Sunteți pe pagina 1din 82

UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ECONOMIE
MACROECONOMIE ŞI POLITICI MACROECONOMICE

Lector dr.
Mihai POPESCU

ANUL UNIVERSITAR 2006 - 2007

1
Cap 1 Eficienţa economică în ţările cu economie de piaţă...................................................................4
Obiective.......................................................................................................................................4
1.1. Conceptul de eficienţă economică şi formele sale....................................................................4
1.2. Factorii de creştere ai eficienţei economice..............................................................................6
1.3. Productivitatea factorilor de producţie.....................................................................................6
1.4. Productivitatea muncii şi formele sale......................................................................................7
1.5. Factorii care influenţează productivitatea muncii.....................................................................8
1.6. Căile de creştere a productivităţii muncii.................................................................................9
Concepte cheie..................................................................................................................9
.........................................................................9
Teste grilă.....................................................................................................................................9
Titluri de referate şi de lucrări complexe........................................................................11
Cap 2 Creditul, instituţii financiar-bancare........................................................................................12
Obiective.....................................................................................................................................12
2.1. Conţinutul, formele şi funcţiile creditului...............................................................................12
2.2. Sistemul bancar în România....................................................................................................14
Concepte cheie............................................................................................................................16
Titluri de referate şi de lucrări complexe .......................................................................16
Cap 3 Piaţa monetară şi componenţa masei monetare.......................................................................17
Obiective.....................................................................................................................................17
3.1. Componentele pieţei monetare................................................................................................17
3.2. Cererea şi oferta de monedă....................................................................................................18
3.3. Politica monetară.....................................................................................................................20
Concepte cheie................................................................................................................21
Titluri de referate şi de lucrări complexe........................................................................21
Cap 4 Piaţa capitalului (financiară)....................................................................................................23
Obiective.....................................................................................................................................23
4.1. Obiectul pieţei capitalului: hârtiile de valoare pe termen lung................................................23
4.2. Cererea şi oferta de hârtii de valoare pe termen lung..............................................................24
4.3. Instituţiile pieţei financiare. Bursa de valori şi mecanismele ei..............................................26
Concepte cheie................................................................................................................28
Titluri de referate şi de lucrări complexe........................................................................28
Cap 5 Piaţa muncii – piaţă derivată în economia de piaţă..................................................................29
Obiective.....................................................................................................................................29
5.1. Piaţa muncii şi structurile ei ...................................................................................................29
5.2. Funcţii şi particularităţi ale pieţei muncii................................................................................29
5.4. Oferta şi cererea de muncă......................................................................................................30
Concepte cheie................................................................................................................32
Titluri de referate şi de lucrări complexe........................................................................32
Cap 6 Statul şi rolul său în economia de piaţă...................................................................................33
Obiective.....................................................................................................................................33
6.1. Rolul statului în economia de piaţă.........................................................................................33
6.2. Politica economică a statului; tipologia politicilor economice................................................35
6.3. Bugetul de stat – concept, structură, funcţii............................................................................35
6.4. Sistemul fiscal (de impunere) şi rolul său în economia de piaţă............................................36
Concepte cheie................................................................................................................38
Titluri de referate şi de lucrări complexe........................................................................38
Cap 7 Fluctuaţiile activităţii economice în ţările cu economie de piaţă............................................39
(crizele economice)...........................................................................................................................39
Obiective.....................................................................................................................................39
7.1. Ciclicitatea – formă normală a mişcării economice................................................................39
7.2. Ciclurile lungi şi trăsăturile lor................................................................................................40

2
7.3. Ciclul economic pe termen mediu (ciclul decenal).................................................................41
7.4. Programe statale de măsuri anticriză (politici anticiclice)......................................................42
Concepte cheie................................................................................................................43
Titluri de referate şi de lucrări complexe........................................................................43
Cap 8 Inflaţia – fenomen negativ al economiei de piaţă...................................................................44
Obiective.....................................................................................................................................44
8.1. Conceptul şi instrumentele de măsurare a inflaţiei (indicatori şi indici).................................44
8.2. Cauzele inflaţiei contemporane şi tipuri de inflaţie.................................................................45
8.3. Efectele economice şi sociale ale inflaţiei...............................................................................45
8.4. Politici şi măsuri antiinflaţioniste............................................................................................46
Concepte cheie................................................................................................................48
Titluri de referate şi de lucrări complexe........................................................................48
Cap. 9 Ocuparea şi şomajul................................................................................................................49
Obiective ................................................................................................................................49
9.1 Şomajul: concept , cauze..........................................................................................................49
9.2 Măsurarea şomajului în România.............................................................................................51
9.3 Efectele social-economice ale şomajului. Legea Okun............................................................52
Legea Okun................................................................................................................................52
Concepte cheie....................................................................................................................54
Cap 10 România în circuitul economic internaţional........................................................................55
Obiective.....................................................................................................................................55
10.1. Necesitatea participării economiei româneşti la piaţa mondială...........................................55
10.2. Comerţul exterior mondial şi trăsăturile sale caracteristice ..................................................56
10.3. Cooperarea economică internaţională a României................................................................57
10.4. Eficienţa comerţului exterior al României............................................................................58
Concepte cheie................................................................................................................59
Teste grilă...................................................................................................................................59
Titluri de referate şi de lucrări complexe........................................................................60
Cap 11 Integrarea economică interstatală..........................................................................................61
Obiective.....................................................................................................................................61
11.1. Uniunea Europeană (UE): Integrarea Europeană şi concretizarea ei....................................61
11.2. Evoluţia Integrării Vest Europene..........................................................................................63
11.3. Instituţiile Uniunii Europene.................................................................................................65
11.3.1.Comisia Europeană reprezintă organul executiv şi de decizie al Uniunii Europene. .....65
11.3.2.Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene........................................................................66
11.3.3.Consiliul European..........................................................................................................67
11.3.4.Parlamentul European......................................................................................................68
11.3.5.Curtea Europeană de Justiţie...........................................................................................68
11.3.6. Curtea de Primă Instanţă.................................................................................................69
11.3.7. Curtea de Conturi............................................................................................................69
11.3.8. Banca Europeană de Investiţii........................................................................................70
11.3.9. Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale.........................70
11.3.10. Comitetul Economico- Social şi Comitetul Regiunilor................................................71
11.3.11.Alte instituţii comunitare...............................................................................................71
11.4. Performanţele comunitare......................................................................................................72
11.5. Integrarea României în Uniunea Europeană..........................................................................76
Concepte cheie................................................................................................................79
Teste grilă...................................................................................................................................79
Titluri de referate şi de lucrări complexe........................................................................80
Dicţionar.............................................................................................................................................81

3
Cap 1 Eficienţa economică în ţările cu economie de piaţă

Obiective
Conceptul de eficienţă economică

Factorii de creştere ai eficienţei economice şi formele sale

Productivitatea factorilor de producţie

Productivitatea muncii şi formele productivităţii muncii

Factorii care influenţează productivitatea muncii

Căile de creştere a productivităţii muncii

1.1. Conceptul de eficienţă economică şi formele sale


Eficienţa economică reprezintă una dintre categoriile cele mai generale ale economiei de
piaţă. Ea exprimă forma concretă pe care o impune piaţa pentru relaţiile dintre rezultate (efecte) şi
cheltuieli (eforturi) în cadrul activităţii fiecărui agent economic pe ansamblul economiei. De aceea,
eficienţa economică este considerată o componentă principală a raţionalităţii acţiunii umane.
Aceasta înseamnă că fiecare agent economic doreşte să-şi atingă scopul propus cu un efort cât mai
mic. Astfel, activitatea agentului economic este considerată eficientă atunci când încasările obţinute
prin vânzarea rezultatelor pe piaţă depăşesc cheltuielile care s-au făcut.
În expresia generală, eficienţa pune în relaţie rezultatele sau efectele unei activităţi cu
cheltuielile (eforturile) depuse atât la un moment dat cât şi pe o perioadă de timp. Eficienţa
economică poate fi interpretată sub două aspecte:
• ca randament al utilităţii şi combinării forţei de producţie
• sub forma consumului forţei de producţie unde eficienţa economică apare ca raport între veniturile
realizate şi factorii de producţie consumaţi.
În raport de aceste două modalităţi de exprimare, sporirea randamentului factorului
presupune fie mărirea efectelor utile la unitatea de efort depus, fie micşorarea cheltuielilor de
resurselor pentru obţinerea rezultatelor utile scontate.
R
E=
C
Efecte
E=
Eforturi
La o analiză mai aprofundată a corelaţiei Rezultate /Cheltuieli sau Efecte / Eforturi, ies în
evidenţă următoarele aspecte de care agentul economic trebuie să ţină seama:
se impune ca rezultatul sau efortul util să fie apreciat din 3 puncte de vedere:
a) material
b) valoric
c) social

4
a) Efectele în expresie materială caracterizate în bunuri materiale şi servicii realizate din acest punct de
vedere problemele esenţiale este ca acestea să răspundă cantitativ, structural şi calitativ trebuinţelor totale
ale ţării respective;
b) Atât la nivel micro şi macro, aceste rezultate să se exprime prin mai mulţi indicatori ca de exemplu
produsul naţional net, produsul intern brut sau produsul naţional brut, productivitatea netă, profit, etc.
c) Ca efect social, rezultatele sau efectul util trebuie să ducă la îmbunătăţirea nivelului de instruire, etc.
Numai în măsura în care se iau în considerare şi se armonizează toate cele 3 aspecte se poate asigura un
înalt efort util în activitatea economică.
Determinarea efortului, adică a consumului de muncă de resurse naturale şi de capital pentru obţinerea
unui anumit efect trebuie privit la rândul său sub două aspecte:
a) ca un consumator efectiv de muncă sub forma capitalului fix (amortizare), a capitalului circulant cât şi a
salariilor
b) ca un consumator de resurse sub forma repartizării sau alocării lor într-un anumit sector de activitate
În practica optimizării activităţii economice principalele criterii de apreciere a eficienţei
economice pot fi sintetizate în următoarele:
1) maximizarea atragerii populaţiei în vârstă aptă de muncă la desfăşurarea unor activităţi socialmente utile;
2) maximizarea productivităţii muncii;
3) maximizarea gradului de valorificare a resurselor naturale;
4) maximizarea efectelor nou create la fiecare unitate de efort integral depus;
5) minimizarea cheltuielilor de resurse pentru atingerea efectelor dorite.
În concluzie, rezultă că cerinţele eficienţei economice privesc maximizarea rezultatului
concomitent cu minimizarea cheltuielilor, precum şi optimizarea folosirii resurselor de muncă,
resurselor materiale şi băneşti. În literatura economică se arată că eficienţa economică poate fi
analizată şi cercetată din următoarele puncte de vedere:
a) Din punct de vedere al fazelor reproducţiei sociale se disting următoarele forme:
1) eficienţa producţiei şi a cercetării ştiinţifice
2) eficienţa repartiţiei
3) eficienţa schimbului
4) eficienţa consumului
b) Din punct de vedere al diviziunii muncii pe ramuri există eficienţă activităţii în industrie, agricultură,
construcţie, transporturi, turism, comerţ învăţământ
c) Din punct de vedere al forţei de producţie folosită în activitatea economico-socială:
1) eficienţa utilizării resurselor umane sau a forţei de muncă (W)
2) eficienţa utilizării sau a randamentului capitalului productiv (atât fix cât şi circulant)
3) eficienţa utilizării resurselor naturale sau a factorului pământ.
4) eficienţa investiţiilor productive sau a acumulărilor, a creşterii economice
d) Din punct de vedere al formei de exprimare a eficienţei economice poate fi:
1) în mărimi absolute
2) în mărimi relative
Eficienţa economică este o categorie complexă de largă aplicabilitate. Practic, toate
activităţile şi procesele economico-sociale în care se consideră forţă de muncă, resurse naturale şi
băneşti în scopul obţinerii unor rezultate economice şi sociale trebuie să fie analizată prin prisma
eficienţei lor
5
1.2. Factorii de creştere ai eficienţei economice
Eficienţa economică constituie măsura valorificării resurselor disponibile în societate la un
moment dat, dar în acelaşi timp şi premisa realizării unei creşteri economice intensive. La nivel
macro există factori direcţi cât şi factori indirecţi care contribuie la creşterea eficienţei economice.
Factorii direcţi se prezintă sub forma unor măsuri tehnice concretizate în următoarele
acţiuni: perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii, perfecţionarea calificării personalului
lucrător.
La factori indirecţi sunt consideraţi dezvoltarea învăţământului şi a cercetării ştiinţifice,
sporirea numărului de invenţii şi a cercetării ştiinţifice, sistemul de preţuri şi pârghiile financiar
bancare cât şi aplicarea unor stimulente materiale. La nivel microscopic acţionează:
a) cunoaşterea şi anticiparea cererii pe piaţă (studii de marketing);
b) promovarea tehnologiei moderne care au ca rezultat creşterea activităţii;
c) reducerea costurilor;
d) îmbunătăţirea calităţii producţiei;
e) alegerea celei mai bune metode de management de gestiune economică

1.3. Productivitatea factorilor de producţie


Expresia sintetică a raţionalităţii şi eficienţei în orice activitate economică este categoria
denumită productivitate. Aceasta reprezintă rodnicia sau randamentul sau eficienţa de producţie
utilizată în activităţi care au ca rezultat bunuri de producţie utilizaţi în activităţi care au ca rezultat
bunuri economice. În sensul cel mai general, termenul de producţie apare ca o însuşire a unui lucru
sau serviciu de a fi productiv. Potrivit acestui înţeles, considerând munca factor de producţie, proces
conştient specific omului, această productivitate a muncii se deosebeşte de productivitatea
resurselor naturale, de productivitatea sau randamentul capitalului care exprimă rodnicia acestora în
producţia unor bunuri materiale. nivelul producţiei în general se determină ca raport între producţia
obţinută într-o unitate economică, întreprindere ramură sau economie, factori simplificată în
realizarea ei.
P
W=
F
P – productivitatea obţinută evaluată cu valoare în unităţi fizice sau valorice)
F – factori de producţie utilizaţi
Q
W =
F
În condiţiile contemporane, metodele pentru determinarea şi analiza productivităţii s-au
dezvoltat şi diversificat în raport cu complexitatea tot mai mare a activităţii economice.
În literatura economică se disting următoarele forme ale productivităţii:
A) 1) productivitate parţială, care este productivitatea unui factor de producţie considerându-se că acesta se
află la originea productivităţii obţinute. Aici se determină şi se analizează productivitatea sau randamentul
celor 3 factori:
2) productivitate globala, exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie implicaţi în
obţinerea unui rezultat. De exemplu, eficienţa întregii producţii sociale.

6
Y
E=
M + F +C

B) ambele forme ale productivităţii se determină şi ca:


1) productivitate medie sau raport între productivitatea obţinută şi factorul de producţie reţinut ca fiind la

originea acesteia (de exemplu productivitatea medie a muncii W =


∑ Q );
∑T
2) productivitatea marginală exprimă sporul de rezultat care se obţine în situaţia când se măreşte cu o
unitate unul sau fiecare din factorii de producţie folosiţi.
∆Q
Productivitatea marginală a fiecărui factor este W =
∆X
C) Pe baza indicatorilor de măsurare a valorii productivităţii economiştii din ţările cu economie de piaţă
deosebesc:
productivitate netă, când valoarea productivităţii este exprimată prin productivitate netă (productivitate
globală – costuri de producţie);
productivitate brută, când productivitatea se exprimă prin indicatori producţie marfă;
productivitate mixtă, când productivitatea este exprimată prin indicatorul valoare adăugată.
M=C+S+P
D) Pe baza unităţii de exprimare sau omogenizarea valorii productivităţii se pot deosebi:
productivitate fizică: productivitatea este măsurată prin unităţi naturale, fizice (m, l, kg);
productivitate convenţională: dacă productivitatea este omogenizată prin unităţi de măsură convenţionale sau
convenţional valorice ( tractoare de 15 cai putere, tone combustibili convenţionali, tone substanţă
activă);
productivitate valorică când omogenizarea producţie se face prin unităţi valorice (lei, $, mărci, etc.).
Deci, toţi aceşti factori procesuali de producţie contribuie la crearea masei de bunuri
materiale şi servicii în aşa fel încât nu există un raport de cauzalitate numai între productivitate şi
unul din factori (Michel Didier – Regulile jocului).

1.4. Productivitatea muncii şi formele sale


În literatura economică se apreciază că primele evoluţii ale productivităţii în general au
avut loc în SUA la sfârşitul secolului XIX. S-a pus accent, s-a scos în evidenţă productivitatea forţei
de muncă sub forma productivităţii muncii. Productivitatea muncii constituie forma principală de
exprimare a eficienţei economice întrucât ea reprezintă rodnicia sau eficienţa cu care se cheltuieşte
forţa de muncă.
Productivitatea muncii este una din cheile reuşitei economice. Ea permite să se înţeleagă
programul economico-social al unei naţiuni. Aşa cum aprecia Michel Didier în lucrarea ,,Regulile
jocului” ,,un ţăran chinez hrăneşte dificil 3 persoane în timp ce un fermier american produce hrana a
mai mult de 10 persoane”. Aceasta explică de ce în Rusia raioanele magazinelor sunt cel mai des
goale în timp ce Japonia exportă produsele sale în lumea întreagă. În practică economică în vederea
aprecierii eficienţei economice se apelează în primul rând la productivitatea muncii. Între eficienţa
economică în general şi productivitatea muncii există unele deosebiri:

7
productivitatea muncii exprimă cheltuielile forţei de muncă în sfera producţiei pe când eficienţa economică
caracterizează direct rezultatele dobândite în urma utilizării tuturor factorilor de producţie.
productivitatea nu se determină numai în sfera productivităţii materiale pe când eficienţa economică are
aplicabilitate în toate domeniile de activitate
sfera de cuprindere este mai mare a eficienţei economice şi se reflectă în aceea că atât la nivel micro şi
macroeconomic, productivitatea muncii este doar una din formele principale de exprimare a eficienţei
economice. În literatura economică se disting două forme ale productivităţii muncii: productivitatea
muncii individuală şi productivitatea muncii socială.
Productivitatea muncii individuale se calculează ca raport:
Q 6 piese
Wi = =
T 60'
Q poate fi: - unităţi naturale sau fixe (kg, m, l, bucăţi);
- unităţi natural-convenţionale (tractoare de 15 cai putere, tone combustibil
convenţional);
- unităţi valorice (lei, mărci, dolari);
T – număr de lucrători
- număr mediu scriptic de salariaţi
QK
Wi =
T
K – coeficient de calitate
Productivitatea muncii este:
Ws = V.N. (P.N.N.) / număr lucrători din ramurile producătoare de venit naţional
Între Wi şi Ws există o strânsă legătură interdependentă.
Creşterea productivităţii muncii determină indirect creşterea Ws. Creşterea Wi se exprimă prin creşterea Wi
din perioada curentă

1.5. Factorii care influenţează productivitatea muncii


Caracterizarea productivităţii muncii reflectă direcţia progresistă a mişcării economice.
Sporirea W dă expresie sau reprezintă expresia concentrată a perfecţionărilor ce au loc în condiţiile
de producţie. La sporirea productivităţii muncii concură un număr variat de factori. Prin factori
înţelegem condiţiile sau procesele care influenţează productivitatea cât şi care ţin de împrejurări
obiective la un moment dat.
Factori tehnici, care au în vedere nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologia la un moment dat
Factori economici şi sociali sunt cei legaţi de organizarea producţiei şi a muncii la nivel micro şi
macroeconomic şi sistemele de cointeresarea pregătirii şcolare.
Factori uman şi tehnologic (nivelul de cultură) adaptabil la condiţiile de muncă
Factori naturali: condiţii de climă, fertilitate, adâncimea şi concentraţia unui zăcământ
Factori de structură: schimbări intervenite în structura pe ramuri şi subramuri a economiei naţionale,
modificarea structurii ?

8
1.6. Căile de creştere a productivităţii muncii
Sunt modalităţi de folosire de către societate la un moment dat a factorilor ce influenţează cheltuielile
factorilor de muncă
1) Introducerea pe scară largă a progresului tehnic prin mecanizare, automatizare, robotizare, etc.
2) Modernizarea capacităţii de producţie existente prin îmbunătăţirea parametrilor săi tehnico-economici în
vederea reducerii consumurilor exagerate de materii prime şi energie, ridicarea gradului de siguranţă în
exploatare (fiabilitate).
3) Înnoirea producţiei prin perfecţionarea caracteristicilor constructive, funcţionale, ergonomice, estetice în
vederea satisfacerii la un nivel calitativ superior
4) Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii dar şi a condiţiilor unităţilor economice (management).
5) Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane.
6) Cointeresarea materială a lucrătorilor privită sub cele două laturi ale ei:
- de stimulare a lucrătorilor prin salarii în concordanţă cu activitatea desfăşurată,
- de răspundere materială pentru pagubele provocate.

Concepte cheie

Eficienţă. Productivitate brută.


Productivitate.
Productivitate netă.
Productivitate globală
Productivitatea muncii.
Productivitate parţială.
Productivitate marginală.
Productivitate medie.

Teste grilă

Productivitatea este:
a) expresia sintetică a eficienţei consumării resurselor;
b) capacitatea unui agent economic de a obţine o producţie tot mai mare;
c) expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie în activităţile din care rezultă
bunuri economice;
d) rodnicia, randamentul factorilor de producţie utilizaţi.

Nivelul productivităţii se determină:

W1
a) cu ajutorul indicelui de creştere a productivităţii calculat după formula: I W = × 100 ,
W0
unde: W1 şi W0 reprezintă productivitatea din momentul t1, respectiv, t0;
b) pe firmă, pe ramură şi pe economia naţională privită în ansamblu;
c) ca raport între efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi (Fi) şi efectul, rezultatul,
adică bunurile economice obţinute (Q);
9
d) ca raport între sporul producţiei obţinute (∆Q) şi sporul factorilor de producţie utilizaţi (∆F).

Raportul dintre producţia obţinută şi factorii de producţie utilizaţi reprezintă:


a) rentabilitatea;
b) rata profitului:
c) nivelul productivităţii;
d) masa profitului.

Prin creşterea productivităţii are loc:


a) o reducere a costului total al firmei:
b) o creştere a costurilor marginale;
c) o reducere a costului total mediu.

Nivelul productivităţii se determină:


a) ca raport între mărimea profitului şi capitalul folosit;
b) ca raport între mărimea profitului şi cifra de afaceri;
c) ca raport între nivelul producţiei obţinute şi nivelul costurilor;
d) ca raport între bunurile economice obţinute şi factorii de producţie implicaţi în
realizarea lor.

Productivitatea muncii se determină ca:


raport între producţia obţinută şi suma factorilor ce influenţează nivelul salariului;
raport între cantitatea de muncă utilizată şi producţia obţinută;
raport între producţia obţinută şi cantitatea de muncă utilizată;
raport între producţia obţinută şi totalitatea factorilor utilizaţi pentru producerea ei.

Calculată ca raport între producţia obţinută şi cantitatea de muncă utilizată, productivitatea muncii
este un criteriu pentru:
a) stabilirea taliei optime a întreprinderii;
b) stabilirea mărimii salariilor;
c) aprecierea eficienţei şi competitivităţii firmelor, ramurilor şi economiilor naţionale;
d) dimensionarea profitului.

Productivitatea parţială este:


a) cea a unui factor de producţie, considerat a fi la originea producţiei şi a modificării
acesteia;
b) productivitatea muncii, a capitalului, a pământului;
c) determinată sub două forme: medie şi marginală.

10
Productivitatea globală:
a) exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie implicaţi în obţinerea unui
rezultat;
b) indică performanţa de ansamblu a factorilor de producţie din a căror combinaţie a rezultat
efectul util;
c) poate fi evaluată cu dificultate pentru că metodele prin care sunt însumaţi factorii de
producţie prezintă numeroase aspecte discutabile;
d) se prezintă sub două forme: medie şi marginală.

Raportul dintre rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp şi capitalul tehnic utilizat poartă
denumirea de:
a) productivitatea medie a capitalului;
b) randamentul capitalului;
c) rentabilitate a capitalului;
d) profitabilitate a capitalului.

Titluri de referate şi de lucrări complexe

1. Mutaţii contemporane în sistemul productiv sub incidenţa progresului în ştiinţă şi tehnică.


2. Revoluţia managerială şi creşterea productivităţii factorilor de producţie.
3. Analiza comparativă a productivităţii muncii şi a randamentului capitalului în diferite ţări.

11
Cap 2 Creditul, instituţii financiar-bancare

Obiective

- Creditul. noţiuni ce intervin în operaţiunea de creditare


- Tipuri de credite
- Funcţiile creditului
- Sistemul bancar în România

2.1. Conţinutul, formele şi funcţiile creditului

Creditul, în esenţă, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare
viitoare. Din punct de vedere etimologic, creditul îşi are originea în cuvântul latin creditum – creştere (a
creşte, a se încrede, a avea încredere). Această origine a noţiunii de credit scoate în evidenţă un element
psihologic absolut indispensabil existenţei unei operaţii de credit, încrederea. În orice operaţie de credit, în
esenţă, intervin doi subiecţi, subiectul care acordă credit (împrumutător sau creditor) şi cel care primeşte
(împrumutător sau debitor). În orice operaţie de creditare se mai folosesc următorii termeni: scadenţă =
momentul sau momentele fixate pentru realizarea sau rambursarea creditului; ratele scadente = sumele
parţiale care se rambursează eşalonat la anumite termene conform înţelegerii dintre creditor şi debitor;
perioadă de graţie = perioada între momentul angajării creditului şi momentul începerii rambursării sale;
dobânda = suma de bani plătită de debitor.
Creditul reprezintă deci o formă şi o pârghie economică de bază a vieţii economice
contemporane. El are la bază factori şi posibilităţi reale: pe de o parte în economie se formează
momentul disponibilităţii băneşti care temporar depăşeşte necesităţile şi cheltuielile curente ale
întreprinderii şi ale populaţiei. Creditarea precum şi păstrarea disponibilităţilor băneşti ale agentului
economic devin activităţi distincte care dau naştere unor relaţii specifice şi se realizează prin
instituţii specifice. Pe de o parte, în economie la nivelul agenţiilor economici există şi nevoi a căror
acoperire nu poate fi realizată cu resurse economice proprii existente în fiecare moment. Aceste
nevoi pot fi satisfăcute prin atragerea de mijloace financiare suplimentare sub formă de
împrumuturi. Pe acest fond, rolul şi amploarea creditului a crescut foarte mult odată cu dezvoltarea
economico-socială devenind o activitate economică deosebit de importantă.
În literatura economică, trăsăturile creditului se exprimă prin următoarele relaţii:
a) creditul aduce în planul relaţiilor economice două subiecte distincte: creditorul şi debitorul;
b) rambursabilitatea creditului la scadenţă;
c) creditul este purtător de dobândă;
d) creditul are o garanţie reală, materială, atunci când un bun material poate fi vândut în cazul
nerambursării creditului sau a lipsei garanţiei debitorului.

