Sunteți pe pagina 1din 101

LLuuppttaa ppeennttrruu MMooșștteenniirreeaa PPrrooffeettiiccăă

de Gilbert M. Valentine

1

Cuprins

Cuprins

2

Prefață

4

Capitolul 1 - Geografia unei lupte pentru putere

9

Capitolul 2 - Administrarea Bisericii Adventiste: o perspectivă a științei sociale

11

Capitolul 3 - Cadrul istoric: oamenii și vremurile

15

Capitolul 4 - Evaluarea problemei

22

Capitolul 5 - Dezbaterea problemei

31

Capitolul 6 - Problema explodează

41

Capitolul 7 - W. C. White: O perspectivă personală

46

Capitolul 8 - Președintele Watson caută o soluție

50

Capitolul 9 - Acordul și punctul de dezacord

57

Capitolul 10 - Făcând soluția să funcționeze – de la distanță

63

Capitolul 11 - Fundația White se mută la Washington

70

Capitolul 12 - Conflicte finale

73

Capitolul 13 - Concluzie

76

Epilog

80

Anexa I Textul ultimei dorințe și a testamentului lui Ellen White din 1912

88

Anexa II

Contractul mixt de vânzare și acord dintre Fundația Ellen G. White și Org anizația

Conferinței Generale

93

Anexa III

97

2

Nota traducătorului

Toate sublinierile textuale (scris îngroșat, italice etc.) apar în original. Mențiunile din paranteze aparțin autorului și apar în original, în afară de cazurile în care apare specificația „n.tr.” (nota traducătorului) și cazurile în care se oferă o traducere alternativă pentru o anumită expresie sau cuvânt, caz în care acestea sunt precedate de „sau”.

Cuvânt înainte

Cartea lui Gilbert M. Valentine Lupta pentru Moștenirea Profetică este una care poate fi cumva considerată ca fiind sosită prea târziu. Materialul dezbătut face însă ca cititul acestei cărți să fie captivant. Prezentarea este foarte bine-cercetată și scoate în evidență anumite probleme care nu sunt cunoscute în mod obișnuit printre mulți dintre membrii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Publicarea unor astfel de subiecte nu poate decât să sporească înțelegerea pe care biserica o are despre propria istorie. Făcând acest lucru, Valentine a făcut un serviciu atât de necesar comunității bisericii. Aceasta este o carte care ar trebui să trezească interesul tuturor care cred cu adevărat în caracterul distinctiv al bisericii, nu pentru că scoate în evidență latura umană a liderilor săi, ci pentru că, făcând aceasta, întărește lucrarea specială pe care Dumnezeu a îndeplinit-o prin servii Săi aleși. Pentru biserică, astfel de cunoștințe servesc ca un depozit pentru tipul de informații care ar trebui prețuite și valorificate. Multe mulțumiri lui Gilbert Valentine pentru că a făcut această cercetare și pentru că a pus-o la dispoziția noastră.

Wann M. Fanwar Editor de publicații Institutul Press Mission College Tailanda

3

Prefață

În Scriptură, „darul” profeției este ceva „personal” în sensul îi că este dat unei persoane în mod individual și este exercitat în și prin acea persoană. Acest lucru a fost foarte clar pentru cei din anturajul conducătoarei adventiste, Ellen Gould White (1827 – 1915). Dar Scriptura de asemenea învață că „darurile” sunt puse în mijlocul bisericii pentru binele comun al credincioșilor (1 Corinteni 12:28). De - a lungul vieții ei, Ellen G. White a fost recunoscută și acceptată în cadrul comunității Adventiștilor de Ziua a Șaptea ca cineva care a avut cu adevărat darul profeției. Ea a acționat în cadrul comunității, cu multă înțelepciune și autoritate, „după cum Duhul o conducea”, în exercitarea „darului” și în folosirea informațiilor și a influenței care au curs prin vocea și pana ei. Într-un sens spiritual și sub conducerea Duhului, exercitarea „darului” a fost ceva personal în sensul că darul era manifestat în ea și nu în alții.

Exercitarea „darului” profetic în acest fel s-a dovedit a fi o binecuvântare foarte apreciată, pentru întreaga biserică la nivel de organizație. „Darul” ca și sfătuitor, a călăuzit conducătorii bisericii de-a lungul multor perioade dificile, ajutând biserica să-și păstreze cu claritate sensul identității sale distincte și menținând-o concentrată asupra misiunii sale de a vesti evanghelia. În numeroase ocazii, de-a lungul perioadei de dezvoltare a bisericii, „darul” a funcționat ca un arbitru spiritual între punctele de vedere și perspectivele, teologice sau administrative, care erau contradictorii. Și, în alte ocazii, a servit ca un valoros instrument de verificare a autorității executive. Aceste roluri variate au avut o contribuție vitală și necesară în corectarea și călăuzirea organizației. La fel cum poate fi observat în îndeplinirea rolului profetic în timpurile biblice, în numeroase ocazii, rolul lui Ellen White de asemenea a funcționat într-o stare de tensiune profetică față de conducere. Autoritatea carismatică a profetului a stat față în față cu autoritatea instituțională, deoarece a fost cuprinsă în numeroase structuri organizaționale. „Darul” profeției într-un anumit sens este într-o tensiune creativă față „darul” conducerii.

