Sunteți pe pagina 1din 9

Curs Morala 2009 – Lect. Dr.

Sebastian Moldovan

Recapitulare
Dacă nu simţim împlinirea prin înduplecarea puterii noastre spre scopul vieţii, simţim totuşi o lipsă –
încercăm să ne astâmpărăm dorinţa de împlinire cu surogate. Frustrarea venită din simţirea acestei lipse sau
neîmpliniri duce la posesiune sau egoism, adică încercarea de a stăpânii tot mai mult. Suntem obsedaţi de ideea că
pierdem, că pierim şi căutăm să ne însuşim tot ceea ce credem că contribuie la împlinirea noastră.
Din punct de vedere trupesc avem faţă de lume o atitudine de posedare.
Bolile spirituale pot fi împărtăşite.
Putem încrucişa cele două atitudini – putem şi spirituali cu cele trupeşti şi trupeşti cu cele spirituale.
Iubirea trupescă de sine sau a altuia sau chiar lui Dumnezeu.
Partea pozitivă – spirituali cu cele trupeşti (putem face putem face prilej de comuniune din toate aspectele
vieţii ....)

Patimă – Pasivitate – Dependenţă


Există o dependenţă a noastră de Creator. Trebuie să o înţelegem şi să îi dăm satisfacţie. În urma căderii
se naşte în noi o dependenţă de ceea ce ţine generic locul Învăţăturii vieţii. Sf. Maxim o numeşte caracter
pătimitor. Este o realitate, dar nu e blamabilă. Pe fondul acestei debilităţi datorate căderii se nasc păcatele –
pentru că simţim că murim ne înfricoşăm, devenim obsedaţi de existenţa noastră – pasivitatea, iubirea iraţională
de noi înşine, fuga după satisfacţii – înlocuirea împliniri cu surogate.
Patima este puterea unui eros care nu îşi găseşte alternativa. Toţi oamenii caută acelaşi lucru. Această
căutare ne schimbă viaţa, dar trebuie să-i găsim îmlinirea.
Putem identifica foarte uşor categorii de păcate. Sf. Maxim susţine că mama tuturor păcatelor este
filavtia. Ea generează 3 feluri de patimi: lăcomia pântecelui, avariţia, slava deşartă (suta a II-a, 59). De ce aceastea
3? Pt că în a ne asigura viaţa primele se petrec la preocuparea obsesivă pt mâncare – prima formă de manifestare
a filavtiei. Dacă cineva constată că nu durează mult plăcerea de a mânca, preocuparea se extide asupra dobândirii
unei satisfacţii de mai lungă durată – banii reprezintă asigurarea unui sentiment al securităţii şi nu anumit status
social. Cu cât evoluează starea lui financiară cu atât şi dorinţa de a acumula tocmai datorită negăsirii împlinirii
în bani. Oamenii îşi dau seama că există lucruri care durează mai mult decât mâncarea şi banii, şi sunt dispuşi să-
şi îndrepte eforturile (financiare, renunţă la mâncare) pentru a obţine faima – durează mai mult pentru că e
imaterială – posesiunea îndreptată asupra unui bun spiritual.
Acestea sunt şi cele trei ispitiri ale Mântuitorului – a postit până când îi venea să mănânce pietrele. Ispita
venită dinlăuntru e exploatată de Satana; II – bogăţiile văzute de pe înălţime; III – slava deşartă. Mântuitorul a
făcut din pietre pâini, a avut puterea de a stăpânii toate lucrurile şi s-a „aruncat” în iad. Diferenţa este că în al
doilea caz nu le-a făcut pentru sine – a înmulţit pâinea pentru cei de faţă, a pogorât la iad pentru noi... Diavolul îi
propunea să-şi confirme valoarea personală, să-şi satisfacă nevoia de a deveni Dumnezeu fără Dumnezeu (vezi
ispita protopărinţilor).
Semnificaţia postului – postim ca să flămânzim. Astfel ne dăm seama că viaţa nu e de la noi – o cunoaştem
că este existenţa noastră ca dar.

La nivelul paimilor sufleteşti – îmbolnăvirea

Intelect ne putem îmbolnăvii în


două feluri:
Dorinţă când funcţionează în logica iubirii de sine

Vigoare boala = dezechilibru

=> intelect - exces – mândrie: ceea ce ştim noi e bine şi suficient;


- lipsă – vanitate: suntem preocupaţi merem dacă ceea ce facem
primeşte confirmarea;

Mândrul se simte plin de sine, nu are nevoie de laude; vanitatea are nevoie de laudele celorlalţi.

Dorinţă - exces: - lăcomia pântecelui;

1
- avariţia (ale bunuri materiale);
- desfrânarea;
- lipsă: apatie, plictis;

Vigoare: - exces: mânie, furie;


- lipsă: lene, tristeţe (melancolie);

Mânia apare când ne împiedicăm spre împlinirea dorinţei de anumite obstacole asupra cărora ne
îndreptăm vigoarea.
Tristeţea – dorinţă neîmplinită pe fondul lipsei de vigoare.

Lista păcatelor capitale (capitale pentru că sunt formele standard ale bolilor).

Etapele patimilor
Atacul apare la nivelul voinţei.
=> intenţie – însoţire cu gândulsau colaborare cu gândul rău;
=> deliberarea – se poate da clarificare afectivă;
- lupta între sugestiile şi propriile împotriviri ale conştiinţei. Dacă câştigă sugestia apare la ivelul hotărârii
consimţirea;
=> însoţirea: înfăptuirea. Patmile nu pot fi oprite să vină, dar le putem alunga la nivelul voinţei naturale – la
sugestie. Dacă nu, se trezesc dispoziţiile...