Există în toate ţările cu economie de piaţă următoarele tipuri de credite:


1) Din punct de vedere al formei în care se acordă şi al subiecţilor relaţii de credit:
credit comercial: se acordă între industriaşi şi consumatori prin vânzarea mărfurilor în schimbul unor
instrumente de credit. Durata acestui credit este de 90 de zile (de obicei)

12
credit bancar: este reprezentat prin împrumuturi acordate în bani de către bănci întreprinderilor particulare,
publice, precum şi persoanelor fizice.
2) Din punct de vedere al relaţiilor de proprietate pe care le implică acordarea creditului:
a) credit privat: se acordă persoanelor particulare, întreprinderilor particulare etc.
b) credit public: este acordat statului şi unor instituţii publice. Acesta se acordă pe baza aşa numitor efecte
publice care sunt obligaţiuni şi bonurile de tezaur.
Obligaţiunile sunt titluri de creanţă asupra statului sau hârtii de valoare care atestă
posesorului calitatea de creditor al statului sau al unei instituţii publice. Posesorul are drept de a
primi pentru împrumut o anumită sumă numită dobândă.
Bonurile de tezaur: denumirea provine de la operaţiuni de trezorerie sau de tezaur. Ele
semnifică activităţi de formare a veniturilor şi de realizare a cheltuielilor statului, precum şi
încasările şi plăţile acestora.
3) Din punct de vedere al termenilor de acordare:
a) pe termen scurt: până la 1 an
b) pe termen mediu: până la 5 ani
c) pe termen lung: peste 5 ani
4) Din punct de vedere al condiţiilor de acordare:
credit personal: acordat pe încredere, pe prestigiul împrumutătorului, pe bunăstarea pe care o are debitorul
credit real: este format din bunuri mobiliare şi se acordă pe bază de garanţii; hârtii de valoare sau efecte
private sau publice (credit lombard). Aici intră şi aşa numitul credit ipotecare pe bunuri imobiliare; credit
pe amanet
5) Din punct de vedere al destinaţiei finale (al mobilului urmărit de debitor):
credit de producţie (pentru activităţi economice)
1) credit de exploatare: acordat pe timp mai scurt pentru achiziţionarea de materii prime, materiale etc.
2) credit de ameliorare: pe timp lung pentru cumpărarea de maşini, utilaje
3) credit pentru investiţii: pe timp lung (pentru construirea de noi fabrici, uzine, etc.)
b) credit de consum: pentru achiziţionarea unor bunuri de consum de folosinţă îndelungată (aparate
electrocasnice, etc.)
6) După domiciliul creditorului:
a) credit intern (debitorul şi creditorul sunt din aceeaşi ţară)
b) credit internaţional (creditorul şi debitorul sunt din ţări diferite)
Creditul internaţional poate fi:
credit multilateral, acordat de FMI sau alte organisme
aşa numitul credit stand-by ( în aşteptare)
Funcţiile creditului în ţările cu economie de piaţă pot fi sintetizate astfel:
1) mijloceşte mobilizarea resurselor de capital temporar disponibile la întreprinderi şi persoane şi orientarea
acestor resurse către cei care au nevoi mai mari decât posibilităţile proprii de acoperire
2) favorizează desfacerea mărfurilor, favorizează tranzacţiile comerciale
3) influenţează creşterea consumului prin cumpărarea pe credit şi vânzarea în rate a unor bunuri de valoare
mare şi rezultat îndelungat

13
4) contribuie la reglarea circulaţiei monetare prin punerea în circulaţie a unor hârtii de valoare (bani de
credit), precum şi prin operaţii de credit care se substituie monedei sporind viteza de circulaţie a acestuia
şi mărind cantitatea de mijloc de plată puse la dispoziţia economiei naţionale.

2.2. Sistemul bancar în România


Băncile sunt instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi acordă credite,
facilitând soluţionarea problemei pieţei. Aceste instituţii au apărut din timpurile cele mai vechi.
Virgil Madgearu în ,,Cursul de economie politică” menţionează că în sec. XII, zarafii
genovezi nu se ocupau numai cu schimbul monedelor ci primeau de la persoane particulare depozite
de bani pentru păstrare şi acordau la rândul lor împrumuturi sub denumirea cambii monetare. În
principate băncile iau naştere în a doua jumătate a sec. XIX. În 1857 ia fiinţă la Iaşi Banca
Naţională a Moldovei, iar în 1866 la Bucureşti, Banca României. În 1880 a luat fiinţă Banca
Naţională a României ca societate pe acţiuni cu capital iniţial de 30 milioane lei aur, din care circa
10 milioane erau ale statului.
În perioada interbelică au funcţionat în România numeroase bănci comerciale, printre care
Banca Românească, Banca Comercială Română, Banca de Credit, Banca Maramureş, unele bănci
agricole, precum Banca Agricolă, Creditul funciar rural, bazele de credit şi altele.
În literatura economică se arată că există în ţări cu economie de piaţă 4 tipuri de bănci:
1) banca de emisiune cu rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a
acorda credite altor bănci prin operaţii de resort şi de a controla întreaga politică monetară a statului (la
noi Banca Naţională Română)
2) banca de depuneri sau de depozit (acordă credite pe timp scurt care generează următoarele operaţii
scontate, avansuri în cont curent sau deschideri de credit pe care titularul de cont îl poate utiliza, operaţii
de bursă, viramente, credite de gaj)
3) bănci de afaceri: acordă credite pe timp lung întreprinderilor şi contribuie la finanţarea unor proiecte de
investiţii. Resursele lor constau în capital propriu şi nu folosesc depozitele care le-au fost încredinţate
4) bănci specializate sau instituţii financiare specializate:
a) casa de credit agricol
b) credit financiar (credit ipotecar pe timp lung acordat particularilor şi colectivităţilor publice locale)
c) credit naţional acordat comerţului şi industriei pentru modernizare, pentru restructurare
d) bănci populare în ajutorul întreprinzătorilor mici şi mijlocii
e) bănci de comerţ exterior
Există de asemenea bănci specializate cu competenţe internaţionale (BIRD; BERD; Banca
religiilor Internaţionale, etc.). Literatura de specialitate arată 4 funcţii de bază ale activităţii bancare.
Ele nu se identifică cu enumerarea operaţiunilor făcute de bănci.
1) Gestiunea sistemului de plăţi. Astfel prin creditele care le deschid băncile creează moneda, moneda fiind
o aşa numită ban public, statul are misiunea să exercite un control sever asupra activităţii băncii. Prin
politică monetară, statul intervine pentru a regla capacitatea de a crea monedă de către bănci. De aceea,
statul intervine pentru a se asigura că băncile nu vor deveni foarte slabe sau în stare să falimenteze şi de
aceea statul desfăşoară această activitate de control sau supervizare a băncii. Dacă totuşi această slăbire
se produce, pentru a pune la punct unele mecanisme de apărare cel puţin parţială a intereselor
deponenţilor
2) Activitate de transfer. Aşa cum orice întreprindere transferă combină, factori de producţie obţinând
bunuri şi servicii, băncile realizează şi ele operaţii de transfer. Aceasta cu deosebirea că aşa zisa materie
primă pe care ele o pun în operă o reprezintă banii devenind o marfă fungibilă prin excelenţă. Astfel,
împrumutând şi plasând fondurile pe care le colectează, băncile schimbă durata de funcţionare a acestor
fonduri schimbând lichidarea şi eficienţa lor, transformând moneda în care sunt exprimaţi, etc.
14
3) Mutualizarea (divizarea) riscurilor. Se sprijină pe evaluarea riscurilor de către bănci (Consiliul de
administrare a băncilor). Bancherul trebuie să fie prevăzător când împrumută sumele unor debitori să nu
pună aceste sume în pericol. Întrucât banca dă cu împrumut pe cont propriu, ea este cea care suportă
costul. Acest cost se repercutează asupra debitorilor prin intermediul preţului creditului. Bancherul,
consiliul de administraţie este liber să acopere sau să nu cererea de credite a clienţilor săi.
4) Banca intervine pe diviziunea pieţei monetare exercitând o funcţie de arbitraj. Această funcţie vizează
realizarea echilibrului pieţelor internaţionale, vizează ajustarea diferitelor rate ale dobânzilor, ale altor
instrumente negociabile. În concluzie aceste genuri de activităţi se exercită atât în cadrul economiei
naţionale cât şi pe scară internaţională.
Trecerea la economia pe piaţă a dus şi la restructurarea sistemului bancar. Au fost elaborate
legi speciale în acest sens: legea privatizării activităţii bancare, legea băncii private Băncii
Naţionale Române, legea privatizării societăţilor comerciale bancare. Acest sistem bancar a fost
structurat şi organizat pe două nivele:
a) BNR cu funcţii de instituţie de emisiuni de reglementare în domeniul monetar şi al creditelor
b) bănci constituite ca comunităţi bancare pentru atragerea de fonduri de la populaţie, de la agenţi
economic, acordare de credite şi efectuarea altor servicii cu specific bancar.
Banca Naţională Română este banca centrală a statului român. Ea conduce politica monetară
şi de credit în cadrul politicii economice şi financiare a statului nostru şi menţine stabilitatea
monetară.
BNR este instituţia unică de emisiune al statului, ea refinanţează societăţile bancare,
provoacă lichidităţi sistemului bancar şi totodată asigură supravegherea tuturor societăţilor bancare.
Capitalul acestei bănci aparţine în întregime statului. BNR efectuează următoarele operaţii:
a) emisiunea monetară
b) operaţii cu societăţi bancare şi alte instituţii de credit ca şi operaţiuni de rescont
c) face operaţiuni cu trezoreria statului
d) operaţii cu aur şi valute
e) controlul valutar. Acest gen de operaţii sunt concretizate în legea activităţii bancare şi mai ales în
regulamentul de funcţionare a BNR.
f) primesc depozite de la public la vedre şi la termen pentru care acordă dobândă
g) acordă credite pe diferite termene
h) desfăşoară operaţii prin virament, operaţii de clearing şi alte operaţii de gir pe cont propriu sau în contul
terţilor
i) în limita legii se ocupă cu schimbul valutei şi cu operaţii cu metale preţioase
j) se ocupă cu plasarea, cumpărarea, păstrarea şi vânzarea de titluri pe hârtii de valoare, acordă consulting
bancar, garanţii unor depunători, etc.
Au şi unele restricţii: nu au voie să achiziţioneze propriile acţiuni şi acordarea de credite pe
baza acestora, nu se pot angaja în tranzacţii cu valori mobiliare şi imobiliare.
Sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi concentrare de resurse băneşti a persoanelor fizice
şi juridice şi de canalizare a acestora printr-un proces reglementat de alocare către activităţi utile şi
profitabile.
În România, în perioada 1990-2006 sistemul monetar-financiar este puternic dominat de sectorul
bancar acesta reprezentând cel mai important intermediar financiar. În perioada mai sus amintită, sistemul
bancar românesc se caracterizează printr-un nivel scăzut de monetizare şi intermediere financiară . Poziţia
dominantă a sectorului bancar în cadrul sistemului monetar financiar din România se explică printr-o serie de
factori cum ar fi insuficienta dezvoltare a pieţelor de capital, moştenirea economiei cu planificare centrală în
care băncile erau acelea ce contabilizau activitatea întreprinderilor economice fără independenţă financiară
15
etc. Înainte de anul 1990 structura sistemului bancar românesc era similară cu cel din celelalte economii
centralizate. BNR combina funcţiile unei bănci centrale cu unele din funcţiile unei bănci comerciale. În ciuda
denumirii, banca centrală nu este o bancă în sensul băncii comerciale, ci o instituţie guvernamentală, care nu
se preocupă de maximizarea profitului, ci de anumite scopuri pentru întreaga economie. Existau patru bănci
specializate:
• Banca Română de Comerţ Exterior pentru operaţiunile de comerţ exterior;
• Banca de Investiţii pentru operaţiunile privind finanţarea pe termen lung a economiei;
• Banca Agricolă pentru operaţiunile din domeniul agriculturii şi industriei alimentare;
• Casa de Economii şi Consemnaţiuni pentru preluarea resurselor disponibile ale populaţiei,
acestea aveau conturi deschise la BNR şi primeau la nevoie credite pentru suplimentarea resurselor (excepţie
făcea CEC care redepunea banii populaţiei la BNR, activitatea de creditare fiind redusă). Începând cu anul
1991 are loc metamorfoza sistemului bancar românesc. La baza transformărilor stă introducerea unui sistem
organizat pe două niveluri:
Nivelul I - Banca Naţională a României
Nivelul II - băncile comerciale şi cooperativele de credit.
Pe structura fostei bănci centrale şi din structurile instituţiilor financiare specializate s-au format reţele
incipiente preluate de instituţiile care există în prezent.
După sursa BNR, la sfârşitul anului 1990 funcţionau 12 bănci dintre care 7 erau bănci persoane juridice
române iar 5, sucursale ale băncilor străine; în 1995 existau 31 bănci dintre care 24 erau societăţi bancare
persoane juridice române, iar 7 erau sucursale sau reprezentanţe ale băncilor străine; în 1998 existau 45 bănci
dintre care 36 erau societăţi bancare persoane juridice române iar 9 erau sucursale sau reprezentanţe ale
băncilor străine; în 2004 40 de instituţii de credit , respectiv 39 de instituţii care formează sistemul bancar
românesc – 37 bănci cu capital integral sau majoritar privat , din care 7 sucursale de bănci stăine şi 2 bănci
cu capital de stat, precum şi Creditcoop.
La sfârşitul anului 2006 în România funcţionau un număr de 38 bănci persoane juridice române şi
sucursale ale băncilor straine în România. Dezvoltarea cantitativă a sistemului bancar românesc este o
caracteristică a acestei perioade de tranziţie, dar sistemul bancar se caracterizează printr-un grad relativ de
concentrare şi segmentare. Liberalizarea a multiplicat numărul celor ce intervin pe piaţă , cât şi dispersia lor
geografică, cea ce presupune o multiplicare a riscurilor.

Concepte cheie
• sistem financiar bancar • scont – rescont
• bancă(de emisiune, comercială) • rata rezervelor obligatorii
• depozit bancar • trezorerie

Titluri de referate şi de lucrări complexe


1. Rolul şi funcţiile băncii de emisiune. Ce fel de dependenţă (faţă de guvern, faţă de legislativ) poate
asigura o mai bună funcţionalitate a acestei bănci?

16
Cap 3 Piaţa monetară şi componenţa masei monetare

Obiective
- componentele pieţei monetare
- cererea de moneda
- oferta de moneda
- politica monetara

Ca piaţă specifică, piaţa monetară diferă atât de piaţa bunurilor de consum personal cât şi de
cea a factorilor de producţie. Obiectul tranzacţiilor pe o asemenea piaţă îl formează moneda,
numerar şi bani, scripturali. Piaţa monetară deţine un rol tot mai însemnat, aceasta decurgând din
semnificaţia tot mai mare pe care o are moneda în economia naţională. Piaţa monetară constă din
ansamblul tranzacţiilor cu monedă, din confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în
funcţie de preţul ei (rata dobânzii).
Problema definirii monedei a fost dificilă şi foarte controversată. Aceasta deoarece moneda a
fost în realitate receptată de oameni ca un instrument multidimensional. Răspunsul traducătorului la
o astfel de întrebare a fost acela că moneda a fost bunul, lucrul care a spart şi a transformat un
schimb direct între două mărfuri într-un schimb indirect cu cele două faze vânzare şi cumpărare.
Un alt mod de a defini moneda a pornit de la ideea de libertate şi lichiditate. După părerea
adepţilor, aceste idei, moneda ar fi un bun sau simplu semn care dă deţinătorului puterea de a se
elibera de o datorie, de a asigura o plată.

3.1. Componentele pieţei monetare


Privită ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune
secţiunea monetar-financiară într-o economie naţională la un moment dat, destinate achiziţionării de
bunuri şi servicii achitării datoriei, constituirii economiei în vederea investiţiilor şi a altor
plasamente.
Privită ca flux, masa monetară reprezintă masa medie de bani care circulă într-o anumită perioadă de
timp (un trimestru, un semestru sau un an). De-a lungul timpului s-au conturat două componente ale masei
monetare componente care se deosebesc calitativ între ele:
a) dispoziţii băneşti propriu-zise (bani gheaţă, bani lichizi). Această disponibilitate constau din acele
instrumente monetare caracterizate prin lichiditate perfectă. Înseamnă că ele sunt în măsură să stingă
imediat o datorie sau să mijlocească direct o tranzacţie comercială fără ca deţinătorul lor să cheltuiască
timp şi fără diminuarea resurselor sale băneşti. Aceste instrumente se caracterizează prin lichiditate
perfectă sau lichiditate prin excelenţă.
b) disponibilităţi semimonetare (,,aproape bani”). Aceste disponibilităţi sunt formate din acele instrumente
monetare care necesită una sau mau multe operaţii pentru ca posesorul lor să ajungă la bani lichizi.
Aceasta presupune consum de timp pentru efectuarea operaţiilor fără a exista riscul diminuării cantităţii
de monedă deţinută de el. Analiza masei monetare se realizează cu ajutorul conceptului de agregat
monetar. Acest agregat monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare.
Criteriul de departajare şi de includere a instrumentelor de plată în agregatele monetare îl constituie
capacitate lor de a asigura lichiditate bănească, de a ajunge la bani lichizi.
Primul agregat monetar este simbolizat cu litera M1. Este format din următoarele elemente:
a) numerarul în circulaţie bani de hârtie şi moneda divizionară)

17
b) conturile bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor non-finaciari
c) cecurile la purtător sau de călătorie
M2 reprezintă masa monetară în sens mai larg, cuprinzând în plus faţă de elementele de la M1
următoarele:
a) depozitele sau depunerile de economii la vedere aflate în conturile bancare neoperabile prin cecuri
b) depunerile la CEC
c) depunerile pe timp scurt la bănci intrate în gestiunea acestora
d) acţiuni ale fondului de ajutor reciproc ce pot face obiectul unor tranzacţii monetare
Diferenţa dintre M2 şi M1 notată cu m2 reprezintă disponibilităţi ale rezidenţilor nonfinanciari
gestionate de organizaţiile financiar-bancare. Această diferenţă mai poate fi numită masă semimonetară.
M3 cuprinde în plus faţă de M2 lichidităţi pe timp scurt care nu pot fi încadrate în masa semimonetară
(m2). Diferenţa M3 – M2 este m3 şi este formată din următoarele componente:
a) depunerile pe termen limitat şi bonurile de economii
b) depunerile şi titlurile de comerţ în monede străine convertibile
c) bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere împrumutate de stat, precum şi bonuri negociabile
d) bonuri de economii P.T.T.R
Componentele m2 şi m3 luate împreună, adică M3 – M1 formează economiile lichide depuse pe
termen scurt.
Al patrulea agregat L cuprinde pe lângă cele incluse în M3 economiile contractuale depuse pe termen
şi diferite alte plasamente şi titluri negociabile ca şi titlurile de valoare emise de agenţii nonbancari.
Numărul agregatelor monetare ca şi denumirea componentelor lor nu sunt aceleaşi în toate
ţările.
În concluzie, piaţa monetară este o piaţă specifică în care acţionează ca pe orice altă piaţă,
cererea şi oferta. Aici însă operează cererea şi oferta de monedă care determină masa monetară.

3.2. Cererea şi oferta de monedă


Masa monetară în circulaţie din fiecare ţară este puternic influenţată de cererea şi oferta de
monedă.
Cererea de monedă este influenţată la rândul ei atât de factori obiectivi cât şi de factori
subiectivi.
1) Valoarea totală a schimburilor mijlocite efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acestora.
Masa monetară M se află în raport direct proporţional cu volumul bănesc al bunurilor
economice schimbate. Acest volum bănesc rezultă din înmulţirea volumului fizic al bunurilor şi
serviciilor vândute – cumpărate (T) înmulţit cu nivelul preţurilor (P). În acelaşi timp, M evoluează
în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei (V); V = numărul de activităţi de schimb
pe care le înlesneşte o unitate monetară în perioada de timp pentru care se calculează masa
monetară.
TP
M =
V
2) Amploarea creditului

18
Masa monetară depinde de acest factor, adică de raportul între vânzare pe datorie şi plăţile făcute în contul
creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă
3) Comportamentul agentului economic faţă de monedă
J.M.Keynes sintetiza acest comportament al agentului economic prin expresia ,, intensitatea înclinaţiei spre
lichiditate”
Această înclinaţie are scopuri concrete:
a) mobilul venitului sigur (de a păstra bani lichizi, de a nu-i cheltui pe măsura încasărilor)
b) mobilul afacerilor. Ca orice om de afaceri, agentul economic vizează un plasament bun în viitor a
capitalului său
c) mobilul prudenţei: pentru viitoarele situaţii neprevăzute
d) mobilul speculaţiei: banii lichizi sunt superiori titlurilor de valoare de credit.
Stocul de monedă în circulaţie, moneda existentă la agentul economic ca şi cea folosită într-
un anumit orizont de timp se măsoară prin conceptul de lichiditate monetară. Se exprimă în mărimi
absolute şi mărimi relative.
În mărimi relative, lichiditatea monetară se exprimă prin rata lichidităţii. Aceasta reprezintă
raportul între nivelul mediu anual al sumei agregatelor monetare şi nivelul tranzacţiilor economice
mijlocite de monedă.
Inversul ratei lichidităţii îl reprezintă viteza de circulaţie a monedei. Sporirea acesteia duce
la reducerea necesarului de lichiditate monetară în timp ce scăderea ei reprezintă simptomul
formării unor structuri monetare inactive.
Oferta de monedă înseamnă punerea diferitelor instrumente monetare în circulaţie. Această ofertă este
făcută de:
a) Băncile comerciale
b) Trezoreria
c) Banca Naţională Română
Banca Comercială creează monedă în cont (monedă scripturală prin acordarea de credite
agenţilor economici). Astfel, băncile comerciale îşi corelează activitatea cu BNR creând monedă
prin aşa zisa ,,expansiune” a depozitelor la vedere.
Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la banca comercială sub
forma obligaţiilor emise şi negociate.
BNR creează ofertă de monedă prin următoarele direcţii:
1) biletele sale de bancă intră în ,,scenă” sau alimentează nevoile de resurse financiare ale statului.
Când bugetul este întocmit cu deficit, trezoreria subordonată BNR emite bonuri de
trezorerie. Sunt titluri de credit transmisibile scontabil purtătorilor de dobândă sunt pe termen scurt
pentru a acoperi cheltuielile administrate de stat.
2) BNR modifică masa monetară naturală, în funcţie de nevoile de valută convertibilă.
Astfel BNR sporeşte masa monetară când cumpără devizele străine obţinute de agenţii economici prin
raportul de mărfuri.
Totodată BNR diminuează masa monetară cu ocazia vânzării devizelor pentru a finanţa importurile pe care le
fac agenţii economici.
3) Biletele de banca intră în circulaţie în situaţia în care băncile comerciale au nevoie de surse suplimentare
pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile clientelei lor.

19
Echilibrul pieţei monetare (echilibrul dintre cerere şi oferta de monedă) este o funcţie foarte
importantă în special a BNR. Echilibrul pieţei monetare poate fi considerat când la un anumit nivel
al ratei dobânzii, cantitatea de monedă oferită să fie egală cu cantitatea de monedă cerută.
Oferta de monedă creşte pe măsura creşterii ratei dobânzii. Cererea de monedă sporeşte odată cu diminuarea
ratei dobânzii.

3.3. Politica monetară


Piaţa monetară se află sub incidenţa politicii monetare. Există o deosebire substanţială între
acţiunile legilor economice obiective studiate de economia politică şi aplicarea cerinţelor acestor
legi de către puterea statală. Politica economică, indiferent sub ce formă este aplicată este o
activitate subiectivă prin programele puse de puterea executivă şi modalităţile de realizare.
Legile economice sunt obiective, care acţionează indiferent de voinţa oamenilor. Dacă
cerinţele acestei legi sunt aplicate în economie, economia beneficiază de creşterea economică de
dezvoltare.
Politicile economice depind de puterile aflate la guvernare. Ele propun legi subiective. În
măsura în care legile subiective se subordonează cerinţelor legilor obiective şi politicile economice
sunt realiste sunt în concordanţă cu dezvoltarea cu creşterea economică.
Politicile monetare sunt acţiuni exercitate de autorităţile monetare (BNR, trezorerie) asupra
masei monetare şi asupra activelor financiare în vederea orientării economiei spre stabilitate pentru
deschiderea economiei naţionale spre exterior. Literatura economică arată că obiectivele urmărite
prin politica monetară de agenţii monetari pot fi grupate în două obiective:
a) organizarea activităţii bancare şi protecţia deponenţilor, prevenirea riscului şi gestiunea corespunzătoare
a resurselor.
b) reglarea masei monetare prin condiţii şi mijloace care să favorizeze realizarea obiectivelor generale ale
politicii economice
Pe plan internaţional, această politică trebuie să asigure reglarea cererii şi ofertei de monedă,
iar pe plan extern echilibrul balanţei de plăţi. Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt în
număr de 4:
1) manevrarea taxei scontului şi a rescontului
2) cumpărarea şi vânzarea de titluri de valoare pe piaţa deschisă
3) variaţiile cotelor rezervelor obligatorii pe care BNR le controlează
4) rata de refinanţare bancară
1. Manevrarea taxei scontului şi a rescontului
Banca centrală joacă un rol important în crearea de monedă prin tehnica indirectă a rescontării
titlurilor de credit. Aici se aplică scontarea taxei scontului şi taxa rescontului. Scontul este o operaţie de
credit, de cumpărare a efectelor de comerţ care nu au ajuns la scadenţă (bilete de ordin). Rescontarea este
operaţia efectuată de banca centrală a unei ţări în vederea aprovizionării cu mijloace băneşti lichide a băncii
comerciale.
Pe baza vânzării la banca centrală a unui portofoliu de cambii scontate de ele, băncile
comerciale obţin în schimb mijloace băneşti înainte de scadenţele cambiilor respective. În acest fel
rescontul apare ca o operaţie de refinanţare de către banca centrală, iar creditele de rescont
constituie o pârghie de acţiune asupra circulaţiei monetare.
2) Cumpărarea şi vânzarea de titluri de valoare pe piaţa deschisă (open market)

20
Acest instrument este folosit mai ales în SUA întrucât tranziţia între banca comercială
generează fie un excedent, fie un deficit global de lichidităţi, banca de emisiune intervine pentru ,,a
reteza” excedentul respectiv şi pentru ,,a completa” deficitul după caz.
În prima situaţie, banca de emisiune cedează pe piaţa monetară o fracţiune din efectele
publice (creanţe asupra trezoreriei) sau din cele private. Astfel, prin cumpărăturile pe care le
efectuează agenţii economici, diminuează masa monetară. În cazul opus, banca de emisiune
achiziţionează pe piaţă o parte a efectelor publice sau private deţinute de banca comercială.
Se pun astfel în circulaţie cantităţi sporite de monedă. Această politică înseamnă că
intervenţia sa, BNR ,,deschide” piaţa care în stadiul său nu funcţionează doar pe baza tranziţiei între
băncile comerciale.
3) Acest instrument trebuie folosit cu multă precauţie de către BNR.
4) Rata de refinanţare bancară
BNR furnizează lichidităţi societăţilor bancare solicitante în conformitate cu obiectivele de politică
monetară. Este o operaţie de creditare pe timp scurt (circa 90 de zile) prin linii de credit create de BNR prin
creditul de lichiditate.
Politica banilor ieftini. Dacă echilibrul BNR este realizat la un anumit nivel care este însoţit de
şomaj, de folosire incompletă a capacităţii de producţie urmează să se recurgă la politica banilor ieftini.
Ea constă în setul de măsuri care să facă creditul ieftin şi uşor de obţinut. Pentru sporirea ofertei de bani,
banca centrală va face:
cumpărări de hârtii de valoare de la bănci şi populaţie şi piaţa deschisă
reducerea ratei legale de rezervă
reducerea taxei scontului
Urmare a unor asemenea măsuri are loc sporirea rezultatelor suplimentare ale sistemului băncii
comerciale.
Politica banilor scumpi. Dacă un asemenea nivel al PNB generează inflaţie prin cerere se recurge la
această politică monetară. Constă în reducerea posibilităţilor de a obţine credit şi în creşterea costurilor lui.
Acţiuni întreprinse:
vinderea de hârtii de valoare de către trezorerie pe piaţa deschisă către instituţiile de depozit şi către
populaţie.
Ridicarea ratei legale de rezervă
Ridicarea ratei dobânzii: instituţiile îşi reduc afacerile curente şi nu acordă noi împrumuturi
Astfel, oferta de bani se reduce ceea ce antrenează creşterea ratei dobânzii. Această creştere duce în final la
restrângerea investiţiilor, la limitarea inflaţiei prin cerere.

