Antichitatea 3

Stonehenge
2800 î.Hr. - Construirea monumentului Stonehenge în Anglia

este un monument neolitic aflat în Anglia, în comitatul Wiltshire.

Ansamblul Stonehenge este format din patru cercuri concentrice construite din pietre. Cercul
exterior (cercul Sarsen), de 33 m în diametru, este construit din 30 de blocuri imense de gresie
(megaliţi - menhire), aşezate vertical; astăzi doar 17 dintre aceste blocuri mai sunt în picioare.
Desupra acestor blocuri de piatră au fost aşezate ca nişte praguri (buiandrugi) alte blocuri
curbate (în formă de arc de cerc). În interiorul acestui lanţ exterior se află un alt cerc de
blocuri mai mic din piatră vânătă. Acestea împrejmuiesc un aranjament în formă de potcoavă,
construit tot din piatră vânătă, în interiorul căreia se află o placă din gresie mecacee, denumită
Piatra de Altar. Toată construcţia este înconjurată de un lanţ circular care măsoară 104 m în
diametru. În interior, se ridică un banc de nisip care cuprinde 56 de morminte cunoscute sub
numele de "găurile lui Aubrey" (după numele celui care le-a descoperit John Aubrey).
Terasamentul şi lanţul sunt intersectate de un Bulevard, o cale procesională lată de 23 m şi
lungă de aproape 3 km. Aproape de intrare în Bulevard se află Piatra Sacrificiului. Pe partea
opusă se află Piatra Călcâi.

Planul ansamblului astăzi

Construcţia ansamblului Stonhenge a început în anul 3.000 î.C. Este construit din pietre cu
înalţime de 6 metri şi greutate de până la 50, aduse aici probabil de la o distanţă de 322 de km
din Câmpia Salisbury din sudul Angliei. Deşi nu se ştie exact rolul ansamblului, se crede că

1
cei care au construit-o aveau cunoştinţe în astronomie, şi că ziua de 21 iunie (Solstiţiul de
vară) avea o semnificaţie deosebită, probabil religioasă.

Solstiţiu la Stonehenge

Anul construcţiei

Stonehenge este, probabil, cel mai important monument preistoric din Anglia. Nu se cunoaste
exact cand a fost construit si de catre cine. O teorie destul de cunoscuta a avansat ipoteza ca ar
fi construit de druizi, o populatie existenta in Anglia inainte de cucerirea romana.Tehnicile
arheologice moderne au demonstrat insa ca Stonehenge a fost construit cu cel putin 1000 de
ani inaintea druizilor, in anul 2950 i.C, ajungand la forma pe care o cunoastem azi in anul
1600 i.C.Cercetări din 2008 indică perioada construcţiei ca fiind 2400-2200 î.e.n.[1]

Locaţie

Ruinele megalitice cunoscute sub denumirea de Stonehenge se află în Câmpia Salisbury, la 3

km vest de oraşul Amesbury, Wiltshire, in sudul Angliei.

Sfinxul
2500 î.Hr. - Este sculptat Sfinxul

este o imagine iconică a unui leu cu cap de om şi eventual aripi, inventat de către egiptenii
Vechiului Imperiu, dar un import cultural în arhaica mitologie greacă, de unde şi-a primit
numele (gr. Σφινξ - cel care strangulează). Cel mai cunoscut este Marele Sfinx de la Giza.

2
 Civilizaţia cretană
2500 î.Hr. - Prima civilizaţie europeană (cretană) dezvoltată în insula Creta

Cea mai timpurie civilizaţie europeană de nivel înalt, civilizaţia cretană, a luat naştere în
bazinul oriental al Mării Mediterane, pe insula Creta. După declinul civilizaţiei cretane, locul
în acest spaţiu i-a fost luat de cultura miceniană, elenofonă, "bogată în aur".

Insula Creta este situată în extremitatea sudică Mării Egee împânzite de insule, între Grecia şi
Asia Mică. Este posibil ca civilizaţia cretană să fi fost rezultatul unei dezvoltări interne, dar
este mult mai probabil să fi fost stimulată de legăturile comerciale şi culturale cu Asia Mică şi
în măsură mai mică cu Egiptul.

Creta avea în jurul anului 1950 î.e.n. palate splendide, oraşe mari şi prospere, acestea fiind
probabil rezultatul atât al producţiei pe scară mare a uleiului de măsline şi a vinurilor, cât şi
urmare a comerţului practicat intens în zona de răsărit a Mării Mediterane.

Grecii au păstrat în secole ulterioare memoria grandorii cretane, dar istoria acestei civilizaţii
este învăluită în legendă. Conform celei mai cunoscute dintre ele, oraşul elen Atena trimitea
regelui cretan Minos în fiecare an, drept tribut, tineri şi fecioare, aceştia fiind sacrificaţi
Minotaurului, monstrul jumătate om, jumătate taur, din adâncul labirintului. În cele din urmă,
eroul atenian Tezeu omoară bestia şi reuşeşte să scape din labirint. Datorită legendei,
adjectivul "minoic", derivat din numele Minos, este folosit în expresia "civilizaţia minoică",
sinonim pentru "civilizaţia cretană".

În realitate, vor fi fost sacrificaţi tauri. Iar singurii expuşi pericolului erau acrobaţii, antrenaţi
să execute salturi peste tauri, prinzându-se de coamele acestora. Frescele viu colorate, pictate
pe pereţii palatului de la Knossos, ne sugereaza că membrii societăţii minoice erau optimişti,
relaxaţi şi iubitori ai plăcerilor vieţii. Se pare că populaţia era paşnică şi se simţea în
siguranţă, deoarece palatele şi oraşele nu erau fortificate şi secole de-a rândul soldaţii nu au
purtat armuri.

Palatele erau formate dintr-un şir de încăperi complicat distribuite. Se presupune că cel mai
mare palat, cel din Knossos, era reşedinţa regală, dar la fel de impresionante erau şi palatele
din Phaistos, Mania şi Hagia Triada. Palatele şi oraşele aveau apeducte şi sisteme de
canalizare. În jurul anului 1750 î.e.n., în urma unei catastrofe naturale, probabil un cutremur,
palatele au fost avariate. Dar cultura minoică avea încă resursele necesare pentru a reconstrui
totul şi mai grandios. După 1650 i.e.n. însă civilizaţia minoică, fiind trecută de apogeul
dezvoltării ei, nu a mai putut face faţă unei noi catastrofe care s-a produs în jurul anului 1450
î.e.n. Aceasta din urmă a fost probabil legată de erupţia unui vulcan care a distrus mare parte a
insulei Thera (astăzi Santorini) aflată la circa 110 km. Creta însăşi a fost devastată de
gigantica undă postseismică. Efectele cutremurului au fost resimţite probabil în tot estul
bazinului Mării Mediterane şi se presupune că distrugerea insulei Thera a dat naştere legendei
continentului scufundat în ocean, Atlantida. În urma acestei catastrofe, palatele nu au mai fost
reconstruite timp de câteva generaţii, iar civilizaţia minoică a dispărut.

S-au păstrat numeroase tăbliţe de lut datând din aceasta perioadă. Inscripţiile acestora sunt
similare primelor scrieri în limba greacă, ceea ce a susţinut prezumţia că la vremea aceea
Creta căzuse sub ocupaţia războinicilor veniţi din peninsula Pelopones (Grecia), aheii sau

3
micenienii. Aheii erau barbari care sosiseră pe teritoriul Greciei venind dinspre nord, aproape
concomitent cu naşterea civilizatiei cretane. Spre deosebire de minoici, care erau scunzi şi nu
purtau barbă, aheii erau înalţi, bărboşi şi războinici iscusiţi. Ei utilizau carele de luptă,
necunoscute cretanilor. Aheii şi-au întemeiat oraşe fortificate, fiecare oraş având câte o
citadelă sau o fortareaţă foarte bine aparată. Majoritatea acestor oraşe se aflau în Pelopones,
principala peninsulă care formează sudul Greciei. Cel mai impozant era Micene, amintit în
poeme şi legende ca fiind capitala marilor regi ahei şi a bogăţiei lor în aur. Termenul
"micenian" este utilizat de obicei când se face referire la ahei şi la civilizaţia lor din mileniul
al II-la î.e.n.

În jurul anului 1600 î.e.n, oraşele miceniene erau înfloritoare şi îşi dezvoltau propria cultură,
puternic influenţată iniţial de cultura minoică din Creta. Micenienii erau răspândiţi în aproape
tot arhipelagul din Marea Egee şi, odată cu declinul Cretei, şi-au construit o reţea comercială
profitabilă cuprinzând toată zona estică a Mediteranei. Pentru un timp, Micene pare să fi avut
statutul unei mari puteri, capabilă să negocieze pe picior de egalitate cu imperiul hittit şi cu
cel egiptean. Primele semne ale dezordinii şi declinului au apărut în secolul al XIII-lea î.e.n.

O cauză s-ar putea să fi fost suprasolicitarea forţelor proprii în razboiul împotriva Troiei.
Principalele centre miceniene au decăzut definitiv în secolul al XII-lea î.e.n. Printre alte cauze
probabile se numără şi sosirea unui alt trib elenofon, Dorienii. Deşi aheii şi dorienii au
convieţuit şi în final au devenit un singur popor, tulburările perioadei de început au determinat
migrări semnificative ale aheilor spre coasta de vest a Asiei Mici. Aproximativ în secolul al
XI-lea î.e.n. scrisul s-a pierdut, iar operele de artă au disparut. Grecia, devastată de catastrofe,
a intrat în perioada neagră a istoriei sale antice.

Hitiţi
2000 î.Hr. - Hitiţii ajung în Anatolia

Hitiţii erau un popor de origine indo-europeană, care au migrat în mileniul al III-lea î.Ch. din
teritoriile pe care le ocupau în sud-estul continentului european, în Asia Mică. Între istorici
există două teorii asupra drumului pe care l-au parcurs hitiţii, din zona unde locuiau înspre
Podişul Anatoliei: o variantă ar fi trecerea lor prin nordul Mării Negre şi traversarea Munţilor
Caucaz, iar cea de-a doua ar fi străbaterea Peninsulei Balcanice şi traversarea strâmtorilor
Bosfor şi Dardanele.

Ruinele de la Hattusa

Originile

4
Imperiul hitit

Originea indo-europeană a hitiţilor e indicată atât de picturile egiptene care îi arată ca având
părul castaniu, în contrast cu cel al egiptenilor, precum şi de afinităţile limbii lor cu cea tracă,
aşa cum au observat profesorul bulgar Vladimir Georghiev şi profesorul german S. Bugge.

Aşezarea
Aşezaţi în mileniul al III-lea î.Ch., în noua lor patrie, teritoriu cunoscut azi ca Anatolia, hitiţii
au format în scurt timp unul dintre cele mai puternice state ale vremii. Primele oraşe-cetăţi
importante, Hattuşaş, Neşa, Zalpa şi Kuşşara, au apărut încă din secolul al XX-lea î.Ch, când
unele triburi hitite au început să se impună în lupta pentru supremaţie. Regele Anitta din
Kuşşara, a fost primul din cei 29 de regi hitiţi care s-au remarcat în mileniul al II-lea în
campaniile de cuceriri. Tabarna (cca 1670 î.Ch.) a întins statul hitit spre Marea de sud, reuşind
cucerirea cetăţii Arzawa. Hattuşil I (1600 î.Ch.) a dus o importantă campanie în zona
Eufratului şi al Siriei de sud şi a reuşit să aducă o enormă pradă de război.

Imperiul hitit

Soldaţi hitiţi

Imperiul hitit a atins apogeul în timpul lui Suppiluliuma I (1375-1335 î.Ch.) şi s-a menţinut
până în vremea lui Suppiluliuma II (cca 1200 î.Ch.). În perioada 1200-1000 î.Ch. a avut loc
invazia "popoarelor mării", triburi războinice venite dinspre Europa. Suppiluliuma II a fost
trădat de regele vasal Medduwata şi a rămas singur în faţa valului uriaş de triburi care au
trecut Bosforul revărsându-se spre răsărit, astfel încât capitala hitiţilor, Hattauşaş, cade în
jurul anului 900 î.Ch.

5
Regele hitit Suppiluliuma II

În urma fostului imperiu hitit au apărut o seamă de state succesorale:în apus - lidinii, având
capitala la Sardas; frigienii, cu centrul la Gordyon; în sud - filistinii; în NV - tracii şi misienii.

Dispariţia
În sud, în zonele neatinse de invazia "popoarelor mării", s-au menţinut mici state hitite care au
căzut pe rând, pradă asirienilor. Regele acestora Sargon II, a cucerit în anul 717 î.Ch. ultima
mare cetate hitită, Karkemiş, pentru ca 6 ani mai târziu să cadă şi statul Maraş. Hitiţii înşişi au
preluat limba arameilor semitici şi, în final, dispar din istorie.

Arian
1500 î.Hr. - Arienii invadează valea Indusului
Pentru interpretarea spirituală hindu şi zoroastriană, vedeţi Arya. Pentru filmul
Bollywood numit similar, vedeţi Aryan (film).

Aryan (/ ɑːrjən /) este un cuvânt derivat din limbile indică veda şi iraniană avestan,
conform termenilor, folosiţi ca prefixe, ari-, arya-, ārya-, şi/sau formei extinse aryāna-. În
limbile vechi sanscrită şi persană, cuvântul se pronunţă arya- (/ ɑːrjə /) şi aryan. Dincolo de
aceste utilizări de auto-desemnare a proto indo-iranienilor, conotaţia de "nobil/spiritual" a fost
ataşată cuvântului în sanscrită şi persană. În lingvistică, termenul este uneori utilizat ca o
referire la familia de limbi indo-iraniene, dar este restricţionat ca utilizare la subgrupele de
limbi indo-ariene, respectiv la cele indice.

Ramses cel Mare

1304 î.Hr. - Ramses cel Mare devine faraon; extizând teriitoriile Regatului egiptean

6
Statuia lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel

Ramses al II-lea sau Ramses cel Mare a fost un faraon egiptean din dinastia 19 (1304-1237
î.Hr.) .Domnia sa de 67 ani reprezintă o epocă de prosperitate şi înflorire culturală. Ramses a
urcat pe tron la o vârstă fragedă, co-regent al tatălui său Seti I. A domnit până când a murit, la
vârsta de 96 de ani. Bătălia de la Kadesh prezintă o mare victorie asupra regatului hitit.

Primii ani
Ramses a fost fiul faraonului Seti I şi a reginei Tuya. A devenit faraon la vârsta de 16-20 ani,
în anul 1314 î.Hr.. Primii 3 ani după preluarea puterii sunt consacraţi reorganizărilor
administrative, înlăturării neglijenţelor de guvernare, manifestate către sfârşitul domniei lui
Seti I. Preocuparea majoră a politicii externe rămâne, în timpul lui Ramses II, consolidarea
imperiului asiatic al Egiptului din spaţiul palestino-sirian, direct ameninţat de expansiunea
hitiţilor. El se căsătoreşte cu o frumoasă prinţesă egipteancă,pe nume Nefertari şi cu fiica
regelui hitit,Ueret-ma-a-neferu-Ra (Cea mareaţă care vede minunăţiile lui Ra). A avut
împreună cu Nefertari şi celelalte soţii 100 de copii. Mută capitala de la Memphis la Delta,
unde a fost ridicat oraşul Pi-Ramses.

Nefertari

Moise şi Ramses

7
Se spune că el ar fi fost faraonul din Biblie care a luat pe evrei ca sclavi şi că ar fi fost învins
de către Dumnezeu prin profetul Moise. Cerecetătorii susţin că evreii erau deţinuţi ca sclavi
încă din vremea regelui Seti I. Acesta ar fi poruncit uciderea pruncilor evreilor, iar doar unul a
supravieţuit şi acesta era Moise. Moise ar fi trăit la curte împreună cu Ramses ca fraţi
(vitregi). Moise a luptat împotriva faraonului Ramses câţiva ani, prin cele 10 urgii (nenatuale
şi neobişnuite la egipteni)). În final,Moise a câştigat, faraonul Ramses pierzând o singură
bătălie, cea a Domnului (naturii) şi răscoalele evreilor şi a lui Moise. Ramses şi-ar fi pierdut
moştenitorul la tron (cel mai mare fiu al său, mort din cauza unei epidemii din cea de-a zecea
urgie). Deşi teoria pare mult mai corectă, unii susţin că normal, Moise nu a trăit mai mult de
120 ani (conform Vechiului Testament), exodul evreilor începând mult după domnia lui
Ramses. De aceea, faraonul ar fi fost ori urmaşul la tron a lui Ramses, Merneptah sau Amhose
I. Cât despre Marea Roşie, nu s-a găsit nici un soldat egiptean, nici o bucată din car egiptean
sau osemintele cailor în fundul mării.

Bătălia de la Kadesh

Ramses in lpta de la Kadesh

Ramses a fost singurul faraon care a condus cea mai mare armată egipteană, formată din
20.000 de soldaţi. A luptat contra hitiţilor în primii ani de domnie ai săi. În anul 1299 î.Hr., îi
învinge pe hitiţi în bătălia de la Kadesh. De aici, Ramses şi-a luat numele de Ramses cel
neînfricat. Bătălia a avut loc în al cincelea an de domnie. Potrivit documentelor, când soldaţii
lui erau în panică, el şi-a pus tunica şi a ucis unul după altul, arucându-i în fluviu pe hitiţi. Pe
lângă acele scene, Ramses a gravat şi strigătele duşmanilor din timpul bătăliei: :

I-am măcelărit şi i-am doborât acolo unde ei se aflau în timp ce ei îşi strigau,unul către
celălalt :I-am ucis pe toţi, nu a scăpat niciunul.Potrivit scrierilor,Ramses a poruncit taierea
mainilor mortilor ca sa-i numere pe hititii cazuti in lupta.

Domnia

8
A ridicat construcţii grandioase, inclusiv două temple la Abu Simbel, sala hipostilă de la
Karnak, fabulosul său templu mortuar Ramesseum, un colos, un mormânt şi construcţii
adiacente pentru Templul din Luxor. A avut 200 soţii şi concubine, 96 fii şi 60 fiice. În
momentul când a murit, deja trăise mai mult decât 13 dintre moştenitorii săi.

Ultimi ani
Faraonul a divorţat de Nefertari la 42 ani şi a continuat să domnească încă 24 ani singur. A
murit la o vârstă înaintată; 96 ani. A fost îngropat probabil în Valea Regilor, probabil cu o
bogăţii fabuloase, dar furate. A fost descoperit în anul 1881, de către o famile egipteană,
împreună cu celelalte mumii ale faraonilor. Mumia sa indică semne de boli, probabil de boli
ale bătrâneţii ori din cauza urgilor de pe vremea lui Moise. Ramses rămâne cel mai mare
faraon al Egiptului, împreună cu domnia sa plină de campanii de cucerire a teritoriilor
Palestinei şi cu lupta împotriva evreilor, pierdută, dar fantastică.A mai comandat construirea
unui mormant urias pentru toti fii lui.Acest complex a fost numit de catre arheologi "Marele
complex al fiilor a lui Ramses cel Mare".El a fost descoperit in anul 1976,de catre Kent Weks.

Descoperirea mumiei

Mumia faraonului Ramses II,expusa acum in Muzeul din Cairo.Veti observa usor bratele
ridicate

In anii 1890,dupa descoperirea mormantului de catre pastori a peste 40 mumii de faraoni,a

fost descoperit si mumia faraonului Ramses II.Probabil mormantul sau a fost jefuit,iar mumia
a fost transpusa impreuna cu celelalte mumii din Valea Regilor.Se spune ca atunci cand
egiptologii vremii au vazut cum mainile mumiei s-au ridicat in mod ciudat-crezand ca e vorba
despre un blestem.S-a dovedit a fi din cauza nisipului care i-a ridicat bratele din cauza medilui
uscat.

9
 A XIX-a Dinastie Egipteană
Predecesor Ramses al II-lea Succesor
Seti I Merneptah

Alfabetul fenician
1050 î.Hr. - Inventarea alfabetului fenician

este un alfabet folosit iniţial pentru scrierea limbii feniciene, dar care mai apoi a dus la
apariţia altor alfabete folosite astăzi, precum cel latin, arab, ebraic, grec şi cel chirilic.

Cele mai vechi scrieri folosind alfabetul fenician datează aproximativ din anul 1000 îC, în
inscripţii găsite în oraşele şi coloniile feniciene de pe ţărmul Mediteranei, ca de exemplu
Byblos (azi în Liban) şi Cartagina (nordul Africii).

Literele alfabetului

Alfabetul fenician este un alfabet consonantic, care nu notează vocalele; acestea trebuie
deduse din context.

Civilizaţia miceniană
1100 î.Hr. - Se prăbuşeşte civilizaţia miceniană

Civilizaţia miceniană reprezintă prima epocă importantă a civilizaţiei greceşti, fiind opera
aheilor. Termenul „civilizaţie miceniană” este pur convenţional, în sensul că nu presupune
existenţa unei unităţi nici teritoriale, nici politice. Dintre numeroasele mici state ahee, cel a
cărui capitală a fost oraşul Micene era desigur cel mai puternic (urmat de alte oraşe ca Argos,
Tirint, Pilos, Atena, Teba). Aheii sunt atestaţi în Grecia încă de prin anul 1600 î.C. În curând
ei ocupă Grecia centrală, nordul Peloponezului cu insulele din zona centrală şi sudică a Mării
Egee. Înainte de 1400 î.C. cuceresc Creta şi o jefuiesc de comori pe care le transportă la
Micene.

Ultima mare întreprindere războinică a aheilor a fost războiul contra Troiei - război a cărui
importanţă a fost mult exagerată de poemele homerice. Pe locul unei aşezări datând din
neolitic au fost construite succesiv începând din mileniul al 3-lea î.C. - de către o populaţie
amestecată în această zonă - 9 oraşe pe acelaşi loc cu acest nume. Troia era situată într-un
punct care controla strâmtoarea Hellespontului şi în plus poseda şi un teritoriu foarte
bogat,renumit şi pentru creşterea berbecilor şi cailor.O coaliţie de 28 de state
aheene,totalizând un număr de aproximativ 100.000 de luptători, îmbarcaţi pe 1200 de
corăbii,cele mai mari ducând câte 120 de oameni,sub comanda regelui Micenei, Agamemnon,
au asediat timp de zece ani Troia. Evenimentul este plasat de Eratostene în anul 1183 î.C.
După ce au cucerit oraşul şi l-au jefuit, aheii s-au retras.

10
Civilizaţia miceniană n-a durat nici şase secole. Rând pe rând palatele şi cetăţile miceniene au
fost jefuite şi distruse. Singura cetate care şi-a continuat existenţa încă multe veacuri a fost
Atena. Oraşul Micene a supravieţuit până către 1100 î.C. Cauza prăbuşirii civilizaţiei
miceniene a fost în principal determinată de invazia ultimului val de triburi greceşti ale
dorienilor, invazie în urma căreia va dispărea - pentru o perioadă de cinci secole - şi scrierea
în Grecia.

Cartagina
814 î.Hr. - Intemeirea Cartaginei

(din limba feniciană Qart-Hadasht, "Noul oraş", scris fără vocale precum în toate limbile
semitice drept QRT HDŠT, ‫حدشة‬- ‫ قرة‬sau ‫)קרת חדשת‬, a fost un oraş antic în Nordul Africii,
localizat în partea estică a Lacului Tunis, în prezent un cartier al oraşului modern Tunis din
Tunisia. Limba vorbită de cartaginezi se numea punică, fiind una din limbile semitice antice,
care provenea din limba vorbită de fenicieni.

Cartagina (sau "Cartago") a fost fondat de comercianţii fenicieni şi, conform legendei, de
prinţesa Dido (sau Elisa), sora lui Pigmalion. Colonia a ajuns să aibă o importanţă economică
mare ce rivaliza cu cea a metropolelor feniciene. În jurul ei s-a format Imperiul Cartagian, cea
mai mare forţă maritimă din Mediterana Occidentală până la Războaiele Punice cu Imperiul
Roman.

Oraşul a fost alimentat cu apă printr-un apeduct lung de 132 km, construit între anii 120-131
d.C., care aducea apă proaspătă din masivul muntos Djebel Zaghouan. Resturi ale acestui
vechi apeduct roman se mai văd şi azi la Mohammédia (la sud de Tunis).

Situl arheologic Cartagina este înscris pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO

Olimpiada
776 î.Hr. - Prima Olimpiadă

este perioada de timp dintre două jocuri olimpice. Termenul provine din limba greacă Olimp
care este un munte cu altitudinea de 2.917 m deasupra n.m. din Grecia. Olimpiada la vechii
greci a durat la fel patru ani. Prima olimpiadă conform izvoarelor istorice a fost în anul 776
î.Hr. De la acest an începe numărarea anilor la greci, după alte izvoare olimpiada a început
mult mai devreme. Termenul de olimpiadă din perioada mai nouă, consideră anul 1896 ca
primele jocuri olimpice.

11
 750 î.Hr. - Apariţia celţilor în Europa
centrală
Numele "celt" denumeşte pe oricare dintre popoarele antice care foloseau una dintre limbile
celtice, (care formează o ramură a limbilor indo-europene), dar la fel de bine poate să
denumească alte popoare a căror limbă vorbită este necunoscută dar care au legături culturale
cu lumea celtică, legături dovedite prin descoperirile arheologice. Teoriile istorice afirmă că
aceşti factori indică originea comună, dar teorii recente ale influenţelor culturale asupra
popoarelor indigene au fost sprijinite de curând de studiile genetice.

Deşi cuceririle romane au făcut ca celţii continentali să adopte cultura romană, dezvoltarea
creştinismului celtic în Irlanda şi Marea Britanie a adus o renaştere medievală a culturii
celtice între anii 400-1200. Interesele anticarilor din secolul XVII a dus la dezvoltarea şi
afirmarea termenului celt, şi dezvoltarea naţionalismului a dus la o revigorare celtică în
secolul XIX în zonele în care limbile de origine celtică mai erau încă vorbite.

În zilele noastre, prin "celtic" sunt de cele mai multe ori descrise culturile şi limbile din
Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor, Cornwall, Insula Man şi regiunea Bretania (Bretagne) din
Franţa. (Vezi şi articolul Celţii moderni).

Războaiele persane sau Războaiele

medice
au fost o serie de conflicte militare dintre lumea Greciei antice şi Imperiul Persan. Aceste
războaie s-au desfăşurat între aproximativ 500 î.Hr. şi 448 î.Hr..

