Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SEMESTRUL I
1
b) Dreptul proprietăţii industriale sau dreptul de proprietate
industrială, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juri-
dice care reglementează raporturile referitoare la creaţiile intelectuale
aplicabile în industrie şi la semnele distinctive ale acestei activităţi.
1. Categorii de izvoare
Dreptul de proprietate intelectuală cuprinde două categorii de
izvoare:
a) izvoare interne; b) izvoare internaţionale.
a) Izvoare interne. În sistemul nostru de drept, principalele
acte normative care reglementează drepturile de proprietate
intelectuală sunt: Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, cu
modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 129/1992 privind
protecţia desenelor şi modelelor industriale; Legea nr. 84/1998 privind
mărcile şi indicaţiile geografice; Legea nr. 16/1995 privind protecţia
topografilor de circuite integrate; Legea nr. 8/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe.
b) Izvoare internaţionale. Pe plan internaţional, protecţia
proprietăţii industriale se realizează prin Convenţia de la Paris, din 1883,
iar protecţia dreptului de autor, prin Convenţia de la Berna din 1886.
3
- a doua categorie de prevederi stabileşte un drept de bază cunoscut
ca dreptul la prioritate. Dreptul la prioritate înseamnă că un candidat
(sau succesorul ori succesorii săi la titlu) care şi-a înregistrat un drept de
proprietate industrială într-una din ţările membre ale Uniunii, trebuie să
beneficieze de protecţie în toate celelalte ţări membre;
- a treia categorie de prevederi cuprinde un anumit număr de regle-
mentări comune de drept material, care conţin fie reguli privind drepturi şi
obligaţii ale persoanelor fizice sau juridice, fie reglementări care pretind sau
permit ţărilor membre să adopte legi potrivit acestor reglementări;
- a patra categorie de prevederi se referă la cadrul administrativ
şi cuprinde clauzele finale ale Convenţiei.
4
OMPI este o organizaţie interguvernamentală cu statut de
instituţie specializată. La Conferinţa diplomatică de la Stockholm
(1967) s-a semnat Convenţia pentru constituirea OMPI, intrată în
vigoare în anul 1970.
Activităţile OMPI sunt de trei tipuri, şi anume:
- activităţi de înregistrare, care implică servicii directe pentru
solicitanţi sau deţinători de proprietate intelectuală. Activităţile de
acest gen privesc primirea şi procesarea cererilor internaţionale şi
sunt, de regulă, finanţate din taxele solicitanţilor, care reprezintă circa
trei sferturi din bugetul OMPI;
- activităţi de cooperare interguvernamentală, care vizează
administrarea proprietăţii intelectuale, administrarea colecţiilor de
documente privind brevetele de invenţie folosite pentru cercetare şi
comparaţii, precum şi identificarea mijloacelor pentru facilitarea
accesului la informaţii, întreţinerea şi actualizarea sistemelor de
clasificare internaţionale etc.;
- activităţile de substanţă sau programate ale OMPI, care
cuprind promovarea acceptării mai largi a tratatelor existente,
actualizarea acestor tratate, precum şi încheierea de noi tratate şi
participarea la activităţi de cooperare pentru dezvoltare.
5
reprezentarea publică a filmelor în sălile de cinema etc. şi chiar de
sistemele computerizate pentru stocarea şi regăsirea informaţiilor.
Majoritatea operelor artistice, de exemplu cărţile, picturile,
desenele există doar din momentul în care au fost încorporate într-un
obiect fizic. Unele creaţii intelectuale, însă, există chiar dacă nu au
fost materializate şi nu se regăsesc obiectivate într-un purtător fizic.
De exemplu, muzica sau poeziile constituie opere din momentul
compunerii lor, chiar dacă nu au fost scrise printr-o notaţie muzicală,
respectiv prin cuvinte. Cu toate acestea, dreptul de autor protejează
numai forma de exprimare a ideilor, nu şi ideile înseşi.
6
b) cesionarii legali ai drepturilor de autor. Este ipoteza operelor
rezultate în cadrul unor obligaţii de serviciu, când unitatea angajatoare exer-
cită drepturile patrimoniale de autor şi nu autorii adevăraţi ai acestor opere;
c) cesionarii convenţionali ai drepturilor patrimoniale. Drepturile
patrimoniale de autor transmise prin contractul de cesiune se exercită, în
acest caz, în limitele şi pe durata convenită între cedent şi cesionar;
d) organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor.
Alături de gestionarea drepturilor patrimoniale de autor, aceste
organisme pot exercita şi unele drepturi morale.
e) persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea
şi sub numele căreia a fost creată opera. Este cazul operelor colective,
când dreptul de autor aparţine şi se exercită de către aceste persoane.
f) persoana fizică sau juridică ce face publică opera. Când
opera este adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub
pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se
exercită de persoanele care au publicat identitatea.
8
4.2. Opera colectivă
Potrivit art. 6 al. 1 din Legea nr. 8/1996 este operă colectivă
acea operă în care contribuţiile personale ale autorilor formează un tot,
fără a fi posibil, din cauza naturii operei, să se atribuie vreun drept
distinctiv vreunuia dintre autori asupra ansamblului operei create.
Constituie opere colective: ziarele, culegerile ştiinţifice, enciclo-
pediile, antologiile, dicţionarele etc. Pentru crearea şi publicarea lor este
nevoie de eforturi financiare considerabile pe care nu le pot susţine autorii.