Concepte cheie
• Piata monetara • Echilibrul monetar
• Cererea de moneda • Masa monetara
• Oferta de moneda • Agregate monetare
Titluri de referate şi de lucrări complexe

1. Pe baza datelor statistice oficiale, analizaţi dinamica şi structurile masei monetare în România în
perioada 1995 – 2000
21
2. Politica monetară sau fiscală? Realizaţi un studio de caz pe exemplul unei ţări, respective pentru o
anumită perioadă.

22
Cap 4 Piaţa capitalului (financiară)

Obiective
- Obiectul pieţei capitalului
- rolul instituţiilor pieţei capitatlului într-o economie
- formarea cererii şi ofertei de capital
- instituţiile pieţei capitalului

Piaţa capitalului sau piaţa activelor financiare o definim aici ca loc (cadru) de întâlnire între
nevoile de resurse băneşti ale întreprinzătorilor (global deficitari la acest capitol) şi disponibilităţile
băneşti ale menajelor, ale gospodăriilor de familie (global excedentare la asemenea resurse). Deci,
piaţa financiară mijloceşte plasamentele economiilor populaţiei şi ale societăţilor de asigurări în
hârtii de valoare pe termen lung (acţiuni şi obligaţiuni) emise de societăţile comerciale pe acţiuni şi
de administraţiile publice, ca instrumente de finanţare externă. Procesul arătat este mijlocit de
unităţile bancar-financiare, care îşi desfăşoară activitatea pe baze comerciale.

4.1. Obiectul pieţei capitalului: hârtiile de valoare pe termen lung


Economia contemporană este o economie de schimb monetar. Ca urmare, tranzacţiile apar în
dublă ipostază: ca fluxuri monetare (din unghiul cumpărătorului ca o cedare de monedă); ca fluxuri
reale (din punctul de vedere al vânzătorului ca livrare de bunuri de consum personal şi
investiţionale).
O manieră de abordare a obiectului acestei pieţe porneşte de la conceptul de active şi
clasificarea lor.
Activele sunt bunuri care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor. Cea mai
generală clasificare a activelor constă în gruparea lor în fizice şi financiare. Activele fizice constau
în bunuri de capital fix (clădiri, echipamente, utilaje etc.), în suprafeţe de terenuri, în stocuri şi
rezerve materiale, bunuri de consum de folosinţă îndelungată, inclusiv locuinţele.
Veniturile generate de activele fizice diferă de la o categorie de active la alta după cum
urmează: capitalul fix (profitul, dobânda); terenurile, locuinţele (rente, chirii); bunuri de folosinţă
îndelungată (servicii de consum).
Activele financiare constau din depozitele monetare şi semimonetare, inclusiv din hârtiile de
valoare pe termen scurt şi pe termen lung (sau iară termen). În fond, cumpărările de hârtii de
valoare reprezintă alternative ale plasării hârtiilor de valoare băneşti (Vezi J. Tobin: “Teoria
portofoliilor diversificate”.
O sumă de bani poate fi economisită în două moduri diametral opuse: reţinerea în stare
lichidă (bani inactivi); plasarea într-o afacere (bani activi). Trecerea banilor din starea lor inactivă în
cea activă înseamnă practic efectuarea unuia din plasamentele posibile:
cumpărarea de bunuri imobiliare;
constituirea unui depozit bancar (vezi piaţa monetară);
achiziţionarea de hârtii de valoare pe termen lung (piaţa capitalurilor);
folosirea într-o afacere pe cont propriu (investiţii).

23
Hârtiile de valoare se clasifică, în primul rând, după orizontul de timp al valabilităţii lor în:
hârtii de valoare pe termen scurt; hârtii de valoare pe termen lung. Hârtiile de valoare pe termen
scurt sunt acelea care facilitează finanţările, respectiv prin care se fac plasamente pe perioade mai
mici de un an (efecte de comerţ, bunuri de tezaur, certificate de depozit).
De regulă, se afirmă că asemenea hârtii de valoare fac obiectul pieţei monetare. Hârtiile de
valoare pe termen lung se constituie din acele active financiare la care mijloacele finanţări externe,
respectiv asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an (sau iu-ă termen). Acţiunile şi
obligaţiunile fac parte din această categorie de hârtii de valoare.
În al doilea rând, hârtiile de valoare se grupează în active cu venituri fixe (obligaţiunile şi acţiunile
privilegiate) şi cu venituri variabile (acţiunile ordinare). Obligaţiunea este deci un titlu de credit pe termen
lung. Valoarea nominală a obligaţiunii reprezintă suma cu care emitentul (debitorul) este creditat de către
subscriptor (creditorul). Emitentul este obligat să plătească deţinătorului, la un termen specificat (scadenţă),
valoarea nominală a obligaţiunii şi, periodic (anual sau semestrial), până la termenul de scadenţă, o dobândă
fixă, numită cuponul obligaţiunii.
Acţiunea este un titlu de proprietate, prin care se dovedeşte participarea deţinătorului la capitalul
social al societăţii comerciale pe acţiuni emitente. Valoarea înscrisă pe acţiune, valoarea nominală este parte
a capitalului social. Anual, deţinătorul de acţiuni primeşte un dividend, a cărui mărime este proporţională cu
profitul disponibil al societăţii pe acţiuni şi cu numărul acţiunilor, deţinute în momentul încheierii bilanţului.
Acţiunile pot fi privilegiate (cărora li se atribuie un dividend fix) şi ordinare (dividendul
fiind, în acest caz, dependent de dimensiunile profitului societăţii).

4.2. Cererea şi oferta de hârtii de valoare pe termen lung


Cererea pentru hârtii de valoare pe termen lung o exercită, în principal, gospodăriile (menajele) şi
unele instituţii financiare (casele de pensii, societăţile de asigurări). Dimensiunile cererii pentru astfel de
bunuri sunt rezultatul anticipărilor realizate de cumpărătorii potenţiali în ceea ce priveşte: randamentul,
câştigul potenţial, riscul investiţiilor în hârtii de valoare, lichiditatea hârtiilor de valoare.
Randamentul hârtiilor de valoare pe termen lung (de pildă, a unei obligaţiuni) se determină
ţinându-se seama de faptul că venitul generat de această hârtie de valoare (cuponul) rămâne fix până
la scadenţă. În plus, răscumpărarea obligaţiunii (stingerea relaţiei de creditare) implică plata unei
sume egale cu valoarea nominală (la scadenţă).
Deci, randamentul unei obligaţiuni poate fi aproximat prin raportul dintre cuponul şi preţul
obligaţiunii (fie ca un coeficient, fie procentual).
Investiţia în hârtii de valoare pe termen lung este motivată şi de câştigurile totale ce ar putea apărea ca
urmare a creşterii preţurilor acestor hârtii. Expresia procentuală (în raport de preţ) a câştigului total al unei
hârtii de valoare se calculează prin însumarea randamentului hârtiei de valoare în cauză şi a creşterii
procentuale a preţului ei. Evident, acest câştig este unul potenţial, deoarece:
el devine efectiv numai dacă anticipările se dovedesc corecte;
încasarea câştigului are loc numai în momentul vânzării hârtiei de valoare.
Modificarea preţului hârtiilor de valoare generează tranzacţii speculative. Acestea sunt de
două feluri: unele se bazează pe anticipări ale reducerii preţului; altele pe anticipări ale creşterii
preţului. Ambele tipuri de speculaţii sunt expresii ale principiului cumpără ieftin şi vinde scump”.
Vânzătorul de hârtii de valoare (un participant bear) are drept lozincă: “vinde azi scump şi cumpără
mâine ieftin”; cumpărătorul, dimpotrivă (un participant «bull») se conduce după principiul
“cumpără astăzi ieftin şi vinde mâine scump”.

24
Hârtiile de valoare pe termen lung prezintă grade diferite de risc, investitorii (solicitanţii)
raportându-se la acesta. De pildă, obligaţiunile sunt mai puţin riscante decât acţiunile, iar
obligaţiunile guvernamentale mai puţin riscante decât celelalte obligaţiuni etc. Să reţinem aici ideea
că hârtiile de valoare cu grad înalt de risc asigură (permit) venituri mai mari.
Lichiditatea hârtiilor de valoare, anticiparea ei se referă la şansa vânzării lor rapidă şi cu
cheltuieli minime. În general, hârtiile de valoare listate la bursă au un grad ridicat de lichiditate.
Unii solicitanţi de hârtii de valoare (cei mari şi puternici economic) nu ţin seama de criteriul
lichiditate în decizia lor de a-şi plasa disponibilităţile băneşti.
În concluzie, cumpărătorii de hârtii de valoare pe termen lung se orientează spre acele hârtii
de valoare care le asigură concomitent: randamente înalte, riscuri mici şi lichiditate rapidă.
Oferta hârtiilor de valoare pe termen lung (sau fără termen) este susţinută de întreprinderi şi
administraţii publice (participanţi general deficitari în ceea ce priveşte economiile). Pentru agenţii economici
întreprinzători, susţinerea investiţiilor fizice care generează venituri după mai mulţi ani de la începerea
obiectivului se poate face numai prin atragerea de resurse financiare (interne sau externe) pe termen lung.
Economia contemporană se poate desfăşura normal numai prin folosirea ambelor resurse de finanţare. În
acest fel, se rezolvă contradicţia dintre economiile numeroase, mici şi dispersate, pe de o parte şi nevoia de
resurse financiare mari, pe de alta, în măsură să asigure realizarea obiectivelor economice la nivelul
exigenţelor tehnico-ştiinţifice actuale.
Sursele financiare externe se pot asigura, în afara creditelor bancare pe termen lung, prin
emisiunea de hârtii de valoare pe termen lung (obligaţiuni şi acţiuni). Dacă ar fi să ne oprim la
hârtiile de valoare pe termen lung, atunci agenţii economici investitori pot alege între emisiunea de
obligaţiuni şi cea de acţiuni. În continuare, încercăm să conturăm unele comportamente ale
agenţilor economici ofertanţi de asemenea active.
Din punctul de vedere al societăţilor comerciale, emisiunile de obligaţiuni sunt mai riscante,
deoarece dobânda (fixă) la acestea trebuie plătită, indiferent de mărimea profitului. Deci, se poate
trage concluzia că societăţile comerciale ar trebui să apeleze cât mai puţin la obligaţiuni. Dar,
recurgerea mai ales la noi emisiuni de acţiuni sporeşte numărul proprietarilor-acţionari, fapt care
poate duce la reducerea profitului net pe o acţiune, dacă profitul total rămâne constant.
În finanţarea externă relaţia între hârtii de valoare cu venit fix (obligaţiuni) şi cea prin hârtii
de valoare cu venit variabil (acţiuni) este una dintre pârghiile financiare ale societăţilor comerciale.
Această pârghie este o sabie cu două tăişuri, în sensul că sporirea ponderii obligaţiunilor măreşte
riscul finanţării pentru societate, dar ea are impact favorabil asupra profitului net pe acţiuni.
Societăţile comerciale sunt confruntate cu problema dificilă a identificării acelei mărimi a pârghiei
financiare care echilibrează obiectivul maximizării profitului net pe o acţiune cu cel al minimizării
riscului finanţării. Oricum, creşterea presiunii financiare este limitată, deoarece, dacă emisiunea de
obligaţiuni ar fi excesivă, cumpărătorii potenţiali ar manifesta reţineri în achiziţionarea
obligaţiunilor respective.
Piaţa capitalurilor se referă, deci, la achiziţiile şi vânzările de titluri de valoare cu o scadenţă
mai mare de un an. Principalele componente ale acestei pieţe sunt:
–piaţa acţiunilor, care deţine ponderea principală (în fond, acţiunile nu au scadenţă);
–piaţa ipotecară, (vânzarea-cumpărarea de rente economice);
–piaţa obligaţiunilor emise de societăţile comerciale;
–piaţa obligaţiunilor emise de administraţiile publice.

25
4.3. Instituţiile pieţei financiare. Bursa de valori şi mecanismele ei
Bursa constă dintr-o serie de pieţe de active, adică de viitoare fluxuri de beneficii. Pe fiecare
dintre aceste pieţe oferta şi cererea se egalează în fiecare zi. Cererea şi oferta reflectă anticipările
divergente ale cumpărătorilor şi vânzătorilor cu privire la beneficiile viitoare. Tranzacţiile au loc
între cei ale căror anticipări se abat de la preţul de piaţă curent. Dat fiind că se poate cumpăra exact
cât se vinde, putem spune că preţul (cursul) de echilibru pe o piaţă de active reflectă «balanţa
anticipărilor». “(L.M. Lachmann)
Funcţionarea pieţei capitalului (financiară) presupune existenţa unor instituţii specifice cum
sunt: comisia hârtiilor de valoare; casele de brokeraj; bursa de valori.
Comisia hârtiilor de valoare este un organism general care are o serie de responsabilităţi în ceea ce
priveşte coordonarea acestei pieţe specifice, cum sunt:
(a) înregistrarea tuturor hârtiilor de valoare emise pe piaţa primară şi confirmarea prospectelor de
emisiune;
(b) atestarea brokerilor şi a caselor de brokeraj, precum şi urmărirea activităţii lor;
(c) controlul activităţii burselor de valori;
(d) aprobarea înfiinţării unor noi burse de valori.
Aceste funcţii generale sunt adaptate şi concretizate în fiecare ţară.
Casele de brokeraj constituie o altă instituţie specifică pieţei financiare, activitatea brokerului fiind
concepută la trei niveluri:
–brokerul ca persoană fizică;
–ca asociaţii de brokeri;
–la nivelul caselor de brokeraj, ca intermediar între cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare.
Funcţiile caselor de brokeraj sunt: introduc noile emisiuni pe piaţa primară; fac tranzacţii pe
pieţele secundare; efectuează tranzacţii pe cont propriu (dealing); se ocupă cu gestionarea
portofoliilor de hârtii de valoare; acordă consultanţă în probleme de investiţii financiare.
Bursa de valori este o piaţă publică (fictivă) organizată pentru a mijloci tranzacţii cu hârtii
de valoare pe termen lung, emise anterior de către cele mai importante societăţi comerciale pe
acţiuni, precum şi de către autorităţile publice. Particularitatea bursei de valori ca piaţă financiară
poate fi pusă în evidenţă de următoarele:
–pe o asemenea piaţă, preţurile sunt stabilite zilnic ca balanţă a anticipărilor;
–preţurile se formează în cadrul şedinţelor de licitaţii, pe baza cererii şi ofertei care se
egalează zilnic;
–licitaţia se desfăşoară într-un loc anumit, în zile şi la ore programate;
–şedinţele de licitaţie se organizează în baza câtorva principii: (a) tranzacţiile se realizează în
conformitate cu ordinele de vânzare şi de cumpărare, care cuprind trei tipuri de preţuri: minim de vânzare,
maxim de cumpărare şi preţul zilei; (b) în cadrul unei şedinţe de licitaţie se stabileşte un preţ fix (al zilei)
pentru fiecare categorie de hârtii de vânzare; (c) fiecare categorie de hârtii de valoare beneficiază de
serviciile unui broker specialist.
Întrucât instituţiile pieţei capitalului oferă cadrul permisiv de manifestare a unităţilor economice, bursa de
valori (principala instituţie) funcţionează după reguli clare şi obligatorii. În plus, activitatea sa este
permanent supravegheată.
Un astfel de statut al bursei s-a impus ca urmare a specificului şi rolului ei:
–marea varietate a bunurilor mobiliare tranzacţionate;

26
–interesul de a grupa asemenea negocieri în locuri speciale pentru a uşura întâlnirea dintre posesorii
de titluri şi cei de capital bănesc;
–nevoia de a garanta securitatea şi omogenitatea operaţiunilor.
Regulile de funcţionare a bursei de valori se referă la :
–condiţiile de înfiinţare a acesteia;
–funcţionarea conducerii instituţiei;
–condiţiile de îndeplinit pentru ca un titlu mobiliar să poată fi cotat pe piaţă;
–modul de formare a cursului etc.
Bursa de valori este organizată ca societate comercială (pe acţiuni) privată, publică sau
mixtă. Organizarea internă a bursei este foarte riguroasă, iar obligaţiile ei fală de agenţii economici
sunt clare. Conducerea operativă a bursei este asigurată de Consiliul bursei (format din
reprezentanţii aleşi ai acţionarilor, ai emitenţilor şi ai salariaţilor), acesta fiind împuternicit cu
organizarea şi reglementarea întregii funcţionări a acesteia.
Pentru ca un titlu de valoare să fie admis pentru a fi tranzacţionat la bursă (să intre în
standing-ul ei), acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv emitentul să se înscrie în
anumiţi parametri (să aibă o anumită dimensiune, exprimată în mărimea capitalului propriu, să se
înscrie într-un nivel de rentabilitate, să ofere informaţiile necesare publicului, să aibă obiective
strategice) în Franţa, de pildă, doar 3000 de societăţi pe acţiuni, din cele peste 300.000, sunt admise
să tranzacţioneze la bursă.
Una dintre cele mai complexe probleme este cea a mecanismului de formare a cursului
hârtiilor de valoare: Ceea ce se poate spune aici, deocamdată, este faptul că nivelul şi dinamica
cursului hârtiilor de valoare pe termen lung se stabilesc în raport de câţiva factori generali: cererea
şi oferta pe piaţa respectivă; mărimea dividendului asigurat; dinamica preţurilor; rata dobânzii.
Operaţiunile bursiere se împart în operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Operaţiunile la vedere
presupun livrarea imediată, în limitele regulamentului, a titlurilor de valoare la cursul (preţul zilei) acceptat
de agenţii participanţi.
Operaţiunile la termen sunt acelea în care contractarea, înţelegerea privitoare la numărul
titlurilor tranzacţionate la cursul de schimb şi la data scadenţei se va realiza la un moment dat (To),
efectuarea tranzacţiei urmând a se derula ulterior, la data fixată (Tl) numită zi de scadenţă.
Aceste operaţiuni (la termen) au o tentă speculativă; unul dintre agenţii contractanţi câştigă,
altul pierde, în funcţie de relaţia de mărime între cursul contractat (ferm) şi cel existent în ziua
derulării tranzacţiei.
Vânzătorul mizează pe scăderea cursului titlurilor, el fiind considerat un speculator (jucător)
«a la baisse». Cumpărătorul contează pe ridicarea cursului hârtiilor de valoare contractate şi de
aceea poate fi considerat un speculator «a la hausse ».
În sistemul pieţelor, bursa de valori şi-a demonstrat rolul major în economia modernă. În continuare,
doar câteva argumente în favoarea aprecierii făcute. Bursa de valori:

–stimulează procesul investiţional, concomitent cu dezvoltarea sentimentului de siguranţă


economică şi de proprietar (este vorba de cei care cumpără active financiare);
–acţionează pozitiv asupra pieţei muncii, asupra pieţei bunurilor şi serviciilor de consum şi de
capital; această funcţie decurge din preferinţa menajelor pentru patrimoniul financiar;
–transformă rapid, operativ, capitalul bănesc în capital real (factor de producţie) şi invers;
–favorizează libera intrare pe piaţă a capitalului şi înalta sa mobilitate;

27
–stimulează procesul de concentrare a puterii economice, de preluare a controlului asupra unor
societăţi pe acţiuni; aceasta se obţine prin deţinerea pachetului acţiunilor de control;
–este un barometru extrem de sensibil al stării economiei; scăderea bruscă a cursurilor prevesteşte
declanşarea unei crize şi/sau a recesiunii; ridicarea cursurilor, dimpotrivă, este un semn al expansiunii;
–operaţiunile speculative la bursă sustrag, însă, disponibilităţi băneşti însemnate de la procesele
economice reale.

Concepte cheie

• piaţa de capital • dividend


• titluri de valoare • rată de actualizare
• piaţa primară • lichiditate
• piaţa secundară

Titluri de referate şi de lucrări complexe

1. Rolul instituţiilor financiare în funcţionarea economiei


2. Pieţele de capital în România

28
Cap 5 Piaţa muncii – piaţă derivată în economia de piaţă

Obiective
- Piaţa muncii şi structurile ei
- Funcţii şi particularităţi ale pieţei muncii
- Segmentarea pieţei muncii. Formarea nivelului salariului pe diferite pieţe.
- Oferta şi cererea de muncă. Teoria productivităţii marginale a muncii.

5.1. Piaţa muncii şi structurile ei


Piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă poate fi definită ca spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă
şi se negociază în mod liber pe de o parte cererea de forţă de muncă de către deţinătorul de capital în calitate
de cumpărător şi ofertantul reprezentat prin posesorii de forţă de muncă. Totodată această piaţă se prezintă şi
ca sistem al relaţiilor şi tranzacţiilor care asigură prin mecanisme specifice înainte de toate prin intermediul
salariului specific al negocierilor, echilibrarea ofertei şi cererii de muncă.
Piaţa muncii ca piaţa a celui mai important factor de producţie se află într-o strânsă legătură cu celelalte
pieţe. Pe de o parte ea receptează semnalele de pe piaţa bunurilor şi serviciilor de pe piaţa capitalurilor şi este
influenţată de mişcarea acestora şi de modul de funcţionare. De exemplu, fenomenul inflaţionist şi creşterea
preţurilor la bunuri şi servicii exercită o presiune asupra transferului cu privire la salarizare.
Pe de altă parte, piaţa muncii transmite propriile semnale şi cerinţe spre celelalte pieţe.

5.2. Funcţii şi particularităţi ale pieţei muncii


Piaţa muncii în procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale îndeplineşte, în esenţă,
următoarele funcţii de ordin economic, social-economic şi educativ.
1) Piaţa muncii cuprinde alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, teritoriu cu
valoare şi structura cererii de forţă de muncă.
2) Piaţa muncii este locul de unire şi combinare a forţei de muncă cu mijloacele de producţie.
3) Piaţa muncii are o influenţă puternică asupra formării şi repartizării veniturilor.
4) Piaţa muncii contribuie la formarea şi orientarea climatului de muncă şi de protecţie socială.
5) Piaţa muncii furnizează informaţii pentru procesul de orientare profesională, recalificare şi reintegrare a
forţei de muncă.
Particularităţile pieţei muncii:
a) este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate. Prin aceasta, ea condiţionează atât
echilibrul economic cât şi cel social-politic. Astfel, literatura economică şi literatura socială subliniază
idea că în condiţiile actuale dreptul la muncă, la alegerea liberă a profesiei şi a locului de muncă
reprezintă în egală măsură un act economic şi unul de justiţie socială, de echilibru social.
b) Piaţa muncii este mai complexă, dar mai organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte pieţe.
Aceasta deoarece piaţa muncii este cadrul în care se confruntă mulţi agenţi economici şi parteneri sociali,
adică salariaţii şi întreprinzătorii organizaţiilor patronale pe de o parte, sindicate, statul ca agent
economic şi salariaţii din societăţile comerciale ale statului şi din regii autonome, etc. pe de altă parte
c) Piaţa contemporană a muncii este o parte contractuală şi participativă. Aceasta deoarece pe această piaţă
negocierea şi contractul de muncă joacă un rol esenţial în determinarea cererii şi ofertei de muncă.

29
De exemplu, Organizaţia Internaţională a Muncii a elaborat o multitudine de reglementări pe plan
internaţional a unor instituţii, a unor legi, etc. Totodată, formarea şi funcţionarea pieţei muncii reprezintă o
componentă importantă a procesului de tranziţie la economia de piaţă. La acest proces de tranziţie, trebuie să
participe toate categoriile de agenţi economici şi care cuprind:
1) privatizarea şi diversificarea formelor de proprietate
2) sporirea gradului de libertate a agentului economic şi lichidarea monopolului statului în diferite domenii
3) crearea cadrului organizaţionale, instituţional şi legislativ necesar funcţionării acestei pieţe

5.3. Segmentarea pieţei muncii. Formarea nivelului salariului pe diferite pieţe.


În ultimele decenii, mai ales după 1960, analiştii au ajuns la concluzia că nu există o unică piaţa a muncii
la scara întregii economii naţionale. Principial, metodologic, acest lucru înseamnă următoarele:
1) existenţa mai multor segmente ale pieţei muncii care s-au constituit de-a lungul anilor.
2) existenţa unor bariere în calea trecerii de la un segment la altul
3) există o modalitate a forţei de muncă, mai ales în limitele fiecărei pieţe
4) salariile se formează şi sub influenţa unor factori sociali, politici, instituţionali, etc.
De exemplu, la primul aspect că există mai multe segmente de piaţă: în literatura economică se arată
existenţa acestui segment care se clasifică astfel:
a) după forma de proprietate:
1) piaţa muncii din sector privat
2) piaţa întreprinzătorilor publici ( piaţa producătorilor de armament)
b) după dimensiunea utilizatorilor de muncă:
piaţa cererii de muncă din partea marilor firme
piaţa muncii pentru IMM
c) după gradul de organizare a ofertei de forţă de muncă:
piaţa salariaţilor liberi
piaţa salariaţilor organizaţi în sindicate (sindicalizaţi)

5.4. Oferta şi cererea de muncă


Oferta de muncă (cererea de locuri de muncă) se delimitează în cadrul potenţialului demografic printr-o serie
de criterii de condiţii socio-demografice de optimizare, ale personalului cu vârsta legală de muncă şi apte de
muncă. Prin urmare, oferta de muncă constituie acele resurse de muncă, acel potenţial de muncă care se
încadrează în categoria de ofertă pe baza criteriului salarizării (renumerării). Oferta de muncă se manifestă
prin cerere de locuri de muncă salariată în angajarea unor persoane salariate.
Cererea are ca punct de plecare nevoia de serviciu de muncă din partea utilizatorilor acesteia (întreprinderi,
administraţii, bănci, etc.). Condiţia generală a transformării nevoilor de muncă în cerere de muncă este
remunerarea sau salarizarea. Aceasta se concretizează deci în ofertă de locuri de muncă salariate. Atât cererea
cât şi oferta de muncă sunt categorii şi mărimi dependente de:
dezvoltarea economico-socială a unei ţări, amplasarea şi structura activităţii economice şi ale activităţii
sociale

30
fenomenele şi procesele social-demografice
Relaţiile de interdependenţă dintre primul element şi al doilea în opiniile specialiştilor au fost şi sunt nu
numai diferite dar chiar opuse. De exemplu, economul englez T.R. Malthus a fost unul dintre primii care s-au
ocupat de problema relaţiilor dintre populaţie şi dezvoltare. Legăturile complementare dintre a) şi b) au fost
reduse de Malthus la determinarea directă şi unilaterală dinspre venituri spre natalitate, căci sporirea mai
puternică a natalităţii ar duce automat la scăderea veniturilor familiale. În lucrarea sa eseu asupra principiului
populaţiei, Malthus încearcă să demonstreze că mijloacele de trai, mijloacele de subzistenţă ar creşte în
progresie aritmetică, pe când populaţia s-ar dezvolta în progresie geometrică.
Istoria economiei şi evoluţia demografică în ţările dezvoltate evidenţiază situaţii foarte variabile şi
contradictorii ale dinamicii celor două procese. De pildă, ameliorarea condiţiilor de viaţă a influenţat mult
comportamentul demografic familial în sensul scăderii natalităţii şi a nivelului de copii în familii ( în Franţa,
Germania, Marea Britanie, Anglia).
Pentru piaţa muncii, în condiţiile funcţionării normale a unei economii trebuie să fie un echilibru între ofertă
şi cerere. Oferta de muncă are numeroase particularităţi care influenţează cererea:
oferta se formează în decursul unui timp îndelungat până când populaţia atinge vârsta încadrării în muncă şi
se instruieşte corespunzător
în căutarea unui loc de muncă, oamenii au o mobilitate relativ redusă pentru că se ataşează mediului
economico-social şi acceptă greu schimbarea în forţa de vârstă, starea sănătăţii, condiţii de muncă, etc.
oferta de muncă este considerată eminamente perisabilă, deci munca nu se se poate conserva, are caracter
relativ rigid. Cel ce face oferta trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât angajarea pe un loc de muncă
oferta muncii se formează în exclusivitate pe principiile economiei de piaţă. Ea se supune deopotrivă legilor
demografiei. Generaţiile de tineri nu sunt crescute de părinţii lor ca nişte mărfuri sau numai pentru a
deservi salariaţi, ci ca oameni ca membri ai societăţii. El atrăgea atenţia că omul este mai mult decât o
marfă.
Prin urmare, piaţa muncii pe care acţionează oferta şi cererea de muncă se desfăşoară în două trepte:
în primă fază se formează condiţiile generale de angajare a salariaţilor, se conturează principiile care stau la
baza stabilirii sale. În această fază se manifestă tendinţa generală de formare a salariaţilor la nivelul
economiei naţionale sau la nivelul unor mari segmente de piaţă a muncii
a doua fază, care este o continuare a primei. În această fază are loc întâlnirea în termeni reali a cererii şi a
ofertei întâlnire în baza condiţiilor concrete ale firmelor şi a salariaţilor potenţiali. Pe piaţa muncii se
manifestă două forţe:
vânzătorul forţei de muncă care este ofertantul acestui articol specific, care solicită locuri de muncă şi care
aşteaptă maximul de avantaj de pe urma vânzării şi a închirierii forţei de muncă. Vânzătorul forţei de
muncă urmăreşte maximum de utilitate şi minimum de dezutilitate sau dezvoltare.
Cumpărătorul de forţa de muncă sau utilizatorul acesteia, care este cel care oferă locuri de muncă. La rândul
lui, cumpărătorul aşteaptă maximum de profit. Teoria productivităţii marginale a muncii ne arată dacă
productivitatea va fi bine sau prost răsplătită în raport cu contribuţiile pe care le aduce.
După cum se ştie, sunt 3 factori principali care influenţează oferta de muncă la acest nivel:
mărimea salariului care poate fi apreciată nominal sau real
raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii (respectiv relaţiile dintre efortul lucrătorului şi costul de
oportunitate)
nevoia de a subzista a salariatului şi a familiei sale

31
Deci, oferta de muncă aparţine indivizilor, aceasta cedând munca lor întreprinderilor în vederea obţinerii
unui salariu. În literatura economică se arată factorii care determină oferta de muncă într-o economie:
populaţia totală aptă de muncă
o serie de factori instituţionali (vârsta minimă de muncă, legislaţia salarială, dispoziţiile legale cu privire la
pensionare, etc.)
opţiunile populaţiei între muncă şi odihnă, adică timpul care poate fi dedicat oricărei din aceste două
alternative:
În analiza pe timp scurt, se presupune că 1) şi 2) sunt variabile date şi exogene şi trebuie analizate mai ales
factorul 3).
În funcţie de al treilea factor, oferta de muncă nu reprezintă o linie verticală, doarece indivizii au posibilitatea
să aleagă numărul de ore pe care doresc să-l lucreze la fiecare nivel al salariului real şi timpul de odihnă
considerat necesar. S-a constatat că oferta de muncă nu va creşte atunci când preţul său, salariul real sporeşte.
Totuşi regulile aplicabile pieţei bunurilor şi serviciilor nu sunt în totalitate aplicabile şi piaţa muncii. Aceasta
deoarece timpul poate fi dedicat odihnei sau muncii alternativ care nu se poate aplica ofertei celorlalte
bunuri. De asemenea, în determinarea numărului total de ore de muncă oferite în vederea obţinerii unui
salariu real întră în joc două elemente care operează în direcţii opuse:
efectul de substituţie ce acţionează în sensul creşterii numărului de ore oferite cu scopul sporirii salariului
real. În acest caz, indivizii tind să substituie odihna prin muncă.
efectul de venit care operează în sens contrar. Crescând preţul pe oră lucrătorul obţine un venit mare pentru
un număr determinat de ore lucrate. Rezultatul va fi că acest individ poate să considere o cantitate mare
de bunuri şi servicii decât consumă anterior. Ambele efecte acţionează în direcţii opuse, iar rezultatul net
este imposibil să fie cunoscut aprioric (înainte).