Spre sfârșitul anilor 1880 și prin anii 1890, în istoria adventă au existat numeroase ocazii când tensiunea dintre conducerea Conferinței Generale și Ellen White a devenit acută. Avertismente și mustrări directe și uneori chiar tăioase erau date și adesea chiar opoziție era manifestată atât în privat cât și în mod public de către Ellen White, punând sub semnul întrebării faptele/acțiunile planificate sau chiar împlinite de către comitetele Conferinței Generale. Atitudinile manifestate de către conducerea Conferinței Generale, cât și practicile ei, erau în mod direct contestate (sau puse sub semnul întrebării). Chiar și după reformele organizaționale din anul 1901, mustrările și avertismentele au fost în continuare date, și acesta a condus la tensiuni între ea și noua conducere a bisericii sub tutela lui Arthur G. Daniells. Astfel de inițiative de corecție erau ade sea trimise direct persoanei din conducere căreia îi erau adresate. Cu toate acestea, nu de puține ori, acestea erau de asemenea trimise altor persoane importante din biserică cu scopul de a conduce la o mai mare conștientizare a problemelor, și, se pare, pentru a oferi o mai mare scenă a responsabilității. Aceste alte persoane importante din biserică nu aveau întotdeauna în mod oficial autoritate și nu exercitau în mod oficial influență în biserică prin prisma unei poziții ocupate în mod „oficial”. Dar cu toate acestea, ei au putut avea o influență în biserică datorită vârstei sau a unei experiențe îndelungate, sau poate datorită legăturilor lor cu pionierii mișcării. În acest fel Ellen White a putut să pună presiune asupra conducătorilor bisericii pentru a lua măsurile de corecție necesare, sau pentru a evita luarea unor măsuri pe care ea le considera neînțelepte sau nesigure. Deși uneori această strategie a dezvoltat o stare de tensiune inconfortabilă, abordarea s-a dovedit a fi o modalitate eficientă de a implementa un informal și „carismatic” (sau atractiv) sistem de control și echilibrare, în cadrul structurilor instituționale și în conducerea executivă a bisericii. A fost de asemenea arătată o discreție inevitabilă și intrinsecă și o autoritate personală în

4

exercitarea „darului” de către Ellen White de-a lungul vieții ei, atât la nivel personal în grija față de membrii individuali ai bisericii, cât și în grija față de conducători la nivele mai mici din cadrul organizației bisericii. Acestea s-au putut face prin discuții personale, corespondență sau prin „mărturii”. Valoarea acestei contribuții a fost de asemenea una inestimabilă. A fost recunoscut adesea de către comentatorii privind dezvoltarea denominațiunii că dacă nu ar fi fost prezența și exercitarea „darului” profeției în trupul bisericii Adventiste aflate în creștere, aceasta nu ar fi biserica înfloritoare și crescândă care este azi. „Darul” a reușit cumva să țină unită această mișcare. Astfel, la fiecare sesiune a Conferinței Generale de-a lungul mai multor ani, biserica organizată și-a exprimat recunoștința pentru prezența „darului”, printr-o hotărâre (sau moțiune) votată în mod oficial, prin care, în același timp, se angaja să continue să fie în mod spiritual sensibilă la „dar”. Dar ce se întâmplă când, odată cu moartea profetului, exercitarea „personală” a darului încetează? Cine decide apoi când să se emită, sau când să nu se se emită, sau să se re-emită o mărturie? A cui responsabilitate este apoi să publice o mustrare sau să republice una, sau să reînnoiască punerea în circulație a unui manuscris „potrivit”? Și cine ar trebui să hotărască ce ar fi potrivit?

Pe parcursul ultimilor ani din viața lui Ellen White, exercitarea discreției și autorității personale intrinseci în stăpânirea și utilizarea „darului”, a tins să se diminueze pe măsură ce Ellen White era mai puțin capabilă să se ocupe de probleme legate de administrarea și dezvoltarea bisericii. În măsura în care acest aspect al rolului ei a continuat, acesta a fost facilitat de fiul ei mai mic, W. C. White, care în mod foarte natural, a devenit din ce în ce mai mult agentul și canalul de comunicare pentru mama lui. Pe parcursul ultimilor ei ani, W. C. White s -a trezit cu o sarcina tot mai mare de a citi corespondența primită de Ellen White și de a-i retransmite (lui EGW) cererile de sfaturi care veneau în mod continuu. Adesea, el a fost de asemenea purtătorul ei de cuvânt prin care răspunsuri sau sfaturi erau date. În special, în timpul ultimilor ei ani, pe măsură ce sănătatea lui Ellen White era mai șubredă, sau când durata capacității ei de concentrare varia și se micșora, a fost necesară filtrarea informației, uneori fiind necesară prescurtarea informației care venea sau uneori fiind necesară evitarea detaliilor neplăcute sau neinteresante. Uneori cei care o ajutau trebuiau să refuze cu totul cererile de ajutor din cauza abilităților scăzute ale lui Ellen White. Conducătorii bisericii din când în când își exprimau părerea că era nevoie ca Ellen White să fie lăsată să îmbătrânească frumos. În aceste condiții, a fost aproape inevitabil ca, într-o măsură mai mare sau mai mică, să se formeze o legătură apropiată între W. C. White și exercitarea „darului”, în ultimii ani ai vieții mamei sale.

Odată cu moartea lui Ellen White, exercitarea carismei personale asociate „darului” a încetat brusc. Apoi a fost necesar ca biserica să se descurce cu ceea ce a rămas, care în esență nu mai era darul viu al profeției ci scrierile celei care de-a lungul vieții sale a fost recunoscută ca având experiența „darului”. În termeni simpli, problema pentru biserică acum era, cum să se raporteze la scrierile unui profet mort.

Pe parcursul primelor două decade care au urmat decesului ei, pe măsură ce conducătorii bisericii se luptau cu dilema, convingerea a devenit din ce în ce mai clară pentru conducătorii Conferinței Generale că deși „darul” a fost exercitat printr-o persoană, a fost totuși pus în biserică, nu într-o familie anume. Astfel, scrierile de asemenea au fost așezate în biserică pentru binele întregii biserici. Din această perspectivă, pentru a face posibil ca scrierile să continue să fie o binecuvântare eficientă cum au fost în anii precedenți, era important și era de așteptat ca biserica, prin structurile ei numite, să fie în mod evident implicată în administrarea și exercitarea controlului asupra lor. În această perspectivă, întreaga comunitate a bisericii ca preoție a credincioșilor, puteau fi considerați „mandatari” (sau păstrători, persoane de încredere cărora le-au fost încredințate anumite valori - n.tr.) ai darului, în același fel în care cei din biserica Creștină au funcționat ca depozitari ai Scripturii. Totuși, persoanele care au slujit în Elmshaven în cadrul Fundației White, păreau să vadă situația destul de diferit. Ei considerau că, controlul asupra resurselor spirituale care erau reprezentate de corpul scrierilor lui Ellen White, era responsabilitatea specifică a mandatarilor

5

desemnați ai Fundației White, pentru a fi ca un fel de entitate pe lângă/în afara bisericii.