Darius I, pe un vas grecesc

12
La mijlocul secolului VI î.Hr., Imperiul Persan întemeiat atunci de Cirus II a intrat în contact
cu grecii din Europa, după ce a subjugat Ionia. Darius I a extins imperiul său asupra văii
Indusului, apoi generalul său Megabaze a supus Tracia şi Macedonia, care au devenit tributare
Marelui Regat persan. În anul 501 î.Hr. ionienii se răscoală, sprijiniţi de Atena. Darius
hotărăşte să pedepsească Atena, iar în 490 î.Hr. trimite o flotă puternică sub comanda lui Datis
şi a lui Artaferne. Atenienii tocmai restabiliseră democraţia prin reformele lui Clistene, dar
aristocraţii şi partizanii Pisistrazilor, nemulţumiţi, s-au aliat cu perşii şi, după ce aceştia au
părăsit Eubeea, tiranul răsturnat Hipias i-a condus pe perşi la Marathon.

Bătălia de la Termopile

În faţa ameninţării de invazie a perşilor, atenienii i-au chemat în ajutor pe spartani, care însă,
sărbătorind atunci carneia (sărbătoarea agrară a lui Apolo Carneios, protector al turmelor), şi-
au amânat plecarea. Miltiades a obţinut ca cei nouă strategi numiţi o dată cu el să-i cedeze
comanda, care era înnoită în fiecare zi. El a aşteptat propria sa zi de comandă (13 septembrie
490 î.e.n.) pentru a lansa asupra perşilor pe hopliţii greci. Perşii au fost înfrânţi şi aruncaţi în
mare. Ei au încercat atunci să surprindă Atena, lipsită de apărători, dar era prea târziu, căci
învingătorii se întorseseră, în fugă, la cetatea lor. Flota barbară şi-a ridicat pânzele, umilită
pentru prima dată.

Darius s-a decis apoi să dea o lovitură puternică Atenei. Timp de trei ani, el a făcut pregătiri
pentru o nouă expediţie de anvergură, dar a renunţat la planul său din cauza unei rebeliuni a
egiptenilor. El a murit, lăsând fiului şi urmaşului său Xerxes sarcina de a răzbuna onoarea
perşilor.

13
Hoplit grec

Când s-a urcat pe tron, în anul 486 î.Hr., prima grijă a lui Xerxes a fost să-i supună pe
egiptenii revoltaţi, apoi a hotărât să pornească împotriva Greciei în fruntea unei armate
puternice: Herodot dă cifra fabuloasă de 2641610 de oameni, cifră pe care Cresias, care a fost
medic la curtea urmaşilor lui Xerxes a redus-o la 800000 de oameni. El a pornit la drum în
primăvara anului 480 î.Hr., a traversat Hellespontul pe un pod de vase şi, sprijinit de o flotă
puternică, a coborât spre Grecia prin Tracia şi prin Macedonia. Grecii au încercat zadarnic să-l
oprească pe invadator la intrarea în Tessalia. Ei au renunţat la acest plan şi s-au retras în
spatele Termopilelor, unde l-au lăsat pe regele Leonida în fruntea unei trupe mici, care a
rezistat eroic invadatorilor.

Puternica flotă persană a înaintat în golful de la Salamina, în timp ce infanteria persană ocupa
Atica şi incendia Atena, părăsită cu totul de locuitorii săi. Flota a fost însă în cele din urmă
distrusă, iar Xerxes a fugit la Sardes pentru a scăpa cu viaţă (29 septembrie 480 î.e.n.), lăsând
generalului său, Mardonius, sarcina de a continua războiul pe uscat cu o armată de 300000 de
oameni. Mardonius a fost învins la Plateea de grecii uniţi. În aceeaşi zi grecii au repurtat o
importantă victorie navală asupra flotei persane lângă Micale, în Ionia. Conflictul dintre greci
şi perşi n-a luat sfârşit decât prin victoria lui Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.) asupra lui
Darius III Codommanos şi cucerirea Imperiului Ahemenid de către eleni.

Războiul peloponesiac
Determinat de lupta pentru hegemonie în Grecia, acest conflict a opus Sparta (conducătoare a
Ligii peloponesiace) Atenei (care se afla în fruntea Ligii de la Delos). Ambele tabere au
utilizat toate rezervele materiale şi umane de care dispuneau, ceea ce va duce la secătuirea
potenţialului lor militar şi economic. Pretextul războiului l-a reprezentat asedierea coloniei
Corintului, Potideea, de către Atena. Corintul cere ajutor Spartei, iar Atena ia măsuri dure
împotriva Megarei, aliată a Corintului, căreia îi interzice comerţul cu oraşele Ligii de la
Delos. Operaţiunile militare se desfăşoară în special sub forma invaziilor pustiitoare ale
spartanilor şi aliaţilor acestora împotriva Atenei şi a zonelor care îi rămân fidele. Distrugerile
au fost amplificate de marea epidemie de ciumă, care afectează grav Atena (429 î.Hr.), liderul
atenian Pericle numărându-se şi el printre victime. Conflictele interne din Atena, dar şi
gravele neînţelegeri ale acesteia cu aliatele sale din Liga de la Delos au amplificat dezastrul.
Una dintre cele mai grave înfrângeri suportate de Atena în timpul războiului peloponesiac a
fost bătălia de la Asinaros, lângă Siracuza (413 î.Hr.), în urma căreia generalii atenieni sunt
executaţi împreună cu 12 000 de cetăţeni soldaţi ai Atenei. După o ultimă înfrângere, la Aigos
Potamos (în 405 î.Hr.), Atena este obligată să-şi predea flota spartanilor şi să-şi dărâme
fortificaţiile în anul următor. Imperiul atenian format în secolul al V-lea î.Hr. era definitiv
distrus, toate posesiunile maritime ale atenienilor, cu excepţia insulei Salamina, fiind pierdute.

• Cauze ale conflictului: rivalitatea între liga peloponesiacă- liga delio-attică

• Cauze “publice”:
o Conflict Atena- Corint, referitor la Corcyra (437-433)
o Conflict Atena- Corint, referitor la Potideea (433-429)
o Conflict Atena- Megara (432)

Faze ale conflictului

14
Războiul lui Archidamos (431-421)

• Caracteristici: invazii spartane în Attica

• Conflicte periferice (în Chalcidica, Sicilia)
• Dispariţia lui Pericles (429), lupta pentru putere la Atena, între Cleon şi Nicias
• Pacea lui Nicias (Sparta-Atena): 421, menţinerea stării de lucruri anterioară războiului;
recurgerea la arbitraj în caz de conflict

421 - 404

• Creată Liga argiană (Argos, Elis, Mantineea)

• Alianţa Sparta-Theba, 421/420
• Alianţa Atena-Liga argiană, 420
• Expediţia ateniană în Sicilia, 415-413, soldată cu dezastrul atenian
• Răscoala aliaţilor şi lovitura de stat oligarhică la Atena, 411
• Alianţa Spartei cu Persia
• Victoria Atenei la Insulele Arginuse, 406
• Victoria spartană la Aigos Potamos, 405; 404, destrămarea imperiului atenian,
instaurarea regimului celor 30 de tirani la Atena

218 î.Hr. - 202 î.Hr. - Hannibal invadează Roma pe elefanţi,

dar în 202 î.Hr. este înfrânt şi se sinucide in 183 î.Hr.
Hannibal (247 î.Hr. - 183 î.Hr.) a fost om de stat şi general cartaginez, considerat unul dintre
cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie şi unul dintre cei mai mari duşmani ai
Republicii Romane.

Cariera timpurie
S-a născut în nordul Africii şi a fost fiul lui Hamilcar Barcas. (Barcas era o poreclă care
însemna Fulgerul, având în vedere slabiciunea lui pentru atacurile rapide). Din anul 237 î. Hr.
îşi însoţeşte tatăl în Spania; participă alături de acesta, apoi după moartea lui din 229 î.Hr.,
alături de Hasdrubal, la construirea imperiului colonial punic din Hispania. Potrivit legendei,
la vârsta de 9 ani, Hannibal (Graţia lui Baal) este pus de tatăl său, neconsolat de înfrângerea
suferită de Cartagina în primul război punic, să jure ură veşnică romanilor.

Hannibal

La moartea lui Hasdrubal, forţele cartagineze din Spania îl aleg, în 224 î.Hr. pe Hannibal în
calitate de comandant suprem. A perfecţionat sistemul de cooperare în luptă între cavalerie şi
infanterie, a dovedit în practică importanţa unui sistem eficient de recunoaştere şi transmitere

15
a informaţiilor, rolul unei ofensive hotărâte. Strateg şi tactician genial, bun organizator,
conducător care a reuşit să insufle, prin calităţile şi exemplul personal, armatelor de mercenari
comandate o încredere absolută. Diplomat clarvăzător şi om politic lucid, Hannibal a fost
considerat de către romani drept duşmanul lor cel mai aprig din întreaga istorie.

El rămâne cea mai strălucită personalitate a existenţei de peste jumătate de mileniu a

Cartaginei. Istoricul roman Titus Livius îl descrie în opera sa Ab urbe condita (De la
întemeierea Romei): "...nicicând n-a fost pe lume un om mai bine înzestrat cu însuşiri atât de
felurite - şi de a asculta şi de a porunci. Când înfrunta primejdiile, Hannibal era cel mai
cutezător dintre toţi, iar în toiul pericolelor dovedea cea mai mare chibzuinţă. Nu-i isovea
trupul nici un fel de trudă (...) Hannibal era deopotrivă de răbdător şi la frig şi la arşiţă,
cumpătat la mâncare şi băutură, după care nu jinduia niciodată (...) Mulţi l-au văzut adesea pe
Hannibal odihnindu-se pe pământul gol, acoperit numai cu o mantie soldăţească, în mijlocul
străjerilor la posturile de veghe (...) În luptă pornea cel dintâi şi ieşea din încăierare cel din
urmă."

Cucerirea în 219 î.Hr., după un asediu de 8 luni, a oraşului iberic Saguntum, în pofida
protestelor Romei, şi traversarea fluviului Ebru, în vederea supunerii întregii peninsule, au ca
urmare declaraţia de război romană adresată Cartaginei. Această declaraţie de război a dus la
izbucnirea celui de-al doilea război punic.

Al doilea război punic (218—202 î.Hr.)

Ruta invaziei lui Hannibal

Hannibal străbate în august 218 î.Hr., cu o armată de 50.000 de pedeştri, 9.000 de cavaleri şi
37 de elefanţi, Munţii Pirinei, forţează trecerea râului Rhôn în Gallia şi dejoacă toate
tentativele romane de a-i bara drumul. În toamna anului 218, traversează în numai 15 zile, dar
cu pierderi grele, culmile înzăpezite ale Alpilor, pătrunzând în octombrie 218, cu cei 26.000
de soldaţi care i-au mai rămas, în Câmpia Padului, în nordul Italiei.

Rapiditatea şi insolitul manevrelor lui Hannibal au zădărnicit planurile romane care urmăreau
concentrarea a două armate, una în Sicilia, pentru a debarca în Africa de Nord, şi alta la Pisa,
pentru a trece în Spania. Cea de-a treia armată, alcătuită în grabă, a încercat zadarnic să-l
împiedice pe Hannibal să traverseze Rhônul şi să pătrundă în Peninsula Italică.

16
Fapta vitejească a lui Hannibal trecând Alpii cu elefanţi de război a curs drept o legendă
europeană: detaliu după o frescă: ca. 1510, Muzeul Capitoliului, Roma

Bătălii

În încercarea de a-şi găsi aliaţi, face curte oraşelor greceşti din Italia. Celţii, plini de ură
împotriva Romei, care tocmai îi alungase din Italia de Nord, i-au facilitat armatei lui Hannibal
trecerea. Îşi completează armata cu ajutorul triburilor din sudul Italiei şi după ce înfrânge în
noiembrie 218 î.Hr pe râul Ticinus armata consulului Publius Cornelius Scipio (tatăl lui
Scipio Africanul), în decembrie, înfrânge armata consulului T.Sempronius Longus pe râul
Trebia. Urmărind în primul rând distrugerea hegemoniei Romei în Italia prin desprinderea
aliaţilor ei, Hannibal se va prezenta acestora drept eliberator al populaţiilor şi cetăţilor italice
de sub jugul roman.

În martie 217 î.Hr. traversează Apeninii şi pătrunde în Etruria. În timpul acestor evenimente
îşi pierde un ochi. Pe malul nordic al Lacului Trasimene, Hannibal surprinde şi nimiceşte, la
24 iunie, armata consulului Gaius Flaminius, care cade în luptă alături de alţi 15.000 de
soldaţi faţă de numai 1.500 de soldaţi pierduţi ai lui Hannibal.

Dictatorul roman Fabius Maximus este numit la scurt timp şi Cunctator (Zăbavnicul) pentru
tactica sa de a evita o luptă deschisă cu armata cartagineză. Politica de temporizare promovată
timp de şase luni de dictator, devastările punice din Italia centrală şi meridională îi determină
pe cei doi consuli nou aleşi, Lucius Aemilius Paullus şi Gaius Terentius Varro, să angajeze în
august 216 î.Hr., la Cannae, în Apulia, o nouă confruntare deschisă cu Hannibal.

Slăbind centrul şi oferind atacului roman iluzia unei victorii uşoare, Hannibal reuşeşte, graţie
solidităţii flancurilor şi a manevrei de învăluire a cavaleriei, să obţină completa încercuire a
armatei romane, care era dublă ca efectiv. Pe câmpul de luptă rămân între 50.000 - 60.000 de
soldaţi romani morţi, cea mai gravă înfrângere militară din istoria Romei
republicane.Hannibal a pierdut doar vreo 6000 de soldati ceea ce arata proportiile catastrofei
pentru romani. Această bătălie a devenit model al bătăliei de învăluire în istoria artei militare.

În urma acestei victorii, după ce Roma refuză orice tratative de pace, Hannibal pătrunde în
Campania, raliindu-şi triburile samniţilor şi Capua, cel mai strălucit oraş al regiunii. Alte
numeroase populaţii italice şi oraşe precum Nola, Neapolis şi Cumae, rămân fidele alianţei
romane. În 215 î.Hr. Cumae rezistă atacului cartaginez, în schimb oraşele greceşti din sudul
Italiei - Locri şi Crotona - îşi deschid porţile în faţa lui Hannibal. Victoria de la Cannae este

17
urmată de o serie de succese diplomatice de răsunet. Filip al V-lea al Macedoniei încheie o
alianţă cu Hannibal declarând război Romei. Siracuza trece în tabăra anti-romană. Tarentul,
urmat de Metapont şi de Thurioi, se alătură, în anii 213-212, punilor. Din 212-211 însă,
balanţa de forţe începe să se încline lent, dar inexorabil, în favoarea Romei.

Impas

În pofida superiorităţii lui Hannibal pe câmpul de luptă, depărtarea de bazele de aprovizionare

din Africa de Nord şi Spania, dominaţia maritimă romană, tenacitatea şi puterea de rezistenţă
latină au măcinat treptat forţele cartagineze de pe pământul italic. Hannibal a subapreciat
sistemul hegemioniei italice. În anul 212 î.Hr. Siracuza este cucerită de romani, iar
diversiunea de mare anvergură a lui Hannibal din 211 î.Hr., când apare sub zidurile Romei
(Hannibal ad portas), nu îi poate obiga pe romani să ridice asediul oraşului Capua, care este
cucerit şi aspru pedepsit.

"Ştii să învingi, dar nu ştii să profiţi de victorie!" - acesta este reproşul pe care i l-a adresat
fratele său lui Hannibal pentru că şi-a lăsat armata să lâncezească în luxul din Capua, în loc să
atace Roma imediat după victoria de la Cannae.

Sfârşitul războiului

Scipio Africanul

Printr-o abilă diplomaţie, Roma reuşeşte să găsească, în Liga Etoliană şi Pergam, aliaţi fideli
în primul război macedonean (215 î.Hr. - 205 î.Hr.), obligându-l pe Filip al V-lea să se
consacre, în excusivitate, operaţiunilor militare din Grecia. În anul 210 î.Hr., un nou general
roman, în vârstă de numai 25 de ani, este numit comandant suprem al forţelor din Spania,
eliminând până în 206 î.Hr. orice rezistenţă punică în Peninsulă. Istoriografia romană a făcut
din Scipio Africanul contraponderea ideală a comandantului cartaginez. Tot mai izolat pe
pământul italic, Hannibal apelează la ajutorul fratelui său Hasdrubal. Acesta, cu ultima mare
oaste punică din Hispania, reface drumul lui Hannibal dar, ajuns în Italia centrală, este
surprins de forţele celor doi consuli - Marcus Livius Salinator şi Gaius Claudius Nero - la râul
Metaurus, pierzând în bătălie întreaga armată şi propria-i viaţă (207 î.Hr.).

Redus la defensivă în sudul Italiei, Hannibal este rechemat în 203 î.Hr. în Africa, după
victoriile repurtate aici de Scipio Africanul. La capătul a 16 ani de lupte, Hannibal părăseşte
neînfrânt pământul Italiei. La Zama însă, în Tunisia, în ultima bătălie a celui de-al doilea
război punic (202 î.Hr.) Hannibal este înfrânt de Scipio, Cartagina semnând, în anul următor,
tratatul de pace.

18
Exilul şi moartea
Hannibal schiţează un program de reforme economice, fiscale, constituţionale, vizând
refacerea puterii cartagineze, dar animozitatea oligarhiei şi presiunile Romei îl obligă în 195
î.Hr. să se refugieze la curtea lui Antiochos al III-lea, suveranul Regatului Seleucid, unde
încurajează ostilitatea împotriva romanilor.

La începutul războiului lui Antiochos al III-lea împotriva Romei (192 î.Hr.), Hannibal susţine,
fără succes, ideea purtării luptelor pe solul italic. După înfrângerea seleucidă de la Magnesia
(190 î.Hr.), după o serie de pelegrinări, Hannibal se refugiază la curtea regelui Bitiniei,
Prusias I. Conduce flota acestuia la victoria în războiul împotriva Pergamului (184 î.Hr.) dar,
după înfrângerea Bitiniei, pentru a nu cădea în mâinile romanilor, care ceruseră predarea lui,
se sinucide la Libyssa, în 183 î.Hr. Moare în acelaşi an ca şi rivalul său Scipio Africanul.

Lista bătăliilor
Al Doilea Război Punic
Ticinus – Trebia – Lacul Trasimene – Cannae –
Nola, I – Nola, II – Nola, III – Capua, I – Silarus –
Herdonia, I – Upper Baetis – Capua, II – Herdonia,
II – Numistro – Asculum – Baecula – Grumentum –
Metaurus – Ilipa – Crotona – Bagbrades – Zama

• 218 î.Hr.

Bătălia de la Ticinus - Hannibal învinge romanii conduşi de Publius Cornelius

Scipio.
Bătălia de la Trebia - Hannibal învinge romanii conduşi de Titus Sempronius
Longus.

• 217 î.Hr.

Bătălia de la Lacul Trasimene - Într-o ambuscadă, Hannibal distruge armata romană

a lui Gaius Flaminius, care este ucis.

• 216 î.Hr.

Bătălia de la Cannae - Hannibal distruge armata romană condusă de Lucius Aemilius

Paullus şi de Gaius Terentius Varro în ceea ce este considerată una dintre cele mai mari
capodopere ale artei tactice militare
Prima bătălie de la Nola - Generalul roman Marcus Claudius Marcellus ţine piept
unui atac al lui Hannibal.

• 215 î.Hr.

A doua bătălie de la Nola - Marcellus respinge din nou un atac al lui Hannibal.

• 214 î.Hr.

19
 A treia bătălie de la Nola - Marcellus luptă într-o bătălie indecisă cu Hannibal.

• 212 î.Hr.

Prima bătălie de la Capua - Hannibal învinge consulii Q. Fulvius Flaccus şi Appius

Claudius
Bătălia de la Silarus - Hannibal distruge armata romanăa praetorului M. Centenius
Penula.
Prima bătălie de la Herdonia - Hannibal distruge armata romană a praetorului
Gnaeus Fulvius.
A doua bătălie de la Capua

• 210 î.Hr.

A doua bătălie de la Herdonia - Hannibal distruge armata romană condusă de

Fulvius Centumalus, care este ucis
Bătălia de la Numistro - Hannibal îl învinge pe Marcellus

• 209 î.Hr.

Bătălia de la Asculum - Bătălie indecisă între Hannibal şi Marcellus

• 207 î.Hr.

Bătălia de la Grumentum - Generalul roman Gaius Claudius Nero luptă într-o bătălie
indecisă cu Hannibal

• 204 î.Hr.

Bătălia de la Crotona - Hannibal luptă împotriva generalului roman Sempronius în

sudul Italiei.

• 202 î.Hr.

Bătălia de la Zama (19 octombrie) - Scipio Africanul îl învinge decisiv pe Hannibal

în Africa de Nord, sfârşind al doilea război punic

Hannibal în filme

An Film Note

2
Hannibal the Conqueror(Anuntat) Protagonist Vin Diesel
008

20
2
The Phantom of the Opera
004

2
The True Story of Hannibal Documentar britanic
005

2
Hannibal: The Man Who Hated Rome Documentar britanic
001

1
The Great Battles of Hannibal Documentar britanic
997

Italian; Protagonist Victor

1960 Annibale
Mature

1 Britanic; Protagonist Howard

Jupiter's Darling
955 Keel

1 Scipio Africanus - the Defeat of Hannibal (Scipione

Italian
939 l'africano)

1
Cabiria Italian
914

Scipio Africanul a fost un mare strateg în cursul istoriei. Şi-a dobândit faima cucerind portul
Cartagina şi obţinând numeroase victorii în Spania. Scipio a dobândit numele de "Africanul"
pentru că el a înfrânt armata lui Hannibal în bătălia de pe câmpia Zama.

Marele Zid Chinezesc

214 î.Hr. - Construirea Marelui Zid Chinezesc

(chineză 万里长城/萬裡長城, Wànlĭ Chángchéng „10.000 Li lungime a zidului“; de

asemenea chin. 中国长城/中國長城, Zhōngguó Chángchéng „Lungimea zidului“ ) este o
construcţie strategică de mii de kilometri lungime cu rol de apărare. Zidul a fost construit cu
scopul de apărare a graniţei imperiului chinez contra atacurilor popoarelor nomade din nordul
Chinei. Este o construcţie gigantică considerată după volum ca cea mai mare de pe glob, cu o
lungime controversată, după datele mai recente ar fi avut o lungime de 6 350 km, zidul

21
principal având 2 400 km lungime. Zidul a fost construit după un sistem care leagă între ele
mai multe fragmente de vârstă diferită. Lungimea zidului declarată de China se consideră
exagerată, la 10 000 de unităţi Li de lungime, se consideră în calcul 1 Li = 575,5 m ceace ar
corespunde cu ca. 5.755 km.

Istoric

Marele Zid Chinezesc (văzut iarna) - este una dintre cele mai îndrăzneţ şi impunătoare
construcţie realizată vreodată de om

Cele 24 de turnuri de observaţie din dreptul localităţii Jinshanling, reconstruite în Epoca Ming

Prima porţiune a zidului a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului V î.e.n. în
timpul dezbinării Imperiului chinez (475 - 221 î.H ) cu scop de apărare împotriva nomazilor
din nord. In anul 214 î.H lasă împăratul Qin Shi Huangdi, să de contruiască prima parte a
zidului de la fluviul Galben ca apărare faţă de poprului nomad Xiongnu (numiţi în Europa
huni). Spre deosebire de zidul construit mai devreme care se întinde şi în văi, zidul acesta era
construit numai pe crestele munţilor.Din lipsă de argilă s-a folosit la construcţia zidului numai
piatră aşezată pe straturi. Din acele timpuri zidul a fost mereu reclădit, atingând în timpul
diastiei Ming lungimea maximă. In anul 1493 a început împăratul Hongzhi construcţia zidului
dinastiei Ming care servea ca apărare contra mongolilor şi pentru o supraveghere mai bună a
drumurilor comerciale, ca porţiunea centrală a drumului mătăsii. Pe crestele munţilor
începându-se o construcţie deosebit de costisitoare. Mortarul folosit era produs din piatră de
calcar arsă amestecat cu amidonul din orez. La construcţia interioară a zidului se folosea un
amestec de argilă nisip şi piatră cioplită. Grosimea zidului este foarte diferită astfel de
exemplu în regiunea Peking, zidul are o grosime între 4 şi 8 m, la coama zidului 8 iar la bază
10 m grosime, La intervale de câteva sute de metri s-au construit turnuri de 12 m înălţime cu
rolul de observare, transmitere de signale şi depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat ca.
25 000 de asemenea turnuri integrate în zid şi 15 000 de turnuri pentru signale care făceau
legătura cu capitala situată lângă Kashgar. Codul de semnale era simplu, dacă se observa
agresorul se făcea foc în turn. Construcţie gigantică a lumii antice, Marele Zid Chinezesc
masoară 10 000 de kilometri lungime, fiind şi astăzi “cel mai lung zid de pe Terra”. Nu se ştie
cu exactitate care din formaţiunile statale chineze a hotărât înconjurarea teritoriului sau cu
valuri de pământ şi piatră. Pentru a-şi proteja statul pe care îl unificase, primul împarat al

22
Chinei, Qin (221-210 i.Hr.) porunceşte să fie legate între ele fortificaţii clădite de predecesorii
săi. Astfel va înainta atât spre est cât şi spre vest, pe o lungime totală de circa 5.000 kilometri,
realizând cel mai lung zid ce va deveni, ulterior, celebru. În timpul următoarei dinastii, Han
(206-220 i.Hr.), zidul a fost din nou prelungit spre est şi spre vest până la o lungime de 10.000
kilometri lungime. Suferind stricăciuni mari de-a lungul unui mileniu, Marele Zid Chinezesc a
fost refăcut pe circa 6400 kilometri în timpul dinastiei Ming (1368-1644), dinastie ce a fixat şi
capitala statului la Beijing (forma în care s-a păstrat până astăzi). Şerpuind pe crestele
munţilor şi ale dealurilor, dar şi prin văile adânci, zidul, prevăzut din loc în loc cu forturi cu
aspect paralelipipedic şi turnuri înalte de aparare, are o înălţime de 8 metri şi o lăţime de 6,5
metri. Pavat cu piatră, era folosit ca şosea strategică dar şi ca drum comercial.