Concepte cheie

piaţa muncii salariul de echilibru

cererea de muncă ocupare

oferta de muncă efect de venit

costul marginal al muncii efect de substituţie

Titluri de referate şi de lucrări complexe

Negocierea colectivă a salariilor în România


Segmentarea pieţei muncii este viabilă în România?
Emigraţia, o soluţie pentru piaţa muncii în România?

32
Cap 6 Statul şi rolul său în economia de piaţă

Obiective
- Rolul statului în economia de piaţă
- Politica economică a statului; tipologia politicilor economice
- Bugetul de stat – concepţie, structură, funcţii
- Sistemul fiscal (de impuneri) şi rolul său în economia de piaţă

6.1. Rolul statului în economia de piaţă


Raporturile statului cu economia naţională au constituit una dintre problemele deosebite ale
teoriei şi practicii economice mondiale. În gândirea economică s-au conturat două concepţii mai
importante:
concepţia liberalismului economic
concepţia totalitarismului economic
Liberalismul economic preconiza neamestec în viaţa economică, în viaţa agenţilor
economici. Francoise Quesnay, care a elaborat această concepţie că economia poate fi optimă numai
pe baza acţiunilor nestingherite a agenţilor economici, schimbul între producători urmând a se
desfăşura doar prin intermediul mecanismului cerere-ofertă.
A. Smith arăta în lucrarea sa ,,Avuţia Naţiunilor” necesitatea eliminării controlului de stat pe
piaţa privată. Producătorii individuali, în urmărirea intereselor lor private, vor produce acele bunuri
necesare şi dorite de consumatori.
Concepţia opusă, totalitarismul economic socoteşte că individul trebuie subordonat statului
că drepturile sale derivă din voinţa statului. În concepţia neoclasică actuală, statul este considerat un
organism deasupra intereselor economice, având un rol neînsemnat în economie. Până la criza din
anii ’30, sistemul economic era considerat de neoclasici ca autoreglator şi domină ideea că
producătorii prin oferte să crească propria cerere. Între cele două mari concepţii în epoca
contemporană au apărut:
dirijismul, politica dirijată preconizată de J.M. Keynes
sinteza neoclasică
1) Recunoscând incapacitatea economiei de a se autoregla prin mecanismele pieţei de liberă
concurenţă, economistul englez J.M. Keynes a sugerat completarea mecanismelor pieţei cu
intervenţia statului în scopul corectării dezechilibrelor ciclice şi evitării amplificării lor. Deci,
dereglarea mecanismelor economice a condus la elaborarea teoriilor dirjismului în cadrul cărora se
remarcă keynisismul, care cerea un intervenţionism statal.
2) Autorul sintezei neoclasice P. Samuelson considera că intervenţia statului în economie ar trebui
să fie cât mai limitată şi indirectă. Aceasta ar avea drept obiectiv principal echilibrarea ofertei cu
cererea totală în scopul asigurării unei creşteri economice echilibrate în condiţiile unui înalt nivel al
ocupării forţei de muncă şi stabilităţii necesare a preţurilor.
Literatura economică arată că rolul statului în economia de piaţă este determinat de
următorii factori:
statul asigură în mare măsură echilibrul şi stabilitatea economică.

33
Întrucât la începutul deceniului 4 al acestui secol, statele s-au ocupat intens de problema angajării
forţei de muncă, restabilirea echilibrului economic şi reducerea pe cât posibil a dezechilibrelor din
societate.
2) întrucât există o insuficienţă a iniţiativei private în unele domenii de interes general - cercetarea
ştiinţei, programe generale de dezvoltare a energeticii, a îmbunătăţirilor funciare şi a altor
programe, statul trebuie să se implice.
3) statul este cel care trebuie să satisfacă unele nevoi colective ale societăţii (programe de
învăţământ şi educative, programe de asistenţă medicală şi socială, sisteme de asigurarea societăţii,
etc.)
statul trebuie să asigure finanţarea cheltuielilor pentru apărarea naţională.
a apărut şi s-a amplificat în economie o tendinţă de existenţă a externalităţilor. O externalitate este
un efect colateral al producţiei şi consumului cu consecinţe pozitive şi negative. Guvernele pot
şi trebuie să diminueze externalităţile negative (poluarea mediului înconjurător) şi să încurajeze
situaţiile provocatoare de externalităţi pozitive (prevenirea îmbolnăvirilor în sistemul sănătăţii
publice, etc.).
Statul încurajează deci activităţi care creează beneficii externe limitând în acelaşi timp acţiuni
generatoare de cheltuieli externe, de exemplu statele au căzut de acord să dea mai multă atenţie
problemelor poluării atomice.
statul încurajează producţia de bunuri economice cu calităţi superioare, ia măsuri de protecţie a
consumatorilor.
statul asigură o ordine de drept corespunzător etapei respective de evoluţie economică.
Şi în ţara noastră, statul creează şi perfecţionează permanent cadrul juridic necesar, instituind un
regim legiuitor adecvat.
statul se preocupă de modificarea intervenţiilor în conjunctura economiei mondiale. Astfel, printr-o
politică adecvată, statul poate stimula participarea agenţilor economici la fluxurile economice
internaţionale.
statul trebuie să se preocupe de complexitatea problemelor care apar în perioade diferite ale unei
ţări (războaie, crize economice, calamităţi naturale).
Dar rolul economic al statului este diferit de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta, dintr-o
multitudine de motive: tradiţii istorice, forma de organizare statală, suprafaţa, populaţia, potenţial
economic şi altele.
Rolul economic al statului se exercită printr-o multitudine de măsuri şi forme de implicare:
administraţii publice, atât la nivel central; cât şi la nivel local.
Ele furnizează servicii colective celorlalţi agenţi economic fără contribuţii directe din partea
consumatorilor. Serviciile respective nu sunt plătite de utilizatorii direcţi, ele fiind finanţate de
întreaga societate prin intermediul bugetului de stat (învăţământ, cultură, sănătate, etc.).
statul este factorul care asigură organizarea şi manifestarea pieţei publice instituţionalizate pe plan
local
Este un arbitru între interesele agenţilor economici particulari şi proprietate publică. Pe această
linie, statul adoptă cadrul comercial care reglementează aceste interese ale agenţilor economici.
administraţiile publice îşi asumă riscul unor activităţi care erau specifice celorlalţi agenţi economici.
De exemplu, statul este singurul consumator de armament dar şi singurul producător.
Statul contemporan concepe şi pune în aplicare un sistem întreg de politici economice în industrie,
agricultură, relaţii economice externe

34
6.2. Politica economică a statului; tipologia politicilor economice
Politica economică reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice care se traduce prin
definirea obiectivelor economice şi sociale urmărite într-o perioadă, într-o ţară ca şi prin punerea în
aplicare a acestora prin folosirea unor mijloace şi tehnici adecvate.
Clasificarea politicii economice:
În funcţie de obiectivele finale sau de domeniul de aplicare: politici de creştere economică,
dezvoltare economică; politici de ocupare a forţei de muncă sau antişomaj, politici
antiinflaţioniste, politici industriale, politici agrare, politici sociale, etc.
După instrumentele folosite în promovarea politicii economice: politici monetare, politici bugetare
de preţuri, politici de venituri, politici de protecţia mediului ambiant.
În funcţie de perioada de extindere: politici conjuncturale (anticiclice, politici deflaţioniste, politici
de relansarea activităţii economice) sau politici economice generale, care urmăresc aplicarea
tuturor obiectivelor prevăzute în programul de guvernare
În funcţie de amploarea domeniului afectat: politici microeconomice, politici la nivel
macroeconomic
În funcţie de orientarea doctrinară: politici liberale, politici dirijiste, politici de inspiraţie social
democratică, care urmăresc o mai mare extindere a protecţiei sociale, dezvoltarea unor sectoare
publice, înlăturarea convulsiilor sociale, etc. De exemplu, o asemenea politică a economiei
sociale de piaţă a fost aplicată în Germania de Ludwig Erhardt (‘46-’48) a dus la aşa numitul
miracol economic.

6.3. Bugetul de stat – concept, structură, funcţii


Afirmarea rolului economic al statului este inseparabilă de bugetul de stat şi de politica
fiscală. În limba engleză, cuvântul buget însemna punga sau săculeţul în care erau aduse în
parlament situaţiile, venitul şi cheltuielile făcute în Marea Britanie în decurs de 1 an. Ele au fost
instituite încă din 1215 odată cu aşa numita Magna Carta Libertatum.
Bugetul de stat reprezintă un instrument de stabilizare a economiei prin care puterea de stat
influenţează cererea globală, volumul producţiei, nivelul general al preţurilor şi asigură protecţia
socială. Prin urmare, bugetul este forma concretă de manifestare a statului constituind mijlocul prin
care se formează veniturile statului şi prin care se efectuează cheltuielile publice. O politică
bugetară pozitivă reprezintă acea concepţie şi acele măsuri şi acţiuni ale statului prin care
cheltuielile publice şi impozitele sunt orientate şi folosite în direcţia creşterii economice a realizării
unui nivel de ocupare ridicat, diminuarea inflaţiei şi a altor factori de dezechilibru. Practic, bugetul
de stat se prezintă sub forma unei balanţe care cuprinde două mari capitole: venituri şi cheltuieli
Există bugete la nivelul întregii ţări (republican) sau bugete locale.
La venituri sunt încasări băneşti ale statului. Veniturile mai importante sunt încasările
băneşti ale statului. Veniturile mai importante sunt impozitele şi taxele, impozite pe profit, TVA,
impozite asupra consumului, impozite pe salarii, impozite pe venitul gospodăriilor, impozite pe
avere.
În cadrul veniturilor, ponderea cea mai mare o au impozitele (circa 80 %, cotizat pentru
asigurări sociale).
Cheltuielile sunt:
cheltuieli cu funcţii administraţie publică

35
cheltuieli cu apărarea
cheltuieli pentru învăţământ şi educaţie
cheltuieli pentru sănătate
cheltuieli pentru asigurări şi asistenţă socială (pensii, alocaţii, burse, etc.)
cheltuieli cu construcţii de locuinţe, de biblioteci, de instituţii culturale
cheltuieli pentru afaceri economice (investiţii) în centrale electrice, nuclear-electrice, şosele,
drumuri, etc
Atât în elaborarea bugetului cât şi în execuţia bugetară se urmăreşte echilibrarea celor două
părţi. În general, în teoria şi practica economică se consideră că un buget echilibrat exercită un efect
neutru asupra economiei. Chiar şi ţările foarte dezvoltate din grupul celor 7 au un buget
neechilibrat.
Dacă însă totalul cheltuielilor depăşeşte veniturile se consideră că bugetul este deficitar.
Pentru a susţine totuşi cheltuielile fără acoperire în venituri, statul recurge la două soluţii:
împrumuturi prin care creşte datoria publică şi aceasta poate fi pe plan intern şi pe piaţa externă
emisiune de bani fără acoperire în bunuri şi servicii (inflaţia)
Efectele deficitelor bugetare asupra economiei diferă în funcţie de durata lor. Când deficitul
se măreşte pe termen scurt poate avea anumite efecte stimulative. Dar dacă se perpetuează timp
îndelungat are sigur efecte negative.
Există cazuri când veniturile depăşesc un anumit nivel considerat minim, totuşi excedentul
bugetar are efecte negative asupra economiei întrucât lasă nefolosite sau amână folosirea pentru mai
târziu a unor resurse financiare importante. Aceasta ar fi putut contribui la sporirea producţiei de
bunuri şi servicii la ocuparea forţei de muncă.

6.4. Sistemul fiscal (de impunere) şi rolul său în economia de piaţă


Politica fiscală a statului reprezintă o concepţie precum şi un ansamblu de măsuri şi acţiuni
privind locul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare categorii de impozite şi percepere a lor,
modul de folosire a lor ca pârghie de stimul a creşterii economice
La momentul său, statul pune în centrul preocupărilor pentru elaborare şi executarea
bugetului, problema creşterii impozitelor ca principal suport al creşterii veniturilor bugetare.
Există păreri că impozitele mari ar diminua resursele pe care agentul economic le-ar putea
folosi pentru a spori investiţia şi în acelaşi timp de a crea noi locuri de muncă sau le-ar putea folosi
pentru consideraţii personale.
Unele păreri arată că dimpotrivă, diminuarea impozitelor ar face imposibilitatea realizării
unor progrese economice şi social guvernamentale sau chiar locale, ceea ce ar atrage numeroase
nemulţumiri.
Implicaţiile impozitelor asupra economiei conduc la concluzia că sistemul de percepere a lor
trebuie astfel conceput încât să se realizeze un echilibru între necesitatea agentului economic de a
obţine profituri tot mai mari şi posibilitatea diminuării acestora prin creşterea impozitului ca surse
de venituri bugetare sporite. Statul trebuie să promoveze anumite principii în proiectarea sistemului
de impozite şi taxe
sistemul trebuie să tindă către neutralitate astfel încât mecanismul pieţei libere să fie afectate într-o
măsură cât mai redusă
să se armonizeze două reguli de bază ale impozitului:
36
necesitatea plăţii serviciului efectuat de guverne
posibilitatea de plată reprezentată de veniturile personale
În privinţa primei reguli, statul are menirea de a estima gradul în care diverşi indivizi,
beneficiind de servicii rele şi să stabilească pe această bază impozitul. În literatura economică,
impozitul se clasifică după următoarele criterii:
După obiectivul impunerii:
impozit pe venit
impozit pe avere
impozit pe cheltuieli
După scopul urmărit:
impozit financiar
impozit de ordine (limitarea sau încurajarea unor procese)
După frecvenţa lor:
permanente care se percep liniar, anual
incidentale, se încasează o singură dată pentru o perioadă îndelungată
După nivelul la care sunt administrate:
locale
federale, etc.
După modul de stabilire sau cum afectează veniturile contribuabililor
directe
indirecte
Impozitele directe se stabilesc pe baza datelor organelor fiscale asupra unor obiective materiale.
Acestea sunt:
impozite reale sau obiective (pe produs, case, autovehicule, etc.)
impozite personale sau asupra fiecărei persoane
impozit pe venit în care intră:
pe veniturile persoanelor fizice
pe veniturile persoanelor juridice
impozit pe avere:
impozit propriu-zis asupra averii din venitul obţinut
impozit pe creşterea averii
impozit asupra circulaţiei averii prin succesiuni, donaţii, acţiuni, imobile, etc.
Impozitele indirecte sunt incluse în preţurile mărfii, tarifelor, serviciilor, plătite indirect. Intră:
a) taxele de consumaţie (accizele)
1) impozite pe consumuri speciale (hidrocarburi şi derivate, chibrituri, tutun, băuturi, cafea, ceai şi
chiar în unele bunuri de folosinţă îndelungată)
2) impozite pe consum general: pe CA, TVA.
b) monopolurile fiscale: la sare, chibrituri, tutun, alcool, etc.
37
c) taxe vamale speciale cu sume fixe pe unităţi de măsură
d) taxe de înregistrare şi de timbru: taxe judecătoreşti de notariat, consulare, de administrare,
permise, autorizaţii, etc.

Concepte cheie

politică macroeconomică datoria publică


politică bugetară politica fiscală
echilibrul bugetar

Titluri de referate şi de lucrări complexe

1. Politica bugetară şi rolul ei în lelansarea economică


2. Politia fiscală – factor de stimulare a activităţii şi stabilităţii economice
3. Veniturile bugetare – dinamică, structuri, tendinţe
4. Cheltuielile publice – dinamică, structură, tendinţe

38
Cap 7 Fluctuaţiile activităţii economice în ţările cu economie de piaţă
(crizele economice)

Obiective

- Diversitatea ciclurilor economice.Ciclul lung şi mediu.


- Explicaţii asupra evoluţiei ciclice a activităţii economice.
- Politici anticiclice.

7.1. Ciclicitatea – formă normală a mişcării economice


Evoluţia principalei laturi a activităţii economice dintr-o întreprindere, ramură şi chiar pe
întreaga economie naţională, relevate de venitul naţional, desfacerii investiţiei, consum, permite
constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar reduceri.
Periodic, activitatea economică poate cunoaşte chiar stări de criză. Aceasta înseamnă că în timp,
activitatea economică nu are o evoluţie uniformă liniară de creştere continuă ci este fluctuantă.
Unele fluctuaţii ale activităţii economice sunt sezoniere, fiind în general explicabile şi previzibile ca
urmare a influenţei unor factori naturali sau sociali. Altele sunt întâmplătoare şi de o durată mai
scurtă. Pe lângă acestea, mai există şi fluctuaţii economice de mai lungă amplitudine care se
reproduc cu o anumită regularitate. Ele s-au manifestat pregnant de la începutul secolului XIX, iar
prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi de contracţie a
afacerilor se efectuează cu o anumită regularitate, luând o formă pe care economia politică o va
denumi ciclul economic, iar mişcarea respectivă ciclicitate.
Potrivit literaturii economice, cele mai reprezentative oscilaţii cu caracter de criză se
situează cele din Anglia, şi unele ţări occidentale, începând cu 1825-1836, 1847, 1857, 1866, 1873,
1882, 1890, 1900, 1913, 1929, 1933. Acestea sunt considerate crize economice de supraproducţie
din perioada industrialismului.
Desigur, în economia preindustrială au fost unele crize de subproducţie, datorate războaielor,
calamităţilor naturale, inundaţii (1770, 1789), recolte slabe în Franţa datorate secetei.
Aprecierea se poate face prin faptul că principalele fenomene economic se derulează sub
formă ondulatorie. Au un caracter ciclic. Ciclicitatea în economie caracterizează acea formă de
mişcare a activităţii economice dintr-o ţară în care se succed alternativ fazele de avânt cu cele de
descreştere şi stagnare. Împrejurările care generează ciclicitatea economică sunt foarte numeroase,
dar rolul determinant îl are modul specific de evoluţie a eficienţei utilizării factorilor de producţie.
Prin urmare, ciclicitatea desemnează un mod specific de evoluţie a fenomenelor economice care se
manifestă în mod ondulatoriu sub formă de ciclu.
Ciclul economic este perioada de la începutul unei crize economice până la începutul crizei
următoare. Un ciclu cuprinde mai multe faze cu denumiri diferite în literatura de specialitate.
Specialiştii în economie au identificat mai multe tipuri de cicluri economice care se suprapun şi se
întrepătrund. Se cunosc 3 asemenea cicluri:
1) lungi (seculare) studiate de N. Kondratieff
2) decenale (medii) analizate de economistul francez Clement Juglar
3) scurte (6 luni – 3 ani)

39
7.2. Ciclurile lungi şi trăsăturile lor
Astăzi este larga acceptată teza după care conţinutul ciclului economic lung îl constituie
ciclicitatea dezvoltării calitative a forţelor productive denumită şi modul tehnic de producţie.
Un mod tehnic de producţie exprimă un tip calitativ determinat al raporturilor om-mediu, o
stare calitativă definitorie şi de durată a combinării factorilor de producţie.
Obiectivele muncii + Mijloacele de muncă (unelte, vase, ţevi) = mijloace de producţie
+ forţa de muncă -= Forţele productive ale societăţii (modul tehnic de producţie)
Modul tehnic de producţie desemnează nivelul calitativ şi caracterul ansamblului tehnicilor
şi tehnologiilor de producţie, inclusiv al forţei de muncă. Evoluţia pe timp lung a vieţii economice,
a modului tehnic de producţie se desfăşoară sub forma unor aşa zise unde lungi cu o durată de 50-
60-70 ani.
În acest interval de timp în economia unei ţări sau în economia mondială este dominant un
anumit mod tehnic de producţie. Aceste este susţinut de un anumit nivel de acumulare şi
reproducţie. Circa 20 – 30 ani, modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător îşi
dezvăluie capacitatea de progres, are un cadru adecvat de afirmare. După această perioadă, el intră
în conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte resurse ale societăţii pe baza cărora a fost
edificat. Apar acum semne de epuizare a capacităţii sale de a asigura un cadru corespunzător legii
creşterii productivităţii muncii şi începe să se manifeste o tendinţă de cădere a eficienţei economice
în primul rând al ratei profitului. Începe acuma perioada de tranziţie cu un stadiu calitativ nou al
ansamblului factorilor de producţie. Corespunzător acestei logici în evoluţia oricărei economii
mature se disting 2 faze:
1) faza ascendentă: se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică, ritmuri înalte de
creştere a venitului naţional, a investiţiilor, a producţiei industriale şi a profiturilor, inclusiv ridicarea
nivelului de trai.
2) faza descendentă: încetinirea ritmului de creştere a producţiei, a investiţiilor, a profiturilor, a gradului de
ocupare a forţei de muncă şi a venitului naţional.
Anii de depresie economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negativiste în
economie se accentuează. Începe de fapt, tranziţia la un nou mod tehnic de producţie. Se trece la o
nouă undă de progres tehnic, social-economic. Unii autori numesc aceste treceri succesive (pe un
fundal de trend general crescător de la o fază la alta şi de la un ciclu la altul) ca fiind revoluţie
industrială, revoluţie tehnico-ştiinţifică, etc.
Succesiunea celor două faze ascendentă şi descendentă este explicată de specialişti în mai multe feluri:
a) prin ciclicitatea noutăţilor şi perfecţionări tehnologice profunde, prin atragerea în exploatare a unor noi
resurse de materii prime sau ca surse primare de energie
b) prin pregătirea şi ducerea războaielor, prin noile împărţiri şi reîmpărţiri a resurselor naturale şi resurse
umane
c) prin evoluţia producţiei şi a stocului de an
d) prin evoluţia producţiei agricole
e) prin evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice în legătură organiză cu ciclul schimburilor structurale din
economie.
Este explicaţia cea mai plauzibilă pe care istoria economică o acceptă în cea mai mare
măsură. Aceasta deoarece în faza ascendentă are loc un proces investiţional susţinut şi eficient pe
baza descoperirilor ştiinţifice anterioare. În această fază se înregistrează un recul al cercetărilor
ştiinţifice şi o eficienţă ridicată a investiţiilor efectuate pe baza descoperirilor anterioare. În faza
descoperirilor, dimpotrivă, se produce o scădere relativă a eficienţei investiţiilor (a producţie) dar şi
o intensificare a cercetării ştiinţifice şi tehnologiilor. Acum se manifestă criza structurală

40
tehnologică, criză specifică tranziţiei de la un tip de tehnologie la altul şi de la un stadiul al
progresului tehnico-social şi tehnico-ştiinţific la altul.

