, reclamă, propagandă, informaţie etc.; indiferent de
formă: manuscris, dactilografiere, tipăritură, carte, pamflet, pliant,
ziar, revistă), scrise sau orale, precum şi programele pe calculator.
Pentru prima dată sunt protejate programele pe calculator:
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările,
studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi
documentaţiile ştiinţifice;
a) compoziţiile muzicale, cu sau fără text (indiferent de gen: muzică
uşoară sau clasică, coruri, opere, operete, muzică de cameră etc.);
b) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice
şi pantomimele;
c) operele cinematografice, precum şi orice alte opere
audiovizuale (filme mute sau sonore, indiferent de gen-artistice,
documentare, jurnale de actualităţi);
d) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate
printr-un procedeu analog fotografiei (în vechea lege erau protejate
doar fotografiile artistice);
e) operele de artă plastică, cum ar fi: operele de sculptură,
pictură, grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie,
tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, precum şi operele de
artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
f) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările
grafice ce formează proiectele de arhitectură;
g) lucrările plastice, hârtiile şi desenele din domeniul
topografiei, geografiei şi ştiinţei în general.
De asemenea, operele derivate constituie obiect al protecţiei
dreptului de autor, potrivit art. 8 din lege, cu condiţia să nu
prejudicieze drepturile autorilor operei originale.
În rândul operelor derivate care se bucură de protecţie, textul de
lege enumeră, cu titlu de exemplu: a) traducerile, adaptările,
adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice
alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care
reprezintă o muncă intelectuală de creaţie; b) culegerile de opere
literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi enciclopediile şi antologiile,
colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, care prin alegerea sau
dispunerea materialului constituie creaţii intelectuale.
În ce priveşte dreptul de autor se face distincţie între operă, pe
de o parte, ca produs al activităţii de creaţie intelectuală, şi bunul
11
material, pe de altă parte, adică manuscrisul, partitura muzicală,
tabloul, discheta, etc. în care se concretizează opera creată. Din
această perspectivă, autorul unei opere dobândeşte două categorii de
drepturi: a) un drept de autor asupra creaţiei sale; b) un drept de
proprietate, pur şi simplu, asupra suportului material (manuscrisului).

3. Operele exceptate de la protecţia dreptului de autor


Nu pot beneficia, potrivit legii (art. 9), de protecţia dreptului de
autor: 1) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele de
funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile conţinute
într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau
de exprimare; 2) textele oficiale de natură politică, legislativă, adminis-
trativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora; 3) simbolurile oficiale
ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi: stema,
sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia; 4) mij-
loacele de plată; 5) ştirile şi informaţiile de presă; 6) simple fapte şi date.

4. Condiţiile cerute pentru protecţia dreptului de autor


Faţă de împrejurarea că legea română a dreptului de autor nu
prevede în mod expres ce condiţii trebuie îndeplinite pentru acordarea
protecţiei creaţiilor intelectuale, în literatura de specialitate au fost
exprimate opinii diferite.
Astfel, unii autori consideră că originalitatea operei constituie
singura condiţie necesară pentru protejarea creaţiei. Alţi autori sunt
partizanii tezei că vocaţia de protecţie a dreptului de autor este legată de
îndeplinirea a trei condiţii ce rezultă implicit din lege, şi anume: opera
să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor;
opera să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului; opera să
fie originală, rezultat al activităţii de creaţie a spiritului.
Dispoziţiile legale în materie fac vorbire în mod explicit numai
de condiţia originalităţii.

V. CONŢINUTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE


INTELECTUALA

1. Drepturile morale de autor


1.1. Noţiune şi caracterizare

12
Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a
legăturii existente între operă şi creatorul ei. Drepturile morale de
autor influenţează dreptul de autor în asemenea măsură încât înlătură
aplicarea regulilor de drept comun.
Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea
protecţiei personalităţii autorului. Cu toate acestea, drepturile morale
de autor nu se suprapun, sub toate aspectele, cu drepturile
personalităţii. Aria lor este mai largă întrucât protejează autorul
împotriva oricărei atingeri aduse operei şi nu numai împotriva acelora
îndreptate contra onoarei sau reputaţiei autorului.
Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996, care
prevede că autorul unei opere are următoarele drepturi morale: a) dreptul
de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică
(dreptul de divulgare); b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de
autor al operei (dreptul la paternitate); c) dreptul de a decide sub ce nume
va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul la nume); d) dreptul de a
pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,
precum şi a oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau
reputaţia sa (dreptul la respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea
operei); e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe
titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării
(dreptul la retractare).
1.2. Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor
Legea română nu enunţă în mod expres caracterele juridice ale
drepturilor morale de autor, dar acestea se degajă implicit din unele
dispoziţii ale legii.
Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice: a) ca-
racterul legăturii strict personale, în sensul că este ataşat de persoana
autorului operei; b) caracterul inalienabil şi insesizabil; c) caracterul
perpetuu; d) caracterul imprescriptibil; e) caracterul absolut, opozabil
erga-omnes; f) caracterul netransmisibil (cu excepţia dreptului la
paternitate şi la inviolabilitatea operei).
1.3. Dreptul de divulgare
Întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima
publicare, dreptul de divulgare reprezintă dreptul autorului de a
decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa
publică. Este un drept absolut şi exclusiv, în sensul că aparţine numai
autorului operei, singurul în măsură să aprecieze dacă opera va fi
adusă sau nu la cunoştinţa publicului.

13
Dreptul de divulgare este primul drept moral în ordinea
cronologică a naşterii drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept
depinde şi naşterea drepturilor patrimoniale asupra cărora are o
influenţă covârşitoare. Anterior divulgării, drepturile patrimoniale au
caracter virtual, eventual, devenind actuale şi efective numai după
exercitarea dreptului moral de divulgare.
Exercitarea dreptului de divulgare dă naştere la un drept de
prioritate în persoana autorului operei. Aceasta reprezintă posibilitatea
juridică a autorului de a opune data apariţiei operei sale oricărui alt
autor care ar publica ulterior o operă similara sau chiar identică.
Încălcarea dreptului de divulgare, în sensul aducerii operei la
cunoştinţa publică fără autorizarea sau, după caz, consimţământul
autorului constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit prevederilor
art. 140 din Legea nr. 8 / 1996.
Potrivit art. 47 al. (6) din Legea nr. 8 / 1996, dobândirea
proprietăţii asupra suportului material al operei nu conferă prin ea
însăşi un drept de utilizare a operei. Pe cale de consecinţă,
proprietarul suportului operei nu are drept de divulgare a
acesteia. De la această interdicţie există şi excepţii. Astfel, potrivit
art. 47 al. 4 din Legea nr. 8 / 1996, proprietarul originalului unei opere
de arta plastică sau fotografica are dreptul să o expună public, chiar
dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică, în afara cazului în
care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de
înstrăinare a originalului. În dreptul nostru, pentru operele
nepublicate de autor în timpul vieţii şi pentru care nu şi-a manifestat
voinţa de a fi publicate, divulgarea acestora după moartea sa nu mai
este posibilă.
1.4. Dreptul la paternitate
Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub
titulatura de dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al
operei, îşi are izvorul în însuşi actul creaţiei, reprezentând o recunoaş-
tere oficială a originalităţii şi a altor merite ce aparţin creatorului.
Recunoaşterea se justifică pe necesitatea de a respecta legătura
firească dintre autor şi opera sa, îngăduind realizarea corelaţiei dintre
opera şi spiritul care a creat-o şi punând în evidenţă elementele de
identitate specifice ale creaţiei.
În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor
se materializează prin îndeplinirea obligaţiei corelative a tuturor
terţilor de a indica numele, prenumele sau pseudonimul autorului în
cazul citării şi utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când
14
acest lucru este permis fără consimţământul autorului. Totodată,
dreptul la paternitate se realizează şi prin posibilitatea autorului de a
pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar fi încălcat.
Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de
autor, nu şi persoanelor juridice. În cazul operelor anonime, dreptul
la paternitate va fi respectat prin indicarea faptului că opera aparţine
unui autor anonim, precum şi a formei originale, a datei realizării şi a
locului de păstrare a acesteia.
Însuşirea, fără drept, a calităţii de autor constituie infracţiune,
fapta fiind încriminată şi pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8 / 1996.
Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin
acte între vii. În schimb, prevederea din art. 11 al. 2, care constituie o
noutate a legii, precizează că după moartea autorului, exerciţiul acestui
drept se transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată
nelimitată. În ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul dreptului
revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile
autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de
membri, din domeniul respectiv de creaţie.
1.5. Dreptul la nume
Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide
sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, dreptul la
nume apare uneori în lucrările de specialitate ca fiind parte
componentă a dreptului la calitatea de autor.
Dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o divulgă va
apare sub numele său, sub pseudonim sau fără indicare de nume este
diferit de dreptul de autor. Numele sub care autorul a decis publicarea
operei, fie că este al său, fie că este un pseudonim, trebuie reprodus pe
coperta operei în forma cerută de autor. Prin urmare, dreptul la nume
presupune nu doar respectul numelui sub care este publicată opera, ci
şi protejarea formei în care autorul a cerut ca numele să fie reprodus.
Potrivit art. 141 din Legea nr. 8 / 1996, fapta persoanei care
aduce la cunoştinţa publică o operă sub un alt nume decât acela decis
de autor constituie infracţiune.
1.6. Dreptul la inviolabilitatea operei
Cunoscut în doctrină şi sub numele de dreptul la respectul
operei sau de dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabi-
litatea operei vizează protejarea creaţiei şi posibilitatea juridică a
autorului de a se opune oricărei modificări, „deformări sau mutilări”,