Pentru W. C. White, confruntarea cu schimbările de situația care au urmat după moartea mamei sale, a fost o experiență dureroasă. De-a lungul ultimilor 20 de ani din viața mamei sale el a fost atât de apropiat exercitării personale a darului încât, într-un anumit sens, el a fost, într-o anumită măsură, identificat în mod personal cu acest dar. În timp ce, fără-îndoială, el putea face o deosebire clară la nivel intelectual, emoțional și spiritual, uneori în entuziasmul său pentru binele bisericii, deosebirea era încețoșată. Cu scopul de a păstra, într-un fel, discreția inerentă, independentă, personală sau spirituală care a caracterizat exercitarea „darului” în timp ce Ellen White trăia, W. C. White ar fi preferat să vadă că administrarea Fundației White continuă într-un mod cooperant, dar totodată în mod clar separată și independentă de organizația bisericii. Diferențe de opinii asupra acestui subiect au apărut între W. C. White și conducerea bisericii. Aceste diferențe au condus la un conflict prelungit pe tema autorității profetice și a legăturii pe care aceasta o avea cu autoritatea administrativă. Cu trecerea timpului, la insistențele colegilor săi, W. C. White a ajuns să accepte, deși fără tragere de inimă, necesitatea unei structuri administrative și a unor principii directoare operaționale care să permită „darului” să funcționeze, nu în afara bisericii sau pe lângă ea, ci în interiorul ei și sub controlul extins al bisericii.

Această carte este un studiu care se concentrează în mod special asupra decadei anilor 1930, atunci când conflictul atinsese apogeul. Cartea abordează studiul acestor teme dintr-o perspectivă de interpretare sugerată de studiile despre comportamentul organizațional, într-o încercare de a înțelege și a explica, diferențele de opinie care au fost susținute de fiecare parte, conflictele care au rezultat din acestea și problemele organizaționale fundamentale implicate. Acest cadru teoretic al comportamentului organizațional, extras din disciplina psihologiei sociale, este folosit într-un sens mai larg ca un fundal pentru înțelegerea conflictului, mai degrabă decât ca un filtru fin pentru a explica fiecare mic segment sau detaliu din această istorie. Unii cititori adventiști s-ar putea simți puțin inconfortabil cu o abordare care caută să înțeleagă evoluțiile din cadrul organizației bisericii în lumina teoriei comportamentului organizațional. Biserica, se poate argumenta, nu este o organizație laică obișnuită. Și acest lucru este adevărat. În sens biblic, biserica este o comunitate spirituală, trupul lui Hristos, cu dimensiuni mistice (sau simbolice). Cu toate acestea, există aspecte sociale importante pentru viața ei organizațională și pentru structura ei corporatistă, și perspectivele științei comportamentului organizațional oferă o prismă ajutătoare prin care să putem vedea astfel de aspecte. Cadrul oferă un context în raport cu care să înțelegem dinamica sistemului social a conflictului.

O explicație a felului în care acest studiu a fost organizat poate fi utilă cititorului. Capitolul 1 oferă un context geografic pentru conflict, în timp ce capitolul 2 stabilește un cadru teoretic și de interpretare. Deși este doar o scurtă discuție, cititorii care sunt mai interesați doar de analiza istorică în sine, pot alege să sară peste acest capitol. Capitolul 3 preia contextul istoric și introduce jucătorii principali din cadrul controversei. Natura problemei în miezul conflictului este explorată în capitolul 4, care de asemenea, din necesitate, trece în revistă evoluțiile anterioare din anii imediat următori morții lui Ellen White, ca și context al conflictului. Există de asemenea unele discuții legate de diferitele testamente lăsate de Ellen White cu privire la transmiterea mai departe a lucrării ei. În capitolele 5 și 6 sunt discutate situațiile care au condus la creșterea conflictului într-o confruntare directă. Capitolul 7 cercetează conflictul și problemele sale, din perspectiva lui W. C. White. În timp ce aceasta pare să întrerupă temporar narațiunea, este inclusă în acest punct în organizarea cărții deoarece este folositor cititorului să se familiarizeze cu unele elemente istorice pentru a putea înțelege mai deplin perspectiva lui W. C. White. Capitolele de la 8 la 12 relatează strategiile adoptate de Conferința Generală în încercarea de a aduce o soluție acestei probleme prin extinderea, în final, a controlului ei administrativ asupra Fundației. Urmând după concluziile din capitolul 13, un epilog trece în revistă pe scurt evoluțiile care au avut loc în deceniile de după ani 1930 în relația dintre Fundația White și Conferința Generală. O cronologie a evenimentelor este inclusă ca un ajutor pentru cititor pentru a putea urmări cu claritate șirul evoluțiilor.

6

Acest episod din dezvoltarea bisericii este unul important de consemnat. Lupta pentru moștenirea profetică a apărut deoarece conducerea bisericii a ajuns să considere că a încredința grija și custodia acestei enorme resurse spirituale reprezentată de scrierile lui Ellen White, unei organizații cu totul autonome, independente și în afara bisericii, ar fi contra-productivă pentru biserică. Ei au considerat că în cele din urmă va produce dezbinare și va deveni o amenințare serioasă pentru unitatea bisericii. Cu siguranță ar fi putut face mai dificilă lucrarea de conducere din cadrul bisericii dacă exista posibilitatea ca o organizație independentă să fie stârnită (sau ațâțată) împotriva organizației bisericii. Această carte relatează cum a ajuns Conferința Generală la acea convingere, treptat și de probă, pentru început. Apoi cercetează felul în care aceste convingeri, odată formate, au fost puse în aplicație. Istoria relatată aici poate astfel să fie privită ca un studiu despre tensiunea dintre darul conducerii (sau administrării) și darul profeției. Istoria este de asemenea importantă pentru felul în care ilustrează procesele care erau implicate în cadrul unei comunități care învăța cum să se raporteze la moștenirea lăsată de un profet decedat.

