Sunteți pe pagina 1din 112

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA FACULTATEA PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ CATEDRA PSIHOLOGIE

Anca-Paula CAŢAVELA

REPERE PSIHOLOGICE ASUPRA DISFUNCŢIILOR COMPORTAMENTAL-ADAPTATIVE LA COPIII STRĂZII

Teză de master

„Admis pentru susţinere” Conducător ştiinţific:

conf. univ. dr, Svetlana Rusnac

Autor: Anca-Paula Caţavela, studentă-master

CHIŞINĂU - 2009

CUPRINS

CAPITOLUL I Scurta analiză a legislaţiei privind Protecţia Copilului aflat în dificultate …. 1 I.1 Situaţia înainte de anul 1989……………………………………………………… …… 1 I.2 Cadrul legislativ după anul 1989……………………………………………………… I.3 Protecţia copiilor fără adăpost………………………………………………………… 8 I.3.1 Ordonanţa de Urgenţă 26/1997-Aspecte semnificative………………………… 8

10

CAPITOLUL II Analiza Psiho-Socială a fenomenului…………………………………………. 16

16

3

I.3.2 Plasamentul copilului în regim de urgenţă……………………………………

II.1 Definirea fenomenului. Clasificări conceptuale……………………………………

II.2 Motivele ajungerii copiilor în stradă…………………………………………………. 18 II.2.1 Condiţiile din familie……………………………………………………………. 18

II.2.2 Instituţiile de ocrotire………………………………………………………

18

II.2.3 Situaţia maritală a părinţilor…………………………………………………

20

II.2.4 Ocupaţia părinţilor……………………………………………………………

21

II.2.5 Relaţia copil – familie…………………………………………………………

24

II.2.6 Violenţa în familie……………………………………………………………

. 27

II.3 Situaţia actelor de identitate…………………………………………………………

29

II.4 Viaţa în stradă………………………………………………………………………… 30

31

II.4.2 Relaţiile de grup………………………………………………………………… 31

II.4.3 Consumul de droguri, alcool, şi ţigări………………………………………… 32

II.4.1 Capacitatea de a supravieţui…………………………………………………

II.4.4 Obţinerea de venituri………………………………………………………….

35

II.5 Frecvenţa şcolară………………………………………………………………………

38

II.6 Starea de sănătate şi relaţiile cu instituţiile de profil……………………………… 40 II.6.1 Aprecieri ale copiilor privind starea lor de sănătate ……………………… 40

41

II.7.1 Abuzul sexual…………………………………………………………………. 42 II.7.2 Prostituţia……………………………………………………………………… 42

II.7 Sexualitatea şi abuzul sexual………………………………………………………

II.7.3 Activitatea sexuală…………………………………………………………….

44

II.7.4 Incidenţa bolilor cu trasmitere sexuală şi cunoaşterea metodelor contraceptive ………………………………………………………………….

44

II.8 Relaţia cu poliţia…………………………………………………………………….

45

II.9 Delicvenţa juvenilă………………………………………………………………….

46

II.9.1 Procesul de trecere la actul delicvent………………………………………. 47 II.9.2 Represiunea…………………………………………………………………… 48

CAPITOLUL III Analiza Psihologică a fenomenului ,, Copiii Străzii” ……………………

49

III.1 Influienţa modului parental asupra obţiunii copilului de a-şi părăsi familia

49

III.2 Dezvoltarea Psiho-somatică a copilului aflat în dificultate………………………. 53 III.2.1 Dezvoltarea somatică……………………………………………………… 53

54

III.3 Aspecte semnificative ale comportamentului specific copilului în stradă………… 62 III.3.1 Aspectul vestimentar…………………………………………………………. 62

III.2.2 Profilul psihologic……………………………………………………………

III.3.2 Comunicarea şi limbajul……………………………………………………

63

III.3.3 Relaţinarea şi distribuţia autorităţii în grup………………………………

64

III.3.4 Mecanisme specifice de supraviţuire ale copilului aflat în stradă………… 64

III.3.5 Consumul de droguri în rândul ,,copiilor străzii “…………………………. 66

CAPITOLUL IV ,,Tinerii străzii’’-eşecuri ale politicii de protecţie a copilului ………………. 67

IV.1 Eşecul instituţiilor statului

68

IV.2 Tinerii străzii- modele în socializarea ,,copiilor străzii’’…………………………

71

CAPITOLUL V Cercetare aplicativă

71

V.1 Obiectivul cercetării

71

V.2 Ipoteza cercetării

71

V.3 Metodologie

71

V.3.1 Observaţia directă

71

 

V.3.2

Interesul individual

72

V.3.3

Interesul de grup

72

V.3.4

Analiza de conţinut

72

V.4

Date generale privind lotul de analiză

83

V.5 Estimarea numărului total de copii

83

V.5.1 Metodele de estimare-aplicare şi rezultate

84

V.6 Zonele de aplicare a chestionarelor în Bucureşti

86

V.6.1 Gara de Nord –Gara Basarab

86

V.6.2 Centrul Capitalei (Piaţa Romană-Piaţa Universităţii-Piaţa Unirii)

87

V.6.3 Piaţa Victoriei

88

V.6.4 Politehnica –Leu

88

V.6.5 Tineretului

88

V.7 Repartizarea pe criteriul sexului

89

V.8 Repartizarea pe grupe de vârstă şi perioadele petrecute în stradă

90

V. 9 Scurtă analiză statistică a situaţiei ,,tinerii străzii’’………………………………

92

CONCLUZII……………………………………………………………………………………

101

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………

102

CAPITOLUL

I. SCURTA ANALIZĂ A LEGISLAŢIEI PRIVIND PROTECŢIA COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE

I.1 Situaţia înainte de anul 1989

În regimul comunist, existenţa copiilor fără adăpost era total negată. Este adevărat că, numărul copiilor străzii era mult mai mic decât în prezent. Putem vorbi doar de copiii care părăseau mediul

familial, fără însă ca ei să fi putut da naştere la grupuri pentru care strada să le fi fost mediu permanent de viaţă. Şi aceasta datorită politicilor de instituţionalizare care au condus la creşterea numărului de copii abandonaţi în instituţii. De altfel, instituţionalizarea programatică a constituit singurul răspuns al statului la toate problemele familiei. Sistemul de protecţie al copilului era instituit în acea vreme prin Legea 3 din 26 martie 1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori şi Codul Familiei, sistem ce a rezistat (nu datorită virtuţiilor lui legislative, ci lipsei de preocupare a Parlamentului de a face schimbări rapide şi fundamentale în acest domeniu) până în luna iunie a anului 1997. Cu toate că el cuprindea anumite principii moderne de protecţie a familiei şi copilului 1 , măsurile de intervenţie se fundamentau pe plasarea copiilor în dificultate în instituţii de tip rezidenţial ce nu putea satisface nevoile copilului. Legea 3/1970 făcea referire la patru categorii de copii (sau minori, unicul termen utilizat în regimul legislativ trecut):

a) ai căror părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi sau în orice altă situaţie care duce la instituirea tutelei, dacă nu au bunuri sau alte mijloace materiale proprii sau nu există persoane care au fost obligate sau care pot fi obligate să-i întreţină;

b) care, fiind deficienţi, au nevoie de o îngrijire specială ce nu le poate fi asigurată în familie;

c) a căror dezvoltare fizică, morală sau intelectuală ori a căror sănatate este primejduită în familie;

d) care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu răspund penal sau sunt expuşi să săvârşească asemenea fapte ori ale căror purtări contribuie la răspândirea de vicii sau deprinderi imorale în rândul altor minori. În functie de aceste patru categorii, se luau următoarele tipuri de măsuri de protecţie:

- plasamentul familial, încredinţare sau instituţionalizare în leagăne, case de copii pentru preşcolari şi şcolari;

1 Stabilirea unui tratament egal asupra copiilor fara vreo deosebire de faptul ca acestia provin din casatorie, din afara casatoriei sau sunt adoptati; exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor parintesti in mod egal si numai in interesul copilului; realizarea adoptiei numai in interesul celui adoptat.

- integrare în învăţământul special (şcoli generale şi licee de cultură generală pentru deficienţi recuperabili, şcoli profesionale şi licee de specialitate pentru deficienţi recuperabili);

- internare în instituţii cu caracter medical – educativ (cămine, scoală şi cămine atelier pentru deficienţi, parţial recuperabili, cămine pentru deficienţi, nerecuperabili);

- ocrotire la domiciliu – pentru un handicap grav;

- adopţie.

Aceste măsuri erau luate de către Comisia Judeţeană de Ocrotire a Minorilor, cu excepţia plasamentului familial care era dispusă de Delegaţia permanentă a Consiliului Judeţean şi a adopţiei care era hotărâtă de către instanţele de judecată. Copiii fugari din acea perioadă, şi mai târziu în anii 1990 – 1997, erau asimilaţi în lege fie cu prima categorie, fie cu cea de-a patra, în funcţie de ipostaza în care era găsit şi preluat din stradă de către Poliţie. Prima măsură luată era internarea de urgenţă, indiferent de încadrarea legislativă făcută, într-un Centru de Primire a Minorilor, instituţie cu regim închis existenţa în capitală şi în fiecare judeţ. Astfel se ajungea la crearea unei situaţii critice în cadrul Centrelor de Primire unde erau internaţi, fără vreo diferenţiere în programul de recuperare sau de educaţie, atât copiii consideraţi abandonaţi şi fără nici o protecţie, cât şi cei priviţi ca având probleme comportamentale (asa-numiţii “predelicvenţi”). Cu toate că există un cadru legislativ nou, aceasta situaţie persistă şi în prezent în majoritatea judeţelor, cauza constituind-o lipsa unei instituţii alternative pentru una din cele două categorii de copii 2 . Excepţie face oraşul Bucureşti, aici fiind înfiinţate două tipuri de centre care au în vedere cele două categorii de copii. Asupra acestei false împărţiri a copiilor în funcţie de relaţia lor cu legea penală vom reveni mai târziu. Codul Familiei se caracteriză prin implicarea excesivă a statului în relaţiile de familie, autoritatea tutelară putând lua decizii privind creşterea şi educarea familiei “în conformitate cu ţelurile statului socialist”. Privită din punctul de vedere al reglementării legale, într-adevăr autoritatea tutelară capată o importanţă majoră în viaţa copilului. Problema era însă alta. Deşi împovărată cu atribuţii şi obligaţii, şi poate tocmai din acest motiv, această instituţie, reprezentată uneori de o singură persoană la nivel local, nu putea face faţă problemelor îndeplinind doar un rol de decor în cadrul şedinţelor Comisiilor de Ocrotire a Minorilor.

2 In anul 1997, filiala organizatiei Salvaţi Copiii din Tg. Mures a intervenit in cazul unei fetiţe de 13 ani, victimă a unui viol, ce fusese internată în Centrul de Primire Minori din Tg. Mures, depăşind cu mult perioada legală de 2 săptămâni. Deăi în acest caz era prioritar un program de recuperare a fetiţei, tratamentul ce i-a fost aplicat, comparabil cu detenţia efectivă (dormitoare prevăzute cu gratii, program zilnic foarte strict), nu era cu nimic diferit de cel aplicat celorlalţi copii. Din fericire, situaţia din centru a cunoscut modificări esenţiale după mediatizarea acestui caz.

Anchetele sociale aveau un conţinut sec, neînsemnat, deciziile de plasare a copiilor luându-se, de regulă, în doar câteva minute. Caracteristica esenţială a sistemului legislativ trecut a fost lipsa totală a preocuparilor de prevenire a abandonului de copii şi de sprijin al părinţilor pentru ca aceştia să-şi poată respecta responsabilităţile cu privire la copil.

I.2 Cadrul legislativ după anul 1989

După 1990, sistemul de protecţie socială, şi în special asistenţa socială nu a beneficiat de schimbările legislative absolut necesare în condiţile apariţiei unor noi probleme sociale şi îndeosebi a fenomenului “copiii străzii”. Personalul instituţiilor de protecţie a copilului a subliniat permanent necesitatea unor noi reglementări legislative, alături de problema numărului total insuficient de resurse umane şi materiale. Până în iunie 1997, data adoptării de către Guvern a Ordonanţei de Urgenţă nr. 26 privind protecţia copilului aflat în dificultate, fusese adoptate următoarele acte legislative în domeniul protecţiei copilului şi a familiei:

1. Decretul – Lege 138 din 11 mai 1990 privind îmbunătăţirea condiţiilor pentru ocrotirea, educarea, şcolarizarea şi pregătirea profesională a copiilor şi tinerilor cu deficienţe fizice sau intelectuale şi a minorilor inadaptaţi. Prin articolul 6, această lege abrogă art. 19 din Legea 3/1970 care prevedea obligaţia părinţilor care şi-au abandonat copiii să contribuie, pe toată perioada cât durează măsura de ocrotire, la întreţinerea copiilor prin vărsarea unei sume de bani. Prin această abrogare, s-a ajuns la o indirectă încurajare a abandonului copiilor în instituţie, eliminindu-se practic singura masură de responsabilizare a părinţilor.

2. Legea 11 din 1990 privind încuviinţarea înfierii. Există doar două aspecte pozitive în dispoziţiile acestei legi: trecerea competenţei de soluţionare a cererilor privind încuviinţarea adopţiei în atribuţia instanţelor judecătoreşti şi înfiinţarea unui organism guvernamental de control al adopţiilor la nivel naţional: Comitetul Român pentru Adopţii (reglementată în detaliu prin Hotărârea 63 din 1991).

3. Decretul – Lege 31 din 18 ianuarie 1990 privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la un an.

4. Decretul – Lege 105 din 30 martie 1990 privind unele măsuri referitoare la alocaţia de stat pentru copii. Lipsit de reglementări noi în domeniu, acest act normativ a constituit o primă indexare a alocaţiei de stat.

5.

Hotărârea 586 din 17 mai 1990 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii de ocrotire, instruire şi recuperare a copiilor şi tinerilor handicapaţi şi a celor orfani. Prin această hotărâre se stabileşte structura şi volumul activităţilor personalului didactic, medical şi administrativ din centrele de plasament şi din unităţile de învăţământ special, aproape neschimbat până astazi.

6. Hotărârea 1032 din 26 septembrie 1990 privind constituirea Comitetului pentru sprijinirea instituţiilor de ocrotire a copilului. Comitetul pentru sprijinirea instituţiilor de ocrotire a copilului a precedat înfiinţrea Comitetului Naţional pentru Protecţia Copilului, devenit mai tirziu Departamentul pentru Protecţia Copilului.

7. Legea 18 din 27 septembrie 1990 pentru ratificarea Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului. Este actul internaţional fundamental instituit cu putere de lege în legislaţia României şi destinat să creeze premisele unor modificări substanţiale în favoarea copilului. El nu a fost urmat, din pacate, de concretizări ale principiilor enunţate. Ratificarea lui a reprezentat mai degrabă un demers politic, dovadă fiind dezinteresul manifestat de puterile legiuitoare pe o perioadă de şapte ani până la apariţia Ordonanţelor de Urgentă din 1997.

8. Hotărârea 1161 din 1 noiembrie 1990 privind atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi.

9. Constituţia României intrată în vigoare în decembrie 1990 (act legislativ de cea mai mare importanţă, întrucât el defineşte principiile şi normele ce trebuiesc respectate de toate celelalte acte normative). Constituţia se află practic la baza piramidei sistemului legislativ. In art. 45, paragraful 1, Constituţia stabileşte: “copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor”.

10. Hotărârea Guvernului 360 din 20 mai 1991 privind organizarea activităţii creşelor şi grădiniţelor şi stabilirea contribuţiei părinţilor la întreţinerea copiilor din aceste unităti.

11. Legea 48 din 16 iulie 1991 pentru completarea şi modificarea unor dispoziţii legale privind înfierea.

12. Hotărârea Guvernului 290 din 1 iunie 1992 privind cantinele de ajutor social. Cantinele de ajutor social sunt instituţii de asistenţă socială aflate în subordinea autorităţilor publice locale.

13. Legea 100 din 16 septembrie 1992 pentru aderarea României la Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii.

14. Hotărârea 103 din 18 martie 1993 privind înfiinţarea Comitetului Naţional pentru Protecţia Copilului. Aminitim doar două dintre responsabilităţile Comitetului: a) elaborarea de proiecte de strategii guvernamentale şi programe vizând îmbunătăţirea condiţiilor de viată ale copiilor din instituţiile de ocrotire a copilului, precum şi a altor categorii de copii; b) elaborarea de propuneri de acte normative, în vederea perfecţionării reglementărilor legale din domeniul protecţiei copilului.

15.

Legea 15 din 25 martie 1993 pentru aderarea României la Convenţia Europeană în materia adopţei de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967.

16. Legea 47 din 7 iulie 1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii. Se introduce pentru prima oară în legislaţia României conceptul de abandon care defineşte situaţia în care se găseşte un copil ai cărui părinţi s-au dezinteresat de el, în mod vădit, o perioadă mai mare de 6 luni. Totodată, legea menţionează că instanţa care declară abandonul poate delega exerciţiul drepturilor părinteşti instituţiei de ocrotire socială sau medicală de stat (prevedere confuză prin neprecizarea instituţiilor respective) sau instituţiei private legal constituită (prin menţiune legală a organizaţiilor neguvernamentale). Articolele 1 si 6 au fost atacate la Curtea Constituţională, iar aceasta, prin Decizia 38 din 5 aprilie 1995, a respins excepţia de neconstituţonalitate invocată motivînd că textul de lege este conform atât Constituţiei, cât şi reglementărilor internaţionale cu privire la protecţia copilului adoptate de România.

17. Legea 61 din 22 septembrie 1993 privind alocaţia de stat pentru copii, (drept universal al copilului).

18. Legea 67 din 24 iunie 1995 privind ajutorul social.

19. Ordinul Ministerului Sanătăţii pentru aprobarea Normelor de igienă privind unităţile pentru ocrotirea, educarea şi instruirea copiilor şi tinerilor. Iniţiativa lăudabilă, dar neînsoţită de precizări privind resursele financiare necesare tuturor schimbărilor impuse.

20. Hotărârea 972 din 4 decembrie 1995 privind aprobarea Planului Naţional de Acţiune în Favoarea Copilului. Această Hotărâre de Guvern reprezintă primul act cu caracter normativ emis prin eforturile Comitetului Naţional de Protecţie a Copilului. Importanţa lui se justifică prin faptul că enunţă pentru prima dată principiul acordării priorităţii alternativelor de tip familial celor de tip instituţional. Ceea ce reprezentă până atunci doar convingerea specialiştilor şi a celor implicaţi direct în protecţia copilului, devenise în sfârşit un principiu consacrat într-o hotărâre guvernamentală. Tot aici, se aminteşte, pentru prima dată în legislaţia României, problema “copiilor străzii”, consideraţi copii inadaptaţi. Iniţierea şi dezvoltarea unor programe comune, pe termen scurt şi mediu revin, în egală responsabilitate, Ministerului Învăţământului, Ministerului Sanătăţii, Ministerului de Interne, Ministerului Tineretului şi Sportului şi autorităţile administraţiei publice locale. Implicarea organizaţiilor neguvernamentale (ONG in text) în rezolvarea problematicii copiilor străzii se face “cu acordul autorităţilor administraţiei publice locale şi al consiliilor judeţene pentru ocrotirea minorilor”.

21. Hotărârea 1150 din 11 noiembrie 1996 privind funcţionarea serviciilor sociale pentru ocrotirea copilului la consiliile judeţene şi la consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti. Conform acestei hotărâri, consiliile judeţene şi consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti capătă libertatea de a infiinţa, în funcţie de problemele cu care se

confruntă pe plan local, servicii sociale pentru ocrotirea copilului, realizindu-se în acest mod descentralizarea totală a asistenţei şi protecţiei sociale, lucru absolut necesar, având în vedere noul context social economic şi varietatea problemelor apărute pe plan local, diferite de la o zonă la alta.

22. Ordinul 12 din 27 ianuarie 1997 al Ministerului Invătământului, Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerului Sanătăţii şi Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi, privind unele măsuri referitoare la activitatea comisiilor de expertiză complexă (pentru învătământul special), a comisiilor pentru ocrotirea minorilor precum şi a comisiilor de diagnostic şi triaj. Elementul nou al acestui act normativ este accentul pus pe reabilitare/recuperare prin posibilitatea reexpertizării.

23. Hotărârea 16 din 31 ianuarie 1997 privind reorganizarea Comitetului Naţional pentru Protecţia Copilului ca departament în cadrul aparatului de lucru al Guvernului. Vechiul Comitet Naţional pentru Protecţia Copilului devine Departament pentru Protecţia Copilului. Acesta capată o mai mare putere de decizie în cadrul Guvernului, fiind condus de un secretar de stat care este şi preşedintele Comitetului Român pentru Adopţii, însărcinat cu elaborarea criteriilor de acreditare a organismelor de adopţii. În ceea ce priveşte atribuţiile, singura diferenţă notabilă o constituie obligaţia centralizării şi sintetizarea informaţiilor privind situaţia copiilor din România.

24. Hotărârea 205 din 19 mai 1997 cu privire la organizarea activităţii autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul protecţiei drepturilor copilului. Hotărârea 205 reglementează procedura de înfiinţare şi responsabilităţile direcţiilor judeţene pentru protecţia drepturilor copilului. Aşteptată îndelung atât de către autorităţile locale, cât şi de organismele neguvernamentale, punerea în practică a acestei hotărâri în toate judeţele s-a finalizat de abia la începutul anului 1998.