15
precum şi oricărei atingeri aduse operei care prejudiciază onoarea sau
reputaţia autorului.
Conţinutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei
cuprinde două laturi: 1) dreptul autorului de a pretinde pur şi simplu
respectarea integrităţii operei prin interzicerea, fără acordul său, a
oricăror suprimări, completări sau modificări, chiar dacă acestea nu
alterează valoarea sau conţinutul operei şi indiferent dacă afectează
sau nu imaginea autorului. Simplele corecturi nu constituie modificări
ale operei, dar citatele din operele străine sunt licite cu condiţia
reproducerii fidele a textelor citate şi cu încadrarea lor în contexte care
să nu le denatureze sensurile; 2) dreptul autorului de a se opune
oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea şi reputaţia autorului.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării
pe cale convenţională sau legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale
asupra operei. Legea română prevede că exerciţiul dreptului de a
pretinde respectarea integrităţii operei se transmite, după moartea
autorului, prin moştenire, pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei civile,
iar în lipsa moştenitorilor, Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
1.7. Dreptul de retractare
Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de
lege autorului de a-şi retrage opera publicată. Acest drept poate fi
exercitat în orice moment care survine divulgării, autorul nefiind ţinut
de îndeplinirea anumitor motive care determină decizia de retragere a
operei. Altfel spus, dreptul de a retracta are caracter exclusiv şi nu
este supus cenzurii instanţei de judecată. Legea recunoaşte însă şi
terţilor care exploatează o operă, prejudiciaţi prin exercitarea
retractării, dreptul de a fi despăgubiţi.
Potrivit art. 77 al. (3) din Legea nr. 8 / 1996, dreptul de
retractare nu poate opera în cazul programelor pentru calculatoare.
2. Drepturile patrimoniale de autor
2.1. Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor
Drepturile patrimoniale de autor reprezintă acele drepturi
subiective a căror naştere este condiţionată de exercitarea de către
autor a dreptului moral de divulgare a operei. Drepturile patrimoniale
de autor prezintă următoarele caractere juridice: a) caracterul personal;
b) caracterul exclusiv; c) caracterul temporar.
2.2. Dreptul de utilizare a operei
Reprezintă dreptul autorului de a „folosi sau exploata opera”(art.
13 din Legea nr. 8/1996). În literatura de specialitate şi în unele
16
legislaţii, acest drept este denumit fie drept de exploatare a operei,
fie dreptul autorului de a dispune de operă.
Dreptul de valorificare se poate exercita personal de autorul
operei sau de către terţi, cu consimţământul autorului. Modalităţile de
valorificare a operei sunt multiple. Ele sunt prevăzute în art. 13, art.
14, art. 141, 142, 143 şi 144 din lege. În cele ce urmează vom examina
unele din aceste modalităţi de punere în valoare a operei.
1) Reproducerea este modalitatea de realizare a uneia sau mai
multor copii ale unei opere, prin orice procedee de fixare materială.
Reproducerea permite comunicarea indirectă către public a operei.
Originalul operei conţine o primă fixare materială realizată de autor,
care prin reproducere este copiat şi multiplicat. Totodată, obiect al
reproducerii poate fi şi opera reprezentată sau executată.
2) Distribuirea operei reprezintă vânzarea sau orice mod de
transmitere, cu titlu oneros sau gratuit, a originalului sau a copiilor
unei opere, precum şi oferirea publică a acestora.
3) Importul în vederea comercializării pe piaţa internă a
copiilor realizate, cu consimţământului autorului, după operă.
4) Închirierea operei, prin care se înţelege punerea la dispoziţie
spre utilizare, pentru un timp limitat şi pentru un avantaj economic sau
comercial, direct sau indirect, a unei opere.
5) Împrumutul operei, prin care se înţelege punerea la
dispoziţie spre utilizare, pentru un timp limitat şi fără un avantaj
economic sau comercial, direct sau indirect, a unei opere.
6) Comunicarea publică a operei, prin orice mijloace, inclusiv
prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi
accesată, în mod individual, de către public.
7) Radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu a operei, reali-
zarea de opere derivate
2.3. Dreptul de suită
Consacrat în dreptul român prin Legea nr. 8 / 1996, dreptul de
suită denumit şi „dreptul pecuniar la un partaj echitabil”, reprezintă
posibilitatea autorului de a primi o parte din preţul revânzărilor
ulterioare ale operei sale, precum şi dreptul de a fi informat cu privire
la locul unde se află opera sa.
Potrivit legii, dreptul de suită se compune din două elemente:
dreptul autorului de artă plastică ori al unei opere fotografice revândută
de a primi o cotă din preţul fiecărei noi vânzări; dreptul autorului operei
de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
Potrivit legii, suma datorată din orice revânzare a operei se calcu-
lează conform următoarelor cot, fără a se depăşi 12.500 euro: a) de la 300 la
17
3.000 euro – 5%; b) de la 3.000,01 la 50.000 euro – 4%; c) de la 50.000,01
la 200.000 euro – 3%; d) de la 200.000,01 la 350.000 euro – 1%; e) de la
350.000,01 la 500.000 euro – 0,5%; f) peste 500.000 euro – 0,25%.
Dreptului de suită îi corespund obligaţii corelative ale proprie-
tarilor sau posesorilor de opere: a) de a permite accesul autorului la
opera sa în vederea exercitării dreptului de autor în condiţiile legii; b) de
a oferi opera autorului la preţul de cost al materialului ori de a permite
autorului să facă o copie a acesteia, înainte ca opera să fie distrusă.

3. Drepturile conexe dreptului de autor


3.1. Noţiune şi caracterizare
„Drepturile conexe” sau „drepturile vecine”, cum mai sunt
denumite în doctrină şi jurisprudenţă, reprezintă drepturile recunoscute
artiştilor interpreţi sau executanţi, producătorilor de fonograme, precum
şi organismelor de radiodifuziune.
Titulari ai drepturilor conexe de autor sunt: artiştii interpreţi
sau executanţi, pentru propriile lor interpretări sau execuţii;
producătorii de înregistrări sonore şi producătorii de înregistrări
audiovizuale, pentru propriile înregistrări; organismele de radiodifu-
ziune şi televiziune, pentru propriile emisiuni şi servicii de programe.
Drepturile patrimoniale recunoscute titularilor drepturilor
conexe pot fi transmise, potrivit regulilor relative la cesiunea
drepturilor patrimoniale de autor, respectiv potrivit dreptului comun.
3.2. Principalele categorii de drepturi conexe
3.2.1. Drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi
Artiştii interpreţi şi executanţi au următoarele drepturi morale:
1) dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriilor
interpretări sau execuţii. Interpretarea sau executarea au o identitate şi
originalitate proprie şi nu pot fi confundate cu opera originală, ele
purtând amprenta personalităţii interpretului sau executantului;
2) dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul lor să fie indicat
ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării;
3) dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei lor şi de
a se opune oricărei deformări, falsificări sau altei modificări
substanţiale a interpretării sau execuţiei sau oricărei încălcări a
drepturilor lor, care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia acestora;
4) dreptul de a se opune oricărei utilizări a prestaţiei lor, dacă
prin aceasta se aduc prejudicii grave persoanei acestora.

18
Drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi
vizează dreptul exclusiv de a autoriza: 1) fixarea interpretării sau a
execuţiei lor; 2) reproducerea interpretării sau a execuţiei fixate; 3)
distribuirea interpretării sau a execuţiei fixate; 4) închirierea
interpretării sau al execuţiei fixate; 5) împrumutul interpretării sau al
execuţiei fixate; 6) importul interpretării sau a execuţiei fixate; 7)
radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării sau al execuţiei
fixate; 8) punerea la dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei
fixate; 9) retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuţiei fixate.
3.2.2. Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale
Orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de
imagini în mişcare însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi
suportul utilizate, poartă numele de înregistrare audiovizuală sau
videogramă. Nu aparţin acestei categorii fixările audiovizuale ori
latura sonoră a acestora. Înregistrarea sonoră este protejată
independent de orice criteriu de originalitate, iar protecţia se naşte din
momentul realizării primei fixări a sunetelor.
Titularul drepturilor asupra videogramelor este producătorul,
adică persoana fizică sau juridică responsabilă de organizarea şi
finanţarea realizării primei fixări a unei opere audiovizuale sau a unei
secvenţe de imagini în mişcare. Producătorul de înregistrări
audiovizuale are dreptul moral de a-şi înscrie numele sau denumirea
pe suportul înregistrării, pe coperte, cutii sau alte suporturi materiale de
ambalare, alături de menţionarea numelor autorului operei, al artistului
interpret sau executant, titlurilor operei şi datei realizării lor. Este un
drept moral la nume, faţă de celelalte menţiuni care reprezintă obligaţii.
În ceea ce priveşte aspectele patrimoniale, producătorul de
videograme are dreptul exclusiv de a autoriza: 1) reproducerea
integrală sau parţială, directă sau indirectă, a propriilor înregistrări
audiovizuale; 2) distribuirea originalului sau a copiilor propriilor
înregistrări audiovizuale; 3) închirierea propriilor înregistrări audiovi-
zuale; 4) împrumutul propriilor înregistrări audiovizuale; 5) importul,
radiodifuzarea, comunicarea publică, punerea la dispoziţia publicului şi
retransmiterea prin cablu a propriilor înregistrări audiovizuale.
3.2.3. Dreptul artiştilor interpreţi şi executanţi şi producătorilor
de fonograme la remuneraţie unică echitabilă
Artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au
dreptul la o remuneraţie unică echitabilă pentru utilizarea
fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora.

