Sunteți pe pagina 1din 5

Inflaţie vs. şomaj.

Care este răul mai


mare?

Dezvoltarea economică este un proces complex, în cadrul căruia


echilibrul și dezechilibrul coexistă sub două forme și în măsură diferită de la o
perioadă la alta și de la o țară la alta.
Printre fenomenele de dezechilibru care au tendința să se statornicească în
majoritatea țărilor la dimensiuni mai ample sau mai restrînse și în forme mai mult sau
mai puțin grave, inflația și șomajul sunt cele mai importante. Aceste două probleme
sunt și mai pronunțate la nivelul instituțiilor care au puterea de a lua decizii în legătură
cu acestea, cum ar fi guvernul sau ministerele, astfel aceste instituții, nu de puține ori
trebuie să amelioreze una din aceste situații; din păcate, în nici un caz guvernul, care
încearca o politică de stabilizare, nu poate să acționeze asupra ambelor probleme, a
inflației și a șomajului. Factorii decizionali trebuie să cîntărească implicațiile unei
decizii asupra unui fenomen, de exemplu cu cât va crește rata șomajului, temporar,
pentru a se reduce rata inflației cu un anumit procent și, respectiv, să aleagă dintre mai
multe variante alternative pe cea mai puțin nocivă pentru populație.
Dar cum sunt cele două măsuri de performanţă economică sunt legate una de
alta?
Pe termen lung, ranta naturală a șomajului depinde de diferitele caracteristici ale
pieţei muncii, cum ar fi salariul minim-legal, puterea de piaţă a sindicatelor, rolul de
eficienţă a salariilor, precum şi a eficienţei căutării unui loc de muncă. Prin contrast, rata
inflaţiei depinde în primul rând de creşterea ofertei de bani, pe care o controlează banca
centrală a unei națiuni. Pe termen lung, prin urmare, inflaţia şi şomajul sunt în mare
măsură două probleme neînrudite. Pe termen scurt, însă, tocmai opusul este adevărat.
Dacă politicele monetare și fiscale extind cererea agregată și ”mută” economia în sus
pe curba ofertei, se poate extinde şi la scăderea de şomaj pentru o perioada de timp,
dar numai la o creştere mai rapidă a nivelului preţurilor.

1
Inflația se definește ca un dezechilibru de ansamblu al economiei, care poate fi
sesizat prin două tendințe majore, și anume: creșterea generalizată, sesnibilă a
prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Economistul englez atrage atenția asupra legăturilor care există între cele două
tendințe, considerînd că ”inflația este o stare caracterizată prin creșterea permanentă
mai rapidă a volumului de cumpărare a masei monetare față de volumul bunurilor
materiale și serviciilor supuse vînzării, astfel încît din aceasta rezultă creșterea
veniturilor bănești și a prețurilor, în timp ce valoarea banilor scade.”
Principala accepțiune care i se atribuie inflației este aceea de dezechilibru monetar. De
aceea inflația sa fie considerată una din cele mai grave și mai complexe probleme cu
care se confruntă și s-au confruntat țările cu o economie de piață. De fapt, fenomenul
inflaționist reflectă în esența sa, întregul dezechilibru care exista în mecanismul
economico-financiar, monetar și de credit la nivelul economiei unei țări. Pe termen lung
inflația este prezentă în orice economie. Deci, fenomenul nu poate fi controlat în
totalitate, ci doar influențat. Inflația, ca orice fenomen complex, este explicată prin
cauze multiple, cum sunt creșterea excesivă a creditului, acoperirea deficitelor bugetare
și balanțelor de plăți externe, creșterea costurilor, creșterea salariilor fără acoperire în
sporirea productivității muncii, scăderea producției de bunuri materiale și servicii sau
răminerea în urmă a acesteia față de evoluția masei monetare.
Șomajul este o stare negativă a economiei care afectează o parte din populația
activă disponiblă prin neasigurarea locurilor de muncă; este un dezechilibru al pieței
muncii la nivelul ei național - un excedent al ofertei față de cererea de munca cu
niveluri și sensuri de evoluție diferite pe țări și perioade, ce are în prezent un caracter
permanent, dar care nu exclude definitiv existenta stării de ocupare deplină a forței de
muncă. Apariția și accentuarea șomajului au o multitudine de cauze obiective, dar și
subiective. În condițiile unei productivități a muncii ridicate, ritmul de creștere
economică, nu mai este capabil să creeze noi locuri de muncă, astfel încît să asigure o
ocupare deplină, pe piața muncii, decalajul între cererea de muncă și oferta de munca
fiind în favoarea ultimei. Există și cauze de ordin subiectiv, care țin de comportamentul
reținut al agenților economici de a angaja tineri, fie datorită lipsei lor de experiantă, fie
că aceștia nu se încadrează în disciplina muncii. în randul tinerilor, șomajul apare și ca