Unde plasăm patima? În dispoziţie. Patima este de fapt o dependenţă afectivă. Erosul ne îndreaptă spre
ceva care ne împlineşte => dorinţa noastră este cât se poate de puternică.
Acţiunea dorinţei puternică generează o vigoare. dispoziţia devine deprindere. Aceasta nu înseamnă
că acest lucru se petrece constant. Există două caracteristici ale deprinderilor: activă şi latentă (patima aşteaptă
ceva să o trezească). Capacitatea gândului are putere dar nu ţine mult timp – puterea şi durata se înregistrează la
nivelul dispoziţiei, ale dorinţei devenite deprinderi (acţiunile sunt adevărate puteri ale sufletului). Sf. Maxim
spune că există gândul simplu e gândul la care se asociază patima. Cineva e pătimaş nu doar dacă sesizăm gândul,
ci cel care acţionează pentru împlinirea gândului. Cu cât lăsăm sugestia să persiste cu atât angajează mai mult din
persoana noastrăacţiunea asupra dispoziţiei.
De unde vin acţiunile gânduri?
Diavolul constată ce dispoziţii avem. Nu suntem ispitiţi cu lucruri ce nu au legătură cu noi, ci ispitirile
sunt în legătură cu lucrurile pe care eu le apreciez şi le caut. Atacul vine din dispoziţiile pe care le avem interior.
Noi ne gândim în fiecare zi la ceea ce e mai puternic în noi. Dispoziţiile noastre generează gânduri. Cu cât e mai
puternicădispoziţia cu atât mai puternice şi gândurile. Noi nu avem responsabilitate faţă de atac, ar suntem
responsabili faţă de dispoziţiile noastre. Dacă vrem să ne eliberăm de gânduri, trebuie să ne curăţim de patimi (Sf.
Maxim). Gândurile ni le schimbăm uşor, dar mai greu dispoziţiile.
Originea gândurilor: Sf. Maxim identifică patru:
Percepţia, amintirea, modificări somatice, diavolul.

În ceea ce priveşte modificările somatice => starea trupului, dezecilibrare; durerile ne pot tulbura şi
provoca sentimente negative. Moleşirea prin mâncare prea multă. Ce mâncăm, ne modifică atitudinea.

Cum ajungem să ne împătimim?


În primul rând prin educaţie (prin învăţarea de la părinţi), prin reprezentări, prin experienţă personală,
cultură, mediu, marile tragedii, sentimente de vinovăţie, sentimente de a nu putea trăi în lumea în care se află
(evadarea din realitate), încercarea de a scăpa de o nefericire poate duce la una mai mare.

Patologiile voinţei

Patimile
- pasajele din capete despre dragoste din Sf Maxim Mărtuisitorul (Fil. II).
Pornind de la experienţa noastră, constatăm în primul rând tenecitatea patimilor (can. Sf. Andrei „lanţul
cel greu al păcatului”). Constatarea incapacităţii neputinţei de a te elibera de o patimă este cea mai tragică
experienţă. (* „spovedania neterminată”, „Jurnalul convertirii”). De inde vine puterea acestei patimi? O primă
cauză este Satana şi puterea răului. Pe de altă parte dacă răul ar fi doar exterior nouă nu s-ar putea explica de ce
avem conştiinţavinovăţiei. Faptul că întotdeauna patimile sunt însoţite de o culpă a conştiinţei => sesizarea
propriei contribuţii ce a dus la acest eşec. Nimeni nu se dezvinovăţeşte dând vina pe Satana => există şi o posedare
demonică, dar aceasta nu înseamnă că această posedare e sinonimă cu patima. Există o contribuţie a diavoluluidar

2
care nu merge întotdeauna până la posedare. Rămâne întrebarea: o altă explicaţie ar fi puterea obişnuinţei (ne
putem forma şi-n ). Este greu să-ţi schimbi viaţa de la o stare la care te afli pentru că te-ai obişnuit, s-au format
nişte deprinderi, nişte dispoziţii afective puternice. Cu toate acestea nici acest argument nu explică totul.
Cel mai uşor se schimbă gândurile. Mult mai inerte sunt dorinţele (deşi şi aici apare o dorinţă de
schimbare). Cum anume biruie tot dorinţa rea? În cazul pătimaşului nu e doar vorba de două dorinţe care se
confruntă ci intervine sentimentul că viaţa sa nu are sens fără îndeplinirea acelei patimi. E mai mult decât
formarea unei deprinderi (noi ne putem adapta unei noi situaţii). Propunându-şi să nu facă lucrul respectiv
pătimaşul simte că pierde sensul vieţii. Intervine o beznă a raţiunii care elimină orice argument. Poate Dumnezeu
îngăduie patimile pentru ca omul şă-şi dea seama ce este de fapt.
În cauză e o putere care nu e doar o putere sufletească obişnuită a dorinţei şi a vigorii. Oamenii au fost
înzestraţi şi cu eros – dorinţa de a trăi nelimitat şi cu sens, împlinită – doar dorinţa de a dura (nimeni nu şi-o
poate anula). Această trăsătură o putem identifica în orice om la nivelul nemulţumirii care caracterizează orice
om. Această viziune ne ajută să înţelegem că şi virtuţiile şi păcatele pornesc de la acelaşi punct. Există o problemă
spirituală fundamentală a fiecărui om: ce fac cu acest eros. Există şi reversul acestui eros => tanatos (moartea).
Conştiinţa vieţii şi a împlinirii noastre de sens şi nemurire e închisă în vase de lut (contiinţa morţii). Această
conştiinţă divizată între nevoia de viaţă şi realitatea morţii creează în noi o tensiune extraordinară.
Trei soluţii la această problemă spirituală fundamentală (între eros şi tanatos):
- o soluţie este cea orientală, în care unul din cei doi termeni e negat (neagă viaţa). Viaţa e o iluzie (maya). Faptul
că tu suferi e o iluzie din iluzia vieţii. Noi suntem veşnici (suntem împlinirea), trebuie doar să ne detaşăm de
exstenţă.
- soluţia occidentală neagă celelalt termen; nu există altceva decât viaţa aceasta => carpe diem. Aceasta e filosofia
consumismului actual. Ideea e cum să fi mulţumit cu ceea ce ai acum.
- a III-a soluţie urmăreşte şă exploateze acest antagonism şi să scoată ceva din el. Nu neagă nici realitatea morţii,
acceptând şi realitatea erosului (creştinimul). E evident că suntem fragili, pe de altă parte nu e nuai asta. Nu ami
puţin evidentă este nevoia realităţii veşnice pe care o trăim în „visul” existenţei noastre. E o soluţie îndrăzneaţă,
nefiind excluse riscurile (boli psihice). Felul în care încercăm să rezolvăm această problemă spirituală ne pune la
răscruce: două căi: viaţă/moarte; binecuvân-tare/blestem; virtute/păcat. Şi oamenii virtuoşi, şi cei păcătoşi caută
acelaşi lucru. Amândouă persoanele pornesc din acelaşi punct, caută acelaşi lucru, dar diferă căile. O cale
încearcă să satisfacă acest eros căutându-l pe cel care l-a sădit în noi (pe cel care poate da mai multă viaţă pentru
că a dat viaţă); se caută origine. O altă cale este a încerca să satisfaci această nevoie cu orice altceva (surogat-
înlocuitor). Nu putem trăi fără sens şi perspectiva vieţii. Tot ceea ce pare că împlineşte această nevoie capătă o
valoare ultimă (capătă valoarea lui Dumnezeu). Dumnezeu este Cel fără de car nu poţi trăi; nu merită să trăieşti
fără El. Puterea patimii este puterea erosului.