Lăsat în paragină începând cu secolul al XIX-lea, Marele Zid Chinezesc a fost luat sub
protecţie guvernamentală din 1952, fiind declarat monumet istoric al Chinei. Cu toate astea,
numai o mică porţiune din zid a fost reabilitată şi accesibilă turiştilor)

Spartacus
(n. ? - d. 71 î.Hr.) a fost conducătorul celei de-a III-a răscoală a sclavilor (74 î.Hr.-71 î.Hr.),
care a avut loc în Italia. A fost cel mai renumit gladiator roman[necesită citare].

Viaţa de gladiator

Spartacus a fost conducătorul răscoalei sclavilor din Italia în anul 73 î.Hr.. Născut în Tracia, a
luptat în rândurile soldaţilor romani, dar în cele din urmă, a fost prins şi vândut ca sclav.
Acesta este dus la şcoala de gladiatori, din Capua, devenind un mare gladiator. Acolo se
îndrăgosteşte de soţia lui Lucius Cornelius Sulla Felix, numită Valeria, dar nu se căsătoreşte
cu ea, relaţia rămânând ascunsă. Valeria şi Spartacus au avut un copil numit Postumia.

Gladiatori

Răscoala sclavilor

Hotărând să devină liber, Spartacus evadează împreuna cu cei 70 de tovarăşi din şcoala de
gladiatori din Capua, organizand la scurt timp o armata care numara 40.000 de oameni,
ajungând apoi la 60.000 de oameni. Acesta a dat mai multe lupte împreuna cu alţi 2 sclavi,
Crixus şi Oinomanus cu romanii, zdrobind 4 legiuni, învingandu-l pe generalul Publius
Varinus. Dorind să ajungă în Sicilia şi să o elibereze de dominaţia romană, acesta convinge
nişte piraţi să-l treaca in Sicilia, dar aceştia îl înşeală şi pleacă când în zorii zilei.

23
Crassus şi Spartacus

Un nou general roman, avea de gând să-l prindă pe Spartacus, însuşi Crassus. Crassus a
hotărât să-i taie calea lui Spartacus, închinzând făşia îngustă de pământ, istmul, cu un şanţ
adânc şi cu intărituri. Din nou Spartacus s-a dovedit isteţ: a umplut şanţul cu trupurile celor
ucişi şi cu cadravele cailor morţi şi a trecut! Au ajuns la Brundisium, dar o parte dintre sclavi,
conduşi de Castus şi Gannicus, au plecat. O lupta grea îi aştepta, ne spune Plutarh. După mai
multe înfrangeri contra sclavilor, în cele din urmă, cu o uriaşă armată romană, i-a inconjurat
pe sclavi, fiind ucişi 13.000 de sclavi, printre care Crixus si Oinomanus.

Moartea

Trupele generalilor Pompei şi Lucculus au învins sclavii. Nereuşind sa treacă in Sicilia, rănit
si înfruntand ploaia de săgeţi, cu ultimele sale forţe, îi ucide 2 centurioni şi încearcă să-l ucida
pe Crassus, dar blocat de soldaţi, este ucis în cele din urmă in luptă, in anul 71 î.Hr. Ceilalţi
6.000 de sclavi care au supravieţuit au fost crucificaţi pe drumul de la Capua din Roma (Via
Appia). Pentru istoricii romani, Spartacus rămâne pentru Roma, ca cel mai mare duşman al
Romei, după Hannibal şi cel mai bun gladiator roman.

Moartea lui Spartacus

24
Gladiatori Jean-Leon Gerome Pollice

Marcus Licinius Crassus Dives

(n. 115 î.Hr./114 î.Hr.-53 î.Hr.) a fost un politician din timpul republicii romane fiind renumit
pentru averea sa. Capacitatea lui politică şi militară nu sunt însă la nivelul posibilităţilor sale
financiare.

Biografie

Crassus provine dintr-o familie patriciană bogată a căror membrii au avut funcţii de stat
importante în timpul celui de-al II-lea război Punic [1]. Tatăl său Publius Licinius Crassus a
fost consul (97 î.Hr) şi cenzor (89 î.Hr.) fiind omorât în timpul conflictului dintre Gaius
Marius, Lucius Cornelius Cinna, conflict politic în care preia Lucius Cornelius Sulla puterea
de politică.

Tânărul Crassus reuşeşte să scape din acest conflict cu viaţă, şi va lupta ca ofiţer[2] într-un
război civil din Spania de partea lui Sulla care se va reîntoarce la Roma. Crasus devine şi mai
bogat prin diferite afaceri câştigate prin instruirea sclavilor ca gladiatori.

Deja în timpul refugiului său în Spania deţinea deja Crassus o avere de 300 de talanţi [3]

25
După ce în anul 73 a fost pretor, Crassus este ales comandant suprem a trupelor militare
romane pornite contra revoltei sclavilor conduşi de Spartacus revoltă pe care după lupte grele
reuşeşte să o înăbuşe (71 î,Hr.).

Sclavii prinzionieri vor fi răstigniţi de-a lungul drumului Via Appia [4].

Impreună cu rivalul său „Gnaeus Pompeius Magnus” devine consul cu care împreună vor
emite legi pentru siguranţa statului roman. Până la alegerea lui în primul triumvirat, [5]Crassus
nu are prea multă influenţă din punct de vedere, politic, şi funcţia de triumvir o dobândeşte
prin plătirea datoriilor lui „Caesar”. A avut un fiu Publius Licinius Crassus general in armata
lui Caesar.

Caesar caută să aplaneze rivalitatea crescândă dintre Crassus şi Pompei, Crassus moare fiind
înfrânt şi trădat într-un război din Siria (53 î,Hr.) din 40 000 de soldaţi ajung numai 10 000 la
Roma, ei vor aduce şi capul lui Crassus trimis de regele parţilor Orodes II (57-38 î.Hr)

Cneus Pompeius Magnus

Gnaeus Pompeius Magnus sau Cnaeus Pompeius Magnus (29 septembrie 106 î.Hr.-28
septembrie 48 î.Hr.), general şi om de stat roman. Fiu al lui Gnaeus Pompeius Strabo,
reprezentant al unei familii senatoriale, Pompei se afirmă în viaţa politică după debarcarea lui
Sullla în sudul Italiei şi reizbucnirea războiului civil dintre populari şi optimaţi. La începutul
anului 83 î.Hr. reuşte să recruteze 3 legiuni cu care contribuie la victoria optimaţilor.

Căsătorit cu Aemilia, fiica vitregă a lui Sulla, Pompei este trimis în Sicilia, apoi în Africa de
Nord pentru a lichida ultimile rezistenţe ale popularilor. Din 76 î.Hr. duce lupte grele în
Spania împotriva lui Sertorius. Revenit în Italia, înfrânge în 71 î.Hr. ultimile forţe ale armatei
lui Spartacus.

Moneda cu Pompei

Este ales consul în 70 î.Hr. împreună cu Crassus. În 67 î.Hr., prin "Lex Gabinia", i se conferă
puteri extraordinare ("imperium maius") pentru 3 ani, cu misiunea de a combate pirateria din
Marea Mediterană. Dovedeşte un talent organizatoric de excepţie şi rezolvă această misiune în
câteva luni. În 66 î.Hr, împotriva Senatului, îi este încredinţată comanda supremă în Orient în
războiul împotriva lui Mithridates al VI-lea, regele Pontului.

26
 Pompei

Pompei îl învinge pe acesta, apoi pe aliatul său Tigranes II cel Mare, regele Armeniei. În
perioada 64 î.Hr.-63 î.Hr. se consacră reorganizării politice a Orientului. La întoarcere la
Roma, îşi serbează triumful, primeşte cognomenul de "Magnus", dar din cauza opoziţiei
Senatului, nu reuşeşte să ratifice măsurile adoptate în Orient.

În 60 î.Hr. se constituie primul triumvirat între Pompei, Cezar şi Crassus, înţelegere privată şi
secretă a celor 3 împotriva aristocraţiei senatoriale. În 57 î.Hr. dobândeşte puteri excepţionale
pe timp de 5 ani, în vederea asigurării aprovizionării Romei cu cereale. În 55 î.Hr. este ales
din nou consul iar la sfârşitul consulatului obţine guvernarea Spaniei pe 5 ani, însă nu
părăseşte Roma.

Moartea lui Crassus la Carrhae, gloria lui Cezar în Gallia, duc la destrămarea triumviratului şi
la apropierea de Senat. În 52 î.Hr, Senatul acceptă desemnarea lui Pompei în calitate de
"consul sine collega", cu misiunea de a restaura ordinea. La 7 ianuarie 49 î.Hr, printr-un
"senatus consultum ultimum", Cezar este demis din funcţii, iar Pompei este însărcinat cu
apărarea republicii. 3 zile mai târziu, când traversează Rubiconul cu legiunile sale, Cezar
declanşează războiul civil.

Pompei se refugiază în Grecia, unde este învins în bătălia de la Ilerda. La 9 august 48 î.Hr. are
loc bătălia de la Pharsalos în Tesalia. Înfrânt, Pompei se refugiază în Egipt, unde este asasinat
la 28 septembrie 48 î.Hr. din ordinul regelui Ptolemeu al XIII-lea.

Căsătorii

• Prima soţie, Antistia

• A II-a soţie, Aemilia Scaura (fiica vitregă a lui Sulla)
• A III-a soţie, Mucia Tertia (de care a divorţat pentru adulter)
o Gnaeus Pompeius, executat în 45 î.Hr., după bătălia de la Munda
o Pompeia, căsătorită cu Faustus Cornelius Sulla
o Sextus Pompeius
• A IV-a soţie, Iulia (fiica lui Cezar; decedată în 54 î.Hr.)
• A V-a soţie, Cornelia Metella (fiica lui Metellus Scipio)

27
Primul triumvirat
Termenul triumvirat este folosit pentru a descrie o perioadă politică dominată de un regim
condus de trei persoane. Înţelegerea poate fi formală sau informală, şi deşi cei trei ar trebui să
fie egali în drepturi, în realitate acest lucru nu este adevărat. Termenul poate fi folosit şi pentru
a dcescrie un stat cu 3 generali de armată care pretind că sunt adevăraţii lideri ai armatei.

Termenul triumvirat(o lege) este folosit pentru a descrie o perioada politica dominata de un
regim condus de trei persoane. Intelegerea poate fi formala sau informala, si desi cei trei ar
trebui sa fie egali in drepturi, in realitate acest lucru nu este adevarat. Termenul poate fi folosit
si pentru a dcescrie un stat cu 3 generali de armata care pretind ca sunt adevaratii lideri ai
armatei.

Triumviratele Romane

De doua ori in perioada pre-Principat, in era Republicii Romane, puterea politica a trecut de la
magistrati si senat, la trei oameni care au constituit un guvern de tranzitie , cunoscut si ca
triumvirat, care avea sa se dizolve in urma unui razboi civil.

Primul Triumvirat a fost o alianta politica informala intre doi mari rivali, generalii Julius
Caesar si Pompei cel Mare reprezentand viziunea populara si a Partidului Senatului, cu omul
de afaceri foarte influent Marcus Licinius Crassus. Aceasta intelegere a cazut dupa moartea
lui Crassus, cand cei doi generali au pornit un razboi civil, in timpul caruia Pompei a fost
omorat iar Caesar s-a autoproclamat singur conducator si dictator

Al doilea triumvirat a fost o guvernare formala intre Octavian si Marc Antoniu, rivali pentru
preluarea puterii, si un al treilea, Marcus Aemilius Lepidus. Acesta a fost inlaturat in scurt
timp, Marc Antoniu a fost eliminat in timpul unui razboi civil, Octavian ramanand singurul
conducator.

In diverse municipalitati si de asemenea in perioada Principatelor, conducerea magistraturilor

era asigurata de un colegiu de 3 persoane, denumiti triumviri.

Primul Triumvirat
Primul Triumvirat este un termen folosit de unii istorici pentru a se referi la o alianţă
neoficială romană între Gaius Julius Caesar, Marcus Licinius Crassus, şi Gnaeus Pompeius
Magnus. Deşi este mai cunoscută ca cel de-al doilea Triumvirat, această alianţă nu a avut nici
un statut oficial - pueterea ei in statul Roman a avut legatură cu influenţa pe care o aveau cei
trei. Această aliantţă a fost ţinută secretă o anumită perioadă ca parte din maşinaţiunea politică
a insăşi triumvirilor. A fost formată în anul 63 î.Ch si s-a încheiat in anul 503 î.Ch odată cu
moartea lui Crassus.

Crassus şi Pompey au fost colegi (s-au urât din totdeauna) în consulat, de la începutul anului
70 iCh, când s-au ocupat de restaurarea completă a insituţiei tribunului poporului (dictatorul
Lucius Cornelius Sulla, lăsase instituţia fără aproape toate puterile sale, cu excepţia ius

28
auxiliandi, dreptul de a salva un plebeu din mâinile unui magistrat patrician). Totuşi din acea
perioadă cei doi şi-au arătat antipatiile din ce în ce mai des, fiecare crezând despre celelat că
s-au dat la o parte din calea unui altuia pentru a îşi spori reputaţia în faţa colegiului.

Caesar a contribuit la împăcarea dintre cei doi dar numai pentru a reuşi să fie ales consul în
anul 59 iCh; el şi Crassus erau foarte buni prieteni, dar a reuşit să întarească relatia cu Pompei
dându-i-o în căsătorie pe fata sa Julia. Alianţa a combinat popularitatea legală a lui Caesar cu
bunăstarea si influenţa lui Crassus în rândurile Ordinului Ecvestru plutocratic dar şi cu
bunăstarea şi reputaţia lui Pompei.

Triumviratul a fost ţinut secret până în momentul în care Caesar a fost împiedicat să depună o
lege agrară prin care se propunea colonizarea cetăţenilor romani şi acordarea acestora a unor
terenuri. El a prezentat această lege în faţa Consiuliului Poporului, fiind flancat pe ambele
părţi de Crassus si Pompei, dezvăluind astfel alianţa. Legea agrară a fost aprobată iar
Triumviri l-au desemnat mai apoi pe demagogul Publius Clodius Pulcher ca tribun al
poporului.

Triuviratul a continuat să facă aranjamente în interes propriu. Cezar a fost fost premiat pentru
afacerile bune pe care le-a făcut. Tot el a trecut de la tilul de tribun, la cel de proconsul al
provinciiilor Galia Cisalpina si Transalpina si Illirium, deţinând comanda asupra 4 legiuni, pe
o perioada de 5 ani; Noul socru al lui Cezar a fost numit proconsul in 58 i.en iar Pompei si
Crassus au impartit un al doilea consulat in 55 i.en. Cei doi i-au prelunigit lui Cezar cu încă 5
ani titlul de proconsolul şi şi+au oferit titlul de guvernatori ai provinciilor Hispania si Siria.

Alianţa le-a permis celor 3 să domine în totalitate politica romană, dar nu avea să ţină pentru
totdeauna datorită ambiţiilor, ego-ului şi invidiei dintre cei trei. Cezar şi Crassus se înţelegeau
bine, însă Pompei nu îl agrea pe Crassus , iar invidia pentru Cezar creştea din ce în ce mai
mult, mai ales dupa victoria acestuia in Galia când a anexat practic Franţa zilelor noastre la
Impriul Roman. Moartea Juliei in timpul naşterii şi a lui Crassus in timpul unei bătălii a pus
capăt alianţei celor trei.

Pompei a ramas la Roma şi a condus Hispania prin intermediul locotenenţilor. Tot el s+a
căsătorit cu fiica lui Quintus Caecilius Metellus Pius Cornelianus Scipio Nasica, un
conservator dintr-o aripă a senatului opusă lui Cezar. Pompei a fost ales consul in 52 i.en si a
parcticipat la planurile care au dus la trecerea lui Cezar in Rubicon, 49 ien, ce a dus la
începerea răzbiului civil. Pompei a fost omorât in luptă in Egipt iar Cezar a ramas singur
conducator al Imperiului Roman

De la fondare la imperiu

Conform legendei, Roma a fost întemeiată de gemenii Romulus şi Remus pe 21 aprilie 753
î.Hr., şi dovezile arheologice sprijină teoria conform căreia Roma s-a dezvoltat pornind de la
aşezări pastorale pe Dealul Palatin, construite în zona viitorului Forum Roman, şi care au stat
la baza noului oraş în secolul VIII î.Hr.. Oraşul avea să devină capitala Regatului Roman
(condus de o succesiune de şapte regi, conform tradiţiei), a Republicii Romane (din 509 î.Hr. -
27 î.Hr., guvernată de Senat), şi în final a Imperiului Roman (din 27 î.Hr., condus de un

29
împărat); aceste succese au depins de cuceririle militare, de dominaţia economică, precum şi
de asimilarea selectivă a civilizaţiilor învecinate, în mod notabil etruscii şi vechii greci. În
anul 64 în timpul domniei lui Nero o mare parte a oraşului a fost mistuită de incendiu. Oraşul
a fost reconstruit în timpul Flavilor mai ales în timpul împăraţilor Traian, Adrian şi Caracalla.

De la fondarea Romei în 753 î.Hr., oraşul a rămas neînfrânt din punct de vedere militar (deşi a
pierdut câteva bătălii), până în 386 î.Hr., când Roma a fost ocupată de celţi (unul dintre cele
trei triburi principale ale galilor), şi apoi recuperată de romani în acelaşi an. Conform
legendei, galii s-au oferit să returneze Roma populaţiei sale în schimbul a cinci sute de
kilograme de aur, dar romanii au refuzat, preferând să-şi recapete oraşul luptând mai degrabă
decât să recunoască o înfrângere.

Dominaţia romană s-a extins asupra majorităţii Europei şi malurilor Mării Mediterane, în timp
ce populaţia ei depăşea un milion de locuitori. Timp de aproape o mie de ani, Roma a fost cel
mai mare, mai bogat şi mai important din punct de vedere politic oraş al lumii occidentale, şi
a rămas astfel şi când a început declinul imperiului şi împărţirea sa în două, chiar dacă până la
urmă şi-a pierdut statutul de capitală în detrimentul oraşului Milano şi apoi Ravenna, şi a fost
depăşită ca prestigiu de capitala Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopol.

Căderea imperiului şi Evul Mediu

În timpul domniei lui Constantin I, episcopul de Roma a căpătat atât importanţă religioasă, cât
şi politică, până la urmă ajungând să fie cunoscut drept Papă şi stabilind Roma ca centru al
Bisericii Catolice. În urma prădării Romei din 410 de către Alaric I şi căderii Imperiului
Roman de Apus în 476 d.Hr., Roma a alternat între Imperiul Bizantin şi jafurile barbarilor
germanici. Populaţia ei a scăzut până la a ajunge la doar 20.000 de oameni în timpul Evului
Mediu Timpuriu, reducând oraşul cândva înfloritor la grupuri de clădiri locuite, dispersate de-
a lungul unor arii extinse de ruine şi vegetaţie. Roma a făcut în mod nominal parte din
Imperiul Bizantin până în 751 d.Hr., când lombarzii au abolit Exarhatul de la Ravenna. În
756, Pepin cel Scurt i-a oferit papei jurisdicţie temporală asupra Romei şi zonelor limitrofe,
creând astfel Statele Papale.

Roma a rămas capitala Statelor Papale până la anexarea sa de către Regatul Italiei în 1870;
oraşul a devenit o destinaţie a pelerinilor în timpul Evului Mediu, şi focar de dispute între
papalitate şi Sfântul Imperiu Roman începând cu domnia lui Carol cel Mare, care a fost
primul împărat încoronat de papă la Roma, de Crăciun, în anul 800 (de către papa Leon al III-
lea). În afară de perioade scurte ca oraş liber în Evul Mediu, Roma şi-a menţinut statutul de
capitală papală şi „oraş sfânt” timp de secole, chiar şi când papii au fost mutaţi la Avignon
între 1309-1337. Deşi nu mai avea putere politică, precum a dovedit-o brutala prădare a
Romei în 1527, oraşul a înflorit ca centru cultural şi artistic în timpul Renaşterii şi Barocului,
sub patronajul curţii papale.

Arhitectura

Roma antică

Unul dintre simbolurile Romei este Colosseumul (70-80 d.Hr.), cel mai mare amfiteatru
construit vreodată în Imperiul Roman. Având iniţial o capacitate de 60.000 de spectatori, a
fost folosit pentru lupte între gladiatori. Lista monumentelor foarte importante ale Romei
antice include Forumul Roman, Domus Aurea, Panteonul, Columna lui Traian, Piaţa lui

30
Traian, zonele catacombelor, Circus Maximus, Băile lui Caracalla, Castelul Sant'Angelo,
Mausoleul lui Augustus, Ara Pacis, Arcul lui Constantin, Piramida lui Cestius şi Bocca della
Verità.

Iulius Cezar

Iulius Cezar n. 13 iulie, cca. 100 î.Hr.; m. 15 martie, 44 î.Hr.)

Bustul lui Iulius Cezar Locul naşterii: Roma Locul decesului: Roma

Gaius Iulius Cezar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr.; m.
15 martie, 44 î.Hr.) a fost un lider politic şi militar roman şi una dintre cele mai influente
personalităţi din istorie. Rolul său a fost unul instrumental în transformarea Romei din
Republică în Imperiul Roman. Cucerirea Galiei, regizată de Cezar, a extins lumea romană
până la Oceanul Atlantic, introducând influenţe romane în ceea ce avea să devină mai târziu
Franţa, fapt ale cărei consecinţe se simt chiar şi astăzi. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima
invazie romană în Marea Britanie.

Cezar a ieşit învingător într-un război civil, devenind astfel conducător indiscutabil al lumii
Romane, şi a iniţiat o vastă acţiune de reformare a societăţii romane şi a guvernului acesteia.
El a fost proclamat dictator pe viaţă şi a centralizat puternic deja şovăitorul guvern al
Republicii slăbite. Prietenul lui Cezar, Marcus Brutus, complotează pentru a îl asasina, în
speranţa de a salva Republica. Dramatica asasinare din Idele lui Martie a fost catalizatorul
unui al doilea război civil, între Cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) şi Republicani
(Brutus, Cassius şi Cicero, printre alţii). Acest conflict s-a încheiat cu victoria Cezarilor în
Bătălia de la Philippi şi stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian,
Antoniu şi Lepidus împărţeau controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian şi
Antoniu au condus la un nou război civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de
la Actium. Octavian ajunge astfel liderul indiscutabil al lumii romane.

Această perioadă de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu

nepotul de bunic, în acelaşi timp şi fiu adoptiv al lui Cezar , Octavian, cunoscut mai târziu ca
Cezar August, instalându-se ca primul împărat.

31
Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu din prisma propriilor sale notări:
Commentarii de Bello Gallico, şi multe detalii ale vieţii sale sunt înregistrate mai târziu de
către istorici precum Suetonius, Plutarh şi Cassius Dio.

Viaţa timpurie

Tânărul Cezar
Fotografie de Maxwell Wolf

Cezar s-a născut la Roma, într-o bine-cunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), care se
presupunea că descinde din Iulus, fiul prinţului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul
zeiţei Venus. Mitul spune că naşterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte
puţin probabil, deoarece în acele vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor
decedate. Cezar a crescut într-un modest apartament al unei construcţii antice (insula) în
Suburba, un cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deşi provenind din
descendenţi patricieni aristocratici, nu era avută, după standardele nobilimii romane. Astfel,
nici unul dintre membrii familiei sale nu a obţinut proeminenţe remarcabile în vremurile
copilăriei sale, deşi, în generaţia tatălui său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătuşa
sa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general talentat şi totodată reformator al
armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Roma la vremea
respectivă, influenţa sa politică aducând averi considerabile şi familiei lui Cezar.

Spre sfârşitul vieţii lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În
această perioadă, politicienii romani erau, în general, divizaţi în două partide: Populares, care
îl includea pe Marius, şi Optimates, care îl includea pe Lucius Cornelius Sulla. O înşiruire de
dispute între cele două partide a condus la un război civil, deschizând eventual calea lui Sulla
către postul de dictator. Cezar era legat de partidul lui Marius datorită conexiunilor familiale.
Nu era doar nepotul lui Marius, el era şi căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică a
lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius şi inamicul
declarat al lui Sulla. Pentru a înrăutăţi situaţia, în anul 85 î.Hr., la scurt timp după ce Cezar
împlineşte 15 ani, tatăl său se îmbolnăveşte şi moare. Atât tatăl, cât şi Marius, i-au lăsat
majoritatea proprietăţilor şi averilor deţinute lui Cezar.

Astfel, când Sulla a câştigat războiul civil şi a început programul său de proscriere, Cezar, nici
măcar trecut de 20 de ani, se afla într-o situaţie dificilă. Sulla i-a ordonat lui Cezar să
divorţeze de Cornelia în 82 î.Hr., dar Cezar a refuzat şi a plecat prudent din Roma, pentru a se

32
ascunde. Sulla l-a graţiat pe Cezar şi familia sa şi i-a permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un
moment profetic, se spune că Sulla a comentat asupra pericolului de a-l lăsa în viaţă pe Cezar.
Conform lui Suetonius, în momentele ridicării exilului lui Cezar, dictatorul a spus: „El a cărui
viaţa o doreşti atât de mult va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror
cauză o susţii alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulţi precum Marius“.

În ciuda graţierii oferite de Sulla, Cezar nu a rămas în Roma şi s-a îndreptat pentru
satisfacerea serviciului militar în Asia şi Cilicia. Deşi încă aflat în Asia Mică, Cezar era
implicat în mai multe operaţiuni militare. În 80 î.Hr., aflat încă sub comanda lui Thermus, a
jucat rolul de pivot în asediul asupra Miletusului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de
atâta bravură personală pentru salvarea vieţilor legionarilor, încăt a primit mai târziu distincţia
corona civica (coroana de ghindă). Distincţia era una dintre cele mai mari onoruri acordate
unui non-comandant şi purtată în public, chiar şi în prezenţa membrilor Senatului Romei,
toată lumea era obligată să se oprească şi să aplaude prezenţa purtătorului acesteia.

La Roma, în 78 î.Hr., odată cu moartea lui Sulla, Cezar îşi începe cariera politică în Forul din
Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea sa de orator, şi pentru atitudinea sa
nemiloasă în procesele împotriva foştilor guvernatori notorii pentru înşelăciune şi corupţie.
Marele orator Cicero chiar comenta: „Există cineva ce are calitatea de a vorbi mai bună decât
Cezar?“ Ţintind către perfecţiune în retorică, Cezar a călătorit în Rodos în 75 î.Hr. pentru
studii filozofice şi oratorice sub faimosul învăţător Apollonius Molo.