25. Hotărârea 245 din 2 iunie 1997 cu privire la criteriile de autorizare a organismelor private care desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei drepturilor copilului prin adopţie. Nu întâmplător în domeniul adopţiei au existat cele mai multe republicări, abrogări sau modificări legislative. Acestea au fost generate de faptul că deseori adopţia internaţională nu era realizată în interesul copilului, ci în cel al satisfacerii intereselor pecuniare ale celor implicaţi în procedura adopţiei (părinţi, avocaţi etc). În prezent putem afirma că există o infrastructură legislativă aptă să evite ilegalităţile şi confuziile care erau generate în anii anteriori de o legislaţie insuficientă şi neclară. Ordonanţa de Urgentă 25/1997 cu privire la adopţie şi Hotărârea 502/1997 cu privire la organizarea şi funcţionarea Comitetului Roman pentru Adopţii reprezintă, sperăm, actele normative care finalizează eforturile de completa reglementare a acestui domeniu în care neregulile procedurale şi interesele mercantile au predominat în trecut. Totodată, avem convingerea că

organizaţiile neguvernă-mentale nu-şi vor îndrepta atenţia doar în această direcţie a adopţiilor, ci se vor preocupa să iniţieze şi să dezvolte şi alte tipuri de servicii sociale destinate copiilor.

26. Ordonanţa de Urgenţă 25 din 9 iunie 1997 cu privire la adopţie.

27. Ordonanţa de Urgenţă 26 din 9 iunie 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate. Acest act normativ, mult aşteptat mai cu seama de către organizaţiile neguvernamentale, reprezintă o schimbare majoră, prin afirmarea unor principii şi responsabilităţi necesare în construirea unui sistem modern de protecţie a copilului.

28. Legea 120 din 9 iulie 1997 privind concediul plătit pentru ingrijirea copiilor în vârstă de până la 2 ani.

29. Legea 119 din 9 iulie 1997 privind alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii.

30. Hotărârea 502 din 12 septembrie 1997 cu privire la organizarea şi funcţionarea Comitetului Român pentru Adopţii.

31. Hotărârea 604 din 6 octombrie 1997 privind criteriile şi procedurile de autorizare a organismelor private care desfaşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului. Ceea ce atrage atenţia în mod deosebit este principiul menţionat în art. 3 pct. g: “personalul angajat al organizaţiei neguvernamentale (organism privat) este obligat să păstreze confidenţialitatea informaţiilor referitoare la copii, la care au acces”. Importanţa rezidă în faptul că personalul unei organizaţii neguvernamentale care desfaşoară programe destinate “copiilor străzii” işi vede consacrat prin lege dreptul de a refuza divulgarea unor informaţii de natură să atraga asupra copiilor aplicarea legii penale. Fară să genereze vreun conflict între Poliţie şi personalul angajat să acorde protecţie copilului, aceasta situaţie conduce doar la o întărire a principiului interesului superior al copilului promovat de Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului.

32. Hotărârea 217 din 9 aprilie 1998 cu privire la condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutului asistentului maternal profesionist. Conform acestei hotărâri, asistentul maternal profesionist este persoana fizică care asigură prin activitatea pe care o desfăşoară la domiciliul sau creşterea, îngrijirea şi educarea, necesară dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primeşte în plasament sau în încredinţare. Această nouă profesie socială se bazează pe principiul acordării priorităţii alternativelor de tip familial celor de tip institutional.

33. Legea 108 din 2 iunie 1998 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate. Deşi insuficienţele de conţinut şi ambiguităţile Ordonanţei de Urgentă 26/1997 fuseseră semnalate aproape imediat după emiterea ei, modificarea şi completarea acestei Ordonanţe s-a făcut târziu, după un an de la publicarea prin adoptarea acestei Legi 108.

34. Ordonanţa 63 din 21 august 1998 pentru ratificarea Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, destinat finanţării Proiectului privind reforma în domeniul protecţiei copilului.

35. Hotărârea 140 din 4 martie 1999 pentru aprobarea Normelor şi a măsurilor tranzitorii de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgentă nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate.

I.3 Protecţia copiilor fără adăpost

I.3.1 Ordonanţa de Urgenţă 26/1997 – Aspecte semnificative Concept nou: copil aflat în dificultate. Copilul se află în dificultate, dacă dezvoltarea sau majoritatea sa fizică sau morală este periclitată. Se renunţă la termenul minor folosindu-se în locul acestuia termenul de copil. Responsabilitatea pentru protecţia şi asistenţa copilului aflat în dificultate revine colectivităţilor locale; acestea sunt obligate să acţioneze pentru crearea reţelelor teritoriale de asistenţi maternali profesionişti, a unor servicii de prevenire a abandonului copiilor, a centrelor maternale şi a centrelor de îngrijire de zi; de asemenea acestea au obligaţia de a asigura servicii care să conducă la bunăstarea copilului, alături de părinţii săi. Articolul 20 din Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului devine art. 3 aliniat 2 (cf. modificării din Legea 108/1998) cu o singură deosebire, răspunderea pentru protecţia copilului lipsit de mediul său familial revenind colectivităţii locale şi nu generic statului cum apare în Convenţie. Alături de Comisia pentru Protecţia Copilului (în trecut, Comisia pentru Ocrotirea Minorilor), este creată o nouă instituţie, Serviciul Public Specializat pentru Protecţia Copilului care funcţionează, ca şi Comisia, în subordinea Consiliului Judeţean, respectiv al consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti. Ordonanţa de Urgentă prevede 7 măsuri de încredinţare sau plasament (încredinţarea copilului unei familii, unei persoane sau unui organism privat autorizat; încredinţarea copilului în vederea adopţiei; încredinţarea provizorie a copilului către serviciul public specializat, plasamentul copilului la o familie sau la o persoană; plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat; plasamentul copilului în regim de urgeţtă, plasamentul copilului într-o familie asistată). Deşi potrivit art. 7, Comisia pentru Protecţia Copilului este cea care hotărâşte luarea acestor măsuri, în art. 15, alin. 1, Serviciul Public Specializat pentru Protecţia Copilului decide plasamentul copilului în regim de urgentă, Comisia fiind doar sesizată de către Serviciul Public.

În urma acestei sesizări, Comisia pentru Protecţia Copilului hotărâşte încredinţarea copilului sau menţinerea măsurii plasamentului în regim de urgenţă. Se introduce termenul de organism privat autorizat pentru orice fundaţie, asociaţie sau organizaţie neguvernamentală care are ca obiectiv iniţierea şi dezvoltarea de programe sociale destinate copilului. Se acordă prioritate reintegrării copilului în familia naturală sau într-o familie substituit în dauna institutionalizării; de altfel, chiar transformarea instituţiilor de ocrotire (casele de copii) în centre de plasament confirmă aceeaşi intenţie de renunţare la institutionalizare, văzută acum doar ca o ultimă soluţie (“soluţia lipsei de soluţii”). Ordonanţa propune o nouă profesie socială: asistentul maternal profesionist. Această profesie reprezintă o alternativă familială pe termen scurt, cu rolul de a evita instituţionalizarea copilului. Spre deosebire de vechea legislaţie, prezentă membrilor Comisiei pentru Protecţia Copilului la şedinte este obligatorie, absenţele fiind sancţionate.

Participarea membrilor Comisiei la şedinte este remunerată.

Sesizează Comisia Sesizează pentru Protecţia Comisia pentru Protecţia

măsurii plasamentului pâna la copilului.

Copilului în vederea menţinerii

identificarea părinţilor.

I.3.2. Plasamentul copilului în regim de urgenţa

 

funcţionează în cadrul SPS sau

Aplicarea măsurii se asigură în

OPA sau la o persoana sau la o

centrele de plasament care

obligate să acorde sprijinul

necesar aplicării măsurii.

Organele de poliţie sunt

familie atestate în acest scop.

DREPTURILOR ALTE REGLEMEN-TĂRI PĂRINTEŞTI

SITUAŢIA

drepturilor pe care

Pe durata măsurii se suspendă

exerciţiul

le au părinţii faţă de copii.

ATRIBUŢIILE COMISIEI PENTRU PROTECŢIA

COPILULUI

Decide încredinţarea copilului în termen de 15 zile de la plasa-mentul copilului în regim de urgenţă. Sesi-

identificarea părintilor. decăde-rea părinţilor sau a unuia dintre aceştia din

zează instanţa judecătorească competentă pentru

Hotârăşte menţinerea măsurii plasamentului pâna la

drepturile părinteşti.

 

OBLIGAŢIA SERVICIULUI PUBLIC

SPECIALIZAT

Copilului în vederea încredinţării

14

supraveghere sau este abandonat de

Pe durata incredintarii domiciliul copilului este la persoanele carora le-a fost incredintat.

Persoanele fizice sau juridice carora le-a fost incredintat copilul au fata de acesta numai drepturile si obligatiile ce revin parintilor cu privire la persoana acestuia (1). Drepturile si obligatiile parintesti cu privire la bunurile copilului (2) se exercita de catre Comisia pentru Protectia Copilului. Comisia poate delega dreptul de a administra bunurile copilului Serviciului Public Specializat, persoanei sau Organismului Privat Autorizat.

SESIZAREA

SERVICIULUI

PUBLIC

SPECIALIZAT

Sesizarea se face de către orice persoana

care constată

existenţa unor

plasamentul

situaţii care

copilului în

regim de

impun

urgenţa

(obligaţie).

 

CONDIŢII DE APLICARE

   

Părinţii sau unul dintre aceştia pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau

integritatea morala a copilului prin

neglijenţa gravă în îndeplinirea

drepturilor părinteşti sau prin

exercitarea în mod abuziv a

obligaţiilor părinteşti.

 

ORGANUL

CARE DECIDE

APLICAREA

MĂSURII

 

Serviciul

Copilul este găsit lipsit de

pentru către părinţi. Protecţia

Specializat

Copilului

Public

DOMICILIUL

COPILULUI

SITUATIA DREPTURILOR PARINTESTI

Pina in momentul in care copilul poate fi

incredintat in vederea adoptiei.

DURATA

Pina la implinirea virstei de 18 ani, iar, la

cererea acestuia, si dupa virsta de 18 ani,

daca isi continua studiile fara a depasi virsta

de 25 de ani.

corespunzatoare carora sa le fie incredintat copilul.

Nu a fost gasita o fa-milie sau o persoana

CONDITII DE APLICARE

Parintii sunt decedati, necunoscuti, pusi sub interdictie, declarati judecatoreste morti ori disparuti

si nu a fost instituita tutela. Parintii sunt decazuti din

drepturile parin-testi si nu a fost insti-tuita tutela.

Copilul a fost declarat abando-nat prin hotarire ju-

decatoreasca ramasa definitiva. Instanta judecatoreasca nu a hotarit incredintarea copilului unei familii sau unei persoane.

Privat Autorizat

CINE DECIDE APLICAREA MASURII

Comisia pentru Protectia Copilului

I.3.3. Încredintarea copilului unei familii sau unei persoane ori unui Organism

MASURA DE PROTECTIE

copilului unui organism privat Incredintarea copilului unei familii, unei persoane.Incredintarea

Încredintarea copilului in vederea adoptiei

DOMICILIULCOPILULUI

Pe durata incredintarii, domiciliul copilului este

la persoanele carora le-a fost incredintat.

SITUATIA DREPTURILOPARINTESTI

obligatiile parintesti cu privire la bunurile copilului (2) se exercita de

Persoanele carora le-a fost incredintat copilul au fata de acesta numai drepturile si obligatiile ce revin parintilor cu privire la

persoana acestuia (1). Drepturile si

catre Comisia pentru Protectia Copilului.

Pina la incuviintarea sau respingerea Minim cererii 3 luni de adoptie si se prelungeste de de drept prin eliberarea

catre instanta judecatoreasca. avizului favorabil de catre Comisie.

DURATA

ramasa definitiva. Instanta judecatoreasca nu a hotarit

sau unei persoane.Parintii

familii judecatoreasca

hotarire

prin unei

copilului

declarat abandonat

a autentica.re fost incredintarea

persoane.

au reusit

forma

in Copilul nu

unei

tutela. sau

acestea

fost consimtamintul

iar familii

instituita

unei

si nu isi copilului Specializat, a

dau

Public

incredintarea

ori disparuti

catre Serviciului

Comisie.

de morti

sau provizoriu

se judecatoreste

elibereaza

Autorizat

arati

CONDITII DE APLICARE

20

I.3.4.Incredintarea provizorie a copilului catre Serviciul Public Specializat

ORGANUL CARE DECIDE APLICAREAMASURII Comisia pentru Protectia Copilului.

ORGANUL CARE DECIDE APLICAREAMASURII

Comisia pentru Protectia Copilului.

ALTE REGLE-MENTARI

Aplicarea masurii se asigura in centrele de plasament care functioneaza in cadrul SPS sau OPA (3).

DOMICILIULCOPILULUI

Domiciliul copilului este la persoana juridica careia copilul a fost incredintat.

parintilor cu privire la persoana acestuia (1).Drepturile

Copilului.omisia

ce revin

Protectia

obligatiile

Comisia si pentru

drepturile

de catre

Specializat.

numai

exercita

copil

fata se Public de

Serviciului

are (2)

copilului copilului

SPS

la bunurile

bunurile

cu privire

a administra

dreptul de parintesti

si obligatiile

poate delega

SITUATIA DREPTURILOR PARINTESTI

22

care copilul poate fi incredintat unei familii sau unei persoane corespunzatoare ori pina la incredintarea

Pina in momentul in

acestuia in vederea adoptiei.

Incredintarea copilului unei familii sau unei persoane nu a fost posibila.

ORGANUL CARE DECIDE APLICAREAMASURII

Comisia pentru Protectia Copilului.

DURATA

CONDITII DEAPLICARE

I.3.5.Plasamentul copilului la o familie sau la o persoana care consimte

DOMICILIUL COPILULUI

Domiciliul copiluui este la persoana la care copilul a fost dat in plasament.

Drepturile si obligatiile parintesti fata de copil sunt mentinute de catre parinti, cu exceptia acelora care pun in pericol securitatea, dezvoltarea siintegritatea morala a copilului.

Pina in momentul in

care pericolul care a cauzat aplicarea masurii a fost inlaturat.

lea inclusiv, daca securitatea, dezvoltarea sau integritatea morala a copilului este periclitata in familie

La cererea parintilor, a unuia dintre ei sau a unei rude a copilului pina la gradul al IV-

vointa parintilor.

independente de

din motive

Comisia pentru Protectia Copilului

MASURII DECIDE

Aplicarea masurii se asigura in centrele de

plasament care functioneaza in cadrul SPS sau OPA.

NOTA:

SITUATIA DREPTURILOR PARINTESTI

DURATA

CONDITII DE

APLICARE

APLICAREA

CARE

ORGANUL

ALTE REGLE-MENTARI

I.3.6.Plasamentul copilului la Serviciul Public Specializat sau la un Organism Privat Autorizat

Domiciliul copilului este la persoana juridica la care copilul a fost dat in plasament.

Drepturile si obligatiile parintesti cu privire la persoana copilului sunt urmatoarele:

(1)

de copil sunt mentinute de catre parinti, cu exceptia acelora care pun in pericol securitatea, dezvoltarea si integritatea morala a copilului.

Pina in momentul in Drepturile si obligatiile parintesti fata

care pericolul care a cauzat aplicarea masurii a fost inlaturat.

Plasamentul copilului la o familie sau la o persoana nu a fost posibil.

DOMICILIUL COPILULUI

SITUATIA DREPTURILORPARINTESTI

DURATA

CONDITII DEAPLICARE

- ptul si obligatia de a creste copilul. Acestea constau in asigurarea conditiilor de viata necesare dezvoltarii copilului (stare de sanatate, dezvoltarea fizica, educatie, scolarizare si pregatire profesionala), paza si supravegherea

Comisia pentru Protectia Copilului.

copilului.

26

CAPITOLUL

II

ANALIZA PSIHO-SOCIALĂ A FENOMENULUI

II.1 Definirea fenomenului Clasificări conceptuale

În primul rând, este greu să operăm cu o definţie cuprinzătoare şi acceptată în totalitate. Folosirea unui singur criteriu care să permită o definiţie operaţională a conceptului conduce la tipuri diverse de “copii ai străzii”. Prin utilizarea criteriilor – relaţia cu familia 3 şi relaţia cu strada – distingem 4 categorii:

1. Copii care au o legatură permanentă cu familia – “copii pe stradă”. Estimarea acestei categorii este extrem de dificil de făcut datorită dinamicii sale strâns legate de criza economică ce loveşte în primul rând familia. Aceşti copii nu frecventează şcoala şi “aparţin” încă familiilor din care provin. După ce aproape toată ziua şi-o petrec în stradă încercând să câştige bani prin toate mijloacele (cerşit, mici furturi sau diverse munci), seara se întorc în familie pentru a dormi. Copiii acestei categorii prezintă un risc ridicat de abandon definitiv al căminului familial, fie pentru că vor ajunge să considere, la un moment dat şi sub influenţa altor copii întâlniţi în stradă, că banii li se cuvin, fie datorită presiunilor exercitate de părinţi asupra lor de a contribui cu mai mulţi bani la cheltuielile zilnice ale familiei.

2. Copii care au legături sporadice cu familia – “copii în stradă”. Mulţi copii au tendinţa de a menţine numai legături ocazionale cu familia, separându-se de aceasta treptat pe măsura adaptării şi implicării în “subcultura străzii”. Aceştia sunt copiii cărora li se formează motivaţii puternice – autoimpuse sau inoculate – de rămânere în stradă, care îi vor împinge, într-un final, la alegerea definitivă a străzii ca mediu de viată. Vagabondajul, consumul de droguri, violenţă, mizeria, prostituţia şi promiscuitatea devin elemente integrate sau integrabile comportamentului lor. În cadrul acestei categorii se detaşează un grup de copii, cu caracteristici proprii, a căror prezenţă în stradă este efectul unui act disperat de evadare din familie cauzat de cele mai multe ori de un conflict acut cu părinţii (în special, cu tatăl). Fuga acestor copii reprezintă, deseori, doar o situaţie temporară care poate dura câteva zile ori câteva luni. Sosiţi în gări din diferite localitaţi, ei se

3 UNICEF şi Departamentul pentru Protecţia Copilului – situaţia copilului şi a familiei în România, Bucuresti 1997

ataşează repede grupurilor de copii din stradă, acceptându-le fără prea multă împotrivire regulile şi modul de viată.

3. Copii care şi-au pierdut orice legatură cu familia (orfani, abandonaţi etc) sau cu instituţia de ocrotire – “copii ai străzii”. Aceasta constituie grupul de copii abandonaţi de toţi cei care, în mod legal, ar fi trebuit să se ocupe de creşterea şi educaţia lor (părinţi, tutori sau instituţii sociale de protecţie). Trăind permanent pe stradă, supravieţuirea acestor copii, realizată printr-o adaptare continuă, reprezintă singurul scop în jurul căruia se concentrează întreaga lor energie, isteţime ori disponibilitate afectivă. Atitudinea faţă de familie confuză, total nestructurată. Singurele amintiri sunt legat de viaţă instituţională sau de viaţa de stradă.

4. Familii cu copii pe stradă. Din nefericire, grupul social cel mai afectat în România îl reprezintă

familia. Lipsită de o presiune socială capabilă să impună măsuri de protecţie reale, familia cu mai mulţi copii prezintă riscul cel mai ridicat de a fi în sărăcie sau de a se plasa sub minimul social de subzistenţă (venitul propus a satisface necesitaţile esenţiale pentru supravieţuire). Şomajul, taxele de întreţinere ridicate şi, uneori, naivitatea constituie cauze ale rămânerii fără locuinţă. Odată ajunşi în stradă, părinţii sunt nevoiţi să recurgă la diferite activităţi ce nu se înscriu în perimetrul legii. Dintre acestea, cea mai la îndemână o reprezintă determinarea copiilor să cerşească sau să muncească, indiferent de vârstă pe care o au. Victime, în acest fel, ale insuficienţei materiale, suportând degradarea la limita condiţiilor de viaţă pentru remedierea cărora societatea nu oferă prea multe soluţii concrete, copiii reprezintă, de fapt, purtătorii deficitelor economice ale părinţilor lor. O mare parte dintre aceştia scapă de sub supravegherea părinţilor lor şi ajung să se alăture categoriei anterioare. Pe scurt, “copiii străzii” sunt acei copii care:

- sunt trimişi de acasă de către părinţi să muncească sau să cerşească;

- nu vor să trăiască în familie;

- nu au pe nimeni şi nici unde locui;

- doresc să trăiască în familie, dar părinţii nu au locuinţă. Deşi nu există o definiţie universală a “copiilor străzii” care să poată fi aplicată în aceeaşi măsură în ţările care se confruntă cu acest fenomen 4 , considerăm că cea propusă de echipa de cercetatori danezi 5 este suficient de largă pentru a putea fi acceptată în contextul romănesc. “Copiii străzii sunt copiii sau adolesceţii sub 18 ani, care într-o perioadă de referinţă dată se află pe stradă, se deplaseaă dintr-un loc în altul şi au propriul grup de prieteni şi propriile relaţii sau contacte în stradă. “Domiciliul” lor poate fi acela al părinţilor sau al unei instituţii de protecţie socială.

4 Phyllis Kilbourn, Copii strazii – Editura Marc, 1997 5 Definitia apartine grupului de cercetatori danezi format din Soren, J. Si Ertman, B.; Gadeborn i Sforkobenhavn. Social Forsknings Institutet, Report 91:9, Copenhague, 1991.

Această definiţie nu se vrea exclusivă, dar ea permite decelarea unor elemente esenţiale ale fenomenului. În practică, însă, lucrurile sunt diferite, obligând fie la lărgirea cadrului de definire, fie la reducerea lui. Astfel, definiţia propusă mai sus consideră limita de vârstă la 18 ani, ceea ce reprezintă, de fapt, o situaţie de conformitate cu Convenţia ONU privind Drepturile Copilului. Această perspectivă poate fi regasită la impunerea unor limite de vârstă în diferitele instituţii de protecţie de stat sau neguvernamentale. În cvasitotalitatea lor, aceste instituţii nu includ în programele lor de protecţie decât copii sau adolescenţii sub 18 ani. Dar grupurile de copii întilnite pe stradă sunt variate ca vârstă, limită de 18 ani dovedindu-se uneori artificială. Mulţi tineri au depăşit acest prag în stradă.

II.2. Motivele ajungerii copiilor în stradă II.2.1. Condiţiile din familie.