19
3.2.4. Dreptul artiştilor interpreţi sau executanţi la remuneraţie
corespunzătoare
Autorii operelor reproduse după înregistrări sonore sau
audiovizuale, precum şi cei ai operelor reproduse de pe hârtie, pe orice
alt tip de suport au dreptul, împreună cu editorii, producătorii şi cu
artiştii interpreţi sau executanţi, după caz, la o remuneraţie
compensatorie pentru copia privată. Această remuneraţie se plăteşte
de către fabricanţii şi importatorii de suporturi sau aparate concepute
pentru realizarea de copii.

VI. DURATA PROTECŢIEI DREPTULUI DE PROPRIETATE


INTELECTUALA

1. Consideraţii generale. Căderea unei opere în domeniul public


Potrivit dispoziţiilor art. 25 din lege, drepturile patrimoniale de
autor se transmit moştenitorilor, potrivit legislaţiei civile, pe o
perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care au fost aduse, în mod
legal, la cunoştinţa publică.
Legea stabileşte excepţii de la această regulă generală, durata
drepturilor patrimoniale de autor fiind diferită, în funcţie de unele
elemente, cum ar fi: genul operei, împrejurarea dacă a fost adusă sau nu la
cunoştinţa publică, modul în care opera a fost adusă la cunoştinţa publică.
În toate cazurile însă, la împlinirea termenului de protecţie, opera cade în
domeniul public. Căderea unei opere în domeniul public este un efect al
expirării duratei de protecţie şi nu trebuie confundat termenul cu
noţiunea de domeniu public utilizată în materia dreptului administrativ. În
dreptul de autor, o dată cu căderea operei în domeniul public, încetează şi
monopolul exploatării acesteia recunoscut pe durata limitată în favoarea
titularilor dreptului. Din momentul expirării duratei de protecţie, opera
căzută în domeniul public urmează altă soartă: va fi la dispoziţia tuturor şi
va putea fi exploatată liber, constituind parte componentă a patrimoniului
comun al umanităţii.
2. Data de la care începe să curgă şi modul de calcul
al termenului de protecţie a operei
20
Drepturile patrimoniale de autor iau naştere o dată cu
realizarea operei, dar până la manifestarea voinţei autorului de a
divulga şi exploata opera, acestea au caracter eventual, fiind drepturi
în stare de expectativă. Aceste drepturi devin actuale în momentul în
care opera a intrat în circuitul comercial prin manifestarea de voinţă
a autorului. Cu alte cuvinte, termenul de protecţie începe să curgă de
la data când autorul decide să facă publică opera sa, iar pentru
moştenitori, de la data morţii autorului. Termenul de protecţie se
calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morţii
autorului sau aducerii operei la cunoştinţa publică.
Când operei sau colecţiei i se aduc modificări neesenţiale,
adăugiri, tăieturi, adaptări în vederea selecţiei ori aranjării, precum
şi corectarea conţinutului, necesare pentru continuarea activităţii în
modul în care a intenţionat autorul, termenul de protecţie a operei sau
colecţiei nu se va extinde.
3. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor
Legea prevede durate diferite de protecţie a drepturilor
patrimoniale de autor, după cum opera a fost publicată de autor în
timpul vieţii, de altă persoană după încetarea protecţiei, sub
pseudonim sau anonim, precum şi în funcţie de genul operelor sau
modul de realizare. În funcţie de aceste criterii, durata protecţiei poate
fi de 25, 50 sau de 70 de ani.

VII. LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE


PROPRIETATE INTELECTUALA

1. Condiţiile generale şi cazurile de limitare a exercitării


dreptului de autor
Potrivit legii române, opera poate fi utilizată fără
consimţământul autorului cu respectarea unor condiţii generale, dar
şi a unor condiţii speciale, legate de modul de utilizare a operei, de
genul operei protejate şi de locul în care se desfăşoară actul de folosinţă.
Condiţiile generale de utilizare a operei fără consimţământul
autorului şi fără plata vreunei remuneraţii sunt: opera să fi fost adusă
anterior folosirii la cunoştinţa publică; opera să fie utilizată conform
bunelor uzanţe; folosirea operei să nu contravină exploatării ei
normale; utilizarea operei să nu prejudicieze autorul sau titularul
dreptului de utilizare.
21
Odată îndeplinite cerinţele enunţate, opera poate fi utilizată fără
autorizarea autorului şi fără plata vreunei remuneraţii în următoarele
cazuri (art. 33 din Legea nr. 8 / 1996):
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare
parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă
publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă în scop de analiză,
comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care
folosirea lor justifică întinderea citatului;
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere
în publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări
sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase
din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor,
arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează
fără scop lucrativ: reproducerea integrală a exemplarului unei opere
este permisă pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al
deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia
permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de către biblioteci accesibile
publicului de către instituţii de învăţământ sau muzee ori de către
arhive, care nu sunt realizate cu scopul obţinerii unui avantaj
comercial sau economic direct ori indirect;
f) reproducerea, distribuirea sau comunicarea către public a
imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă
aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în
care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de
reproduceri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor
instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca
atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al
ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor
prezentate în cadrul expoziţiilor cu scop public sau cu vânzare, al
târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare
a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.
Totodată, reproducerea unei opere pentru uzul personal ori
pentru cercul normal al unei familii fără consimţământul autorului nu
constituie o încălcare a dreptului de autor.
22
2. Condiţiile speciale de limitare a exercitării dreptului de autor
Utilizarea operelor fără consimţământul autorului în cazurile
prezentate implică, aşa cum am precizat, şi respectarea unor cerinţe
speciale pentru fiecare caz în parte, în raport cu modul de utilizare a
operei, genul operei protejate şi locul în care are loc utilizarea acesteia.
În general, dreptul de reproducere şi de reprezentare este limitat
la scurte extrase. Scopul urmărit, care condiţionează dreptul de
reproducere şi reprezentare, constă în: analiza critică ori comparată a
unor concepţii, opinii, puncte de vedere; informarea publicului asupra
evenimentelor de interes general cu caracter de actualitate; protejarea
unor categorii defavorizate; asigurarea desfăşurării unor proceduri
judiciare sau administrative; derularea normala a activităţii de
învăţământ în instituţiile de specialitate; înlocuirea unor opere distruse
sau dispărute.