În drumul spre insula greacă, Cezar a fost răpit de către piraţi cilicieni în Marea Mediterană.
Când aceştia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talenţi, acesta le-a râs în nas, spunând că
nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceştia au acceptat şi
Cezar şi-a trimis discipolii către variate oraşe pentru a colecta banii de răscumpărare. În total,
a fost reţinut pentru treizeci şi şase de zile, timp în care i-a ameninţat deseori, pe un ton ironic,
că îi va crucifica. Ţinându-se de cuvânt, imediat după ce a fost rescumpărat şi pus în
liberatate, Cezar a organizat o forţă navală, capturând piraţii şi fortăreaţa din insula acestora şi
ucigându-i prin crucificare, ca un avertisment pentru ceialalţi piraţi. Dar pentru faptul că
piraţii îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora să
le fie rupte picioarele, pentru a le reduce suferinţa.

După întoarcerea la Roma din 73 î.Hr., Cezar a fost ales ca membru al Colegiului Pontifilor.
Din păcate, Cezar s-a întors la Roma în mijlocul rebeliunii sclavilor sub comanda fostului
gladiator Spartacus. Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru a rezolva situaţia, dar
Spartacus ieşise învingător de fiecare dată. În 72 î.Hr., Cezar a fost ales tribun militar de către
Adunările romane, primul său pas în viaţa politică. În sfârşit, în anul 71 î.Hr., Marcus Crassus
s-a ridicat împotriva provocării prezentate de Spartacus. Cezar a fost unul dintre puţinii
oameni care l-a sprijinit pe Crassus în încercarea de a restabili siguranţa. Senatul l-a desemnat
pe Crassus pentru această cauză, iar Crassus a adunat şase legiuni noi, recrutându-l şi pe
tânărul Cezar, pentru a servi ca unul dintre tribunii săi pentru slujba de avocat. După o serie
de înfrângeri, Crassus l-a învins pe Spartacus, în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar
şi Crassus vor forma o prietenie care, mai târziu, îi va ajuta pe amândoi să avanseze în carieră.
Însă triumful lui Cezar se va transforma în curând în dezastru.

În 69 î.Hr., Cezar devine văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un
copil, mort şi el. În acelaşi an o pierde şi pe mătuşa sa, Iulia, de care era foarte ataşat. Aceste
două decese l-au lăsat pe Cezar în postura de a creşte singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris.
Nu exista tradiţia ca femeile romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar a

33
încălcat tradiţia şi le-a oferit amândurora funeralii de calitate. În timpul acestora, Cezar a
trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătuşei Iulia au fost încărcate de conotaţii politice, Cezar
insistând ca mască mortuară să aibă înfăţişarea lui Marius. Deşi Cezar era foarte apropiat de
ambele femei (conform lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenţii săi
politici ca propagandă pentru viitoarea sa alegere pentru postul de chestor.

Cursus Honorum al lui Cezar

Iulius Cezar, descris din bustul de la Muzeul Britanic, în Istoria Angliei dupa Cassell (1902)

Cezar a fost ales chestor de către Adunarea Poporului în 69 î.Hr., la vârsta de treizeci de ani,
după cum stipulează în cursus honorum. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania
Ulterior, o provincie romană situată în Portugalia de astăzi şi sudul Spaniei. Ca ofiţer
administrativ şi financiar, perioada a fost în genere lipsită de evenimente însă, în timp ce se
afla în Hispania, a avut loc faimoasa întâlnire cu o statuie a lui Alexandru cel Mare. Se spune
că s-ar fi oprit şi ar fi plâns la templul lui Hercule din Gades. Fiind întrebat de ce a avut o
astfel de reacţie, a răspuns simplu: „Crezi că sunt lipsit de motive pentru a plânge, când eu
consider că la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe naţiuni, iar eu nu am realizat
nimic memorabil în tot acest timp?“.

Cezar a fost eliberat devreme din slujba de chestor şi i s-a permis să se întoarcă la Roma. În
ciuda durerii de a-şi fi pierdut soţia, despre care toate relatările sugerează că ar fi iubit-o foarte
mult, Cezar s-a recăsătorit în 67 î.Hr., din interes politic. Însă, de această dată, a ales o unire
ciudată. Nepoata lui Sulla şi fiica lui Quintus Pompei, Pompeia, avea să fie viitoarea sa soţie.
Deşi părând a intra în rândurile senatorilor optimaţi, celelalte acţiuni ale lui Cezar aveau puţin
de-a face cu politica conservatoare, şi el şi-a continuat drumul spre sprijinirea politicii
populares. Cezar a sprijinit Lex Gabinia, ce îi oferea lui Pompei cel Mare puteri nelimitate în
soluţionarea problemelor cu piraţii cilicieni. Mai târziu, în faţa asprei rezistenţe a optimaţilor,
Cezar a sprijinit Lex Manilia, care îi oferea lui Pompei unica şi cuprinzătoarea comandă a
întregului est împotriva lui Mithridates. Desigur, construirea unei relaţii cu marele general al
Romei îi va fi de folos mai târziu. Rivalitatea dintre Pompei şi binefăcătorul lui Cezar,
Crassus, părea a avea puţin efect asupra lui Cezar. Crassus a continuat să suporte enormele
datorii ale lui Cezar şi în anii care au urmat.

34
Pe lângă sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei, Cezar a servit drept curator al
Drumului Appian. Întreţinerea acestui drum, ce se întindea de la Roma la Cumae şi trecea
dincolo de călcâiul gheatei Italiei, era o poziţie importantă şi de profil înalt. Deşi pe plan
personal necesita costuri enorme, poziţia oferea foarte mare prestigiu unui tânăr Senator, iar
sprijinul acordat de Crassus a făcut întreaga sarcină realizabilă pentru Cezar. În acest timp,
Cezar şi-a continuat cariera judiciară până în clipa alegerii sale ca curule aedile, în 65 î.Hr.,
alături de Bibulus, un tânăr rival, membru al facţiunii Optimaţilor.

Poziţia de magistrat a fost următorul pas în cursus honorum, ea dovedindu-se o mare

oportunitate pentru maestrul publicului roman. Edilii curule erau responsabili de astfel de
îndatoriri publice precum construirea şi îngrijirea templelor, clădirilor publice, traficului şi
alte aspecte ale vieţii de zi cu zi din Roma; poate că mai presus de toate, edilii se îngrijeau de
organizarea jocurilor publice cu ocazia sărbătorilor statului şi administrarea Circului
Maximus. Cezar s-a împrumutat până la punctul financiar de ruină, în această perioadă, însă
şi-a intensificat popularitatea ireversibil printre oamenii de rând. Jocurile organizate de el erau
spectaculoase, şi proiectele de construcţie propuse de el - ambiţioase. Într-un spectacol în
onoarea tatălui său, Cezar a înfăţişat 320 de perechi de gladiatori înzestraţi cu armură de
argint, la un cost enorm.

Cezar şi-a împins agenda mai departe prin ridicarea unor statui ale lui Marius. Senatul s-a
simţit ultragiat, dar popularitatea lui Cezar îl făcea aproape de neatins. Puteau încerca, însă, să
blocheze traseul său politic prin alte mijloace. Cezar ar fi putut fi nominalizat să preia
conducerea pentru reprimarea unei turbulenţe în Egipt, dar nu a fost capabil să câştige destul
sprijin pentru a obţine acest post. Cezar şi-a încheiat anul ca edil în glorie, însă în faliment.
Datoriile sale atingeau mai multe sute de talenţi de aur (o sumă echivalentă cu câteva milioane
de euro, la cursul valutar actual), ameninţând astfel viitorul carierei sale. Co-edilul său,
Bibulus, a fost atât de lipsit de spectaculozitate, prin comparaţie, încât avea să îşi proclame
mai târziu frustrarea că, pentru întrega perioada ca edil, meritele i-au fost atribuite exclusiv lui
Cezar, în loc de a fi împărţit laudele cu acesta.

Succesul său ca edil a fost, însă, un ajutor enorm pentru alegerea sa ca Pontifex Maximus
(mare preot) în 63 î.Hr., ca urmare a morţii predecesorului său, Quintus Caecilius Metellus
Pius. Poziţia însemna ocuparea unei noi case — Domus Publica (casa publică) — în For,
implicând responsabilitate asupra tuturor treburilor religioase romane şi custodia asupra
virginelor lui Vesta de sub acoperişul său. Pentru Cezar, numirea însemna şi uşurarea
datoriilor sale; de asemenea, îi conferea o putere considerabilă, existând şi oportunitatea
acumulării unui venit. Pontifexul a fost ales pe o durată temporală definitivă şi, deşi în
termeni tehnici nu reprezenta o poziţie politică, oferea şi avantaje considerabile în tratarea cu
Senatul şi legislaţia.

Debutul ca Pontifex a fost marcat, însă, de un scandal. În urma morţii soţiei sale, Cornelia,
Cezar s-a căsătorit cu Pompeia, o nepoată a lui Sulla, în 67 î.Hr.. Ca soţie de Pontifex şi o
importantă matrona (latină: femeie căsătorită), Pompeia era responsabilă de organizarea
festivalului Bona Dea, din luna decembrie, un ritual destinat exclusiv femeilor şi considerat
sacru. Însă Publius Clodius Pulcher a reuşit să pătrundă în casa în care se desfăşura acesta,
deghizat în femeie. Acest fapt a fost considerat un sacrilegiu absolut, şi Pompeia a primit o
scrisoare de divorţ. Însuşi Cezar a recunoscut că ea ar putea fi inocentă în acest complot, dar a
afirmat: „Soţia lui Cezar, ca şi întreaga familie a lui Cezar, trebuie să fie deasupra
suspiciunilor.“

35
63 î.Hr. a fost un an dificil, nu doar pentru Cezar, ci pentru însăşi Republica Romană. Cezar a
candidat şi a câştigat alegerile pentru postul de Praetor urban, în anul 62 î.Hr.. Înainte să se fi
instalat, măcar, în noul său post, izbucneşte Conspiraţia lui Catilina, aducându-l pe Cezar în
conflict direct cu Optimaţii încă o dată. Lucius Sergius Catilina, de două ori candidat la postul
de consul, se confrunta cu acuzaţii de planificare a răsturnării republicii prin rebeliune armată.
Vina lui Calilina este disputată. La alegerile ce au avut loc în preajma finelui lui 63 î.Hr.,
Marcus Tullius Cicero l-a înfrânt pe Catilina în cursa electorală consulară.

La puţin timp după aceasta, Crassus a primit scrisori anonime, ce îl informau că diverşi
senatori trebuie să părăsească Roma pentru a evita un masacru al liderilor guvernamentali.
Crassus i-a dus scrisorile lui Cicero, care a prezentat conspiraţia Senatului. Mulţi dintre
membrii acestuia nu i-au dat crezare, fiind convinşi că Cicero a fabricat întreaga poveste
pentru câştig politic. Elocvenţa oratorică a lui Cicero, însă, a convins Senatul că acest complot
necesita măsuri extreme. Senatus consultum ultimum i-a acordat lui Cicero autoritatea de a se
ocupa de conspiratori. Catilina, printre alţii, a devenit prima ţintă. Ca răspuns, acesta a decis
să fugă din Roma, dar nu înainte de a se fi implicat într-un complot pentru asasinarea lui
Cicero. Acesta însă a eşuat, iar Catalina a plecat pentru a se alătura rebeliunii din Etruria.

Ca rezultat, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi cinci romani notabili, aliaţii lui Catilina,
fără proces. Singura opţiune alternativă ar fi fost exilarea, încarcerarea înainte de proces
nemaifiind folosită înainte; dacă ar fi fost exilaţi, oamenii ar fi mers spre a prelua comanda
armatelor lui Catilina în Etruria. Senatul a deliberat pe această tema, Cezar aflându-se printre
puţinii care au pledat împotriva pedepsei capitale.

Dacă Cezar a fost implicat în afacerea lui Catilina, acest fapt nu i-a cauzat nici un rău durabil.
În anii următori, Cezar a început un mandat ca urban praetor. Din această poziţie de elită şi-a
promovat încă o dată politica populares. A cerut un cont destinat restaurării capitalei, pe care
optimaţii, însă, l-au refuzat. Fără succes în această încercare, şi-a întărit alăturarea cu Pompei,
ce urma să se întoarcă în curând la Roma din campaniile sale în est. Întoarcerea lui Pompei i-a
neliniştit pe optimaţi, care se temeau de un marş în stilul lui Sulla către Roma şi dictatură.
Aveau nevoie să prezinte oraşul şi împrejurimile sale ca un mediu stabil, lipsit de nevoia
„ordinei restauratoare“ a lui Pompei. Aliatul lui Pompei, Caecilius Metellus Nepos, însă, a
adus problema în faţa Senatului, cerând ca lui Pompei să-i fie permisă venirea în Italia şi
restaurarea. Cezar i-a sprijinit pe Nepos şi Pompei, dar Cato a înfrânt moţiunea. Nepos a fugit
din Roma pentru a i se alătura lui Pompei, iar Cezar a fost înlăturat din pretoriat. Când
mulţimea venită în sprijinul lui Cezar a ameninţat violent, el a fost reabilitat în funcţie. Cezar
a potolit mulţimea înainte de a se ajunge la violenţă.

Spre finele activităţii sale ca pretor, Cezar se afla din nou în pericol iminent de a fi judecat
pentru datoriile sale. Crassus i-a sărit din nou în ajutor, achitând un sfert din totalul de 20
milioane de denari. În cele din urmă, până în 61 î.Hr., Cezar a fost desemnat ca guvernator
propretor al Lusitaniei, provincia unde fusese anterior chestor. Odată cu această numire,
creditorii săi s-au retras, permiţându-i un statut chiar profitabil. Părăsirea Romei chiar înainte
de a o fi preluat în mod oficial a dovedit că Cezar nu voia să îşi asume niciun risc.

Cezar şi personalul său au călărit în forţă, ajungând la Rhone în doar 8 zile, iar el a presimţit
viitoarea sa abilitate de a putea deplasa armate la viteze remarcabile. În drumul lor, mai mulţi
membri al anturajului său au notat barbaricul şi, în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al
satelor. Cezar, demonstrându-şi ambiţia, a replicat: "Din partea mea, aş prefera să fiu primul
om între aceşti inşi, decât al doilea în Roma". În timpul mandatului de guvernator, Cezar şi-a

36
întărit relaţia cu popoarele galice, care s-a dovedit a fi un factor important în planurile sale de
mai târziu.

Odată sosit în Hispania, Cezar şi-a construit o reputaţie deosebită în postura de comandant
militar. Între 61 î.Hr. şi 60 î.Hr., a câştigat bătălii considerabile împotriva triburilor galiciene
şi lusitane. În timpul uneia dintre victorii, oamenii săi l-au aclamat ca imperator pe câmpul de
luptă, ceea ce reprezenta consideraţia vitală pentru a fi un triumf roman eligibil. Cezar se afla
acum în faţa unei dileme. Dorea să candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. şi trebuia să
fie prezent în Roma pentru aceasta, dar voia şi să primească onorul pentru un triumf.
Optimaţii vor folosi această problemă împotriva sa, forţându-l să aştepte la porţile oraşului,
aşa cum era obiceiul, până când avea să i se confirme triumful. Întârzierea avea să îl coste pe
Cezar ocazia de a candida în alegerile pentru postul de consul şi îl va pune în faţa unei decizii
fatale. În vara anului 60 î.Hr., Cezar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcţie
din Republica Romană.

Primul triumvirat

Bust al lui Iulius Cezar

În 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a îşi abţine candidatura pentru un posibil triumf (datorat
realizărilor sale în Hispania) l-a pus în poziţia de a candida pentru consul. Deşi Cezar
dispunea de o popularitate copleşitoare printre membrii adunărilor cetăţeneşti, a fost nevoit să
manipuleze alianţe formidabile în Senatul roman pentru a-şi putea asigura alegerea. Având
deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul Marcus Licinius Crassus, l-a abordat pe
adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliţie. Pompei era deja frustrat din
cauza incapacităţii sale de a obţine reforma teritorială pentru veteranii săi din est, iar Cezar a
aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.

37
Alianţa (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60
î.Hr., şi a rămas secretă, în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei şi Crassus au
căzut de acord să îşi folosească averile şi puterea pentru a securiza candidatura lui Cezar la
consulat, iar în schimb, Cezar avea să influenţeze agendele politice ale celor doi. Cezar şi
Crassus, care erau deja buni prieteni de un deceniu încoace, şi-au consolidat alianţa cu
Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar, Iulia Cezaris. Alianţa combina
enorma popularitate a lui Cezar în rândul plebeilor şi reputaţia sa, cu fantastica avere şi
influenţa asupra plutocraţiei marilor comişi de care dispunea Crassus, alături de reputaţia
militară, averea şi influenţa senatorială ale lui Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câşigat
cu uşurinţă poziţia de consul, însă Optimaţii au reuşit alegerea fostului co-edil a lui Cezar,
Marcus Calpurnius Bibulus, în poziţia de consul junior.

Odată instalat în funcţie, în 59 î.Hr., primul obiectiv din agenda lui Cezar l-a reprezentat
crearea unei legi care stipula ca toate dezbaterile şi procedurile din cadrul Senatului să fie
făcute publice. După aceasta, şi-a respectat acordul făcut cu Pompei. Terenuri din părţi
nepopulate ale Italiei aveau să fie restituite şi oferite veteranilor lui Pompei. Astfel, Cezar nu
ameliora doar problema mulţimii şomere din Roma, ci satisfăcea şi doleanţele legiunilor lui
Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facţiunea Optimaţilor, s-a opus conceptului, din
simplul motiv că era o idee a lui Cezar. Consulul a mustrat Senatul şi a dus problema direct în
faţa poporului.

În timp ce vorbea în faţa unei Adunări cetăţeneşti, Cezar şi-a întrebat co-consulul, Bibulus,
despre sentimentele sale privind o astfel de reglementare legislativă. Răspunsul acestuia a fost
unul simplu: legea nu putea fi acceptată, chiar dacă toată lumea ar fi dorit acest lucru. În acest
moment, aşa-numitul prim triumvirat a fost făcut public, iar Pompei şi Crassus au aprobat cu
ardoare măsura de urgenţă. Legea a fost sprijinită de copleşitoarea reacţie a publicului, şi
Bibulus s-a retras către casa sa, în dizgraţie. Bibulus şi-a petrecut restul timpului din anul său
consular încercând a folosi semne religioase pentru a dovedi că legile lui Cezar erau nule şi
lipsite de valoare, într-o încercare de a împotmoli sistemul politic. În schimb, i-a acordat
involuntar autonomie completă lui Cezar pentru a face posibil aproape orice îşi propunea.
După retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit, în glumă: anul lui
"Iulius şi Cezar".

Cezar a primit proconsulatul Galiei Cisalpine şi al Illyriei, oferindu-i-se oportunitatea de a îşi

egala victoriile politice cu gloriile militare. Acest post, cu o durată de cinci ani, fără precedent
într-un domeniu relativ sigur, era un semn evident al ambiţiei lui Cezar pentru cuceriri
externe. Viitoarele campanii conduse de Cezar erau, din acest moment, la propria sa discreţie.
Ca un plus de noroc, guvernatorul Galiei Narbonensis murise, provincia fiindu-i, de
asemenea, încredinţată lui Cezar.

Pe la 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni
din Roma (cu excepţia sa), şi de oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de
patruzeci de ani, deşi deţinea cel mai înalt post din Roma şi continua să îşi înfrângă adversarii
la fiecare întoarcere, adevărata sa grandoare avea să vină mai târziu. Mărşăluind cu rapiditate
prin siguranţa relativă a provinciilor aflate în subordinea sa, pentru a îşi invoca imperiumul şi
a evita judecata, Cezar avea să modifice platforma geopolitică a lumii antice.

Războaiele galice

38
Gaius Iulius Cezar

Gaius Iulius Cezar şi-a însuşit controlul oficial asupra provinciilor Illyria, Galia Cisalpină şi
Galia Transalpină în 59 î.Hr. Dincolo de provincia Galiei Transalpine se găsea un teritoriu
vast, echivalând cu Franţa de astăzi, numit Galia Comata, unde existau confederaţii
independente de triburi celtice, ce menţineau diferite relaţii cu Roma. Dar, imediat după ce el
şi-a ocupat poziţia, un trib celtic ce trăia pe teritoriul Elveţiei contemporane, helveţii, a plănuit
să migreze din regiunea alpină către vestul Franţei de astăzi. Însă, pentru a putea realiza o
astfel de migrare, helveţii ar fi trebuit nu doar să mărşuluiască prin teritorii aflate sub control
roman, ci să străbată şi teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii. Alţi celţi de origine galică şi
alte persoane din provincia Galia Narbonensis se temeau ca helveţii să nu vandalizeze totul în
calea lor până la destinaţia finală. Fără a pierde timp, Cezar s-a opus ideii şi a recrutat în grabă
două noi legiuni.

Mai multe alte triburi s-au alăturat mişcării helveţilor, ei devenind cu timpul cel mai mare şi
cel mai puternic trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se adunaseră aproape
370.000 de persoane, din care 260.000 erau femei, copii şi alte tipuri de non-combatanţi.
După ce au pornit la drum, fără a ţine seamă de obiecţia lui Cezar, trupele aveau să se
întâlnească, inevitabil. După mai multe încăierări, Cezar a cucerit partea muntoasă cu cele
şase legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătălie neechilibrată. În apropiere de capitala
tribului Aedui, Cezar a strivit helveţii, măcelărindu-i, indiferent de statutul de combatant al
adversarului. Conform lui Cezar, dintre cei 370.000 de inamici mobilizaţi, doar 130.000 au
supravieţuit bătăliei. În următoarele zile a ordonat trupelor să urmărească ce mai rămăsese din
armata adversă; se pare că au fost ucişi încă 20.000 de oameni. Aproape în acelaşi timp, la
sfârşitul lui 59 î.Hr., liderul germanic Ariovistus, căpetenie a tribului Suebi, a condus o
invazie a Galiei prin atacuri asupra regiunii graniţelor, însă Cezar a înăbuşit situaţia la acel
moment, aranjând o alianţă cu germanii, la începutul anului 58 î.Hr. A forţat retragerea
germanilor înapoi în est, de-a lungul Rinului şi a folosit pretextul "apărării aliaţilor Romei"
pentru a-şi continua cuceririle în nord.

În primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de administraţia

guvernământului său. În ciuda grandioaselor mulţumiri oferite de diverse triburi galice,
nemulţumirea creştea. Cezar a auzit un zvon despre formarea unei confederaţii a triburilor
galice sub stăpânire belgeică, pentru a se opune prezenţei romane în Galia. Cezar s-a întors în
grabă la legiunile sale, formând două noi astfel de legiuni, alcătuite majoritar din "cetăţeni"
galici, numărul total al acestora ridicându-se acum la opt.

La sosirea lui Cezar, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziţiei galice se adeveriseră. Cezar
s-a mişcat cu rapiditate, surprinzând triburile galice înainte ca acestea să se fi alăturat
opoziţiei şi transformându-le în aliaţi. Ca represalii, triburile belgice au început atacul. Cu

39
cele opt legiuni, romanii au spulberat atacul printr-o bătălie dificilă. Pentru Cezar, victoria
avea o dublă conotaţie: nu doar o victorie armată, ci şi una politică, însoţită de o propagandă
solitară, de asemenea. Protejându-şi "aliaţii" de agresiuni externe, el putea acum securiza cu
uşurinţă legalităţile necesare împotriva triburilor belgice. Deşi ar fi reprezentat încă o
campanie dificilă, acesta era exact genul de şansă pe care Cezar şi-l dorea. A continuat spre
nord, cucerind tot ce-i stătea în cale, fie prin politică, fie pe calea armată.

La începutul campaniei din anul 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă pregătită
pentru ocupaţia romană. Cezar şi-a trimis generalii în fiecare colţ al Galiei, pentru a înăbuşi
orice rezistenţă în calea lor. Publius Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis în
Aquitania cu douăsprezece cohorte legionare, pentru a subjuga triburile de acolo. Cu ajutorul
trupelor auxiliare galice, Crassus a adus cu rapiditate controlul roman până în cea mai vestică
porţiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor asasin al lui Cezar, a fost trimis în nord, către
Britania de astăzi, pentru a construi o flotă printre veneţi. Veneţii controlau căile navigabile cu
o formidabilă flotă proprie, sprijiniţi însă şi de celţii britanici. Iniţial vasele galice le-au
depăşit pe cele romane, Brutus neputând împiedica operaţiunile veneţilor. Dar ingeniozitatea
romană a intrat în acţiune, şi aceştia au început să folosească cârlige lansate de arcaşi pentru a
cuceri vasele veneţilor. În scurt timp, veneţii au fost complet învinşi, şi ca multe triburi
înaintea lor, vânduţi ca sclavi.

În total, zeci de triburi au fost forţate să capituleze în faţa dominaţiei romane şi sute de mii de
prizonieri au fost trimişi înapoi la Roma, ca sclavi. Odată cu înfrângerea rezistenţei galice,
Cezar şi-a îndreptat atenţia dincolo Canalul Mânecii. Totuşi, cucerirea nu era atât de completă
pe cât părea. Cezar a fost nevoit să se confrunte mai întâi cu alte incursiuni germanice, înainte
de a putea traversa către insulă. Şi, în ciuda încrederii sale, triburile galice nu erau nici pe
departe atât de subjugate pe cât credea el. Pentru moment, însă, Cezar s-a reîntors în Galia
Cisalpină pentru a se ocupa de problemele politice din Roma.