7.3. Ciclul economic pe termen mediu (ciclul decenal)


Ciclul în economie este o suită neîntreruptă de fenomene şi procese economice care se
reînnoiesc într-o succesiune imuabilă. Astfel, ciclul cu o durată medie de 10-12 ani constă într-o
perioadă de timp în limitele căreia se succed după dicţionarul Grand Larousse următoarele faze:
1) faza de criză propriu-zisă
2) faza de depresiune
3) un palier de refacere incompletă (de înviorare)
4) o fază de expansiune (boom economic)
Ciclurile decenale sunt susţinute de o largă literatură economică de specialitate. Unii autori
vorbesc de 4 faze: criză, depresiune, înviorare, avânt. Paul Samuelson considera că ciclul decenal
cuprinde următoarele 4 faze: restrângere (recesiune), reluare (înviorare), expansiune şi apogeu
(boom economic). Un alt economist considera cele 4 faze: expansiune, criză, depresiune, punct de
începere a refacerii, a pregătirii expansiunii
J.M.Keynes vorbeşte de două faze: o fază de recesiune formată din criză şi depresiune şi o
fază de expansiune de boom formată din refacere şi avânt economic
Fenomenele care însoţesc cele 4 faze ale ciclului economic sunt:
- criza propriu-zisă
1) producţia industrială se reduce; se închid capacităţile de producţie.
2) vânzările de mărfuri stagnează, se acumulează stocuri greu vandabile
3) numeroase firme îşi restrâng sau reduc activitatea
4) reducerea capacităţii de producţie are ca efect sporirea şomajului care duce implicit la scăderea cererii
solvabile în societate (fenomen de inflaţie)
5) reducerea profitului diminuează la maxim posibilitatea de autofinanţare a unor firme
6) băncile restrâng şi ele volumul creditelor acordate agenţilor economici
7) se reduc investiţiile, iar întreprinzătorii care nu fac faţă noilor exigenţe părăsesc piaţa
8) stagnează sau scad cotaţiile hârtiilor de valoare
- depresiune
1) pentru a face faţă concurenţei tot mai puternice şi dificultăţilor cu care se confruntă, întreprinderile
adoptă măsuri de reducere a costului de producţie şi totodată se preocupă de înlocuirea şi modernizarea
masivă a mijloacelor de muncă, a tehnologiilor şi a sortimentelor de fabricare (înlocuirea capital fix care
în circa 10 –12 ani se uzează)
2) încep să crească investiţiile întrucât băncile încep să acorde credite ieftine cu dobânzi mici şi care permit
depăşirea crizei marcând un nou punct de cotitură spre o nouă fază a ciclului economic, spre înviorare.
3) încep să se ceară mijloace de producţie suplimentare care duc la creşterea producţiei şi a forţei de muncă
ocupată în sectoarele care produc mijloace de producţie. Cu salariile primite, populaţia începe să
sporească cererea de bunuri de consum, producţia din acest sector înviorându-se
- înviorarea
Revigorarea procesului investiţiilor, atât pentru noi capacităţi cât şi pentru reîncărcarea celor
existente alimentează cererea de mijloace de producţie şi de forţă de muncă. Se reduce proprietatea

41
şomajului întrucât guvernele iau măsuri de sporire a ocupării forţei de muncă. Totodată guvernele
iau măsuri convergente prin care:
reducerea de impozite directe şi indirecte care vor încuraja afacerile pe cont propriu
sporesc cheltuielile guvernamentale
reduc taxele rescontului şi rata dobânzii
În acest fel, refacerea activităţii se transformă treptat într-un nou avânt a cărui durată poate
diferi după condiţiile fiecărei ţări. Noua fază de avânt reprezintă un progres în raport cu cliclul
economic precedent.
- faza de boom
Se caracterizează succint astfel: pe fundalul unui proces investiţional intens cresc producţia
şi venitul naţional, gradul de ocupare a forţei de muncă, salariile, profiturile şi vânzarea de mărfuri.
Este o perioadă de afaceri prospere, de creştere a cursului acţiunii şi a nivelului de trai implicit.
Dar expansiunea nu durează la nesfârşit pentru că în economia unei ţări se face simţită
acţiunea unor factori care o frânează. De exemplu reducerea ratei profitului ca şi apariţia unor
dezechilibre şi care se reflectă prin scăderea cursului acţiunii, scumpirea şi restrângerea creditului,
fapt care marchează închiderea boomului şi începe din nou faza de criză.
În realitate, ciclurile economice reale nu prezintă o evoluţie simplă şi liniară. Nu sunt
exclusive unele dereglări sau chiar scăderi parţiale de producţie în faza de avânt şi invers, unele
creşteri de producţie în faze de criză şi depresiune. Nici un ciclu nu s-a identificat cu un altul.
Diferite sunt cauzele şi intervenţia cu care acţionează. Dacă rolul avântului este evident, unii
economişti consideră că şi criza îndeplineşte anumite funcţii. Astfel, criza şi depresiunea au rolul de
a restabili temporar cu preţul unor mari pierderi, sistemul de proprietate obiectiv necesare
reproducţiei.
Criza şi depresiunea pun bazele refacerii capitalului fix, a unor noi echilibre obiectiv
necesare perioadei date. În ţările cu economie de piaţă modernă, o fază a ciclului lung a cuprins 2-3
cicluri decenale, fiecare cu o configurare proprie.

7.4. Programe statale de măsuri anticriză (politici anticiclice)


În lucrarea sa, Teoria generală a folosit mâinii de lucru, apărută în 1936, politicile anticriză au fost
prezentate succint sub următoarele forme:
1) politica cheltuielilor se bazează pe creşterea cheltuielilor efectuate de la bugetul de stat în faza de criză şi
depresiune. Să fie orientate aceste cheltuieli spre achiziţionarea de stat, producere de armament pentru
apărare, investiţii cu caracter social cultural, dar în nici un caz în investiţii productive
2) politica monetară şi de credit are ca instrument
a) rata dobânzii
b) creditul
c) masa monetară
Acestea se aplică diferenţiat în condiţiile de avânt sau recesiune. În condiţiile de avânt să se majoreze
rata dobânzii, şi se impun restricţii la acordarea de credit, iar controlul asupra masei monetare devine mai
riguros. Au ca efect frânarea cererii de bunuri de consum şi investiţii şi a activităţilor economice.
În faza de criză trebuie să se procedeze invers. Să se reducă rata dobânzii, să sporească
volumul de credite şi masa monetară pentru a stimula cererea şi investiţiile. Astfel, ar creşte
productiv gradul de ocupare a forţei de muncă.

42
3) politica fiscală utilizează pârghii fiscale. În faza de depresie, criză statul să procedeze la reducerea
fiscalităţii, lăsând mai multe venituri asupra agentului economic. Aceasta ar avea menirea să încurajeze
consumul şi investiţiile. În faza de boom, să se procedeze la o majorare a fiscalităţii pentru a frâna
cererea de consum şi investiţii. În felul acesta s-ar asigura şi încasări suplimentare la buget, menite să
acopere deficitele acumulate în faza de criză.

Concepte cheie
fluctuaţie criza economică
ciclitate recesiune
conjunctură depresiune
expansiune politica anticiclică bazată pe agregate

Titluri de referate şi de lucrări complexe

1. Caracteristici ale fluctuaţiilor economice aggregate în statele cu structuri tehnico-economice


moderne
2. Consideraţiuni asupra politicilor monetare şi fiscale, promovate în ultimii ani în România

43
Cap 8 Inflaţia – fenomen negativ al economiei de piaţă

Obiective
- Conceptul şi instrumentele de măsurare a inflaţiei (indicatori şi indici)
- Cauzele inflaţiei contemporane şi tipuri de inflaţie
- Efectele economice şi sociale ale inflaţiei
- Politici şi măsuri antiinflaţioniste

8.1. Conceptul şi instrumentele de măsurare a inflaţiei (indicatori şi indici)


Economistul francez Michel Didier în lucrarea sa ,,Economia şi regulile jocului” consideră
acest fenomen dezordinea dezordinilor în viaţa economică. Alţi economişti, printre care F. Perroux
sublinia ,,se va desemna astfel, prin termen de inflaţie o mişcare de creştere dispersată a preţurilor
care se întreţine prin sine însuşi şi care este datorată unei insuficienţe relative a ofertei spontane în
raport cu cererea”.
Inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-real reflectat prin două aspecte:
1) creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economice.
2) deprecierea monetară (scăderea puterii de cumpărare a banilor)
3) creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a preţului
Rezultă că inflaţia se prezintă ca o disfuncţie gravă între mărimile economice reale şi cele nominale
monetare. Dar nu orice creştere a preţurilor este sinonimă cu inflaţia, deoarece:
este vorba de o creştere puternică, anormală foarte puternică a preţurilor. Se raportează creşterea la un sistem
de referinţă, la un raport de stabilitate socotit normal.
II. creşterea preţurilor trebuie să fie permanentă
III. creşterea preţurilor se produce neuniform şi nu afectează în aceeaşi măsură toate bunurile şi serviciile. Se
poate calcula un indice general de creştere a preţurilor care să ne dea măsura inflaţiei pe întreaga economie.
Se raportează PIB socotit în preţurile perioadei curente la acelaşi indicator calculat în preţurile perioadei de
bază

PIB p1
I PIB = 100
PIB p 0

Întrucât toţi cetăţenii au calităţi de consumator şi inflaţia este percepută în primul rând de
aceştia şi cum preţul factorilor de producţie se reflectă în ultimă instanţă în preţul bunurilor şi
serviciilor de consum, în statisticile ţărilor cu economie de piaţă se foloseşte indicele general al
preţurilor.
∑ ( Q1p1 )
I gp = 100
∑ ( Q 0 p0 )
În toate ţările cu economie de piaţă există organisme autorizate care calculează şi supraveghează
atent Igp. Aceasta deoarece el are un important conţinut social economic în legătură cu el, diferitele categorii
sociale şi factori de decizie exprimându-şi interesele.

44
- Igp este folosit de guverne drept criteriu de apreciere a reuşitei sau nereuşitei politicii sale economice.
Dinamica preţurilor exprimă mersul general al economiei şi al conjuncturii preţurilor. Guvernul este deci
mandatat să gestioneze bine economia naţională.
- Igp serveşte patronatului (agent economic, întreprinzător) la negocierea cu sindicatele şi salariaţii, precum şi
la analizele comparate între dinamica preţului şi cea a productivităţii muncii
- Sindicatele urmăresc acest indice ştiind că creşterea lui afectează salariul real a cărui apărare constituie
obiectivul prim al sindicatelor.

8.2. Cauzele inflaţiei contemporane şi tipuri de inflaţie


Inflaţia este un fenomen cumulativ în sensul că o creştere prezentă a preţurilor se adaugă
unei creşteri anterioare, constituindu-se într-un punct de plecare pentru o nouă creştere, după teoria
bulgărului de zăpadă.
În literatura economică, două sunt cele mai frecvente criterii de clasificare a inflaţiei:
Locul şi modul de manifestare
Ordinul de mărime
1) a) Există inflaţia abundenţei care este prezentă în toate ţările dezvoltate. Are la origine îndeosebi cauze
monetare. Cantitatea prea mare de bani apare aici în raport cu o cantitate mare de bunuri şi servicii.
b) Inflaţia penuriei caracterizează ţările slab dezvoltate. Există o insuficienţă a ofertei şi surplusului de bani
ce apare relativ la o cantitate mică de bunuri şi servicii.
2) a) Inflaţia se poate măsura fie la modul absolut, fie la modul relativ
b) Inflaţia îşi găseşte expresia în excedentul de masă monetară în circulaţie care nu are acoperirea în mărfuri
necesare şi dorite de populaţie
În literatura de specialitate, influenţa este prezentată în mai multe categorii:
1) inflaţia liniştită ( sau târâtoare). Creşterea generală a preţurilor 4-5 % anual.
2) inflaţia deschisă sau moderată (open inflation). Creşterea anuală 5-10 %.
3) inflaţia galopanta, dacă creşterea preţurilor de consum depăşeşte 10 %

8.3. Efectele economice şi sociale ale inflaţiei


Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de forma şi intensitatea acesteia,
de politicile economice promovate, ca şi de capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi a controla
procesul. Pornindu-se de la principiul conform căruia procesele economice se definesc prin funcţiile
lor, se poate spune că orice formă de inflaţie are o serie de efecte generale, menite să asigure mersul
normal al economiei de piaţă. Este vorba, în primul rând, de efectele inflaţiei moderate şi controlate,
efecte, în general, pozitive.
Un prim astfel de efect constă în diminuarea puterii de cumpărare a monedei, proces ce
afectează diferit şi inegal agenţii economici.
Inflaţia deblochează (sau poate debloca) mecanismul economic. Eliminând unităţile parazit
sau capacităţile uzate moral, procesul inflaţionist favorizează adaptarea unităţilor rămase la
exigenţele impuse de progresul tehnic şi de mecanismele pieţei.
Inflaţia redistribuie avuţiile existente şi schimbă sensurile utilizării lor; ea favorizează
înclinaţia spre consum şi restricţionează înclinaţia spre economii. În acest mod, procesul antrenează
fuga de lichidităţi şi preferinţa exagerată pentru plasamente în bunuri durabile neproductive.

45
În condiţiile unei deprecieri inflaţioniste a banilor – egală sau mai mare decât rata dobânzii –
cei care îşi desfăşoară activitatea cu resurse împrumutate ajung să folosească creditele în mod
gratuit. Restituirea creditelor se face în bani devalorizaţi, după ce s-a încasat un beneficiu real. În
aceiaşi termeni, se pune şi problema împrumuturilor de stat, populaţia creditoare rămânând cu
obligaţiile de stat devalorizate.
Inflaţia îndepărtează din circuitul activ o parte a banilor, concomitent cu scăderea puterii de
cumpărare. Acest efect se manifestă doar în termeni reali, deoarece nominal are loc o creştere a
cantităţii de bani la populaţie.
Ca şi recesiunea economică, inflaţia pune de acord capacităţile de producţie existente cu
nevoile reale de consum. Ea face aceasta prin presiunea permanentă pe care o exercită în avans,
asupra resurselor productive.
Specialiştii susţin şi argumentează că inflaţia galopantă (hiperinflaţia) cu trend crescător de
durată şi insuficient controlată reprezintă un factor dezorganizator al oricărei economii.
Hiperinflaţia viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor mărfuri, îngreunând sau anulând
posibilitatea efectuării calculelor de eficienţă şi de rentabilitate, ca şi posibilitatea comparării
acestora în timp şi spaţiu. Referindu-se la o asemenea formă de inflaţie, unii analişti ai fenomenului
au arătat că este «dezordinea dezordinilor oricărei economii».
Inflaţia galopantă cu trend crescător descurajează investiţiile productive şi orientează
resursele băneşti spre acţiuni speculative curente. Efectul general negativ al unei asemenea orientări
a economiilor este evident.
Având ritmuri inegale pe ţări şi timpi diferiţi de declanşare, procesele inflaţioniste accentuează
oscilaţiile cursurilor valutare, cu efecte negative pentru economiile naţionale cu monede neconvertibile,
generând dezechilibre în plan mondial şi zonal.
Inflaţia excesivă duce la decăderea societăţii civile în general. După cum se ştie, o societate
decade atunci când clasele de mijloc îşi pierd locul şi rolul lor de factor de echilibru. Antrenând
sărăcirea clasei de mijloc, hiperinflaţia subminează sistemul de impunere fiscală, generează corupţie
şi degradare în cadrul instituţiilor sociale.
Efectele negative ale inflaţiei – suportate de anumiţi agenţi economici, de anumite clase şi grupări
sociale, ca şi de societate în ansamblul ei – sunt denumite costuri ale inflaţiei. Oricare ar fi forma ei, inflaţia
redistribuie veniturile şi avuţia de la persoanele cu venituri fixe şi cu poziţii slabe în sistemul economic spre
cele care deţin puterea economică şi o folosesc pentru a obţine venituri mari. Inflaţia potenţează
incertitudinea şi riscul în economie. Cu cât rata inflaţiei este mai mare şi înregistrează fluctuaţii mai
puternice, cu atât firmele vor întâmpina dificultăţi în procesul de previzionare a costurilor şi încasărilor, deci
şi profiturilor. Dacă inflaţia dintr-o ţară este mai mare, comparativ cu partenerii ei comerciali, atunci
rezultatul ei va fi deteriorarea balanţei de plăţi a acelei ţări, deteriorarea cursului monedei sale.

8.4. Politici şi măsuri antiinflaţioniste


Inflaţia a fost şi a rămas un proces preponderent negativ, un dezechilibru monetar cu efecte
de antrenare în economia reală. Agenţii economici individuali şi agregaţi sunt, preocupaţi să evite
efectele negative ale procesului. Numai că ei pot să gestioneze, fiecare în parte, doar segmente ale
dezechilibrului macroeconomic arătat. Nici unul dintre agenţii economici nu poate controla inflaţia
în ansamblu. Agenţii economici pot însă să-şi adapteze comportamentul la starea şi sensul
procesului şi să ia decizii privind afacerile lor în raport de anticipările ce se conturează în societate,
ca şi de anticipările sale proprii.
Avându-se în vedere faptul că procesul inflaţionist presupune treceri permanente de la
inflaţie moderată la hiperinflaţie, de la deflaţie la inflaţie, de la inflaţie galopantă la una lentă şi
controlată de factorii responsabili mandataţi, capacitatea unităţilor de a-şi adapta deciziile la noile
46
situaţii apărute sau aşteptate face parte din regulile generale de joc ce definesc economia de piaţă
contemporană.
Rata anticipată a inflaţiei este unul din parametri de care ţin seama agenţii economici în dimensiunea
activităţilor. Să presupunem că într-un sector se derulează o negociere de salarii, acestea având un impact
notabil asupra producţiei. Să mai presupunem că ambele părţi – sindicatul şi patronatul – anticipează o rată a
inflaţiei, de 5%. În aceste condiţii; sindicatul negociator va fi dispus să accepte o creştere de salarii de cel
puţin 5%, ceea ce ar însemna menţinerea salariului real la nivelul anterior. Patronatul, dimpotrivă, va accepta
o creştere a costurilor salariale cu cel mult 5%, astfel, ca respectivele costuri să nu fie majorate în termeni
reali şi să nu afecteze profitul.
Politicile antiinflaţioniste se grupează după mai multe criterii: (a) după intensitatea şi sensul
procesului; (b) după doctrina social-economică ce stă la baza lor; (c) după metodele şi instrumentele folosite
etc.
Dacă se are în vedere primul criteriu, atunci se poate vorbi de: politici de luptă cu criza
inflaţionistă, respectiv cu hiperinflaţia şi efectele ei; politici de prevenire a hiperinflaţiei şi de
menţinere a inflaţiei moderate (normale) sub controlul factorilor responsabili.
Să acceptăm idea cu largă circulaţie, conform căreia hiperinflaţia se caracterizează prin
următoarele: deficitul bugetar atinge sume colosale, tipărirea biletelor de bancă alimentând peste
95% bugetul de stat; cantitatea de monedă creşte exponenţial, imprimeriile lucrând zi şi noapte
pentru a furniza în cantităţi industriale bilete de bancă din ce în ce mai devalorizate; paradoxal, o
asemenea multiplicare maschează, semidispariţia monedei legale, monedă care nu mai inspiră nici o
încredere din partea cetăţenilor; moneda naţională pierde orice valoare în comparaţie cu monedele-
valute, devalorizarea luând proporţii vertiginoase şi necontrolate.
În asemenea condiţii, factorii care intervin sunt agenţii macroeconomici specializaţi, care îşi
propun să stabilizeze procesele macroeconomice şi să deschidă calea relansării creşterii şi
dezvoltării economice. Deci, este vorba de măsuri de politică economică menite să asigure
revenirea la confruntarea “normală” dintre vânzători, dintre debitori şi creditori etc.
În plus, în aceste condiţii se folosesc într-o măsură mai mare instrumentele macroeconomice
de normalizare a procesului. Se au în vedere îndeosebi acele măsuri de protecţie socială cum sunt:
indexarea salariilor la inflaţie; suplimentarea veniturilor categoriilor defavorizate; creşterea
indemnizaţiilor de şomaj; a pensiilor etc.
După doctrina economică ce stă la baza conceperii lor, politicile de combatere a inflaţiilor
pot fi: de control a cererii agregate (demand-side) şi de stimulare a ofertei agregate (supply-side).
Politicile cererii agregate se derulează cu folosirea preponderentă fie a instrumentelor
fiscale, fie a celor monetare.
Politicile fiscale de combatere a inflaţiei presupun modificarea cheltuielilor publice şi sau a
veniturilor din impozite şi taxe. Cererea agregată poate fi redusă prin diminuarea şi temporizarea
cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor şi taxelor, ridicare ce are ca
efect reducerea cheltuielilor de consum personal (partea principală a cererii agregate). Măsurile
arătate sunt tipice pentru politica deflaţionistă.
Politicile monetare se bazează fie pe modificarea ofertei de monedă, fie pe cea a ratei
dobânzii. Autoritatea monetară poate reduce cererea agregată prin diminuarea ofertei de monedă,
astfel încât să rezulte mai puţină lichiditate. Totodată, la acelaşi efect, se poate ajunge şi prin
ridicarea ratei dobânzii şi scumpirea creditului. Dacă împrumuturile scad, atunci şi cheltuielile de
consum vor fi mai mici.
Politica antiinflaţionistă de stimulare a ofertei are drept scop reducerea ritmului de creştere a
costurilor. Aceasta contribuie la oprirea diminuării ofertei agregate şi chiar la creşterea acesteia.
Procesul poate fi demarat şi întreţinut prin restrângerea influenţelor monopolurilor asupra preţurilor
47
şi veniturilor. Restrângerea arătată se poate obţine printr-o serie de căi: diferite forme de control
asupra preţurilor; măsuri menite să restrângă activitatea şi puterea sindicatelor; politici de
promovare a concurenţei şi de control al concentrărilor economice. De asemenea, procesul arătat
poate fi susţinut prin demararea unor politici de creştere a productivităţii (stimulente fiscale,
încurajarea cercetării-dezvoltării, acordarea de subvenţii firmelor ce investeşte în utilaje
performante etc.).

Concepte cheie
inflaţia indicele preţurilor de consum

deflaţia rata anticipată a infaţiei

inflaţia prin cerere criza inflaţionistă

inflaţia prin ofertă politica antiinflaţionistă

Titluri de referate şi de lucrări complexe

3. De la expansiune la inflaţie şi de la inflaţie la stagnare şi şomaj cronic.


4. Inflaţie sau şomaj? Analiză concretă pe exemplul României anilor 1990.
5. Infaţie – deflaţie – dezinflaţie; analiză concret-istorică.

48
Cap. 9 Ocuparea şi şomajul
Obiective
­ definirea noţiunii de şomaj şi ocupare;
­ analiza şi dinamica şomajului;
­ formele şomajului
­ măsuri de diminuare a şomajului şi a efectelor sale.

9.1 Şomajul: concept , cauze


În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe modalităţi de analiză a şomajului. În plus, statisticile
oficiale naţionale şi internaţionale (Biroul Internaţional al Muncii, Comisia de Statistică O.N.U. ) folosesc
metode diferite de evidenţă şi de măsurare a şomajului, ceea ce creează o imagine generatoare de confuzii şi
în planul conceptual.
Mulţi economişti şi oameni politici se mulţumesc să constate că şomajul este una dintre problemele
macroeconomice de maximă actualitate şi complexitate. Ei se raportează la datele oferite de statistica privind
fenomenul şi caută să conceapă şi să promoveze măsuri adecvate de soluţionare (ameliorare) a lui.
În unele manuale şi tratate universitare, şomajul este analizat ca sumă agregată a tuturor acelor persoane care
au statut (oficial) de şomer. Definiţia cea mai folosită pe care o dau economiştii şomerului este următoarea:
acea persoană care caută un loc de muncă remunerat, şi care nu are un asemenea loc în mod curent.
Biroul Internaţional al Muncii (B.I.T.) consideră că şomerul poate fi definit ca acea persoană care: este lipsită
de muncă, este aptă de muncă, caută loc de muncă remunerat, este disponibilă să înceapă lucrul imediat (în
15 zile).
Cel mai adesea, fenomenul contemporan şomaj este abordat şi analizat ca un dezechilibru al pieţei muncii la
nivelul ei naţional: ca loc de întâlnire şi de confruntare între cererea globală şi oferta globală de muncă.
Această manieră de abordare a şomajului este, în fapt, o continuare a analizei problemelor demografico-
economice, pe de o parte, şi a celor economico-financiare şi investiţionale, pe de altă parte. Numai că atât
resursele de muncă (oferta de braţe de muncă), cât şi nevoile de muncă (cererea de muncă) sunt trecute
(filtrate) prin exigenţele şi regulile unice ale remunerării şi salarizării. De aceea, indiferent de unghiul de
abordare şi tratare a lui, şomajul este o disfuncţie a pieţei naţionale a muncii. Afirmaţia respectivă este de
domeniul evidenţei clare.
Caracterul inelastic al ofertei de muncă este acela care stă la baza specificităţii pieţei muncii. Procesele ce
stau la baza determinării volumului, dinamicii şi structurii ofertei de muncă sunt, mai întâi, de natură
demografică.
Se consideră că formare şomajului este generat de două mari procese:
pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate, ca urmare:

­ a evoluţiei nefavorabile a activităţilor social economice sau

­ a substiturii muncii prin capital.


creşterea ofertei de muncă prin:

­ noile generaţii cu vârte legale de muncă;

­ afirmarea nevoii de a lucra, a unor persoane apte de muncă, dar inactive.

49
Piaţa muncii nu funcţionează ca o piaţă obişnuită (liberă, zic unii autori) şi din cauza restricţiilor legislative,
a condiţiilor impuse prin lege în limitele cărora ea funcţionează. În plus, funcţionarea acestei pieţe este
influenţată de acţiunea specifică a partenerilor sociali (patronat, sindicate), de raportul de forţe dintre ei.
Piaţa contemporană a muncii se poate afla fie în situaţia de echilibru (ocupare deplină), fie în cea de
dezechilibru, adică de subocupare şi supraocupare. Cele două forme ale dezechilibrului pe piaţa muncii pot fi
înţelese (caracterizate) numai după ce vor fi fost clarificaţi termenii de ocupare deplină, şomaj voluntar şi
şomaj involuntar.
Şomajul voluntar constă din acea nonocupare datorată. refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a
accepta retribuţia oferită (este vorba de cea reală) şi/sau condiţiile de muncă existente.
Asemenea comportamente decurg din unele reglementări juridice, din uzanţe sociale, din
caracterul lent al adaptării contractelor colective de muncă la condiţiile muncii şi la procesele
concret – istorice demografice. Şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor (nominale) la
scădere. Aşa se face că salariile practicate sunt, în general, mai mari decât salariul de echilibru.
Revendicările salariaţilor şi ale sindicatelor împiedică ajustarea salariilor prin scădere. În genere,
fondul de salarii are o determinare în condiţiile economico-financiare ale utilizatorilor de muncă. Ca
urmare, o parte din oferta de muncă rămâne nerealizată, apare deci şomajul voluntar.
Categoriile de persoane, care se încadrează în şomajul voluntar sunt:

–persoanele angajate care preferă să-şi înceteze temporar activitatea, apreciind că ajutorul de
şomaj le poate asigura o existenţă decentă (să reţinem, în acest context, că economistul francez
Jacques Rueff remarca că “ajutorul de şomaj este cauza fenomenului şomaj”);
–şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai bune decât cele oferite de întreprinderi şi instituţii, cât şi
faţă de cele pe care le-au deţinut;
–gospodinele hotărâte, pe baza unui consens de familie, să se încadreze, dar ezită încă să se
încadreze în condiţiile date (ca nivel de salariu, ca distanţă de domiciliu etc.).
S-a formulat concluzia că în orice societate există un şomaj natural, care nu poate fi resorbit, un
şomaj permanent denumit şi şomaj natural, pentru că nu este determinat de factori conjuncturali şi naturali.
Şomajul involuntar(keynisian) constă din acea parte a folosirii incomplete care decurge din
rigiditatea salariului, respectiv din acele persoane neocupate care ar fi dispuse să lucreze pentru un salariu
real mai mic decât cel existent, astfel că atunci când cererea efectivă de forţă de muncă va creşte va spori şi
gradul de ocupare.
De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prisma celui involuntar. Aşa că şomajul constă din acea
nonocupare, din acea folosire incompletă a mâinii de lucru, din acel ansamblu de persoane neocupate care ar
fi dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic decât cel existent, astfel că, atunci când creşte cererea
efectivă de forţă de muncă, va spori şi gradul ei de ocupare.
Ca fenomen macroeconomic, şomajul reprezintă ansamblul persoanelor (stocul de populaţie)
active disponibile fără ocupaţie, care caută de lucru; deci, el este format din excesul de resurse de
muncă în raport cu cei ce pot fi ocupaţi, în condiţiile de rentabilitate impuse de piaţă.
Sporirea sau diminuarea ocupării într-o ţară sau alta nu se identifică cu scăderea sau agravarea şomajului.
Pentru a se realiza o imagine mai apropiată de adevăr, este necesar să se ia în consideraţie şi variaţiile
nivelurilor activităţii populaţiei. Deci, noţiunea de şomaj trebuie să fie corelată cu indicatorii privind stocul şi
fluxurile populaţiei active, ca şi cu repartiţia şi durata şomajului. Toate acestea văzute în legătură cu o serie
de parametri sectoriali şi sociali.