*despătimirea – Ascetica şi mistica


J.C. Larchet Terapeutica bolilor spirituale

În prologul Răsp. Către Talasie, Sf. Maxim ne vorbeşte de iubirea de sine (filavtia). În general căderea şi patim ile
siunt puse pe seama trupului. Dumnezeu nu a creat trupul ca pe o capcană, ca pe ceva de care să ne debarasăm,
pentru a ne apropia de El. Totuşi trupul constituie o piedică deoarece prin trup noi intrăm în contact cu lumea
văzută => nu înseamnă că noi trebuie să ne lepădăm total de lume, ci nu trebuie să ne reducem relaţia noastră
doar la ea.

Filavtia
Ignorarea - experienţa -plăcere necuvenită (cu voia noastră)
Lui Dumnezeu trupească durere (fără voia noastră)

Prin patimi substituim pe Dumnezeu printr-o experienţă trupească din care obţinem o plăcere ce dă
naştere durerii. Durerea nu e o răzbunare a lui Dumnezeu ci ea e dată pentru a ne da seama de aracterul iluzoriu
al acelei plăceri. Unii oameni îşi dau seama de neregulă, alţii caută evitarea durerii printr-o altă plăcere (cerc
vicios).
Faptul că noi ne străduim să trăim experienţă trupească => logic că îl uităm pe Dumnezeu. Experienţa
noastră bazată doar pe ceea ce vedem/trăim => ne face să luăm ca criterii supreme aceste obţiuni ale plăcerii.
Aceasta numeşte Sf. Maxim filavtia (trad. de Pr. Stăniloae ca iubire trupescă – mai bine spus iubire
egoistă).
Iubirea trupească – acest adjectiv desemnează faptul că trupul nu e vinovat. De ce? Pentru că nu el decide. Nu
poţi să atribui întreaga culpabilitate trupului. Eu-l este responsabil, nu doar o componentă a sa – trupul. Totuşi de
ce foloseşte un astfel de limbaj? Fiinţa umană aparţine lumii văzute şi nevăzute:

Suflet nevăzut
Trup văzut

3
Raportul trupului cu lumea văzută este unul de posesie, caracterizat prin exclusivitate. Dpdv fizic suntem
mutual exclusivi. Un loc ocupat de cineva nu mai poate fi ocupat de un altul, aerul expirat de cineva nu mai poate
fi expirat de altul.... Acestea sunt legile fizice. La nivelul nevăzut nu e un raport de posesi ci de comuniune (ex: un
gând împărtăşit). Ţine de natura ei să fie comunicată. Prin trupesc desemnăm deci un raport de posesie. Necazul
este că putem fi trupeşti şi cu lucrurile spirituale (ex: un gând pe care nu vreau să-l împărtăşesc). Prin relaţiile de
posesie tratăm lucrurile spirituale ca trupeşti (ex: dreptul de autor – a exculde pe cineva de acolo).

Există două tipuri standard de raport cu lumea:

-raport de posesie;
-raport de comuniune;

Există şi reversul: putem fi spirituali şi cu cele trupeşti. Mântuitorul alege ca imagine pentru Împărăţia
lui Dumnezeu ospăţul – faptul de a mânca împreună, depăşirea egoismului; ne împărtăşim lucrurile materiale pe
care Dumnezeu ni le-a dat. Când dovedesc comuniunea cu celălalt prin împărtăşirea lucrurilor care ne despart =>
dovada supremei iubiri. Cele două raporturi putem să le extindem pe fiecare la nivelul întregii naturi existenţiale.
Trupesc nu înseamnă a nu trăi în raport cu lumea ci a nu trăi doar în raport de posesivitate faţă de lume
(egoism). Trupescul nu trebuie considerat ca ceva de care trebuie să scăpăm ( de ex. platonismul) – Învierea
Mântuitorului conferă valoarea trupului. Putem întina trupul, dar nu el este originea întinării.

Raportul de posesie are trei trăsături:

1. Exclusivitatea – ceea ce posed eu nu mai poate poseda altul. În cazul lucrurilor materiale este inevitabil.
2. Amplificarea – posezi ceea ce nu te poate împlini => vrei mai mult (ex patimile ca marea ce se umple de râuri).
3. Rivalitatea – pentru a avea mai mult rivlizăm cu ceilalţi.

Definiţie: patima este tot ceea ce satisface real sau aparent erosul nostru.

Dependenţa:

- ataşarea de un lucru până la stadiul de a nu putea trăi fără el; ne lipim viaţa de tot ceea ce credem că ne satisface
şi continuăm şi după sesizarea durerii;
-real/aparent

Putem vori de patimă în trei direcţii:

- patima originală; ontologică – dorinţa după Dumnezeu sădită în noi;


- patimă – pasiune – pasivitate – a suferi ceva fără voia mea. Apare această pasivitate din cauza căderii de la
Dumnezeu. Devnim dependenţi de o supranutriţie de mâncare...

- patima – încercarea noastră de a ne împlini nevoia de viaţă cu aceste surogate (posesiune).


Prin dependinţa firească de Dumnezeu cădem, prin erori în celelalte patimi.

Păcatele şi iertarea lor


Deosebirea dintre patimă şi păcat dpdv al gravidităţii, patima este mai de condamnat. Uneori săvârşim
păcate fără să fim neapărat pătimaşi. Patima – o stricăciune, o dependenţă (căutare a împlinirii prin obţinerea
patimii). Păcatul e o referire generică. Patima indică deja o boală.
Se vorbeşte de păcate sufleteşti şi păcate trupeşti. Sufletul este de fpt factoriul activ în realizarea
păcatului. Păcat trupesc e o exprimare forţată. Trupul nu e vinovat pentru împătimirea sa (totuşi, prin păcat
trupul suferă, e împătimit). Diferenţa între păcat trupesc şi sufletesc e că urmăresc împlinirea unei plăceri la nivel
senzorial, păcatul sufletesc la nivelul sufletului. Ex: păcatul cu gândul, cu lucrul...
În creştinism există două tradiţii care vorbesc de iertarea păcatelor: metoda juridică, metoda medicală.
Metoda juridică – păcatul este încălcarea unei reguli; iertarea/ispăşirea se realizează prin penalităţi – a dominat
în creştinismul apusean, ar originea ei e încă din religia juridică a iudeilor cu Dumnezeu în Vechiul Testament. În
acest sistem, păcatele se clasifică în funcţie de importanţa poruncilor încălcate – cu cât păcatul e mai important cu
atât pedeapsa e mai amre. Vorbim de păcate prin omitere şi comitere, cărora le corespunde porunci pozitive
(respectă Sabatul) şi negative (să nu ucizi). Mai grave sunt păcatele prin comitere, deoarece şi porunca formulată
negativ e mai uşor de împlinit.
În tradiţia răsăriteană, păcatul e considerat ca o boală, o defectare a sufletului şi problema iertării nu e a
împlinirii unei penalităţi, ci a vindecării – să ne schimbăm viaţa, să ne transformăm, să devenim sănătoşi.