Germania, Britania şi Vercingetorix

Până în anul 56 î.Hr., pe măsură ce Cezar împingea controlul roman în întrega provincie
galică, situaţia politică din Roma era pe cale de a se destrăma. Aflat în mijlocul planificării
următoarelor acţiuni în Galia, Britania şi Germania, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină,
ştiind că trebuie să se afirme din nou sprijinul întru Senatul Roman. Pompei se afla în Italia
nordică, îngrijindu-se de îndatoririle sale în cadrul comisiei grânelor, iar Crassus a mers la
Ravenna pentru a se întâlni cu Cezar. Cezar, însă, i-a chemat pe ambii la Lucca pentru o
conferinţă, iar celor trei triumviri li s-au alăturat până la 200 de senatori. Deşi sprijinul în
Roma era desluşit, această întâlnire a fost menită scopurilor triumviratului, aceasta
dovedindu-se o mult mai mare coaliţie decât doar a trei persoane. Însă Cezar avea nevoie ca
Pompei şi Crassus să se înţeleagă pentru a putea menţine întreaga înţelegere. Comanda lui
Cezar trebuia prelungită, pentru a fi asigurat împotriva judecăţii.

40
Cezar şi Vercingetorix

Acordul asupra căruia s-a înţeles i-ar fi acordat lui Cezar prelungirea de care avea nevoie, în
timp ce Pompei şi Crassus aveau posibilitatea de a accede la putere. Pompei şi Crassus aveau
să fie aleşi consuli simultan pentru anul 55 î.Hr., lui Pompei încrediţându-i-se regiunea
Hispania, iar Crassus primind Siria. Pompei, gelos asupra creşterii pe care o înregistra armata
lui Cezar, dorea securitatea unei domnii provinciale cu ajutorul legiunilor, iar Crassus dorea
oportunitatea gloriei militare către est, în Parthia. După soluţionarea problemelor, Crassus şi
Pompei s-au întors la Roma pentru a participa la alegerile din 55 î.Hr.. În ciuda înverşunatei
rezistenţe din partea Optimaţilor, inclusiv o întârziere în alegeri, statutul de consuli al celor
doi a fost confirmat până la urmă. Cezar nu şi-a asumat nici un risc, însă, şi a trimis nunţiul
său, Publius Crassus, înapoi la Roma alături de 1.000 de oameni pentru a "păstra ordinea".
Prezenţa acestor oameni, alături de popularitatea lui Crassus şi Pompei au reusit cu greu sa
stabilizeze situaţia. Cezar s-a întors în grabă în Galia pentru a pune pe picioare prima invazie
romană în Britania.

Înainte ca Cezar să-şi poată concentra atenţia asupra Britaniei, o invazie germanică de-a
lungul Rinului, în teritoriul ubian i-a întors atenţia asupra Germaniei. Invadatorii au trimis
ambasadori către Cezar spunând că doreau pace, însă Cezar le-a cerut mutarea de pe teritoriul
Galiei şi a ordonat mobilizarea legiunilor sale pentru a înfăptui acest lucru. Înainte ca Cezar să
pornească atacurile, cavaleria sa a fost atacată prin surprindere, 78 de romani fiind ucişi în
luptă. Un asalt la scală majoră a fost lansat apoi asupra taberei germanice şi, conform lui
Cezar, 430.000 oameni germani rămaşi fără lider, femei şi copii au fost adunaţi laolaltă.
Romanii au măcelărit fără discriminare, trimiţând masa de persoane către Rin, unde mulţi alţii
au sucombat înecându-se. Nu se ştie care a fost numărul victimelor până la final, însă Cezar a
pretins că nu a pierdut nici măcar un soldat.

Războiul civil

Iulius Cezar

41
În anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma şi să-
şi demobilizeze armata pentru cǎ termenul său ca proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi
interzice lui Cezar să candideze pentru un consulat secund în absenţa sa. Cezar a crezut că va
fi judecat şi marginalizat politic dacă ar fi intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea
poziţia de consul sau fără puterea armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare
şi trădare. Pe 10 ianuarie 49 î.Hr. Cezar traversează Rubiconul (graniţa Italiei) şi războiul civil
izbucneşte. Istoricii se contrazic în privinţa spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului.
Acesta ar fi spus "Alea iacta est" ("Zarurile sunt aruncate"), sau "Fie ca zarurile să zboare la
înălţime!" (un citat al poetului Menander). Această controversă minoră apare ocazional în
literatura modernă când un autor atribuie citatul mai puţin popular al lui Menander lui Cezar.

Optimaţii, inclusiv Metellus Scipio şi Cato cel Tânăr, au fugit către sud, neştiind că Cezar este
însoţit doar de Legiunea a X-a. Cezar l-a urmărit pe Pompei până la Brundisium, sperând să
restaureze alianţa lor anterioară de zece ani. Pompei l-a evitat, însă, iar Cezar a făcut un
uimitor marş de 27 de zile către Spania, unde i-a înfrânt pe locotenenţii lui Pompei. Apoi s-a
întors la est, pentru a-l provoca pe Pompei în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48 î.Hr. la
Dyrrhacium Cezar abia a evitat o înfrângere catastrofală. L-a înfrânt decisiv pe Pompei, în
ciuda avantajului numeric al acestuia (aproape dublul infanteriei şi cavalerie suplimentară) la
Pharsalus într-o luptă violentă şi de scurtă durată în anul 48 î.Hr..

Pompei a fugit către Egipt, acolo unde a fost ucis de către un ofiţer în serviciul regelui
Ptolemeu al XIII-a. În Roma, Cezar este numit dictator, avându-l pe Marc Antoniu ca prim
locotenent; Cezar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile şi a fost ales pentru
a doua oară consul, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus. L-a urmărit pe Pompei în
Alexandria, unde îşi instalează tabăra armatei sale şi devine implicat în războiul civil
alexandrin dintre Ptolemeu şi sora, soţia şi regina alături de care conducea, faraonul Cleopatra
a VII-a. Poate că alianţa lui Cezar cu Cleopatra a fost un rezultat al rolului pe care Ptolemeu l-
a avut în uciderea lui Pompei; se relatează că Cezar ar fi plâns la vederea capului lui Pompei,
care i-a fost oferit de către şambelanul lui Ptolemeu, Pothinus, ca dar. În orice circumstanţe,
Cezar înfrânge forţele lui Ptolemeu şi o instalează pe Cleopatra ca domnitor, alături de care îşi
va creşte singurul său fiu biologic despre care se ştie, Ptolemeu al XV-a Cezar, cunoscut mai
bine sub numele de "Caesarion". Cezar şi Cleopatra nu s-au căsătorit niciodată.

După ce a petrecut primele luni ale anului 47 î.Hr. în Egipt, Cezar merge către Orientul
Mijlociu, unde îl anihilează pe regele Farnace al II-lea al Pontului în Bătălia de la Zela; bătălia
sa a fost atât de concretă şi completă încât a comemorată în cuvintele Veni, vidi, vici ("Am
venit, am văzut, am cucerit"). După aceasta a pornit către Africa pentru a rezolva problema
restului de suporteri senatoriali ai lui Ptolemeu. A câştigat cu rapiditate o victorie
semnificativă la Thapsus în 46 î.Hr. în faţa forţelor lui Metellus Scipio (care moare în bătălie)
şi lui Cato cel Tânăr (care se sinucide). Totuşi, fii lui Pompei, Gnaeus Pompeius şi Sextus
Pompeius, alături de Titus Labienus, fostul nunţiu propraetorian al lui Cezar (legatus
propraetore) şi al doilea în comandă în Războiul Galic, supravieţuiesc bătăliilor din Spania.
Cezar a pus sub urmărire şi a înfrânt ultimele rămăşiţe ale opozanţilor în Bătălia de la Munda
în martie 45 î.Hr.. În tot acest timp, Cezar a fost ales pentru al treilea şi al patrulea său mandat
în poziţia de consul în anii 46 î.Hr. (alături de Marcus Aemilius Lepidus) şi 45 î.Hr. (fără
partener).

După război

42
Cezar se întoarce în Italia în luna septembrie a anului 45 î.Hr.. Îşi completează testamentul
printre primele sale sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic succesor. Senatul deja începuse să-
i ofere onoruri chiar şi în absenţa sa. Deşi Cezar nu şi-a proscris inamicii, ci iertându-i
aproape pe fiecare dintre aceştia, părea a fi o rezistenţă deschisă extrem de redusă.

Mari jocuri şi festivităţi s-au ţinut pe 21 aprilie pentru a onora marea victorie a lui Cezar.
Odată cu jocurile, Cezar a fost onorat cu dreptul de a purta îmbrăcăminte triumfală, inclusiv o
robă de culoare roşu închis (evocatoare a regilor Romei) şi coroana de lauri la toate ocaziile
publice. O mare moşie era construită pe seama Romei pentru uzul exclusiv al lui Cezar. Titlul
de imperator a devenit unul legal, pe care avea să-l folosească tot restul vieţii sale. O statuie
de fildeş asemănându-l avea să fie cărată la toate procesiunile religioase publice.

O altă statuie a lui Cezar a fost plasată în templul lui Quirinus cu inscripţia Zeului Invincibil.
Cum Quirinus era asemănarea deificată a oraşului şi fondatorului acestuia şi prim rege,
Romulus, acest act l-a identificat pe Cezar nu doar pe aceeaşi scară cu zeii, dar şi cu regii
antici. O a treia statuie a fost ridicată pe capitoliul de lângă cele ale celor şapte regi romani şi
a aceea a lui Lucius Junius Brutus, omul care a condus revolta ce a dus la eliminarea regilor.
Însă în alte comportamente scandaloase, Cezar a bătut monezi cu asemănarea sa. Pentru prima
dată în istoria Romei un roman în viaţă figura pe o monedă.

Când Cezar s-a întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., a cedat al patrulea consulat (pe care îl
condusese fără partener) şi i-a plasat pe Quintus Fabius Maximus şi Gaius Trebonius în locul
său. Acest lucru a iritat Senatul pentru că Cezar nu a ţinut seama deloc de sistemul republican
de alegere şi a acţionat astfel dupǎ propriul său capriciu. Sărbătoreşte un al patrulea triumf, de
data aceasta pentru onorarea victoriei din Spania. Senatul a continuat să-i acorde alte onoruri.
Un templu lui Libertas avea să fie construit în onoarea sa, iar el a primit titlul de Liberator.
Este ales consul pe viaţă şi îi este permis să ocupe orice oficiu doreşte, inclusiv cele în general
rezervate plebeilor. Roma părea dispusă să-i acorde lui Cezar dreptul neprecedat de a fi
singurul roman care deţine imperium. Cu aceasta, doar Cezar ar fi imun de la judecata legală
şi ar dispune tehnic de comanda suprema asupra tuturor legiunilor romane.

Alte onoruri au continuat, inclusiv dreptul de a desemna jumătate dintre toţi magistraţii,
poziţii care până atunci se completau prin vot. De asemenea, el a numit magistraţi pentru toate
îndatoririle provinciale, un proces până atunci făcut prin alegerea aleatorie sau prin acordul
Senatului. Luna naşterii sale, Quintilis, a fost numită iulie (după latinul Iulius) în onoarea sa şi
ziua în care s-a născut, 13 iulie, a fost recunoscută ca sărbătoare naţională. Chiar şi un clan
din adunarea poporului avea să-i poarte numele. Un templu şi clasa religioasă a acestuia,
Flamen maior, avea să fie ridicat şi dedicat în onoarea familiei sale.

Cezar, însă, a avut şi o agendă reformatoare, privind totodată şi variate probleme pe teme
sociale. A aprobat o lege ce stipula că cetăţenilor romani cu vârste între 20 şi 40 de ani le era
interzisă părăsirea Italiei pentru mai mult de 3 ani, exceptându-i pe cei aflaţi în serviciu
militar. Teoretic, aceasta ar fi ajutat la conservarea continuei operaţii a fermelor locale şi
afacerilor şi ar fi prevenit corupţia peste hotare. Dacă un membru al elitei sociale ar fi făcut
rău sau ar fi omorât un membru al clasei inferioare, atunci întreaga sa avere avea să fie
confiscată. Cezar a demonstrat că încă avea cel mai bun interes al statului în suflet, deşi
considera că era unica persoană capabilă de a-l conduce. O anulare generală a unei pătrimi din
toate datoriile a uşurat foarte tare publicul şi a ajutat la chiar o mai mare îndrăgire a sa în
rândurile populaţiei de rând.

43
Cezar a regulat foarte strâns achiziţionarea grânelor subvenţionate de către stat, prostituatelor
şi a interzis celor ce îşi permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din
partea statului. A făcut planuri pentru distribuirea pământurilor pentru veteranii săi şi pentru
aşezămintele coloniilor veterane în întreaga lume romană. Una dintre cele mai importante
reforme a venit după alegerea sa pe viaţă ca Pontifex Maximus. Cezar a ordonat o revizie
completă a calendarului roman, stabilind unul de 365 de zile cu un salt la fiecare patru ani
(acest calendar iulian a fost modificat ulterior de către Papa Grigore al XIII-lea în 1582,
devenind astăzi calendarul modern). Ca un rezultat al acestei reforme, anul 46 î.Hr. era de fapt
cu 445 de zile mai lung pentru a-l aduce în ordine.

Adiţional, s-au desfăşurat mari lucrări publice. Roma era im oraş de mare întindere urbană şi
arhitectură de cărămidă neimpresionantă şi avea nevoie disperată de o renovare. O nouă
Rostra de marmură, terenuri pentru cai şi noi pieţe au fost construite. O librărie publică sub
tutela marelui învăţat Varro era, de asemenea, sub construcţie. Casa Senatului, Curia Hostilia,
ce fusese reparată de curând, a fost abandonată pentru un nou proiect de marmură care avea să
fie numit Curia Iulia. Graniţa sacră -- Pomerium -- a oraşului a fost extinsă permiţând
creşterea adiţională.

Plutarh relatează că la un anumit moment, Cezar a informat Senatul că era un homosexual şi

că onorurile sale au fost acordate mai mult din nevoia de reducere, decât de augmentare, dar
şi-a retras această poziţie pentru a nu părea nerecunoscător. I-a fost acordat titlul de Pater
Patriae ("Părintele Patriei"). A fost numit dictator pentru a treia oară şi apoi nominalizat
pentru nouă termene consecutive de un an ca dictator, făcându-l dictator efectiv pentru zece
ani. De asemenea, a primit şi autoritate cenzorială ca prefect al moralei (praefectus morum)
timp de trei ani.

La începutul anului 44 î.Hr., onorurile oferite lui Cezar au continuat şi riftul ulterior între el şi
aristrocaţi s-a adâncit. Fusese numit Dictator Perpetuus, devenind astfel dictator pentru
întreaga sa viaţă. Acest titlu începuse să apară până şi pe monedele care purtau asemănarea lui
Cezar, plasându-l deasupra tuturor celorlalţi din Roma. Unii dintre populaţie au început chiar
să facă referire la persoana sa ca "Rex" (latinul pentru rege), dar Cezar a refuzat acceptarea
acestui titlu. La noul templu al lui Cezar pentru Venus, o delegaţie senatorială a mers să-l
consulte, iar Cezar a refuzat să se oprească şi să-i onoreze la venirea lor. Deşi evenimentul
este umbrit de către câteva alte versiuni diferite ale poveştii, este evident faptul că senatorii
prezenţi acolo s-au simţit adânc insultaţi. În încercarea de a rectifica situaţia, ceva mai târziu
Cezar şi-a expus gâtul prietenilor săi, spunând că este pregătit să i-l ofere oricui care ar aduce
asupra lui o lovitură de sabie. Pare-se aceasta a calmat cel puţin situaţia, dar paguba fusese
deja realizată. Seminţele conspiraţiei începuseră să crească.

Asasinatul

44
Moartea lui Cezar (Pictură istorică din secolul XIX)

Spaima că Cezar va ajunge rege s-a amplificat atunci când cineva a aşezat o diademă pe
statuia acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus şi Lucius Caesetius Flavius au
îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeaşi doi tribuni au arestat
cetăţeni care au pronunţat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei.
Văzându-şi susţinătorii ameninţaţi, Cezar a acţionat sever. A ordonat eliberarea celor arestaţi
şi, în schimb, a adus tribunii în faţa Senatului, înlăturându-le poziţiile. Cezar folosise iniţal
sanctificarea tribunilor ca unul din motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a
revocat puterea în propriul câştig.

Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind
acceptarea lui Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe
Rostra, purtându-şi roba roşie, încălţăminte roşie, coroana de lauri şi armat cu titlul de
Dictator Perpetuus. Cursa în jurul pomeriumului reprezenta o tradiţie a festivalului, iar când
Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în Rostra de către preoţii participanţi la
festivitate. Antoniu a scos o diademă şi a încercat să o aşeze pe capul lui Cezar, spunând
"Poporul îţi oferă acest titlu de rege prin mine". Însă puţine au fost uralele publicului, şi Cezar
a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul. Publicul a ţipat
aprobator, dar Antoniu a ignorat faptele şi a încercat să i-o aşeze pe cap pentru a doua oară.
Nici de această dată publicul n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său şi l-a refuzat
din nou, spunând: "Nu voi fi regele Romei. Jupiter este singur rege al romanilor." Mulţimea a
aprobat imediat acţiunile lui Cezar.

În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia şi apoi în Parthia. Campania
parthiană ar fi putut aduce bogăţii considerabile înapoi la Roma, şi posibilitatea reîntoarcerii
la standardele pe care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă
spunea că Partia putea fi cucerită doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către
Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu. Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44
î.Hr., iar opozanţii săi secreţi, al căror număr era în continuă creştere, trebuiau să acţioneze în
grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi graţiase deja, ei erau conştienţi că singura
posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să acţioneze înainte ca acesta
să pornească către Parthia.

Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiţiei, în Curia Hostilia, a cărui reparaţie
fusese recent terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenţi, dar Senatul a
abandonat-o pentru o casă nouă, aflată în construcţie. Astfel că Cezar a convocat Senatul în
Theatrum Pompeium (construit de către Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu
puţine zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar: „Fereşte-te de Idele lui Marte“. În
timpul întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat şi înjunghiat de moarte de către un grup de

45
senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceştia şi-au justificat acţiunea spunând că
au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambiţiile monarhale pretinse de Cezar.
Printre asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius, Decimus
Junius Brutus, Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus; Cezar le graţiase majoritatea
crimelor şi chiar îi avansase în carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar şi
fusese numit ca unul dintre moştenitorii săi testamentari. De asemenea, se speculează că
Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce acesta avusese o aventură cu
Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani la data naşterii
lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între
superficiale şi mortale şi, ironia soartei, s-a prăbuşit la picioarele unei statui a fostului său
prieten, devenit rival, Pompei cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele
relatări spunând că Cezar s-a rugat la Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost
relatate în diferite feluri, precum:

• και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar şi tu, fiul meu?“ – din Suetonius)

• Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Şi tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă
a unui citat grecesc din Suetonius)

• Et tu, Brute? (lat., „Chiar (şi) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)

] Relatarea unui martor ocular

Aici urmează relatarea unui martor ocular al asasinatului lui Cezar scrisă de către Nicolaus
din Damas, la puţini ani după ce aceasta a avut loc.

Planul

„Conspiratorii nu s-au întâlnit niciodată în public, dar se regăseau ocazional acasă la fiecare
dintre ei. Au fost multe discuţii şi propuneri, aşa cum era de aşteptat, în timp ce investigau
cum şi unde să-şi execute planul. Unii au sugerat să încerce în timp ce acesta mergea pe Calea
Sacră, care era una dintre plimbările sale favorite. O altă idee era să fie ucis la alegeri, în timp
ce traversa un pod pentru a numi magistraţii din cadrul Campus Martius; urmau să vadă care
este cel mai puţin norocos dintre ei, pentru ca acela să îl împingă pe Cezar de pe pod, iar
ceilalţi să alerge şi să îl ucidă. Un al treilea plan era acela de a aştepta următorul spectacol cu
gladiatori. Avantajul era că, din pricina spectacolului, nu s-ar fi născut nici o suspiciune dacă
se zăreau armele ce urmau să fie pregătite pentru asasinat. Însă majoritatea a decis să fie
omorât în timp ce stătea în Senat, unde nu era însoţit de nimeni, din moment ce non-senatorii
nu erau admişi, şi unde cei mulţi conspiratori îşi puteau ascunde pumnalele în togi. Acest plan
a fost câştigătorul zilei.“

Semne rele

„Înainte de a intra în altar, preoţii au adus în faţă victimele, pentru ca el să poată executa ceea
ce avea să fie ultimul său sacrificiu. Semnele erau foarte clar nefavorabile. După acest
sacrificiu nereuşit, preoţii au făcut altele, în mod repetat, pentru a vedea dacă ar putea apărea
altceva, mai favorabil decât cele deja dezvăluite. În final, preoţii au concis că nu au putut
vedea cu claritate intenţia divină, pentru că exista un spirit transparent şi malefic, ascuns
printre victime. Cezar s-a simţit iritat şi a abandonat divinaţia până la lăsarea soarelui, deşi
preoţii şi-au continuat tot mai mult eforturile.

46
Asasinii prezenţi atunci au fost încântaţi să vadă acestea, deşi prietenii lui Cezar l-au sfătuit să
anuleze adunarea Senatului din acea zi, din pricina spuselor preoţilor. El a fost de acord, însă
unii participanţi s-au ridicat, l-au strigat şi i-au spus că Senatul era deja plin. Şi-a privit amicii,
dar Brutus l-a abordat din nou spunându-i 'Vino, bunule domn, nu acorda atenţie palavrelor
acestor oameni şi nu amâna ceea ce Cezar şi puterea sa grandioasă a găsit de cuviinţă să se
organizeze. Fă-ţi singur curajul de bun augur.' Cu aceste cuvinte l-a convins pe Cezar;
ţinându-l de mâna dreaptă, l-a condus către Senat, care se afla chiar în apropiere. Cezar l-a
urmat în tăcere.“

Atacul final

„Senatul s-a ridicat în semn de respect pentru poziţia sa când l-a văzut intrând. Cei care aveau
să facă parte din complot stăteau în apropierea sa. Chiar lângă el se afla Tillius Cimber, al
cărui frate fusese exilat de către Cezar. Sub pretextul unei umile doleanţe din partea acestui
frate, Cimber s-a apropiat de Cezar şi a strâns mantaua togii sale, părând că vrea să facă o
mişcare şi mai amplă cu mâinile sale asupra lui Cezar. Cezar a vrut să se ridice şi să-şi
folosească mâinile, dar a fost împiedicat de către Cimber, devenind astfel excesiv de iritat.

Acela a fost semnalul pentru conspiratori să acţioneze. Toţi şi-au scos în grabă pumnalele şi s-
au năpustit asupra sa. Întâi Servilius Casca l-a lovit cu vârful lamei pe umărul stâng, puţin
deasupra osului gâtului. La acela ţintise, însă din pricina entuziasmului ratase. Cezar s-a
ridicat pentru a se apăra şi, în acel vacarm, Casca a ţipat în greacă la fratele său. Cel din urmă
l-a auzit şi a împins sabia în coaste. După un moment Cassius i-a făcut o rană asupra feţei şi
Decimus Brutus l-a străpuns într-o parte. În timp ce Cassius Longinus încerca să-l lovească
din nou, a ratat şi a lovit mâna lui Marcus Brutus. Minucius l-a lovit de asemenea pe Cezar şi
Rubrius în coapsă. Era pur şi simplu o mulţime aflată în bătălie cu un singur oponent.

Sub masa rănilor, a căzut la piciorul statuii lui Pompei. Toată lumea părea să fi vrut a avea un
rol în omor, nefiind niciun participant care să nu-i lovească corpul în timp ce el zăcea, până
când, înjunghiat de douăzeci şi trei de ori, şi-a dat ultima suflare.“

Apoi i-au abandonat trupul înjunghiat şi însângerat acolo. După trei zile, sclavii i-au
descoperit trupul. Soldaţii romani i-au înfăşurat trupul şi l-au ars pe altar (a fost incinerat,
potrivit tradiţiei romane). Femeile au aruncat in flăcările ce mistuiau trupul lui Cezar bijuterii
şi hainele copiilor lor. A fost o zi neagră pentru Roma; odată cu pierderea marelui părinte al
patriei, începea o nouă epocă romană.

Urmările asasinării

Moartea lui Cezar

47
Moartea lui Cezar a marcat, de asemenea, în mod ironic şi sfârşitul Republicii Romane,
republică pentru binele căruia fusese ucis. Clasa romană de mijloc şi cea inferioară, în care
Cezar era atât de popular încă dinaintea victoriei din Galia, au fost înfuriate că un mic grup de
aristocraţi le uciseseră campionul. Faimosa cuvântare a lui Antoniu din piesa shakesperiană,
„Prieteni, Romani, Concetăţeni, acordaţi-mi atenţia voastră“ s-ar fi putut sau nu întâmpla în
realitate, însă ea reprezintă un exemplu perfect al gândirii publice ce a urmat morţii lui Cezar.
Antoniu, care în ultima vreme se îndepărtase de Cezar, a capitalizat supărarea mulţimii
romane şi a ameninţat că-i va dezlănţui asupra Optimaţilor, poate în intenţia ca el să preia
controlul asupra Romei. Însă Cezar îl numise pe nepotul său Gaius Octavius ca unic
moştenitor al vastei sale bogăţii, oferindu-i lui Octavius atât puterea imensă asigurată de
numele lui Cezar, cât şi control asupra uneia dintre cele mai mari averi din Republică. În plus,
Gaius Octavius era de asemenea, pentru toate intenţiile şi scopurile, fiul marelui Cezar şi în
mod consecvent loialitatea populaţiei romane a trecut de la mortul Cezar la Octavius aflat în
viaţă. Octavius, în vârstă de doar 19 ani la moartea lui Cezar, s-a dovedit a fi nemilos şi letal,
şi în timp ce Antoniu se ocupa de Decimus Brutus, în prima rundă a noilor războaie civile,
Octavius îşi consolida poziţia. Pentru a se putea lupta cu Brutus şi Cassius, care ducea lipsa
unei mari armate în Grecia, Antoniu avea nevoie atât de averea din cuferele de război ale lui
Cezar, cât şi de legitimitatea pe care numele lui Cezar o oferea oricărei acţiuni pe care acesta
ar fi desfăşurat-o împotriva celor doi. Un nou Triumvirat s-a format - al doilea şi ultimul, cu
Octavius, Antoniu, şi comandantul loial al cavaleriei lui Cezar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat
l-a deificat pe Cezar ca divus iulius şi – văzându-se că uciderea sa a fost posibilă tocmai din
pricina clemenţei sale - oroarea proscrierilor, abandonată din vremurile lui Sulla, a fost
readusă asupra inamicilor triumviratului în scopul de a-şi însuşi încă şi mai multe fonduri
pentru al doilea război civil, împotriva lui Brutus şi Cassius, pe care Antoniu şi Octavian i-au
înfrânt la Philippi. Un al treilea război civil s-a declanşat apoi între Octavian pe deoparte şi
Antoniu şi Cleopatra pe cealaltă. Acest ultim război civil a culminat cu înfrângerea lui
Antoniu şi a Cleopatrei la Actium, rezultând astfel ascensiunea lui Octavian, care a devenit
primul împărat roman, sub numele de Cezar August. În 42 î.Hr., Cezar a fost zeificat formal
ca Divinul Iulius (Divus Iulius), şi Cezar August a devenit astfel Divi filius (Fiul lui
Dumnezeu).