După cum se poate observa din graficul de mai jos, familia este principalul mediu de provenienţă în ceea ce priveşte fenomenul copiii străzii, ea fiind responsabilă în 80% din cazuri de ajungerea copiilor pe stradă. Această situaţie configurează implicit şi zona asupra căreia trebuie să se intervină pentru prevenirea fenomenului. Circa 14% din copiii şi tinerii întâlniţi pe stradă provin din instituţiile de ocrotire ale statului (casele de copii).

instituţiile de ocrotire ale statului (casele de copii). II.2.2. Instituţiile de ocrotire Instituţiile de ocrotire

II.2.2. Instituţiile de ocrotire

Instituţiile de ocrotire au constituit emblema negativă a României după evenimentele din decembrie 1989. Deşi noua legislaţie urmăreşte o politică de dezinstituţionalizare a copilului şi de transformare a acestor instituţii în centre de plasament, lipsa profesionalismului şi numărul redus al

educatorilor, salariile foarte mici, resursele insuficiente pentru desfăşurarea activităţilor socio- educative, ca şi conceperea şi păstrarea organizării acestor instituţii în scopul găzduirii unui număr mare de copii constituie în continuare punctele slabe ale sistemului instituţional de ocrotire. Copiii care fug din instituţiile de ocrotire, o fac în principal din cauza violenţei 6 copiilor mai mari. Fenomen acut în mai toate instituţiile şi binecunoscut directorilor, violenţa cultivată într-o adevărată cascadă de generaţii, nu a determinat o preocupare în scopul stăvilirii şi prevenirii ei pentru cei cu putere de decizie. O metodă de corecţie des utilizată este bătaia, practicată ierarhic din treaptă în treaptă până la cel mai mic dintre copii care asteaptă să crească pentru a o folosi şi el la rândul lui asupra celor mai mici şi mai slabi decât el. Violenţa în instituţii este însoţită inevitabil şi de abuzul sexual ce prezintă aceleaşi caracteristici de dominare de către cel mai mare şi mai puternic asupra celui mai mic şi mai slab.

În viziunea copiilor, condiţiile proaste de viaţă reprezintă de fapt lipsa acută a comunicării cu exteriorul. Mulţi dintre copiii intervievaţi şi care proveneau din centrele de plasament işi justificau fuga din instituţie ca singura alternativă a depăşirii sentimentului de izolare pe care l-au resimţit ani de zile. UNICEF se referă în mod frecvent la copiii aflaţi în plasament instituţional ca fiind “copii în situaţii deosebit de dificile”. Într-adevăr, majoritatea copiilor aflaţi în plasament instituţional sunt, într-un sens cât se poate de real, dezavantajaţi de trei ori:

1. prin ceea ce au trecut, făcându-le imposibilă îngrijirea în mijlocul familiei şi colectivităţilor lor, indiferent dacă a fost vorba de pierderea unuia sau a ambilor părinţi, separarea de părinţi în cursul unui conflict armat, abandon, respingere, abuz, sărăcie sau rupere a relatţilor;

2. în marea majoritate a cazurilor, aceşti copii au în plus şi dezavantajul de a fi îngrijiţi într-o instituţie care deseori nu reuseşte nici să satisfacă nevoile de bază fizice, sociale şi psihice ale copiilor, nici să permită copilului să se împace cu ideea separării de părinţi sau cu situaţia legată de aceasta. În cazurile cele mai nefericite, drepturile copiilor din astfel de instituţii pot fi grosolan încalcate, ei fiind neglijati, maltrataţi fizic şi supuşi abuzurilor sexuale;

3. viitorul copiilor crescuţi în instituţii care devin adulţi este destul de nesigur. Neavând de obicei ocazia de a învaţa rolurile şi deprinderile necesare vieţii adulte şi lipsiţi de experienţele afective necesare unei adaptări sociale sănătoase, ei se găsesc în faţă unui viitor incert, fără a se bucura de sprijinul pe care familia îl furnizează în mod obişnuit tânărului ei membru. Fără părinţi, dezrădăcinaţi şi deseori nepregătiţi pentru viaţa de adult, nu este deloc surprinzător că mulţi dintre

6 Albert K. Cohen, Deliquent Boys, The Free Press, 1995, pag. 49

aceşti tineri nu se pot adapta în societate, căutâdu-şi deseori refugiul în medii care se dezvoltă dependenţele (ex., strada). În epoca anterioară lui 1989 7 , statul, pe lângă politica natalistă aberantă pe care a dus-o, a încurajat practic abandonul copiilor, prin crearea a mai mult de 300 de case pentru copiii abandonaţi. Descoperirea acestor case de către mass – media şi de către Occident, după 1989, a avut drept consecinţă conştientizarea guvernului român asupra necesităţii reformării acestui sistem de instituţii pentru copii şi a permis un ajutor important din partea a numeroase organizaţii umanitare. Este foarte greu să emitem judecăţi obiective asupra acestor instituţii, deoarece condiţiile de viaţă din interior sunt foarte diverse şi evoluează inegal. Totuşi, în majoritatea cazurilor, aceste condiţii s-au ameliorat sensibil în ultimii ani. Organizaţiile neguvernamentale şi Guvernul Român au renovat unele dintre aceste clădiri şi au mărit numărul de personal. Cu toate acestea instituţia de ocrotire poate fi considerată, cu rare excepţii, un “rău necesar”. Ea reprezintă pentru mulţi copii “soluţia lipsei de soluţii” în asigurarea unui climat normal de dezvoltare. Este cunoscută lipsa de afectivitate de care suferă majoritatea acestor copii din instituţii, ce se răsfrânge într-un comportament cu dese accente de anormalitate. Nu întâmplător există numeroase şcoli ajutătoare sau şcoli speciale destinate copiilor cu dizabilităţi.

II.2.3. Situaţia maritală a părinţilor

În ceea ce priveşte structura familiei, situaţia este în acord cu opinia generală conform căreia “copiii străzii” provin în majoritate din familii destructurate (45,5%). Punctul de vedere ca familiile destructurate constituie o cauză directă a comportamentului de evadare sau deviant nu mai este susţinut

4.00%

de evadare sau deviant nu mai este susţinut 4.00% 16.00% 9.80% 10.60% 5.30% 33.20% 6.60% 14.50%

16.00%

9.80%

10.60%

5.30%

33.20%

6.60%

14.50%

Non raspunsConcubini Necunoscuti Decedati Vaduvi Casatoriti Divortati Separati

ConcubiniNon raspuns Necunoscuti Decedati Vaduvi Casatoriti Divortati Separati

NecunoscutiNon raspuns Concubini Decedati Vaduvi Casatoriti Divortati Separati

DecedatiNon raspuns Concubini Necunoscuti Vaduvi Casatoriti Divortati Separati

VaduviNon raspuns Concubini Necunoscuti Decedati Casatoriti Divortati Separati

CasatoritiNon raspuns Concubini Necunoscuti Decedati Vaduvi Divortati Separati

DivortatiNon raspuns Concubini Necunoscuti Decedati Vaduvi Casatoriti Separati

SeparatiNon raspuns Concubini Necunoscuti Decedati Vaduvi Casatoriti Divortati

7 La nivelul intregii tari exista un numar de 58 de leagane, in care sunt aproximativ 9.800 de copii. Majoritatea copiilor din casele de copii provin din leagane. Conform datelor furnizate de Ministerul Educatiei Nationale, in 267 de case de copii sunt ocrotiti in prezent33.595 de copii. Un capitol aparte il constituie institutionalizarea mascata a copiilor in spitale / sectii de spitale. Este vorba de sectii de recuperare neuropsihica sau sectii pentru copii cu boli contagioase din diferite spitale. Caminul–spital constituie un alt tip de institutie rezidentiala destinata copiilor intre 3 – 18 ani, cu handicap motor asociat cu deficienta mintala profunda (5.343 de copiii). Fundatia “Copiii Romaniei”, Cartea Alba a Copilului, 1997.

astăzi cu aceeaşi fervoare, considerându-se în schimb că dezorganizarea 8 familiei măreşte, în anumite condiţii, riscul apariţiei unei conduite antisociale sau de neacceptare a mediului familial. Copiii ajung în stradă nu atât datorită dispariţei unuia din membrii cuplului parental, cât mai ales (în caz de divorţ ori părăsirea domiciliului conjugal) datorită discordiei sau violenţelor care preced despărţirea şi care deseori se caracterizează prin ignorarea creşterii şi educării copilului. Aceste tipuri de familii explică foarte multe aspecte legate de cauzele şi motivele ajungerii copiilor în strada.

II.2.4. Ocupaţia părinţilor

Ocupaţiile părinţilor constituie alt indicator care poate explica situaţia în care se află copiii găsiţi pe stradă. O mare parte dintre părinţi nu au ocupaţii şi implicit nu sunt aducători de venituri (62,8% în cazul mamelor şi 37,5% în cazul taţilor). Situaţia ocupaţională a părinţilor pune în evidenţă dificultăţile economice prin care trec aceste familii şi imposibilitatea acestora de a asigura copiilor condiţii de viaţă adecvate. În 17% din cazuri, copiii sunt obligaţi să câştige bani. Principala modalitate este cerşitul. Deşi considerată în continuare o infracţiune, cerşetoria este prezentă astăzi la tot pasul în capitală. A devenit o afacere şi singura sursă de supravieţuire pentru multe familii care-şi folosesc în acest scop proprii copii. Îngrijorător este însă faptul că aceşti copii care sunt trimişi de părinţii lor să cerşească în parcuri, în zonele centrale, metrouri, gări, nu frecventează şcoala, numărându-se printre analfabeţi, şi ajung să se adapteze mediului străzii, fiindu-le apoi uşor să ia decizia de a trai pe cont propriu.

Ocupaţia

Mama

Tata

Frecvenţa

Procent

Frecvenţa

Procent

Casnică

99

21,1%

-

-

Fără ocupaţie

51

10,9%

76

16,2%

Zilier(a)

9

1,9%

13

2,8%

Muncitor(oare) fară domeniu precizat

47

10%

72

15,3%

Femeie de serviciu

15

3,2%

-

-

Pensionar(ă)

6

1,3%

8

1,7%

Agricultor

2

0,4%

3

0,6%

Medic veterinar

1

0,2%

-

-

Vinde sticle

1

0,2%

-

-

Infirmieră

1

0,2%

-

-

În inchisoare

1

0,2%

3

0,6%

Lucrează în straina- tate

-

-

2

0,4%

Patron

1

0,2%

-

-

8 Voinea M. - Sociologia familiei, Editura TUB, 1994, pag. 70

Şofer

-

 

- 7

1,5%

Vânzător

-

 

- 5

1,1%

Cioban

-

 

- 4

0,9%

Cerşeşte

2

0,4%

-

-

Nu ştie/Nu răspunde

226

48,1%

253

53,8%

Total

470

100%

470

100%

În cele două grafice alăturate am încercat să surprindem corelaţiile între răspunsurile copiilor la întrebarea “Părinţii te obligă să câştigi bani?” cu diferitele modalităţi prin care părinţii işi întreţin familia. Înainte de a proceda la analiza graficelor sunt necesare două clarificări. Prima se referă la faptul că la acest gen de întrebări copiii şi tinerii răspund în general fără a delimita prezentul de trecut. Ei pot răspunde afirmativ deşi părinţii îi obligau să câştige bani cu un an sau doi în urmă când aceştia şi-au părăsit familia. Probabil că cea mai potrivită întrebare ar fi fost “Părinţii te-au obligat să câştigi bani?”, determinindu-l pe copil să se raporteze clar atât la prezent cât şi, în special, la trecut în formularea răspunsului lui. A două observaţie priveşte lipsa mare de răspunsuri în ambele cazuri. Absenţa acestora poate fi explicată prin faptul că cei care au răspuns în acest mod nu mai aveau legături cu familia de multă vreme, fiind lipsiţi astfel de informaţii despre părinţii lor, sau pur şi simplu pentru ca nu-şi cunosc părinţii ori aceştia decedaseră. În plus, referitor la răspunsurile cu “nu”, au fost incluse cu certitudine şi răspunsurile copiilor care se află permanent pe stradă (copiii lipsiţi de orice legatură cu părinţii) pentru care întrebarea, aşa cum se regăseşte ea în chestionar, a fost nepotrivit aleasă.

Corelaţia între ocupaţia mamei şi numărul copiilor obligaţi să câştige bani

În ciuda acestor dificultăţi de raportare, rezultatele acestei corelaţii sunt în măsură să confirme datele

În ciuda acestor dificultăţi de raportare, rezultatele acestei corelaţii sunt în măsură să confirme datele din graficul “Cauzele ajungerii în stradă”, în care sărăcia reprezintă cauza principală a atitudinii copilului de a-şi părăsi familia (25%). Părinţii fără ocupaţie permanentă (zilieri) sau cu venituri foarte reduse (pensionari, femei de serviciu, muncitori necalificaţi, mame casnice) sunt cei care cu prioritate apelează la copii pentru a suplimenta veniturile zilnice ale familiei prin cerşit sau diverse munci prestate “la negru”. Încă o dată ies în evidenţă cauzele economice.

Corelaţia între ocupaţia tatălui şi numărul copiilor obligaţi să câştige bani

evidenţă cauzele economice. Corelaţia între ocupaţia tatălui şi numărul copiilor obligaţi să câştige bani 34

II.2.5. Relaţia copil – familie

Ipoteza de la care se porneşte în analiza relaţiei între copilul de pe stradă şi părinţii lui este următoarea: opţiunea copilului de a părăsi familia pentru a trăi în stradă este urmarea unor relaţii disfucţionale în care sărăcia este asociată cu violenţa şi alcoolismul.

25

20

15

10

5

0

23 21 20 20 12 4 Foarte Buna Mediocra Proasta Foarte Nu e buna proasta
23
21
20
20
12
4
Foarte
Buna
Mediocra
Proasta
Foarte
Nu e
buna
proasta
cazul

Relaţia copil – familie

În lotul investigat constatăm că situaţia arată cu totul altfel. Majoritatea copiilor (64%) considera paradoxal că relaţiile lor cu familia erau relativ bune. Cum se explică aceste rezultate? Prima explicaţie s-ar putea opri la formularea întrebării. Aceasta nu face distincţie între relaţia cu mama şi relaţia cu tatăl. Într-o familie în care predomina conflictele există, de regulă, două “tabere” (agresori – tatăl natural sau vitreg în majoritatea cazurilor, agresaţii fiind mama şi copiii 9 ). Orice conflict ia naştere dintr-o opoziţie de interese motivate sau nu. De aceea, copilul declară că relaţia lui cu familia este bună sau foarte bună, gândindu-se probabil la relaţia lui cu mama sau cu tatăl în situaţia când părinţii lui sunt despărtiţi şi cu care copilul are legături temporare, actul agresiv aparţinând mamei. O altă motivaţie pentru astfel de răspunsuri porneşte de la constatarea de ordin psihologic potrivit căreia copilul resimte o dificultate în acuzarea părinţilor pentru situaţia în care el se găseşte. Copilul care suferă abuzuri de diferite tipuri îsi gândeşte poziţia ca fiind una de implicare culpabilă a persoanei sale în ceea ce de fapt reprezintă o relaţie de tipul agresor – victimă, responsabil moral – iresponsabil moral, el ocupând indubitabil poziţia a doua în aceasta relaţie.

9 Referirile pozitive la mama sunt mult mai frecvente in declaratiile copiilor de pe strada

Totuşi, pentru o confirmare a ipotezei enunţate mai sus, vom corela aceste date privind relaţia

Totuşi, pentru o confirmare a ipotezei enunţate mai sus, vom corela aceste date privind relaţia copil – familie cu răspunsurile la întrebarea adresată de către operator, şi anume “Există probleme familiale specifice pe care copilul le-a amintit?”. Deoarece existau cinci posibilităţi de răspuns (a. Economice; b. Familie disfuncţională din punctul de vedere al coeziunii, solidarităţii şi al climatului general în care sunt socializaţi copiii; c. Alcoolismul unuia dintre părinţi; d. Violenţa şi abuz emoţional; e. Abuz sexual), alegem spre comparaţie variantele trei şi patru de răspuns.

Corelaţia între calitatea relaţiei copil / familie şi existenţa unui părinte alcoolic în familie

de răspuns. Corelaţia între calitatea relaţiei copil / familie şi existenţa unui părinte alcoolic în familie

Pentru răspunsul “unul dintre părinţi este alcoolic”, graficul prezintă numeroase surprize. Corelaţia dintre climatul familial şi violenţa în familie 10 este total inversată în sensul că acolo unde relaţiile bune sau foarte bune ar fi corespuns ipotetic cu un procent scăzut de violenţă în familie, graficul înregistrează o situaţie contrară. De exemplu, în familiile în care relaţiile sunt foarte bune, violenţa atinge procentul de 56%, în timp ce pentru relaţii proaste sau foarte proaste, procentul de violenţă este neobişnuit de scăzut (2% si

6%). Aceeaşi contradicţie apare la un alt tip de corelaţie, cea între datele privind relaţia copii / familie

şi părinţi alcoolici.

Această inconsecvenţă în datele înregistrate poate fi motivată şi prin deosebirile dintre întrebări. Interogarea copilului privind relaţia cu părinţi este una de opinie, pe când cea referitoare la violenţa şi alcoolism priveşte fapte, realităţi asupra cărora copilul este tentat să ofere multe detalii, acestea păstrându-se cu mai multă acurateţe în memoria lui. Întrebările de opinie presupun un efort de concentrare a răspunsului, afectat de dificultaţile de percepţie sintetică a realităţilor sociale întilnite în general la copil. Concluzia constă în ideea că indiferent de ceea ce declară copilul cu privire la climatul relaţional din sânul familiei lui, problemele sunt acute. Alcoolismul, violenţa, severitatea excesivă a părinţilor afectează comportamentul copiilor, determinându-i să fugă în stradă, preferând astfel riscurile din stradă insecuritătii şi auzului continuu din familie. Este de adăugat în acest context ca modelul educaţional prevalent în societatea noastră este de tip paternalist, în care pedeapsa, îndeosebi cea fizică, constituie principalul mijloc educativ întrebuinţat. Conform acestei mentalităţi, esential în educarea unui copil este să i se spună ceea ce nu trebuie să facă, eventuala încălcare a interdicţiilor semnalate fiind urmată din partea părinţilor de o atitudine sancţionatoare sau agresivă, rareori caracterizată prin comunicare şi explicaţii. Violenţa părinţilor este deseori devastatoare nu numai pentru formarea personalităţii victimelor, dar şi pentru funcţionalitatea familiei şi a şcolii, pentru formarea viitoarelor generaţii de părinţi. Tot astfel, nivelul de violenţă al societăţii poate fi afectat prin perpetuarea violenţei în sânul familiilor.

II.2.6. Violenţa în familie

Violenţa în familie (violenţa domestică) este privită, din păcate, ca o problemă privată în care

părinţii nu sunt datori să ofere explicaţii. Deşi legislaţia actuală oferă suficiente pârghii şi modalităţi de

a interveni rapid şi cu eficienţă în sânul unei familii în care copilul este supus pedepselor fizice ce-i pun în pericol dezvoltarea fizică şi educaţia, intervenţiile autorităţilor nu se regăsesc prea des în practica.

10 Sorin M. Radulescu, Sociologia deviantei, Editura Victor, Bucuresti 1998, pag. 113

18.30% 28.90%
18.30%
28.90%

52.80%

Non raspuns (86)Nu (248) Da (136)

Nu (248)Non raspuns (86) Da (136)

Da (136)Non raspuns (86) Nu (248)

Mentalităţile par a fi mai puternice decât însăşi obligaţiile legale ale celor responsabili să intervină pentru protecţia copilului. Un element puternic al acestor mentalităţi este pedeapsa fizică. Aceasta poate fi definită ca fiind orice pedeapsă în care forţa fizică este folosită pentru a produce durere sau disconfort: lovirea copiilor cu palma, cu băţul, cureaua sau alt obiect, tragerea de păr, izolarea sau legarea copiilor. În limba română există expresii ca “o mamă de bătaie”, “a mânca bătăie”, “bătăia este ruptă din rai”, “unde dă mama, creşte” care asociază elementele pozitive (“a mânca”, “răi”, “mama”) cu durerea fizică, fapt ce demonstrează mentalitatea conform căreia bătaia are un rol educativ şi este absolut necesară în expresii ca “o mamă de bătaie”, “a mânca bătăie”, “bătăia este ruptă din rai”, “unde dă mama, creşte” care asociază elementele pozitive (“a mânca”, “răi”, “mama”) cu durerea fizică, fapt ce demonstrează mentalitatea conform căreia bătaia are un rol educativ şi este absolut necesară în formarea copilului. Fiind moştenită şi acceptată social, această formă de corecţie este folosită de aproape toate familiile româneşti în educarea copiilor. Aceştia la rândul lor o vor considera utilă, perpetuind astfel un concept primar de educaţie. Deşi strada reprezintă mediul în care violenţa reprezintă norma de viaţă şi mijloc de supravieţuire, copiii care şi-au abandonat familia încearcă, e adevarat doar aparent, un minim sentiment de siguranţa prin oferirea posibilităţilor de evitare a pericolelor. Familia, în schimb, este percepută ca spaţiu închis, sufocant în care maltratarea era foarte greu, dacă nu imposibil de oprit.