Opera colectivă este realizată din iniţiativa, sub responsabilitatea
şi sub numele unei persoane fizice sau juridice care are rol coordonator,
dar nu şi calitatea de creator. Ea se aseamănă cu opera comună, având,
de asemenea, caracter unitar, o pluralitate de contribuţii ale coautorilor,
fiind rezultatul unei activităţi de creaţie desfăşurată în aceeaşi unitate de
timp. În schimb, opera colectivă se deosebeşte fundamental de opera
comună prin imposibilitatea atribuirii de drepturi distincte autorilor
asupra ansamblului operei create.
Raporturile dintre creatorii operei colective şi persoana din
iniţiativa căreia s-a realizat opera sunt stabilite prin contractul încheiat
între aceste părţi. De asemenea, atât modalitatea de exercitare a
dreptului de autor, cât şi remuneraţia cuvenită autorilor sunt supuse
Convenţiei părţilor. În lipsa unei convenţii contrare, drepturile
patrimoniale asupra întregului aparţin persoanei organizatoare, care
dobândeşte în aceste condiţii dreptul de a difuza opera, dreptul de a o
reproduce, de a face copii, de a exploata opera prin difuzare, închiriere
etc. Realizând opera, fiecare colaborator este recunoscut ca fiind
coautor, munca sa de creaţie fiind recompensată.
9
nici de către terţii deţinători ai operei; după expirarea perioadei de
protecţie opera poate fi adusă la cunoştinţa publică.
Persoana care publică o operă postumă beneficiază de aceleaşi
drepturi patrimoniale ca şi autorul: dreptul exclusiv de a utiliza şi
exploata opera şi de a consimţi la utilizarea ei de către alte persoane.
Dreptul de suită în cazul operelor de artă plastică este recunoscut însă
numai autorului. Durata drepturilor persoanei care publică o operă
postumă este de 25 de ani, din momentul în care a fost adusă pentru
prima oara la cunoştinţa publică, ceea ce înseamnă ca reeditările nu
prelungesc durata de protecţie.
1. Noţiune şi caracterizare
Obiectul protecţiei dreptului de autor include totalitatea operelor,
creaţii ale spiritului din domeniul literar, artistic şi ştiinţific, oricare ar fi
modul sau forma de exprimare a acestora. Sfera, întinderea, precum şi
conţinutul operelor protejate sunt determinate prin lege.
Protecţia unei opere este asigurată, independent de genul căruia
îi aparţine, de calitatea sau valoarea ce i se atribuie în raport cu
diferite sisteme de evaluare ori de modul în care este utilizată.
Pentru a evita consecinţe negative, decurgând din absolutizarea
prevederii potrivit căreia protecţia se acordă independent de destinaţia
operei, Legea nr. 8/1996 a consacrat expres, prin dispoziţiile art. 9, că
anumite opere sunt excluse de la protecţie în cadrul dreptului de
autor, tocmai în temeiul destinaţiei acesteia. Protecţia vizează forma
în care este exprimată opera şi nicidecum ideile ca atare cuprinse în
conţinutul acesteia. Excepţiile de la regula generală sunt prevăzute, de
asemenea, expres de lege.
12
Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a
legăturii existente între operă şi creatorul ei. Drepturile morale de
autor influenţează dreptul de autor în asemenea măsură încât înlătură
aplicarea regulilor de drept comun.
Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea
protecţiei personalităţii autorului. Cu toate acestea, drepturile morale
de autor nu se suprapun, sub toate aspectele, cu drepturile
personalităţii. Aria lor este mai largă întrucât protejează autorul
împotriva oricărei atingeri aduse operei şi nu numai împotriva acelora
îndreptate contra onoarei sau reputaţiei autorului.
Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996, care
prevede că autorul unei opere are următoarele drepturi morale: a) dreptul
de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică
(dreptul de divulgare); b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de
autor al operei (dreptul la paternitate); c) dreptul de a decide sub ce nume
va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul la nume); d) dreptul de a
pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,
precum şi a oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau
reputaţia sa (dreptul la respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea
operei); e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe
titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării
(dreptul la retractare).
1.2. Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor
Legea română nu enunţă în mod expres caracterele juridice ale
drepturilor morale de autor, dar acestea se degajă implicit din unele
dispoziţii ale legii.
Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice: a) ca-
racterul legăturii strict personale, în sensul că este ataşat de persoana
autorului operei; b) caracterul inalienabil şi insesizabil; c) caracterul
perpetuu; d) caracterul imprescriptibil; e) caracterul absolut, opozabil
erga-omnes; f) caracterul netransmisibil (cu excepţia dreptului la
paternitate şi la inviolabilitatea operei).
1.3. Dreptul de divulgare
Întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima
publicare, dreptul de divulgare reprezintă dreptul autorului de a
decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa
publică. Este un drept absolut şi exclusiv, în sensul că aparţine numai
autorului operei, singurul în măsură să aprecieze dacă opera va fi
adusă sau nu la cunoştinţa publicului.
13
Dreptul de divulgare este primul drept moral în ordinea
cronologică a naşterii drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept
depinde şi naşterea drepturilor patrimoniale asupra cărora are o
influenţă covârşitoare. Anterior divulgării, drepturile patrimoniale au
caracter virtual, eventual, devenind actuale şi efective numai după
exercitarea dreptului moral de divulgare.
Exercitarea dreptului de divulgare dă naştere la un drept de
prioritate în persoana autorului operei. Aceasta reprezintă posibilitatea
juridică a autorului de a opune data apariţiei operei sale oricărui alt
autor care ar publica ulterior o operă similara sau chiar identică.