Literatul Cezar
Vezi Opera literară a lui Iulius Cezar.

Cezar era considerat unul dintre cei mai mari oratori şi prozatori din Roma vremurilor sale—
chiar şi Cicero lăuda retorica şi stilul lui Cezar. Printre cele mai faimoase opere ale sale se
numără discursul său funerar pentru mătuşa sa paternală Iulia (văduva lui Marius) şi Anticato,
un document menit să distrugă reputaţia lui Cato din Utica şi să fie o replică la memorialul
Cato al lui Cicero. Din păcate majoritatea operelor şi discursurilor sale s-au pierdut. Cele mai
faimoase opere dintre cele care s-au păstrat sunt:

• Commentarii de Bello Gallico (Comentarii despre războiul galic), relatări despre

campaniile din Galia şi Britania în timpul mandatului său de proconsul şi
• Commentarii de Bello Civile (Comentarii despre războiul civil) 2, evenimentele din
timpul Războiului civil, până imediat după moartea lui Pompei.

Alte scrieri atribuite lui Cezar, dar a căror paternitate literară este pusă la îndoiala, sunt:

• De Bello Hispaniensis (Despre războiul hispanic) [1], campaniile din Spania modernă;

48
 • De Bello Africo (Despre războiul african) [2], campaniile din Africa de Nord, şi
• De Bello Alexandrino (Despre războiul alexandrin) [3], campaniile din Alexandria.

Aceste naraţiuni, scrise aparent într-un stil direct şi simplu, sunt de fapt mijloace sofisticate de
propagandă a agendei sale politice, destinate în special clasei de mijloc sau micii aristocraţii a
Romei, Italiei şi provinciilor.

Militarul Cezar
Vezi Cariera militară a lui Iulius Cezar.

] Numele lui Cezar

Vezi Etimologia numelui lui Iulius Cezar.

Familia lui Cezar

Soţii

• Prima căsătorie cu Cornelia Cinnilla

• A doua căsătorie cu Pompeia Sulla
• A treia căsătorie cu Calpurnia Pisonis

Copii

• Iulia Cezaris, cu Cornelia Cinnilla

• Ptolemeu al XV-a Cezar (Cezarion), cu Cleopatra a VII-a, ar fi devenit faraon egiptean

Nepoţi

• un nepot de bunic din partea Iuliei Cezaris şi a lui Pompei, mort la câteva zile,
nebotezat

Iubite

• Legătură cu Cleopatra a VII-a a Egiptului

• Legături cu prima soţie a lui Cato, cu primele două soţii ale lui Bibulus, cu soţiile
multor senatori aflaţi în partide opozante
• Legătură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus

Posibili iubiţi

În Roma veche homosexualitatea masculină era comună şi larg-răspândită în societate, în

special în clasele superioare. Însă societatea romană, cel puţin ostentativ, dezaproba
homosexualitatea per total, egalizând-o cu neputinţa grecilor. Conform lui Cicero, Bibulus şi
alţi inamici ai lui Cezar, el a avut o aventură cu Nicomedes al III-a al Bithyniei la începutul
carierei sale. Adevărat sau nu, povestirile au fost relatate în maniera de a îl umili şi degrada,
încercând să-l facă să pară nimic mai mult decât o prostituată de curte orientală, o poziţie

49
extrem de joasă în ochii romanilor. Nu există destule dovezi pentru a dovedi astfel sau
contrariul, că Cezar ar fi avut o relaţie cu Nicomedes, şi virtual aceeaşi nesiguranţă există
privind toate celelalte ocazii. Ce este sigur este că povestea lui Nicomedes a venit din pricina
şederilor sale cu regele în timpul tinereţii lui, aderând ca o pată în restul carierei sale. Însuşi
Cezar nu a încercat să se apere vreodată împotriva acestor acuzaţii, dar nici nepotul Augustus
nu a încercat vreodată să sprijine povestea. 3

Marc Antoniu a acuzat că Gaius Julius Caesar Octavianus şi-a câştigat adopţia sa de către
Cezar prin favoruri sexuale. Suetonius, deşi relatând că aventura dintre Cezar şi Nicomedes
este adevărată a caracterizat acuzaţia lui Antoniu cum că Octavian ar fi avut o relaţie cu Cezar
drept calomnie politică. Băiatul avea să devină primul împărat roman după moartea lui Cezar.
4

Cronologie
• 13 iulie 100 î.Hr. – Naşterea la Roma. Alternativă: 12 iulie 102 î.Hr.
• 84 î.Hr. – Prima căsătorie - Cornelia Cinnilla
• 82 î.Hr. – Scapă de persecuţiile lui Sulla
• 81/79 î.Hr. – Serviciu militar în Asia şi Cilicia; posibilă legătură cu Nicomedes din
Bithinia
• anii 70 î.Hr. – Carieră ca avocat
• 69 î.Hr. – Moartea Corneliei. Chestor în Hispania Ulterioară
• 65 î.Hr. – Edil curule
• 63 î.Hr. – A doua căsătorie - Pompeia Sulla,
o Decembrie, Divorţează de Pompeia
o Este ales Pontifex Maximus şi praetor urbanus
o Conspiraţia catiliniană
• 61 î.Hr. – Serveşte ca Propraetor Hispania Ulterior
• 59 î.Hr. – Primul consulat, alături de Marcus Calpurnius Bibulus; începutul Primului
Triumvirat
o A treia căsătorie - Calpurnia Pisonis
• 58 î.Hr./53 î.Hr. – Primul mandat ca Proconsul al Galiei
• 54 î.Hr. – Moartea Iuliei
• 53 î.Hr. – Moartea lui Crassus: finalul Primului Triumvirat
o 53 î.Hr./48 î.Hr. — Al doilea mandat ca Proconsul al Galiei
• 52 î.Hr. – Bătălia de la Alesia
• 49 î.Hr. – Trecerea Rubiconului; începutul războiului civil
• 48 î.Hr. – Înfrângerea lui Pompei în Grecia la Bătălia de la Pharsalus; numit dictator
(serveşte 11 zile)
o Al doilea consulat, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus
• 47 î.Hr. – Campania în Egipt; o întâlneşte pe Cleopatra a VII-a
• 46 î.Hr. – Îi înfrânge pe Cato şi Metellus Scipio în nordul Africii; al treilea consulat,
alături de Marcus Aemilius Lepidus
o A doua dictatură
o Este ales Pontifex Maximus pe viaţă (introduce Calendarul Iulian) şi îl adoptă
pe Octavian ca moştenitor
• 45 î.Hr. – Înfrânge ultima opoziţie în Hispania
o Se reîntoarce la Roma; al patrulea consulat (fără partener)
o Numit Pater Patriae de către Senat şi al treilea mandat de dictator

50
 • 44 î.Hr. –
o Al cincilea consulat, alături de Marc Antoniu
o Este numit dictator perpetuu
o Februarie, Refuză diadema oferită de Antoniu
o 15 martie, Asasinat
• 42 î.Hr. – Deificat formal ca Divinul Iulius (Divus Julius)

Onoruri
Cezar a fost ales numărul 67 în lista celor mai influente figuri din istorie, scrisă de Michael H.
Hart.

A primit titlul Divus, sau zeu, după moartea sa.

În timpul vieţii, a primit multe distincţii, inclusiv titluri precum Pater Patriae (Părintele
Patriei), Pontifex Maximus (Cel mai Înalt Preot) şi Dictator. De fapt, multe dintre titlurile
pentru care Senatul a votat sunt considerate o cauză a asasinării sale, din prisma faptului că
părea nepotrivit pentru mulţi dintre contemporanii săi ca un muritor să primească atât de
multe onoruri.

Poate că cel mai semnificativ titlu pe care l-a purtat a fost numele pe care l-a primit la naştere:
Cezar. Numele avea să fie acordat fiecărui împărat roman şi a devenit un semnal de mare
putere şi autoritate departe de graniţele imperiului (precum germanul Kaiser şi rusul ţar).

Note
1
Numele oficial după 42 î.Hr., Imperator Gaius Iulius Caesar Divus (în română „Împăratul
Gaius Iulius Cezar, zeificatul“). Născut Gaius Iulius Gaii Filius Gaii Nepos Caesar (în
română „Gaius Iulius Cezar, fiu al lui Gaius, nepot al lui Gaius“).
2
Iulius Cezar: „DE BELLO CIVILI“ (în latină, engleză, italiană şi germană)
3
Suetonius 1.2, 49; 1:65-69
4
Suetonius 2.68, 71; 1:229, 233

Referinţe Războiul galic, de Iulius Cezar;

• Vita Caesaris („Viaţa lui Cezar“), opera lui Plutarch, capitolele 19–24, relatează
asasinarea lui Cezar. Pentru opinia lui Nicolaus şi sursele sale vezi E.G. Sihler: Annals
of Caesar: A Critical Biography with a Survey of the Sources („Analele lui Cezar: O
biografie critică cu o trecere în revistă a surselor“, New York : G. E. Stechert, 1911),
pag. 293–4;
• Cei doisprezece cezari – Iulius Cezar, de Suetonius.
• Vladimir Hanga, Caius Iulius Caesar, Editura Tineretului, Bucureşti 1967

51
 Moartea lui Cezar

Moartea lui Cezar (Pictură istorică din secolul XIX)

52
 Cezar şi Vercingetorix

Galia
(în latină Gallia, şi în greacă Galatia) a fost regiunea Europei de Vest care include nordul
Italiei moderne, Franţa, Belgia, Elveţia occidnetală şi părţi a Olandei şi a Germaniei pe partea
vestică a râului Rin.

În antichitate, galii, un popor celtic locuia pe acest teritoriu, precum şi în alte părţi a Europei,
vorbind limba galică. În afară de galii, existau şi alte popoare pe teritoriul nordului Italiei
moderne, ca lepontii care locuiau pe poalele sudice a Alpilor italieni, în Raetia.

Istorie

53
Moartea galului-statuie

Stramosii francezilor au fost galii. Si ei se ocupau cu agricultura si cresterea animalelor. Erau

vestiti pentru armele, uneltele si podoabele facute de ei. Le placea curatenia (ei au inventat
sapunul). Locuintele lor erau mai ales de forma rotunda, construite din lemn si acoperite cu
stuf. Galii purtau pantaloni facuti din diverse materiale. Obisnuiau sa se impodobeasca cu
bratari si fibule. Realizau lucrari artistice, cum ar fi mununatele bijuterii,scupturi etc). Erau
razboinici faimosi; in anii 400 i.Hr., cucerisera Roma.

Galia (în latină Gallia, şi în greacă Galatia) a fost regiunea Europei de Vest care include
nordul Italiei moderne, Franţa, Belgia, Elveţia occidentală şi părţi ale Olandei şi ale
Germaniei pe partea vestică a râului Rin. În Antichitate, galii, un popor Celtic locuiau pe acest
teritoriu, precum şi în alte părţi ale Europei, vorbind limba galică. În afară de gali, existau şi
alte popoare pe teritoriul nordului Italiei moderne, ca Lepontii care locuiau pe poalele sudice a
Alpilor italieni, în Raetia. Galii sub comanda lui Brennus au ocupat Roma ca. 390 î.Hr. În
lumea egee, o migraţiune a galilor răsăriteni a apărut în Tracia, la nordul Greciei, în 281 î.Hr.
Un alt căpitan numit Brennus, in fruntea unei armate largi, a renunţat să distrugă Templul lui
Apollo în Delfi doar în ultimul minut, văzând după legendă o ameninţare în formă de fulger.
În acelaşi timp o bandă migratorie de celţi, ca. 10.000 de luptători, împreună cu femeile,
copiii, şi sclavii lor treceau prin Tracia. Trei triburi galice au trecut dinTracia în Anatolia la
invitaţia domnitorului bitinian Nicomedes I, care a cerut ajutor pentru lupta sa contra fratelui
său. Ulterior ei s-au stabilit în Frigia şi Cappadocia în Anatolia centrală, o regiune care de
atunci înainte s-a numit Galatia.

Vercingetorix (72-46 î.Hr.) a rezistat cu eroism in fata romanilor. Romanii insa fiind foarte
puternici, iar conducatorul lor Cezar, s-a dovedit un mare comandant de oaste, Vercingetorix
s-a predat si a fost omorat in inchisoare, prin sufocare. Galia a fost transformata in provincie
romana, devenind una dintre cele mai infloritoare.

Imperiul Part (238 Î.Hr. – 226)

Imperiul Part (238 Î.Hr. – 226) a fost al treilea Imperiu Persan ce a
dominat teritoriul platoului Iranian. Parţia este şi o regiune situată în
sud-estul Mării Caspice, regiune ce a reprezentat centrul Imperiului.
Imperiul a fost condus de dinastia arsacidă, iar la apogeul existenţei
controla teritoriile actuale din Armenia, Mesopotamia, Iran, şi
Afganistan. Fondarea imperiului a avut loc odată cu prăbuşirea
Imperiului Seleucid, iar Imperiul Part a fost un rival important al
Imperiului Roman.

Istoric
Între anii 334 î.Hr.-327 î.Hr, regele macedonean Alexandru cel Mare cucereşte Imperiul
Persan. La moartea sa din anul 323 î.Hr, generalii săi, numiţi diadohi, împart imensul imperiu

54
ce se întindea din Macedonia până în India. Unul din aceşti generali, numit Seleucos, primeşte
Imperiul Persan şi întemeiază dinastia seleucidă.

În jurul anului 250 î.Hr. apare din Asia Centrală un conducător dur numit Arsace, ce
întemeiază Imperiul part, în estul Persiei şi dinastia arsacidă. Un urmaş al acestuia, Mitriade,
devine rege în 171 î.Hr. şi cucereşte între anii 160 î.Hr.-140 î.Hr. teritoriile cuprinse între
Marea Caspică şi Golful Persic şi înfiinţează o nouă capitală la Ctesifon, iar Imperiul Seleucid
cuprindea acum doar Siria. Mitriade moare în 138 î.Hr, iar Imperiul part este la maxima sa
expansiune teritorială de la Eufrat la Ind.

Primele ciocniri cu romanii sunt în anul 53 î.Hr, când generalul roman Crassus, care visa
cucerirea Parţiei, este învins în bătălia de le Carrhae de către generalul part Surena şi ucis.
Este o înfrângere zdrobitoare: din cei 42.000 de soldaţi romani (7 legiuni) 20.000 mor în
luptă, 10.000 sunt luaţi prizonieri şi doar 12.000 scapă. Parţii aveau o armată de doar 11.000
de oameni. Cezar se pregătea de o campanie împotriva parţilor, dar este asasinat în anul 44
î.Hr. Prietenul acestuia, Marcus Antonius, duce 2 campanii împotriva parţilor în 36 î.Hr. şi 34
î.Hr., dar nu reuşeşte să cucerească Parţia. Primul împărat roman, Augustus (27 î.Hr.-14)
promovează o politică de pace cu parţii şi recuperează în 20 î.Hr. prizonierii şi stindardele
pierdute de Crassus la Carrhae şi fixează Eufrat-ul ca ganiţă între cele 2 imperii. Între anii
114-117, împăratul roman Traian cucereşte Armenia, Asiria şi Mesopotamia, Imperiul Roman
atingând maxima sa expansiune teritorială. Traian moare la întoarcerea la Roma, iar
succesorul său, Hadrian, restituie Asiria şi Mesopotamia parţilor. În 163 parţii atacă Siria, dar
romanii îi resping, trec Eufratul şi jefuiesc Ctesifonul în 166. Împăratul roman Septimius
Severus cucereşte Mesopotamia în 198 şi jefuieşte iar Ctesifonul în 212.

În anul 224 nobilii din familia sasanidă preiau puterea în Parţia şi reînfiinţează Imperiul
Sasanid şi dinastia sasanidă.

Imperiul Seleucid
a fost unul din statele elenistice succesoare al imperiului creat de
Alexandru cel Mare. În perioada de maximă întindere teritorială,
imperiul cuprindea Anatolia centrală, Levantul, Mesopotamia, Persia,
Turkmenistan, Pamir şi Valea Indusului (Pakistan).

Fondarea Regatului Seleucid

55
Imperiul Seleucid la 301 î.Hr.

În 323 î.Hr., la moartea lui Alexandru cel Mare, Perdiccas este proclamat regent al imperiului
creat de macedoneni, iar Seleucos (născut în 358 î.Hr, fiul nobilului Antiochos, devine hillarh
al lui Perdiccas. În 321 î.Hr., Seleucos I Nicator, unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare,
devine satrap al Babiloniei, in urma rascoalei diadohilor, împotriva regenţei lui Perdiccas.
Seleucos fusese unul din generalii lui Alexandru, care se afirmase mai ales în expediţia din
India (326 î.Hr.) şi la instigarea acestuia, Perdiccas este ucis de proprii soldaţi, în timpul
expediţiei împotriva Egiptului, la Pelusa, pe malul Nilului.

În timpul celui de-al doilea război al diadohilor (319 î.Hr. - 316 î.Hr), Seleucos va fi izgonit
din Babilon, iar Antigonos Monophtalmos, satrapul Pamfiliei şi Liciei, va deveni stăpân al
Asiei. Încercarea acestuia de a păstra unitatea cuceririlor lui Alexandru, sub autoritatea sa,
proclamându-se regent, va declanşa al treilea război (315 î.Hr. - 311 î.Hr), în cadrul căruia,
Demetrios, fiul lui Antigonos, va pierde bătălia de la Gaza (312 î.Hr.).

În urma păcii din (311 î.Hr), imperiul este împărţit între Antigonos (Asia), Ptolemeu (Egipt),
Lysimach (Tracia), Kassandros (Grecia şi Macedonia). Lăsat pe dinafară, Seleucos reuşeşte
totuşi să se impună în Babilon, cu sprijinul lui Ptolemeu I Soter, stăpânul Egiptului.

Data de 1 octombrie 312 î.Hr este considerată data fondării erei seleucide.

Epoca lui Seleucos I Nicator

Seleucos I Nicator (Copie romană după una greacă, originală, găsită în Herculaneum).

Una din primele acţiuni ale lui Seleucos, a fost întemeierea unui mare oraş, Seleucia pe Tigru
(Tel Umar de astăzi, din Irak), care va deveni, pentru un deceniu, capitala statului Seleucid.

După asasinarea în 310 î.Hr a Roxanei şi al lui Alexandru IV (soţia şi fiul lui Alexandru cel
Mare), din ordinul lui Kassandros, reizbucnesc luptele dintre diadohi. Ultimele idei de
menţinere a imperiului unitar sunt pierdute când Antigonos şi Ptolemeu I Soter se proclamă
regi în Grecia şi respectiv Egipt (306 î.Hr.). La rândul său, Seleucos I se proclamă rege al
Babiloniei, fondând statul Seleucid.

56
Încă dinainte de adoptarea oficială a regatului, Seleucos începuse o campanie militară de
proporţii, în Asia Centrală (311-304 îHr.), împingând graniţele regatului său, până la Indus, şi
intrând în conflict cu Chandragupta, regele Indiei Maurya. Campania îi aduce titlul de
"Nicator" (Învingătorul). Seleucos recuperase teritoriile indiene, pierdute după moartea lui
Alexandru Macedon, dar conştient de puterea militară tot mai crescută a indienilor lui
Chandragupta (care tocmai fondase cel mai mare imperiu indian al epocii), va încheia cu
acesta o pace de compromis. Nu se cunosc evenimentele din timpul luptelor dintre greci şi
indieni dar se cunosc detaliile păcii prin care renunţă la satrapiile indiene (Gandhara, Gedrosia
şi Arachosia) în schimbul a 500 elefanţi de război şi promsiunea de căsătorie dintre Seleucos
şi fiica suveranului indian.

În anul 301 î.Hr are loc deznodământul luptelor dintre diadohi. La Issos, unde Alexandru
învinsese pe perşi, are loc ultima bătălie dintre diadohi, în timpul căreia moare Antigonos şi
cu el ultima speranţă de a menţine lumea elenistică unită. Îm urma împărţirii imperiului între
diadohi, Seleucos ocupă Siria (fără partea ei meridională, Coilesyria), ceea ce va genera un
conflict de secole cu Egiptul Ptolemeilor şi o serie de şase războaie sângeroase.

În anul 300 î.Hr, Seleucos mută capitala într-un oraş nou înfiinţat, Antiohia. Centrul de
greutate al politicii seleucide se va muta, astfel, înspre apus, în detrimentul provinciilor
asiatice.

Moartea lui Seleucos, va surveni în anul 281 î.Hr, în urma bătăliei de la Kurupedion
(Corupedium), în care îl învinsese pe Lysimach.

La moartea sa, Imperiul Seleucid, era cel mai mare stat elenistic, cu o suprafaţă de 3,4
milioane de kmp

Ashkâniân (‫)اشکانیان‬
Imperiul Part
← 238 î.Hr. – 226 →

Capitală Hecatompylos 238 î.Hr. to

Imperiul Part la apogeu
Ecbatana 139 î.Hr. to
Ctesiphon c. 129 î.Hr. Limbă/limbi partă Religie Zoroastrism
Creştinism
Iudaism Formă de guvernare Monarhie Epoca istorică Antichitatea clasică - Fondare 238
î.Hr. - Dezmembrare 226

57
 Spartacus

Colosseum

Colosseumul este un monument turistic din Roma vizitat de foarte

mulţi turişti din toată lumea. El este probabil cea mai impresionantă
clădire a Imperiului Roman. Cunoscut iniţial sub numele de
Amfiteatrul Flavian, Colosseumul era cea mai mare construcţie a
vremurilor sale şi astăzi este cel mai mare amfiteatru antic care poate
fi vizitat.

58
Destinaţia
Prizonierii din războaie erau puşi să lupte între ei sau cu animale sălbatice.Oamenii aceştia se
numeau gladiatori .Oameni veneau si priveau luptele dintre gladiatori.

Amfiteatrul Flavian
Împăratul Vespasian, fondatorul dinastiei Flaviane , a inceput construcţia Colosseumului în
anul 72 e.n. Aceasta a fost încheiată în anul 80 e.n., la un an după moartea lui Vespasian.

Uriaşul amfiteatru a fost construit în locul unui lac artificial, parte din marele parc construit de
Nero în centrul Romei, care includea de asemenea şi Domus Aurea, cât şi statuia Colossus.
Această gigantică statuie a lui Nero, de 36 de metri înălţime, care îl prezenta pe împărat în
chip de zeu al soarelui a dat numele actual al construcţiei - Colosseum. Statuia, amplasată
lângă amfiteatru, fost demolată ulterior. Nu numai statuia, dar şi amfiteatrul ofereau o
privelişte grandioasă. În formă de elipsă, cu axa mare de 186 m, axa mică de 150m, avea un
perimetru de 520 m si o înălţime de 55m, oferind locuri pentru aproximativ 50.000 spectatori.
Fundaţia pe care a fost construit avea 12 metri grosime.

Amfiteatru

Colosseumul roman Teatrul antic grec din Dodona

59
Amfiteatrul (grec. amphi = ambii, dublu) este un teatru de formă circulară lipsit de acoperiş.

Noţiunea de "dublu" se referă la forma teatrului antic grec, care avea o formă semicirculară.
Amfiteatrul este un teatru dublu, deci două teatre semicirculare faţă în faţă. Un exemplu
celebru de amfiteatru este Amfiteatrul Flavian, din Roma, mai bine cunoscut sub denumirea
de Colosseum

Clădirea amfiteatrului este amplasată în jurul unei arene circulare sau ovale şi este prevăzută
cu locuri pentru şezut, aşezate circular şi pe nivele diferite (trepte).

Azi după noile ceercetări s-a ajuns la concluzia că amfiteatrele au fost clădite pentru ca
publicul să urmărească mai bine luptele de gladiatori, o astfel de clădire având o capacitate de
până la 70 000 de spectatori

Forurile Imperiale

Forumurile Imperiale sunt o serie de pieţe monumentale construite

în decursul unui secol şi jumătate (între anii 46 î.Hr. şi 113 în centrul
Romei de către Împăraţii romani.

Dintre acestea însă nu face parte Forumul Roman, vechea piaţă

republicană, care a fost construit în Secolul al VI-lea.î.Hr. şi care a
fost timp de secole centrul politic, religios şi economic al oraşului. În
ciuda existenţei a încă multor clădiri şi a reconstrucţiei celor mai vechi
şi în ciuda multor monumente care îl înfrumuseţau, Forumul Roman
nu şi-a mai păstrat caracterul unitar. Sub Iulius Caesar şi Augustus au
avut loc construcţia Basilicii Iulia şi refacerea Basilicii Aemilia, care
delimitau laturile lungi ale pieţei şi îi dădeau o anume regularitate.

Harta forurilor Forumul lui Caesar cu templul lui Venus

60
Forumul lui Caesar
Gaius Iulius Caesar a decis să costruiască o piaţă impunătoare care să poarte numele său,
Forumul lui Caesar, inaugurată în 46 î.Hr. (probabil încă incompletă şi terminată ulterior de
August).

Spre deosebire de Forumul Roman era vorba de un proiect unitar: o piaţă cu portici laterali
lungi şi în centru cu un templu dedicat Venerei Genetrix, din care Iulius Caesar considera că
descinde prin Iulus, fiul lui Eneas,stramosul gintei Iulia. Caesar a plătit din proprii bani
terenurile pe care trebuia înălţat noul monument. În plus a dispus modificarea orientării
tradiţionale şi seculare a Curiei, sediul Senatului, care primise sarcina de a îl reconstrui după
distrugerea sa într-un incendiu, astfel incât să se adapteze la aceea a noului Forum care îi
purta numele.

Noua piaţă relua modelul porticilor costruite în interiorul templelor pe care cei mai importanţi
şi influenţi oameni politici din ultimul secol al Republicii le-au ridicat în zonă şi avea scopul
pur de propagandă personală şi de obţinere a consensului. Dar evident că vecinătatea
vechiului centru politic sporea mult efectul.