4
Dumnezeu nu e un tiran care ne dă nişte reguli să vadă cine ascultă şi cine nu. Un asemenea Dumnezeu nu
inventează. (v. Nietzsche – deicidul datorită unei asemenea concepţii). Într-o anumită perioadă medievală o astfel
de viziune a predominat. Fiinţa umană e înzestrată cu libertate. Voinţa lui Dumnezeu e libertatea noastră, dar noi
ne îmbolnăvim fiinţa. Nu toate bolile sunt la fel (una mai gravă, alta lmai puţin...), dar netratată orice boală
devine mortală (duce la încetarea funcţiilor organice). Păcatele de moarte generează încetarea funcţiilor
facultăţilor sufleteşti. Ce înseamnă moartea sufletului? Când nu mai răspunde la propria sa durere, nu-l mai
doare ceea ce săvârşeşte, ba mai mult îşi promovează această stare. Sf. Ioan Scărarul vorbşte de nesimţirea
sufletului, alţii de scleroza inimii => când facem răul şi nu-l sesizăm sau când îl acceptăm altora şi-l aplaudăm.
Diferenţa între moarte trupescă şi cea sufletească: cea trupescă e inevitabilă şi ireversibilă (eceptând
Învierea), pe când cea sufletească poate fi înlăturată (v. Maria Egipteanca).
Păcatele de moarte realizate dintr-o impunere sufletească. Ex: nu poţi ucide dacă eşti un om normal. Nu
vin peste noapte, e o degradare realizată în timp. Există stricăciunea sufletească care generează păcate de moarte,
dar nu toate păcatele sunt de moarte (dar dacă nu ne vindecă ajungem la nesimţire) – Ava Dorotei.
Diferenţa dintre păcatele mici şi mari, Sf. Vasile sune că mici sunt cele de care poţi scăpa. Omul păcatos este ca
vasul cu fisuri: nu murim instantaneu, dar ne epuizăm existenţa. Problema păcatului şi a iertării trebuie înţeleasă
în perspectiva acţiunii medicale.
Clasificarea păcatelor: diferenţa dintre păcatele de moarte şi cele care nu sunt de moarte – Sf. Ioan Ev. I
ep.; în termeni juridici latini: care se iartă/care nu se iartă. Sunt trei categorii:
Păcate capitale (principale)

Păcate strigătoare la cer: denumirea vine de la sângele lui Abel: uciderea şi echivalentele ei, atentatele la
viaţa aproapelui: ucidere, prigonirea/asuprirea celor neajutoraţi; sclavia; oprirea plăţii lucrătorilor (sau cei care
nu plătesc corespunzător cu munca prestată); necinstirea părinţilor (aceşti oameni şi-au sacrificat viaţa pentru
noi). Aceste păcate sunt de fapt împotriva legii naturale (să nu faci altuia ceea ce ţie îţi face rău). Mai există un
atentat la nivelul vieţii: cele prin care nu se realizează şi nu se susţine procreaţia (de natura sexuală). În catehism,
„împiedicare cu bună ştiinţă a zămislirii de prunci” e împotriva vieţii. Tu vrei să beneficiezi de darurile căsătoriei,
dar refuzi darul lui Dumnezeu.

Păcatele împotriva Duhului Sfânt – Mântuitorul a formulat această expresie: „celui ce va huli împotriva
Fiului i se va ierta, dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta...”. Mântuitoul a rostit aceasta în
urma contestării evidentei exorcizări pe care El a efectuat-o: „cu domnul diavolilor scoate pe demoni”.
- ele pot fi la nivelul credinţei: necredinţa (ateismul) – să nu crezi în Dumnezeu e tot o credinţă, e o mare credinţă
să crezi că nimicul a explodat şi s-a format întreg universul. Există o altă patologie la nivelul credinţei, adică
opusul ateismului: fanatismul.
- în raport cu nădejdea: deznădejdea (nu mai aşteptăm nimic) sau prea mare nădejde – obrăznicia.
- în raport cu iubirea: lipsa de răspuns la iniţiativa iubirii (*vedem foarte bine răul din viaţa noastră, dar nu
sesizăm cât de mult bine e în viaţa noastră). Noi luăm ca de la sine înţeles să existăm, să gândim, să înţelegem etc.;
sau o prea mare iubire, o gelozie faţă de Dumnezeu – individie pentru darurile pe care Dumnezeu le-a dat
celorlalţi. Nu putem trăi din cauza vieţii altora.

Iertarea – echivalentă cu problema vindecării, lucru pe care nu îl înţelegem destul de bine. Ne ducem la
spovedit şi ne întoarceam la fel. Există o tendinţă de a juridiza spovedania.epitimia poate urmări fie realizarea
unei enalităţi, fie vindecarea. Epitimia are un rost terapeutic. Dumnezeu nu câştigă ceva dacă mai facem sau nu
un canon. Opririle de la Împărtăşanie nu sunt pedepse. Pentru a da tratamente trebuie să ţi cont de boala
fiecăruia, de bolnav şi nu de boală. „câtă vreme mintea e bolnavă de păcat, n-am primit încă iertarea” (Cuv.
ascetic. Paragr. 44, Fil. II). Vindecarea e o sinergie. Şi medicul are un rost. Iertarea este vindecarea noastră nu
aducerea vreunei satisfacţii lui Hristos.
Care păcate se iartă, care nu?
Hristos pogoară la iad după ce moare => aici avem iertarea tuturor păcatelor. Dar iertarea nu constă doar
în ceea ce face El, ci şi în ceea ce facem noi. Nu suntem dispuşi să ne luăm păcatele şi să i le ducem lui Hristos
pentru a ne da El ce are El mai bun (rug. de la sf. Acatistului Mântuitorului, a Sf. Cruci). Orice Biserică este
mormântul lui Hristos. Fiecare Liturghie e un eşafod şi propriul nostru mormânt pentru că Hristos a murit
pentru noi. Noi ne aflăm de obicei în nesimţire.