VIII. CESIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE


DE PROPRIETATE INTELECTUALA

1. Reguli comune privind contractul de cesiune a drepturilor


patrimoniale de autor
Cesiunea reprezintă Convenţia prin care autorul sau titularul
drepturilor patrimoniale de autor transmite drepturile sau o parte a
drepturilor sale către o altă persoană, în schimbul unui preţ. Obiectul
cesiunii îl constituie numai drepturile patrimoniale de autor, întrucât
drepturile morale de autor sunt intransmisibile prin acte între vii.
Spre deosebire de cesiunea unui drept real, situaţie în care
cesionarul are deplina libertate în privinţa dreptului transmis, în cazul
cesiunii drepturilor patrimoniale de autor cesionarul are, în
principiu, obligaţia de a exploata aceste drepturi.
1.1. Elementele contractului de cesiune
Cedentul este partea contractului de cesiune reprezentată de
autorul operei sau titularul dreptului de autor care transmite un drept
sau drepturile patrimoniale de autor către o terţă persoană. Persoana
fizică sau juridică ce preia drepturile transmise de cedent poartă
denumirea de cesionar.
În condiţiile legii, pot deveni titulari ai dreptului patrimonial
de autor persoane fizice sau persoane juridice, altele decât autorul
23
operei, cum ar fi: moştenitorii legali şi testamentari ai autorului,
cesionarii drepturilor patrimoniale ale autorului de reproducere şi
difuzare a operei, unitatea angajatoare pentru operele realizate în
cadrul unui contract individual de munca şi pentru care există clauza
de cesiune a drepturilor patrimoniale, precum şi unitatea angajatoare
pentru programele pentru calculatoare realizate de angajaţii unităţii,
dacă nu exista convenţie contrară.
a) Obiectul cesiunii, element fundamental al oricărui act
juridic, trebuie să îndeplinească condiţiile rezultate din regulile
dreptului comun, cu unele particularităţi.
Mai întâi, să evocăm condiţia „existenţei operei" pentru care se
transmite dreptul de reproducere şi difuzare. Potrivit art. 46 din Legea
nr. 8 / 1996, şi operele viitoare constituie obiect valabil al cesiunii. În
schimb, este nulă cesiunea drepturilor patrimoniale asupra unei opere
aparţinând unei succesiuni nedeschise, precum şi asupra totalităţii
operelor viitoare ale autorului (art. 4 din Legea nr. 8 / 1996).
În al doilea rând, obiectul cesiunii trebuie să fie determinat sau
determinabil. Aceasta înseamnă că atât opera asupra căreia poartă
drepturile patrimoniale de autor cesionate trebuie să fie individual
determinată, cât şi copiile pe care trebuie să le realizeze cesionarul
pentru difuzare. În cazul operelor viitoare, obiectul trebuie să fie cel
puţin determinabil.
În al treilea rând, obiectul cesiunii trebuie să fie posibil.
Caracterul intuitu personae al cesiunii determină ca autorul cedent să
aibă capacitatea, talentul şi cunoştinţele necesare pentru realizarea
operei pe care s-a obligat să o predea. Imposibilitatea de îndeplinire a
obligaţiei de predare ca urmare a absenţei calităţilor menţionate, nu
exonerează autorul cedent de răspunderea pentru daune faţă de cesionar.
În al patrulea rând, obiectul cesiunii trebuie sa fie licit şi moral.
Din raţiuni de ordin social, societatea nu poate tolera reproducerea
unor opere contrare ordinii publice şi bunelor moravuri. Din punctul
de vedere al cesionarului, obiectul cesiunii are caracter ilicit şi imoral
ori de câte ori exploatarea drepturilor cedate ar putea să-i aducă o
sancţiune civilă, administrativă sau penală.
În al cincilea rând, obiectul trebuie să se afle în circuitul civil. În
materia cesiunii drepturilor patrimoniale de autor, numai operele pentru
care autorul şi-a manifestat voinţa de a le da publicităţii se află în
circuitul civil şi prin urmare pot face obiect de transmitere contractuală.
b) Consimţământul părţilor reprezintă manifestarea de voinţă
prin care acestea se obligă juridic, o dată cu încheierea actului de
24
cesiune. Şi în cazul contractelor de valorificare a drepturilor patrimo-
niale de autor, consimţământul trebuie să îndeplinească condiţiile
prevăzute de dreptul comun în materie: să provină de la o persoană cu
discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice,
să fie exteriorizat şi să nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ.
c) Cauza sau scopul reprezintă obiectivul urmărit de părţi la
încheierea actului juridic. În contractele de cesiune a drepturilor
patrimoniale de autor, scopul poate fi direct şi imediat sau mediat, atât
pentru cedent, cât şi pentru cesionar. Pentru autorul cedent, scopul
direct şi imediat este remuneraţia pe care urmează să o primească de la
cesionar, iar scopul mediat îl reprezintă afirmarea, recunoaşterea,
consacrarea sa ca autor etc. Cât priveşte cesionarul, şi acesta la rândul
lui urmăreşte un scop direct şi imediat constând în contraprestaţia
autorului, adică în remiterea operei, precum şi un scop mediat, care este
acela de a se „recupera investiţia şi de a se obţine un profit pentru sine,
chiar dacă la acesta se pot adăuga şi considerente de ordin personal”.
1.2. Remuneraţia autorului cedent. Acţiunea în anulare a
contractului de cesiune şi acţiunea în revizuirea contractului lezionar
Remuneraţia autorului a fost reglementată cu atenţie de
legiuitor, constituind un element esenţial al contractului de cesiune,
alături de nominalizarea drepturilor patrimoniale transmise,
modalităţile de exploatare, durata şi întinderea cesiunii. Potrivit art. 43
din Legea nr. 8 / 1996, remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract
de cesiune a drepturilor patrimoniale se stabileşte prin acordul părţilor.
Cât priveşte cuantumul remuneraţiei, legea a stabilit că se calculează
fie proporţional cu încasările provenite din utilizarea operei, fie în
sumă fixă sau în orice alt mod
Astfel, potrivit art. 41 din lege, absenţa din conţinutul
contractelor de valorificare a drepturilor patrimoniale a clauzei refe-
ritoare la remuneraţia cuvenita autorului, reprezintă un motiv esenţial
pentru nulitatea relativă a contractului. În aceste condiţii, cedentul,
care este partea interesată, are dreptul de a solicita instanţei
competente să dispună anularea contractului. De asemenea, potrivit
art. 43 al. 2, autorul are posibilitatea să ceară organelor jurisdicţionale
competente să stabilească cuantumul remuneraţiei, dacă nu a fost
stabilit prin contract. Aceasta se va face avându-se în vedere sumele
plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata
utilizării, precum şi alte circumstanţe ale cazului.
Prin dispoziţiile art. 43 alin. 3 teza I a fost reglementată o
acţiune specială pentru revizuirea contractelor lezionare, care este o
25
adevărată acţiune în resciziune pentru leziune. Astfel, Legea nr.
8/1996 recunoaşte autorului acţiunea în resciziune pentru leziune,
indiferent de vârsta autorului, în cazul unor disproporţii clare privind
cota de beneficii ce revine părţilor în favoarea celui care a obţinut
cesiunea drepturilor patrimoniale. Legea pune la dispoziţia autorului
operei cedate, pentru acelaşi motiv privind disproporţiile evidente
între remuneraţia acestuia şi beneficiile cesionarului şi posibilitatea de
a solicita organelor jurisdicţionale competente să dispună mărirea
convenabilă a remuneraţiei (art. 43 al. 3 teza a II-a).
1.3. Limitele cesiunii
Potrivit legii, drepturile patrimoniale ale autorului sau ale
titularului dreptului de autor se pot transmite prin: a) cesiune exclusivă
sau totală; b) cesiune neexclusivă sau parţială.
a) Caracterul exclusiv al cesiunii trebuie sa fie expres prevăzut în
contract. Cesiunea exclusivă presupune că însuşi titularul dreptului de autor
nu mai poate utiliza opera în modalităţile, pe termenul şi pentru teritoriul
convenite cu cesionarul şi nici nu mai poate transmite dreptul respectiv unei
alte persoane. La rândul său, cesionarul exclusiv poate ceda dreptul
dobândit prin cesiune totala unei terţe persoane fără consimţământul
autorului. De la aceasta regulă există o excepţie prevăzuta expres de lege
(art. 54), şi anume în cazul contractului de editare, când editorul
(cesionarul) poate ceda contractul numai cu consimţământul autorului.
b) În cazul cesiunii neexclusive, titularul dreptului de autor poate
utiliza el însuşi opera cedata şi poate transmite dreptul neexclusiv şi
altor persoane decât cesionarul. Cesionarul neexclusiv nu poate ceda
dreptul său unei terţe persoane decât cu consimţământul expres al
cedentului (art. 39 al. 6), şi anume în cazul în care cesionarul, persoana
juridică, se transformă, printr-una din modalităţile prevăzute de lege,
când consimţământul autorului nu mai este necesar.
1.4. Forma şi desfiinţarea contractului de cesiune
Legea a impus condiţia formei scrise a contractului de cesiune
(art. 42) în scopul protejării intereselor autorilor. Condiţia formei
scrise a cesiunii este o condiţie ad probationem, nu ad validitatem şi
priveşte atât existenţa, cât şi conţinutul contractului.
În cazul în care cesionarul nu utilizează sau utilizează insuficient
contractul de cesiune a dreptului patrimonial, autorul operei îl poate
desfiinţa prin acţiune în justiţie. Singura condiţie este ca neutilizarea
sau utilizarea contractului într-o măsură insuficientă să afecteze
considerabil interesele justificate ale autorului. Dacă motivele de
26
neutilizare sau de utilizare insuficientă a contractului se datorează
culpei proprii a autorului, faptei unui terţ, unui caz fortuit sau de forţă
majoră, atunci autorul nu mai este îndrituit să solicite desfiinţarea
contractului. Autorul nu poate renunţa anticipat la exercitarea
dreptului său de a solicita desfiinţarea contractului de cesiune pentru
motive de neutilizare sau utilizare insuficientă a operei.

2. Principalele categorii de contracte


Principalele contracte având ca obiect transmiterea drepturilor
patrimoniale de autor sunt: contractul de editare, contractul de
reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală, contractul de locaţiune,
contractul de comandă, contractul de adaptare audiovizuală şi contractul
de difuzare a unei opere. Aceste contracte prezintă câteva trăsături
comune, cum ar fi: obiectul lor este transmisiunea temporară a
dreptului de a utiliza o operă determinată; au caracter consensual; sunt
contracte bilaterale; sunt încheiate intuitu personae; au caracter oneros;
proba acestor contracte se face prin încheierea lor în formă scrisă.

IX. GESTIUNEA DREPTULUI DE PROPRIETATE


INTELECTUALA
ŞI A DREPTURILOR CONEXE

1. Necesitatea gestiunii colective a dreptului de autor


şi a drepturilor conexe
În exercitarea drepturilor sale recunoscute de lege, autorul unei
opere şi alţi titulari de drepturi protejate în cadrul legii dreptului de
autor pot să aleagă între a-şi proteja cu eforturi personale drepturile
ori a apela la organismele de gestiune colectivă.
În condiţiile de azi, ale apariţiei tehnologiei sofisticate de
comunicare, înregistrare, imprimare, difuzare şi televizare, care au
făcut posibilă pirateria pe scenă largă, practic este imposibil ca un
autor particular sau artist interpret să controleze utilizarea operei
sale. În consecinţă, autorii şi titularii operelor protejate prin legea
dreptului de autor s-au constituit în asociaţii profesionale al cărui
obiect este apărarea intereselor unor categorii de autori.

2. Organismele de gestiune colectivă


Organismele (organizaţiile) de gestiune colectivă reprezintă
persoane juridice constituite prin libera asociere a autorilor şi a altor
titulari ai dreptului de autor şi de drepturi conexe, al cărui scop
27
esenţial este acela de a colecta plăţile aferente drepturilor de autor şi
de a le repartiza titularilor, după deducerea cheltuielilor efectuate,
fără a realiza vreun profit.
Organismele de gestiune colectivă pot fi create fie pentru
gestionarea unor categorii distincte de drepturi, corespunzătoare unor
domenii diferite de creaţie, fie pentru gestionarea drepturilor
aparţinând unor categorii distincte de titulari. Aceste organisme
acţionează în limitele mandatului încredinţat şi pe baza statutului
adoptat conform legii.
Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea
următoarelor drepturi:
a) dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată;
b) dreptul la remuneraţie echitabilă pentru împrumutul public;
c) dreptul de suită;
d) dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale;
e) dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu
excepţia proiecţiei publice a operelor cinematografice;
f) dreptul de remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor inter-
preţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi
radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora;
g) dreptul de retroemitere prin cablu.

3. Oficiul Român pentru Drepturile de Autor


Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este un organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, cu autoritate unică pe
teritoriul României în ceea ce priveşte existenţa, observarea şi
controlul aplicării legislaţiei în domeniul dreptului de autor şi al
drepturilor conexe. Acesta are personalitate juridică şi funcţionează în
subordinea Guvernului. Coordonarea Oficiului este asigurată de
ministrul culturii şi cultelor.