În schema Ruptura cu familia, este reprezentat modul în care sentimentele negative pot produce ruptura cu familia şi mediul de origine. Esenţală în decizia de a fugi în stradă este ruptura psihologică pe care copilul o resimte acut. iar separarea între părinţi şi copil constituie un proces bilateral în care ambele părţi îşi refuză orice gând sau iniţiativa de reconciliere. Pasivitatea autorităţilor faţă de acest fenomen de evadare din familie, ca şi faţă de atitudinea de indiferenţă şi iresponsabilitate a părinţilor creează un teren favorabil creşterii numărului de “copii ai străzii”.

favorabil creşterii numărului de “copii ai străzii”. II. 3. Situaţia actelor de identitate Identificarea

II. 3. Situaţia actelor de identitate

Identificarea prezenţei sau absenţei actelor de identitate este importantă pentru că orice intervenţie în stradă sau în cadrul centrelor de plasament începe cu această problemă. Timpul alocat pentru aflarea identitătii reale a copilului este, în unele cazuri, descurajant de mare. Cauzele acestei situaţii se regăsesc fie în dificultatea de a obţine informaţii din partea copilului sau a serviciilor de evidenţă din teritoriu, fie datorită modului în care autorităţile care eliberează diferite acte de identitate răspund la demersurile lucrătorilor sociali.

eliberează diferite acte de identitate răspund la demersurile lucrătorilor sociali. 31.70% 68.30% Nu (149) Da (321)

31.70%

68.30%

Nu (149) Da (321)
Nu (149)
Da (321)

39

Totodată, viaţa în strada nu le permite copiilor sau tinerilor să-şi păstreze actele. Deseori ele sunt reţinute de către lucrătorii sociali pentru a evita pierderea sau distrugerea lor. Problema care apare însă este legată de atitudinea organelor de poliţie care, fară drept de apel, sancţionează cu amenda contravenţională lipsa actelor de identitate 11 . Lipsa domiciliului, mai ales la tinerii care sunt obligaţi să părăsească instituţiile de protecţie fără ca în prealabil să le fi fost înmânate actele de identitate, este un obstacol insurmaontabil. Există adeverinţe de identitate pe care figurează la rubrica “domiciliu” Sectorul 8! O altă problemă o constituie înregistrările tardive în cazul copiilor pentru care nu s-a făcut dovada nici unei identităţi, a căror procedură poate dura şi un an de zile.

a căror procedură poate dura şi un an de zile. Din grafic rezultă că 32% din

Din grafic rezultă că 32% din subiecţi nu au nici un act de identitate. O parte din acesţia au fost abandonaţi si nu au avut niciodată acte de identitate, iar ceilalţi le-au pierdut. Analiza 12 pe grupe de vârstă relevă faptul că situaţia cea mai dificilă o întâlnim la copiii care nu

au depăşit vârstă de 12 ani, în acest caz mai mult de o treime declarând că nu au certificate de naştere.

E posibil totuşi ca aceştia să nu ştie exact dacă părinţii deţin sau nu certificatele lor de naştere. Odată cu înaintarea în vârstă situaţia se mai îmbunătăţeşte, dar nu într-o măsură semnificativă,

ajungându-se ca la tinerii străzii (mai mari de16 ani), 27% din aceştia să nu aibă nici un act de

identitate. Facem precizarea ca prin buletin de identitate se inţelege şi adeverinţă de identitate care este

o formă provizorie de identitate valabilă până la obţinerea buletinului de identitate.

II.4. Viaţa în stradă

11 Amenda contraventionala neplatita se transforma in inchisoare contraventionala 12 Mielu Zlate - Introducere in psihologie, Editura Sansa, Bucuresti

Viaţa în stradă va fi descrisă şi analizată punând în evidenţă o serie de particularităţi ale acesteia, începând de la capacitatea de a supravieţui până la modul de trăi în stradă cu tot ceea ce presupune el (surse de bani, apartenenţa la grup etc). Analiza va fi făcută pentru subiecţii până la 18 ani şi separat pentru cei peste 18 ani.

II.4.1. Capacitatea de a supravieţui

Un aspect important al vieţii în stradă este cel care ţine de adaptabilitate, sau altfel spus, de capacitatea de a supravieţui la condiţiile impuse de stradă. Totodată, capacitatea de supravieţuire este dedusă şi din modul în care copiii întâlniţi pe stradă se relaţionează cu cei care doresc să-i cunoască. Sunt copii care privesc cu neîncredere contactele cu adulţii, iar alţii care iniţiază dialogul cu orice persoană interesată să-i ajute sau să afle mai multe despre ei.

Capacitatea de a supravieţui

60

50

40

30

20

10

0

Foarte buna Buna Mediocra Proasta Foarte
Foarte buna
Buna
Mediocra
Proasta
Foarte

proasta

Rezultatele statistice din grafic nu sunt în măsură să ofere concluzii clare şi complete, întrucât analiza capacitaţii de a supravieţui poate fi efectuată doar trecând în revistă mai mulţi indicatori (stare de sănătate fizică şi mentală, integrarea într-un grup de copii sau nu, modalitaţi de procurare de bani şi bunuri, exploatarea fizică sau sexuală, relaţia cu Poliţia, s.a.). Deci, situaţia statistică de mai jos va constitui doar un punct de plecare care va fi sau nu validat de rezultatele indicatorilor enumeraţi.

II.4.2. Relaţiile de grup

Cei mai mulţi copii trăiesc în grupuri. Acest mod de supravieţuire este preferat de 76% din

totalul copiilor. Sunt şi situaţii în care ei trăiesc cu familia în stradă.

Comportamentul de supravieţuire în mod individual este prezent în 18% din cazuri. Modul de

viaţă în grupuri este cel mai des întâlnit datorită avantajelor pe care le oferă convieţuirea împreună cu

alţi copii ai străzii.

În primul rând, mijloacele de supravieţuire se procură mai uşor. În al doilea rând, se creează o

solidaritate de grup care permite abordarea cu mai multă usurinţă a diferitelor probleme apărute. Însă,

modul de viaţă în grup presupune uneori şi existenţa unor forme de abuz 13 a celor mari asupra celor

Cu cine traieste pe strada?

2%

18% 4% 76%
18%
4%
76%

Non raspuns(8) Singur (86) Cu parintii (17) In grup (359)

(8)

Singur (86)Non raspuns (8) Cu parintii (17) In grup (359)

Cu parintii (17)Non raspuns (8) Singur (86) In grup (359)

In grup (359)Non raspuns (8) Singur (86) Cu parintii (17)

mici.

În ceea ce priveşte dimensiunea grupurilor, aceasta variază de la o zona la alta a oraşului. De

aceea nu se poate vorbi ca o anumită dimensiune prevalează. Sunt cazuri în care grupul este format din

doi copii, dar şi cazuri în care se ajunge la 20 de copii.

Un alt aspect important este cel al modului în care copiii reuşesc să apeleze, pentru protecţia lor

la adulţi. Cine sunt aceşti adulţi? În cele mai multe cazuri este vorba de cei pentru care copiii prestează

diferite servicii (proprietarii de buticuri sau de mici magazine) şi care încearcă să-i ajute oferindu-le

haine sau hrană.

Aceştia intervin uneori pentru a-i apăra de alţi adulţi sau chiar de alţi copii ori de tineri aflaţi pe

stradă. Numai 15% dintre cei chestionaţi au afirmat că se află sub protecţia unui adult, 80%

asigurindu-şi protecţia singuri sau prin intermediul grupului din care fac parte.

II.4.3. Consumul de droguri, alcool şi ţigări

13 David M. Cooper, David Ball - Abuzul asupra copilului, Editura Alternative, Bucuresti 1993, pag. 80

Drog pentru un “copil al străzii” înseamnă inhalarea de solvenţi. Drogurile reale 15 (marijuana, haşis, heroină etc) n-au pătruns încă puternic în stradă, poate datorită preţului prohibitiv pentru copiii sau tinerii străzii. În ultimii doi ani, au fost semnalate câteva cazuri accidentale de consum de marijuana, dar acestea se refereau în special la cei mari, fără să se poata vorbi însă de vreo reţea de distribuire a drogurilor. Totuşi, autoritaţile şi lucrătorii sociali vor trebui să aibă tot timpul în vedere acest pericol. A inhala “Aurolac” înseamnă a obţine o stare “superioară” prin inspirarea unor substanţe chimice realizate pe baza de solvenţi (de exemplu, “Aluminiulac”, “Aurolac” – bronzuri utilizate la vopsirea sobelor, ţevilor etc, adezivul “Adela”, diferite soluţii eterice etc) substanţe uşor de obţinut din magazine.

50

40

30

20

10

0

Consumul de droguri (solventi) 48 33 16 3 Non Nu Da, raspuns ocazional Da, in
Consumul de droguri (solventi)
48
33
16
3
Non
Nu
Da,
raspuns
ocazional
Da, in mod
regulat

O treime (33%) din “copiii străzii” sunt utilizatori permanenţi (cronici). 16% sunt utilizatori episodici (cu perioade “libere” mai lungi sau cu episoade de 2 – 3 săptămâni de prizare – inhalare – şi reintoarcere la activităţi de grup fără consum de droguri). Procentul copiilor care au afirmat că nu consumă acest gen de droguri este de 48%. Cei mai vechi (“bătrânii”), majoritatea fiind trecuţi de prima perioadă a adolescenţei practică acest obicei de mai mult de cinci ani, trăind în grupuri izolate, desocializaţi, săraci, dependenţi de substanţă şi având evidente probleme neurologice. Pe de altă parte, “începătorii” sunt din rândul celor de 7 – 8 ani. “Obiceiul general este de a insipira şi expira de mai multe ori dintr-o pungă de plastic care conţine substanţe volatile, ţinută în jurul nasului şi a gurii, sau ţinând punga sub braţ în haină pentru o

mai bună volatizare. Prizarea individuală zilnică este ascunsă în majoritatea cazurilor, dar după intoxicare, consumul în faţă trecătorilor cu ostenţie devine o obisnuinţă, mărind astfel ostilitatea oamenilor.

15 Dragan J. - Aproape totul despre droguri, Editura Militara, Bucuresti 1994, pag. 45

Perioada de intoxicare acută este de aproximativ 30 de minute, în concordanţă cu doza inhalată. Pentru consumatorii ocazionali sau episodici o perioadă de o oră fără inhalare este suficientă pentru revenirea aparentă a funcţiilor mentale şi motorii.

70

60

50

40

30

20

10

0

Consumul de alcool 61 30 4 4 Non Nu Da, raspuns ocazional Da, in mod
Consumul de alcool
61
30
4
4
Non
Nu
Da,
raspuns
ocazional
Da, in mod
regulat

În timpul intoxicării pentru câteva secunde apar midriaza şi inghiţirea” (Bogdan Lucaciu, Casa Deschisa). Deşi nu crează o dependenţă fizică, “Aurolacul” dezvoltă o dependenţă psihică cu atât mai mare cu cât nevoia de evadare din real a celor care-l folosesc este mai mare. Doza mortală nu este foarte mare (ca în cazul nicotinei din ţigări), dar este foarte greu de atins deoarece concentraţia toluenului din solvenţi este foarte scăzută. De altfel, nu s-au înregistrat cazuri de decese datorate consumului de “Aurolac”. Fumatul reprezintă un obicei practicat zilnic de către “copiii străzii” indiferent de vârstă. Există copii de 6 – 8 ani care ajung şi la un consum de un pachet de ţigări pe zi. Incidenţa tuberculozei este foarte ridicată, alăturându-se celorlalte afecţiuni grave ale sistemului

70

60

50

40

30

20

10

0

Consumul de tigari 63 19 16 2 Non raspuns Nu Da, ocazional Da, in mod
Consumul de tigari
63
19
16
2
Non raspuns
Nu
Da,
ocazional
Da, in mod
regulat

respirator. Aproape două treimi dintre copii fumează zilnic, iar 16% au afirmat ca nu fumează deloc. Consumul de alcool, mai răspândit printre adolescenţii şi tinerii de pe stradă, nu este foarte răspândit.

Copiii au declarat în repetate rânduri că preferă să cumpere solvenţi, mult mai ieftini decât alcoolul. Un motiv îl constituie faptul că alcoolul este foarte puţin tolerat de către copii, mulţi dintre ei neputându-l consuma deloc. Unul dintre stereotipurile cele mai răspândite este ca “Aurolacul”, ca şi alcoolul şi ţigările, nu pot şi nu trebuie interzise copiilor deoarece aceasta ar duce la o creştere a consumului în loc de o scădere, prin încurajarea traficului cu aceste produse. Opinia aceasta se dovedeşte a fi eronată deoarece toate statisticile din Occident arată de fapt o scădere a consumului de droguri atunci când acestea sunt scoase în ilegalitate. Un stereotip opus, dar la fel de eronat, este că nu există soluţii cu privire la problema drogurilor sau a consumului de ţigări de către copii datorită incorigibilităţii lor; toţi aceştia ar trebui pedepsiţi drastic şi izolaţi de societate.

II.4.4. Obţinerea de venituri

După cum se observă, principala sursa de câştig este cerşitul şi este practicat atât de fete, cât şi de băieţi. Trimişi de către părinţi sau din proprie initiaţivă, copiii care cerşesc consideră că acest obicei este o preocupare cinstită de procurare a banilor ca şi munca necalificată (“la negru”).

90

80

70

60

50

40

30

20

10

0

Savirseste furturi 83 17 Da Nu
Savirseste furturi
83
17
Da
Nu

Deşi considerată în continuare o infracţiune 16 , cerşetoria este prezentă astăzi la tot pasul în capitală. A devenit o afacere şi constituie singura sursă de supravieţuire nu numai pentru copii care stau permanent pe stradă cât şi pentru multe familii care-şi folosesc în acest scop proprii copii.

80

60

40

20

0

Cerseste 71 29 Da Nu
Cerseste
71
29
Da
Nu

100

50

0

Se prostitueaza 94 6 Da Nu
Se prostitueaza
94
6
Da
Nu

Cerseste

80 60 40 20 0 Da Nu Îngrijorător este însă faptul ca aceşti copii care
80
60
40
20
0
Da
Nu
Îngrijorător este însă faptul ca aceşti copii care sunt trimişi de părinţii lor să cerşească în parcuri,
zone centrale, metrouri, gări, nu frecventează şcoala, numărându-se printre analfabeţi şi ajung să se
adapteze mediului străzii, fiindu-le apoi uşor să ia decizia de a trăi pe cont propriu, integrîndu-se
grupurilor permanente din stradă.
Celelalte activităţi de procurare a mijloacelor de existenţă pot fi caracterizate ca marginale.
Ei reuşesc să obţină bani sau puţină mâncare din munci necalificate, cum ar fi încărcatul sau
descărcatul mărfii, spălatul maşinilor şi al parbrizelor etc. Spălatul maşinilor este o activitate practicată
de 17% din “copiii străzii” şi este specifică băieţilor.
Căratul bagajelor este o altă modalitate de a procura venituri şi este întâlnită în cazul grupurilor
Vinde ziare
98
100
80
60
40
20
2
0
Da
Nu

care trăiesc în gările oraşului. În această configuraţie, Bucureştiul ocupă din iarna anului 1997 un loc secundar, cunoscându-se faptul că accesul în Gara de Nord este mai dificil pentru “copiii străzii”.

16 Dan Banciu - Control social si Sanctiuni sociale, Editura Hyperion, 1992, pag. 15

100

80

60

40

20

0

Spala masini 83 17 Da Nu
Spala masini
83
17
Da
Nu

Marea majoritate a delictelor comise, indisolubil legate de necesităţile primare greu sau imposibil de satisfăcut în condiţii de excludere socială, constau în furturi de alimente, îmbrăcăminte din pieţe sau magazine. Infracţiunile 17 grave (tîlhârie, vătămări corporale grave, viol, omor) nu au o incidenţă mai ridicată decât media acestora în cadrul societăţii. De obicei acestea se săvârşesc cu precădere asupra persoanelor cu aceeaşi condiţie socială. Persoanele aflate în stare avansată de ebrietate sunt de regulă victimele infracţiunilor de furt. În ceea ce priveşte cifra de 17% a copiilor şi tinerilor care au declarat că săvârşesc furturi, putem spune că valoarea ei este mai mare, nu toţi cei chestionaţi fiind dispuşi să răspundă sincer la această întrebare. Însă furturile săvârşite de “copiii străzii” au un caracter ocazional, pericolul lor social fiind scăzut. Practicarea prostituţiei este o activitate specifică cu precădere fetelor. Băieţii, la rândul lor, au devenit victime ale adulţilor pedofili, numărul acestora din urmă fiind destul de ridicat. Printre alte activităţi prin care copiii obţin bani şi bunuri se numără următoarele:

- munca la negru prestată pentru diferite firme, baruri sau magazine (10%);

- servicii prestate vânzătorilor din piete (1,8%);

- diferite munci în parcurile de distracţii (0,6%);

- vânzarea de casete audio (0,3%);

- strângerea şi vânzarea de sticle şi cartoane (1,8%);

- vânzarea de flori (0,3%).

Banii şi bunurile câştigate din astfel de activităţi au o destinaţie diferită, după cum se poate vedea în tabelul alăturat.

17 N. Mitrofan, V. Zdrenghea si T. Butoi - Psihologie judiciara, Editura Sansa, Bucuresti 1982, pag. 45

 

Frecventa

Procent

Isi pastreaza banii

232

51,1

Imparte banii si bunurile cu adultii

51

10,9

Imparte banii si bunurile cu familia

77

16,4

Imparte banii si bunurile cu prietenii

138

29,4

Schimba banii cu alte bunuri

29

6,2

Vinde bunurile primite

35

7,4

II.5.Frecvenţa şcolară

În general, şcoala tinde să fie mai puţin activă în educaţia scolară a copiilor proveniţi din familiile sărace sau al căror statut socio-profesional nu este ridicat.

În acest fel, caracterul ei de agent socializator depinde într-o mare masură de tipul familiilor din care aceşti copii provin. Faptul că şcoala nu

înregistrează întotdeauna un succes în socializarea copiilor care aparţin familiilor defavorizate social este un lucru cvasiunanim

acceptat, însă dezacordul apare când se analizează cauzele acestei discrepanţe. Unii o atribuie şcolii în ceea ce oferă acestor copii, în timp ce alţii consideră că explicaţia s-ar găsi la nivelul socializării “de acasă”, şi anume în disponibilităţile sociale şi aptitudinale ale copiilor de integrare în mediul şcolar. De aceea, şcoala poate fi considerată, în anumite condiţii, răspunzătoare de comportamentul de autoexcludere socială, fie prin faptul că ea însăşi încurajează (prin exmatriculări, transferări, neacceptare, izolare,

pedepsire) acest comportament, fie pentru că nu semnalează la timp anomaliile observate şi nu încearcă – în măsura posibilităţilor şi a competenţei ei – aflarea cauzelor şi înlaturarea lor. De aceea, corelaţiile constatate între atitudinea de fugă în stradă şi nivelul de instrucţie şi de educaţie al copiilor capată o certă valoare simptomatică a legăturii cauzale dintre aceste două variabile. Datele statistice arată în acest sens că o treime dintre copii nu ştiu să scrie sau să citească. Această tendinţă de scădere a participării şcolare chiar la nivelul şcolii primare este îngrijorătoare. Dificultatea de a obţine rechizitele şcolare, obstacolele pe care le creează sărăcia,

Stie sa scrie si sa citeasca

32.30%

le creează sărăcia, Stie sa scrie si sa citeasca 32.30% Da Nu 67.70% Stie sa scrie
Da Nu
Da
Nu

67.70%

Stie sa scrie si sa citeasca 32.30% Da Nu 67.70%
Stie sa scrie si sa citeasca
32.30%
Da
Nu
67.70%

antrenarea copiilor în diferite forme de câştig (cerşit, diferite munci ocazionale etc), pierderea sensului şcolii pentru sucesul în viaţă, reprezintă factori care descurajează participarea şcolară. Actuala lege a alocaţiilor pentru copii a cărei obţinere este condiţionată, pentru copiii mai mari de 7 ani, de participarea şcolară nu a reuşit să contrabalanseze acest proces de abandon şcolar. Din discuţiile cu copiii, echipele de lucrători sociali 18 au observat, referindu-se la cei care au declarat că au absolvit câţiva ani de şcoală, ca, în general, cunoştiinţele copiilor sunt limitate şi ca aceştia au probleme grave de exprimare. Graficul “Frecvenţa şcolară” trebuie interpretat în sensul că cei care au declarat că frecventează şcoala (în cazul nostru 13,8%) primesc de fapt educaţie şcolară în cadrul centrelor de zi. Pentru înţelegerea eşecului integrării şcolare a copiilor, concretizat în repetate insuccese, absenteism accentuat, comportamente negative, abandon şcolar trebuie puse în discuţie şi unele aspecte disfuncţionale care intervin frecvent în relaţia şcoală – elev. Avem în vedere aici consecinţele atitudinii de indiferenţă faţă de copiii “problemă”, adoptată de către unele cadre didactice şi, prin contribuţia acestora din urmă, de către colectivele claselor din care fac parte cei refuzati. Şcolile care îşi exclud elevii dificili ori îi ignoră pe cei care nu frecventează cursurile, sau acelea în care aprecierile negative şi etichetările abundă, contribuie ele însele la promovarea tendinţelor de abandon şcolar. Etichetările practicate în şcoală (de tipul, “elev – problemă”, exemplu negativ, pervertit moral, incapabil, leneş, recalcitrant, vicios, handicapat) exercită o influenţă considerabilă în menţinerea ori adoptarea unei conduite de izolare şi refuz al şcolii. Astfel, ceea ce le rămâne copiilor ca o alternativă incitantă este petrecerea timpului pe străzi, departe de foştii colegi şi, mai târziu, chiar de propria familie. Orientarea predilectă a cadrelor didactice spre aspectele negative de comportament ale elevului se răsfrînge negativ asupra atitudinii acestuia faţă de profesor şi şcoală. Elevul deseori dezaprobat, jignit, ironizat, va deveni nemulţumit de viaţa şcolară, îndeplinindu-şi obligaţiile şcolare nu dintr-o motivaţie intrinsecă, ci din dorinţa de a evita sancţiunile. El işi va cauta satisfacţia, mulţumirea în afara cadrului şcolii, ceea ce constituie un pericol potenţial de manifestare a absenteismului sau a abandonului şcolar.

II.6. Starea de sănătate şi relaţiile cu instituţiile de profil

Descrierea şi analiza stărilor de sănătate a “copiilor străzii” se va face pe două coordonate. În aceasta analiză ne vom centra pe subiecţi cu vârstă până la 18 ani.