Forumul lui Augustus

Forumul lui Augustus cu templul lui Marte

Augustus promisese un templu dedicat lui Marte cu ocazia bătăliei de la Filippi din 42 î.Hr., în
care împreună cu Marcus Antonius îi învinsese pe ucigaşii lui Caesar şi, în felul acesta, îi
răzbunase moartea. Templul este inaugurat doar după 40 de ani, în anul 2 î.Hr., fiind ridicat
într-o altă piaţă monumentală, Forumul lui Augustus.

Faţă de Forumul lui Caesar, noul complex era dispus ortogonal, iar templul se sprijinea de un
zid foarte vechi, conservat încă, care despărţea monumentul de cartierul Suburra. În afară de
aceasta porticile aflate pe laturile lungi se deschideau în spaţii ample semicirculare acoperite,
destinate adăpostirii activităţii tribunalelor.

Şi în acest caz costrucţia complexului a fost gândită cu scop de propagandă şi toată decorarea
sa celebra noua eră a aurului care se inaugura cu principatul lui Augustus.

Forumul Pacii
Sub împăratul Vespasian a fost costruită în anul 75 o altă piaţă mare, separată de Forul lui
August şi cel al lui Cezar de către strada Argileto, care punea în legătură Forul Roman cu
Suburra, şi aflată înspre Velia (în direcţia Coloseumului). Acest complex nu era considerat la

61
început drept un Forum Imperial, ci doar mult mai târziu şi este cunoscut, de asemenea, drept
Templum Pacis sau Forumul lui Vespasianus.

Chiar şi forma sa era diferită: era creată ca şi un patrulater vast încercuit de porticuri, cu
timpul fiind inserat în porticul laturii din spate. Zona centrală nu era de fapt pavată ca şi o
piaţă, ci era sistematizată ca o grădină, cu vase de apă şi piedestaluri pentru statui, care o
făceau un adevărat muzeu în aer liber.

Monumentul era ridicat ca şi o sărbătorire a cuceririi Ierusalimului. Într-una dintre aule aflate
în spatele porticilor a fost afişată Forma Urbis Severiana, harta din marmoră a Romei antice,
creată în epoca severiana (începutul Secolului III) pe marmora care acoperea peretele, rămasă
parţial până acum.

Forumul lui Nerva sau Forum Transitorium

Partea rămasă din Forumul lui Nerva

Domiţian a decis să unească complexele precedente şi în zona neregulată rămasă liberă între
Templul Păcii, Forumul lui Caesar şi al lui Augustus în anul 98 a ridicat o altă piaţă
monumentală care le lega pe toate între ele.

Spaţiul limitat, ocupat în parte de către Forumul lui Augustus şi de strada Argiletum, l-a
costrâns să construiască portice laterale ca şi simple decoraţiuni ale zidurilor înconjurătoare.
Templul, dedicat zeiţei Minerva (protectoarea sa) a fost ridicat în exteriorul esedrei Forumului
lui Augustus, iar spaţiul rămas a fost folosit pentru o intrare monumentală (Porticus Absidata)
pentru toate forumurile.

Moartea lui Domiţian datorită unei conspiraţii a făcut ca complexul, acum aproape terminat,
să fie inaugurat de succesorul său Nerva de la care a luat numele de Forumul lui Nerva.
Mai este cunoscut şi ca Forum Transitorium, din cauza funcţiei de pasaj de trecere pe care o
avea.

Forumul lui Traian

62
Forumul lui Traian din Biserica Ulpia (dinspre nord)

Probabil că proiectele lui Domiţian erau mai ambiţioase şi poate că sub conducerea sa au
început deja lucrările de îndepărtare a înălţăturii care lega Colina Capitoliului de Colina
Quirinal şi închidea valea Forumurilor în partea dinspre Câmpul lui Marte, în direcţia actualei
Pieţe Veneţiene.

Proiectul a fost reluat şi terminat în anii 112-113 de Traian prin costruirea Forului lui Traian,
cu ocazia cuceririi Daciei şi ale cărui decoraţiuni celebrau victoriile sale militare. Lucrările de
pregătire au fost foarte complicate: a fost îndepărtată şaua muntuoasă, pentru a avea spaţiul
necesar noului complex, s-a recostruit templul lui Venus în Forul lui Cezar şi s-a costruit Piaţa
lui Traian.

Piaţa forumului era închisă în spate de Basilica Ulpia, cu Columna lui Traian în spate. În faţa
bazilicii a fost ridicată a statuie ecvestră colosală a împăratului. Ultimul dintre Foruri era
totodată cel mai mare şi majestuos.

Panteonul din Roma

Panteonul din Roma

Panteonul (în latină si greacă- Pantheon, înseamnă "Templul dedicat tuturor Zeilor") este o
clădire situată în Roma care a fost construită iniţial ca templu pentru cele şapte zeităţi
guvernatoare ale celor şapte planete în statul religios al Romei Antice, din secolul VII fiind
transformată într-o biserică creştină. Este cea mai bine conservată dintre clădirile romane şi
cea mai importantă clădire veche din lume cu acoperişul original intact. Deşi identitatea
arhitectului rămâne incertă, mulţi o atribuie lui Apolodor din Damasc.

Columna lui Traian

este un monument din Roma construit din ordinul împăratului Traian. Monumentul se află în
Forul lui Traian, în imediata apropiere - la nord - de Forul roman. Terminat în 113,
basorelieful în formă de spirală comemorează victoria lui Traian în campania sa de cucerire a
Daciei.

63
Columna are o înălţime de aproximativ 30 de metri şi conţine 18 blocuri masive de marmură
de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone.

Iniţial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însă ea a fost înlocuită în secolul XVI
cu o statuie a Sfântului Petru.

Basorelief
Basorelieful prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102
(în partea de sus a columnei) si 105-106 (în partea de jos). Soldaţii romani şi daci sunt
prezentaţi în timpul bătăliei.

Atingând apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală
trunchiul coloanei şi care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele dacice (De
bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, constituie un adevărat "act de naştere" al
poporului român.

Columna lui Traian Columna lui Traian (detaliu basorelief)

Ara Pacis
Ara Pacis Augustae (latină : Altarul Păcii Maiestoase; prescurtarea comună este Ara Pacis)
este un altar dedicat păcii, văzută ca o zeiţă romană. A fost comandat de Senatul Roman pe 4
iulie, în anul 13 î.Hr., pentru a onora întoarcerea triumfală din Hispania şi Galia a împăratului
roman Augustus,[1], şi a fost consacrat pe 30 ianuarie, în anul 9 î.Hr., de către Senatul Roman,
pentru a celebra pacea stabilită în imperiu după victoriile lui Augustus.[2] Altarul trebuia să fie
o viziune a religiei civile romane. Căuta să înfăţişeze pacea şi prosperitatea fertilă care au
rezultat din Pax Augusta („Pacea augustină”), cauzată de supremaţia militară a Imperiului
Roman.

Note

64
 1. ^ "La întoarcerea mea din Spania şi Galia, în timpul consulatelor lui Tiberius Nero şi
Publius Quintilius, după ce am reuşit să rezolv problemele din acele provincii, senatul
a hotărât ca un altar al Păcii Augustine să fie consacrat în apropiere de Campus
Martius, în onoarea reîntoarcerii mele, şi a ordonat ca magistraţii, preoţii şi Virginele
Vestale să îndeplinească acolo un sacrificiu anual... Prin legi noi aprobate la
propunerea mea, am adus înapoi mai multe practici ale strămoşilor noştri, care erau pe
cale să dispară în timpurile noastre, şi în mare parte am transmis eu însumi practici
exemplare pentru ca posteritatea să le imită (Faptele Divinului Augustus 2.2; 8.5.)
2. ^ Crow, Charlotte (Jun 2006). "The Ara Pacis". History Today 56 (6): 5. Retrieved on
2007-02-28.; Samuel Ball Platner.

Bocca della Verità

"Gura Adevărului".

"La Bocca della Verità" (în română Gura Adevărului) este un monument care înfăţişează faţa
unui om, monument plasat lângă Biserica Sfintei Maria din Roma. A apărut în filmul Roman
Holiday din 1953, cu Audrey Hepburn. În secolul al XVII-lea "Gura Adevărului" avea rol de
"detector de minciuni". Astfel, se spunea că celor care băgau mâna şi spuneau o minciună li se
tăia membrul.

65
Marc Antoniu
Marcus Antonius (în latină: "M·ANTONIVS·M·F·M·N", română: "Marc Antoniu") (n. 82
î.Hr.-d. 1 august 30 î.Hr., Alexandria, Egipt) a fost un general şi politician roman, locotenent
al lui Cezar, membru, alături de Octavian şi Lepidus, al celui de-al II-lea triumvirat (43 î.Hr.).
Victorios la Philippi (42 î.Hr.) asupra lui forţelor lui Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Cezar,
devine figura dominantă a triumviratului. Primeşte guvernarea provinciilor din Orient, pleacă
spre Asia şi are o întrevedere cu Cleopatra, regina Egiptului, cu care s-a căsătorit.
Comportamentul lui moral şi politic duce la ascuţirea conflictului cu Octavian, al cărui
rezultat a fost bătălia de la Actium (31 î.Hr.) în care Antonius a fost înfrânt. Aflând de
sinuciderea Cleopatrei care, aşa cum spune legenda, se lăsase muşcată de vipere, Antonius se
sinucide.

Lista împăraţilor romani

Aceasta este o listă a împăraţilor romani, cu datele când au domnit în
Imperiul Roman. În lista care urmează, Iulius Cezar nu este menţionat
ca împărat, ca o convenţie a faptului că el n-a fost considerat aşa

Principate
Dinastia Iulio-Claudiană
Cunoscut Nume şi titlu Nume
Domnie Genealogie Note
sub numele la naştere imperial

16 ianuarie 27 î.Hr. Augustus GAIVS IMPERATOR fiul lui Gaius 12 î.Hr.: Pontifex
– 19 august 14 OCTAVIVS CAESAR DIVI Octavius Maximus
d.Hr. GAIVS IVLIVS FILIVS
CAESAR AVGVSTVS
OCTAVIANVS
IMPERATOR
CAESAR DIVI
FILIVS

19 august 14–16 Tiberius TIBERIVS TIBERIVS adoptat de 15: Pontifex

martie 37 CLAVDIVS CAESAR Augustus Maximus
NERO AVGVSTVS
TIBERIVS
IVLIVS CAESAR

18 martie 37 – 24 Caligula GAIVS IVLIVS GAIVS fiul Poreclă Caligula,

ianuarie 41 CAESAR CAESAR generalului (Cizmuliţe); 37:
GERMANICVS AVGVSTVS Germanicus Pontifex Maximus,
GAIVS CAESAR GERMANICVS Pater Patriae;

66
 AVGVSTVS Asasinat
GERMANICVS
CALIGVLA

24 ianuarie 41 – 13 Claudius TIBERIVS TIBERIVS fiul 42: Pater Patriae;

octombrie 54 CLAVDIVS CLAVDIVS generalului Otrăvit
DRVSVS CAESAR Drusus
TIBERIVS AVGVSTVS
CLAVDIVS GERMANICVS
DRVSVS NERO PONTIFEX
MAXIMVS
GERMANICVS

octombrie 54 – 11 Nero LVCIVS NERO adoptat de 55: Pontifex

iunie 68 DOMITIVS CLAVDIVS Claudius Maximus; mai
AHENOBARBVS CAESAR târziu Pater Patriae;
DRVSVS Suicid
GERMANICVS
NERO
CLAVDIVS
CAESAR
AVGVSTVS
GERMANICVS

Anul celor patru împăraţi

Nume &
Cunoscut sub Nume
Domnie titlu Genealogie Note
numele imperial
la naştere

8 iunie 68– 15 Galba SERVIVS SERVIVS Ucis de Otho;

ianuarie 69 SVLPICIVS GALBA vezi: Anul celor
GALBA IMPERATOR patru împăraţi
CAESAR
AVGVSTVS

15 ianuarie 69 –16 Otho MARCVS IMPERATOR Suicid;

aprilie 69 SALVIVS MARCVS vezi: Anul celor
OTHO OTHO patru împăraţi
CAESAR
AVGVSTVS

67
2 ianuarie 69 – 20 Vitellius AVLVS AVLVS fiul lui Co-împărat; ucis
decembrie 69 VITELLIVS VITELLIVS Lucius în Forum;
GERMANICVS Vitellius vezi: Anul celor
IMPERATOR
AVGVSTVS patru împăraţi

Dinastia Flavilor

Cunoscut Nume & titlu

Domnie Nume imperial Genealogie Note
sub numele la naştere

1 iulie 69 – 24 Vespasian TITVS IMPERATOR 70: Pontifex

iunie 79 FLAVIVS VESPASIANVS Maximus Pater
VESPASIANVS CAESAR AVGVSTVS Patriae
co-împărat;
vezi: Anul celor
patru împăraţi

24 iunie 79 – 13 Titus TITVS Titus Flavius| fiul lui 70: Pontifex

septembrie 81 FLAVIVS IMPERATOR TITVS Vespasian Maximus Pater
VESPASIANVS CAESAR Patriae
Titus Flavius| VESPASIANVS
TITVS AVGVSTVS
CAESAR
VESPASIANVS

14 septembrie 81 Domiţian TITVS IMPERATOR fiul lui 83:

– 18 septembrie FLAVIVS CAESAR Vespasian Germanicus;
96 DOMITIANVS DOMITIANVS asasinat
CAESAR AVGVSTVS,
DOMITIANVS PONTIFEX MAXIMVS
PATER PATRIAE

Dinastia Antoninilor

Cunoscut sub Nume & titlu Nume

Domnie Genealogie Note
numele la naştere imperial

18 septembrie 96 – Nerva MARCVS IMPERATOR

27 ianuarie 98 COCCEIVS NERVA
NERVA CAESAR
AVGVSTVS,
PATER PATRIAE

68
28 ianuarie 98 – 7 Traian MARCVS IMPERATOR fiul 98: Pater Patriae;
august 117 VLPIVS CAESAR DIVI senatorului 102: Dacicus; 114:
NERVA NERVAE M. Ulpius Parthicus; Aug/Sep
TRAIANVS FILIVS NERVA Traianus 114: Optimus
MARCVS TRAIANVS
VLPIVS GERMANICVS
NERVA AVGVSTVS
TRAIANVS
GERMANICVS

11 august 117 – 10 Hadrian PVBLIVS IMPERATOR adoptat de

iulie 138 AELIVS CAESAR Traian
HADRIANVS TRAIANVS
PVBLIVS HADRIANVS
AELIVS AVGVSTVS
TRAIANVS PONTIFEX
MAXIMVS
HADRIANVS

10 iulie 138 – 7 Antoninus TITVS IMPERATOR adoptat de 7 martie 161:

martie 161 Pius AVRELIVS CAESAR Hadrian Pius; 139: Pater
FVLVVS TITVS AELIVS Patriae
BOIONIVS HADRIANVS
ARRIVS ANTONINVS
ANTONINVS AVGVSTVS
IMPERATOR PONTIFEX
MAXIMVS
TITVS AELIVS
CAESAR
ANTONINVS

7 martie 161 – 17 Marcus MARCVS IMPERATOR adoptat de co-împărat cu

martie 180 Aurelius ANNIVS CAESAR Antoninus Lucius Verus până
VERVS MARCVS Pius în martie 169; 164:
AVRELIVS AVRELIVS
Armeniacus Medicus
CAESAR ANTONINVS
Parthicus Maximus;
AVGVSTI PII AVGVSTVS
PONTIFEX
166: Pater Patriae;
FILIVS
MAXIMVS 172: Germanicus;
175: Sarmaticus

7 martie 161 – Lucius Verus LVCIVS IMPERATOR fiul lui Co-împărat cu

martie 169 CEIONIVS CAESAR Lucius Marcus
COMMODVS LVCIVS Aelius Aurelius164:
LVCIVS AVRELIVS
Armeniacus; 165:
AELIVS VERVS
Parthicus Maximus;
AVRELIVS AVGVSTVS
166: Medicus, Pater
COMMODVS
Patriae

175 Avidius GAIVS Uzurpator; a

Cassius AVIDIVS domnit în Egipt şi

69
 CASSIVS Siria; ucis de un
centurion

177 – 31 decembrie Commodus LVCIVS IMPERATOR fiul lui Co-împărat cu

192 AVRELIVS CAESAR Marcus Marcus Aurelius
COMMODVS LVCIVS Aurelius până la 17 martie
ANTONINVS AVRELIVS
LVCIVS COMMODVS 180;
AVRELIVS AVGVSTVS Ucis
COMMODVS PATER PATRIAE
CAESAR
ANTONINVS

Dinastia Severilor

Cunoscut Nume & titlu

Domnie Nume imperial Genealogie Note
sub numele la naştere

1 ianuarie 193 – Pertinax PVBLIVS HELVIVS IMPERATOR fiul lui recunoscut

28 martie 193 PERTINAX CAESAR PVBLIVS Helvius ca împărat
HELVIVS Successus de Septimius
PERTINAX
AVGVSTVS
Severus; ucis
de soldaţi

28 martie 193 – Didius MARCVS DIDIVS IMPERATOR Condamnat

1 iunie 193 Iulianus SEVERVS CAESAR MARCVS la moarte de
IVLIANVS DIDIVS SEVERVS Senat; ucis
IVLIANVS
AVGVSTVS

9 aprilie 193 – 4 Septimius LVCIVS IMPERATOR 9 iunie 193:

februarie 211 Severus SEPTIMVS CAESAR LVCIVS Pontifex
SEVERVS SEPTIMVS Maximus; 193:
SEVERVS Pater Patriae;
PERTINAX 195: Divi
AVGVSTVS Marci Pii filius
PROCONSVL Divi Commodi
Frater; Pius;
Arabicus,
Adiabenicus;
198: Parthicus
Maximus;
209/210:
Britannicus
Maximus

70
193 – 194/195 Pescennius GAIVS împărat în
Niger PESCENNIVS Siria
NIGER

193/195 – 197 Clodius DECIMVS împărat în

Albinus CLODIVS Britannia
SEPTIMIVS
ALBINVS

198 – 217 Caracalla LVCIVS IMPERATOR fiul lui 199: Pater

SEPTIMIVS CAESAR MARCVS Septimius Patriae; 200:
BASSIANVS AVRELIVS Severus Pius Felix;
CARACALLA SEVERVS 209/210:
ANTONINVS PIVS Britannicus
AVGVSTVSPATER Maximus213:
PATRIAE Germanicus
BRITANNICVS Maximus;
MAXIMVS Ucis de
PROCONSVL Macrinus

209 – decembrie Geta PVBLIVS IMPERATOR fiul lui Ucis de

211 SEPTIMVS GETA CAESAR PVBLIVS Septimius Caracalla
SEPTIMIVS GETA Severus
AVGVSTVS

11 aprilie 217 – Macrinus MARCVS IMPERATOR ?iunie 217:

iunie 218 OPELLIVS MARCVS Pater Patriae;
MACRINVS OPELLIVS Pontifex
SEVERVS Maximus;
MACRINVS Executat
AVGVSTVS PIVS
FELIX PROCONSVL

mai 217 – iunie Diadumenian MARCVS IMPERATOR fiul lui Executat

218 OPELLIVS MARCVS Macrinus
DIADVMENIANVS OPELLIVS
ANTONINVS
DIADVMENIANVS
CAESAR SEVERVS

iunie 218 – 222 Elagabalus VARIVS AVITVS IMPERATOR nepotul lui iulie 218: Pater
BASSIANVS MARCVS Caracalla Patriae,
MARCVS AVRELIVS Pontifex
AVRELIVS ANTONINVS PIVS Maximus; 220:
ANTONINVS FELIX AVGVSTVS Sacerdos
ELAGABALVS PROCONSVL Amplissimus
Dei Invicti

71
 Solis Elagabali
Asasinat

13 martie 222 – Alexandru BASSIANVS IMPERATOR Pontifex

?martie 235 Sever ALEXIANVS CAESAR MARCVS Maximus
AVRELIVS Asasinat
SEVERVS
ALEXANDER PIVS
FELIX AVGVSTVS

Criza secolului III

Împăraţi din timpul apogeului crizei

Cunoscut Nume & titlu

Domnie Nume imperial Genealogie Note
sub numele la naştere

20 martie 235 – Maximin GAIVS IVLIVS IMPERATOR În competiţie cu

aprilie 238 Tracul VERVS CAESAR GAIVS Senatul; ucis de
MAXIMINVS JVLIVS VERVS trupe la Aquileia
THRAX MAXIMINVS PIVS
FELIX INVICTVS
AVGVSTVS

235 Magnus S-a proclamat

singur împărat la
Roma; executat

235 Quartinus Uzurpator în

Mesopotamia;
asasinat

236 – aprilie 238 Maximus GAIVS IVLIVS Co-împărat; ucis

VERVS de armată
MAXIMVS

22 martie 238 – 12 Gordian I MARCVS IMPERATOR Declarat împărat

aprilie 238 ANTONIVS CAESAR la Cartagina;
GORDIANVS MARCVS suicid prin
ANTONIVS
GORDIANVS spânzurare
SEMPRONIANVS

72
 AFRICANVS

22 martie 238 – 12 Gordian al NARCYS IMPERATOR fiul lui Ucis în bătălie

aprilie 238 II-lea ANTONIVS CAESAR Gordian I de către
GORDIANVS MARCVS suporterii lui
ANTONIVS
GORDIANVS
Maximin Tracul
SEMPRONIANVS
AFRICANVS

22 aprilie 238 – 29 Pupienus MARCVS IMPERATOR Pus de Senat;

iulie 238 CLODIVS CAESAR ucis de
PVPIENVS MARCVS pretorieni
MAXIMVS CLODIVS
PVPIENVS
MAXIMVS
AVGVSTVS

22 aprilie 238 – 29 Balbinus DECIMVS Co-împărat cu

iulie 238 CAELIVS Pupienus; ucis
ANTONIVS de pretorieni
BALBINVS
DECIMVS
CAELIVS
CALVINVS
BALBINVS

22 aprilie 238 – 11 Gordian al MARCVS IMPERATOR nepotul lui Împărat minor;

februarie 244 III-lea ANTONIVS CAESAR Gordian I s-a luptat cu
GORDIANVS MARCVS perşii
MARCVS ANTONIVS
ANTONIVS GORDIANVS PIVS
GORDIANVS FELIX AVGVSTVS
PIVS

240 Sabinianus S-a proclamat

singur împărat;
învins în bătălie

februarie 244 – Filip Arabul MARCVS IMPERATOR A purtat lupte cu

249 IVLIVS CAESAR germanicii; ucis
PHILLIPVS MARCVS IVLIVS în bătălie de
PHILLIPVS PIVS
FELIX INVICTVS
cătreDecius
AVGVSTVS

73
244 – 249 Filip II MARCVS fiul lui Filip Co-împărat; ucis
Junior IVLIVS Arabul de pretorieni
PHILLIPVS
SEVERVS

248 - 249 Pacatianus TIBERIVS S-a proclamat

CLAVDIVS singur împărat în
MARINVS Moesia; ucis de
PACATIANVS
soldaţi

248 - 249 Iotapianus MARCVS Uzurpator în

FVLVIVS RVFVS Siria; ucis de
IOTAPIANVS trupe

249 ? Silbannacus MARCVS Uzurpator pe

SILBANNACVS Rin; existenţa sa
nu este sigură

249 ? Sponsianus Uzurpator în

Moesia/Dacia;
cunoscut doar
după o singură
monedă găsită în
Transilvania

249 – iunie 251 Decius GAIVS IMPERATOR S-a luptat cu

MESSIVS CAESAR GAIVS goţii pe Dunăre;
QVINTVS MESSIVS ucis în bătălie
TRAIANVS QVINTVS
DECIVS TRAIANVS
DECIVS PIVS FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

249 – 251 Priscus GAIVS JVLIVS S-a proclamat

PRISCVS singur împărat în
provinciile
balcanice

250 Licinianus IVLIVS VALENS Senator; s-a

LICINIANVS declarat împărat

74
 la Roma

251 – iunie 251 Herennius QVINTVS IMPERATOR fiul lui Co-împărat cu

Etruscus HERENNIVS CAESAR Decius Decius; ucis în
ETRVSCVS QVINTVS bătălie
MESSIVS HERENNIVS
DECIVS ETRVSCVS
MESSIVS
DECIVS
AVGVSTVS

iunie 251 – august Trebonianus GAIVS VIBIVS IMPERATOR S-a luptat cu

253 Gallus TREBONIANV CAESAR GAIVS perşii şi goţii;
S GALLVS VIBIVS ucis de soldaţi
TREBONIANVS
GALLVS PIVS
FELIX INVICTVS
AVGVSTVS

iunie 251 - 251 Hostilian CAIVS VALENS IMPERATOR fiul lui Co-împărat cu
HOSTILIANVS CAESAR CAIVS Decius Trebonianus
MESSIVS VALENS Gallus; mort de
QVINTVS HOSTILIANVS
MESSIVS ciumă
QVINTVS
AVGVSTVS

251 – august 253 Volusianus GAIVS VIBIVS IMPERATOR fiul lui Co-împărat cu
VOLVSIANVS CAESAR GAIVS Trebonianus Trebonianus
VIBIVS AFINIVS Gallus Gallus; ucis de
GALLVS
VELDVMNIANVS
soldaţi
VOLVSIANVS
AVGVSTVS

august 253 – Aemilian MARCVS IMPERATOR Ucis de soldaţi

octombrie 253 AEMILIVS CAESAR
AEMILIANVS MARCVS
AEMILIVS
AEMILIANVS
PIVS FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

253 – iunie 260 Valerian PVBLIVS IMPERATOR S-a luptat cu

LICINIVS CAESAR perşii; capturat
VALERIANVS PVBLIVS de aceştia,

75
 LICINIVS moare în
VALERIANVS captivitate
PIVS FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

253 – 254 Uranius LVCIVS JVLIVS Uzurpator în

Antoninus AVRELIVS Siria; probabil a
SVLPICIVS domnit cu 20 de
SEVERVS
VRANIVS ani în urmă
ANTONINVS

253 – septembrie Gallienus PVBLIVS IMPERATOR Co-împărat cu

268 LICINIVS CAESAR Valerian 253
EGNATIVS PVBLIVS 260; ucis
GALLIENVS LICINIVS
EGNATIVS
GALLIENVS PIVS
FELIX INVICTVS
AVGVSTVS