X. APĂRAREA DREPTURILOR DE AUTOR


ŞI A DREPTURILOR CONEXE

1. Diversitatea mijloacelor de apărare a drepturilor de autor


şi a drepturilor conexe
Încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate prin legea
dreptului de autor şi a drepturilor conexe atrage angajarea răspunderii
civile, contravenţionale sau penale, după caz. În această materie,
dispoziţiile legii speciale se completează cu cele de drept comun.
28
Apărarea drepturilor morale şi patrimoniale ale autorilor şi ale
titularilor de drepturi de autor şi drepturi conexe se realizează prin
acţiuni civile sau penale.
Potrivit art. 139, alin. 10 din Legea nr. 8 / 1996, titularul acţiunii
civile poate cere instanţei de judecată aplicarea unor măsuri cum ar fi: 1)
remiterea încasărilor realizate prin actul ilicit, în vederea reparării
prejudiciului, sau remiterea bunurilor rezultate din fapta ilicită în scopul
valorificării acestora până la acoperirea integrală a daunelor produse; 2)
distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea
făptuitorului, a căror destinaţie unică sau principală a fost aceea de
producere a actului ilicit; 3) scoaterea din circuitul comercial a copiilor
efectuate ilegal prin confiscarea şi distrugerea acestora; 4) publicarea în
mijloacele de comunicare în masă a hotărârii instanţei de judecată pe
cheltuiala celui care a săvârşit fapta ilicită.
Apărarea drepturilor morale şi patrimoniale de autor se poate
face şi prin acţiuni de răspundere civilă delictuală (întemeiate pe
dispoziţiile art. 998 Cod civil), acţiuni în răspundere contractuală
(întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 care reglementează
cesionarea drepturilor de autor, completate cu dreptul comun), precum
şi pe acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză (art. 992
Cod civil) ori pe plata lucrului nedatorat (art. 1092 Cod civil).
Dreptul de divulgare, dreptul de paternitate şi dreptul la nume se
bucură şi de protecţia legii penale. În legea specială sunt cuprinse
dispoziţii cu caracter penal care încriminează faptele de încălcare a
dreptului de divulgare, de încălcare a dreptului la paternitate şi nume
(art. 140, art. 141). Alte dispoziţii sancţionează realizarea, în scopuri
comerciale, cu orice mijloace şi în orice mod, de mărfuri pirat sau de
dispozitive pirat, de control al accesului, precum şi importul, tranzitul
sau orice altă modalitate de introducere a acestora pe piaţa internă (art.
139 b.); de asemenea, constituie infracţiune fapta persoanei care
produce, importă, distribuie sau închiriază dispozitive ori componente
care permit neutralizarea măsurilor tehnice de protecţie (art. 143).
Legea nr. 8 / 1996 face vorbire şi de răspunderea contra-
venţională pentru încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.

2. Competenţa instanţelor de judecată


Infracţiunile contra dreptului de autor sunt de competenţa
judecătoriilor potrivit art. 25 Cod procedură penală. Cererile cu caracter
civil în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială sunt
de competenţa tribunalelor, conform art. 2 lit. d Cod procedură civilă.

29
3. Proba drepturilor
Existenţa şi conţinutul unei opere se pot dovedi prin orice mijloc
de probă.
În materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe operează
prezumţia apartenenţei acestor drepturi persoanelor care au îndeplinit
formalităţile de înscriere a unor menţiuni pe originalele sau pe copiile
autorizate ale operelor. Astfel, menţiunea de rezervare a exploatării
operelor se efectuează de autori şi titularii de drepturi sau deţinătorii
de drepturi exclusive ale autorilor. Menţiunea constă în înscrierea
simbolului C înconjurat de un cerc, însoţit de numele lor, de locul şi
anul primei publicări. La rândul lor, producătorii de înregistrări
sonore, artiştii interpreţi sau executanţi şi alţi deţinători de drepturi
exclusive ale producătorilor sau ale artiştilor, pot efectua o menţiune de
protecţie a drepturilor ce le aparţin. Menţiunea se înscrie pe originalele
sau pe copiile autorizate ale înregistrărilor sonore sau audiovizuale ori
pe învelişul care le conţine şi consta în simbolul P înconjurat de un
cerc, însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.

XI. PROTECŢIA INVENŢIILOR

1. Definiţia invenţiei
Legea nr. 64/1991 privind brevetele nu defineşte invenţia.
Literatura de specialitate defineşte invenţia ca fiind un ansamblu de
cunoştinţe sistematice, organizate în scopul obţinerii unei soluţii la o
problemă practică din industrie, agricultură sau comerţ. A nu se con-
funda invenţia cu descoperirea ştiinţifică, aceasta din urmă
reprezentând recunoaşterea de fenomene, proprietăţi ori legi ale
universului material, necunoscute anterior, dar apte de verificare. Nu
întotdeauna, descoperirile ştiinţifice au şi aplicabilitate industrială. În
cazul invenţiilor, caracterul aplicabilităţii industriale reprezintă o
condiţie de existenţă a acestora.

2. Brevetul de invenţie
Natura juridică a brevetului de invenţie
Brevetul de invenţie este titlul eliberat de către Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.), care conferă titularului şi
succesorilor acestuia un drept exclusiv de exploatare; invenţia brevetată
nu poate fi exploatată decât cu autorizaţia titularului brevetului.
Funcţiile brevetului de invenţie

30
Funcţii interne: 1) de protecţie juridică a invenţiei faţă de terţi;
2) de apropriere publică a cunoştinţelor tehnice care fac obiectul
invenţiei; 3) de stimulare a creativităţii; 4) de încurajare a invenţiilor
industriale; 5) de răspândire a informaţiilor; 6) de apărare a industriei
naţionale; 7) de prevenire a dublei brevetări etc.
Funcţii externe: 1) de protecţie a comerţului internaţional şi a
cooperării tehnico-ştiinţifice; 2) de stimulare a tehnologiilor avansate.