Criteriile iertării/vindecării:
- trebuie să separăm ce putem separa, nu doar să mărturisim răul făcut. Altfel părerea de rău nu e decât o
nemulţimire prin care o simţim că am făcut un lucru care ne inferiorizează (pentru propriu ego) nu o căinţă
pentru răul făcut aproapelui. Ex: bârfa, avort... Remuşcarea ne mână spre pocăinţă, dar nu ea e pocăinţa, ci
vindecarea. Alt criteriu este să nu fugim de consecinţele răului pe care l-am făcut, de durerile pe care Dumnezeu le
rânduieşte pentru păcatele noastre.
- „şi ne iartă noă păcatele noastre precum şi noi...” Iertarea nu se referă doar la relaţia cu Dumnezeu. Nu putem fi
iertaţi dacă nu intrăm în logica iertării. A ierta pe celălalt înseamnă a-l credita cu ceea ce a avut la început, să-l

5
tratezi ca,şi cum nu ţi-a făcut nimica. Aşa face cu noi Dumnezeu: ne recreditează. A ierta pe celălalt nu înseamnă a
scăpa de el.

Despre virtute
Omul simte o nevoie adâncă de împlinire, o nevoie constantă de-a lungul tuturor epocilor şi culturilor.
Căutăm şi avem nevie de un sens al vieţii. Din felul în care încercăm să răspundem acestei nevoi interioare se nasc
două căi:

-o căutare în sens transcendent (de pe o zi pe alta...);


-o încercare de a ne bucura doar de satisfacerea imediată a plăcerii.

Atitudinea de a ieşi din patimă este încercarea de a reorienta dorinţa de împlinire asupra lucrurilor care-l
îmlinesc cu adevărat. Experienţa îndrăgostirii ne oferă multora dintre noisentimentul acestei împliniri oncretizat
în dorinţa de a gravita nu în jurul propriei persoane, ci a celuilalt – ceea ce dăruieşti te împlineşte. Nu e singura
experienţă, ar apare cel mai frcvent şi prin ea oamenii au şansa să-şi dea seama că viaţa lor poate fi împlinită.
Când nu mai faci lucruri pentru tine ci te deschizi pt celălalt, simţi împliirea (aşa suntem construiţi). Totuşi există
şi eşecuri care, prin urmare, sunt puse pe seama celuilalt – greşit. Neîmplinirea nu ţine seama de pers. Celuilalt,
nu e vina sa, ci ea se explică prin nevoia noastră de absolut neconcretizată în relaţia respectivă.
Virtutea este legată de reorientarea eros-ului, dorului, de la ceea ce nu poate împlini spre ceea ce
împlineşte. Nu putem cunoaşte finalitatea acestor acţiuni. Nu putem şti că vom reuşi (nu ştim ce ne aşteaptă,
fiecare om are istoria sa), dar alternativa e sigur pierzătoare.
*Demersul pedagogic al vieţilor sfinţilor nu trebuie să meargă de la teorie la aplicarea ei, ci trebuie să
pornească de la nevoile fiecăruia înspre concretizarea ei.
În această reorientare există două aspecte: un aspect negativ: despătimire – folosirea unor termeni
negativi de renunţare, lepădare etc., care sună straniu şi neispititor în urechile oamenilor; nu aspectele pozitive.
Acestea două se pot vedea în cuvintele Mântuitorului: „Dacă vrea cineva să-Mi urmeze mie să se lepede de sine, ....
Ce înseamnă această lepădre? Dumnezeu ne dă viaţa şi apoi ne cere să renunţăm la ea? Dumnezeu este eu-l
existenţei noastre. Faptul că existăm este darul Lui. Tradiţia noastră este plină de mesajul acesta al lepădării.
Ideea de renunţare apare cu pregnanţă în creştinism. Sf. Ap. Pavel susţine ideea morţii cu Hristos (botezul).
Nevoia noastră de împlinire vine în contradicţie cu acest mesaj (aparent). Noi nu sesizăm că nu este vorba de noi
înşine ca atare ci e vorba de lepădarea de lepădare, să renunţăm la sinele parazit care doar pare că ne împlineşte.
Despătimirea nu este un scop în sine în creştinism, ci e o etapă necesară în procesul împlinirii noastre. Ex: Sf. Ap.
Pavel „nu vă mai umpleţi de vin în care este desfrânare...”, „beţi ceva mai tare”. Nu beţi ceva care vă potoleşte
setea (apă chioară), ci beţi adevărata băutură. Tot ceea ce înseamnă mesaj negativ înseamnă renunţare la căutarea
împlinirii noastre în surogate. E greu să te desprinzi de patimi deoarece ele creează aderenţe. E dureros să
desprinzi patima deoarece identifici sensul vieţii cu acea patimă. E greu să schimbi deoarece nu vedem alternativa
(nu fă aia! – de ce? Greu să faci să înţeleagă dacă nu schimbi alternativa). Noi furnizăm teorii, reclame, dar aşa nu
merge la nesfârşit... A tăia această aderenţă a patimii e văzută ca o moarte – e greu. Trebuie să mori în Hristos.
Oricât de indispensabil este procesul despătimirii, scopul nu e să rămâi la act, la stare, adică să nu faci nimic.
Trebuie să simţi că se umple viaţa cu sens; cu ceva mai important => aspectul pozitiv primează.

Sf. Maxim numeşte patima iubire iraţională. Dar patima se manifestă mai ales afectiv. Virtutea acţionează
exact invers (iubire raţională).
Dacă cineva îşi dă seama că nu bine ceea ce face, nu înseamnă că te poţi schimba uşor, deoarece dispoziţia
afectivă e foarte puternică. Ce e de făcut? Există o luptă interioară. Noi suntem sinteza trecutului nostru. Purtăm
în noi dispoziţiile pentru patimile respective. Nu le putem scoate pur şi simplu. În primul rând trebuiesc tăiate
circuitele negative are duc la patimă. Trebuie găsite toate mijloacele de a evita săvârşirea. Trebuie să îţi iei măsuri
să te aperi de tine însuţi.
Ce facem pentru a rupe intenţia? Intenţia ne vine şi din gânduri, dar şi din reprezentări. Trebuie să
evităm aceste reprezentări care ne conduc la urmarea intenţiei. Aceasta poartă numele de paza simţurilor. Dacă
mă expun exercitării senzoriale nu pot să mă vindec.
Intenţia apare şi fără existenţa reprezentărilor, în gând, amintire => trebuie să le alungăm (paza
gândurilor), altfel, dispoziţia se trezeşte şi devine tot mai tare.
Împlinirea poruncilor – porunca e a săvârşirii în lucru, fără să doreşti neapărat să-l faci. Termenul de
poruncă e sugestiv deoarece în luptă cu patima ne smulgem din ceea ce ne face plăcere (nu ne voim). Dorinţa
neîmplinită prin refuzarea patimii creează o frustrare, o energie. Această energie trebuie epuizată cumva. Tebuie
să fim atenţi cum şi unde ne descărcăm aceste energii negative.