Evenimentele istorisite aici, care constituie istoria luptei pentru controlul asupra moștenirii profetice, nu reprezintă un fapt cunoscut în mod obișnuit în biserică. Istoria dezvoltării Fundației White așa cum apare în publicațiile bisericii sau în afirmațiile publice orale făcute în cadrul unor întâlniri generale ale bisericii, în timp ce nu au fost versiunea „curățată”, au fost totuși, un raport care transmitea membrilor ideea că viața bisericii s-a dezvoltat într-un mod natural și normal, și că problemele, chiar dacă au fost dificile, au putut totuși să fie gestionate. Totul a fost sub control. Însă, detaliile cu privire la discuțiile aprinse, sentimentele puternice și uneori dezbaterile intense care s-au derulat în spatele scenei, prin corespondență și în comitete mici, în timp ce biserica bâjbâia după paradigme teologice și forme prin care să înțeleagă cum să înainteze, sunt o istorie destul de diferită. Dar și aceasta este un lucru normal și de așteptat. Într-un anume sens, conducerea bisericii a avut nevoie să proceseze problema decât să pună prematur sarcina asupra bisericii la scară largă. A fost și așa destul de dificil pentru conducătorii bisericii. Ar fi fost probabil cu totul imposibil de gestionat pentru biserica la nivel macro, ținând cont de maturitatea teologică încă în dezvoltare a bisericii. Dezbateri de acest gen necesită ca, conceptele teologice și intelectuale mature, să fie larg răspândite în cadrul unei comunității pentru ca o dezbatere publică să poată fi productivă.

Ellen White însăși a amintit bisericii că „Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât că vom uita cumva calea pe care ne-a condus Dumnezeu şi învățăturile Lui din istoria noastră de până acum”! Este ușor ca, în repetarea și repovestirea trecutului, să ni-l „reamintim” doar așa la un nivel superficial sau poate într-un mod foarte selectiv. Iar când biserica ca și comunitate face acest lucru își face un deserviciu ei însăși. Perspectiva superficială tinde să fie „da, într-adevăr, provocările au fost mari și problemele au fost dificile dar lucrurile au decurs lin oricum, s-au sfârșit cu bine în cele din urmă și nimeni nu a fost rănit cu adevărat.” Privind însă istoria din „interior” așa cum este relatată aici, întâlnim o serie de episoade, care constituie în mod destul de clar, o luptă dureroasă pentru putere. Însă aceasta nu scade convingerea că Dumnezeu a condus lucrurile în trecut. Totuși, înțelegerea istoriei la acest nivel ne dă o mai mare apreciere a felului în care Dumnezeu a condus totuși lucrurile, în ciuda unor puncte de vedere foarte puternic apărate (sau susținute), a prejudecăților personale, a temperamentelor înțepătoare și a intereselor legitime.

Asemena multor cărți, și volumul de față are o lungă perioadă de gestație. Tema luptelor implicate în mutarea (sau transferul) Fundației White din Elmshaven la Washington intenționa la început să fie doar un scurt articol. Indicii despre natura luptei au reieșit mai întâi din citirea câtorva scrisori intrigante dintre W. C. White și președintele Conferinței Generale, Charles H. Watson, pe care le-am găsit în arhiva Conferinței Generale cu câțiva ani în urmă, în legătură cu studiul meu despre viața și lucrarea lui William Warren Prescott. Materiale suplimentare au ieșit la lumină într- un mod neașteptat când, cu câțiva ani mai târziu, cercetam documentele din corespondența președintelui Conferinței Generale, în legătură cu o serie de articole pe care le pregăteam pe tema istoriei și evoluției Manualului Bisericii. În 1999, solicitarea unei cercetări pentru Fundația Avondale College din Australia, mi-a oferit posibilitatea de a petrece mai mult timp în arhivele de la

7

Washington culegând materiale suplimentare. Sunt recunoscător pentru sprijinul lor. Atât cantitatea materialului cât și natura sa intrigantă, sugera că era mult mai mult în această istorie decât ar fi putu fi cuprins într-un scurt articol după cum am plănuit inițial. Asistența suplimentară sub forma unei subvenții pentru dezvoltare profesională și timpul de apariție aferent, oferite de către Colegiul Mission din Tailanda unde slujesc în mod curent, mi-au permis să finalizez studiul și sunt recunoscător colegiului pentru asta.

Sunt îndatorat lui Bert Haloviak, directorul Arhivelor Conferinței Generale pentru ajutorul său în facilitarea accesului la materiale, pentru disponibilitatea sa de a citi manuscrisul și pentru numeroasele sugestii utile. Tim Poirier, director asociat al Fundației White de asemenea mi-a oferit sfaturi utile și m-a asistat în accesul la materiale valoroase. James Nix, director al Fundației White în Washington de asemenea mi-a oferit sfaturi utile. S-ar putea ca el să nu fie de acord cu toate interpretările pe care le-am făcut eu aici dar îi sunt recunoscător pentru disponibilitatea sa de a împărtăși rezultatele propriilor sale cercetări care au avut legătură cu această arie de studiu. Sunt de asemenea recunoscător pentru sfaturile prietenului și colegului Kai Arasola, decan al Facultății de Studii Religioase de la Mission College, pentru disponibilitatea sa de a citi și de a critica manuscrisul. Marian și Berg au ajutat cu fotografiile și sunt recunoscător colegului meu Wann Fanwar pentru supravegherea editorială. Datorez mulțumiri totodată lui Russell Schulz pentru sugestiile sale editoriale constructive și secretarei mele îndelung răbdătoare, Sheila Fanwar, care a pregătit manuscrisul pentru tipar. Trebuie de asemenea să-mi exprim aprecierea sinceră față de George Knight, prieten și mentor stimat, care mi-a făcut cunoscută pentru prima dată plăcerea de studia dezvoltarea teologică a Adventiștilor de Ziua a Șaptea și care încă se bucură de entuziasmul descoperirilor făcute de foștii săi studenți. Sugestiile lui George pentru îmbunătățirea manuscrisului au fost foarte folositoare. Dar bineînțeles, greșelile și neajunsurile și posibilele interpretări greșite sunt în totalitate responsabilitatea autorului

Cu toate acestea, cel mai îndatorat sunt lui Gail, prietena și soția mea timp de 35 de ani, care prin încurajările ei și angajamentul de a se bucura de compania mea tăcută cu scopul de a-mi permite să continui cercetările și scrisul, a menținut în viață proiectul pentru mine, în ciuda unor pauze destul de lungi când datorită presiunii sarcinilor administrative, nu aveam pur și simplu timp de citit sau de scris. Disponibilitatea ei de a se împăca cu preocupările mele cu notițele de cercetare și cu laptopul, chiar și în cele mai scurte pauze de vacanță, și expertiza ei în corectura manuscrisului au ajutat ca o idee să devină realitate.