4. Subiectele protecţiei prin brevet de invenţie


Subiectele primare stricto-sensu: sunt acele subiecte care
dobândesc brevetul de invenţie direct de la stat, prin Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci, în urma desfăşurării procedurii legale.
Dreptul de a solicita eliberarea brevetului de invenţie aparţine
următoarelor subiecte primare stricto-sensu:
a) inventatorului independent - în ipoteza în care invenţia s-a
născut prin efortul creator şi material propriu al unei persoane fizice;
b) inventatorului salariat - în situaţia în care a realizat invenţia în
cadrul unui contract individual de muncă cu misiune inventivă, încredinţată
în mod explicit, iar contractul cuprinde o clauză prin care inventatorului i se
atribuie dreptul de a cere eliberarea brevetului în nume propriu;
c) moştenitorilor inventatorului - fără a se opera nici un fel de
distincţie, după cum aceştia aparţin categoriei moştenitorilor legali sau
categoriei moştenitorilor testamentari;
d) cesionarilor dreptului la eliberarea brevetului;
e) unităţii în care este angajat inventatorul, în anumite condiţii.
Subiectele primare lato-sensu: sunt subiecte intermediare, în
sensul că obţin brevetul de invenţie doar într-un mod subsidiar, după
ce un subiect primar stricto-sensu nu şi-a exercitat în termen dreptul la
eliberarea brevetului; subiect primar stricto-sensu poate fi: inventato-
rul salariat, în anumite condiţii.
Subiectele derivate sunt persoanele care devin titulare de brevet
numai într-un mod subsecvent, ca urmare a dobândirii acelei calităţi
prin intermediul unei operaţiuni de transmitere, de la un titular anterior.
Din categoria subiectelor derivate pot face parte: a) moştenitorii
inventatorului; b) cesionarii contractului de cesiune având ca obiect
transmiterea brevetului de invenţie.
Inventatorii salariaţi şi obligaţia de informare. Inventatorii
salariaţi reprezintă regula în domeniul invenţiilor.
Legea distinge mai multe ipoteze în care se pot afla inventatorii
salariaţi: a) inventatorii salariaţi încadraţi cu misiune inventivă încre-
31
dinţată în mod expres; b) inventatorii salariaţi care nu au încredinţate
misiuni inventive; c) inventatorii semnatari ai unor contracte de cercetare.
Inventatorul salariat, atât cel încadrat cu misiune inventivă, cât şi
cel care nu are această misiune prin contract, are obligaţia legală de a
informa, în scris şi „imediat” pe conducătorul unităţii asupra invenţiei
pe care a realizat-o în cadrul acelei unităţi; în termen de 60 de zile de
la data înregistrării informării, unitatea trebuie să depună cererea de
eliberare a brevetului.
5. Obiectul protecţiei prin brevet de invenţie
Clasificarea invenţiilor. Enumerare
1. După obiectul invenţiei, distingem: a) invenţii care au ca obiect
un produs; b) invenţii care au ca obiect procedee sau metode; c) invenţii
care au ca obiect aplicaţiile într-o formă nouă a mijloacelor cunoscute;
d) invenţii care au ca obiect combinaţia de mijloace cunoscute.
2. În raport cu criteriul complexităţii obiectului, invenţiile se
clasifică în: a) invenţii simple, care au ca obiect un singur produs,
mijloc sau metodă; b) invenţii complexe, care reclamă folosirea
conjugată a mai multor elemente sau mijloace.
3. După gradul de independenţă faţă de alte invenţii, distingem:
a) invenţii principale, care au o existenţă de sine stătătoare; b) invenţii
complementare sau de perfecţionare, care îmbunătăţesc o invenţie
anterioară, şi fără de care nu pot exista.
Invenţiile nebrevetabile şi inovaţiile
- Invenţiile nebrevetabile sunt, potrivit legii (art. 12), acele invenţii
contrare ordinii publice şi bunelor moravuri, cele care privesc soiurile de
plante şi rasele de animale, procedeele biologice pentru obţinerea
plantelor sau a animalelor, invenţiile având ca obiect corpul uman.
- Inovaţiile reprezintă acele realizări cu caracter de noutate şi de
utilitate la nivelul unităţii în care au fost create. Inovaţia mai poartă numele
şi de realizare tehnică cu caracter de noutate relativă, fiind apreciată în
raport cu stadiul local al tehnicii. Calitatea de inovator este atestată de
unitatea care utilizează realizarea tehnică cu caracter de inovaţie.
6. Drepturile morale ale inventatorilor
Dreptul la calitatea de autor al invenţiei. Calitatea de autor al
unei invenţii diferă de calitatea de inventator; calitatea de autor al unei
invenţii nebrevetate conferă titularului un drept de prioritate ştiinţifică,
dar nu şi dreptul exclusiv de exploatare.
Apărarea calităţii de autor şi a priorităţii ştiinţifice se poate face
prin: a) acţiunea în revocare administrativă a hotărârii de acordare a
32
brevetului (art. 54 din Legea nr. 64/1991); b) acţiunea în anularea
brevetului (art. 40 din Legea nr. 64/1991).
Dreptul la nume al inventatorului. Constă în posibilitatea
inventatorului, conferită prin lege, de a pretinde să fie menţionat ca autor
al invenţiei; acest drept este supus principiului disponibilităţii, autorul
invenţiei având latitudinea de a aprecia şi dispune în mod liber, potrivit
voinţei şi conştiinţei proprii, asupra exercitării dreptului de a cere să fie
menţionat în brevet; în practica recentă, se manifestă tendinţa marilor
concerne de a prezenta invenţiile realizate de angajaţi, sub numele firmei.
Dreptul de a da publicităţii invenţia. Reprezintă posibilitatea
recunoscută inventatorului, ca, în limitele şi formele prescrise de lege,
să aducă la cunoştinţă publică invenţia realizată.
Dreptul de divulgare se exercită în principal prin procedurile
legale de brevetare; este o excepţie de la principiul netransmisibilităţii
drepturilor nepatrimoniale.
Exerciţiul dreptului de a da publicităţii invenţia este supus unor
limitări legale: invenţiile pe care instituţiile abilitate le-au calificat ca
având caracter secret; inventatorii salariaţi nu au dreptul de a da ei înşişi
publicităţii invenţia (în lipsa unor prevederi contractuale contrare).
Dreptul la protecţia calităţii de autor. Reprezintă dreptul inven-
tatorului de a solicita: să i se menţioneze numele, prenumele şi calitatea
în brevetul eliberat, în carnetul de muncă, în orice alte acte sau publicaţii
privind invenţia; să i se elibereze un duplicat al brevetului de invenţie.
Acest drept are ca obligaţie corelativă îndatorirea persoanelor
care solicită eliberarea brevetului de invenţie, altele decât autorul
invenţiei, de a declara cine este inventatorul.
Dreptul de prioritate ştiinţifică. Reprezintă recunoaşterea
faptului că autorul unei invenţii a fost primul care a descoperit soluţia
tehnică pe care o reprezintă invenţia; acest drept se naşte în momentul
realizării creaţiei, dar devine opozabil numai în măsura în care soluţia
care constituie invenţie este adusă la cunoştinţă publică;
7. Drepturile patrimoniale ale inventatorilor şi ale titularilor
brevetelor de invenţie
Drepturile patrimoniale ale inventatorilor netitulari de
brevet. Inventatorii netitulari de brevet pot fi independenţi sau
salariaţi; ei au dreptul, potrivit Legii nr. 64/1991: a) să li se elibereze
un duplicat al brevetului de invenţie (art. 36); b) să li se stabilească
drepturile patrimoniale pe bază de contract în sumă fixă sau
proporţional cu veniturile obţinute din exploatarea invenţiei
Inventatorii salariaţi, netitulari de brevet, au dreptul la o
remuneraţie suplimentară, stabilită independent de salariul de înca-
33
drare; totodată, inventatorilor salariaţi li se cuvin drepturi băneşti
rezultate din aplicarea invenţiei, precum şi redevenţe.
Drepturile patrimoniale ale titularilor brevetelor de invenţie
a) Dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei reprezintă
posibilitatea juridică recunoscută titularului brevetului de a exploata
în mod exclusiv invenţia; se aseamănă cu un drept de monopol, dar
spre deosebire de acesta, este limitat în timp şi în spaţiu; subiectul
dreptului de exploatare exclusivă nu poate fi decât titularul de brevet;
este un drept patrimonial, absolut, transmisibil, temporar şi teritorial.
Apărarea dreptului de exploatare exclusivă a invenţiei se reali-
zează prin:
a) acţiunea în contrafacere, b) acţiunea în concurenţă neloială.
b) Dreptul provizoriu de exploatare exclusivă. Solicitantul
titlului de protecţie beneficiază, până la data eliberării brevetului, de
dreptul provizoriu de exploatare exclusivă a invenţiei.
Exercitarea acestui drept este supusă unor condiţii legale: cererii de
brevet să i se fi acordat dată de depozit; cererea de brevet să fi fost publicată.
Apărarea dreptului provizoriu se asigură prin acţiunea în daune:
instanţa de judecată va obliga persoana care a exercitat în mod ilicit
dreptul provizoriu la plata daunelor către titularul dreptului, dar hotă-
rârea judecătorească va putea fi pusă în executare numai după ce dreptul
a căpătat valenţe definitive, prin eliberarea brevetului de invenţie.
8. Condiţiile de brevetare a invenţiilor
Condiţiile de brevetare a invenţiilor de produse, procedee
sau metode:
a) invenţia să se încadreze în domeniul de aplicaţie al obiectelor
ce pot fi brevetate;
b) invenţia să îndeplinească condiţia noutăţii;
c) invenţia să îndeplinească cerinţa pasului inventiv;
d) invenţia să îndeplinească condiţia aplicabilităţii industriale.
9. Procedura de brevetare a invenţiilor
Cererea de brevet
- reprezintă actul scris, adresat de solicitant OSIM, care conţine
solicitarea expresă a eliberării brevetului;
- va fi însoţită de: descrierea invenţiei, revendicări şi, dacă e
cazul, de desene explicative, toate redactate în limba română;
- cererea împreună cu actele de mai sus constituie depozitul
naţional reglementar;

34
- se înscrie în Registrul naţional al cererilor de brevet depuse,
cererile nefiind publice până la publicarea în Buletinul Oficial de
Proprietate Intelectuală (BOPI);
- cererea trebuie făcută în limba română sau într-o limbă străină,
cu condiţia ca în termen de 2 luni de la înregistrarea cererii să se
depună la OSIM o traducere conformă, în limba română.
Dreptul de prioritate
- reprezintă situaţia privilegiată recunoscută unei persoane care a
efectuat un depozit sau un act asimilat acestuia de a beneficia de
recunoaşterea întâietăţii în rezolvarea unei probleme.
a) Dreptul de prioritate convenţională, denumit şi drept de
prioritate unionistă, reprezintă situaţia privilegiată recunoscută unei
persoane de a beneficia de prioritatea primului depozit efectuat într-o
ţară membră a Uniunii de la Paris ori membră a Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC), pentru orice altă cerere de brevet având ca obiect
aceeaşi invenţie depusă ulterior în oricare altă ţară membră a Uniunii.
b) Dreptul de prioritate de expoziţie. Invocarea priorităţii unei
invenţii într-o cerere de brevet se poate face şi în baza unui depozit
creat în urma expunerii produsului realizat conform invenţiei într-o
expoziţie cu caracter internaţional, organizată pe teritoriul României
sau al altor state membre ale Convenţiei de la Paris sau ale OMC.
Publicarea cererii de brevet. Cererile pentru care s-a constituit
depozit naţional reglementar sunt publicate imediat după expirarea
unui termen de 18 luni de la data de depozit, sau, dacă a fost
recunoscută o prioritate, de la data acestei priorităţi; cererile cărora li
s-a atribuit caracter secret de stat nu se publică decât dacă au fost
scoase din regimul secret de stat (în 3 luni de la data scoaterii).
Examinarea cererii de brevet. OSIM examinează dacă cererile
îndeplinesc condiţiile legale, priorităţile şi dacă obiectul cererii este
brevetabil în înţelesul legii. OSIM hotărăşte admiterea sau respingerea
cererii în condiţiile legii; procedura se întrerupe în cazul decesului părţii
interesate sau al dizolvării persoanei juridice până la comunicarea
succesorului în drepturi; procedura de brevetare se suspendă în cazul unor
proceduri judiciare în privinţa dreptului la brevet şi la acordarea
brevetului, până când hotărârea judecătorească rămâne definitivă.
Eliberarea brevetului se face de către directorul general al
OSIM; menţiunea eliberării se publică în BOPI.
XII. PROTECŢIA MĂRCILOR ŞI INDICAŢIILOR
GEOGRAFICE
A. Mărcile