Virtutea nădejdii

6
Înţelegerea virtuţiilor teologice în legătură cu Sf. Taine.
Credinţa – Taina Botezului
Nădejde – Taina Mirungerii
Dragostea – Taina Euharistiei

Sf. Ap. Pavel spune că credinţa nu e de la noi ci e un dar. Credinţa trebuie înţeleasă în contextul botezului
(darul lui Dumnezeu). Ce înseamnă legătura credinţei cu Botezul? Crdinţa înseamnă încredere. Încrederea o
dobândeşti în urma unei experienţe de viaţă cu cineva, din cunoaşterea unei persoane. Credinţa vine dintr-o
convieţuire pozitivă. Credinţa celor din VT (ex Avraam) nu venea pe un fond real, ci în urma unei experienţe, a
unei relaţii cu Dumnezeu. Şi Avraam şi Dumnezeu traversează experienţe dificile din care Dumnezeu îi scoate pe
evrei „cu mână tare şi cu braţ înalt”. Credinţa aparţine lui Dumnezeu. Dumnezeu e credincios prin excelenţă.
Dumnezeu are întotdeauna experienţă mai mare faţă de poporul ales. Dumnezeu e fidel, iar credinţa omului e un
răspuns la fidelitatea lui Dumnezeu. Credinţa e un răspuns, iar această fidelitate o solicită şi Mântuitrul: „crezi tu
că pot face asta?” Mântuitorul vra să vadă dacă omul are încredere în El, aşa cum are pruncul încredere în
mamă.
În acest sens înţelegem şi Botezul ca un corelativ al credinţei. Botezul ne oferă acestea în apropiere de
Hristos. (P. Nellas Botezul un organism de a renaşte). Botezul vrea să fie convieţuirea între Dumnezeu şi om.
Ca orice virtute şi credinţa presupune o creştere. Ea se identifiă în timp de fiecare. Credinţa este
răspunsul nostru la interacţiunea cu Dumnezeu urmând în viaţa noastră un traseu cu suişuri şi coborâşuri, ceea
ce e firesc deoarece nu exită relaţie care să nu treacă prin focul încercării împrejurărilor adverse. În aceste situaţii
relaţia se adânceşte. Numai trecând prin contestarea unor sentimente faţă de celălalt ne clarificăm relaţia. Trebuie
să vedem dacă el ne convine şi atunci când îl dezbrăcăm de calităţile cu care l-am înzestrat sau pe care le-am
sesizat la început. Crdinţa este couniune de viaţă cu cel ce s-a făcut viaţa noastră. Crdinţa nu trebuie înţeleasă ca
asumare a unui număr de afirmaţii pe care le-au făcut alţii. Credinţa nu se vrea să fie un dresaj. De aceea nici nu
sunt credibile lucrurile impuse de alţii. Aspectul formal al credinţei (crezul) este o formulare a unei experienţe de
viaţă bazată pe încredere, dar acea viaţă trebuie mai întâi trăită. Există vârste ale credinţei (v. Sf. Ap. Pavel).
Fiecare tebuie tratat pornind de la situaţia lui particulară. Credinţa are totuşi ceva special legat de componenta
noastră intelectuală, pe lângă ceea ce obţinem din experienţa trăirii. Dpdv intelectual credinţa înseamnă a ne
înţelege viaţa în lumina relaţiei noastre cu Dumnezeu. Avem nevoie de o lumină care să ne confere capacitatea de a
vedea. Credinţa este o astfel de lumină. Atunci când crezi în Dumnezeu sau în aproapele crezi că Dumnezeu te
iubeşte. În funcţie de această perspectivă acţionezi.
A fi creştin – a vedea pe Dumnezeu şi lumea în lumina unor lucruri pe care le-am interiorizat, în lumina
unor convingeri. Credinţa: înţelegerea vieţii noastre în lumina relaţiei cu Dumnezeu. Această relaţie este oferită ca
taină plenară în Botez. De fapt fiecare taină este o reînnoire a Botezului. Botezul este oferirea de către Hristos,
prin preot, a tot ceea ce El a făcut nouă. Este un schimb vital între Dumnezeu şi om. Sf. Maxim spune că Hrisots
vrea sa lucreze în toate şi-n toţi taina întrupării Sale. Noi asta căutăm: să ne unim viaţa noastră cu viaţa lui
Hristos. Hristos poate lua de la noi numai moartea sufletească. El a veit pentru a ne lua moartea şi a ne aduce
viaţa. Aceasta e semnificaţia creştinismului şi a tuturor tainelor. Dacă noi ne simţim angajaţi în acest demers
putem spune că am gustat ceva. Aceasta este gustarea credinţei.
-textul lui Ieronim Grecul – noi ştim că suntem botezaţi aşa cum ştie mama că e însărcinată. Simţim ceva care face
ca egoismul şi viaţa noastră să se schimbe.
Trăsăturile credinţei – le putem lua din trăsăturile botezului pt că prin Botez sntem integraţi în această
realitate a trupului Bisericii. Este o singură crdinţă: una, sfântă, catholică şi apostolică.
Există multe patologii ale credinţei: le putem clasifica prin insuficienţă – ateism sau exces – fanatism.
Nu există atei, ci doar oameni care spun că sunt atei. Orice om are nevoie de absolut cauzat de eros. De
multe ori afirmăm nişte lucruri negative, dar pentru a-i sensibiliza pe ceilalţi. Există totuşi o ideologie atee care
încearcă să explice originea lumii prin caze secundare, fără includerea unui Dumnezeu creator personal. Acest
dmers îl facem şi noi, nu doar oamenii de ştiinţă, atunci când ne situăm în afara providenţei lui Dumnezeu. În
lumea aceasta există situaţii când putem acţiona fără apel la divinitate. Dar aceasta nu înseamnă că nu există
Dumnezeu, ci doar că El nu-şi dezvoltă existenţa. Ziua de odihnă a lui Dumnezeu se referă la felul în care se
raporteză Dumnezeu la creaţia Sa. Dumnezeu se menţine ascuns uneori pt a ne da şi nouă posibilitatea propriei
contribuţii la mersul lumii. Nu este nici o crimă împotriva lui Dumnezeu în a înţelege lumea din lucrurile
exterioare. Ateismul începe atunci când această ascundere e luată drept absenţă totală a lui Dumnezeu. Ateismul
este generalizarea ascunderii lui Dumnezeu la toate nivelurile existenţiale. De aici se nasc marile aporii – atingerea
limitelor cunoaşterii. Ştiinţa nu este decât o perspectivă din perspectivele posibile de înţelegere a lumii, dar, nu
există numai ea în existenţa noastră. Pe de altăm parte ştiinţa nu poate demonstra nici existenţa lui Dumnezeu.
Sunt aduse unele dovezi plauzibile, dar în acest sens şi ateului îi trebuie la fel de multă credinţă în inexistenţa lui
Dumnezu. E nevoie de absolută precizie ca lumea să existe (constantele gravitaţionale sunt 7=> nu se ştie de ce
sunt aşa şi nu altele). Principiul antropic susţine că totul a apărut ca finalitatea apariţiei unui cercetător ...