50
9.2 Măsurarea şomajului în România
Populaţia ocupată, forţa de muncă, şomajul se calculează, în ţara noastră fie pe baza balanţei forţei de muncă,
fie pe bază de anchete asupra forţei de muncă. Conform metodologiei Balanţei forţei de muncă, populaţia
ocupată cuprinde toate persoanele indiferent de statutul lor profesional – cu un loc de muncă în care
desfăşoară o activitate economico-socială aducătoare de venit, cu excepţia: cadrelor militare şi a persoanelor
asimilate lor, neangrenate în activităţi economice (personalul M.E.N., M.I., S.R.I., militari în termen); –
salariaţilor organizaţiilor politice, obşteşti şi a deţinuţilor.
Populaţia ocupată cuprinde toate persoanele de 14 ani, şi peste, care au desfăşurat o
activitate economică producătoare de bunuri sau servicii de cel puţin o oră în perioada de referinţă
(martie 1995 – săptămâna dinaintea înregistrării) în scopul obţinerii unor venituri sub formă de
salarii, plată în natură sau alte beneficii.
Se consideră persoane ocupate următoarele:1
salariaţii, adică persoanele care îşi exercită activitatea pe baza unui contract de muncă într-o unitate
economică sau socială – indiferent de forma ei de proprietate – sau la persoane particulare în schimbul unei
remuneraţii sub formă de salariu, plătit în bani sau în natură, sub formă de comision etc.;
patronii, persoane care îşi exercită ocupaţia (meseria) în propria lor unitate (societate
comercială, întreprindere, agenţie, atelier, magazin, birou, firmă etc.) pentru a cărei activitate au ca
angajaţi unul sau mai mulţi salariaţi;
lucrători pe cont propriu – persoane care îşi exercită activitatea fie în unitatea proprie sau cu ajutorul
unui utilaj propriu, fie pe baza pregătirii lor profesionale, dar care nu au angajaţi salariaţi, ele putând fi sau
nu ajutate de membrii familiei, neremuneraţi;
lucrătorii familiali neremuneraţi – persoane care îşi exercită activitatea într-o unitate economică
familială condusă de un membru al familiei sau o rudă, pentru care nu primesc remuneraţie sub formă de
salariu sau plată în natură;
membri ai unei societăţi agricole sau ai unei cooperative, persoane care au lucrat fie ca proprietari de
teren agricol într-o societate constituită conform legii, fie ca membri ai unei cooperative meşteşugăreşti sau
de credit.
Şomerii înregistraţi reprezintă persoanele apte de muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de muncă
disponibile şi care s-au înscris la oficiile forţei de muncă (Legea 1/1991).
În context, se folosesc indicatori cantitativi, structurali şi calitativi: masa, structurile, durata medie, rata
şomajului, raportul dintre durata medie şi rata şomajului, raportul dintre ajutorul de şomaj şi salariu etc.
Masa şomajului constă din numărul persoanelor care, la un .moment dat (stoc), întrunesc condiţiile pentru a
fi incluse în categoria şomerilor. Altfel spus, ea constă din populaţia activă disponibilă, respectiv din acea
forţă de muncă nonocupată.
Dacă se are în vedere un anume orizont de timp (lună, trimestru, an) şi numărul şomerilor la începutul
perioadei, atunci numărul şomerilor la sfârşitul perioadei rezultă din creşterea (ajustarea) cifrei iniţiale cu
intrările în rândul şomerilor şi cu ieşirile din rândurile acestora în acel orizont de timp.
Rata şomajului, ca mărime relativă a fenomenului, se calculează ca raport procentual între masa şomajului
(numărul mediu al şomerilor) şi unul din parametrii de referinţă ai acestuia. Astfel de parametri sunt:
populaţia activă, populaţia activă disponibilă, forţa de muncă (populaţia ocupată plus şomajul), populaţia
ocupată, populaţia ocupată ca salariaţi.
După cum se poate observa, ratele şomajului au avut evoluţii diferite de la o ţară la alta. Cu toate acestea, pot
fi desprinse câteva tendinţe generale. Mai întâi, în primele decenii postbelice, cele mai multe ţări avansate

1
N. Dobrotă – Op. cit.
51
economic au cunoscut rate ale şomajului mai reduse de până la 5% (după unii autori, ele s-au menţinut în
limitele şomajului natural). Apoi, începând cu primul şoc petrolier, aceste rate au cunoscut creşteri notabile
în toate ţările. În sfârşit, ultimii ani marchează o nouă revigorare a şomajului, după o temporară ameliorare a
sa în a doua jumătate a deceniului '80.
Structurile şomajului prezintă adesea interes mai mare decât nivelul său. De o amplă dezbatere se bucură
structurile şomajului pe vârste, pe sexe, pe grade de calificare. Se cosideră că în raport cu restu populaţiei
active, femeile sunt mai afectate de şomaj decât barbaţii, tinerii sub 25 de ani şi vârstnicii peste 50 de ani. În
SUA o atenţie aparte se acordă şomajului în rândul populaţiei de culoare.
Durata şomajului (perioada de şomaj), diferă pe ţări şi perioade istorice şi are o tendinţă generală de
creştere. Nu există o durată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există reglementări care precizează
durata îmdemnizaţiei de şomaj(18-24 luni).

9.3 Efectele social-economice ale şomajului. Legea Okun


Efectele fenomenului şomaj sunt adesea tratate unilateral. Se pune accentul fie pe efectele resimţite de şomer
şi de familia sa, fie pe cele naţionale: sociale, economice, politice.
Şomajul este un factor de scădere a intensităţii dezvoltării economice. Există şi opinia opusă, conform căreia
existenţa şomajului este un factor de presiune asupra celor ce lucrează, aceştia muncind cu intensitate sporită
şi asigurând o creştere a producţiei naţionale mai mare decât dacă ar fi ocupaţi toţi cei disponibili.
Un alt efect al şomajului constă în sporirea costurilor pe care economia ţării trebuie să le suporte sub forma
ajutoarelor de şomaj. În ţările cu sisteme naţionale de ajutor de şomaj, fondurile cu destinaţia respectivă
ajung să deţină până la 3,5 – 4% din PNB şi până la 17 – 19% din bugetele ţărilor. În situaţia în care numărul
persoanelor ocupate scade, cotizaţiile suportate de acestea sporesc absolut şi relativ. Nu întâmplător
problema asigurării fondurilor necesare (din cotizaţiile salariaţilor, din contribuţia întreprinderilor sau din
alocaţiile bugetare) a generat numeroase tensiuni şi chiar conflicte sociale şi politice.
Diminuarea veniturilor familiilor având şomeri este un alt efect, adesea dramatic, al şomajului. Se ştie că, în
nici o ţară, ajutorul de şomaj nu asigură acoperirea integrală a salariului avut anterior de şomer şi nici nu se
raportează la salariile medii etc. De aceea, şomerii şi familiile lor trec prin dificultăţi materiale deosebite,
care sunt însoţite de apariţia unor stări psiho-sociale grave ce afectează calitatea vieţii în general, îndeosebi
aspectele privind educaţia, sănătatea, sportul.
Toate acestea, spun unii analişti ai fenomenului, duc direct la apariţia unor fenomene negative, ce afectează
societatea în general şi realizarea personalităţii umane (furturi, crime, sinucideri, comportamente anormale,
adesea antiumane etc.).

Legea Okun
Care este relaţia de interdependenţă dintre şomaj şi PNB (în termeni reali )? Aceasta este întrebarea pe care
şi-a pus-o economistul Arthur M. Okun în anii 1960 şi la care a dat un răspuns cunoscut în ştiinţa economică
sub denumirea de legea Okun.
Deoarece persoanele ocupate participă la producerea bunurilor materiale şi serviciilor, iar şomerii nu produc
bunuri economice, se poate presupune că ridicarea nivelului şomajului trebuie să fie însoţită de reducerea
volumului real al PNB. Această interrelaţie negativă între nivelul şomajului şi volumul PNB este numită
legea Okun.
Existenţa interrelaţiei negative între aceste variabile se exprimă prin tendinţa conform căreia sporirea
şomajului este concomitentă cu scăderea volumului real al P.N.B.

52
Se poate da o mai riguroasă expresie cantitativă legii Okun. Astfel, linia care trece printre punctele ce
marchează intersecţiile dintre cele două variabile arată că:

Măsuri de diminuare a şomajului şi a efectelor sale.


Măsurile pentru diminuarea şomajului se impart în trei mari categorii:
a) măsuri care privesc direct pe şomeri;
b) măsuri care privesc populaţia ocupată;
c) alte măsuri.
Prevenirea şi atenuarea şomajului au devenit preocupări majore ale tuturor forţelor sociale
(salariaţi, sindicate, patronat), ca şi ale puterii publice din toate ţările cu economie de piaţă. În
acelaşi timp, luându-se în consideraţie existenţa cronică a unui şomaj de mare amploare, au fost
concepute, reglementate şi sunt promovate măsuri ample în vederea asigurării unor condiţii de
existenţă decentă pentru şomeri.
Aducerea nivelului acestuia la limitele sale normale (care variază în timp şi spaţiu), atenuarea şomajului –
este susţinută prin măsuri economico-investiţionale, educaţionale etc. Gruparea măsurilor respective se face
după orizontul de timp al extinderii acestora, după transformările tehnologice şi social-economice presupuse
pentru ca o măsură sau alta să fie implementată cu succes, după nivelul dezvoltării economice etc.
Prima grupă de măsuri se referă la o mai bună repartiţie a fondului total de muncă. Aceasta s-ar putea
obţine prin: reducerea duratei săptămânale de lucru; scăderea vârstei de intrare în pensie; prelungirea duratei
şcolarităţii obligatorii; creşterea timpului (opţional) afectat ridicării calificării; extinderea locurilor de muncă
cu program redus şi/sau cu timp parţial de muncă.
O a doua grupă de măsuri (conturată cu precădere după 1980) se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii
(naţionale) a unor grupe de ofertanţi cum sunt: descurajarea muncii salariate feminine; exilarea sau
returnarea lucrătorilor străini imigraţi nenaturalizaţi încă; interzicerea imigrării sau restricţionarea ei la
maximum etc.
Altă grupă de măsuri se referă la inversarea procesului de substituire a factorilor de
producţie. Se ştie că procesul industrializării (A1 Doilea Val) a însemnat substituirea muncii prin
capital. Mulţi specialişti mizează în prezent pe inversarea acestui proces istoric în condiţiile
extinderii sectorului prestator de servicii şi, deci, pe încetarea substituirii muncii prin capital:
limitarea acelor investiţii care sporesc productivitatea muncii (naţionale) şi reduc populaţia ocupată.
A patra grupă de măsuri vizează creşterea mobilităţii populaţiei active. Un asemenea proces de mare
anvergură poate fi favorizat de: îmbunătăţirea conţinutului învăţământului, asigurarea unei structuri adecvate
acestuia; orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţilor social-
economice; adoptarea de măsuri complexe – legislative şi executive – care să faciliteze deplasarea oamenilor
la noile locuri de muncă în zona sau oraşul care urmează să fie dezvoltat cu prioritate.
Evident, o altă grupă de măsuri se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii, îndeosebi
în acele sectoare care au şanse să devină factori de antrenare a noului mod tehnic, a acelor ramuri şi sectoare
cu şanse de a se dezvolta în viitor.
Toate măsurile arătate mai sus presupun investiţii şi întâmpină numeroase piedici economice, sociale,
culturale în realizarea lor.
Dacă ar fi să se facă unele comparaţii între grupele de măsuri analizate, atunci s-ar putea spune că măsurile
din primele trei grupe sunt mai ales defensive şi provoacă o stare de spirit pesimistă; ele presupun o nouă
segmentare a pieţei muncii şi o diminuare relativă, în continuare, a celor ocupaţi. În acelaşi timp, ele sunt

53
legate de sporirea generală a productivităţii, pe seama efectelor căreia se vor putea acoperi costurile
(contribuţiile) întreprinderilor în contul salariaţilor lor (vezi sursele ajutorului de şomaj). Sporirea
productivităţii riscă, pe de altă parte, să anihileze efectul creării de noi locuri de muncă ca urmare a reducerii,
în continuare, a duratei muncii.
Măsurile arătate la grupele 4 şi 5 sunt strategii ofensive şi, în consecinţă, preferabile celorlalte. Ele corespund
unei politici de mare anvergură de ajustare a numărului de ocupaţii (locuri de muncă, slujbe) la populaţia
activă, dar şi la dinamica ocupaţiilor.

Concepte cheie
Şomajul

Şomajul voluntar

Şomajul involuntar

Şomajul natural

Îndemnizaţia(ajutorul) de şomaj

Indicatorii mărimii şomajului

Cauzele şomajului

Măsuri de diminuare a şomajului

54
Cap 10 România în circuitul economic internaţional

Obiective
- Necesitatea participării economiei româneşti la piaţa mondială
- Comerţul exterior mondial şi trăsăturile sale caracteristice
- Cooperarea economică internaţională a României
- Eficienţa comerţului exterior al României

10.1. Necesitatea participării economiei româneşti la piaţa mondială


În contextul actual al adâncirii fără precedent a interdependenţei dintre ţări, nici o ţară oricât
de mare şi bogată ar fi nu se poate izola de restul lumii, ci trebuie să participe activ la circuitul
economic mondial.
În cadrul economiei mondiale, celulele de bază sunt economiile naţionale ale statelor.
Economia naţională este un ansamblu de activităţi economice şi statale ce se desfăşoară în baza unei
anumite diviziuni a muncii în cadrul graniţelor statale. Această diviziune este rezultatul acţiunii
conjugate a două categorii de factori:
1) factori interni ai dezvoltării (factori naţionali);
2) factori externi (internaţionali).
Factorii interni sunt:
a) condiţiile naturale ale unei ţări, bogăţia solului şi subsolului;
b) mărimea solului şi subsolului;
c) nivelul aparatului de producţie, gradul de diversificare şi tehnicitate;
d) calificarea forţei de muncă şi potenţialul de învăţământ şi cercetare ştiinţifică;
e) disponibilul de capital;
f) nevoile şi tradiţiile economice.
Factorii externi sunt:
a) gradul diferit de înzestrare a naţiunii cu resurse naturale şi factori de producţie;
b) varietatea tehnicilor şi tehnologiilor de producţie;
c) complexitatea deosebită a bunurilor şi serviciilor ce se obţin de diferite ţări;
Aceşti factori se reflectă într-o anumită diviziune internaţională a muncii, ce generează un ansamblu de
interdependenţe între ţări, concretizate în noţiuni de relaţii economice internaţionale.
De aceea, participarea fiecărei ţări la schimburile internaţionale de valori materiale şi
spirituale este o necesitate obiectivă a zilelor noastre. Ele sunt generate de:
nevoile de materii prime şi energie;
necesităţile de alimente;
schimbul reciproc de bunuri de consum, de investiţii şi servicii;
eforturile comune pentru protecţia mediului înconjurător;
cerinţele reducerii decalajelor tehnologice şi economice dintre ţări.
Valorificarea avantajelor economice decurgând din participarea fiecărei ţări la circuitul economic mondial
depinde de 2 factori:
55
capacitatea de performanţă a propriilor mecanisme economice;
posibilitatea şi limitele (restricţiile) de racordare care apar în relaţiile economice internaţionale.
Limitele sau restricţiile decurg din stadiul actual de dezvoltare a economiei naţionale şi acestea sunt:
caracterul energo-intensiv pronunţat al producţiei industriale din ţara noastră;
gradul avansat al uzurii morale a aparatului tehnic şi a tehnologiilor de producţie;
nivelul scăzut de satisfacere a cererii pe piaţa internă;
practica slabă marketingului în relaţiile economice comerciale internaţionale;
centralizarea încă excesivă a relaţiilor economice externe;
cadrul juridic încă insuficient adoptat cerinţelor pieţei externe.

10.2. Comerţul exterior mondial şi trăsăturile sale caracteristice


Comerţul exterior sau comerţul internaţional cuprinde ansamblul tranzitoriu de export şi
import.
Export = vânzare de bunuri materiale şi servicii spre un agent economic dintr-o altă ţară în schimbul unei
sume intr-o valută convenită.
Import = cumpărare de mărfuri din străinătate contra unei cantităţi de bani.
Baza comerţului interior a constituit-o tranzacţia cu exteriorul având ca obiectiv mărfuri cu
existenţă materială (mijloace de producţie, bunuri de consum, etc.). În prezent, pe lângă comerţul cu
mărfuri comerciale interne, mai cuprinde:
a) prestările de servicii şi vânzări, cumpărare de licenţe cu exteriorul;
b) turismul şi transportul internaţional;
c) consignaţia internaţională;
d) asistenţa economică şi colaborarea tehnică se efectuează pe baze comerciale cu străinătatea.
Aceste ultime 4 componente sunt numite generic comerţ invizibil sau comerţ cu invizibile.
Au o importantă deosebită, mai ales în comerţul internaţional al ţărilor dezvoltate.
Din analiza evoluţiei comerciale exterioare, rezultă o serie de trăsături caracteristice:
1) tendinţa de creştere a exportului mondial. În ultimele două decenii, exportul mondial a crescut de peste
15 ori.
2) accentuarea diversificării pieţei economice mondiale.
Astfel, mai ales în perioada postbelică, au apărut noi pieţe: piaţa ordinatoarelor,
microprocesoarelor, în prezent se extinde piaţa internaţională a roboţilor industriali. În strânsă
legătură cu direcţiile fundamentale de dezvoltare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, a
sporit şi s-a diversificat comerţul cu brevete. Ritmul acestui comerţ este mai ridicat decât cel al
ansamblului comerţ exterior.
3) creşterea ponderii ţărilor industriale în exporturile mondiale. S-a manifestat în întreaga istorie a
comerţului mondial.
4) înrăutăţirea termenilor de schimb ale ţărilor în curs de dezvoltare cu cele industrializate. Există o tendinţă
de rămânere în urmă a preţurilor la produsele primare (materii prime, materiale), acestea fiind produse în
ţările în curs de dezvoltare. Pentru o cantitate egală de produse, ţările în curs de dezvoltare vor obţine o
cantitate mai mică de produse industrializate.
5) adoptarea unor noi măsuri tarifare şi netarifare de îngrădire a comerţului mondial. Restricţiile tarifare
cuprind diferite taxe vamale percepute asupra mărfurilor care se exportă. Ele influenţează producţia de
56
vânzări a mărfurilor respective. Îngrădirile netarifare includ o sferă mai largă de restricţii cantitative la
import (contingentări), taxe fiscale, stabilirea unor norme obligatorii de calitate la importul mărfii.
6) instituţionalizarea schimburilor materiale. Au fost înfiinţate o serie de instituţii în scopul promovării
comerţului mondial:
a) instituţii din domeniul naţional numite Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), UNCTAD
(Conferinţa naţională numite pentru comerţ şi dezvoltare)
b) organizaţiile internaţionale pe produse primare ale producătorilor şi consumatorilor (OPEC)
c) organizaţiile economice regionale interstatale care urmăresc desfiinţarea barierelor vamale în interior,
reglementarea preţurilor, elaborarea unei politici vamale comună în relaţiile externe, Uniunea Europeană,
NAFTA, ALADI.
7) tendinţa de tripolarizare a schimburilor comerciale internaţionale: 3 poli UE, SUA şi Japonia deţin în
prezent peste ¾ din valoarea exporturilor mondiale.
Comerţul exterior al României.
Analiza efectuată de economistul Virgil Madgearu la nivelul anului 1938 arăta că peste 80 %
din exporturile româneşti erau reprezentate de materii prime (petrol, cereale, animale, lemn, etc.).
Structurile importatoare se bazează pe aceeaşi proporţie 80 % (produse prelucrate – bunuri de
consum, maşini unelte, etc.)
În ultimul deceniu, deşi structurile REI ale României s-au modificat, totuşi este mică
ponderea produselor manufacturiere la export, circa 55-60 % în 1998, iar materiile prime şi
mărfurile alimentare deţin o pondere de 35-50 %.
Eficienţa comercială externă este încă extrem de precară din cauza exportului de produse prelucrate
ineficient pe piaţa mondială.

10.3. Cooperarea economică internaţională a României


Cooperarea economică internaţională reprezintă relaţiile bi sau multinaţionale dintre state
sau agenţi economici din diferite ţări, vizând realizarea prin eforturi conjugate şi pe baze
contractuale, a unor activităţi conexe, eşalonate în timp în scopul obţinerii unor rezultate comune
superioare Cooperarea economică se face în următoarele domenii:
a) ştiinţei şi tehnologiei;
b) producţiei de bunuri şi servicii;
c) comercializarea bunurilor şi serviciilor.
a) Îmbracă următoarele forme:
1) programe comune de cercetare ştiinţifică la nivel naţional sau de organizare specializată;
2) crearea în comun de instituţii, laboratoare sau alte mecanisme;
3) dezvoltarea şi valorificarea în comun a unor brevete de invenţie aparţinând unuia dintre parteneri;
4) consultanţă prin care un partener acordă celuilalt la cerere studii privind posibilităţile tehnice şi
economice într-un domeniu;
5) asistenţă inginerească: formă mai complexă prin care se efectuează proiectarea şi punerea în funcţiune a
unor întreprinderi exploatatoare de resurse naturale, oferte de licenţă de fabricaţie;
6) asistenţă de specialitate pentru organizarea unor instituţii de învăţământ, cercetare şi pregătire de
specialişti, etc.
7) schimbul de informaţii tehnico-ştiinţifice într-o instituţie, laborator, etc.
b) producţia de bunuri şi servicii:

57
1) prospectarea şi cercetarea geologică pentru a pune în valoare a resursele naturale ale unei ţări;
2) producţia pe bază de licenţă şi documentaţie ale partenerului;
3) producţia la comandă ;
4) coproducţia şi specializarea în producţie de subansamble ca şi livrarea reciprocă şi asamblarea producţiei
la unul dintre parteneri;
5) acordarea de credite în utilaje şi subansamble în produse rezultate din activităţi;
6) construirea în comun a unor obiective industriale şi agricole.
c) comercializarea bunurilor şi serviciilor:
oferta comună pentru vânzare şi instalarea unor maşini şi utilaje complexe;
leasing – acord de credite din partea unui partener pentru achiziţionarea sau închirierea spre folosinţă da
maşini, echipamente complexe, etc.
contracte pentru termen lung de comercializare între firme sau organisme internaţionale
concesionarea de către producător a mărcii produsului şi matriţele sale către comerciant pentru a vinde
produsele sub marca producătorului;
franciza = un sistem de vânzare a unui produs sau serviciu sub marca de fabrică sau de piaţă a partenerului
numit francizor, de celalalt partener numit francizer.

10.4. Eficienţa comerţului exterior al României


Orice operaţiune de comerţ exterior trebuie judecată din punct de vedere al eficienţei
economice al raportului dintre rezultate şi cheltuieli, dintre efectele obţinute şi eficienţa depusă.
Efectele imediate ale comerţului exterior sunt veniturile realizate din export ca şi bunurile şi
serviciile obţinute prin import.
Eforturile = cheltuieli în monedă naţională pentru export şi în valută pentru import. Fiecare
agent economic, întreprindere specializată în comerţ exterior apreciază eficienţa exportului prin
cheltuiala internă ce se face pentru a obţine unitatea valutară.
Eficienţa importului se apreciază prin cantitatea de lei ce se obţine prin vânzarea pe piaţa
internă a mărfii importate cu o unitate valutară..
Există şi alţi indicatori pentru determinarea rentabilităţii comerţului exterior:

1) cursul de revenire brut la export = este raportul între preţul produsului pe piaţa internă în lei +
cheltuielile de circulaţie până la frontieră în lei şi preţul în valută la frontieră;
2) cursul de revenire la import = raportul între preţul producţiei pe piaţa internă (lei) – taxa de import
percepută în lei şi preţul de import în valută la frontieră.
Cu cât cursul de revenire realizat (încasări în lei din valorificarea producţiei în economia naţională ce
revin la unitatea valutară) este mai mare cu atât este mai avantajos importul.

Eficienţa creşte dacă:

1) creşte gradul de prelucrare a mărfii şi a complexităţii serviciilor destinate exportului;


58
2) adâncirea specializării producţiei;
3) ridicarea calităţii producţiei;
4) modernizarea şi adaptare mediului de prezentare a mărfii la nivelul cerinţelor pieţei moderne;
5) reducerea cheltuielilor de producţie.

Concepte cheie
• Economie mondială • Raport de schimb
• Curs de revenire la export • Curs valutar
• Curs de revenire la import • Regim valutar
• Balanţă comercială

Teste grilă

1. Tranziţia la economia de piaţă în Romania constituie:


a) componentă a reformei economice;

b) conţinutul reformei economice;

c) realizarea procesului de restructurare a proprietăţii;

d) intervalul de timp în care se înfaptuieste reforma economică;

e) un process autonom, paralel cu reforma economică.

2. Participarea unei economii naţionale la schimburile internaţionale de valori este determinată


de:
a) trebuinţele de bunuri de consum;

b) cerinţa reducerii decalajelor dintre ţări;

c) nevoile de materii prime şi energie;

d) necesitatea stimulării concurenţeipe piaţa naţională;

e) creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale.

3. Posibilitatea racordării Romaniei la piaţa mondială este dată de:


59
a) existnţa unui mecanis economic de piaţă;

b) caracterul energointensiv al producţiei industrile;

c) situaţia generală a economiei mondiale.

4. Care este cel mai grav dezechilibru al economiei romaneşti:

a) dintre producţie şi consum;

b) dintre populaţia activă şi populaţia ocupată;

c) dintre masa monetară în circulaţie şi cea necesară.

5. În perioada tranziţiei, economia Romaniei are următoarele caracteristici:

a) unei economii planificate centralizate;

b) unei economii de piaţă;

c) nici una dintre cele două tipuri de economie.

Titluri de referate şi de lucrări complexe


1. Eficienţă economică şi avantaj competitiv
2. Datoria externă a României în perioada 1990 – 2002 şi influenţa sa asupra economiei românşti.

60
Cap 11 Integrarea economică interstatală

Obiective

- Uniunea Europeană
- Evoluţia integrării vest europene
- Perspectivele Uniunii Europene
- Integrarea României în Uniunea Europeană

11.1. Uniunea Europeană (UE): Integrarea Europeană şi concretizarea ei

Unul din fenomenele definitorii din economia mondială postbelică este reprezentat de
integrarea interstatală. Pornită din Europa Occidentală ca alternativă la cele două războaie mondiale
pustiitoare, integrarea Uniunii Europene a încheiat timid prin aşezarea de o parte şi de alta la masa
tratativelor a celor mai mari rivali ce s-au confruntat în cele două conflagraţii mondiale: Germania
şi Franţa. Integrarea a însemnat un exemplu folositor pentru întreaga omenire, integrarea
profilându-se treptat şi pe continentul american, latino-american, asiatic. Astfel, un proces de
integrare economică se desfăşoară în prezent pe continentul nord-american între SUA, Canada şi
Mexic pentru crearea unei zone de comerţ liber, numită NAFTA. În continentul sud-american,
există o formă de integrare ALADI.

În Asia de Sud Est o formă de integrare în frunte cu Japonia şi micii tigrii: Maleazia,
Singapore, Taiwan poartă numele SEAN. Deci s-au conturat în ultimul timp 4 mari zone de
integrare: zona europeană, zona sud-americană, zona nord-americană şi zona Extremului Orient.

Teoriile integrării economice consideră că integrarea este deosebit de avantajoasă pentru că:

a) duce la ameliorarea eficienţei producţiei industriale, agricole, etc;

b) adoptarea unor tehnologii mai economice;

c) reducerea fragmentării pieţei, care creează situaţii de monopol al vânzărilor şi majorează cheltuielile de
administrare.

Teoriile integrării economice mai arată că eficienţa s-ar datora înlăturării unor bariere faţă de
ţările membre în uniunile interstatale, că s-ar ajunge la o eficienţă sporită în cadrul ţărilor membre.

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a inceput în
anul 1951, între 6 ţări europene(Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După 50
de ani şi 5 valuri de aderare Uniunea Europenă are astazi 25 de state membre:

61
În UE, integrarea interstatală ce s-a extins în timp de la aspectele vamale economice, fiscale,
legislative, sociale, politice şi chiar militare, spun unii analişti reprezintă o sfidare directă la adresa
statului naţional.

În UE se vorbeşte de aşa zisul stat european, iar cetăţenii UE pot opta liber pentru un
paşaport emis de organisme militare sau de statul căruia îi aparţine.