35
1.1. Noţiunea de marcă
- Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică
servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane
fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane;
- pot constitui mărci: semne distinctive, cum ar fi: cuvinte (inclusiv
nume de persoane), desene, litere, cifre, elemente figurative, forme
tridimensionale şi în special forma produsului sau a ambalajului, sau
combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne;
- dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregis-
trarea acesteia la OSIM;
- este un element încorporat al fondului de comerţ.
1.2. Funcţiile mărcii: de diferenţiere a produselor şi serviciilor şi
de indicare a originii acestora; de garanţie a calităţii; de organizare a
pieţei; de monopol; de reclamă; de protecţie a consumatorilor.
1.3. Condiţiile protecţiei mărcilor
a) Condiţia reprezentării grafice;
b) Condiţia distinctivităţii;
c) Condiţia disponibilităţii semnului ales ca marcă.
1.4. Cererea de înregistrare a mărcii
Dreptul la marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a
depus prima, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii (siste-
mul atributiv); cererea de înregistrare a unei mărci conţine: datele
de identificare a solicitatorului, reproducerea mărcii şi indicarea
produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea este cerută,;
redactată în limba română, ea se depune la OSIM şi constituie
depozitul naţional reglementar al mărcii.
1.5. Depozitul naţional reglementar al mărcii (D.N.R.)
- data D.N.R. este data la care a fost depusă la OSIM cererea de
înregistrare a mărcii.
1.6. Dreptul de prioritate unionistă
- când o cerere de înregistrare a mărcii a fost reglementar
depusă pentru prima dată într-o altă ţară membră a Uniunii de la Paris
sau membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), solicitan-
tul poate revendica data primului depozit printr-o cerere de
înregistrare în România a aceleiaşi mărci; singura condiţie care se cere
este ca această ultimă cerere să fie depusă la OSIM în termen de 6 luni
de la data constituirii primului depozit;
1.7. Dreptul de prioritate de expoziţie

36
Beneficiază de acest drept solicitantul care: a prezentat anumite
produse sau servicii în cadrul unei expoziţii internaţionale oficiale
sau oficial recunoscute (organizată în România sau într-un alt stat
membru al Convenţiei de la Paris); a depus la OSIM, în termen de 6
luni de la data primei prezentări în expoziţie, o cerere de înregistrare
a mărcii sub care au fost prezentate acele produse şi servicii;
1.8. Divizarea depozitelor
La cererea solicitantului cererii de înregistrare a mărcii care se
referă la mai multe produse sau sarcini, depozitul multiplu (cererea)
poate fi difuzat (ă) în două sau mai multe depozite (cereri); cererile
divizionare păstrează data de depozit a cererii iniţiale şi, dacă este
cazul, şi beneficiul dreptului de priorităţi (unionistă sau de expoziţie);
divizarea cererii iniţiale se poate cere: în cursul procedurii de
examinare a mărcii la O.S.I.M.; în cursul procedurii din cadrul
Comisiei de reexaminare a O.S.I.M.; în cursul oricărei proceduri de
apel sau de recurs formulat împotriva deciziei de înregistrare a mărcii;
– dacă documentele cerute de O.S.I.M. pentru divizarea cererii
iniţiale şi data legală nu se depun în termen de 3 luni de la data solicitării
divizării, O.S.I.M. ia act de renunţare la divizarea cererii iniţiale.
2. Procedura de înregistrare a mărcii
2.1. Examinarea preliminară a cererii
O.S.I.M. examinează, în termen de o lună de la data primirii
cererii de înregistrare a mărcii, dacă cererea îndeplineşte condiţiile
legale şi i s-a atribuit data de depozit; dacă cererea nu îndeplineşte
condiţiile legale, O.S.I.M. va notifica solicitantului, acordând un
termen de 3 luni pentru completarea lipsurilor. În acest caz, data de
depozit va fi cea când se completează lipsurile. Dacă nu se
completează, cererea se respinge.
2.2. Examinarea în fond a cererii de înregistrare
- cererea de înregistrare a mărcii se examinează în fond, în termen
de 6 luni de la data plăţii datei de înregistrare şi examinare a cererii;
- când un motiv de refuz se aplică numai la anumite produse sau
servicii pentru care s-a solicitat înregistrarea mărcii, se va refuza
înregistrarea doar pentru aceste produse sau servicii;
- hotărâri pe care le poate lua O.S.I.M.: înregistrarea şi publicarea
cererii; respingerea cererii; va lua act de respingerea cererii.
2.3. Înregistrarea şi publicarea mărcii
- O.S.I.M. decide înregistrarea şi publicarea mărcii în Buletinul Oficial
de Proprietate Industrială (BOPI), dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
37
2.4. Opoziţia la înregistrarea şi publicarea mărcii
Potrivit legii (art. 23), pot formula opoziţie: titularul unei mărci
anterioare; titularul unei mărci notorii; titularul unui drept anterior cu
privire la imaginea sau numele patronimic; titularul unui drept asupra
unei indicaţii geografice protejate; titularul unui drept asupra unui teren
sau model industrial protejat; titularul unui alt drept de proprietăţi
industriale sau al unui drept de autor; orice altă persoană interesată.
O.S.I.M. va notifica solicitantului opoziţia formulată, conform legii;
opoziţiile se soluţionează de către o comisie de examinare a O.S.I.M.
2.5. Retragerea, limitarea sau modificarea cererii
Solicitantul poate, în orice moment, să-şi retragă cererea de
înregistrare a mărcii sau să-şi limiteze lista de produse sau servicii
pentru care s-a cerut înregistrarea mărcii; el poate să-şi modifice
cererea, dar numai pentru rectificarea numelui sau a adresei sale, ori
pentru rectificări ce nu afectează esenţial marca sau nu extind lista de
produse sau de servicii.
2.6. Căile de atac împotriva hotărârii O.S.I.M.:
a) contestaţiile administrative; pot fi contestate: decizia prin
care, în urma examinării preliminare, cererea de înregistrare a mărcii a
fost oprită; decizia prin care, în urma examinării de fond, cererea a
fost respinsă; decizia de respingere a cererii de înregistrare pronunţată
de comisia de examinare a dispoziţiilor formulate;
- termenul de formulare a contestaţiilor este de 3 luni de la
comunicarea deciziilor;
- contestaţiile se soluţionează de o comisie de reexaminare din
cadrul O.S.I.M.;
- decizia comisiei de reexaminare (de admitere sau respingere a
contestaţiei) poate fi atacată în faţa instanţelor judecătoreşti;
b) căi de atac în faţa instanţelor de judecată: deciziile
comisiei de reexaminare pot fi atacate cu apel, în termen de 30 de zile
de la comunicare, la instanţa competentă; hotărârea dată în apel poate
fi atacată cu recurs, la instanţa competentă, în termenul de drept
comun (15 zile de la comunicare).
2.7. Înregistrarea mărcii şi eliberarea certificatului de înregistrare
- potrivit legii (art. 28), când deciziile de înregistrare a mărcilor
au rămas definitive, mărcile se înregistrează în Registrul Naţional al
Mărcilor, iar O.S.I.M. eliberează titularului certificatul de înregistrare.
2.8. Durata, reînnoirea şi modificarea mărcii
- durata de protecţie a mărcii este de 10 ani, dar înregistrarea
unei mărci poate fi reînnoită la cererea titularului;
38
- cererea de reînnoire poate fi făcută înainte de exprimarea
duratei de protecţie în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de
expirarea termenului de 10 ani;
- reînnoirea operează începând cu ziua imediat următoare
expirării duratei de protecţie în curs; se înscrie în Registrul Naţional al
Mărcilor şi se publică în BOPI;
- pe durata protecţiei mărcii, titularul poate solicita introducerea
de modificări neesenţiale ale unor elemente de mărci, sub condiţia ca
asemenea modificări să nu afecteze imaginea de ansamblu a mărcii.
3. Titularul dreptului la marcă
- dreptul de marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau
juridică, ce exercită o investiţie, un comerţ sau prestează un serviciu;
- legea nu impune condiţia desfăşurării activităţii la data formulării
cererii de înregistrare, dar impune condiţia folosirii efective a mărcii
înregistrate, sub sancţiunea decăderii din drepturile conferite de marcă;
- în cazul persoanei juridice se cere condiţia specialităţii
capacităţii de folosinţă;
- subiectele mărcilor pot fi: subiecte ale dreptului la marcă
individuală; subiecte ale dreptului la marcă colectivă; subiecte ale
dreptului la marca de certificare.
4. Conţinutul dreptului de marcă
a) dreptul de prioritate (art. 9) – cel ce a efectuat mai întâi
depozitul unei cereri de înregistrare este recunoscut ca titular al mărcii; b)
dreptul de folosire în exclusivitate (art. 45 alin. 1) – permite titularului
folosirea în exclusivitate a mărcii pentru acele produse şi servicii pentru
care a fost făcută înregistrarea; c) expertizarea dreptului de marcă (art.
37) – titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor
persoane deţinerea, oferirea spre vânzare sau comercializare a produselor
care poartă această marcă, pentru produsele care au fost puse în comerţ de
însuşi titularul sau cu consimţământul acestuia.
5. Transmiterea drepturilor asupra mărcii
5.1. Cesiuni şi licenţe
Drepturile asupra mărcii pot fi transmise prin cesiune sau prin
licenţă, oricând în cursul duratei de protecţie. a) Cesiunea poate fi:
totală, dacă se referă la toate produsele sau serviciile pentru care marca
este înregistrată; parţială, dacă se transmit drepturile asupra mărcii
pentru o parte din produse sau servicii. b) Licenţa poate fi exclusivă şi
neexclusivă, totală sau parţială; licenţele se înscriu în Registrul
39
Naţional al Mărcilor şi se publică în BOPI; licenţa e opozabilă terţilor
de la data înscrierii;
6. Stingerea drepturilor asupra mărcii înregistrate
Drepturile asupra mărcii se sting prin: a) renunţarea titularului de
marcă pentru toate/sau o parte dintre produsele sau serviciile pentru care
marca a fost înregistrată; b) decăderea titularului din drepturile conferite
de marcă; c) anularea înregistrării mărcii pentru motive legale;
d) expirarea duratei de valabilitate a certificatului de înregistrare.
XIII. PROTECŢIA DESENELOR ŞI MODELELOR
INDUSTRIALE
1. Noţiunea de desen şi model industrial: reprezintă combi-
naţii de linii sau culori prezentând un caracter original, ori forme în
volum care conferă produsului o fizionomie proprie; sunt creaţii cu
caracter ornamental; se situează la graniţa dintre dreptul de proprietate
industrială şi dreptul de autor; protecţia lor este asigurată prin Legea
nr. 129/1992.
2. Titularii certificatului de înregistrare a desenului
sau modelului industrial (d.m.i.):
• autorul desenului sau modelului industrial: autorul liber –
când nu şi-a cedat drepturile născute din calitatea de autor; autori
salariaţi – care realizează d.m.i. la locul de muncă, fără să aibă sarcini
creatoare sau de cercetare; unitatea angajatoare – dacă d.m.i. a fost
realizat de un salariat în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, încre-
dinţate explicit; persoana care a comandat realizarea d.m.i. – dacă
a fost creat în cadrul unui contract cu misiune creativă.