Mai multe detalii: Oana Eftimie „Introducere în antievoluţionismul ştiinţific” ed.

7
Anastasia;
- manual de Biologie clasaa XI-a, ed. Teora
-arată şi golurile teorie evoluţioniste

Altul e la fel de credincios în sensul opus. Fanatismul constă în reducţia credinţei la unstandard unic pt
toată lumea ce nu ţine seama de etapele credinţei, de vârstele credinţei. E o pretenţie, o exigenţă de a cere tuturor
nivelul maxim şi de a condamna celelalte forme. Nici Dumnezeu nu procedează în felul acesta. Noi putem
mărturisii credinţa noastră ca adevărată, dar aceasta nu înseamnă să-i anihilăm pe ceilalţi.
Superstiţia e considerată o fatalitate pe care o putem folosi totuşi în folosul nostru dacă ştim să folosim
unele elemente pe care nu le înţelegem pentru a le câştiga de partea noastră. Ea e specifică infantilităţii – se
acţionează fără înţelegerea a ceea ce facem, în virtutea unui conformism. În domeniul credinţei e superstiţie să
considerăm actele cultice /formulele liturgice ca având putere de la ele însele. De ex: indulgenţele, aprinderea a x
lumânări etc. Mântuirea nu este un mecanism. Dacă era aşa nu am fi avut nevoie de Întruparea lui Hristos. Când
facem lucruri în care căutăm doar respectarea unei reţete e superstiţie. Pe de altă parte, a face un număr de
metanii şi rugăciuni, nu e indiferent. Cantitatea aduce calitate dar şi o schimbare calitativă. Repetarea unei
acţiuni cu angajament aduce o automodelare. Dumnezeu nu ne cere să i ne rugăm pt că El are lipsă ci pt noi, pt
propria noastră participare. Nu putem păstra numai cantitatea. Pe de altă parte dacă nu facem nimic nu avem
nici cum să ne schimbăm.
Pietismul – de la pietate, evlavie, credinţă – reflectă o patologie;
Ex: reforma ca reacţie la erorile Bisericii Romano-Catolice, a încercat revigorarea religioasă prin cultivarea
sentimentelor, a afectivităţii. Catolicii au inaugurat contrareforma, dar s-au folosit de aceste mijloace pietiste:
artă, muzică etc care au apelat la sentimentele oamenilor. Aşa s-a dezvoltat în catolicism dolorismul: imaginea lui
Hristos cu inima frântă, crucifixele, folosirea gamelor minore în muzică, în opoziţie cu dogmele şi tradiţia. S-a
dorit o întoarcere la Hristos, la trăirea în nemilocită „experienţă” – ignorându-se tot ceea ce s-a întâmplat în
timpul dintre Hristos şi noi. Pietismul şi dolorismul este o unilateralizare a creştinismului. Nu e numai durere,
moarte în Hristos. Nu poate fi criteriul trăirii sigure pe care-l posedăm. Noi trebuie să trăim în adevăr.

Virtutea nădejdii – raport cu taina Mirungeii


Taina Mirungeri este taina cea mai puţin înţeleasă. La intrarea în creştinism ne gândim de obicei doar la
Taina Sf. Botez, dar sunt de fapt trei. Cea mai bună explicare a tainelor de iniţiere e la Sf. Nicoale Cabasila, Viaţa
în Hristos => viaţa sacramentală.
Mirungerea => este vorba de o ungere: profeţii, împăraţii, luptătorii => aeia care luptau corp la corp,
care îşi ungeau capul cu ulei pentru ca adversarii să nu poată avea priză => le oferea o protecţie. Aşa şi noi, o dată
unşi, diavolul nu are o priză la noi pentru că suntem protejaţi (Sf. Diadoh + Sf. Cabasila). Ungerea preoţilor
presupune o consacrare şi o prezenţă => această revărsare „pe cap, pe barbă, pe veşminte...” e o lucrare a
prezenţei Duhului Sfânt. Duhul Sfânt revarsă darurile Sale (Ep. către Galateni) => face dovedită prezenţa
Duhului Sfânt.
Botezul ne oferă puteri noi, dar în Duhul Sfânt le activăm, Mirungerea fiin activarea lor: mâncăm
dimineaţa sau ne trezim cu nişte energii, iar apoi trebzie să le punem în aplicare. Mirungerea dă activare dar tre
să şi urci în ring. Dacă nu le vede nimeni e o fantezie. Numai ceea ce e vizibil este real. Se schimbă ceva prin aceste
taine? Nu există sau nu activăm puterile. Antrenorul boxerului învaţă pe boxer tot ceea ce ştie, dar nu se urcă în
ring în locul boxerului. Prolema e că noi nu folosim ceea ce avem, din această cauză suntem nemulţumiţi. Noi
vrem ceva şi suntem făcuţi pentru altceva => de aici nemulţumirea.
Taina se administrează nominal. Eu, Iisus Hristos am făcut pentru toţi; condiţia e ca celălalt să-şi
dorească să primească ceva de la El. Problema e că ce s-ar întâmpla dacă am primi fiecare tot? Dacă am primi
totul de-a gata? Nu ne schimbă pentru că efortul nostru ne dă satisfacţie. Dacă rămânem prizonieri limitelor ne
prăbuşim; dacă cineva ne tot modelează devenim păpuşi şi la un moment dat nu ne mai convine. Prefacerea este
de dorit. Nu noi ne-am dat culoarea ochilor. E premiza unei astfel de naşteri, a unei naşteri cu voia... Eşti pe vapor
pe mare. Ai pânzele sus dar nu e vânt, sau ai vânt dar nu ai pânze, sau tu dormi.
Activarea puterilor la Mirungere este ceea ce începe. E vorba de puteriloe lăuntrice ajutate de muşchi,
intelect etc. activarea produce ceva în noi. EX: înainte de piesa din Aulă (O noapte cu Dumnezeu), colegii care au
jucat în ea au fost unii înainte de piesă şi alţii după. Nu au rămas aceeaşi.