18 *** S.O.S. Copii strazii, nr. 5/1995

II.6.1. Aprecieri ale copiilor privind starea lor de sănătate

Examinările medicale ale copiilor sunt foarte rare. Ele se realizează în special prin eforturile lucrătorilor sociali care apelează în principal la serviciile spitalelor, dar şi la cabinetele medicale care funcţionează în cadrul centrelor aparţinând organizaţiilor neguvernamentale. De altfel, copiii au declarat, într-un procent de 48,2%, ca primesc asistenţa medicală în spitale. 13,8% primesc îngrijire în centrele de zi. Tabelul de mai jos ne indică data aproximativă a ultimei examinări medicale şi nu data când copiii au avut probleme medicale. Aceasta deoarece asistenţa lor medicală este precară, cunoscut fiind faptul că ei suferă de foarte multe afecţiuni, în special de boli respiratorii sau de piele. Dintre problemele de sănătate precizate de către copii se numară: dureri de cap, probleme cu vederea, dantura, ficatul, spasmofilie, epilepsie, probleme datorate consumului excesiv de droguri, handicap fizic, hernie inghinală, probleme respiratorii, dureri de stomac, infecţii etc.

Ultima examinare medicală

Procent

Săptamâna curentă

8,1%

Luna curentă

9,9%

În ultimele 6 luni

9,9%

Anul curent

16,6%

Cu mai mult de un an în urmă

55,5%

Total

100%

II.7. Sexualitatea şi abuzul sexual

Situaţia abuzurilor sexuale în rândul copiilor fără adapost reprezintă un tablou de o mare diversitate. De la violuri, continuând cu practicarea prostituţiei, participarea la realizarea unor materiale pornografice (fotografii şi casete video), transformarea copiilor înşişi în abuzători, angajarea liderilor în reţele de racolare şi trafic, întreţinerea de relaţii homosexuale, nimic nu este străin copiilor care trăiesc în acest mediu de viată. Un caz poate îmbina violul 19 cu practicarea prostituţiei, pedofilia cu sechestrul, pornografia cu homosexualitatea, sau transformă victima în abuzator, ceea ce face dificil demersul sistematizării.

19 Tudorel Butoi - Psihologia crimei, Rolul ei in procesul judiciar, Editura Militara, 1983, pag. 143

II.7.1. Abuzul sexual

Graficul privind abuzul 20 sexual ne indică o lipsă a răspunsului în 94% din cazuri. Mărturisirile pe marginea acestui aspect sunt greu de obţinut. Acestea apar după ce copilul capătă încredere deplină în adult. În această poziţie a copilului de a refuza relatarea acestor episoade cu uşurinţă se amestecă atât ruşinea, cât şi teama că va fi făcut el însuşi responsabil de ceea ce i s-a întâmplat. În raport cu sexul, răspunsurile pozitive sunt majoritare în cazul fetelor. Violul este un fenomen obişnuit pe străzi, iar tinerii, inclusiv victimele violului, dispun de puţine resurse egale, din cauza a două atitutdini prezente atât în cultura noastră, cât şi în sistemul legislativ. Una ar fi aceea că victima este răspunzătoare pentru viol, a două ar fi ca acei tineri sunt condamnabili pentru că au ales să locuiască pe străzi.

Abuz sexual 100% 94% 80% 60% 40% 20% 6% 0% Da Non raspuns II.7.2. Prostituţia
Abuz sexual
100%
94%
80%
60%
40%
20%
6%
0%
Da
Non raspuns
II.7.2. Prostituţia
60% 40% 20% 6% 0% Da Non raspuns II.7.2. Prostituţia “Copiii străzii” se prostituează 2 1

“Copiii străzii” se prostituează 21 pentru a supravieţui. Vârsta primului contact sexual este situată cu mult sub limita normalului. Fetele îşi încep viaţa sexuală la 12 – 13 ani, iar băieţii aflaţi la vârsta pubertăţii îşi ascund deseori legăturile cu persoanele adulte de sex masculin. Se remarcă tendinţa de implicare în prostituţie în special pentru copiii care nu mai au nici un contact cu familia, sau numai legături sporadice. Este specifică fetelor. Unele fete sunt determinate în mediul stradal, încă de la “vârstă păpuşilor” să-şi procure cele necesare traiului prin practicarea prostituţiei. Estimările poliţiei indică drept probabil că circa 10% din fetele care trăiesc în rândul “copiilor străzii” să se prostitueze chiar de la vârste foarte fragede, 9 – 10 ani.

20 Valentina Ticlici - Vina de a fi colpil al strazii, Editura Oscar Print, Bucuresti 1998, pag. 56

21 Sorin M. Radulescu – Socilologia deviantei, Editura Victor, 1998, pag 131

Din discuţiile cu ele rezultă că prostituţia nu reprezintă pentru aceste fete altceva decât o modalitate firească şi uşor accesibilă de a-şi asigura mijloacele materiale necesare vieţii de zi cu zi. Multe dintre ele îşi îndreaptă atenţia către cetăţeni străini care le pot recompensa în valută sau prin cadouri atrăgătoare. O mare parte a acestora aparţin unor familii dezorganizate. Pleacă de acasă pentru a scapa de violenţă. Apariţia frecventă în familie a unui nou “tată” care reclamă dreptul de a întreţine relaţii sexuale cu “fiica” reprezintă o cauză decisivă a fugii în stradă.

Se prostitueaza

22.10% 6.20% 71.70%
22.10%
6.20%
71.70%
Nu Da Non raspuns
Nu
Da
Non raspuns
Se prostitueaza 22.10% 6.20% 71.70% Nu Da Non raspuns II.7.3. Activitatea sexuală O treime din copiii

II.7.3. Activitatea sexuală

O treime din copiii străzii declară că sunt activi din punct de vedere sexual. În cazul băieţilor procentul este de 29%, iar în cazul fetelor de 43,6%. În Bucureşti ponderea este ridicată 58% din copii se declară activi sexual. Vârsta primei experienţe sexuale este diferită de la caz la caz şi începe de la 7 ani mergând până la 16 ani.

În ceea ce priveşte orientarea sexuală, 98,3% din copiii activi din punct de vedere sexual se

declară heterosexuali, iar restul de 1,75% homosexuali. Se impune o observaţie: un copil de 12 ani

care a afirmat că este activ din punct de vedere sexual, nu este în măsură să ofere nici un răspuns cu

privire la orientarea lui sexuală. Nu pentru că vârsta nu-i permite să se declare heterosexual sau

homosexual, ci pur şi simplu pentru că activitatea lui sexuală trebuie privită ca o formă de abuz sau ca

o manifestare de viaţă a sexualităţii pentru vârsta lui.

manifestare de viaţă a sexualităţii pentru vârsta lui. II.7.4. contraceptive Incidenţa bolilor cu transmitere

II.7.4.

contraceptive

Incidenţa

bolilor

cu

transmitere

sexuală

şi

cunoaşterea

metodelor

Bolile cu transmitere sexuală sunt foarte dese la “copiii străzii”, mai ales la cei aflaţi la vârsta

adolescenţei. Răspândirea virusului HIV / SIDA nu este cunoscută, fiind semnalate doar câteva

cazuri 22 .

A primit tratament pentru boli sexuale 77 80 60 40 19 20 4 0 Non
A primit tratament pentru boli sexuale
77
80
60
40
19
20
4
0
Non raspuns
Da
Nu

80

60

40

20

0

22 *** S.O.S. Copii strazii, nr. 7/1995

informatii despre metodele contraceptive 66 18 16 Non raspuns Da Nu
informatii despre metodele
contraceptive
66
18
16
Non raspuns
Da
Nu

II.8. Relaţia cu poliţia

Circa 435 din “copiii străzii” au fost ameninţaţi sau agresaţi de către Poliţie, cel puţin o dată. Aproximativ 205 din ei au fost arestaţi şi numai 0,6% au fost condamnaţi. O pondere însemnată a “copiilor străzii” au fost ameninţaţi sau agresaţi de către alte persoane, circa 50%.

 

Nu

O dată

De câteva ori

Deseori

Ameninţat şi agresat de Poliţie

57,2%

5,4%

21,6%

15,9%

Arestat / reţinut de Politţe

80,8%

7,8%

6,9%

4,5%

Condamnat

99,4%

0,3%

0,3%

-

Ameninţat ţi agresat de alţii

50,9%

3,3%

22,5%

23,4%

Tot mai des copiii devin victimele amenzilor date de către unii poliţişti pentru diverse motive, uneori doar pentru că nu le-a fost respectată dorinţa de a nu-i mai vedea pe copii în zona lor de patrulare. Aceste procese verbale reprezintă fără îndoială abuzuri, întrucât subofiţerul care le semnează este conştient de faptul că cel amendat nu poate plăti amenzile (cel mai rapid mijloc de procurare a banilor rămâne furtul sau practicarea prostituţiei). Totodată, această aşa-zisă “măsură de corecţie”, aplicată sistematic în zona din jurul Gării de Nord, dovedeşte ca o parte din subofiţerii de Poliţie au urgentă nevoie de o pregătire de specialitate pentru a fi în măsură să intervină profesional în ajutorul copiilor şi adolescenţilor lipsiţi de protecţie şi nu intenţionat împotriva lor.

II.9. Delincvenţa juvenilă

Infracţiunile săvârşite de către “copiii străzii” rareori capată accente grave. Pericolul social al faptelor comise nu este atât de ridicat încât să permită caracterizarea acestor grupuri de copii ca având o natură delicventă. Deşi mediul în care trăiesc are suficiente elemente criminogene 23 , până în prezent, marea majoritate a delictelor comise, indisolubil legate de necesităţile primare greu sau imposibil de satisfacut în condiţii de excludere socială, constau în furturi de alimente sau îmbrăcăminte din pieţe sau magazine. Infracţiunile grave (tâlhărie, vătămări corporale grave, viol, omor) nu au o incidenţă mai ridicată decât media acestora în cadrul societăţii. Şi de obicei, ele se săvârşesc cu precădere asupra persoanelor cu aceeaşi condiţie socială.

Procesul de trecere la act (interpretare globală)

Prevenire – control social

la act (interpretare globală) Prevenire – control social Intimidare Alternative sociale Presiuni sociale Situatii
la act (interpretare globală) Prevenire – control social Intimidare Alternative sociale Presiuni sociale Situatii

Intimidare Alternative sociale

Presiuni

sociale

Situatii criminogene
Situatii
criminogene

refuzul alternativelor alternative inadecvate

criminogene refuzul alternativelor alternative inadecvate Represiune (reactie sociala) Comiterea infractiunii Procesul

Represiune (reactie sociala)

alternative inadecvate Represiune (reactie sociala) Comiterea infractiunii Procesul de trecere la act

Comiterea infractiunii

Procesul de trecere la act (interpretare specifică – “copii străzii”)

Prevenire – măsuri sociale

Protecţie socială extrem de redusa Presiuni sociale Conditii de viaţă exclusiv criminogene
Protecţie socială
extrem de redusa
Presiuni
sociale
Conditii de viaţă
exclusiv criminogene

Adaptare la “stradă” Alternative sociale reduse

Adaptare la “stradă” Alternative sociale reduse Represiune (reacţie socială) Comiterea infracţiunii Ca

Represiune (reacţie socială)

Alternative sociale reduse Represiune (reacţie socială) Comiterea infracţiunii Ca răspuns al opiniei publice,

Comiterea infracţiunii

Ca răspuns al opiniei publice, reacţia socială faţă de aceste grupuri de copii fără adapost este alimentată de concepţii represive, total disproporţionate în raport cu pericolul social manifestat. Ea s-a pronunţat deseori în favoarea represiunii dure, de izolare a acestor copii în instituţii cu regim strict şi sever. Probabil că această atitudine reprezintă doar reflexul convingerilor false ca aceşti copii nu mai pot fi nicidecum recuperaţi social, că existenţa lor subterană – la propriu şi la figurat – nu are nici un sens în aceasta lume. Schimbarea mentalităţilor şi atitudinilor depinde, într-o mare masură, de forţă convingerilor care stau la baza lor. Iar convingerile sunt o funcţie a informaţiilor culese şi acceptate şi, bineînţeles, a

23 Vasiliu T. – Codul Penal comentat si adnotat, Editura stiintifica, Bucuresti, 1975, pag. 160

experienţei concrete proprii. De aceea, după părerea noastră, o informare corectă a opiniei publice şi a autorităţilor despre cauzele reale pentru care copiii se află pe stradă, ca şi despre faptul că majoritatea acestor copii nu diferă deloc de ceilalţi consideraţi a fi “normali” sub aspect social, ar putea, cu siguranţă, să transforme orientările atitudinale greşite într-o percepţie a fenomenului care să corespundă adevărului şi bunului simţ. Pentru aceste motive, sensibilizarea opiniei publice în scopul aprecierii corecte a acestui fenomen şi a consecinţelor lui, este de mare importanţă.

II.9.1. Procesul de trecere la actul delincvent

Dacă din punct de vedere cronologic, asertiunea potrivit căreia “nu există prevenire fără represiune” este fundamentală la scara întregii problematici a infracţionalităţii dintr-o societate, aplicarea ei la adresa copiilor fără adapost nu se justifică. Schemele de descriere şi interpretare a procesului de trecere la actul delincvent în cazul acestor copii, pe de o parte, şi în contextul general al criminalităţii 24 , pe de alta parte, sunt diferite. Traseul criminogen pe care-l traversează un copil se diferenţiază atât prin amploare cât şi prin mecanismele sociale ce pot limita probabilitatea comiterii unei infracţiuni. La încercarea de a explica procesul trecerii la actul delicvent, cele două scheme de mai sus pun în evidenţă două diferenţe importante. Prima dintre ele se referă la inegalitatea ofertelor sociale ca elemente de prevenire a criminalităţii. “Copiii străzii” reprezintă cea mai puţin “disputată” categorie în ansamblul eforturilor societăţii de eliminare a surselor de pericol şi nesiguranţă socială. Alternativele sociale (servicii de protecţie socială instituţii specializate de recuperare, etc) sunt fie improprii contextului actual, fie total insuficiente. Preocuparea redusă a autorităţilor de a reduce numărul copiilor care ajung în stradă sfidează gravitatea fenomenului. Cea de-a două diferenţă se observă la segmentul ce defineşte contextul criminogen. Copiii sau tinerii fără adapost nu sunt doar puşi în situaţii criminogene. Dimpotrivă, viaţă lor se desfăşoară exclusiv în spaţii criminogene ce stimulează permanent diferitele motivaţii (organice, subiective, obiective) de săvârşire a unor fapte sancţionate de către societate.

II.9.2. Represiunea

Având în vedere aceste diferenţe, apare surprinzătoare şi total injustă unica reacţie socială la comiterea unei infracţiuni de către copii fără adapost: represiunea. Din păcate, mentalitatea generală este, după cum s-a subliniat mai sus, de excludere prin izolare a acestei categorii care apare în ochii opiniei publice ca fiind irecuperabilă din punct de vedere social.

24 Tudorel Butoi – Psihologia judiciara, Editura Sansa, Bucuresti 1992, pag. 70

Deşi total exagerată, irecuperarea absolută a “copiilor străzii” despre care se vorbeşte tot mai des devine justificarea perfectă a atitudinii represive la adresa lor. Experienţa lucrătorilor sociali este singura cale de a demonstra că nu putem vorbi de copii neintegrabili social. Raportându-ne la schema, putem susţine punctul de vedere al celor implicaţi direct în protecţia lor, potrivit căruia singurul răspuns corect şi eficient la această problemă este dezvoltarea şi diversificarea mecanismelor 25 sociale de prevenire şi protecţie. Comiterea unei infracţiuni de către un copil fără adapost trebuie considerată un semnal al absenţei sau insuficienţei protecţiei lui şi nicidecum o ocazie pentru un răspuns represiv.

25 Dan Banciu – Control socilal si Sanctiuni sociale, Editura Hyperion, 1992, pag. 69

CAPITOLUL III

ANALIZA PSIHOLOGICĂ A FENOMENULUI " COPIII STRĂZII’’

III.1. Influenţa modelului parental asupra opţiunii copilului de a-şi părăsi familia

Pentru a explica şi analiza comportamentul de evaziune familială al copilului trebuie să pornim de la ipoteza că aceasta este multiplu determinat, în sensul că el reprezintă de fapt un efect, o variabilă

a unui lanţ cauzal în cazul în care disfuncţiile la nivel social determină disfuncţii la nivel familial, iar acestea, la rândul lor, generează abandonul copilului. Societatea, sistemul social românesc postrevoluţionar se caracterizează prin:

1) o reducere a capacităţii membrilor săi de a structura un comportament adecvat care rezultă din lipsa unei relaţii clare între scopuri şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea scopurilor. Efectul acestei nepotriviri este că, deşi indivizii află în marea lor majoritate, prin procesul de socializare, ce asteaptă societatea de la ei (scopurile), deseori ei sunt incapabili să atingă acele scopuri din cauza lipsei mijloacelor adecvate. 2) disfuncţii la nivelul instituţiilor sociale, în mod special în administraţia publică, în instituţiile abilitate în protecţia socială a familiilor cu risc care, datorită procreării birocraţiei înregistrează o tendinţă constantă spre transformarea corpului de funcţionari publici într-o categorie distinctă, autonomă care tinde să-şi reproducă propriile interese prin intermediul exerciţiului puterii. Specifice sistemului de protecţie socială din România sunt următoarele elemente:

a) impersonalitatea, în sensul că funcţionarii publici trebuie să trateze fiecare “client” ca pe un

“caz”, nu ca pe un individ, funcţionarii fiind astfel impersonali. Aceste disfuncţii se manifestă şi la nivelul instituţiilor de ocrotire destinate copiilor aflaţi în dificultate, al serviciilor sociale destinate acestora, în aceste condiţii identificarea soluţiilor adecvate cazurilor fiind anevoioasă. Nu există

instituţii / servicii destinate categoriei de vârstă de peste 18 ani, numeroşi copii care împlinesc această vârstă şi au fost asistaţi ai diferitelor instituţii (Centre de Plasament, etc) fiind obligaţi să le părăsească şi să aleagă alternativa străzii (în absenţa altor soluţii şi a unor programe destinate lor).

b)

sistemul redus de dosare şi documente scrise.

3)

nivelul redus de trai al majorităţii populaţiei, sărăcia, şomajul. Aceste elemente definitorii

ale sistemului social românesc contemporan acţionează în mod izolat, dar de cele mai multe ori interacţionează şi generează efecte negative celei de-a două verigi, cea a grupului familial. Concret,

sărăcia este o cauză a evoluţiei tendinţelor şi mutaţiilor din familia românească, precum şi a incapacitătii grupului familial de a-şi exercita funcţiile. Tendinţele / mutaţiile în familia românească contemporană, consecinţă a unor factori de ordin social, enumeraţi anterior, dar şi cauză a abandonului familial infantil sunt următoarele:

a) liberizarea sexualităţii premaritale (înlăturarea tabu-ului virginităţii), cu consecinţe în comportamentul adolescenţilor, cât şi în atitudinile sociale ale acestora; b) ilegitimitatea naşterilor determină apariţia unei noi categorii sociale ce ridică multiple probleme psiho-sociale: “părinţii adolescenţi”; c) instabilitatea crescută a căsătoriilor, în special primii 5-7 ani; d) familiile monoparentale 26 paterne sau materne ce apar fie în urma divorţului sau abandonului familial, în urma decesului dau detenţiei unuia dintre părinti. Principalele probleme apărute ce afectează dezvoltarea copilului în familiile monoparentale materne sunt următoarele:

- dificultăţi financiare care pot conduce la transferări de rol către copil, în sensul că acesta poate fi obligat să obţină venituri prin diverse activităţi (cerşit, prostituţie, furt, etc); - ca urmare a absenţei tatălui din familie, mamele singure încearcă să preia o parte sau

totalitatea rolurilor masculine, ceea ce consumă timpul şi energia care ar fi trebuit alocate socializării copiilor;

- mamele singure îşi modifică şi stilul de relaţionare cu copiii, fapt ce antrenează apariţia unor

bariere între rolurile de adult şi cel de copil. Datorită absenţei soţului, mama îi atribuie treptat copilului rolul de partener, de suport afectiv, substitutiv tatălui, ceea ce îl forţează pe copil să-şi dezvolte

maturitatea în devans, în neconcordanţă cu vârsta sa biologică. În familiile sărace, cu un nivel de trai

scăzut, copilului i se pot distribui sarcini de rol specifice tatălui, fiind forţat să preia o parte din acestea, iar incapacitatea exercitării lor şi teama de posibilele sancţiuni pot genera puternice frustrări şi angoase, care prin repetare, duc la situaţia de abandon, copilul preferind soluţia plecării de acasă;

- mama nu poate exercita un control parental eficient, ceea ce determină “aderarea” copilului la

diferite grupuri marginale, apariţia absenteismului şi scăderea randamentului şcolar. Familiile monoparentale paterne produc, în linii mari, aceleaşi efecte în planul comportamentului copilului, cu accent pe disfuncţiile manifestate în socializarea copiilor, predominind o atitudine “libertină” în educaţie, tatăl tratându-şi copiii ca nişte “egali”, ca parteneri. e) familii refacute în care unul sau ambii părinţi au mai fost căsătoriţi şi au un copil din legăturile anterioare. În aceste familii, părinţii vitregi au un comportament hiperautoritar, frecvent abuziv şi violent faţă de copiii vitregi, iar faţă de proprii copii au o atitudine contrară, sunt hiperprotectori. Dificultăţile economice ale acestui tip de familie, corelate cu nivelul de instrucţie redus al părinţilor concură la decizia părintelui vitreg de a-şi obliga copiii vitregi să obţină venituri prin mijloace ilegitime (cerşetorie, furt, prostitutie), ceea ce generează şi amplifică dorinţa acestora din urmă de a “se elibera” şi de a-şi părăsi familia; f) familii organizate, nucleare, dar în care domină violenţa, agresivitatea şi alcoolismul unuia sau ambilor părinţi. În afara brutalităţilor frecvent comise în mod voluntar, pe fondul