Gilbert M. Valentine

Iulie 2006

8

Capitolul 1 Geografia unei lupte pentru putere

Elmshaven a devenit casa de pensionare „de vis” a lui Ellen White când în 1901, la vârsta de 72 de ani, s-a întors în Statele Unite din sejurul ei de un deceniu lungime în Australia. Casa cu verandă, spațioasă, cu două etaje și 10 camere, din liniștita Vale Napa din California, avea priveliștea spre livezi fertile, câmpuri cu fructe de pădure și păduri. Localizată pe un domeniu de trei hectare ferma a oferit un loc foarte plăcut pentru retragere și refugiu pentru ultimii 15 ani din viața lui Ellen White. Dar a o numi „casă de pensionare” este probabil un termen impropriu.

Deși se afla la vârsta „pensionării”, Ellen White cu greu putea să zică, că cunoaște semnificația cuvântului. Cu siguranță aceasta nu însemna a pune la o parte stiloul ei. Elmshaven a devenit curând același centru de activități care a fost și casa ei „Sunnyside” din Australia în timpul celor 5 ani anteriori. Cabane adiționale pentru familia ei extinsă, camere de oaspeți pentru numeroșii vizitatori și birouri pentru personalul editorial și literar, au fost curând adăugate, pe această proprietate, la clădirea centrală. Până în 1910 numărul personalului angajat era în jur de 15 persoane. Toți fiind angajați într-un fel sau altul în susținerea eforturilor ei de a publica la scară internațională și în lucrarea de predicare în bisericile din jurul Californiei și dincolo de ea.

Locuitorii Californiei în mod tradițional se mândreau cu spiritul (sau atitudinea) lor de „pot”, trăsături care nu lipseau nici membrilor bisericii locale din statele de vest. Dată fiind apropierea geografică de acești membrii ai bisericii cu un spirit antreprenorial (de administrare a afacerilor, etc – n.tr.) și cu o gândire independentă, „Elmshaven” sub influența lui Ellen White, a devenit o importantă forță de conducere a dezvoltării bisericii în California. În ciuda vârstei ei, Ellen White a servit ca „moașă” la nașterea numeroaselor instituții cu totul noi, școli și alte întreprinderi ale bisericii din California, uneori, spre întristarea profundă a conducerii bisericii oficiale, atât în California și la Washington. 1 Administratorii bisericii considerau că familia bisericii din California avea deja mult mai multe instituții decât ar fi putut administra cu succes. Dar Ellen White a fost o femeie cu viziune. Astfel Elmshaven a devenit un important centru de influență alternativ, întotdeauna susținând, dar fiind adesea o provocare pentru sursa de influență „oficială” aflată pe partea opusă a continentului, în birourile nou-înființate ale conducerii bisericii, care se dezvoltau în suburbia înverzită din Takoma Park în Washington, DC.

La insistențele lui Ellen White, conducerea bisericii a mutat birourile Conferinței Generale de la Battle Creek, Michigan, unde fusese centrul de gravitate al bisericii încă de la înființarea ei în 1863. Mutarea în capitala națiunii făcea parte din eforturile de a descentraliza structura organizațională a mișcării, pe de o parte, și de a-i crea un cadru de recunoaștere mai larg, prin mutarea sediului central într-o metropolă importantă care avea parte recunoaștere internațională, pe de altă parte. Proprietatea a fost amplasată în 1902 și prima grupă de personal s-a transferat la noua locație pe la mijlocul anului 1903. Le-a luat un timp pentru a amenaja dotările adecvate și pentru a putea muta în final și lucrarea de publicații a organizației, dar prin anul 1905, transferul a fost în mare parte efectuat, și Washington DC a avut în curând propriul său Centru de Sănătate și Colegiu Adventist, cât și o casă de editură semnificativă. Mutarea la Washington arăta natura tot mai mult internațională a bisericii, și sfera tot mai extinsă a misiunii ei.

Dacă în timpul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea axa de putere și influență din biserică putea fi văzută ca fiind situată pe direcția nord-sud, între Australia, unde a locuit Ellen White, și Battle Creek, unde se afla sediul central al bisericii, în primul deceniu al noului secol axa a putut fi văzută schimbându-se pe o direcție est-vest, între Washington și California. De-a lungul anilor 1890, Ellen White și cercul ei de ajutoare și asociați, au servit ca un motor de creștere și

9

dezvoltare în cadrul bisericii din Australia și Noua Zeelandă. Abordarea antreprenorială a lui Ellen White față de plantarea de biserici și dezvoltarea de instituții solicita un ritm exigent din partea membrilor și conducerii bisericii, care adesea o urmau mai precaut și fără tragere de inimă. La data când ea a părăsit Pacificul de Sud pentru a se întoarce în America în anul 1900, un colegiu și lucrarea medicală au fost bine puse la punct, împreună cu o rețea de bisericii și școli aflată în creștere. Sunnyside și alte reședințe anterioare ale ei din Sidney, au servit ca centre de influență importante, pentru această dezvoltare sora White investind sume semnificative din resursele ei proprii pentru a deschide calea spre noi proiecte îndrăznețe ale credinței.