2
urmare a tendinței de a căuta locuri de muncă plătite cu un salariu mai mare, fapt ce
intîrzie integrarea lor activă. Progresul tehnic care înlocuiește forța de muncă, criza
economică, modificările de structură a ramurilor și sectoarelor economice, conjunctura
economică și politică internațională nefavorabilă, și acestea se enumeră printre
cauzele ce pot duce la șomaj.

Relaţia dintre inflaţie şi şomaj a atras atenția unora dintre cei mai importanți
economiști din ultima jumătate de secol.
”Probabil cea mai importantă relaţie macroeconomică este curba Phillips.”
Acestea sunt cuvintele economistului George Akerlof, atunci când a primit Premiul Nobel
în 2001. Curba Phillpis reprezintă relația dintre inflație și șomaj pe termen scurt.
Urmărind și cercetînd ample serii de date privitoare la rata șomajului (ca indicator
structural) și la dinamica salariului nominal (ca indice de bază în lanț) în Anglia, în
intervalul de timp 1861-1957, Phillips a descoperit o relație inversă între ritmul salariului
nominal și rata șomajului. Nivelul relativ al șomajului a fost mai mare cînd ritmul de
creștere al salariului nominal a fost mai lent, și invers. Relațiile arătate sunt plauzibile,
deoarece nivelul și dinamica depind de raportul dintre cererea și oferta de muncă. De
aici pornind, prin extrapolare, s-a apreciat că guvernele pot reduce rata șomajului
provocînd în mod deliberat inflația.
Pîna în 1948, salariile nominale erau felxibile în ambele sensuri, de aceea curba
Phillips intersecta axa orizontală, la o rată de șomaj de peste 6%, iar la o scădere a
salariului nominal cu 1% rata șomajului putea ajunge la 7%. Mai jos sunt ilustrate
mărimile în 10 ani:

Rata medie a 1 1,5 2 3 4 5,5 6 7 9 1


şomajului 0,5
Ritmul 8 7,6 5,4 4,2 2,7 0,8 0 -1 - -
modificării 1,5 1,8
salariului
nominal
Punctul de pe A B C D E F G H I J
curbură

3
Curba Phillips este un instrument de fundamentare a politicilor economiei ofertei.
Ea este o altermativă de reprezentare a ofertei globale. Pe baza ei, se adoptă politica
economică de reglementare a cererii globale, astfel se ajunge la fundamentarea alegerii
între inflaţie şi şomaj, ale cărei condiţii sunt date de curba ofertei globale.

Mai jos este redată părerea lui Milton Friedman despre relația între inflație și
șomaj, în 1968:
Există mereu o balanță de compromis între inflație și șomaj, ea nu ramîne
niciodată stabilă. Ea nu este inclinată de inflație în sine, ci de un nivel al inflației
neașteptat (de obicei ridicat). Opinia general răspîndită conform căreia există un
compromis constant este o versiune sofisticată a confuziei între "ridicat" și "în creștere"
pe care o recunoaștem pe toți în formele mai simple. O rată a inflației în creștere poate
reduce numărul șomerilor, o inflație ridicată nu va reuși același lucru.
Dar cît de lungă credeți că este o perioada de timp "temporară"?... aproape as
putea cuteza să emit o părere personală, bazată pe unele examinări a probelor istorice,
conform cărora efectele inițiale ale ratei de inflație ridicată și neașteptată durează între
doi și cinci ani.
Astăzi, mai mult de 40 de ani, această afirmație încă însumează părerile mai
multor economițti contemporani.

4
Bibliografie:
• Brief principles of Macroeconomics 5th edition, N. Gregory Mankiw
• www.ecol.ro
• Economie, ediţia a şaptea, Catedra de Economie și Politici Economice
• Dicționar de economie,