Încălcarea dreptului de divulgare, în sensul aducerii operei la
cunoştinţa publică fără autorizarea sau, după caz, consimţământul
autorului constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit prevederilor
art. 140 din Legea nr. 8 / 1996.
Potrivit art. 47 al. (6) din Legea nr. 8 / 1996, dobândirea
proprietăţii asupra suportului material al operei nu conferă prin ea
însăşi un drept de utilizare a operei. Pe cale de consecinţă,
proprietarul suportului operei nu are drept de divulgare a
acesteia. De la această interdicţie există şi excepţii. Astfel, potrivit
art. 47 al. 4 din Legea nr. 8 / 1996, proprietarul originalului unei opere
de arta plastică sau fotografica are dreptul să o expună public, chiar
dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică, în afara cazului în
care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de
înstrăinare a originalului. În dreptul nostru, pentru operele
nepublicate de autor în timpul vieţii şi pentru care nu şi-a manifestat
voinţa de a fi publicate, divulgarea acestora după moartea sa nu mai
este posibilă.
1.4. Dreptul la paternitate
Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub
titulatura de dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al
operei, îşi are izvorul în însuşi actul creaţiei, reprezentând o recunoaş-
tere oficială a originalităţii şi a altor merite ce aparţin creatorului.
Recunoaşterea se justifică pe necesitatea de a respecta legătura
firească dintre autor şi opera sa, îngăduind realizarea corelaţiei dintre
opera şi spiritul care a creat-o şi punând în evidenţă elementele de
identitate specifice ale creaţiei.
În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor
se materializează prin îndeplinirea obligaţiei corelative a tuturor
terţilor de a indica numele, prenumele sau pseudonimul autorului în
cazul citării şi utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când
14
acest lucru este permis fără consimţământul autorului. Totodată,
dreptul la paternitate se realizează şi prin posibilitatea autorului de a
pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar fi încălcat.
Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de
autor, nu şi persoanelor juridice. În cazul operelor anonime, dreptul
la paternitate va fi respectat prin indicarea faptului că opera aparţine
unui autor anonim, precum şi a formei originale, a datei realizării şi a
locului de păstrare a acesteia.
Însuşirea, fără drept, a calităţii de autor constituie infracţiune,
fapta fiind încriminată şi pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8 / 1996.
Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin
acte între vii. În schimb, prevederea din art. 11 al. 2, care constituie o
noutate a legii, precizează că după moartea autorului, exerciţiul acestui
drept se transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată
nelimitată. În ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul dreptului
revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile
autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de
membri, din domeniul respectiv de creaţie.
1.5. Dreptul la nume
Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide
sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, dreptul la
nume apare uneori în lucrările de specialitate ca fiind parte
componentă a dreptului la calitatea de autor.
Dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o divulgă va
apare sub numele său, sub pseudonim sau fără indicare de nume este
diferit de dreptul de autor. Numele sub care autorul a decis publicarea
operei, fie că este al său, fie că este un pseudonim, trebuie reprodus pe
coperta operei în forma cerută de autor. Prin urmare, dreptul la nume
presupune nu doar respectul numelui sub care este publicată opera, ci
şi protejarea formei în care autorul a cerut ca numele să fie reprodus.
Potrivit art. 141 din Legea nr. 8 / 1996, fapta persoanei care
aduce la cunoştinţa publică o operă sub un alt nume decât acela decis
de autor constituie infracţiune.
1.6. Dreptul la inviolabilitatea operei
Cunoscut în doctrină şi sub numele de dreptul la respectul
operei sau de dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabi-
litatea operei vizează protejarea creaţiei şi posibilitatea juridică a
autorului de a se opune oricărei modificări, „deformări sau mutilări”,
15
precum şi oricărei atingeri aduse operei care prejudiciază onoarea sau
reputaţia autorului.
Conţinutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei
cuprinde două laturi: 1) dreptul autorului de a pretinde pur şi simplu
respectarea integrităţii operei prin interzicerea, fără acordul său, a
oricăror suprimări, completări sau modificări, chiar dacă acestea nu
alterează valoarea sau conţinutul operei şi indiferent dacă afectează
sau nu imaginea autorului. Simplele corecturi nu constituie modificări
ale operei, dar citatele din operele străine sunt licite cu condiţia
reproducerii fidele a textelor citate şi cu încadrarea lor în contexte care
să nu le denatureze sensurile; 2) dreptul autorului de a se opune
oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea şi reputaţia autorului.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării
pe cale convenţională sau legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale
asupra operei. Legea română prevede că exerciţiul dreptului de a
pretinde respectarea integrităţii operei se transmite, după moartea
autorului, prin moştenire, pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei civile,
iar în lipsa moştenitorilor, Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
1.7. Dreptul de retractare
Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de
lege autorului de a-şi retrage opera publicată. Acest drept poate fi
exercitat în orice moment care survine divulgării, autorul nefiind ţinut
de îndeplinirea anumitor motive care determină decizia de retragere a
operei. Altfel spus, dreptul de a retracta are caracter exclusiv şi nu
este supus cenzurii instanţei de judecată. Legea recunoaşte însă şi
terţilor care exploatează o operă, prejudiciaţi prin exercitarea
retractării, dreptul de a fi despăgubiţi.
Potrivit art. 77 al. (3) din Legea nr. 8 / 1996, dreptul de
retractare nu poate opera în cazul programelor pentru calculatoare.