În timpul anilor 1980, a apărut multă tensiune între sora White și conducerea bisericii, din cauza problemelor legate de controlul asupra procesului de luare a deciziilor în biserică și din cauza alocării de personal și resurse limitate, după cum se poate vedea în istoria fondării Colegiului Avondale. Dispute au avut loc, de exemplu, asupra deciziilor centralizate care erau luate undeva departe de locul unde ele trebuiau apoi să fie puse în aplicare, și asupra redirecționării donațiilor din partea unor persoane particulare, pe care oficialii trezoreriei de la sediul central le deduceau din alocațiile bugetare periodice.

După întoarcerea ei din antipozi („loc sau punct de pe suprafața pământului diametral opus altuia” – n.tr.) în anul1900 și după restructurările organizaționale care au fost realizate în anul 1901, probleme asemănătoare s-au iscat din timp în timp între coasta de est și cea de vest, deși acestea au fost mai puțin controversate. Menținând o relație sănătoasă și afectuoasă cu Ellen White, William C. White, fiul ei, și personalul de la Elmshaven au reprezentat o provocare însemnată pentru conducerea Conferinței Generale. Corespondența administratorilor din conducere cum ar fi Arthur G. Daniells, președintele Conf erinței Generale în timpul ultimilor ani ai lui Ellen White, și William W. Prescott, editorul celei mai importante publicații a bisericii - revista Review and Herald - , indică faptul că această sarcină necesita abilități diplomatice atente. 2 În alte ocazii necesita un consimțământ (sau o acceptare) născut dintr-o încredere adânc-înrădăcinată la care se adaugă răbdare și înțelegere. După moartea lui Ellen G. White în 1915, rolul locației de la Elmshaven, ca și motor al dezvoltării în California, a scăzut. Totuși, funcția sa ca și centru de influență concurent în cadrul bisericii, a continuat să fie o sursă de tensiune pentru administratori până când în final, spre sfârșitul anilor 1930, acest centru a fost transferat la sediul central din Washington DC. Natura, sensibilă din punct de vedere politic, a relației dintre cele două centre de influență poate fi mai bine înțeleasă și apreciată când este văzută din perspectiva teoriei comportamentului organizațional.

1 Delores A. Robinson, Istoria soliei reformei sănătății (The Story of Our Health Message) (Nashville, Tenn.: Southern Publishing Association, 1955), pag. 335 ff relatează circumstanțele înființării a trei noi Centre de sănătate și a trei colegii în California de Sud, între anii 1902 și 1910. 2 Corespondența schimbată între conducătorii seniori (vârstnici) ai bisericii în 1910, de exemplu, cu privire la sarcina care i-a fost atribuită lui W.W. Prescott după eliminarea sa din funcția de editor al Review and Herald, ne descoperă un grup de conducători ai bisericii care se simțeau ca și sum ar umbla pe ace. Ei se preocupau să aibă un comportament adecvat față de Prescott, despre care ei credeau că a fost greșit înțeles, și totodată nu voiau să ofenseze nici Elmshaven - ul. W. C. White către A. G. Daniells, 11 Ianuarie, 1910. I. H. Evans către A. G. Daniells, 29 Aprilie 1910 și A. G. Daniells către I. H. Evans, 13 Mai 1910. Vezi de asemenea Gilbert M. Valentine, „William Warren Prescott: Educator al Adventiștilor de Ziua a Șaptea” lucrare de Dizertație, Universitatea Andrews, 1982, Vol. 2 pag. 432-435.

10

Capitolul 2 Administrarea Bisericii Adventiste: o perspectivă a științei sociale

Conducătorii Bisericii Adventiste de la începutul secolului XX, cum ar fi Arthur Grosvenor Daniells, William Ambrose Spicer și Charles Henry Watson, nu au avut parte de o educație formală în arta de a conduce. Au învățat să conducă observând și acționând. Abilitățile lor erau în mare parte intuitive și au învățat despre felul în care organizațiile funcționează, din experiență. Posibilitatea de

a participa la o instruire formală în administrație, împreună cu studii academice despre natura

organizațiilor și despre conducere, nu le era disponibilă. Dezvoltarea disciplinei psihologiei sociale pe la mijlocul secolului XX a avut loc după vremea lor. Cu toate acestea, fiecare din ei a înțeles în mod intuitiv sau din experiență natura puterii și a conducerii. Dacă ar fi avut la dispoziție, studii din domeniul comportamentului organizațional și de conducere, ar fi avut o înțelegere mai profundă

despre natura sarcinii de a conduce, dar poate aceasta nu ar fi schimbat tipul de conducere ales de fiecare din ei.

Cadrul teoretic oferit de studierea comportamentului organizațional ne asigură niște lentile utile prin care să privim unele din dinamicile sociale complexe care erau la lucru în relația dintre Elmshaven și Washington. Sociologii au observat că fiecare organizație, fie era religioasă, educațională, militară sau comercială dezvoltă un tipar al autorității, sau „structuri”, care definesc rolurile și relațiile dintre oamenii din cadrul organizației. Astfel de structuri nu doar că sunt inevitabile dar sunt și esențiale pentru ca o organizație să fie eficientă în a realiza obiectivele propuse.

Cercetătorii debutanți în domeniul comportamentului organizațional cum sunt de exemplu John French și Graham Raven, au observat că unul din procesele sociale critice care au loc în cadrul organizațiilor este legat de exercitarea „puterii”. 1 Termenul acesta s-ar putea să nu fie foarte mult pe placul Adventiștilor când vine vorba de organizația bisericii lor. Desele proteste ale sorei White față de conducătorii bisericii în legătură cu abuzul lor de „putere” în timpul anilor 1890, și tendința de a exercita o „autoritate regească” 2 pe care ea a întâlnit-o în cadrul conducătorilor, au oferit probabil o anumită nuanță acestui termen. Totuși termenul este util, când este folosit pentru a descrie gradul de influență pe care oamenii o exercită asupra altora. În termenii psihologiei sociale, exercitarea puterii poate fi văzută ca procesul social prin care anumite persoane influențează comportamentul și acțiunile altor persoane. French și Raven, clădind pe descoperiri anterioare, cum ar fi cele ale lui Amital Etzioni, 3 descriu „puterea” care este exercitată de către conducerea din cadrul unei organizații, ca derivând din cinci tipuri diferite de baze ale puterii: legitimă, recompensatoare, coercitivă, referențială și a expertului. „Puterea”, când este legitimă și recunoscută în cadrul unei organizații, este numită „autoritate”. Autoritatea exercitată de un conducător poate deriva din charisma personală a acestuia sau abilitățile sale sociale, sau din expertiza sa într-un domeniu specific sau alte seturi de competențe. Acest tip de „autoritate” a fost foarte evident în privința unor conducători ca Arthur G. Daniells, editorul de la Review William W. Prescott și directorul centrului de sănătate de la Battle Creek, John Harvey Kellog. Teoreticienii numesc aceasta putere „personală”.