Virtutea nădejdii: Sf. Ap. Pavel are două imagini => nădejdea ca o ancoră tare şi nădejdea ca o arvună, o
anticipare a unui câştig.
Ancora şi arvuna e Hristos Mântuitorul ca om, în sensul în care în El avem ceva; ceva din eshaton e
câştigat. E ceva ce ne leagă de acest viitor. Testarea unei realităţi pe care trebuie să o dovedim când va veni
vremea. Reală e aceea care e adevărată.

=> sensul cuv. mai adevărat în lb greacă e mai pregnant

8
Nădejdea este speranţă. Se referă la aşteptare, la perspectivă; fiinţa umană este progresivă şi nu
retrospectivă. Ne e bine atunci când trăim pentru viitor. Aruncăm undeva şi mergem acolo. Când nu ne e bine ene
uităm în trecut şi regretăm sau ne bucurăm.
Nădejdea nu e desnădejde. E o anticipare, o aşteptare.
Avem nădejde pe o experienţă care a mai fost şi s-a realizat. Banii: îi obţinem de la cei care ne-au mai dat;
când nu avem la cine, mergem la toţi, ne legăm de pai.

Nădejdea este o virtute, o putere a sufletului ce priveşte viitorul, se naşte dintr-o experienţă. Noi
nădăjduim mai mult. Orice sămânţă sau arvună e o experienţă şi promisiunea unui rod. Această putere se naşte
dintr-o experienţă pe care o avem. Mergem din aproape în aproape. Legătura cu Taina Mirungerii e evidentă.
Mântuitorul se angajează faţă de noi (fiecare dintre noi ne putem angaja faţă de El, dacă suntem ancoraţi în
taină). Sunt botezat. La ce mă ajută? O sămânţă din pământ – dificultatea începutului. A putea progresa trebuie
să avem un progres din început: începutul e greu.
Genealogia nădejdii: suferinţă-răbdare; răbdare-încercare; încercare-nădejde (Sf. Pavel).
- suferinţa => adversităţi; ele crează în noi ceva; răbdarea. Nu faptul că încasezi e important, ci
tenacitatea de a nu ceda. Încercarea: omul care a trecut prin multe încercări, are mai multă experienţă. E un om
care a trecut prin mai multe bucurii. Această experienţă naşte nădejde. E definiţia nădejdii: lasă că nu pierim aşa
uşor. Aceasta nu înseamnă că e uşor. Vor veni tot mai grele.
Nu înseamnă că trebuie să stăm, ci trebuie să ne consumăm şi mai mult, pentru a nu ne moleşi. Dacă te
laşi nu poţi face nimic.

Nădejdea ca virtute: are două căderi: => plus: prea multă nădejde;
=> minus: prea puţină nădejde;

Desnădejdea: nu ne naştem aşa pentru că primele experienţe sunt pozitive, cu excepţia celor omorâţi sau
abandonaţi. Nădejdea o obţinem de la mama. Copii sunt în principiu senili, bucuroşi. Deznădejdea nu e naturală,
ci începe din îndoială. Este manifestarea unui sentiment de părăsire. Cel în car avem reper ne dezamăgeşte;
intervine un proces de însingurare; un recul într-o relaţie care a contat şi incapabilitatea de a răzbate. Experienţa
aceasta e necesară: părinţii hiperprotectivi vor crea în fii lor nişte fiinţe maimuţe care nu se vor putea descurca
atunci când părinţii nu mai sunt cu ei. Încercarea de a lăsa copilul să se dezvolte îl maturizează. Când i-a proporţii
această însugurătate la maturitate e o problemă. Sunt oameni care au sentim că sunt părăsiţi, abandonaţi, puşi la
zid.
Ex. Atunci când învăţăm să mergem pe bicicletă...

Sinuciderea e sent că nu mai avem pe nimeni. Este atunci când vrem să obligăm pe ceilalţi să recunoască
faptul că au greşit faţă de noi.

Prea marea nădejde este obrăznicia. Abuzezi de încredere. În fiecare zi mergi şi ceri. În ceea ce priveşte relaţia cu
Creatorul, prea mare nădejde e să crezi că El iartă orice am face noi. Egoismul este o preocupare doar pentru noi.
Vedem că nu păţim nimic şi plusăm, din puţin în puţin. Lucrurile esenţiale nu ne aparţin, ci sunt nişte daruri. Noi
vedem că sunt ale noastre, şi vrem tot mai mult şi suntem tot mai desnădăjduiţi că nu putem obţine mai mult.
Când pierdem ceea ce ne convine, înebunim. Nu sunt proprietarul nici a vieţii mele nici a celuilalt. De aceea nu
trebuie să abuzăm de ele. Când pierdem ceva atunci ne dăm seama cât de important a fost acel lucru. Când
suntem bolnavi ne dăm seama de importanţa sănătăţii. Ce crede un om despre fugă atunci când nu are picioare?

Avem un model pe Sf. Ap. Pavel: râvna. Şi-a trăit viaţa fără să economisească, fără rest. Noi ne temem şi
punem deoparte. Cunoaşterea este trivială, simplă şi neinteresantă. Necunoaşterea trezeşte curiozitatea. O putem
experimenta, o putem trăi.
Viaţa activă: înseamnă să ne cheltuim energia. Să dăruim tot mai mult, să nu ne lăsăm buruieni pe
biografia noastră; totul e să dăruieşti nu să câştigi admiratori. E important să şti că trebuie să cunoşti adevărul.
Oamenii apreciază sinceritatea foarte mult.

Sfârşit şi lui Dumnezeu laudă