26 Voinea M. – Sociologia Familiei, Editura TUB, Bucuresti, 1994, pag. 65

consumului de alcool sau droguri, în aceste familii se manifestă şi aspectele legate de neglijentă, absenţa îngrijirii copiilor (abuz emoţional). În aceste cazuri, dezvoltarea psihoafectivă a acestora are de suferit, copiii simţindu-se devalorizati, respinşi, neînţeleşi şi abandonaţi din punct de vedere emoţional. Părinţii care işi neglijează, abuzează fizic/sexual copiii sunt, în marea lor majoritate, persoane vulnerabile din punct de vedere psihic şi cu o serie de probleme educaţionale pe care fie că sunt incapabili să le rezolve, fie nu le conştientizează. De aceea, dezinteresul faţă de socializarea copiilor şi agresivitatea nu reprezintă altceva decât expresia neputinţei. În al doilea rând, reducerea capacităţii societăţii de a structura comportamente adecvate ale membrilor săi (ca factor social) determină apariţia unor familii deviante (de obicei cele în care există şi un nivel scăzut de trai), în care predomină preocuparea pentru procurarea mijloacelor de subzistenţă, indiferent prin ce mijloace. Astfel, familia transmite norme, valori şi atitudini contradictorii, indezirabile, socializarea copiilor căpătând aspecte negative care determină apariţia unor “rupturi” psihologice potenţiale, latente care se acutizează în momentul în care copilul ia decizia de a-şi părăsi familia şi de a se integra în mediul stradal. În al treilea rind, disfuncţiile la nivelul instituţiilor sociale, în mod special al instituţiilor abilitate în protecţia socială a familiilor cu risc (familiile paupere), ca variabilă socială produc conflicte şi tensiuni la nivelul familiei care nu identifică soluţiile potrivite pentru ieşirea din situaţia de criză în care se află, iar acestea, la rândul lor antrenează decizia copilului de a-şi părăsi familia. Motivele invocate de copii pentru abandonarea familiei sau instituţiei de apartenentă sunt următoarele:

a) abuzul, violenţa fizică, de obicei corelată cu consumul excesiv de alcool al unuia sau ambilor părinţi; “Am plecat pentru că nu mai suportam să mă bată tatăl meu de-al doilea. Mă trimitea să-i fac rost de bani şi să-i cumpăr băutură, vodcă… Dacă nu-i aduceam cât vroia el mă bătea cu cureaua până mă umplea de sânge apoi mă lega de calorifer. Când se îmbăta o bătea şi pe mama sau o punea să se îmbete cu el.” (G.S. 14 ani) b) neglijarea emoţională 27 ; “De când tata a plecat şi mama l-a chemat acasă la noi pe bărbatul acela care a venit cu fraţii vitregi, mama şi tatăl vitreg mă puneau să cerşesc, să le aduc acasă bani pentru mâncare şi băutură. Dacă nu îmi dădea lumea, când veneam acasă mă făceau “prost”, “idiot”, “handicapat”, mă băteau şi mă închideau în pivniţă. Nu-mi dădeau nimic de mâncare zile întregi, până nu făceam rost de bani. La şcoală nu m-au mai lăsat să merg, cică nu avem bani, dar fraţii mei vitregi se duceau şi lor le cumpăra şi mâncare şi haine… Eu eram prostul lor… Nu am mai suportat şi am plecat. E mai bine

27 Mihai Golu – Fundamentele psihologiei (II), Editura Fundatiei “Romania de Miine”, Bucuresti, 2000, pag. 462

aici, ce câştig e pentru mine, mănânc ,îmi i-au şi haine de la second-hand când pot. Sunt liber…” (V.I. 14 ani)

c) conflictele dintre părinţi;

“Tata o bătea pe mama mereu, nu aveam bani, mâncare, mâncam numai de la vecini, ei nu se duceau la serviciu. A venit Poliţia de multe ori la noi acasă, o chema vecinii. Nu se înţelegeau deloc, iar pe mine mă obligau să am grijă de ceilalţi cinci fraţi şi eu nu puteam pentru că nu aveam cum să fac rost de pâine sau de haine. Când taică-meu se sătura să o bată pe mama, mă lua pe mine la omor, aşa că am plecat să scap de ei.” (S.Z. 14 ani)

d) absenţa resurselor materiale necesare subzistenţei;

“La noi la ţară nimeni nu muncea, nu aveam ce să mâncăm, erau zile întreg în care nu mâncam decât un colţ de pâine şi apă. Fraţii mei mai mici plângeau mereu de foame, eu suportam mai usor, mă obişnuisem. Mi-era groază de plânsul lor, nu puteam să-i ajut, pe mama nu o interesa, se îmbăta cu tata şi apoi îşi scoteau ochii. Într-o zi m-am sculat dimineaţă în zbieretele fraţilor mei şi mi s-a făcut groază. M-am hotărât să plec la Bucureşti să cerşesc, să le aduc lor de mâncare. Am luat primul tren şi am ajuns aici, în Gara de Nord, apoi m-am stabilit în Dristor, că aici câştigam mai bine. Nu mă mai îintorc acasă, m-am săturat…” (B.D. 15 ani)

III.2. DEZVOLTAREA PSIHO-SOMATICĂ A COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE (REZIDENT ÎN MEDIUL STRADAL)

III.2.1. Dezvoltarea somatică

Datele rezultate din observaţia directă atestă faptul că majoritatea copiilor ce trăiesc în mediul stradal sunt hipostaturoponderali, adică dezvoltarea bio-somatică (înălţime; greutate; volum / forţă musculară; dentiţia permanentă care este profund afectată datorită modificărilor în metabolismul calciului; perioada pubertătii propriu-zise care nu este dominantă de puseul de creştere ce caracterizează copiii ce se dezvoltă într-un mediu familial propice, stimulator) a acestora este devansată de vârsta cronologică. Această caracteristică importantă este multiplu determinată de:

1) variabile indirecte (specifice mediului stradal, implicate în situaţii existenţiale cu caracter aleator) de tipul:

- consumul de substanţe psihoactive (solvenţi organici de tipul “aurolacului”) ce antrenează

modificări metabolice ample;

- carenţelor alimentare datorate absenţei mijloacelor de procurare a unei hrane echilibrate din punct de vedere al conţinutului energetic, caloric, proteic şi glucidic. Există două tipuri de categorii de copii:

- cei care frecventează centrele de zi sau cantinele (în special Bucureşti şi Constanţa) au un

regim echilibrat şi servesc mesele la ore fixe;

- cei care nu frecventează aceste instituţii, în special cei cu vârstă peste 18 ani şi cu o vechime mai mare de 5 ani în mediul stradal, servesc o singură masă pe zi, săracă din punct de vedere al proteinelor, dar bogată în hidraţi de carbon. 2) variabile intermediare specifice mediului socio-familial de aparenţă:

- accidente în viaţă intrauterină sau la naştere (malnutriţia mamei, infecţii virale ale acesteia,

naştere prematură);

- disoluţia cuplului parental şi încredinţarea copilului unei persoane sau instituţii de ocrotire, în

perioada primei copilării, cu efecte în planul afectivităţii (anxietate de separaţie, avitaminoză afectivă, fenomenul de hospitalism) ce pot antrena, la rândul lor, stopări în creştere. Aceşti copii se caracterizează printr-o adaptabilitate 28 crescută la condiţiile de mediu şi implicit, prin capacitatea de a-şi elabora strategii de supravieţuire eficiente. Evident se manifestă o ciclicitate, în forma unei alternante a perioadelor de prezentă cu cele de absenţă a bolilor specifice:

- bolile secundare carenţelor nutritive (anemie, etc);

- afecţiunile cutanate (furunculoză, polidermite, scabie, râie, plăgi, arsuri) ce apar ca urmare a

absenţei condiţiilor de igienă şi a imposibilităţii exercitării deprinderilor de igienă personală;

- afecţiuni respiratorii (bronşite, etc) datorate condiţiilor meteorologice şi consumului de tutun şi substanţe psihoactive;

- afecţiuni digestive (gastrită, ulcer, etc), în funcţie de consumul de solvenţi organici şi de

tutun, în absenţa unui regim alimentar echilibrat din punct de vedere energetic şi al orarului alimentar;

- afecţiuni O.R.L.;

- afecţiuni ginecologice / venerice (vaginite tricomonozaice, lues, etc).

III.2.2. Profilul psihologic

28 Stefanescu Goanga, Florin Rosca Alexandru si Cupcea Salvator - Adaptarea sociala, Editura Institutului Psihologic, Cluj, 1988, pag. 69

Dezvoltarea cognitivă

Datele rezultate din observaţia directă diferenţială şi de grup, din aplicarea secvenţială a unor teste specifice arată că, într-un procent statistic semnificativ, “copiii străzii” prezintă deficienţe cognitive generate de nestimulare şi de carenţele socio-educative ale familiei de apartenenţă sau instituţiei ce a preluat funcţiile familiei. Astfel, dezmembrarea familiei de origine, apariţia modelelor familiale alternative (familii monoparentale prin decesul unuia dintre părinţi sau divorţ, familiile reconstituite), precum şi abandonarea copilului într-o instituţie de ocrotire constituie principalii factori frenatori în influenţa formativ-educaţională iniţială pe care ar trebui să o exercite socializarea primară (în primii 7 ani de viaţă). Dacă socializarea primară este de tip negativ atunci se vor produce scurtcircuitări şi în integrarea şcolară a copilului, ceea ce va determina în timp apariţia deficienţelor în asimilarea informaţiilor, deprinderilor şi valorilor pe care societatea le consideră importante pentru viaţa socială. Astfel, la această categorie de copii nu putem vorbi (decât cu mare prudenţă) de prezenţa unui intelect liminar şi a retardatului mintal, ci de o deficienţă de achiziţie a informaţiei prin nestimulare de către familie / şcoală sau prin neşcolarizare şi abandon şcolar. Operaţiile gândirii 29 se efectuează la un nivel scăzut, analiza e fragmentară, dominată de elemente nesemnificative, iar sinteza este realizată şi mai dificil. De asemenea, foarte puţini dintre ei dispun de capacitatea de abstractizare şi generalizare, neatingând spaţiul operaţiilor formale, şi astfel rămânând în zona operaţiilor informale. Abstractizările suferă tocmai datorită absenţei noţiunilor, a categoriilor şi conceptelor, aspectul meditat al realităţii rămânând puţin accesibil. Înţelegerea unei situaţii ipotetice, aplicarea experienţei anterioare pentru predicţia viitorului sunt de multe ori anevoioase. De aceea, aceşti copii sunt dependenţi de prezent, manifestând în plan atitudinal o alternantă între rigiditate şi susceptibilitate ce favorizează reproducerea multor comportamente primitive, infantile, cu efecte imediate în adaptarea / readaptarea şcolară / profesională / socială. Studiu de caz: Cristi R. provine dintr-o familie organizată, cu venituri medii şi condiţii optime de locuit (dintr-un oraş din Moldova), dar cu carenţe în exercitarea funcţiei socializatoare şi de solidaritate. Ambii părinţi recunosc că au existat perioade lungi de timp în care viaţa de cuplu a fost dominată de prezenţa unor raporturi conflictuale, tensionale, a căror sursă a fost, în funcţie de perioada de timp scursă de la încheierea căsătoriei, următoarea:

- în primii ani după căsătorie, sursa de conflict a fost gelozia iraţională a tatălui care a determinat în timp distrugerea comunicării în cadrul cuplului;

29 Mielu Zlate – Fundamentele psihologiei, Editura Hyperion, 1995, pag 128

- după apariţia lui Cristi, sursele de conflict s-au centrat pe modul de utilizare a bugetului de

venituri şi cheltuieli şi de principiile folosite în educaţia copiilor; Formele de violenţă au fost:

- violentarea soţiei de către soţ cu o frecvenţă mai mare în perioada celei de-a doua sarcini (de

două – trei ori pe săptămână) şi în anul imediat următor;

- violentarea fiului de către tată, ca tendinţă clară de a-şi proiecta asupra lui Cristi propriile

frustrări, mai ales cele din mediul profesional şi ca o rezultantă a prelucrării de tip inconştient a propriului model parental în care el insuşi a fost victima 30 abuzului fizic şi emoţional din partea tatălui său.

Sancţiunile aplicate de către tată au fost întotdeauna de o duritate extremă şi fără un suport motivaţional (bătăi cu cureaua, legarea copilului de calorifer, închiderea în spaţii închise). Datele furnizate de interviul aprofundat demonstrează că băiatul Cristi prezintă retard mintal usor, cu predominanta inteligenţei nonverbale. Gândirea operaţională / instrumentală este rudimentară, infantilă (cu carenţe în procesarea informaţiilor la nivelul mecanismelor cognitive superioare – pe vectorii abstractizării şi generalizării, ai interpretării şi semnificaţiei fenomenelor). Dispune de capacitatea de a ordona logic şi temporal o situaţie concretă, manifestă interes pentru mediul social.

Structura afectivă

Majoritatea “copiilor străzii” sunt carentaţi din punct de vedere afectiv, au o structură uşor “nevrotică” manifestată prin conflicte intră şi interpersonale, cauzate în principal de eşecul în rezolvarea complexului oedipian din cadrul familiei de apartenenţă. Acest eşec datorat fie unei carenţe afective materne, fie absenţei figurii de identificare paterne, creează un traumatism ce apare sub forma crizelor de identitate, generatoare de acte impulsive şi agresive proiectate asupra anturajului, membrilor grupului de apartenenţă sau altor persoane. Caracteristică este relativizarea echilibrului afectiv al acestor copii, regăsită într-o instabilitate afectivă marcată, negativism, ostilitate faţă de lumea adultă, sentimentul de apartenenţă fiind puternic dezagregat. Frecvenţe sunt şi stările de stres (nu în sens patologic), caracterizate printr-o puternică încărcătură emoţională, cu un debut foarte brusc şi o desfăşurare furtunoasă, însoţită de modificări mimico-pantomimice şi neurovegetative (tahicardie, oscilaţii ale tensiunii arteriale, paloare sau îmbujorarea feţei, etc). Stările de furie, de mânie ce apar în grupurile de copii ai străzii atunci când sunt agresaţi verbal / fizic de alte persoane sau când sunt deposedaţi de bunurile personale sunt de fapt reacţii emoţionale primitive, nesocializate, caracterizate prin înaltă tensiune afectivă, ce limitează câmpul conştiinţei 31 .

30 Valentina Ticlici – Vina de a fi copil al strazii, Editura Oscar Print, Bucuresti 1998, pag. 68 31 Mielu Zlate – Introducere in psihologie, Editura Sansa, Bucuresti 1996, pag. 249

Starea timică (dispoziţia de fond), care este funcţie de gradul de adaptabilitate la mediul stradal, cât şi starea subiectivă precedentă ce înglobează atât elemente anterior conştientizate cât şi pe cele insuficient conştientizate, este în majoritatea cazurilor dominată de tendinţe depresive, de un tonus afectiv scăzut. Specifică este şi anxietatea conjuncturală legată de anumite evenimente neplăcute ce s-ar putea produce în viitor, acestea fiind de fapt proiecţii ale unor traume din trecut. Ajunşi în stradă, aceşti copii încearcă să compenseze abandonul, nevoia de siguranţă şi căldură sufletească alăturându-se unui grup. Copilul se află în imposibilitatea identificării cu un adult sau realizează o identificare negativă prin alegerea unui model din grupul cu potenţial delictogen căruia îi aparţine. Aceşti copii manifestă indiferentă, dezinteres total faţă de părinţii care i-au abandonat, violentat, abuzat fizic, emoţional sau sexual, în puţine cazuri fiind ostili, reproducând modelul familial. “Nu mă interesează de ei, nu aş vrea să-i mai văd niciodată, asa cum nici pe ei nu i-a interesat de mine şi m- au alungat, aşa nici pe mine nu mă interesează de ei” este cel mai frecvent răspuns al acestor copii la întrebarea “Ţi-e dor de cineva din familia ta?”. Faţă de membrii grupului de referinţă se manifestă sentimente de prietenie, dar în momentul în care încearcă să câştige încrederea / atenţia unui adult care l-ar putea ocroti sau recompensa se declanşează competiţia cu “prietenii” săi. Caracteristice acestei categorii de copii sunt sentimentele de dragoste, ataşamentul pe care îl dezvoltă faţă de animale, de câini: şi unii şi alţii fiind abandonati, părăsiţi, etichetaţi, stigmatizaţi, loviţi de adulţi. Cel mai mare trebuie să preia rolul ocrotitorului, iar cel mic va fi ocrotit de cel ce nu a fost niciodată ocrotit şi iubit. Este impresionant să-i vezi pe aceşti copii dăruindu-si mâncarea celui cere îl ocroteşte, primindu-l în adăpostul său (canal, cartoane improvizate, etc). Emoţiile 32 copilului din stradă sunt de scurtă durată, el nu se ataşează de obiecte, fiind oricând dispus să facă “troc” cu un obiect pe care îl posedă, acest fapt datorindu-se absenţei sentimentului de proprietate. Datele de observaţie, interviul aprofundat şi examenul psihologic în cazul prezentat mai sus (C.R.) indică faptul că structura psihoafectivă şi profilul de personalitate sunt dominate de labilitate dispoziţională şi anxietate conjuncturală. Aparent jovial, sociabil, încearcă să fie amabil numai într-un mediu ce-i conferă confort afectiv sau în scopuri personale bine definite şi disimulate. Legătura afectivă cu părintele de sex opus, brutal întreruptă când copilul avea vârsta de un an, a generat conflictul intrapsihic acut, trăit intens de subiect sub forma angoasei de abandon. De aici atitudinea ostilă faţă de lumea adultă, lume care este percepută deformat, unilateral şi proiectiv prin raportarea la părinţii săi, la mediul socializator profund carentat şi dominat de instincte primare agresive. Reculul angoasei este atât de intens încât (în pofida efortului şi dorinţei de a o depăşi

32 Mihai Golu – Fundamentele psihologiei, Editura “Romania de Miine”, Bucuresti 2000, pag 457

şi a conştientizării efectelor sale negative în raporturile interpersonale cu adulţii), el nu reuseşte să depăsească condiţionarea afectivă inconştientă. Astfel, ecoul comportamental este pe măsură: reacţii violente faţă de factorii inhibitori, instabilitate comportamentală, simptome nevrotice, erotism inhibat. Coleric, iritabil, cu o reactivitate şi excitabilitate crescute, se “montează” imediat ce nu merge ceva, devine opozant şi revendicativ, dominat de impulsuri inconştiente. De asemenea efectele repetatelor abuzuri sexuale sunt vizibile: dispoziţie depresivă, autosimă scăzută, inadecvarea sexuală.

Comportamentul social al copilului (raportarea la normele sociale dezirabile)

Disfuncţiile 33 la nivelul grupului familial care l-a rejectat, abuzat, maltratat au efecte asupra semnificaţiei sociologice a socializării, adică asupra deprinderii copilului cu roluri sociale şi elaborarea unor comportamente sociale dezirabile, el fiind etichetat şi stigmatizat de către opinia publică în momentul în care a ales alternativa străzii şi işi caută “refugiul” în grupurile marginale, în absenţa altor soluţii. Subcultura 34 străzii apărută ca o reacţie de protest faţă de familie / instituţie / societate grupează copii / tinerii care au sentimentul “inegalităţii şanselor”, al lipsei de acces la valorile / bunurile sociale. Tocmai de aceea aceşti copii aparţinând unei asemenea subculturi utilizează mijloace ilegitime / indezirabile pentru a-şi realiza trebuinţele /nevoile fundamentale de hrană şi igienă personală, şi anume: minciuna (care funcţionează ca mecanism de apărare), furtul, prostituţia. În aceste grupuri apare fenomenul de “socializare în grup”, prin care procedeele şi tehnicile delicvente sunt transmise şi învăţate, funcţionând ca “moduri”, mecanisme de supravieţuire şi de adaptare a copiilor străzii. Astfel, grupurile de copii ai străzii reprezintă o formă de “organizare socială” datorată eşecului familiei, instituţiilor sociale şi indiferenţei manifestate de factorii guvernamentali. Deşi normele, valorile şi mijloacele de acţiune ale acestor grupuri sunt de cele mai multe ori în contradicţie cu cele dezirabile, există un anumit cod moral, în sensul că, de exemplu, nu sunt jefuite persoanele în vârstă, cele cu handicap şi copiii, ci în special persoanele ce afişează un nivel de trai ridicat şi alcoolicii. Imaginea de sine (interese şi proiecţia în viitor; aspiraţii de viitor şi fezabilitatea soluţiilor) şi identitatea de sine.

33 M. Voinea – Socilologia familiei, Editura TUB, 1994, pag 130

34 Sorin M. Radulescu – Sociologia deviantei, Editura Victor, 1998, pag. 107

Spaţiul restrâns, strict delimitat în care trăieşte, interacţiunile şi relaţiile sociale limitate, umilinţa, insecuritatea psihică, violenţa fizică / verbală, absenţa modelelor de identificare, neconştientizarea eu- ului, confuzia rolurilor şcolare / familiale / grupale determină la copilul aflat în stradă:

- diminuare încrederii în sine;

- percepţie eronată a imaginii de sine;

- prezenţa unor complexe de inferioritate legate de aspectul fizic, vestimentar, de lipsa suportului familial;

- formarea unor patternuri comportamentale grefate pe agresivitate, retragere sau izolare.