2. Drepturile patrimoniale de autor
2.1. Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor
Drepturile patrimoniale de autor reprezintă acele drepturi
subiective a căror naştere este condiţionată de exercitarea de către
autor a dreptului moral de divulgare a operei. Drepturile patrimoniale
de autor prezintă următoarele caractere juridice: a) caracterul personal;
b) caracterul exclusiv; c) caracterul temporar.
2.2. Dreptul de utilizare a operei
Reprezintă dreptul autorului de a „folosi sau exploata opera”(art.
13 din Legea nr. 8/1996). În literatura de specialitate şi în unele
16
legislaţii, acest drept este denumit fie drept de exploatare a operei,
fie dreptul autorului de a dispune de operă.
Dreptul de valorificare se poate exercita personal de autorul
operei sau de către terţi, cu consimţământul autorului. Modalităţile de
valorificare a operei sunt multiple. Ele sunt prevăzute în art. 13, art.
14, art. 141, 142, 143 şi 144 din lege. În cele ce urmează vom examina
unele din aceste modalităţi de punere în valoare a operei.
1) Reproducerea este modalitatea de realizare a uneia sau mai
multor copii ale unei opere, prin orice procedee de fixare materială.
Reproducerea permite comunicarea indirectă către public a operei.
Originalul operei conţine o primă fixare materială realizată de autor,
care prin reproducere este copiat şi multiplicat. Totodată, obiect al
reproducerii poate fi şi opera reprezentată sau executată.
2) Distribuirea operei reprezintă vânzarea sau orice mod de
transmitere, cu titlu oneros sau gratuit, a originalului sau a copiilor
unei opere, precum şi oferirea publică a acestora.
3) Importul în vederea comercializării pe piaţa internă a
copiilor realizate, cu consimţământului autorului, după operă.
4) Închirierea operei, prin care se înţelege punerea la dispoziţie
spre utilizare, pentru un timp limitat şi pentru un avantaj economic sau
comercial, direct sau indirect, a unei opere.
5) Împrumutul operei, prin care se înţelege punerea la
dispoziţie spre utilizare, pentru un timp limitat şi fără un avantaj
economic sau comercial, direct sau indirect, a unei opere.
6) Comunicarea publică a operei, prin orice mijloace, inclusiv
prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi
accesată, în mod individual, de către public.
7) Radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu a operei, reali-
zarea de opere derivate
2.3. Dreptul de suită
Consacrat în dreptul român prin Legea nr. 8 / 1996, dreptul de
suită denumit şi „dreptul pecuniar la un partaj echitabil”, reprezintă
posibilitatea autorului de a primi o parte din preţul revânzărilor
ulterioare ale operei sale, precum şi dreptul de a fi informat cu privire
la locul unde se află opera sa.
Potrivit legii, dreptul de suită se compune din două elemente:
dreptul autorului de artă plastică ori al unei opere fotografice revândută
de a primi o cotă din preţul fiecărei noi vânzări; dreptul autorului operei
de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
Potrivit legii, suma datorată din orice revânzare a operei se calcu-
lează conform următoarelor cot, fără a se depăşi 12.500 euro: a) de la 300 la
17
3.000 euro – 5%; b) de la 3.000,01 la 50.000 euro – 4%; c) de la 50.000,01
la 200.000 euro – 3%; d) de la 200.000,01 la 350.000 euro – 1%; e) de la
350.000,01 la 500.000 euro – 0,5%; f) peste 500.000 euro – 0,25%.
Dreptului de suită îi corespund obligaţii corelative ale proprie-
tarilor sau posesorilor de opere: a) de a permite accesul autorului la
opera sa în vederea exercitării dreptului de autor în condiţiile legii; b) de
a oferi opera autorului la preţul de cost al materialului ori de a permite
autorului să facă o copie a acesteia, înainte ca opera să fie distrusă.
18
Drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi
vizează dreptul exclusiv de a autoriza: 1) fixarea interpretării sau a
execuţiei lor; 2) reproducerea interpretării sau a execuţiei fixate; 3)
distribuirea interpretării sau a execuţiei fixate; 4) închirierea
interpretării sau al execuţiei fixate; 5) împrumutul interpretării sau al
execuţiei fixate; 6) importul interpretării sau a execuţiei fixate; 7)
radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării sau al execuţiei
fixate; 8) punerea la dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei
fixate; 9) retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuţiei fixate.
3.2.2. Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale
Orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de
imagini în mişcare însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi
suportul utilizate, poartă numele de înregistrare audiovizuală sau
videogramă. Nu aparţin acestei categorii fixările audiovizuale ori
latura sonoră a acestora. Înregistrarea sonoră este protejată
independent de orice criteriu de originalitate, iar protecţia se naşte din
momentul realizării primei fixări a sunetelor.
Titularul drepturilor asupra videogramelor este producătorul,
adică persoana fizică sau juridică responsabilă de organizarea şi
finanţarea realizării primei fixări a unei opere audiovizuale sau a unei
secvenţe de imagini în mişcare. Producătorul de înregistrări
audiovizuale are dreptul moral de a-şi înscrie numele sau denumirea
pe suportul înregistrării, pe coperte, cutii sau alte suporturi materiale de
ambalare, alături de menţionarea numelor autorului operei, al artistului
interpret sau executant, titlurilor operei şi datei realizării lor. Este un
drept moral la nume, faţă de celelalte menţiuni care reprezintă obligaţii.