Capacitatea de a exercita autoritate, poate pe de altă parte, să derive din faptul că cineva a fost pus într-o anumită „poziție” și a i-a fost dată răspunderea pentru administrarea și controlul

anumitor resurse care au de-a face cu acea poziție din cadrul organizației. Astfel de resurse ar putea

fi sarcina de a alege personalul, de a controla informațiile sau de a aloca anumite resurse financiare.

Aceasta este puterea „poziției”. Adventiști probabil asociază astfel de roluri mai mult cu anumite funcții economice/financiare în cadrul bisericii, cum ar fi managerii de afaceri instituționale sau trezorierii conferinței. Uneori noul conducător își dă seama de diferențele dintre cele două tipuri de

11

putere, când încearcă să conducă doar pe baza faptului că a fost pus într-o anumită „poziție ” fără a se baza și pe charismă sau pe puterea personală, sau când această charismă personală îi lipsește. Conducătorii eficienți realizează în scurt timp, că exercitarea puterii „poziției” fără a fi însoțită de o oarecare influență „personală” sau charismatică, poate fi ceva foarte riscant.

Psihologii sociali au arătat de asemenea că fiecare organizație dezvoltă diverse "sisteme" de influență, cum ar fi sistemele de autoritate, ideologii și sistemele de expertiză și sisteme politice informale (aici politica cu "p" mic). 4 Înțelegerea dinamicii aflate în joc într-o organizație poate fi consolidată prin "analiza sistemelor", iar oamenii care lucrează în organizații, pot înțelege mai bine rolurile lor prin faptul că devin conștienții de aceste sistem aflate în joc. Organizațiile adoptă "structuri" pentru a reglementa interacțiunea dintre aceste sisteme și pentru a reglementa exercitarea de putere și influență. Structurile implică mecanisme cum ar fi: diferite nivele ale poziției sau de rol, definiții ale responsabilității, proceduri de raportare și aprobare, politici de funcționare și orientare. Fără aceste structuri sau mecanisme de control, devine imposibil pentru o organizație să funcționeze eficient. I-au naștere conflicte debilitante și lupte interne pentru putere, care fură din energia care ar trebui alocată sarcinilor importante și fac ca organizația să devieze de la realizarea obiectivelor sale.

Din această perspectivă a comportamentului organizațional, putem vedea că Biserica Adventistă în timpul vieții lui Ellen White a dezvoltat două surse de bază de „putere”, în cadrul structurii ei organizaționale. Rolul lui Ellen White, deși non-formal/neoficial, foarte personal și charismatic, a fost legitimat și acceptat în cadrul organizației de către cei numiți să exercite în mod oficial rolul de administrare și control asupra resurselor financiare și de personal, și anume, Conferința Generală și multele ei organizații subordonate. Împărțirea de putere rezultată astfel a condus adesea la o relație dificilă și tensionată dar în general a funcționat eficient, fiind îngrijită de valorile spirituale și structurile de credință ale denominațiunii. Susținerea acestei împărțiri a puterii cerea o atitudine de încredere și de acceptare, și uneori de toleranță și înțelegere din partea conducătorilor superiori ai bisericii.

În timpul vieții lui Ellen White o schimbare treptată dar importantă a avut loc în ceea ce privește autoritatea ei în cadrul bisericii. Ultimii ani din viața ei au grăbit și au condus spre încheierea acestui proces. Această schimbare a fost făcută pe baze așa zis „personale” având de-a face cu charisma ei și cu accesul ei special la o sursă de informații confidențială și spirituală prin intermediul viziunilor și a viselor ei, și cu înregistrările scrise ale sursei de informați în sine. Când Ellen White a murit, a luat naștere o întrebare dificilă despre cum ar trebui organizația să înțeleagă și să se raporteze la aceste această resursă, ca locus al autorității pentru organizație. Resursa era acum un enorm corp de scrieri constituind un depozit bogat de informații foarte apreciate și respectate de către membrii bisericii. O mare parte din această resursă a fost bineînțeles repede și în mod public pusă la dispoziția bisericii. Dar o foarte mare parte din acest depozit era păstrată în arhiva bisericii ca fiind corespondență personală sau manuscrise nepublicate. Aceasta reprezenta o problemă specială pentru administrația bisericii. În timp ce natura generală a unei mari părți din arhiva scrierilor le era bine cunoscută, în același timp, ea conținea multe informații care le erau necunoscute. Cine trebuia să dețină răspunderea, în cadrul organizației, de a exercita controlul asupra acestei resurse, care era recunoscută în mod clar ca fiind o sursă de influență hotărâtoare pentru oricine ar fi fost desemnat sau numit să exercite în mod oficial puterea și influența în cadrul bisericii?

Ellen White înainte de moartea ei, a încercat să păzească și să se asigure că scrierile ei vor continua să aibă o influență și o autoritate spirituală în cadrul bisericii chiar și după moartea ei. Un testament întocmit cu mare atenție și desemnarea responsabilităților administrative unui grup de administratori ai scrierilor ei erau menite să realizeze acest scop. 5 Acest aranjament a funcționat bine la început dar apoi a devenit problematic.