Analiştii îşi pun şi întrebarea care va fi viitorul naţiunilor sau cum v evolua conceptul de suveranitate
naţional şi cât timp un stat îşi va mai exercita în exclusivitate competenţa pe teritoriul său naţional.
Desfiinţarea frontierelor în interiorul UE şi proliferarea conceptelor de Europă fără frontieră sau cu o
cooperare transfrontalieră anticipează o configurare a omenirii secolului XXI. Ideea europeană îşi are
originea în Europa postbelică şi a fost exprimată şi de W. Churchill.

Această integrare este rezultatul unor acumulări treptate de-a lungul timpurilor. Unitatea
Europei în pace, libertate şi prosperitate constituie un ideal cu rădăcini puternice în trecut. Analiştii
spun că Europa de azi este continuatoare tradiţiei a 3 mari oraşe: Atena, Roma şi Constantinopol.
Cultura clasică antică a fost adoptată şi de Europa.

Un mare rol în continuarea ideii de unitate europeană a revenit religiei. Ideea ce avea să se
contureze în a doua jumătate a secolului XX, de la Italia care a fost punctul de plecare al Renaşterii
, din Anglia care a reprezentat leagănul primei revoluţii industriale şi până la micile ţări române, ai
căror domnitori au opus rezistenţă invaziei otomane. Ştiinţa Europei este rezultatul unor genii
apărute atât în Est cât şi Vest: Galilei, Newton, Copernic, Mendeleev.

Există şi mai deosebim în Europa de la o ţară la alta, de la o regiune la alta, contraste


puternice, chiar între regiuni vecine ca Normandia şi Bretania în Franţa, Sicilia şi restul Italiei.

Există pe lângă diversitatea geografică şi o diversitate religioasă. Există o Europă ortodoxă,


prezentă la Salonic, Belgrad, Kiev, Bucureşti, dar şi o Europă luterană în jurul Mării Baltice, una
catolică Italia şi una calvină din Scoţia până la Ungaria.

Deşi există aceste deosebiri, ideea unităţii europene a primit contururi precise după al doilea
război.

Astfel, într-o primă fază până la sfârşitul anilor ’80 ea a purtat amprenta factorului politic.
Ideea europeană s-a divizat în funcţie de cele două blocuri militare politice şi economice opuse pe
criterii ideologice şi de sistem.

În faţa blocului compact pe care URSS l-a format cu statele din Est, La Bruge, 17 martie
1948 s-a semnat un tratat privind Uniunea Europeană Occidentală (UEO).

Ţări ca Franţa, Olanda, Belgia şi Luxembrug au decis să acţioneze în comun în caz că


securitatea lor ar fi ameninţată. A fost prima afirmaţie oficială a intenţiei de cooperare Vest
62
Europeană care marchează punctul de plecare a consolidării politice a Europei Occidentale.
Guvernele din UEO au semnat la Londra, la 5 mai 1949 împreună cu Danemarca, Irlanda,
Norvegia, Italia şi Suedia o convenţie privind statutul unui prim organ politic Vest European:
Consiliul Europei cu sediul la Strasbourg.

Crearea Consiliului European a fost un impuls de cooperare declanşată de SUA prin


intermediul planului Marshall.

Planul Marshall urmărea transformarea Europei Occidentale într-o primă linie de apărare
împotriva pericolului sovietic. Dacă planul Marshall s-a aflat la baza reconstrucţiei economice a
Europei, organizarea Tratatului Nord Atlantic (NATO) a constituit baza apărării militare. Acest
tratat intră în vigoare în august 1949 şi este semnat la Washington. La ora actuală, prin
performanţele sale, Europa celor 15 sau UE este un pol esenţial de atracţie.

11.2. Evoluţia Integrării Vest Europene

Printre instituţiile integraţioniste este Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Ea


îşi are originea în declaraţia de la Paris din 9 mai 1950, făcută de Robert Schuman (ministru de externe al
Franţei atunci). El propunea un sector limitat dar extrem de important subordonat producţiei de cărbune şi
oţel a Franţei şi Germaniei unei aşa zise înalte autorităţi comune în cadrul unei autorizări deschise cu
participarea şi altor ţări europene.

Acest tratat de constituire a intrat în vigoare în iulie 1952. Instituţiei CECO le-au prefigurat pe cele
ale Comunităţii Economice Europene şi Euratomului (Comunitatea Economică a Energiei Atomice) având pe
lângă CECO şi EURATOM statele semnatare. Franţa, RFG, Italia şi ţările BENELUX şi-au manifestat
hotărârea de a-şi uni eforturile pentru promovarea cercetării ştiinţifice comune în ce priveşte folosirea
paşnică a energiei nucleare. La Roma în 25 martie 1957 se semnează un tratat pe care s-au axat.

Acest tratat are următoarele idei fundamentale:

1) tendinţa comunităţii europene este unitatea. De la început a fost considerat singura posibilitate la
îndemâna statelor membre pentru a putea controla problema cu care se confruntau indiferent că este
vorba despre creşterea economică, inflaţie sau şomaj. Fără unitate, Europa n-ar fi putut să-şi afirme
independenţa economică şi politică în confruntările sale cu entităţi de talie: SUA sau URSS.

2) unitatea nu poate fi realizată decât cu condiţia egalităţii între statele unitare. Nici un cetăţean comunitar
nu poate face obiectul unei discriminări, datorită naţiunii sale. Pe planul relaţiilor interstatale, nu există
nici o prevedere care să considere la o anumită hegemonie Comunitatea Economică Europeană sau Piaţa
Comună era nediscriminatorie.

3) crearea spaţiului european înseamnă garanţia unor libertăţi fundamentale ca de exemplu libera circulaţie
a forţei de muncă şi a capitalurilor.

63
4) libera reclamă şi solidaritatea. În virtutea acesteia, statele membre trebuie să aibă pe lângă drepturi şi
unele obligaţii, răspunderi, să-şi împartă costul integrării.

Pentru realizarea acestor scopuri a fost prevăzut un sistem care să aibă caracterul unei pieţe
unice în interiorul căreia oamenii, să poată circula în mod liber; a fost prevăzut un sistem de libertăţi
economice comune, în timp ce pentru sectoarele care nu au putut fi supuse direct la o liberă
concurenţă; au fost elaborate politici comune, libertăţi şi politici care s-au concretizat într-o uniune
vamală.

În istoria construirii europene, data de 1 iulie 1968 este extrem de importantă, pentru că a
marcat abolirea taxelor vamale între statele membre UE.

Primul preşedinte al Comunităţii Economice Europene, Walter Hashtein asemăna procesul


de integrare europeană cu o rachetă cu 3 trepte.

1. uniunea vamală

2. uniunea economică

3. uniunea politică

Celor şase ţări fondatoare: BENELUX şi Germania, Franţa, Italia li s-au alăturat:
Danemarca, Finlanda, Marea Britanie.

Semnând la 25 martie 1957 cele două tratate de la Roma privind constituirea CEE (Piaţa
Comună) şi Eurotom, statele membre s-au decis să dezvolte în ansamblul economiei lor o
experienţă care s-a dovedit benefică pentru configuraţia viitoare a Europei. Tratatul semnat în
februarie 1986, îmbunătăţeşte şi completează Tratatul de la Roma.

Acest act unic precizează anumite obiective:

a) desăvârşirea pieţei unice comunitare internaţionale şi realizarea la sfârşitul anului 1992 a unui larg spaţiu
fără frontiere

b) întărirea coeziunii economice şi monetare a politicii sociale de cercetare şi dezvoltarea tehnologică,


ameliorarea mediului înconjurător

Calendarul sintetic al evoluţiei integrării Vest Europene este următoarea:

- 1948 – 17 martie Tratatul de la Bruxelles de constituire a Uniunii Economice Europene

- 1951 – 18 aprilie Paris, CECO

- 1954 – aderarea Italiei şi BENELUX-ului

- 1957 – 25 martie Tratatul de la Roma prin care se instituie Piaţa Comună (CEE) şi Comunitatea
Economică a Energiei Atomice (EURATOM) cu 6 state membre: Belgia, Germania, Franţa, Italia,
Luxemburg şi Olanda
64
- 1962-1964 Politica Agricolă Comună (PAC)

- 8 aprilie 1965 – o singură comisie şi un consiliu unic pentru cel 3 comunităţi europene CECO, CEE şi
EURATOM

- 1968 se definitivează Uniunea Vamală. Ea desfăşoară tarifele dintre ţările membre şi instituie un singur
tarif vamal comun

- 1969 – Planul Werner pune bazele sistemului monetar internaţional

- 1973 – are loc prima lărgire a pieţei comune prin aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei

- 1974 - se constituie Consiliul European de şefi de state sau de guverne ai ţărilor membre

- 1981 a doua lărgire a pieţei economice prin aderarea Greciei

- 1985 adoptarea unei aşa zise Carta Alba pentru desăvârşirea pieţei unice

- 1986 a treia lărgire prin aderarea Spaniei şi Portugaliei

- 1995 a patra lărgire prin aderarea Austriei, Finlandei, Suediei

- 2004 a cincilea val de aderare:Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria.

Uniunea Europeana numară 25 state membre şi 460 milioane locuitori. În UE nu există o


majoritate, ci numai minorităţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii
europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la
convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la
nivel naţional. Asa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de
institutiile comunitare cu aplicabilitate pe intreg teritoriul Uniunii. De multe ori, asfel de politici
comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi
coeziunii. Existenta politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează
acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.

11.3. Instituţiile Uniunii Europene

11.3.1.Comisia Europeană reprezintă organul executiv şi de decizie al Uniunii


Europene.

Ea îşi are ca punct de plecare Înalta Autoritate instituită prin Tratatul de la Paris, iar apoi Comisia
Comunităţii Economice Europene şi Comisia Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Astfel în 1987, prin
dispoziţiile Tratatului de Fuziune a avut loc unificarea structurală a comisiilor celor trei Comunităţi, însă
atribuţiile Comisiei Europene sunt guvernate în continuare în mod distinct de dispoziţiile celor 3 tratate
comunitare.
65
Obiectivul fundamental al Comisiei Europene este acela de asigurare şi funcţionare a
mecanismului Pieţei Comune. Acest obiectiv determină atribuţiile Comisiei Europene, fiind, de altfel,
reflectate în Tratatul de la Roma cu modificările ulterioare. Astfel Comisiei Europene i se conferă
următoarele atribuţii:

- asigurarea respectării dispoziţiilor tratatelor comunitare şi a măsurilor adoptate de celelalte instituţii


în aplicarea acestor dispoziţii;

- formularea de recomandări şi opinii în domenii ce sunt de competenţa tratatului, atunci când aceasta
este prevăzută expres de tratat sau când se consideră necesară;

- putere proprie de decizie şi de participare la elaborarea măsurilor adoptate de Consiliul şi de


Parlamentul European în domeniile reglementate de tratat;

- exercitarea de puteri conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta.

Vom observa că în baza atribuţiilor de mai sus Comisiei Europene i se pot contura următoarele
funcţii de bază:

- funcţia de decizie şi control;

- funcţia de iniţiativă legislativă şi de legiferare;

- funcţia de reprezentare a Comunităţii în relaţiile internaţionale.

Din punct de vedere juridic, Comisia Uniunii Europene are o importanţă deosebită în rândul
instituţiilor puterii comunitare, ea fiind singura instituţie cu caracter permanent ce participă la procedura
legislativă comunitară.

11.3.2.Consiliul Miniştrilor Uniunii Europene

Acest Consiliu, în actuala sa structură, a luat naştere prin Tratatul de Fuziune al celor Trei
Comunităţi în 1967. Constituirea acestui for a venit ca o necesitate de a corespunde asupra unor nevoi
directive reclamate de noul stadiu al integrării şi de asigurare a programului în cadrul Comunităţii, precum şi
de dezvoltarea conlucrării armonioase între statele comunitare.

Componenţa acestui Consiliu, după cum reiese chiar şi din titlu, este dată de miniştri desemnaţi de
guvernele naţionale. În funcţie de profilul miniştrilor şi de domeniile de care ei răspund, Consiliul se
manifestă fie ca un „Consiliu General”, fie ca un „Consiliu Specializat”. Acest Consiliu General este
constituit de miniştri de externe ai statele comunitare, iar cel Specializat este format din titularii portofoliilor
din guvernele naţionale pe domenii de activitate. Consiliul General soluţionează problemele generale ale
Comunităţii şi se întruneşte, de regulă, o dată pe lună având un rol coordonator. În schimb, consiliile
specializate abordează problemele pe domenii de activitate şi se întrunesc ori de câte ori este nevoie prin
simpla convocare din partea Preşedintelui, şi la solicitarea unui membru sau la iniţiativa Comisiei Europene.

Prin Tratatul de la Roma, Consiliul Miniştrilor are definite următoarele atribuţii:


66
- adoptarea legislaţiei comunitare;

- formularea politicilor comunitare;

- finalizarea acordurilor încheiate de Comunitate cu state terţe;

- luarea deciziilor cerute de aducere la îndeplinire a obiectivelor tratatelor comunitare.

Acest Consiliu al Miniştrilor Uniunii Europene este principalul organ legislativ al Comunităţii,
manifestându-se pe de o parte ca for al reprezentanţilor statelor membre, iar de pe altă parte, ca şi un organ
de luare a deciziilor comunitare.

Caracteristicile de bază al acestui Consiliu al Miniştrilor a Uniunii Europene o reprezintă tocmai


acea calitate a sa de for comunitar însărcinat cu adoptarea legislaţiei şi a deciziilor esenţiale ce privesc
Comunitatea.

Odată cu Tratatul de Fuziune este recunoscut din punct de vedere juridic un organ auxiliar de sprijin
al Consiliului Miniştrilor, denumit Comitetul de Reprezentanţi Permanenţi.

11.3.3.Consiliul European

Consiliul European, deşi nu a fost reglementat prin prevederile Tratatului de la Roma, s-a cristalizat
ulterior din necesitatea apariţiei unui cadru organizat şi apoi instituţionalizat, care să faciliteze întâlnirile
sistematice ale şefilor de stat şi de guverne din statele membre, precum şi ale miniştrilor de externe ai
acestora şi a Preşedintelui Comisiei Europene.

Instituţionalizarea acestui cadru s-a realizat prin Înţelegerea de la Paris din 1974, treptat conturându-
se mult mai clar Consiliul European cu Comisia Europeană şi Consiliul Miniştrilor. Acest Consiliu European
este o formă specială a Consiliului Ministerial şi se poate vorbi de o consacrare juridică a acestuia ca organ
comunitar prin Actul Unic European din 1986.

Consiliul European se întruneşte cu specificul soluţionării celor mai complexe probleme de natură
internă cât şi externă ale Comunităţii. De altfel, se poate spune că acesta reprezintă forul cheie pentru
luarea deciziilor politice majore ale vieţii comunitare având întruniri bianuale.

Atribuţiile Consiliul European sunt definite prin Tratatul de la Maasticht. Legiferarea vine doar cu titlu de
excepţie, însă realizarea acestui deziderat poate avea loc prin intermediul Consiliului Miniştrilor.

Despre Consiliul European se poate afirma cu tărie că acesta reprezintă centrul de


impulsionare a principalelor iniţiative politice ale Comunităţii şi este un organ de arbitraj asupra
problemelor litigioase din cadrul Consiliului Ministerial . De aici desprindem faptul că acesta dezbate şi o
serie de probleme internaţionale de actualitate, iar hotărârile sale nu sunt obligatorii, însă au valoare de
decizii politice. Putem, aşadar, preciza faptul că această constituire a Consiliului European a reprezentat o
necesitate datorată, în primul rând, complexităţii procesului de integrare.

67
11.3.4.Parlamentul European

Parlamentul European prezintă, faţă de parlamentele naţionale ale statelor membre, pe lângă
asemănări, şi o serie de particularităţi care îi conferă o identitate proprie. Într-o opinie juridică se poate
afirma că această instituţie reprezintă unul din instrumentele politice prin care se realizează
suveranitatea comunitară.

Parlamentul Comunitar îşi are ca punct de plecare anul 1952, an în care s-a creat, sau mai bine zis s-a
constituit Adunarea Parlamentară. Ea a fost forul parlamentar corespunzător stadiului incipient al integrării,
obiectivat în Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului. Odată cu anul 1958, an în care, prin Tratatul de la Roma,
are loc şi constituirea a celorlalte două comunităţi europene(Comunitatea Economică Europeană şi
EURATOM), Adunarea Parlamentară devine for parlamentar şi pentru acestea.

Fizionomia actuală este dobândită treptat, pe măsura adâncirii integrării vest-europene cât şi a
închegării vieţii comunitare. Acest Parlament European îşi are temeiul juridic în baza tratatelor încheiate
între statele comunitare pe parcursul procesului lor de integrare.

Comisiile Parlamentare sunt formate din membrii Parlamentului numiţi de către Biroul
Parlamentului. Aceste Comisii sunt de mai multe Categorii:

- Comisii cu caracter permanent;

- Comisii cu caracter temporar;

- Comisii mixte cu ale statelor asociate, inclusiv cu ale statelor în procesul de aderare.

Membrii comisiilor sunt aleşi pe o perioadă de 2 ani jumătate şi au ca atribuţii, în principal, primirea
proiectelor de legi pregătite de Comisia Europeană, studierea şi amendarea acestora.

Comisiile Parlamentare îşi desfăşoară activitatea între sesiunile Parlamentului, asigurând


continuitatea activităţii parlamentare. Aceste Comisii pot accepta ca lucrările lor să fie publice sau nu. Însă,
la aceste lucrări vor participa, de regulă, un reprezentant al Comisiei Europene şi un reprezentant al
Consiliului Miniştrilor.

11.3.5.Curtea Europeană de Justiţie

Prin Convenţia de la Roma din 1957, Curtea Europeană de Justiţie deserveşte tuturor celor trei
Comunităţi Europene prin faptul că are menirea de a asigura garanţia respectării de către statele membre,
instituţiile comunitare cât şi de câtre persoanele fizice şi juridice a tuturor normelor juridice comunitare .

De menţionat, referitor la numărul impar al judecătorilor este că acesta devine necesar în vederea
adoptării deciziilor cu majoritate, şi că, deşi nu este o regulă scrisă, practica facilitează fiecărui stat membru
dreptul de a numi un judecător. Calitatea de judecător poate înceta fie la expirarea mandatului, fie prin
demisie, pensionare, deces sau eliberarea din funcţie în urma unei hotărâri unanime a judecătorilor şi

68
avocaţilor generali ai Curţii pe motivul neîndeplinirii condiţiilor pentru continuarea activităţii. Înlocuirea
judecătorului respectiv se va face pentru restul mandatului .

Curtea Europeană de Justiţie are o jurisdicţie ce îmbracă forme complexe de natură constituţională,
administrativă, precum şi de orice alt domeniu în care este solicitată de către Curţile naţionale să confere o
interpretare a normelor de drept comunitar. Trebuie de menţionat că această instituţie mai funcţionează şi ca
Instanţă de Apel, unde sunt stocate hotărârile cate de Curtea de primă instanţă

Competenţa Curţii Europene de Justiţie este determinată de faptul că ea este organul comunitar de
control al legalităţii actelor adoptate de către celelalte organe comunitare precum şi a acţiunilor lor,
transformându-se, astfel, într-un garant al respectării şi aplicării uniforme a tratatelor şi actelor comunitare.

11.3.6. Curtea de Primă Instanţă

Această instituţie comunitară mai cunoaşte denumirea de Tribunalul de Primă Instanţă al


Comunităţilor Europene. Consacrarea Curţii de Primă Instanţă a survenit odată cu Actul Unic European ce a
intrat în vigoare în iulie 1987.

Totuşi, odată cu Tratatul de la Maastrich, Curţii de Primă Instanţă i se lărgesc atribuţiile prin faptul
că, la cererea Curţii Europene de Justiţie şi cu acordul final al Consiliului European, al Comisiei Europene şi
a Parlamentului European îi mai pot fi transferate şi alte competenţe din sfera Curţii Europene de Justiţie.

11.3.7. Curtea de Conturi

Acest organ comunitar, înfiinţat în anul 1977, este format din reprezentanţii statelor membre ce
întrunesc calificările profesionale necesare pentru o asemenea funcţie şi care se bucură de un mandat de 6 ani
acordat de către Consiliul Miniştrilor. În numirea membrilor Curţii de Conturi, un rol este îndeplinit şi de
Parlamentul European în virtutea atribuţiilor sau referitoare la aprobarea bugetului.

Curtea de conturi, prin faptul că membrii săi se bucură de acelaşi statut ca şi membrii Curţii
Europene de Justiţie, capătă o importanţă deosebită în rândul instituţiilor comunitare.

Funcţia de bază pe care o îndeplineşte Curtea de Conturi este o funcţie de jurisdicţie şi control
asupra activităţii financiare comunitare. Aşadar, acestei instituţii comunitare i s-a conferit puterea
necesară verificării viabilităţii conturilor şi a modului în care sunt gestionate fondurile financiare ale
comunităţii. Privitor la aceste aspecte, Curtea de Conturi elaborează o declaraţie pe care o înaintează
Parlamentului European şi Consiliului Miniştrilor şi care este făcută publică prin intermediul Jurnalului
Oficial al Comunităţii Europene.

69
11.3.8. Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeana de Investiţii (B.E.I.) reprezintă instituţia financiară comunitară cu personalitate


juridică, creată prin Tratatul de la Roma, ce are rolul de a finanţa proiectele vizând dezvoltare regională în
Comunitatea Europeană, precum şi proiectele ce sunt de interes pentru două sau mai multe state membre ale
Comunităţii. Pe lângă acestea, Banca Europeana de Investiţii acordă împrumuturi şi pentru realizarea unor
proiecte în Europa Centrală şi de Est sau chiar în ţările lumii a treia.

Obiectivul Băncii Europene de Investiţii este de a asigura toate regiunile Europei in a beneficia
de posibilităţile oferite de piaţa comună, astfel încât finanţarea să se realizeze sub forma
împrumuturilor51.

Banca Europeana de Investiţii este considerată o instituţie autonomă, poziţia sa independentă în


cadrul Uniunii Europene în raport cu instituţiile comunitare, putând fi comparată cu poziţia similară cu cea a
Băncii Mondiale. Oficial ea trebuie să ceară însă sfatul Comisiei Europene cu privire la proiecte. Acest statut
îi este conferit prin Tratatul de la Roma şi nu poate fi amendat decât cu aprobarea şi ratificarea statelor
membre.

La ora actuală, se poate spune că Banca Europeana de Investiţii funcţionează ca un mijloc


important de canalizare al capitalului de la ţările care înregistrează un surplus în balanţa de plăţi spre
ţările cărora le lipsesc asemenea resurse de capital53.

Atribuirea permanentă de funcţii suplimentare conduce la ideea că rolul Băncii Europene de


Investiţii este în schimbare punându-se problema în ce manieră să se dezvolte activităţi în afara Uniunii
Europene, astfel italienii s-au lovit de opoziţia Germaniei în ceea ce priveşte ca un procent mai mare din
împrumuturi să fie acordat Europei Centrale şi de Est, deoarece se punctează pe importanţa dezvoltării pieţei
interne.

11.3.9. Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale

O dată cu anul 1999, s-a creat, la nivelul Uniunii Europene, un Sistem European al Băncilor
Centrale. Acesta este format din Băncile Centrale ale statelor membre şi Banca Centrală Europeană.

Pregătirea activităţii sistemului de bănci centrale europene a fost asigurată prin crearea în
1994 a Institutului Monetar European5.

Sistemul European al Băncilor Centrale trebuia să realizeze punerea în aplicare a politicilor monetare
ale comunităţii şi conducerea operaţiilor de schimb cu monede necomunitare, gestionarea rezervelor oficiale
de schimb ale statelor membre şi controlul bunei funcţionări a sistemelor de plată. Toate aceste funcţii ale
Sistemului European al Băncilor Centrale vizează măsurile care au condus la unificarea monetară şi
deci, introducerea monedei unice europene.

70
De altfel, Consiliul Europei a dat decizia prin care Banca Centrala Europeana să fie consultată
de către autorităţile naţionale şi în vederea proiectelor de natură legislativă.

Banca Centrala Europeana se comportă precum o bancă centrală a unui mare stat federal -
Europa. Însă, trebuie de menţionat că statele membre por negocia în instanţele internaţionale şi chiar să
încheie acorduri internaţionale în mod independent fără a prejudicia competenţele şi acordurile comunitare.
O condiţie ce nu trebuie neglijată este aceea de căutare a armonizării legislaţiilor naţionale în vederea
supravegherii compatibilităţii acestora cu prevederile necesare bunei funcţionalităţi a Sistemului European al
Băncilor Centrale.

11.3.10. Comitetul Economico- Social şi Comitetul Regiunilor

Aceste instituţii sunt cunoscute mai degrabă ca nişte organizaţii ce îndeplinesc un rol consultativ.
Înfiinţarea acestora a venit pe fondul necesităţii asigurării unui raport corespunzător între progresele
economice ale comunităţii şi condiţiile de viaţă ale cetăţenilor statelor comunitare.

Despre Comitetul Economico – Social se ştie faptul că îşi are originea într-o instituţie similară,
creată în cadrul Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului. În schimb, Comitetul Regiunilor a fost creat prin
intermediul Tratatului de la Maastricht.

Crearea acestor comitete cu caracter consultativ exprimă, pe de o parte, valorile democratice


ce prezidează viaţa comunitară, iar pe de altă parte, preocuparea regională. În primul caz, se urmăreşte
valorificarea unui canal specializat pentru consultarea opiniilor cetăţenilor Comunităţii, iar în al doilea caz,
se vizează egalizarea nivelului de dezvoltare economico–socială atât la nivelul statelor membre cât şi la
nivelul Comunităţii.

11.3.11.Alte instituţii comunitare

Alături de cele mai importante instituţii ale Uniunii Europene, mai există o serie de instituţii
cunoscute sub numele de Fonduri Structurale.

Odată cu Tratatul de la Roma este înfiinţat Fondul Social European. Acesta cunoaşte o dezvoltare a
sa odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht. Scopul definit al acestui Fond Structural îl reprezenta
reinvestiţia celor disponibilizaţi prin restructurarea industrială şi deci, lupta împotriva şomajului.

Anul 1962 reprezintă anul în care a fost creat Fondul European de Orientare şi Garantare
Agricolă. Scopul său are în vedere, în primul rând, protejarea agriculturii comunitare de concurenţa externă
prin acordarea de subvenţii. Un alt scop urmărit este cel de regularizare al preţurilor agricole, dar şi creşterea
randamentului printr-o restructurare a producţiei agricole comunitare.

71
Fondul European de Dezvoltare Regională a început să funcţioneze din anul 1975. Acest fond
structural vizează regiunile rămase în urmă din cadrul Uniunii Europene, unde venitul pe locuitor reprezintă
cel mult 75% din media comunitară, precum şi zonele aflate într-un declin industrial.

Referitor la instituţiile comunitare, trebuie de discutat şi despre un caz mai deosebit pe care îl
constituie Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare(BERD). Această instituţie bancară prezintă
particularităţi deoarece membrii săi nu sunt doar statele membre ale Uniunii Europene. Numărul membrilor
se ridică la 25, iar pe lângă cele 15 state comunitare, se înscriu şi alte state desprinse de sub blocul comunist,
mai exact din Uniunea Sovietică. Această instituţie a intrat în funcţiune în 1991 având puse bazele încă din
1989. După destrămarea Uniunii Sovietice, interesul politic major al statelor Uniunea Europeană s-a
îndreptat în direcţia ajutorării acestor state ex-comuniste din Europa Centrală şi de Est. Acel interes politic
major a vizat continuarea perfectării ideii de concretizare a extinderii procesului de integrare europeană.
Aşadar, prin Acordul de Constituire al Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare se specifică scopul
acestei instituţii bancare de a contribui la progresul economic şi la procesul de reconstrucţie în vederea
sprijinirii tranziţiei la economia liberă de piaţă, cât şi de promovare a iniţiativei private şi antreprenoriale în
ţările Europei Centrale şi Răsăritene.