În ceea ce priveşte aspectele patrimoniale, producătorul de
videograme are dreptul exclusiv de a autoriza: 1) reproducerea
integrală sau parţială, directă sau indirectă, a propriilor înregistrări
audiovizuale; 2) distribuirea originalului sau a copiilor propriilor
înregistrări audiovizuale; 3) închirierea propriilor înregistrări audiovi-
zuale; 4) împrumutul propriilor înregistrări audiovizuale; 5) importul,
radiodifuzarea, comunicarea publică, punerea la dispoziţia publicului şi
retransmiterea prin cablu a propriilor înregistrări audiovizuale.
3.2.3. Dreptul artiştilor interpreţi şi executanţi şi producătorilor
de fonograme la remuneraţie unică echitabilă
Artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au
dreptul la o remuneraţie unică echitabilă pentru utilizarea
fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora.
19
3.2.4. Dreptul artiştilor interpreţi sau executanţi la remuneraţie
corespunzătoare
Autorii operelor reproduse după înregistrări sonore sau
audiovizuale, precum şi cei ai operelor reproduse de pe hârtie, pe orice
alt tip de suport au dreptul, împreună cu editorii, producătorii şi cu
artiştii interpreţi sau executanţi, după caz, la o remuneraţie
compensatorie pentru copia privată. Această remuneraţie se plăteşte
de către fabricanţii şi importatorii de suporturi sau aparate concepute
pentru realizarea de copii.
29
3. Proba drepturilor
Existenţa şi conţinutul unei opere se pot dovedi prin orice mijloc
de probă.
În materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe operează
prezumţia apartenenţei acestor drepturi persoanelor care au îndeplinit
formalităţile de înscriere a unor menţiuni pe originalele sau pe copiile
autorizate ale operelor. Astfel, menţiunea de rezervare a exploatării
operelor se efectuează de autori şi titularii de drepturi sau deţinătorii
de drepturi exclusive ale autorilor. Menţiunea constă în înscrierea
simbolului C înconjurat de un cerc, însoţit de numele lor, de locul şi
anul primei publicări. La rândul lor, producătorii de înregistrări
sonore, artiştii interpreţi sau executanţi şi alţi deţinători de drepturi
exclusive ale producătorilor sau ale artiştilor, pot efectua o menţiune de
protecţie a drepturilor ce le aparţin. Menţiunea se înscrie pe originalele
sau pe copiile autorizate ale înregistrărilor sonore sau audiovizuale ori
pe învelişul care le conţine şi consta în simbolul P înconjurat de un
cerc, însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.
1. Definiţia invenţiei
Legea nr. 64/1991 privind brevetele nu defineşte invenţia.
Literatura de specialitate defineşte invenţia ca fiind un ansamblu de
cunoştinţe sistematice, organizate în scopul obţinerii unei soluţii la o
problemă practică din industrie, agricultură sau comerţ. A nu se con-
funda invenţia cu descoperirea ştiinţifică, aceasta din urmă
reprezentând recunoaşterea de fenomene, proprietăţi ori legi ale
universului material, necunoscute anterior, dar apte de verificare. Nu
întotdeauna, descoperirile ştiinţifice au şi aplicabilitate industrială. În
cazul invenţiilor, caracterul aplicabilităţii industriale reprezintă o
condiţie de existenţă a acestora.
2. Brevetul de invenţie
Natura juridică a brevetului de invenţie
Brevetul de invenţie este titlul eliberat de către Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.), care conferă titularului şi
succesorilor acestuia un drept exclusiv de exploatare; invenţia brevetată
nu poate fi exploatată decât cu autorizaţia titularului brevetului.
Funcţiile brevetului de invenţie
30
Funcţii interne: 1) de protecţie juridică a invenţiei faţă de terţi;
2) de apropriere publică a cunoştinţelor tehnice care fac obiectul
invenţiei; 3) de stimulare a creativităţii; 4) de încurajare a invenţiilor
industriale; 5) de răspândire a informaţiilor; 6) de apărare a industriei
naţionale; 7) de prevenire a dublei brevetări etc.
Funcţii externe: 1) de protecţie a comerţului internaţional şi a
cooperării tehnico-ştiinţifice; 2) de stimulare a tehnologiilor avansate.
34
- se înscrie în Registrul naţional al cererilor de brevet depuse,
cererile nefiind publice până la publicarea în Buletinul Oficial de
Proprietate Intelectuală (BOPI);
- cererea trebuie făcută în limba română sau într-o limbă străină,
cu condiţia ca în termen de 2 luni de la înregistrarea cererii să se
depună la OSIM o traducere conformă, în limba română.
Dreptul de prioritate
- reprezintă situaţia privilegiată recunoscută unei persoane care a
efectuat un depozit sau un act asimilat acestuia de a beneficia de
recunoaşterea întâietăţii în rezolvarea unei probleme.
a) Dreptul de prioritate convenţională, denumit şi drept de
prioritate unionistă, reprezintă situaţia privilegiată recunoscută unei
persoane de a beneficia de prioritatea primului depozit efectuat într-o
ţară membră a Uniunii de la Paris ori membră a Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC), pentru orice altă cerere de brevet având ca obiect
aceeaşi invenţie depusă ulterior în oricare altă ţară membră a Uniunii.
b) Dreptul de prioritate de expoziţie. Invocarea priorităţii unei
invenţii într-o cerere de brevet se poate face şi în baza unui depozit
creat în urma expunerii produsului realizat conform invenţiei într-o
expoziţie cu caracter internaţional, organizată pe teritoriul României
sau al altor state membre ale Convenţiei de la Paris sau ale OMC.