Nu se manifestă nici una dintre subculturile identităţii de sine (subidentitatea familială, profesională, culturală sau civică). Viitorul copiilor străzii se rezumă în general la ziua de mâine. Aceştia nu problematizează şi nu caută soluţii, iar uneori libertatea dobândită este un substitut pentru toate trebuinţele lor, astfel încât nici nu-şi mai doresc altceva. Grupurile de copii ai străzii au o subcultură proprie, ei nu frecventează şcoala, nu participă la un proces instructiv-educativ organizat, ei preiau totul din stradă. Astfel, ei sunt în situaţia în care sunt fortaţi să se autoidentifice cu grupul de apartenenţă, fiind respinşi de celelalte grupuri sociale, neavând relaţii interpersonale cu copiii “normali”. Ei se percep ca fiind diferiţi de ceilalţi oameni. “Mă simt ca ultimul om, de fapt nici nu sunt om, sunt un animal hăituit de ceilalţi. Nu te uiţi la mine cum arăt şi unde stau? Eu nu mai am nimic, nici mamă, nici tată, nici pereţi sub care să mă adăpostesc, sunt un ratat.” De asemenea, ei sunt constrânşi să respingă valorile sociale pozitive (a fi curat, respectuos, politicos, ordonat, etc), valori care nu-şi dovedesc utilitatea în mediul în care ei trăiesc. Sunt profund marcaţi de complexul de inferioritate al “anormalităţii” care antrenează, prin compensare, dorinţa de a dobândi stima sau admiraţia celorlalţi prin orice mijloace, de obicei indezirabile. “De abia cind am dat spargere la magazinul din centru, ceilaţti copii m-au băgat în seamă, mi-am făcut şi eu prieteni. Cu cât dădeam o spargere mai mare ei mă băgau mai tare în seamă, altfel aş fi rămas singur…”

Atitudini şi reprezentări faţă de instituţii

Proporţional cu gravitatea traumelor trăite de copil în familia de origine şi cu timpul petrecut de el în mediul stradal, calitatea relaţiei sale cu lumea adultă se depreciază sever, lăsând loc unei prăpăstii între cei doi termeni ai relaţiei. Care este explicaţia acestei stări de lucruri? În ciuda aparenţelor, expectaţiile copilului faţă de această lume nu sunt atribuite cu prioritate satisfacerii trebuinţelor primare elementare. Nevoile sale cele mai acute sunt cele de ordin superior:

nevoia de identitate, nevoia de relaţionare, de afecţiune, de a fi pus în valoare, de a fi ascultat. În familia de origine, tocmai aceste nevoi îi sunt reprimate.

Rezonantele unei astfel de reprimări în psihicul copilului sunt dintre cele mai profunde şi nefaste; ele antrenează destructurări / dizarmonii în planul restructurării personalitătii, perturbări în perimetrul afectivitătii şi, bineinteles, la nivelul registrului cognitiv. Dacă copilul înţelege la un moment dat că părinţii nu-l pot hrăni şi nu-l pot îmbrăca, el nu poate înţelege şi nu poate accepta atitudinile rejective / abuzive venite din partea propriilor părinţi, relele tratamente aplicate. Abandonat de familie, copilul încearcă cu disperare să se agăţe de tot ce îi este la îndemână pentru a se opune situaţiei de abandon, de victimă, spunând fără cuvinte părinţilor săi că nu el este cel care poartă vina pentru dificultăţile pe care aceştia le au. Eşecul repetat în această încercare îl determină pe copil, fără ca el să renunţe la a mai spera într-o

normalizare a relaţiilor cu proprii părinţi, să caute oriunde în altă parte întelegere, atenţie şi căldură. Iată deci ce caută si ce vrea copilul de la lumea adultă: ceea ce familia nu i-a oferit. Ce ştie copilul că îi oferă orice formă instituţională de protecţie? Hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, iar dincolo de asta ziduri, indiferentă, relaţii instrumentalizate

ci

cei de la care asteaptă afecţiune, desconsiderare flagrantă faţă de trebuinţele lui reale, un climat ostil

şi

rejectiv, pseudoconcurenţial, un loc în care regulile le fac cei mari, fie că sunt ei educatori sau

“veterani” asistaţi; aceste reguli dure nu sunt, în general uşor de acceptat şi respectat – ca şi condiţie sine-qua-non a convieţuirii în mica comunitate a instituţiei – de către copilul deja traumatizat în propria familie. Acestea sunt câteva dintre motivele care fundamentează opozitia majoritătii copiilor care trăiesc

în stradă faţă de instituţionalizare, care este percepută de ei ca formă a limitării severe a “libertăţilor”

câstigate în acest mediu, dar mult mai important, ca o acceptare benevolă a abandonării propriei identităti şi, în egală măsură, o acceptare a supremaţiei adultului, în care el nu mai poate investi încredere decât în condiţii cu totul aparte; sunt condiţii pe care, în general, copilul străzii le ştie, fie din propria experienţă, fie din cea a altora asemenea lui.

Studiu de caz:

Călin are 14 ani şi este copil al străzii de 3 ani, de când a hotărât să părăsească locuinţa părinţilor săi din Filiaşi, un oraş situat la vreo 50 km. De Craiova. Motivaţia lui Călin de a părăsi casa părintească este una mai putin obişnuită, în cazul său nefiind vorba nici de starea materială precară a familiei, nici rele tratamente. Ceea ce l-a determinat pe Călin să plece de acasă şi ceea ce îi impiedică integrarea în orice tip de instituţie este nevoia de independentă personală. Putem considera că experienţa lui Călin cu diversele instituţii cu care a avut contact de-a lungul anilor a reprezentat un eşec.

Şcoala a fost prima instituţie în care a înregistrat un eşec, care probabil şi-a pus amprenta asupra personalităţii sale. Nu a urmat decât o clasă la şcoala normală din Filiaşi, rămânând repetent la sfirşitul anului, lucru care l-a marcat profund şi care în prezent reprezintă o amintire neplăcută. Repetenţia nu numai că l-a scos din cadrul normal al unei socializări adecvate prin mutarea sa la o şcoală ajutătoare pentru deficienţi, dar i-a amprentat negativ imaginea de sine. “Directorul îmi zicea că sunt prost şi poate că sunt prost. Ştiu să citesc, dar n-am trecut în a II- a şi domnul director m-a dus la o şcoală ajutătoare, dar directorul de acolo m-a gonit”. De când e în stradă a călătorit şi a stat în mai multe oraşe din tară: Bucureşti, Constanţa, Mangalia, Deva, Băile Herculane, Drobeta Turnu Severin, Timişoara. Relaţiile sale cu Poliţia din oraşele pe unde a călătorit au fost de cele mai multe ori negative în mod justificat sau nu. “Poliţia m-a mai luat uneori dar nu m-a prins niciodată că fur: Unii mă puneau să spăl pe jos, alţii să fac genoflexiuni, să merg târâş, mersul piticului. Ca în armată. Că de ce stau în gară, aşa ziceau”. Pentru perioade scurte de timp (de la câteva zile la câteva săptămâni), Călin a stat în centre de minori, din majoritatea oraşelor vizitate. Durata scurtă a şederii în aceste centre a avut ca motivaţie principală restrângerea libertăţii personale, prin programul impus şi prin interdicţia de a ieşi în oraş. În plus, spune el: “În Constanţa primeam bătaie de la pedagogi. Că m-au întrebat câţi ani am şi eu nu mai ştiu timpul. Şi o dată le ziceam 13, o dată 11. Şi mă băteau, ziceau că râd de ei.” Singurul centru de care îşi aminteşte cu plăcere şi unde ar vrea să se reîntoarcă este Clubul copiilor străzii din Craiova. Aici a stat de altfel cea mai lungă perioadă, peste doi ani de zile. Motivele unei şederi aşa îndelungate au fost ataşamentul faţă de un pedagog şi faţă de directorul centrului. Într-o măsură importantă au contribuit şi excursiile făcute, de altfel primele excursii organizate din viaţa sa: “Prima excursie pe care am făcut-o la Constanţa, care eu n-am fost niciodată într-un hotel, în viaţa mea, de când m-a făcut mama. Mâncare, pizza… aoleu, doamne! Avea televizor în cameră, două paturi. Şi de atunci am făcut 4-5 excursii: de două ori în Constanţa (Eforie Nord şi Sud), Herculane la munte, la Mangalia iar la mare. Dacă stăteam şi acum la club, anul ăsta mergeam şi noi în Norvegia. Ceilalţi au plecat în Danemarca”. Plecarea sa din centru se datorează unui furt nejustificat înainte de plecarea într-o excursie în străinătate când, deşi a primit haine noi şi încălţăminte, el a furat şi perechea de pantofi a unui coleg. În plus, a furat şi banii din poşeta unuia dintre vizitatorii centrului. Atitudinea sa de a fura chiar şi atunci când are toate condiţiile asigurate arată cât de puternic este acest tip de comportament şi uşurinţa cu care este reactualizat.

III.3.

ASPECTE

SEMNIFICATIVE

ALE

COPILULUI ÎN STRADĂ

COMPORTAMENTULUI

SPECIFIC

III.3.1. Aspectul vestimentar

Dacă pornim de la ipoteza că, împreună cu aspectele privind îngrijirea generală, coafura, cochetăria, politeţea, ţinuta constituie însemne ale adaptării comportamentului la convenienţele vieţii sociale şi sunt aspecte ce oglindesc dimensiunile sinelui material, fizic şi social, ca şi ale idealului de sine, apare ca evident faptul că dezordinea vestimentară caracteristică acestor copii nu este un indiciu al unei tulburări psihice, ci o consecinţă a adeziunii voluntare / involuntare a acestora la subcultura străzii. În aceste condiţii, în mod paradoxal, vestimentaţia neîngrijită, murdară constituie un indicator al adaptării copilului la mediul de viaţă (grupul de referinţă), la regulile / normele de convieţuire socială impuse de grupul de apartenenţă, dar, raportat la cadrul social general, constituie un indicator de dezadaptare, de conflict între copil şi mediu. Datele provenite din observaţia directă asupra grupurilor de copii aflate în stradă arată că în oraşele în care societatea civilă (prin intermediul O.N.G.-urilor) participă în mod activ la acţiunile prin care periodic acestor copii le sunt oferite haine curate, aceştia, odată intraţi în posesia lor adoptă două tipuri de comportamente:

1. le instrăinează imediat, prin vânzare sau prin troc obţinând alte bunuri materiale care constituie în acel moment priorităţi în ansamblul trebuinţelor primare (hrană, solvenţi organici, ţigări). Etiologia acestei reacţii comportamentale oarecum primitive o regăsim tot în ansamblul variabilelor psihologice ce fundamentează profilul copilului aflat în stradă şi anume: absenţa sentimentului de proprietate şi tendinţa de supunere faţă de persoanele autoritare din grup (de obicei liderul informal al grupului şi prietenii acestuia); 2. le îmbracă pentru a-şi dovedi superioritatea în raport cu copiii ce aparţin altor grupuri mai puţin privilegiate, care nu au beneficiat de ajutorul oferit de O.N.G.-ului, dar, în foarte scurt timp (1-2 zile) sunt deteriorate datorită condiţiilor în care trăiesc. Privirea constituie un alt element definitoriu al condiţiei motorii, aflat în corelaţie cu aspectul vestimentar. În cea mai mare parte, privirea acestor copii (atunci când nu sunt sub influenţa solvenţilor organici) este deschisă, însoţită de ridicarea sprâncenelor şi, eventual de o încreţire a frunţii, ceea ce sugerează prezenţa angoasei şi anxietăţii. În episoadele imediat următoare consumului de solvenţi organici, privirea devine hipomobilă, fixă sau absentă, în funcţie de trăirile cauzate de iluziile sau halucinaţiile post-consum.

III.3.2. Comunicarea şi limbajul

Ele se caracterizează prin sărăcie (datorată bagajului informaţional redus, comunicarea, în general, vehiculând imagini, noţiuni şi idei) şi elemente caracteristice jargonului subculturii străzii. Conţinutul informaţional redus, plaja extrem de mică a conduitelor afective, prioritatea satisfacerii trebuinţelor primare, absenţa suportului volitiv-motivaţional, toate tare ale socializării primare / secundare se constituie drept factori determinanţi / favorizanţi ai comunicării nonverbale, ca principal tip de comunicare în grup: comunicarea prin corp, gesturi (autice, care nu au nici o legătură cu comunicarea, dar trădează o anumită stare afectivă a individului şi gesturi simbolice, prin care se exprimă aprobarea, indiferenţa entuziasmul, etc), comunicarea prin spaţiu şi teritoriu (aceşti copii folosesc frecvent în comunicare distanţa intimă, corp la corp sau maxim 15-40 cm. faţă de receptor). Comunicarea verbală este dominată de fraze scurte sau simple propoziţii, agramatisme şi elemente de jargon proprii subculturii străzii. Sunt întâlnite uneori şi tulburări de limbaj datorate nestimulării din mediul de origine (disalii, adică imposibilitatea pronunţării anumitor sunete, silabe sau cuvinte; frecvent apare şi balbismul tonico-clonic (bilbiială) ca o componentă a complexului simptomatic de esenţă nevrotică). Informaţiile oferite de observaţia directă a aceluiaşi caz prezentat în prima parte a analizei (Cristi R.) demonstrează că limbajul său se caracterizează prin prezenţa unui vocabular relativ restrâns, dominat de elemente lingvistice de tip marginal, prezintă circumstanţial tulburări fonetice sub forma balbismului tonic, posibilă consecinţă a lichidării parţiale a unei nevroze 35 infantile asumate pozitiv.

35 ICD – 10 Clasificarea tulburarilor mentale si de comportament, Editura All, Bucuresti 1998, pag. 220

III.3.3. Relaţionarea şi distribuţia autoritătii în grup

Pornind de la ipoteza, confirmată în teren, conform căreia în cea ma mare parte, grupurile de copii fără adăpost se formează deoarece el permit satisfacerea unor anumite trebuinţe / nevoi de bază şi, în primul rând a nevoii de securitate fizică / afectivă, putem înţelege motivaţia existenţei unor grupuri cu o structură de rol şi autoritate bine determinate (în care copiii de vârste mari preiau, învaţă şi practică rolul de “tutore” al copiilor mici). Interesant este faptul că în această nouă dinamică şi structură de grup, copiii mari “vin” cu pattern-uri de tip negativ preluate în mod înconştient din familia de origine (pattern-uri dominate frecvent de agresivitate, violenţă, exploatare) şi le aplică în cadrul noului grup, exercitându-şi puterea fizică în relaţiile cu cei mici. Astfel, prin metode coercitive îi obligă să le satisfacă dorinţele (mâncare sau droguri). Cei mici sunt supuşi violenţei sau excluderii din grup în cazul refuzului de a coopera. Această sancţiune este percepută ca fiind mult mai dureroasă decât abuzul fizic, deoarece părăsirea grupului presupune apariţia anxietăţii, a panicii caracteristice unei situaţii noi, neprevăzute, de abandon. Important este faptul că în oraşele mari, colectoare de copii fără adăpost (Bucureşti, Timişoara, Constanţa) se remarcă prezenţa unei coeziuni şi solidarităţi de grup: care copiii se identifică într-o anumită măsură cu grupul ca întreg, manifestă dorinţa de a rămâne în grup, au comportamente de supunere, acceptare şi respectare a normelor de grup (conformismul individual fiind promovat prin sancţiuni negative, rareori printr-un sistem de recompensare). În aceste grupuri se manifestă o presiune exercitată asupra membrilor săi, care are două tipuri de efecte: pozitive, în sensul că vine în întimpinarea trebuinţelor de afecţiune şi securitate, dar şi negative, uniformizând conduitele, accentuind supunerea necondiţionată faţă de liderii informali ai grupului şi permiţând exercitarea forţei în relaţiile interpersonale.

III.3.4. Mecanisme specifice de supravieţuire ale copilului aflat în stradă

Principalul mecanism de supraviţuire pe care aceşti copii îl dezvoltă în mediul stradal este agresivitatea, definită ca un comportament verbal sau acţional ofensiv orientat spre umilirea, minimalizarea sau suprimarea fizică a celorlalţi membrii ai grupului sau contra propriei persoane (autoagresivitate). Odată ajuns în stradă, copilul este pus în situaţia de a alege una din următoarele două alternative:

fie că trăieşte singur, izolat de grupurile 36 de copii aflate în stradă şi atunci şansele sale de supravieţuire se reduc considerabil, fie se integrează într-un grup în care va învăţa să accepte agresivitatea celorlalţi copii sau, pe măsura trecerii timpului, îşi va impune propria forţă, în cele mai multe cazuri,

36 Raymond Boudon – Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucuresti,1995, pag. 44

manifestările de agresivitate şi violenţă nu reprezintă situaţii noi pentru aceşti copii care provin din familii în care violenţa este singura metodă de rezolvare a tensiunilor şi conflictelor, de “consumare” a frustrărilor. În general, agresivitatea umană, în general, este determinată în mare măsură de experienţa individului , modelul familial agresiv jucând un rol important în dezvoltarea comportamentelor violente. Astfel, aceşti copii învaţă din propriile familii sau din instituţiile de provenienţă că agresivitatea poate fi folosită instrumental pentru a obţine poziţii de dominantă faţă de cei slabi. Dacă în propriile familii pe care le-au părăsit deoarece nu mai suportau poziţia de dominaţi (aceşti copii având “timpul necesar” să observe şi să preia prin imitaţie comportamentele de tip agresiv ale părinţilor sau fraţilor mai mari), în grupurile marginale în care se integrează au posibilitatea de a deveni “dominatori”, de a aplica pattern-urile dobândite în raporturile cu copiii de vârste mai mici. Pentru formarea structurilor comportamentului agresiv un rol decisiv el are, deci, învăţarea prin succese (care funcţionează ca mecanisme de întărire a unui anumit comportament). Membrii acestor grupuri au învăţat repede că pot obţine satisfacerea propriilor dorinţe şi interese printr-un protest agresiv. Astfel, cei puternici utilizează instrumental agresivitatea, cu scopul indepărtării obstacolelor care îl impiedică să-şi atingă scopurile. De asemeni ei dau şi o utilizare explorativă agresivităţii, în sensul că dacă cerinţelor lor nu li se impune o limită, atunci învăţarea prin succes conduce la o continuă escaladare a cerinţelor. Circumstanţele manifestării în mediul străzii sunt următoarele:

1) lupta pentru teritoriu care se manifestă sub două forme:

- intragrupal (membrii grupului trebuie să respecte spaţiul stabilit de ceilalţi. De exemplu, în canalele în care trăiesc există o delimitare clară a spaţiului fiecărui membru al grupului, încălcarea normelor generează manifestări agresive din partea celui care se simte “agresat”). - intergrupal (respectarea teritoriului unui grup de către ceilalte grupuri). În ciuda conflictelor intragrupale inerente, un grup devine extrem de solidar în situaţiile în care îi este ameninţat teritoriul. 2) obţinerea unei “poziţii” în ierarhia grupului:

Poziţia de lider informal în cadrul grupărilor de copii se obţine şi se păstrează prin exercitarea forţei fizice. Liderul este de obicei mai mare ca vârstă şi mai dezvoltat din punct de vedere fizic. După “încoronarea” sa ca lider al grupului, acesta foloseşte în continuare violenţa pentru impunerea se realizarea propriilor scopuri / obiective, ceilalţi copii devenind simple instrumente.

III.3.5. Consumul de droguri în rândul “copiilor străzii”

A inhala “Aurolac” însemnă a obţine o pozitivare a tonusului psihic prin inspirarea unor substanţe chimice realizate pe bază de solvenţi organici (de exemplu “Aluminiulac”, “Aurolac” –

bronzuri utilizate la vopsirea sobelor, ţevilor, etc, adezivul “Adela”, diferite soluţii eterice şi alte substanţe uşor de obţinut din magazine). Obiceiul specific copilului aflat în stradă este de a inspira şi exprima de mai multe ori dintr-o pungă de plastic care conţine respectivele substanţe volatile, ţinută în jurul nasului şi gurii. În faza iniţială, prizarea este ascunsă de ochii trecătorilor, dar după p anumită perioadă de timp, consumul devine ostentative, mărind astfel ostilitatea oamenilor faţă de aceşti copii. Perioada de intoxicare acută este de aproximativ 30 de minute, în concordanţă cu doza ingerată. Pentru consumatorii ocazionali, o perioadă de o oră fără inhalare este suficientă pentru că aceşti copii să-şi revină la starea psihică anterioară. Motivaţia invocată de copii pentru consumul de solvenţi organici este aceea conform căreia aceste droguri permit anihilarea senzaţiilor de foame, sete şi frig, ele producând de asemenea şi o detaşare de realitatea crudă în care aceşti copii trăiesc. Cercetările recente evidenţiază faptul că solvenţii organici au în compoziţia lor trei substanţe chimice: xylen, toluen şi styren. Efectele consumului de solvenţi organici se grupează în:

1) efecte respiratorii: iritaţii nazale, modificări ale frecvenţei respiratorii, iar după un consum îndelungat produc chiar şi congestionarea plămânului, cu hemoragii intraalveolare sau edem pulmonar; 2) efecte cardiovasculare: trahicardie, dureri în zona sternului, modificări ale presiunii sanguine, modificări ale electrocardiogramei şi aritmii ocazionale; 3) efecte gastrointestinale: senzaţie de vomă şi anorexie; 4) efecte hepatice, în funcţie de concentraţia de substanţă şi de perioada de timp de când este consumată: modificări ale funcţiilor hepatice (dificultăţi în procesul de metabolizare a diferitelor substanţe, pigmentarea urinei, etc); 5) efecte renale de tipul creşterii ureei, creatininei, producându-se de fapt modificări ale compoziţiei chimice a urinei; 6) efecte neurologice: hipomnezie (scăderea capacităţii de memorare), scăderea reactivitătii, vertij, cefalee (dureri de cap), hipoacuzie circumstanţială (scăderea acuităţii auditive), tremur, dificultăţi de coordonare a mişcărilor, spasme musculare.