3. Condiţiile pentru protecţia d.m.i.:


a) condiţia noutăţii – d.m.i. este nou dacă: nici un altul, identic
nu a fost făcut public înainte de depunerea cererii de înregistrare; a
fost revendicată prioritatea înaintea datei de prioritate; b) condiţia
caracterului individual – se consideră că un d.m.i. are un caracter
individual, dacă: impresia globală pe care o produce asupra
utilizatorului utilizat este diferită de cea produsă asupra acestuia de
orice alt d.m.i. făcut public înainte de depunerea cererii de înregis-
trare; a fost revendicată prioritatea înaintea datei de prioritate.
Nu poate fi înregistrat un d.m.i.: care este determinat exclusiv
de o funcţie tehnică; care trebuie reprodus în formă şi la dimensiunile
40
exacte pentru a permite ca produsul în care este încorporat să fie
amplasat în jurul unui alt produs, astfel ca fiecare dintre cele două
produse să-şi poată îndeplini funcţia.
Sunt excluse de la protecţie d.m.i. ale căror destinaţie şi aspect
contravin ordinii publice şi bunelor moravuri.
4. Înregistrarea desenelor şi modelelor industriale
4.1. Depunerea cererilor de înregistrare: se poate face de către
orice persoană direct la O.S.I.M., prin poştă, în formă electronică sau
prin mijloace electronice; O.S.I.M. verifică îndeplinirea condiţiilor
legale privind acordarea datei de depozit naţional reglementar şi
notifică solicitantului lipsurile constatate.
4.2. Condiţiile cererii de înregistrare: să fie completată prin
dactilografiere în limba română în două exemplare pe un formular tip;
să cuprindă datele cerute de lege (art. 13.).
4.3. Examinarea preliminară – O.S.I.M. verifică îndeplinirea con-
diţiilor de formă, prevăzute de lege. Neregularitărţile constatate de O.S.I.M.
se notifică solicitantului, care trebuie să le remedieze în termen de 1 lună
(cei români) sau 2 luni (cei străini). În caz contrar, cererea se va respinge.
4.4. Opoziţia persoanelor interesate. Potrivit legii (art. 24),
persoanele interesate pot face opoziţii scrise la O.S.I.M. privind
înregistrarea m.d.i., în termen de 3 luni de la data publicării, pentru
următoarele motive: d.m.i. nu are noutate; d.m.i. contravine ordinii
publice sau bunelor moravuri; solicitantul nu este persoana care a
depus cea dintâi cererea; când un d.m.i. încorporează, fără acordul
titularului, o operă protejată prin Legea nr.8/1996 sau orice alt drept
de proprietate industrială protejată.
Asupra opoziţiei se pronunţă comisia de specialitate a O.S.I.M.,
care poate dispune admiterea sau respingerea ei, printr-un raport care
se înaintează Comisiei de examinare şi se transmite solicitantului
cererii şi opozantului.
4.5. Examinarea de fond a cererilor de înregistrare
- se face de către Comisia de examinare d.m.i.; în termen de 12
luni de la data publicării cererii; hotărâri pe care le poate lua comisia:
admite cererea, total sau parţial; respinge cererea; ia act de renunţarea
totală sau parţială la d.m.i. sau de retragere; revocă cererea din oficiu.
4.6. Căi de atac împotriva hotărârilor O.S.I.M.: a) contestaţie
administrativă – se face în scris şi motivat în termen de 3 luni de la
comunicare şi se soluţionează de Comisia de reexaminare în termen de 3
41
luni de la înregistrare. Hotărârea comisiei de reexaminare se comunică
părţilor în termen de 15 zile de la pronunţare; b) căi de atac în faţa
instanţelor de judecată: hotărârea comisiei de reexaminare poate fi
atacată cu apel, la instanţa de judecată competentă, în termen de 3 luni de
la comunicare; hotărârea dată în apel poate fi atacată cu recurs, la
instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile de la comunicare.
4.7. Eliberarea certificatelor de înregistrare a d.m.i. - se face de
către O.S.I.M. în termen de 30 zile de la data la care hotărârea de admitere a
rămas definitivă, sub condiţia achitării taxelor legale.
4.8. Reînnoirea certificatului de înregistrare a d.m.i. - se face de
O.S.I.M., în tot sau în parte, la solicitarea expresă a titularului sau a
persoanei desemnate de acesta.
4.9. Revalidarea certificatului de înregistrare a d.m.i. – repre-
zintă repunerea în drepturi a titularului certificatului de înregistrare
care a decăzut din drepturile conferite de lege; condiţii cumulative: să
fie depusă cererea de revalidare în termen de 6 luni de la data
decăderii; să fie anexate dovezi în menţinerea cererii de revalidare; să
fie achitate taxele legale.

5. Conţinutul drepturilor
a) Drepturile morale protejate în cadrul drepturilor de
autor: la divulgare; la paternitate; la nume; la inviolabilitatea operei;
dreptul de retractare.
b) Drepturile specifice protejate în cadrul protecţiei speci-
fice: la eliberarea certificatului de înregistrare sau la duplicatul
acestuia; de a transmite dreptul de eliberare a certificatului de înregis-
trare; de prioritate; exclusiv de exploatare a d.m.i.; de menţionare a
numelui şi a calităţii de autor în certificatul de înregistrare.
c) Drepturile patrimoniale:
• Dreptul exclusiv de exploatare a d.m.i. – durează pe
întreaga perioadă de valabilitate a certificatului de înregistrare;
perioada de valabilitate a unui certificat de înregistrare a d.m.i. este
de 10 ani de la data constituirii depozitului reglementar şi poate fi
reînnoită pe 3 perioade succesive de 5 ori; încetează: la expirarea
perioadei de valabilitate a certificatului; prin anularea certificatului de
înregistrare, dispusă de Tribunalul Bucureşti pentru neîndeplinirea
condiţiilor legale de acordare a protecţiei; prin decăderea titularului
din drepturi; prin renunţarea titularului certificatului de înregistrare.
42
• Dreptul provizoriu de exploatare anterioară a d.m.i. –
beneficiază persoanei fizice sau juridice îndreptăţite la eliberarea
certificatului de înregistrare, începând cu data publicării cererii, până
la eliberarea certificatului de înregistrare; dacă cererea de înregistrare
a fost respinsă sau retrasă, dreptul provizoriu se pierde, cu efect
retroactiv (art. 37 alin. 1).
• Dreptul la despăgubiri – persoana fizică sau juridică îndreptă-
ţită la eliberarea certificatului de înregistrare are dreptul la despăgubiri,
dacă terţe persoane au exploatat d.m.i., pe perioada dreptului provizoriu
de exploatare (art. 7 alin. 2); titlul pentru plata despăgubirilor se poate
executa numai după eliberarea certificatului de înregistrare a d.m.i.
6. Trasmiterea drepturilor privind d.m.i.
6.1. Cesiuni şi licenţe. Drepturile privind d.m.i. pot fi transmise
pe cale succesorală, prin cesiuni sau licenţe.
a) Cesiunea este: totală - dacă se referă la totalitatea drepturilor
conferite de certificatul de înregistrare; parţială – dacă se referă numai
la o parte din drepturi. b) Licenţa este: exclusivă – când licenţiatorul se
obligă să nu mai transmită drepturile şi altor persoane; neexclusivă –
dacă licenţiatorul poate acorda drepturile şi altor persoane.
6.2. Coproprietatea unui certificat. Cesiunea parţială a drepturilor
născute din certificatul de înregistrare determină un regim de copro-
prietate; fiecare coproprietar poate exploata d.m.i. în baza unui acord scris
al coproprietarilor; o licenţă de exploatare exclusivă nu poate fi dată decât
cu acordul tuturor proprietarilor sau în baza unei hotărâri definitive şi
irevocabile; fiecare coproprietar poate acţiona în contrafacere în propriul
său profit, cu condiţia notificării acţiunii celorlalţi coproprietari; fiecare
coproprietar poate să acorde unui terţ o licenţă de exploatare neexclusivă
în profitul său; fiecare coproprietar poate să cedeze cota sa parte din
dreptul de proprietate asupra certificatului de înregistrare.

43
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ioan Macovei, Dreptul Proprietatii Intelectuale, Ed All Beck,


Bucuresti 2005
2. Yolanda Eminescu, Regimul juridic al creaţiei intelectuale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
3. Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale – curs universitar,
Editura Global Lex, Bucureşti, 2001.
4. Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe,
„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.60 din 26 martie 1996.
5. Legea nr. 285/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr.8/1996,
„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 587 din 30 iunie 2004.
6. Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, „Monitorul Oficial
al României”, Partea I, nr. 212 din 21 octombrie 1991.
7. Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale, „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 1 din 8 iunie 1993.
8. Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

44