Publicarea cererii de brevet. Cererile pentru care s-a constituit
depozit naţional reglementar sunt publicate imediat după expirarea
unui termen de 18 luni de la data de depozit, sau, dacă a fost
recunoscută o prioritate, de la data acestei priorităţi; cererile cărora li
s-a atribuit caracter secret de stat nu se publică decât dacă au fost
scoase din regimul secret de stat (în 3 luni de la data scoaterii).
Examinarea cererii de brevet. OSIM examinează dacă cererile
îndeplinesc condiţiile legale, priorităţile şi dacă obiectul cererii este
brevetabil în înţelesul legii. OSIM hotărăşte admiterea sau respingerea
cererii în condiţiile legii; procedura se întrerupe în cazul decesului părţii
interesate sau al dizolvării persoanei juridice până la comunicarea
succesorului în drepturi; procedura de brevetare se suspendă în cazul unor
proceduri judiciare în privinţa dreptului la brevet şi la acordarea
brevetului, până când hotărârea judecătorească rămâne definitivă.
Eliberarea brevetului se face de către directorul general al
OSIM; menţiunea eliberării se publică în BOPI.
XII. PROTECŢIA MĂRCILOR ŞI INDICAŢIILOR
GEOGRAFICE
A. Mărcile
35
1.1. Noţiunea de marcă
- Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică
servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane
fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane;
- pot constitui mărci: semne distinctive, cum ar fi: cuvinte (inclusiv
nume de persoane), desene, litere, cifre, elemente figurative, forme
tridimensionale şi în special forma produsului sau a ambalajului, sau
combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne;
- dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregis-
trarea acesteia la OSIM;
- este un element încorporat al fondului de comerţ.
1.2. Funcţiile mărcii: de diferenţiere a produselor şi serviciilor şi
de indicare a originii acestora; de garanţie a calităţii; de organizare a
pieţei; de monopol; de reclamă; de protecţie a consumatorilor.
1.3. Condiţiile protecţiei mărcilor
a) Condiţia reprezentării grafice;
b) Condiţia distinctivităţii;
c) Condiţia disponibilităţii semnului ales ca marcă.
1.4. Cererea de înregistrare a mărcii
Dreptul la marcă aparţine persoanei fizice sau juridice care a
depus prima, în condiţiile legii, cererea de înregistrare a mărcii (siste-
mul atributiv); cererea de înregistrare a unei mărci conţine: datele
de identificare a solicitatorului, reproducerea mărcii şi indicarea
produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea este cerută,;
redactată în limba română, ea se depune la OSIM şi constituie
depozitul naţional reglementar al mărcii.
1.5. Depozitul naţional reglementar al mărcii (D.N.R.)
- data D.N.R. este data la care a fost depusă la OSIM cererea de
înregistrare a mărcii.
1.6. Dreptul de prioritate unionistă
- când o cerere de înregistrare a mărcii a fost reglementar
depusă pentru prima dată într-o altă ţară membră a Uniunii de la Paris
sau membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), solicitan-
tul poate revendica data primului depozit printr-o cerere de
înregistrare în România a aceleiaşi mărci; singura condiţie care se cere
este ca această ultimă cerere să fie depusă la OSIM în termen de 6 luni
de la data constituirii primului depozit;
1.7. Dreptul de prioritate de expoziţie
36
Beneficiază de acest drept solicitantul care: a prezentat anumite
produse sau servicii în cadrul unei expoziţii internaţionale oficiale
sau oficial recunoscute (organizată în România sau într-un alt stat
membru al Convenţiei de la Paris); a depus la OSIM, în termen de 6
luni de la data primei prezentări în expoziţie, o cerere de înregistrare
a mărcii sub care au fost prezentate acele produse şi servicii;
1.8. Divizarea depozitelor
La cererea solicitantului cererii de înregistrare a mărcii care se
referă la mai multe produse sau sarcini, depozitul multiplu (cererea)
poate fi difuzat (ă) în două sau mai multe depozite (cereri); cererile
divizionare păstrează data de depozit a cererii iniţiale şi, dacă este
cazul, şi beneficiul dreptului de priorităţi (unionistă sau de expoziţie);
divizarea cererii iniţiale se poate cere: în cursul procedurii de
examinare a mărcii la O.S.I.M.; în cursul procedurii din cadrul
Comisiei de reexaminare a O.S.I.M.; în cursul oricărei proceduri de
apel sau de recurs formulat împotriva deciziei de înregistrare a mărcii;
– dacă documentele cerute de O.S.I.M. pentru divizarea cererii
iniţiale şi data legală nu se depun în termen de 3 luni de la data solicitării
divizării, O.S.I.M. ia act de renunţare la divizarea cererii iniţiale.
2. Procedura de înregistrare a mărcii
2.1. Examinarea preliminară a cererii
O.S.I.M. examinează, în termen de o lună de la data primirii
cererii de înregistrare a mărcii, dacă cererea îndeplineşte condiţiile
legale şi i s-a atribuit data de depozit; dacă cererea nu îndeplineşte
condiţiile legale, O.S.I.M. va notifica solicitantului, acordând un
termen de 3 luni pentru completarea lipsurilor. În acest caz, data de
depozit va fi cea când se completează lipsurile. Dacă nu se
completează, cererea se respinge.