Ţări nemembre ale Uniunii Europene şi membre ale Băncii Europene pentru Reconstrucţie si
Dezvoltare (B.E.R.D.) au avut nemulţumiri cu privire la faptul că Banca Europeană de Investiţii este
participantă în cadrul B.E.R.D. . Temerea lor ţinea de faptul că alte instituţii internaţionale nu pot participa,
astfel încât să se creeze un precedent periculos în privinţa distribuirii fondurilor. Conform Acordului de
Constituire, este specificat faptul că ţările membre ale Uniunii Europene, Uniunea Europeană şi Banca
Europeană de Investiţii vor fi acţionarii majoritari ai B.E.R.D.. Pentru Banca Europeana de Investiţii exista
argumentul experienţei şi deţinerii „know - how –ului”. De altfel, BERD funcţionează organizat, datorită
evitării disensiunilor, după un model mai costisitor decât cel propus de Uniunea Europeană.

11.4. Performanţele comunitare

Uniunea vamală: la baza relaţiilor economice externe ale comunităţii stau politica vamală şi politica
comercială comună.

Primul obiectiv al pieţei comune a fost să creeze ,,o uniune vamală în interiorul căreia schimburile
comerciale să fie eliberate total de orice piedici sau obstacole între ţările membre şi care să fie protejată de o
frontieră comună.

Această frontieră comună este constituită din teritoriul vamal prin intermediul tarifului
vamal comun faţă de ţările terţe. Datorită acestui statut, schimburile comerciale intercomunitare au
sporit mai repede decât cele dintre UE şi ţările terţe. Relaţiile cu partenerii comunitari au căpătat
importanţă pentru ţările mici (Belgia, Luxemburg, Irlanda, Portugalia), decât pentru ţări ca
Germania, Italia sau Marea Britanie. Această evoluţie a fost influenţată de reducerile succesive de

72
taxe vamale la import, proces care s-a încheiat în linii mari în ’68 când a intrat în vigoare tariful
vamal comun, acesta reprezentând o premieră absolută în relaţiile comerciale internaţionale.

În 1968 a început să funcţioneze şi un tarif vamal comun în relaţiile cu ţările din afara UE.
Tariful vamal exterior comun este constituit din ansamblul taxelor vamale aplicate importatorilor de
produse care provin din ţările terţe. În principiu, taxele au fost fixate ca medie a taxelor aplicate în
statele membre în 1957.

Politica agricolă: Tratatul de la Roma nu a prevăzut în dispoziţiile sale pe larg politica agricolă.
Dificultăţile legate de agricultură s-au dovedit foarte importante şi de aceea s-a optat pentru o politică agrară
comună (PAC). Începând cu 1962, agricultura a fost sectorul căruia i s-a acordat cea mai mare atenţie în
cadrul pieţei comune. În acelaşi domeniu au fost depăşite obiectivele vamale înfăptuindu-se o veritabilă UE
economică. La nivelul lui 1958, Franţa se temea de Piaţa Comună. Industria franceză avea numeroase motive
de îngrijorare într-o înfruntare directă cu concurenţii săi Vest Europeni.

A construi o piaţă unică pentru o industrie naţională cu structuri învechite comporta un risc
considerabil. Dar Franţa era o adevărata putere agricolă. De aceea, ea a început să reclame unificarea pieţelor
agricole ca o contrapartidă logică a uniunii vamale. Când anumite guverne occidentale se opuneau politicii
agrare comerciale, generalul De Gaulle atrăgea atenţia că nu putea fi concepută o Europă unită fără o
agricultură integrată. Până la urmă, partenerii cei mai reticenţi vest germanii în special, au cedat în faţa
stăruinţei franceze. Între organizaţii pieţei agricole comunitare se bazează pe două idei complementare:

1) avea în vedere o piaţă internă fără frontiere în care producţia agricolă să poată circula liber

2) această piaţă internă nu poate fi rezultatul supunerii pur şi simplu a frontierelor intrecomunitare. Era
imposibil să se supună în 1957 frontierele între 6 pieţe agricole naţionale foarte diferite în ceea ce
priveşte preţurile structurale şi mecanismele de dezvoltare. De aceea, începând cu 1962, legislaţia
comunitară referitoare la agricultură reprezenta peste 60 % din totalul legislaţiei adoptate la nivelul pieţei
comune.

Legislaţia comunitară are la bază 3 principii fundamentale:

1) libera circulaţie a produselor, serviciilor, persoanelor si a capitalurilor.

2) menţinerea unei concurenţe loiale.

3) existenţa unui tarif vamal comun care reglementează schimburile comerciale dintre comunităţile
economice europene şi ţările terţe.

În cadrul mecanismelor de funcţionare a pieţei agricole comunitare, există un sistem complicat de


preţuri care servesc ca regulator al pieţei libere:

a) preţurile ghid: care se fixează anual de către consiliul ministerial la închiderea companiilor agricole care
sunt suficient de remuneratorii pentru agricultură fără a leza interesele comunitare.

73
b) preţurile garantate: pornind de la preţurile ghid, acelaşi consiliu ministerial al UE stabileşte preţuri
garantate la care organismele de achiziţii are obligaţia de a cumpăra produsele oferite de producător

c) preţurile de intrare, care au ca obiectiv fundamental de a împiedica produsele importate să pătrundă pe


piaţa comunitară la un nivel care să elimine competiţia cu producţia internă

În esenţă, politica agricolă comercială a urmărit atingerea a 5 obiective fundamentale:

1) creşterea randamentului şi încurajarea progresului tehnic

2) asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru agricultori

3) stabilizarea pieţelor agricole

4) garantarea securităţii de aprovizionare

5) asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori

Politica monetară: obiectivul fundamental al politicii monetare iniţiat în 1969 la Haga a fost acela
de a crea o monedă comună. Trebuie făcută distincţie că o monedă comună nu este acelaşi lucru cu o monedă
unică. Prima subzistă împreună cu celelalte monede naţionale. De exemplu, unitatea de cont europeană
(ECU) creată prin Sistemul Monetar European este o monedă comercială. Dar moneda EURO, creată prin
Tratatul de la Maastricht este o monedă unică. Raţiunile creării unei politici monetare comerciale sunt
motivate atât de considerente interne cât şi externe. Pe plan intern, politica monetară comercială trebuie să-şi
aducă contribuţia la construirea pieţei comerciale, iar stabilitatea monetară este un element indispensabil
pentru buna funcţionare a economiei naţionale. Pe plan extern, politica monetară trebuie să asigure
stabilitatea externă monedei şi crearea unui pol monetar internaţional, ca o contrapondere la expansiunea
dolarului american. De la înţelegerea la nivel înalt ce a avut loc în 1969 la Haga se poate spune că realizarea
unei uniuni monetare a devenit un obiectiv comunitar oficial.

În 1971, s-a făcut un prim pas prin adoptarea Planului Werner. Acest plan prevedea realizarea într-o
perioadă de 10 ani în două etape a unei uniuni economice şi monetare având obiective precise, cum sunt:

1) asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalului în primul rând

2) asigurarea convertibilităţii depline a monedelor ţărilor membre

Datorită colapsului sistemului de la Bretton Woods, urmat de primul şoc petrolier din 1973, în 1979
intră în vigoare sistemul monetar european (SME). Conform acestui sistem se admit rate de schimb flotante
cu oscilaţie de ± 2,25 % faţă de o rată pivot. Rata pivot este o rată de schimb care defineşte moneda unei ţări
în unităţi ECU. De exemplu, un franc francez = 0,171 ECU. Denumirea de ECU provine de la denumirea în
limba engleză (European Currency Unit)

ECU este o monedă emisă de Fondul European de Cooperare Monetară în contul băncilor comerciale
centrale în schimbul depunerii unei părţi din depozitele lor în aur şi devize. ECU este o unitate de cont. În
concluzie, ea nu poate fi utilizată în tranzacţii curente ale fiecărui cetăţean decât sub forma unor mijloace de
plată nelichide (cecuri sau viramente bancare) sau prin deschiderea de conturi de economii.

74
ECU este utilizată îndeosebi de autorităţile şi societăţile transnaţionale. Acestea contractează
împrumuturi pe piaţa internaţională. Ea joacă rolul de monedă de rezervă şi mijloc de plată în
tranziţii internaţionale.

Politica socială: procesul de integrare economică ca scop declarat al comunităţii europene a


necesitat o politică socială conform cu noile realităţi. În măsura în care s-a trecut de la o etapă la alta a
integrării de la uniunea vamală la piaţa comună agricolă la libera circulaţie a capitalului şi forţei de muncă
apoi la uniunea monetară, nevoia de a da o orientare comunitară diferitelor politici naţionale sociale a devenit
tot mai evidentă. În Tratatul de la Roma se vorbea despre armonia sistemelor sociale, despre egalizare prin
progres a condiţiilor de viaţă şi de muncă. Dar majoritatea economiştilor comunitari consideră că aspectele
sociale au fost aproape întotdeauna cu un pas în urma integrării economice. În cadrul Tratatului de la
Maastricht, sunt prevăzute 12 principii enunţate în aşa zisa Cartă socială cu privire la politica socială:

1) dreptul de a exercita orice profesie în interesul comunităţii;

2) libertatea de a alege locul de muncă şi dreptul la o remunerare echitabilă;

3) dreptul la ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă;

4) dreptul la protecţie socială asigurată de sistemele în vigoare în ţara de primire;

5) libertatea de asociere şi de negociere colectivă;

6) dreptul la formarea profesionale;

7) dreptul la egalitatea între bărbaţi şi femei

8) dreptul lucrătorului la informare, consultare şi la participare

9) dreptul la protejarea sănătăţii şi la asigurarea securităţii locului de muncă

10) dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor

11) garantare unui venit minim pentru persoanele în vârstă

12) dreptul la integrarea socială şi profesională a persoanelor handicapate

În concluzie, această Cartă poate fi socotită o ,,constituţie socială: pe care UE s-a străduit să o aplice
începând cu 1989.

1) Politica fiscală: aşa cum este firesc, o politică fiscală comună nu putea lipsi din angrenajul economic atât
de complex pe care l-a presupus crearea pieţei comune şi apoi a UE. Problemele fiscale interstatale sunt
în linii mari următoarele:

1) dubla impozitare

2) expansiunea fiscală

3) utilizarea discriminatorie a impozitelor

75
Prin urmare, principalele trăsături ale sistemului fiscal comunitar trebuie să rezulte aceleaşi probleme fiscale
şi să urmărească următoarele scopuri:

1) existenţa unor reţele proprii pentru taxe vamale, prelevări agricole, prelevări calculate în funcţie de PIB

2) armonizarea unor dispozitive naţionale (în cazurile de TVA)

3) existenţa unor reglementări naţionale care să respecte obligaţiunile rezultate din tratatele comunităţii

4) fiscalitatea naţională nu trebuie să vină în contradicţie cu politicile comune.

11.5. Integrarea României în Uniunea Europeană

Etapele şi procedurile de bază ale primirii de noi state ce au fost folosite şi în trecut sunt
următoarele:

- depunerea cererii de aderare;

- avizul Comisiei Europene;

- începerea negocierilor cu ţara candidată;

- încheierea negocierilor;

- aderarea.

Astfel, de exemplu, în timp, aderarea la Comunitate a Greciei, a început prin depunerea cererii la 12
decembrie 1975, continuând cu elaborarea opiniei Comisiei la 29 ianuarie 1976. Procesul a continuat apoi cu
desfăşurarea negocierilor între 27 iulie 1976 şi 28 mai 1979, iar aderarea s-a realizat la1 ianuarie 1981.

Depunerea cererii de aderare este o decizie de maximă importanţă pentru statul în cauză. Potrivit
Tratatului de la Maastricht, orice stat european poate să depună cerere pentru a deveni membru al Uniunii.
Respectiva cerere, adresată Consiliului Miniştrilor va fi discutată şi analizată de acesta.

După depunerea cererii de aderare, conform procedurii, Consiliul Miniştrilor consultă Comisia
Europeană, cerându-i acesteia să elaboreze opinia referitoare la cerere. Opinia reprezintă o analiză
aprofundată a situaţiei ţării candidate precum şi o evaluare a capacităţii acesteia de a îndeplini condiţiile de
stat membru. Ea are menirea de a ajuta Consiliul Miniştrilor în luarea hotărârii sale, dacă şi cum să înceapă
negocierile pentru aderare.

Începerea negocierilor marchează un alt stadiu al procesului de extindere. Specificul acestei


negocieri, constă în faptul că este mai degrabă un fel de conferinţă interguvernamentală între statele membre
şi ţara candidată. Apoi, poziţiile Uniunii, decise în unanimitate de către Consiliu prezentate ţării candidate de
către preşedinţia consiliului. La încheierea negocierilor, este pregătit un proiect al Tratatului de Aderare care
este semnat numai după ce se primeşte acordul Parlamentului şi aprobarea unanimă a Consiliului de miniştri
ai Uniunii Europene. Tratatul respectiv trebuie să fie ratificat de către toate statele membre şi ţările membre
şi ţările candidate, în concordanţă cu prevederile lor constituţionale, care pot include şi referendumul.

76
Aceste proceduri de aprobare şi ratificare reclamă timp, ceea ce înseamnă că între sfârşitul
negocierilor şi aderare poate să treacă chiar un an sau mai mult.

De menţionat este faptul că Uniunea Europeană a întocmit o strategie referitoare la preaderarea


ţărilor asociate din Europa Centrală. Această strategie a luat în calcul şi datele la are cele 12 state şi-au depus
cererile de aderare (Cipru şi Malta-1990, Ungaria şi Polonia-1994, România, Slovacia, Letonia, Estonia,
Lituania şi Bulgaria-1995, Cehia şi Slovenia-1996).

Strategia a fost pregătită de Comisia Europeană şi a avut ca bază hotărârea Consiliului European
întrunit la Copenhaga în 1993, potrivit căreia ţările asociate din Europa Centrală care doresc să devină
membre ale Uniunii Europene, pot să o facă de îndată ce sunt capabile să-şi asume obligaţiile impuse de
calitatea de membru. Totodată, Consiliul European a definit şi condiţiile economice şi politice necesare
pentru deţinerea calităţii de membru al Uniunii Europene. Aceste cerinţe sunt următoarele:

- ţara candidată să aibă un nivel de stabilitate al instituţiilor care să garanteze democraţia,


statul de drept, drepturile omului şi respectul pentru protecţia minorităţilor;

- existenţa unei economii de piaţă funcţionale, ca şi capacitatea de a face faţă concurenţei şi


forţelor pieţei existente în Uniune;

- capacitatea de a-şi asuma obligaţiile impuse de calitatea de membru, inclusiv aderarea la


scopurile uniunii politice, economice şi monetare.

Scopul urmărit prin această strategie este de a ajuta şi de a îmbunătăţi procesul pregătirii intrării în
Comunitate a ţărilor din Europa Centrală. Elementul cheie al respectivei strategii constă în pregătirea ţărilor
asociate în vederea integrării în piaţa internă a Uniunii. În acest scop, Consiliul European a solicitat Comisiei
Europene realizarea unei Carte Albe pe această temă29.

Semnificaţia deosebită a strategiei de preaderare este ilustrată, intre altele, şi de faptul că atât pentru
Uniunea Europeana cat si pentru tarile solicitante ea reprezintă cea mai serioasă responsabilitate. Astfel,
Uniunea Europeană trebuie să se pregătească în vederea absorbţiei noilor membri, concomitent cu
menţinerea scopurilor şi aspiraţiilor sale. În acest sens, ea este nevoită să-şi revizuiască substanţial instituţiile
şi procedurilor decizionale, fapt reiterat şi prin Tratatul de la Amsterdam cât şi cel de la Nisa.

La rândul lor, ţările asociate trebuie să depună eforturi deosebite în vederea reducerii distanţei ce
separă actualmente sistemele politice şi economice al ţărilor central europene şi ale Uniunii Europene, încât,
la aderare, ţările asociate să poată beneficia de calitatea de membru şi să-şi onoreze, totodată, obligaţiile care
decurg din această calitate.

În vederea realizării strategiei de preaderare sunt utilizate trei elemente principale:


- acordurile Europene;

- „dialogul structurat” ca şi cadru de comunicare;

- fondurile derulate prin programele PHARE, SAPARD si ISPA

77
Acordurile europene, în marea lor majoritate, pregătesc drumul spre o convergenţă progresivă, care
vizează: dialogul politic şi integrarea economică, culturală şi financiară. Acestea prevăd constituirea unor
Consilii de Asociere, care reprezintă în fond întâlniri bilaterale între Uniunea Europeană şi fiecare dintre
ţările asociate. Consiliile de Asociere sunt sprijinite de Comitetele de asociere, care dezbat probleme de
comerţ, şi de Comisii Mixte Parlamentare, care permit contactul între Parlamentul European şi Parlamentul
statelor în cauză.

Dialogul structurat reprezintă o creaţie a Uniunii Europene în privinţa abordării potenţialilor membri,
dându-le acestora posibilitatea de a se implica mai mult în activitatea Uniunii, chiar înainte de începerea
negocierilor pentru aderare. Consiliul European, întrunit la Copenhaga, a stabilit acest cadru de întâlniri
bilaterale, regulate, la nivel ministerial, între ţările asociate şi Uniunea Europeană.

Programul PHARE s-a născut din nevoia finanţării nerambursabile a eforturilor statelor partenere în
procesul democratizării şi transformării lor economice. Având în vedere rolul programului PHARE în
modernizarea statelor asociate, acestui program i s-au alocat sume importante în valoare de miliarde de Euro.
Aceste sume au contribuit la punerea la dispoziţia statelor beneficiare tehnologie, consultanţă în materie de
politică şi strategii de instruire, inclusiv de capital.

SAPARD (Programul Special de Accedere pentru Dezvoltare Agricolă şi Rurală) are ca scop
sprijinirea ţărilor candidate în soluţionarea problemelor de ajustare structurală în sectorul agricol şi cel rural,
precum şi în introducerea acquis-ului comunitar privind Politica Agricolă Comună a UE. Programul
SAPARD se întinde până în 2006 si finanţează proiecte majore de dezvoltare agricolă şi rurală şi are un
buget anual de 520 milioane Euro.

Programul ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Prea - Aderare) este unul din cele trei
instrumente de finanţare nerambursabilă care vor sprijini ţările candidate în pregătirea lor pentru aderarea al
Uniunea Europeană. ISPA va finanţa în perioada 2000-2006 proiecte în domeniul infrastructurii de transport
şi de mediu. Programul a demarat la 1 ianuarie 2000 şi se derulează în cele zece ţări candidate din Centrul şi
Estul Europei.

Lărgirea Uniunii Europene s-a făcut în mai 2004 odată cu aderarea statelor amintite mai sus cu
excepţia României şi Bulgariei. Între timp extinderea Uniunii Europene are în vedere, pe lângă cele două
state rămase, şi eventuala includere a Turciei şi Republicii Moldova. Următorul val de aderare este
preconizat pentru anul 2007. Acest val de aderare vizează, în mod expres, integrarea Bulgariei şi României,
acestea având, îndeplinite condiţiile de fond pentru integrare şi se află într-un stadiu avansat în ceea ce
priveşte capitolele de negociere

Lărgirea Uniunii Europene, pe lângă multiplele avantaje pe care le conferă ţărilor candidate
(sprijinirea procesului de tranziţie către economia de piaţă şi democraţie; punerea la dispoziţie a
tehnologiilor avansate pentru creşterea productivităţii şi a nivelului de trai, garantarea independenţei
şi suveranităţii lor etc.), nu ar avea loc dacă nu ar aduce beneficii politice, economice şi geostrategice
statelor deja membre ale Uniunii. Beneficiile politice ţin de promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii

78
ţărilor europene, cât şi o mai bună colaborare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Beneficiile
economice ţin de lărgirea pieţei unice cu circa o treime dacă ne raportăm la numărul de locuitori. Din punct
de vedere geostrategic, beneficiile lărgirii Uniunii sunt legate de creşterea forţei sale economice, comerciale
şi ştiinţifice, conferindu-i o mai mare putere politică.

Într-o altă ordine de idei, putem spune că „avantajele lărgirii sunt mult mai mari decât
dezavantajele”, însă, „trebuie avut în vedere că nu toate avantajele se pot măsura în cifre”, fapt ce va conduce
la o regândire asupra distribuţiei fondurilor structurale de coeziune.

Concepte cheie

• Integrarea economică internaţională • Libera circulaţie


• Uniunea Europeană • Politica agrară comună
• Piaţa unică pentru mai multe ţări • Uniunea Mondială
• Diviziunea internaţională a muncii

Teste grilă

1. Racordarea României la cerinţele pieţei mondiale se loveşte de unele limite (restricţii), printre care se
numără:

a) caracterul pronunţat energointensiv al producţiei industriale;

b) gradul avansat al uzurii morale a aparatului tehnic şi a tehnologiilor de producţie;

c) nivelul scăzut al cererii pe piaţa internă;

d) centralizarea insuficientă a relaţiilor economice externe;

e) cadrul juridic, încă insuficient adaptat cerinţelor pieţei externe.

2. Uniunea Europeana a fost constituită în anul 1957, la data respectivă numindu-se Comunitatea
Economica Europeana, prin semnarea tratatului de la Roma intrat în vigoare la data de:

a) 10 iulie 1957;

b) 1 decembrie 1957;

c) 1 ianuarie 1958;

d) 1 ianuarie 1959;

e) 1 ianuarie 1960.

79
3. În relaţiile cu Uniunea Europeana, obiectivul final al României este:

a) statutul de asociat;

b) integrarea deplină;

c) dezvoltarea relaţiilor reciproce în scopul impulsionării reformei economice, asigurării stabilităţii şi


integrităţii naţionale;

d) integrarea în NATO.

4. Care din următoarele ţări sunt membri fondatori ai Uniunii Europene ?

a) Germania;

b) Marea Britanie;

c) SUA;

d) Franţa;

e) Italia;

f) Luxemburg.

5. Structurile europene urmăresc obiective:

a) politice;

b) militare;

c) economice;

d) sociale;

e) naţionale.

Titluri de referate şi de lucrări complexe

1. Integrarea economică internaţională – trăsătură caracteristică esenţială a economiei mondiale în


perioada postbelică.

2. Piaţa unică – trăsătură esenţială a integrării economice.

3. Măsuri pentru pregătirea condiţiilor în vederea intrării României în Uniunea Europeană.

80
Dicţionar

- Abilitate întreprinzătorului – este considerată neofactor de producţie şi se caracterizează prin capacitatea


agentului economic de a combina efficient factorii de producţie existenţi la un moment dat.
- Administraţiile private – reprezintă unităţile instituţionale care produc în principal servicii nedestinate
pieţei pentru gospodării, iar uneori şi servicii marfare cu scop nelucrativ.
- Administraţiile publice – reprezintă unităţile instituţionale care produc servicii nedestinate pieţei pentru
colectivitate sau redistribuie veniturile.
- Agent economic – individ, organizaţie sau instituţie care prin decizie sau acţiune practică influenţează
activitatea economică.
- Agregat – despre elemente: unite într-un tot.
- Arendare – contract prin care una din părţi dă celeilalte părţi în folosinţă temporară respectivul bun în
anumite condiţii, iar prin folosirea acestui bun, arendaşul plăteşte o arendă care cuprinde renta şi dobânda
la capitalul investit în bunul respectiv.
- Autoconsum – este consumul din producţia proprie, fără ca obiectul lui să fie supus vânzării-cumpărării pe
piaţă.
- Bani electronici – variantă contemporană a banilor scripturali.
- Bunuri fungibile – care se consumă prin întrebuinţare şi în cazul cărora fiecare unitate poate fi înlocuită de
alta.
- Carte de credit – instrument de plată sub formă de cartela magnetică.
- Cheltuieli materiale – elemente de cost determinate de consumul unei materii prime, materiale
combustibili, etc.
- Cheltuieli salariale – reprezintă sumele plătite sub formă de salarii şi cheltuielile întreprindreii cu
asigurările sociale.
- Cost de oportunitate (cost alternativ) – reprezintă costul unui bun economic, nu în bani, ci in functie de
alternativele la care trebuie să se renunţe pentru a produce bunul respectiv.
- Creditor – cel care acordă împrumut sau credit pe o perioadă de timp convenită.
- Debitor – cel care datorează sume de bani sau mărfuri.
- Depozit bancar – sume depuse de personae fizice sau juridice în contul lor de la bancă.
- Dividend – parte din profitul net al unei societăţi care se cuvine pentru o acţiune.
- Elasticitate – raportul dintre modificarea relativă a unei mărimi şi modificarea relativă a altei mărimi.
- Fixing – operaţie de stabilire a cursurilor valutare sau a preţului aurului la bursă.
- Lichiditate – capacitatea unui agent economic de a-şi onora rapid şi la termen datoriile scadente.
- Management – disciplină ştiinţifică care se ocupă cu studierea conţinutului, metodelor şi tehnicilor de
conducere.
- Marketing – disciplină ştiinţifică care cuprinde ansamblul tehnicilor şi metodelor moderne având ca obiect
studiul crerii consumurilor şi satisfacerea acestora cu produse şi servicii în condiţii cât mai bune.
- Menajele – agenţi economici constituiţi din persoane care trăiesc de regulă su acelaşi acoperiş şi care se
gospodăresc în comun, funcţionând ca o unitate economică. În sfera menajelor se includ: familiile,
celibatarii, căminele de bătrâni, etc.
- Monedă forte – monedă a cărei cerere pe piaţa schimburilor depăşeşte oferta.
- Monopol – întrprindere mare sau uniune de întreprinderi care concentrează o parte a producţiei şi a
desfacerii unei mărfi, are posibilitatea să ingrădească libera concurenţă, să domine piaţa şi să impună
preţuri de monopol.
- Nevoi – ceea ce oamenii resimt, direct sau indirerct, ca fiindu-le necesar pentru existenţa, pentru formarea
şi manifestarea personalităţii lor.
- Non-financiare – caracteristica unor agenţi economici sau a unor activităţi ale căror rezultate sau prestaţii
nu sunt evaluate monetar şi nici nu urmăresc obţinerea unor profituri monetare.
- Obiectiv – care nu depinde de subiectul uman, de voinţa şi conştiinţa sa.
- Paritate – raportul de schimb dintre valorile a două monede care reflectă raportul dintre puterea lor de
cumpărare în ţările respective.
- Piaţă – noţiune legată de producţia de mărfuri care exprimă totalitatea relaţiilor generate de actele de
vânzare cumpărare.
- Piaţă neagră – comerţ clandestine, illicit.
- Plasament financiar – utilizare a unei sume de bani în vederea obţinerii unui profit prin acordare de
credite.
- Populaţia activă – cuprinde toţi membrii apţi de muncă ai unei societăti.
- Prodfactori – bunuri care servesc obţinerii satsfacţiilor.
- Protecţionism – sistem de măsuri având drept scop ocrotirea anumitor ramuri ale economiei.
- Rentabilitate – calitatea de a adduce câştig, beneficii, profit.
- Satisfactori – bunurile utilizate pentru consumul personal al membrilor societăţii.
- Servicii economice – prestaţii de natură nematerială ale activităţii economice, care satisfac nevoi specifice
ale individului şi colectivităţii.
- Servicii marfare – prestaţii destinate pieţei, care fac obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă: cele de reparaţii,
de publicitate, de transport, etc.
- Servicii nemarfare – care nu sunt destinate pieţei, ci sunt livrate în mod gratuit.
- Sociogrup – colectivitate de oameni caracterizată printr-un comportament social asemănător, datorită unor
trăsături commune care se referă la interesele lor economice, sociale, culturale.
- Solvabilitate – situaţie în care activele uneui agent economic depăşesc pasivele sale.
- Valută – monedă naţională a unei ţări sau disponibilă în cont care este folosită la realizarea unor operaţiuni
şi tranzacţii internaţionale.
- Zonă monetară – ansamblul teritoriilor în care este acceptată o anumită monedă.