CAPITOLUL IV

“TINERII STRĂZII” –EŞECURI ALE POLITICII DE PROTECŢIE A COPILULUI

Relevanţa unui studiu asupra tinerilor care trăiesc în stradă pentru înţelegerea fenomenului “copiii străzii” are o semnificaţie multiplă. În primul rând, numărul şi problemele tinerilor care trăiesc în stradă reprezintă un indicator al eficienţei politicilor guvernamentale faţă de rezolvarea problemelor copiilor străzii. În fapt aceşti tineri care trăiesc în stradă reprezintă cazuri nerezolvate de copii ai străzii pentru care nu s-a reuşit nici reintegrarea familială nici reinserţia lor socială. O analiză a cazurilor acestor tineri credem că are menirea de a sublinia cauzele eşecului intituţiilor statului în abordarea fenomenului “copiii străzii”. În al doilea rând, tinerii care trăiesc în stradă reprezintă principalii agenţi ai socializării pentru copii străzii. În absenţa legăturilor cu familia sau cu şcoala, copiii străzii işi aleg modele de socializare din imediata lor apropriere. Tinerii care trăiesc în stradă reprezintă pentru copii societatea adulţilor de la care preiau modelele valorice şi comportamentale astfel încât orice discuţie despre subcultura copiilor străzii trebuie să ţină seama de pattern-urile valorice şi comportamentale ale adulţilor. Pentru majoritate copiilor străzii aceste pattern-uri reprezintă elemente importante în socializarea negativă, aşa cum vom încerca să arătăm. În fine, dar nu în ultimul rând studierea acestor cazuri de tineri care trăiesc în stradă contribuie în mod direct la întelegerea fenomenului “copiii străzii” deoarece această privire retrospectivă asupra copilăriei petrecute în stradă, venită din partea unor adulţi focalizează atenţia asupra copilăriei petrecute în stradă, venită din partea unor adulţi focalizează atenţia asupra problemelor importante cu care se confruntă copiii străzii. Argumentaţia acestui studiu este construită în urma unei serii de 3 focus-group-uri; unul cu un grup de 4 adulţi care trăiesc în zona Tineretului şi două interviuri individuale cu adulţi din zona Unirii (care trăiesc într-un grup format din patru persoane). Cele două grupuri sunt diferite în ceea ce priveste organizarea şi modul de relaţionare cu copiii străzii.

Astfel primul grup de 4 adulţi din zona Tineretului traieşte în cadrul unui grup fluctuant mai mare cuprins între 16 si 20 de personae, toţi ceilalţi fiind copii.

În grupul adulţilor este şi o fată de 17 ani, gravidă, prietena unuia dintre ei. Adulţii traiesc în acelaşi loc cu copiii în adăposturi improvizate din carton şi diverse materiale refolosibile care nu depaşesc 2-3 metrii pătraţi pentru o persoană sau o “familie” de 2 persoane. Sarcinile sunt de regulă bine delimitate între grupul de adulţi şi cel de copii. Adulţii asigură de obicei paza pe timpul zilei a adapostului şi pregătesc hrana care este procurată de către toţi membrii grupului dar în special de către minori. Nu putem vorbi de o exploatare a muncii copiilor de către adulţi în sensul deplin al cuvântului, ci mai degrabă de o asemanare cu modelul familiei extinse în care toţi membrii aceşteia contribuie la supravieţuirea grupului. Seara este prilejul când se reunesc toţi membrii grupului în ceea ce ei denumesc “sufragerie”, un spaţiu viran din proximitatea adapostului. Seara este de regulă un timp al “distracţiei”, al consumului de aurolac si de alcool, al discuţiilor amicale şi al depănarii de amintiri. Grupul de adulţi din zona Unirii diferă de cel din Tineretului prin faptul ca exploatează munca unor grupuri de copii din zonă. Acest grup de adulţi trăieşte separat de copii într-o locuinţă a cărei demolare nu a fost definitivată, denumită de ei “Casa morţii”, la etajul căreia şi-au amenajat o cameră în care pot dormi. Relaţiile lor cu copiii sunt cel mai adesea negative, colectâd banii pe care aceştia îi strâng din cerşit sau ameninţindu-i cu bătaia şi cu izgonirea din zonă în caz de nesupunere. Deşi există diferenţe de mod de viaţă şi de relaţionare cu copiii străzii ale celor două grupuri de adulţi supuse observaţiei credem că putem trage unele concluzii cu un grad mai mare de generalitate.

IV.1.Eşecul instituţiilor statului

Majoritatea acestor adulţi au ajuns în stradă imediat după Revoluţie, având o experienţă a vieţii în strada veche de cel puţin 5 ani. Excepţie face unul dintre ei A.M. care se află în stradă de nu mai puţin de 20 de ani, de la vârsta de 6 ani. Ei sunt foşti copiii ai strazii dar sunt foşti nu pentru ca ar fi părasit strada urmând fie traseul reintegrării familiale, fie pe cel al reinserţiei sociale, ci pentru că au depăşit vârsta legală de 18 ani care le-ar fi permis o protecţie din partea instituţiilor de protecţie a copilului. Cazurile acestor tineri care trăiesc în stradă şi care au debutat ca şi copii ai străzii subliniază carenţele legislative privind protecţia copilului aflat în dificultate. Practic odată cu vârsta majoratului foştii copii ai străzii ies din sfera de cuprindere a sistemului de protecţie socială deşi nu au abandonat viaţa în strada şi nu s-au reintegrat în societate. Categoria acestor tineri ai străzii reprezintă unul din grupurile sociale cu riscul cel mai ridicat al excluziunii sociale şi cu cele mai mici şanse de reintegrare socială.

Numărul acestor tineri ai străzii este posibil să crească în următorii ani datorită faptului că prin legislaţia actuală nu se urmăreşte cazul copilului străzii până la integrarea sa în societate, ci numai până la atingerea vârstei majoratului. Pentru majoritatea copiilor străzii (ca de altfel şi pentru cei din familie), vârsta de 18 ani nu aduce cu sine dobândirea independenţei economice. Mai mult, asistarea îndelungată a copiilor străzii neînsoţită de investiţii adecvate în capital uman (şcolarizare şi învăţarea unei meserii) şi monitorizare şi spirjin în găsirea unui loc de muncă contribuie la diminuarea şanselor de reinserţie socială. Opiniile tinerilor reflectă aceste dificultăţi în dobândirea independenţei economice:

Anca (17 ani si 7 luni): “E uşor de zis: “Du-te la muncă!” Dar ei nu se gândesc cine ne ia pe noi şi mai ales când aud de copiii străzii stiţi cum fug de noi… ca de şobolani.” Cătălin (21 de ani): “E mult mai greu să începi de unul singur decât să te duci cu maica-ta să te aranjezi şi să faci tot ce trebuie. Dacă dormi în canale patronul zice: “Pleacă, vii cu mirosuri de canal, de aurolac, vii jegos, vii transpirat?” Sistemul actual ce protecţie al copilului aflat în dificultate pare menit mai degrabă să estompeze vizibilitatea fenomenului “copiii străzii”, decât să contribuie la diminuarea efectelor negative ale acestui fenomen din care cel mai important este emergenta acestei categorii de tineri ai străzii aflaţi la marginea societăţii datorită ineficienţei instituţiilor statului, dar şi percepţiei negative pe care aceşti tineri o au în ochii opiniei publice. Încercările lor de a reuşi pe cont propriu reinserţia socială se lovesc de aceasta percepţie negativă a majorităţii populaţiei:

Costel (21 de ani): “Eu cred că pentru ei suntem o specie foarte rară. Ei cred ca noi suntem nişte oameni rataţi, dar ni s-a oferit vreodată un sprijin ca să putem face ceva?” Blondu’ (22 de ani): “Pentru unii care au făcut nişte rele îi consideră pe toţi la fel. Pe aurolaci îi consideră în afara societăţii.” Cătălin (21 de ani) : “Sunt mulţi dintre noi care ar vrea să se adapteze dar dacă pe toţi îi bagă în aceeaşi oala?” Toţi aceşti tineri au fost, ca şi copii ai străzii, clienţi ai centrelor pentru minori, iar doi dintre ei ai unor şcoli de reeducare pentru minorii delicvenţi. Eşecul social al acestor tineri reflectă în fapt ineficienţa acestor instituţii în abordarea fenomenului “copiii străzii”. Instituţiile statului şi politicienii au cea mai negativă imagine în rândul acestor tineri, fiind percepute ca principalii responsabili ai situaţiei lor actuale. Anca: “N-avem pe nimeni să ne dea o şansă. Ni s-a promis dar… De vină e guvernul, cine conduce ţara, ăia mari.” Costel: “Înainte de alegeri şi de sărbători vin la noi cu cadouri şi bomboane şi ne promit că ne fac şi ne ajută şi după aia pleacă şi rămânem ca la început. Dorinţa mea ar fi să meargă cei din

Parlament cu noi în canale să vadă cum trăim în canale şi cum colcăie şobolanii pe noi şi pe urmă poate că s-ar gândi la noi. Ei cred că noi facem ţara de râs dar ei au încercat vreodată să facă ceva din noi? Au încercat doar să ne alunge. Atât.” Poliţia este practic singura instituţie a statului cu care aceşti tineri mai au contacte, cel mai adesea negative. Ei nu reprezintă în faţa acestei instituţii şi subiect al dreptului cetăţenesc la protecţie, ci doar al obligaţiilor. Costel: “Pentru noi copiii străzii nu există Poliţie. Dacă ma duc să mă plâng că s-a luat cineva de noi pe stradă zice că sunt aurolac şi sunt pe stradă şi că ne înţelegem noi între noi. Ne şi dă un şut în fund. Ne mai ia în consideraţie când mergem cu cineva de la organizaţie”. Apariţia după 1990 a O.N.G.-urilor care au ca obiectiv protecţia copiilor în dificultate ar fi fost normal să conducă la diminuarea acestei categorii de tineri ai străzii, lucru care nu s-a întîmplat însă. Cauzele acestui eşec a O.N.G.-urilor de a resocializa un număr important de copii ai străzii sunt cel puţin două. Cea mai importantă, credem, a fost lipsa de coordonare între diversele organizaţii care activează în acest domeniu. Aceşti tineri au fost clienţii mai multor O.N.G.-uri migrând de la un O.N.G. la altul în funcţie de condiţiile de viaţa oferite. Cel mai adesea, organizaţia de la care un copil al străzii a plecat nu a urmărit traseul copilului pe la alte organizaţii şi nu a cooperat cu acestea în vederea rezolvării cazului. S-au creat astfel premisele unei migraţii necontrolate a copiilor între diversele organizaţii, ceea ce a dus la o lipsă de continuitate în abordarea unui caz şi evident la eşec în ceea ce priveşte reinserţia socială a copilului. O alta cauză o reprezintă însuşi criteriul de selecţie folosit de multe organizaţii pentru primirea copiilor în centrele rezidenţiale contribuie la crearea acestei categorii de tineri ai străzii. Majoritatea organizaţiilor preferă să se ocupe de copiii cu vârste mai mici (de regulă până la 16 ani) şi care au petrecut perioade relativ scurte în stradă, copii consideraţi a fi mai uşor de recuperat.

IV.2. Tinerii străzii – modele în socializarea “copiilor străzii”

În grupurile mixte de copii şi adulţi, tinerii ocupă cel mai adesea poziţii de lideri formali sau informali ai acestor grupuri. Chiar în cazul în care grupurile de tineri ai străzii trăiesc separat de cele de copii, interacţiunile dintre cele două tipuri de grupuri sunt foarte frecvente. Pentru copiii străzii, tinerii care trăiesc în stradă reprezintă practic societatea adulţilor. Datorită rejectării modelului parental şi al contactelor sociale reduse copiii dezvoltă adesea comportamente de imitaţie care preiau pattern-urile valorice şi comportamentale ale acestor tineri care

trăiesc în stradă. Simpla prezenţă a tinerilor străzii este pentru copii o alternativă la cele propuse de stat sau de catre O.N.G.-uri. Cel mai adesea socializarea copiilor străzii prin imitaţie este una negativă. Cerşetoria şi furtul sunt comportamente frecvente ale tinerilor străzii care sunt transmise copiilor cu care aceştia vin în contact. Dezirabilitatea acestor componente reiese din discuţiile cu adulţii. Catălin: “Nu mi-e ruşine să cerşesc chiar dacă am 22 de ani. Ce să fac, să stau pe stradă şi să mor de foame”. Costel: “Am să fur cât m-or mai ţine balamalele şi picioarele. Dacă nu mă ajută nimeni să fac altceva nu am încotro”. Eşecul adulţilor de a reuşi să supravieţuiască prin muncă influenţează negativ atitudinea copiilor faţa de muncă. Toţi tinerii cu care am discutat ne-au descris că majoritatea experienţelor lor de muncă au fost în cadrul economiei subterane, iar înţelegerile verbale de remunerare a muncii depuse au fost în cele mai multe cazuri nerespectate. Exploatarea muncii copiilor este un alt tip de comportament practicat adesea de către adulţi. Acest comportament a devenit o normă şi un model de urmat. Ca şi copil al străzii eşti obligat să împarţi câştigurile cu cei mari, iar odată depăşită această perioadă a copilăriei intri în lumea adulţilor pentru a beneficia la rândul tău de pe urma exploatării copiilor. Acest cerc vicios al socializării negative în cadrul subculturii deviante constituie un obstacol important în reinserţia socială a copiilor străzii. Valorile şi comportamentele dominante pentru subcultura străzii care fac din adulţi lideri ai grupurilor mixte sunt:

- autoritarismul, care în unele cazuri poate merge şi pâna la manifestări de violenţa;

- egoismul (Catălin: “Regula de bază e să-ţi fie ţie bine, ceilalţi nu contează”);

- experienţa corecţională;

- vechimea în stradă;

- consumul de droguri.

CAPITOLUL

V

CERCETARE APLICATIVĂ

V.1.Obiectivul cercetării

Obiectivul cercetării este:

- de a evidenţia mecanismele şi factorii conjuncturali (de mediu) implicaţi în fenomenul “copiii

străzii”;

- cunoaşterea cauzelor şi a împrejurărilor care au determinat ajungerea copiilor în stradă;

- cunoaşterea perioadei de când se află în stradă şi a regiunilor de provenienţa a acestora;

- relaţiile cu familia;

- starea de sanătate şi relaţiile cu instituţiile de profil;

- relaţia cu poliţia;

- modul de viaţa în stradă (apartenenţa la anumite grupuri, mijloace de procurare a veniturilor şi a

hranei, consumul de droguri, sexualitate etc).

V.2. Ipoteza cercetării

Dacă 37 inserţia socială a minorului în familia de origine şi prin aceasta în mecanismul social

instituţionalizat al devenirii sale, presupune absenţa unor disfuncţii, comportamental adaptative, atunci

este de presupus că odată cu apariţia acestora (consumul de droguri, alcool, ţigări, anturaj negativ,

familia monoparentală, dificultăţi financiare, etc.) este favorizat fenomenul “copiii străzii”.

V.3. Metodologie V.3.1. Observaţia directă

În faza iniţială a proiectării acestui stadiu a fost propusă observaţia 38 participativă ca metodă

ideală de culegere a informaţiilor, pentru conturarea unei perspective din interior asupra fenomenului.

Odată cu propunerea au apărut însă criticile asupra oportunităţii folosirii observaţiei

participative şi anume:

- durata îndelungată;

- dificultate în realizare datorită statutului de “copil al străzii”;

- efortul suplimentar este posibil să nu aducă un plus de cunoaştere.

În final s-a convenit să desfăşurăm observaţia directă în care poziţia cercetătorului să nu fie

dezvăluită, iar înregistrarea informaţiilor să aibă loc după părăsirea mediului de cercetare.

37 Septimiu Chelcea, Ioan Marginean, Ion Cauc –Cercetarea sociologica – Metode si tehnici, Editura Destin, Bucuresti, 1998, pag. 41

38 Milu Zlate – Introducere in psihologie, Editura Sansa, Bucuresti 1996, pag. 78

În acest scop s-a întocmit un protocol de observaţie, stabilindu-se totodată că durata minimă a perioadei de observare să fie de aproximativ două săptămâni.

V.3.2.Interviul individual

Şi în cazul interviului au existat oscilaţii între a folosi un interviu mai structurat sau unul mai puţin structurat în care importante să fie doar anumite teme de interes, urmând ca dezvoltările subiecţilor să reflecte sau nu, interesul pentru tematica propusă. S-a optat, în final, asupra interviului semistructurat, cu o tematică obligatorie şi predeterminată, deşi este greu de susţinut că influenţele situaţionale şi cele date de personalitatea intervievatorului nu au avut un rol important de jucat. În acest sens, putem spune că în fapt am avut o varietate de interviuri mai mult sau mai puţin structurate.

V.3.3.Interviul de grup

Utilizarea interviului de grup este indispensabilă atunci când vrem să cunoaştem percepţiile colective, reprezentările colective asupra unor teme de interes pentru cercetător. Date fiind particularităţile populaţiei studiate şi varietatea situaţiilor naturale în care pot fi întâlnite grupurile de copii ai străzii interviurile de grup au tins să ia forma unor discuţii libere fără a avea o temă anterior definită. Majoritatea interviurilor de grup au avut loc cu adulţi sau cu copii de o vârstă mai mare, care pot produce cu o mai mare uşurinţa un discurs coerent, interpretabil şi analizabil.

V.3.4. Analiza de conţinut

În cazul celei mai mari parţi a populaţiei ţării, percepţia asupra copiilor străzii este una mediată.

A analiza conţinuturile reprezentărilor mass-media asupra fenomenului copiii străzii revine la a

sonda percepţiile colective, atitudinile latente sau manifeste pe care societatea în ansamblul său le are faţă de acest fenomen.

În această lucrare, metodologia propusă îmbină principiile unei analize cantitative cu analiza

interpre-tativă de tip calitativ. Materialul supus analizei constă în 118 titluri de articole despre “copiii străzii” (cu referinţe directe sau implicite) apărute în perioada iunie 1995 – aprilie 1998. Acestea provin din dosarul de presă al organizaţiei “Salvaţi Copiii”, fără ca selecţia lor să fie sistematică. Ele reprezintă în mare parte articole apărute în această perioadă de timp şi care au ca univers tematic “copiii străzii”. Distorsiunile de selecţie a dosarului de presă (nu au fost selectate toate articolele din perioada respectivă) fac ca eşantionarea să nu aibă sens. Am considerat că materialul existent (cele 118 articole) ca un eşantion de disponibilitate pentru intervalul de timp aferent (1995 – 1998).

Romania Libera

35

Libertatea

31

Evenimentul Zilei

10

Tineretul Liber

10

Adevarul

5

Jurnalul National

4

Ziua

4

22

4

National

2

Tinerama

2

Curierul National

1

Zeghea

1

Dilema

1

Ultima Ora

1

AM Press

1

Meridian

1

Vremea

1

Cotidianul

1

Azi

1

*Altele (nespecificate)

1

Din punct de vedere strict metodologic, materialul respectiv nu îndeplineşte criteriile de reprezentativitate pentru a putea vorbi de o analiză asupra presei româneşti în ansamblu. Există o distorsiune clară dată de apariţia frecventă în două publicaţii: România Liberă şi Libertatea. Considerăm că din punct de vedere sociologic, chiar în condiţiile acestui eşantion de disponibilitate putem avea o imagine asupra reflectării fenomenului “copiii străzii” şi a imaginii acestora în presa românească şi în special la nivelul opiniei publice. Spunem în special la nivelul opiniei publice, deoarece, în ciuda diferenţelor ideologice dintre ziare, poziţia principalelor cotidiane naţionale asupra problematicii sociale este întrucâtva asemănătoare, dată fiind funcţia lor de reprezentare naţională. Am conceput materialul supus analizei (cele 118 articole) ca pe un hipertext, respectiv un text unitar, care are o coerenţă logică internă. Unitatea textului este dată de tema comună ce reuneşte articolele: fenomenul “copiii străzii”. Deşi titlurile aparţin unor autori (ziarişti) şi unor publicaţii diverse, tematica aleasă se situează în perspectiva aceluiaşi orizont discursiv. Vom face deci o analiză a titlurilor publicaţiilor ca şi cum reunirea acestora ar forma un text unitar, coerent, logic. În spatele acestui hipertext se află reprezentările colectivităţii despre fenomenul “copiii străzii”. Codificarea şi stabilirea schemei de categorii pentru analiza tematică au fost făcute în mod independent de către doi “judecători” în urma unor exerciţii repetate. În punctele aflate în divergenţă, stabilirea categoriilor s-a facut în urma realizării consensului. Am utilizat prelucrări statistice primare (analiza frecvenţelor), deoarece nu am avut întrunite condiţiile de reprezentativitate sau cel puţin un număr suficient de mare de articole care să permită prelucrări statistice complexe. De altfel, analiza calitativă a fost prioritară.

În condiţiile unui număr insuficient de articole, orice analiză statistică mai complexă riscă să conducă la artefacte statistice.

ANEXA 1

1. Zonele de aplicare a chestionarului

 

Număr de

Zone de aplicare a chestionarului

chestionare

01 Eroilor

14

02 Dristor

10

03 Obor

24

04 Titan

4

05 Metrou Georgian

1

06 Grozavesti

7

07 Crângasi

5

08 Cotroceni

1

09 Politehnica

7

10 Gara de Nord

54

11 Gara Basarab

6

12 Piaţa Victoriei

14

13 Brâncoveanu

7

14 Pieptănari

4

15 Piaţa Iancului

5

16 Piaţa Unirii

11

17 Tineretului

12

18 Metrou Militari

3

19 Universităţii

1

2. Zone de estimare

 

Zona

Număr de copii identificaţi

01

Eroilor

20

02

Dristor

9

03

Obor

32

04

Metrou Titan

 

6

05

Metrou Costin Georgian

 

3

06

Grozaveşti

8

07

Crângasi

5

08

Cotroceni

1

09

Politehnica

11

10

Gara de Nord

 

103

11

Gara Basarab

 

11

12

Piaţa Victoriei

 

24

13

Metrou Brâncoveanu

 

7

14

Metrou

Pieptanari

(Eroii

4

Revolutiei)

 

15 Piata Iancului

5

16 Piata Unirii

11

17 Metrou Tineretului

12

18 Metrou Militari

1

19 Piata Universitatii

2

ANEXA 2. Copiii străzii – Chestionar

În aplicarea chestionarului 39 nu se vor pune întrebări copiilor. El va petrece 2 sau 3 zile cu

copilul, punând întrebări informale acestuia. Chestionarul va fi completat mai târziu pe baza

informaţiilor oferite de copil în timpul întâlnirilor.

Chestionarul va cuprinde două părţi legate printr-un număr de identificare pe care-l va primi

fiecare copil înregistrat. Astfel:

1. Care este principala cauză care a determinat ajungerea copilului în stradă?

2. De cât timp se află copilul în stradă?

1.

zile

2. Nu ştie

săptămâni

luni

ani

3. Copilul este orfan

Da

Nu

4. Membrii familiei:

Nume şi prenume

Sex

Vârsta

Ocupaţia