2.2. Examinarea în fond a cererii de înregistrare
- cererea de înregistrare a mărcii se examinează în fond, în termen
de 6 luni de la data plăţii datei de înregistrare şi examinare a cererii;
- când un motiv de refuz se aplică numai la anumite produse sau
servicii pentru care s-a solicitat înregistrarea mărcii, se va refuza
înregistrarea doar pentru aceste produse sau servicii;
- hotărâri pe care le poate lua O.S.I.M.: înregistrarea şi publicarea
cererii; respingerea cererii; va lua act de respingerea cererii.
2.3. Înregistrarea şi publicarea mărcii
- O.S.I.M. decide înregistrarea şi publicarea mărcii în Buletinul Oficial
de Proprietate Industrială (BOPI), dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
37
2.4. Opoziţia la înregistrarea şi publicarea mărcii
Potrivit legii (art. 23), pot formula opoziţie: titularul unei mărci
anterioare; titularul unei mărci notorii; titularul unui drept anterior cu
privire la imaginea sau numele patronimic; titularul unui drept asupra
unei indicaţii geografice protejate; titularul unui drept asupra unui teren
sau model industrial protejat; titularul unui alt drept de proprietăţi
industriale sau al unui drept de autor; orice altă persoană interesată.
O.S.I.M. va notifica solicitantului opoziţia formulată, conform legii;
opoziţiile se soluţionează de către o comisie de examinare a O.S.I.M.
2.5. Retragerea, limitarea sau modificarea cererii
Solicitantul poate, în orice moment, să-şi retragă cererea de
înregistrare a mărcii sau să-şi limiteze lista de produse sau servicii
pentru care s-a cerut înregistrarea mărcii; el poate să-şi modifice
cererea, dar numai pentru rectificarea numelui sau a adresei sale, ori
pentru rectificări ce nu afectează esenţial marca sau nu extind lista de
produse sau de servicii.
2.6. Căile de atac împotriva hotărârii O.S.I.M.:
a) contestaţiile administrative; pot fi contestate: decizia prin
care, în urma examinării preliminare, cererea de înregistrare a mărcii a
fost oprită; decizia prin care, în urma examinării de fond, cererea a
fost respinsă; decizia de respingere a cererii de înregistrare pronunţată
de comisia de examinare a dispoziţiilor formulate;
- termenul de formulare a contestaţiilor este de 3 luni de la
comunicarea deciziilor;
- contestaţiile se soluţionează de o comisie de reexaminare din
cadrul O.S.I.M.;
- decizia comisiei de reexaminare (de admitere sau respingere a
contestaţiei) poate fi atacată în faţa instanţelor judecătoreşti;
b) căi de atac în faţa instanţelor de judecată: deciziile
comisiei de reexaminare pot fi atacate cu apel, în termen de 30 de zile
de la comunicare, la instanţa competentă; hotărârea dată în apel poate
fi atacată cu recurs, la instanţa competentă, în termenul de drept
comun (15 zile de la comunicare).
2.7. Înregistrarea mărcii şi eliberarea certificatului de înregistrare
- potrivit legii (art. 28), când deciziile de înregistrare a mărcilor
au rămas definitive, mărcile se înregistrează în Registrul Naţional al
Mărcilor, iar O.S.I.M. eliberează titularului certificatul de înregistrare.
2.8. Durata, reînnoirea şi modificarea mărcii
- durata de protecţie a mărcii este de 10 ani, dar înregistrarea
unei mărci poate fi reînnoită la cererea titularului;
38
- cererea de reînnoire poate fi făcută înainte de exprimarea
duratei de protecţie în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de
expirarea termenului de 10 ani;
- reînnoirea operează începând cu ziua imediat următoare
expirării duratei de protecţie în curs; se înscrie în Registrul Naţional al
Mărcilor şi se publică în BOPI;
- pe durata protecţiei mărcii, titularul poate solicita introducerea
de modificări neesenţiale ale unor elemente de mărci, sub condiţia ca
asemenea modificări să nu afecteze imaginea de ansamblu a mărcii.
3. Titularul dreptului la marcă
- dreptul de marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau
juridică, ce exercită o investiţie, un comerţ sau prestează un serviciu;
- legea nu impune condiţia desfăşurării activităţii la data formulării
cererii de înregistrare, dar impune condiţia folosirii efective a mărcii
înregistrate, sub sancţiunea decăderii din drepturile conferite de marcă;
- în cazul persoanei juridice se cere condiţia specialităţii
capacităţii de folosinţă;
- subiectele mărcilor pot fi: subiecte ale dreptului la marcă
individuală; subiecte ale dreptului la marcă colectivă; subiecte ale
dreptului la marca de certificare.
4. Conţinutul dreptului de marcă
a) dreptul de prioritate (art. 9) – cel ce a efectuat mai întâi
depozitul unei cereri de înregistrare este recunoscut ca titular al mărcii; b)
dreptul de folosire în exclusivitate (art. 45 alin. 1) – permite titularului
folosirea în exclusivitate a mărcii pentru acele produse şi servicii pentru
care a fost făcută înregistrarea; c) expertizarea dreptului de marcă (art.
37) – titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor
persoane deţinerea, oferirea spre vânzare sau comercializare a produselor
care poartă această marcă, pentru produsele care au fost puse în comerţ de
însuşi titularul sau cu consimţământul acestuia.