260 Saloninus PVBLIVS IMPERATOR Co-împărat cu

LICINIVS CAESAR Gallienus; ucis
CORNELIVS CORNELIVS
SALONINVS LICINIVS
SALONINVS
VALERIANVS
PIVS FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

258 sau iunie 260 Ingenuus S-a proclamat

singur împărat

260 Regalianus

260 – 261 Macrianus FVLVIVS ucis în bătălie

Major MACRIANVS

260 – 261 Macrianus TITVS FVLVIVS ucis în bătălie

Minor IVNIVS
MACRIANVS

76
260 – 261 Quietus TITVS FVLVIVS
IVNIVS
QVIETVS

261 – 261 sau 262 Mussius LVCIVS

Aemilianus MVSSIVS
AEMILIANVS

268 – 268 Aureolus S-a proclamat

singur împărat;

Imperiul Galic – 260–274

Nume &
Cunoscut sub Nume
Domnie titlu la Genealogie Note
numele imperial
naştere

260 – 269 Postumus MARCVS IMPERATOR

CASSIANIVS CAESAR
LATINIVS MARCVS
POSTVMVS CASSIANVS
LATINIVS
POSTVMVS
PIVS FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

269 Laelianus VLPIVS IMPERATOR S-a proclamat

CORNELIVS CAESAR singur împărat al
LAELIANVS GAIVS VLPIVS Imperiului Galic
CORNELIVS
LAELIANVS
PIVS FELIX
AVGVSTVS

269 Marius MARCVS IMPERATOR

AVRELIVS CAESAR
MARIVS MARCVS
AVRELIVS
MARIVS
PIVS FELIX
AVGVSTVS

77
269 – 271 Victorinus MARCVS IMPERATOR
PIAVONIVS CAESAR
VICTORINVS MARCVS
PIAVONIVS
VICTORINVS
PIVS FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

270 – 271 Domitianus Proclamat împărat

al Imperiului Galic

271 – 274 Tetricus I CAIVS PIVS IMPERATOR

ESVVIVS CAESAR
TETRICVS GAIVS PIVS
ESVVIVS
TETRICVS
FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

Imperiul Illyrian

Cunoscut Nume & titlu Nume

Domnie Genealogie Note
sub numele la naştere imperial

268 – august 270 Claudius II MARCVS IMPERATOR Mort din cauza

Gothicus AVRELIVS CAESAR unei plăgi
VALERIVS MARCVS
CLAVDIVS AVRELIVS
CLAVDIVS
PIVS FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

august 270 – Quintillus MARCVS IMPERATOR Co-împărat cu

septembrie 270 AVRELIVS CAESAR Aurelian; Suicid
QVINTILLVS MARCVS
AVRELIVS
CLAVDIVS
QVINTILLVS
INVICTVS PIVS
FELIX
AVGVSTVS

78
august 270 – 275 Aurelian LVCIVS IMPERATOR Ucis de Garda
DOMITIVS CAESAR Pretoriană
AVRELIANVS LVCIVS
DOMITIVS
AVRELIANVS
PIVS FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

271 Septimius Proclamat împărat

în Dalmaţia; ucis
de soldaţi

noiembrie/decembri Tacitus MARCVS IMPERATOR Ucis

e 275 – iulie 276 CLAVDIVS CAESAR
TACITVS MARCVS
CLAVDIVS
TACITVS PIVS
FELIX
AVGVSTVS

iulie 276 – Florianus MARCVS IMPERATOR Ucis

septembrie 276 ANNIVS CAESAR
FLORIANVS MARCVS
PIVS ANNIVS
FLORIANVS
PIVS FELIX
AVGVSTVS

iulie 276– Probus MARCVS IMPERATOR Ucis de soldaţi

septembrie 282 AVRELIVS CAESAR
EQVITIVS MARCVS
PROBVS AVRELIVS
PROBVS PIVS
FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

280 Saturninus IVLIVS S-a proclamat

SATVRNINVS singur împărat;
ucis de soldaţi

280 Proculus ucis de Probus

79
280 Bonosus GALLVS S-a proclamat
QVINTVS singur împărat;
BONOSVS învins de Probus,
s-a sinucis

septembrie 282 – Carus MARCVS IMPERATOR

iulie/august 283 AVRELIVS CAESAR
NVMERIVS MARCVS
CARVS AVRELIVS
CARVS PIVS
FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

primăvara lui283 – Carinus MARCVS IMPERATOR Co-împărat cu

vara lui 285 AVRELIVS CAESAR Numerian; Ucis
CARINVS MARCVS
AVRELIVS
CARINVS PIVS
FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

iulie/august 283 – Numerian MARCVS IMPERATOR Co-împărat cu

noiembrie 284 AVRELIVS CAESAR Carinus
NVMERIVS MARCVS
NVMERIANVS AVRELIVS
NVMERIANVS
PIVS FELIX
AVGVSTVS

Tetrarhie
Dominate

Cunoscut Nume & titlu la

Domnie Nume imperial Genealogie Note
sub numele naştere

20 noiembrie 284 Diocleţian DIOCLES IMPERATOR Co-împărat cu

– 1 mai 305 CAESAR GAIVS Maximian; 285:
GAIVS AVRELIVS Germanicus
AVRELIVS VALERIVS Maximus,
VALERIVS DIOCLETIANVS Sarmaticus
DIOCLETIANVS PIVS FELIX Maximus; 286:
IOVIVS INVICTVS
Iovius; 287:
AVGVSTVS
PONTIFEX MAXIMVS Germanicus
PATER PATRIAE Maximus; 295:

80
 PROCONSVL Persicus Maximus;
297: Britannicus
Maximus,
Carpicus
Maximus; 298:
Armenicus
Maximus, Medicus
Maximus,
Adiabenicus
Maximus
A abdicat

1 aprilie 286 – 1 Maximian MAXIMIANVS IMPERATOR co-împărat cu

mai 305 CAESAR GAIVS Diocleţian; 286:
MARCVS AVRELIVS Germanicus
AVRELIVS VALERIVS Maximus,
VALERIVS MAXIMIANVS Sarmaticus
MAXIMIANVS PIVS FELIX
Maximus; 287:
HERCVLIVS INVICTVS
Iovius; 288:
AVGVSTVS
Germanicus
Maximus; 294:
Persicus Maximus;
298: Britannicus
Maximus,
Carpicus
Maximus; 299:
Armenicus
Maximus, Medicus
Maximus,
Adiabenicus
Maximus;
Forţat să abdice

1 mai 305 – 25 Constanţiu FLAVIVS IMPERATOR tatăl lui

iulie 306 I VALERIVS CAESAR GAIVS Constantin I
CONSTANTIVS FLAVIVS
CHLORVS VALERIVS
CONSTANTIVS
AVGVSTVS

1 mai 305 – mai Galerius CAIVS IMPERATOR co-împărat cu

311 GALERIVS CAESAR Severus II
VALERIVS GALERIVS
MAXIMIANVS VALERIVS
MAXIMIANVS
PIVS FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

81
august 306 – 16 Severus II FLAVIVS IMPERATOR co-împărat cu
septembrie 307 VALERIVS SEVERVS PIVS Galerius
SEVERVS FELIX AVGVSTVS

28 octombrie 306 Maxentius MARCVS MARCVS

– 28 octombrie AVRELIVS AVRELIVS
312 VALERIVS VALERIVS
MAXENTIVS MAXENTIVS
PIVS FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

307 – 308 Maximian MAXIMIANVS IMPERATOR A abdicat

CAESAR GAIVS
MARCVS AVRELIVS
AVRELIVS VALERIVS
VALERIVS MAXIMIANVS
PIVS FELIX
MAXIMIANVS
HERCVLIVS INVICTVS
AVGVSTVS
PONTIFEX MAXIMVS
HERCVLIVS
GERMANICVS
MAXIMVS
SARMATICVS
MAXIMVS IOVIVS
GERMANICVS
MAXIMVS PERSICVS
MAXIMVS
BRITANNICVS
MAXIMVS CARPICVS
MAXIMVS
ARMENICVS
MAXIMVS MEDICVS
MAXIMVS
ADIABENICVS
MAXIMVS

307 – 22 mai 337 Constantin GAIVS FLAVIVS IMPERATOR 307: Germanicus

I cel Mare VALERIVS CAESAR Maximus; 312:
CONSTANTINVS FLAVIVS Maximus; 323:
CONSTANTINVS Sarmaticus
PIVS FELIX Maximus; 324:
INVICTVS Victor Invictus;
AVGVSTVS 328: Gothicus
PONTIFEX MAXIMVS
PATER PATRIAE Maximus;
PROCONSVL 336:Dacicus
Maximus

308 Domitius LVCIVS S-a proclamat

Alexander DOMITIVS singur împărat
ALEXANDER

82
11 noiembrie 308 Licinius VALERIVS IMPERATOR Co-împărat;
– 18 septembrie LICINIANVS CAESAR GAIVS abdicat;
324 LICINIVS VALERIVS
LICINIVS PIVS
FELIX INVICTVS
AVGVSTVS

1 mai 310 – Maximinus DAIA IMPERATOR Co-împărat;

iulie/august 313 Daia MAXIMINVS CAESAR Suicid
GAIVS GALERIVS
GALERIVS VALERIVS
VALERIVS MAXIMINVS
PIVS FELIX
AVGVSTVS

decembrie 316 – 1 Valerius AVRELIVS IMPERATOR Co-împărat cu

martie 317 Valens VALERIVS CAESAR Licinius;
VALENS AVRELIVS executat de
VALERIVS
VALENS PIVS Constantin I
FELIX INVICTVS
AVGVSTVS

iulie – 18 Martinianus SEXTVS IMPERATOR Co-împărat

septembrie 324 MARCIVS CAESAR cu Licinius
MARTINIANVS SEXTVS
MARCIVS
MARTINIANVS
PIVS FELIX
INVICTVS
AVGVSTVS

337 – 340 Constantin FLAVIVS IMPERATOR Fiul lui Co-împărat; ucis

II CLAVDIVS CAESAR Constantin I în bătălie
CONSTANTINVS FLAVIVS
VALERIVS
CONSTANTINVS
AVGVSTVS

337 – 361 Constanţiu FLAVIVS IVLIVS IMPERATOR Fiul lui Co-împărat

II CONSTANTIVS CAESAR Constantin I
FLAVIVS IVLIVS
CONSTANTIVS
AVGVSTVS

337 – 350 Constant FLAVIVS IVLIVS IMPERATOR Co-împărat; ucis

CONSTANS CAESAR
FLAVIVS IVLIVS

83
 CONSTANS de Magnentius
AVGVSTVS

ianuarie 350 – 11 Magnenţius FLAVIVS IMPERATOR Uzurpator;

august 353 MAGNVS CAESAR FLAVIVS suicid
MAGNENTIVS MAGNVS
MAGENTIVS
AVGVSTVS

cca.350 Vetriano S-a proclamat

singur împărat

cca.350 Nepoţianus S-a proclamat

singur împărat

noiembrie 361 – Iulian FLAVIVS IMPERATOR Ucis în bătălie

iunie 363 Apostatul CLAVDIVS CAESAR
IVLIANVS FLAVIVS
CLAVDIVS
IVLIANVS
AVGVSTVS

363 – 17 februarie Iovianus FLAVIVS IMPERATOR Mort accidental

364 IOVIANVS CAESAR
FLAVIVS
IOVIANVS
AVGVSTVS

Dinastia Valentiniană

Cunoscut Nume & titlu la

Domnie Nume imperial Genealogie Note
sub numele naştere

26 februarie 364 Valentinian FLAVIVS IMPERATOR Împărat în vest

– 17 noiembrie I VALENTINIANVS CAESAR FLAVIVS
375 VALENTINIANVS
AVGVSTVS

84
28 martie 364 – 9 Valens FLAVIVS IVLIVS IMPERATOR Împărat în est.
august 378 VALENS CAESAR FLAVIVS Ucis în bătălie
IVLIVS VALENS
AVGVSTVS

septembrie 365 – Procopius Uzurpator;

27 mai 366 executat de
Valens

24 august 367 – Graţian FLAVIVS IMPERATOR Asasinat

383 GRATIANVS CAESAR FLAVIVS
GRATIANVS
AVGVSTVS

375 – 392 Valentinian FLAVIVS IMPERATOR Deposedat;

al II-lea VALENTINIANVS CAESAR FLAVIVS mort în
VALENTINIANVS circumstanţe
AVGVSTVS
suspecte

383 – 388 Magnus MAGNVS Deposedat şi

Maximus MAXIMVS executat

cca.386 – 388 Flavius FLAVIVS Ucis din ordinul

Victor VICTOR lui Teodosiu I

392 – 394 Eugenius FLAVIVS Uzurpator; ucis

EVGENIVS în bătălie

Imperiul Britannic 286 – 297

Nume &
Cunoscut sub Nume
Domnie titlu la Genealogie Note
numele imperial
naştere

286 – 293 Carausius MARCVS IMPERATOR

AVRELIVS CAESAR
MAVSAEVS CARAVSIVS
PIVS FELIX
AVGVSTVS

85
293 – 297 Allectus IMPERATOR
CAESAR
ALLECTVS
PIVS FELIX
AVGVSTVS

Imperiul Roman Târziu

Dinastia Teodosiană

Cunoscut sub Nume & titlu Nume

Domnie Genealogie Note
numele la naştere imperial

379 – 17 ianuarie Teodosiu I cel FLAVIVS IMPERATOR Co-împărat;

395 Mare THEODOSIVS CAESAR împărat în est din
FLAVIVS 379
THEODOSIVS
PIVS FELIX
AVGVSTVS

383 – ianuarie 395 Arcadius FLAVIVS IMPERATOR Devine împărat

ARCADIVS CAESAR bizantin din
FLAVIVS ianuarie 395
ARCADIVS
PIVS FELIX
AVGVSTVS

23 ianuarie 393 – Honorius FLAVIVS IMPERATOR Devine împărat în

395 HONORIVS CAESAR vest
FLAVIVS
HONORIVS
PIVS FELIX
AVGVSTVS

Imperiul de Apus

Cunoscut Nume & titlu la Nume

Domnie Genealogie Note
sub numele naştere imperial

395 – 15 august Honorius FLAVIVS IMPERATOR Co-împărat cu

423 HONORIVS CAESAR Constanţiu III
FLAVIVS (421)
HONORIVS
PIVS FELIX

86
 AVGVSTVS

409 – 410 Priscus IMPERATOR Proclamat

Attalus CAESAR împărat de
PRISCVS vizigoţi
ATTALVS
PIVS FELIX
AVGVSTVS

414 – 415 Priscus IMPERATOR Proclamat

Attalus CAESAR împărat de
PRISCVS vizigoţi
ATTALVS
PIVS FELIX
AVGVSTVS

407 – 411 Constantin al FLAVIVS

III-lea CLAVDIVS
CONSTANTINVS

409 – 411 Constant al fiul lui co-regent cu

II-lea Constantin Constantin III
III

411 – 413 Iovinus

412 – 413 Sebastianus co-regent cu

Iovinus

421 Constanţius FLAVIVS Co-împărat cu

III CONSTANTIVS Honorius

423 – 425 Iohannes IOHANNES

425 – 16 martie 455 Valentinian FLAVIVS

al III-lea PLACIDVS
VALENTINIANVS

87
17 martie 455 – 31 Petronius FLAVIVS
mai 455 Maximus PETRONIVS
MAXIMVS

iunie 455 – 17 Avitus MARCVS

octombrie 456 MAECILIVS
FLAVIVS
EPARCHIVS
AVITVS

457 – 2 august Majorian IVLIVS VALERIVS A abdicat

461 MAIORIANVS

461 – 465 Libius LIBIVS SEVERVS

Severus

12 aprilie 467 – 11 Anthemius PROCOPIVS Executat

iulie 472 ANTHEMIVS

iulie 472 – 2 Olybrius ANICIVS

noiembrie 472 OLYBRIVS

5 martie 473 – iunie Glycerius A abdicat

474

iunie 474 – 25 Julius Nepos Împărat în Vest

aprilie 480 până în 475,
deposedat de
Orestes; Din 476
recunoscut de
Odoacer; ucis în
480

31 octombrie 475 Romulus FLAVIVS Deposedat de

&ndash 4 Augustus ROMVLVS Odoacer
septembrie 476 Romulus ROMVLVS
AVGVSTVS
Augustulus

88
Augustus
Augustus (plural Augusti) este latinescul pentru "măreţ" sau "maiestuos". Este cunoscut ca şi
prenume roman, pentru prima dată folosit de Gaius Julius Caesar Octavianus (care s-a numit
"Imperator Caesar" pe 16 ianuarie, 27 î.Hr., în funcţia de princeps senatus (lit., "prinţ al
Senatului Roman"). Caesar Augustus a continuat să fie ales consul în fiecare an până în 23
î.Hr.. Primeşte titlul de imperium maius (titlu care denotă că deţinea o poziţie mai înaltă decât
oricare din guvernatorii provinciilor romane). Printre alte posesiuni personale se număra şi
deţinerea Egiptului (Aegyptus) ca şi proprietate privată (a urmat-o pe Cleopatra a VII-a a
Egiptului ca Faraon în 30 î.Hr.).

Traian

Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, d. 9 august

117), Împărat Roman între (98 - 117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi
cinci împăraţi buni ai Imperiului Roman şi unul dintre cei mai
importanţi ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul ajunge la
întinderea teritorială maximă.

Origine
Traian a fost fiul lui M. Ulpius Traianus, un proeminent senator şi general dintr-o familie
romană faimoasă. Familia s-a stabilit în provincia Baetica, în Spania de azi, cândva spre
sfârşitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din familia Ulpii, care a
continuat şi după moartea sa.

S-a născut pe 18 septembrie, 53 în oraşul Italica. Tânăr fiind, a urcat în ierarhia armatei
romane, luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, în zona Rinului. A luat
parte la războaiele lui Domiţian împotriva germanilor şi era unul dintre cei mai mari
comandanţi militari ai imperiului când Domiţian a fost ucis în 96.El a cucerit dacia.

Renumele său i-a servit în timpul succesorului lui Domiţian, Nerva, care era nepopular în
cadrul armatei şi avea nevoie de ceva ca să le obţină sprijinul. A obţinut asta prin numirea lui
Traian ca fiu adoptiv al său şi succesor în toamna lui 97 (27 octombrie). Viitor împărat
Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adopţie, obţinând astfel bunăvoinţa lui Traian pentru
restul vieţii sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un
incident, fiind respectat de supuşi. Astfel primul roman ne-italian devine împărat.

Traian Optimus
Noul împărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat
prin guvernarea paşnică şi fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domiţian. A
eliberat oamenii care au fost închişi pe nedrept de Domiţian şi a returnat proprietăţi

89
confiscate. Istoricul Dio Cassius susţine că îi plăceau vinul şi băieţii, dar că pederastia lui nu a
făcut rău nimănui. Popularitatea sa a ajuns la asemenea nivel încât Senatul Roman i-a dat lui
Traian titlul de optimus, adică cel mai bun.

Traian - Dacicus Maximus

Dar Traian a fost cunoscut în istorie pentru luptele sale. În 101, a lansat o expediţie în regatul
Dacia, aflat la nord de Dunăre şi l-a forţat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze,
după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma
încununat cu succes şi a primit titlul de Dacicus Maximus.

Totuşi, la scurt timp, Decebal a adus iarăşi probleme Imperiului Roman, încercând să
convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăşte să atace din nou,
inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, şi reuşesc să cucerească Dacia în 106,
capitala dacilor, Sarmisegetusa fiind distrusă, Decebal se sinucide, iar în locul capitalei,
Traian construieşte un oraş numit Ulpia Augusta Dacia Traiana Sarmizegetusa. A hotărât să
colonizeze Dacia cu romani şi a anexat-o ca o provincie romană.

Pe urmele lui Alexandru cel Mare

Cam în acelaşi timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat moştenire regatul său lui Traian, în
timp ce Dacia era cucerită, iar imperiul a câştigat astfel ceea ce va deveni provincia Arabia
Petrea (sudul Iordaniei de azi şi o mică parte din Arabia Saudită).

Pentru următorii şapte ani, Traian a domnit ca un împărat civil. În acest timp a corespondat cu
Pliniu pe tema creştinilor, spunându-i în principiu că îi va lăsa în pace atât timp cât nu-şi vor
practica religia în public. A construit câteva noi clădiri, monumente şi drumuri în Italia şi
Iberia natală. Magnificul forum, ce include şi Columna lui Traian, care au fost ridicate pentru
a comemora victoriile din Dacia, se menţin încă în Roma, aşa cum se menţine şi arcul de
triumf din Mérida.

Monedă romana de bronz (sesterţ) cu efigia lui Traian

În 113, s-a îmbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Partei de a pune un
rege pe tronul Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii au împărţit hegemonia
încă de pe timpul lui Nero. Traian a ajuns primul în Armenia, l-a detronat pe regele existent şi
a anexat regatul la Imperiul roman. Apoi şi îndreptat atenţia către sud, către Parthia, cucerind
Babylonul, Seleucia şi în final Ctesiphon, capitala în 116. A continuat să meargă către sud,
către Golful Persic, a declarat Mesopotamia ca o nouă provincie a imperiului şi s-a plâns că e
prea bătrân pentru a-i călca pe urme lui Alexandru cel Mare.

90
Imperiul Roman în timpul lui Traian

Şi totuşi nu s-a oprit aici. Mai târziu în 116, a trecut munţii Khuzestan în Persia şi a cucerit
Susa, marele oraş. L-a detronat pe regele Partei Chrosoes şi şi-a urcat pe tron propria
marionetă, pe Parthamaspates. Imperiul roman nu va mai înainta niciodată atât de mult spre
est.

La acest moment, sorţii războilui precum şi propria-i sănătate, l-au trădat. Oraşul-fortăreaţă
Hatra, de pe Tigru, în spatele său, a continuat să reziste atacurilor romane. Evreii s-a răsculat,
la fel şi populaţia Mesopotamiei. Traian a fost astfel forţat să-şi retragă armatele pentru a
înnăbuşi revoltele. Traian vedea acest lucru ca pe un amănunt minor, dar nu a mai apucat să
condcă o armată pe câmpul de bătălie.

Decesul si Renumele
Târziu în 116, pe când se odihnea în provincia Clicia şi plănuia încă un război împotriva
Partei, Traian s-a îmbolnăvit. Sănătatea i s-a înrăutăţit în primăvara şi vara lui 117, până când
pe 9 august a murit. Pe patul de moarte, l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind
conducător, a returnat Mesopotamia Partei. Toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost
păstrate.

Pentru următoarea perioadă, oricărui împărat nou, chiar şi a celui a Imperiului Bizantin, i se
ura în Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică "mai norocos ca Augustus şi mai
bun ca Traian". Spre deosbire de alţi conducători ai istoriei, reputaţia lui Traian a rămas
nepătată timp de mai mult de 1900 de ani.

Unii văd în Traian un exemplu a acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul
imperiului, în timp ce alţii consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind
începutul sfârşitului adevăratei societăţi romane de aptitudine în ceea ce priveşte desprinderea
de la viaţa socială.

Bibliografie

91
 • Ancell, R. Manning. "Soldiers." Military Heritage. December 2001. Volume 3, No. 3:
12, 14, 16, 20 (Trajan, Emperor of Rome).
• Bennett, J. Trajan: Optimus Princeps, 2nd Edition, Routledge 2001
• Bowersock, G.W. Roman Arabia, Harvard University Press, 1983
• Fuller, J.F.C. A Military History of the Western World. Three Volumes. New York: Da
Capo Press, Inc., 1987 and 1988.
• Isaac, B. The Limits of Empire, The Roman Army in the East, Revised Edition,
Oxford University Press, 1990
• Kennedy, D. The Roman Army in Jordan, Revised Edition, Council for British
Research in the Levant, 2004
• Lepper, F.A. Trajan's Parthian War. London: Oxford University Press, 1948.

Septimius Severus
Lucius Septimius Severus, (11 aprilie 146-4 februarie 211) a fost împărat roman din 9 aprilie
193 până în 211.

Lucius Septimius Severus -Muzeul Louvre

Născut la Leptis Magna (în Africa), într-o familie de rang ecvestru, urmează studii juridice la
Roma, este admis în senat de Marcus Aurelius şi cunoaşte o strălucită carieră militar-
administrativă. Este guvernator al provinciei Africa (173-174), al Galliei (186-189), proconsul
al Siciliei (189-190), consul sufect (190), apoi guvernator al Pannoniei Superior (191-193).

La 9 aprilie 193 este proclamat împărat la Carnuntum de către legiunile de la Dunăre, la

vestea asasinării lui Pertinax şi a alegerii lui Didius Iulianus. Septimius pătrunde în Italia şi,
după moartea lui Didius Iulianus este recunoscut de senatul din Roma (iunie 193). Reuşeşte în
decurs de patru ani să elimine toţi candidaţii la tron şi să instaureze un regim riguros autoritar.
Căsătorit în 185 cu siriana Iulia Domna pune bazele dinastiei Severilor (193-235), prin
ridicarea în 198 şi 209 a celor doi fii ai săi, Caracalla şi Geta, la rangul de auguşti.

În timpul domniei sale, autoritatea imperială este întărită, atribuţiile senatului sunt drastic
limitate. Transformă Mesopotamia în provincie romană (197-199); Dacia şi Moesia cunosc şi

92
ele o remarcabilă înflorire economică şi edilitară. În 203 este inaugurat cunoscutul arc de
triumf al împăratului. Moare la Eboracum (astăzi York) la 4 februarie 211.

Sasanizi
Dinastie de şahi persani (226-651). Statul sasanizilor cuprindea, pe lângă Iran, Afganistanul,
Irakul, o mare parte din Armenia şi Gruzia. În anul 651, statul sasanizilor a fost cucerit de
arabi.

Eranshahr (‫)اشکانیان‬
Imperiul Sasanid
← 226 – 651

Capitală Ardashir-Khwarrah (iniţial)

Imperiul Sasanid la apogeu, în 610.
Ctesiphon Limbă/limbi persă Religie Zoroastrism, Creştinism, Iudaism, Budism, Hinduism
Formă de guvernare Monarhie Şah - 226-241 Ardashir I (primul) - 632-651 Yazdegerd III
(ultimul) Istorie - Fondare 226 - Invazia Arabă 651 Monedă Drahmă

93
94