5. Transmiterea drepturilor asupra mărcii
5.1. Cesiuni şi licenţe
Drepturile asupra mărcii pot fi transmise prin cesiune sau prin
licenţă, oricând în cursul duratei de protecţie. a) Cesiunea poate fi:
totală, dacă se referă la toate produsele sau serviciile pentru care marca
este înregistrată; parţială, dacă se transmit drepturile asupra mărcii
pentru o parte din produse sau servicii. b) Licenţa poate fi exclusivă şi
neexclusivă, totală sau parţială; licenţele se înscriu în Registrul
39
Naţional al Mărcilor şi se publică în BOPI; licenţa e opozabilă terţilor
de la data înscrierii;
6. Stingerea drepturilor asupra mărcii înregistrate
Drepturile asupra mărcii se sting prin: a) renunţarea titularului de
marcă pentru toate/sau o parte dintre produsele sau serviciile pentru care
marca a fost înregistrată; b) decăderea titularului din drepturile conferite
de marcă; c) anularea înregistrării mărcii pentru motive legale;
d) expirarea duratei de valabilitate a certificatului de înregistrare.
XIII. PROTECŢIA DESENELOR ŞI MODELELOR
INDUSTRIALE
1. Noţiunea de desen şi model industrial: reprezintă combi-
naţii de linii sau culori prezentând un caracter original, ori forme în
volum care conferă produsului o fizionomie proprie; sunt creaţii cu
caracter ornamental; se situează la graniţa dintre dreptul de proprietate
industrială şi dreptul de autor; protecţia lor este asigurată prin Legea
nr. 129/1992.
2. Titularii certificatului de înregistrare a desenului
sau modelului industrial (d.m.i.):
• autorul desenului sau modelului industrial: autorul liber –
când nu şi-a cedat drepturile născute din calitatea de autor; autori
salariaţi – care realizează d.m.i. la locul de muncă, fără să aibă sarcini
creatoare sau de cercetare; unitatea angajatoare – dacă d.m.i. a fost
realizat de un salariat în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, încre-
dinţate explicit; persoana care a comandat realizarea d.m.i. – dacă
a fost creat în cadrul unui contract cu misiune creativă.
5. Conţinutul drepturilor
a) Drepturile morale protejate în cadrul drepturilor de
autor: la divulgare; la paternitate; la nume; la inviolabilitatea operei;
dreptul de retractare.
b) Drepturile specifice protejate în cadrul protecţiei speci-
fice: la eliberarea certificatului de înregistrare sau la duplicatul
acestuia; de a transmite dreptul de eliberare a certificatului de înregis-
trare; de prioritate; exclusiv de exploatare a d.m.i.; de menţionare a
numelui şi a calităţii de autor în certificatul de înregistrare.
c) Drepturile patrimoniale:
• Dreptul exclusiv de exploatare a d.m.i. – durează pe
întreaga perioadă de valabilitate a certificatului de înregistrare;
perioada de valabilitate a unui certificat de înregistrare a d.m.i. este
de 10 ani de la data constituirii depozitului reglementar şi poate fi
reînnoită pe 3 perioade succesive de 5 ori; încetează: la expirarea
perioadei de valabilitate a certificatului; prin anularea certificatului de
înregistrare, dispusă de Tribunalul Bucureşti pentru neîndeplinirea
condiţiilor legale de acordare a protecţiei; prin decăderea titularului
din drepturi; prin renunţarea titularului certificatului de înregistrare.
42
• Dreptul provizoriu de exploatare anterioară a d.m.i. –
beneficiază persoanei fizice sau juridice îndreptăţite la eliberarea
certificatului de înregistrare, începând cu data publicării cererii, până
la eliberarea certificatului de înregistrare; dacă cererea de înregistrare
a fost respinsă sau retrasă, dreptul provizoriu se pierde, cu efect
retroactiv (art. 37 alin. 1).
• Dreptul la despăgubiri – persoana fizică sau juridică îndreptă-
ţită la eliberarea certificatului de înregistrare are dreptul la despăgubiri,
dacă terţe persoane au exploatat d.m.i., pe perioada dreptului provizoriu
de exploatare (art. 7 alin. 2); titlul pentru plata despăgubirilor se poate
executa numai după eliberarea certificatului de înregistrare a d.m.i.
6. Trasmiterea drepturilor privind d.m.i.
6.1. Cesiuni şi licenţe. Drepturile privind d.m.i. pot fi transmise
pe cale succesorală, prin cesiuni sau licenţe.
a) Cesiunea este: totală - dacă se referă la totalitatea drepturilor
conferite de certificatul de înregistrare; parţială – dacă se referă numai
la o parte din drepturi. b) Licenţa este: exclusivă – când licenţiatorul se
obligă să nu mai transmită drepturile şi altor persoane; neexclusivă –
dacă licenţiatorul poate acorda drepturile şi altor persoane.
6.2. Coproprietatea unui certificat. Cesiunea parţială a drepturilor
născute din certificatul de înregistrare determină un regim de copro-
prietate; fiecare coproprietar poate exploata d.m.i. în baza unui acord scris
al coproprietarilor; o licenţă de exploatare exclusivă nu poate fi dată decât
cu acordul tuturor proprietarilor sau în baza unei hotărâri definitive şi
irevocabile; fiecare coproprietar poate acţiona în contrafacere în propriul
său profit, cu condiţia notificării acţiunii celorlalţi coproprietari; fiecare
coproprietar poate să acorde unui terţ o licenţă de exploatare neexclusivă
în profitul său; fiecare coproprietar poate să cedeze cota sa parte din
dreptul de proprietate asupra certificatului de înregistrare.
43
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
44