Dat fiind natura intrinsecă a organizațiilor a fost inevitabil ca în cele din urmă, să ia naștere un conflict legat de cum și prin cine ar trebui controlată această resursă spirituală lăsată de Ellen

12

White. Ocazional pe parcursul vieții ei, același conflict a luat naștere, dar impactul său distrugător a fost ascuns sau amortizat pentru că a fost rezolvat și mediat de obicei prin intermediul relațiilor personale importante și sensibile, și prin angajamentele dintre conducerea bisericii și Ellen White. 6 Ellen White a fost respectată, recunoscută și acceptată. Totuși, la moartea ei, aspectele personale vitale ale relației au încetat iar organizația a fost în mod repetat confruntată cu întrebarea legată de cum să se raporteze la resursa imensă de informații în sine rămase, care continua să fie o puternică sursă de influență în viața bisericii doar că acum era mai detașată și, din punct de vedere administrativ, în mod îngrijorător mai independentă. A fost inevitabil ca de-a lungul timpului, discuții să aibă loc și ajustări organizaționale să fie necesare pentru a se putea raporta la noua situație. A fost de asemenea inevitabil, ca în acest proces, diferențe de opinie oneste să fie susținute și un conflict să aibă loc.

Cei care au studiat comportamentul organizațional, au învățat că, conflictul este inevitabil și normal în orice organizație. Ceea ce ar pute fi considerat anormal, ar fi lipsa conflictului. Conflictul poate apărea într-o organizație din mai multe motive: pentru că cei implicați sunt oameni, pentru că sunt oameni slabi și păcătoși, pentru că oamenii văd lucrurile diferit, înțeleg lucrurile diferit, simt diferit lucrurile, le apreciază diferit și pentru că lucrurile se schimbă și schimbarea este uneori ceva dificil de acceptat și la care e dificil să te raportezi. Conflictul mai apare de asemenea în cadrul organizațiilor, pentru că uneori relațiile structurale nu sunt clare și responsabilitățile pot să se suprapună. Diferențe de opinii majore pot să nu rezulte dintr-un conflict. Pot să fie doar puncte de vedere diferite. Dar când una din persoane acționează sau adoptă strategii pentru a implementa sau a stabili o perspectivă contradictorie, conflictul este inevitabil. Un astfel de conflict poate de veni o „luptă pentru putere” deși poate să nu fie percepută ca atare de părțile implicate în conflict. Acest lucru devine evident doar când este privit din exterior dintr-o perspectivă mai largă. Acest lucru poate fi greu de înțeles pentru credincioși ca având loc în cadrul unei comunități care pune accept pe armonie, înțelegere și pace. Dar conflictul în acest sens este ceva normal chiar și în organizația bisericii. Abilitatea de a gestiona conflictele devine astfel o competență importantă pentru cei din conducere.

Ceea ce s-a întâmplat de fapt pe parcursul deceniului important al anilor 1930 cu privire la problema moștenirii spirituale lăsate de sora White, în termenii comportamentului organizațional, a fost o luptă pentru putere silențioasă dar prelungită în sferele superioare ale organizației. Această luptă pentru putere între cele două surse de influență, cea oficială și cea neoficială, a fost în final rezolvată de către Conferința Generală, prin adoptarea unor acorduri formale și a unor linii directoare, care i-au extins autoritatea și abilitatea de exercitare a controlului, pentru a include și administrarea Fundației Ellen White. Fundației i-a fost acordată independența juridică încercând să corespundă astfel, atât cât a fost posibil, cu actul testamentar întocmit de Ellen White. Totuși, conflictul a fost rezolvat prin includerea acestei resurse în structurile bisericii mai degrabă decât a-i permite să se dezvolte, după cum a fost prevăzut inițial în textul testamentului lui Ellen White, ca o bază de putere independentă, exterioară organizației, ca un fel de entitate pe lângă biserică. O revizuire ulterioară făcută de organizația bisericii spre sfârșitul anilor 1950, asupra relației dintre Fundația White și Conferința Generală, confirmă aranjamentele structurale prin care independența juridică (a fundației) pentru custodia și grija manuscriselor a fost stabilită având un comitet administrativ care se auto-perpetua, însă supravegherea publicării manuscriselor rămânând totuși datoria bisericii. Epilogul oferă informații suplimentare cu privire la aceste documente.

Mutarea efectivă a Fundației Ellen G. White din Elmshaven, California la Washington DC, a avut loc în 1937. A fost realizată la doar două luni după moartea lui W. C. Whi te, care a fost administratorul executiv responsabil pentru coordonarea lucrări celorlalți membrii din comitetul administrativ al fundației timp de 22 de ani după moartea mamei sale. Realizată într-un timp scurt de doar șase săptămâni, mutarea a fost explicată bisericii prin intermediul publicațiilor, ca fiind o tranziție ușoară, naturală și de așteptat. 7

În realitate, mutarea, a marcat fără-îndoială punctul culminant al unei uimitoare și dureroase

13

lupte pentru putere care încerca să fie rezolvată în sferele înalte ale bisericii în ultimii zece ani. Din perspectiva teoriilor dezvoltării organizaționale a reprezentat o nouă etapă semnificativă în dezvoltarea structurilor de control ideologice ale bisericii. Aceasta i-a permis de asemenea bisericii să rezolve, în sfârșit și în mod categoric, un conflict cronic care a tulburat conducerea bisericii și i-a distras atenția de la concentrarea în totalitate pe obiectivele ei principale de îngrijire pastorală și evanghelizare.

Acest studiu își propune să analizeze rețeaua încurcată de evenimente care au de-a face cu această luptă pentru putere și să explice o evoluție, care până acum, nu a fost cunoscută la scară largă. Relatarea acestei istorii este valoroasă nu doar datorită pătrunderii pe care o face în dimensiunile umane ale unei fascinante și informative perioade de dezvoltare în cadrul Bisericii Adventiste dar și pentru contribuția sa la o mai acurată autocunoaștere a bisericii. Istoria aceasta ne oferă de asemenea niște baze mai lărgite și mai solide pentru înțelegerea rolului continuu al membrilor responsabili pentru administrarea scrierilor în interesul lucrării Fundației Ellen G. White azi.

În anumite privințe problemele care au condus la acel conflict pentru putere prelungit au trecut acum. Urmând unor dispute și lupte în biserică cu privire la controlul și folosirea resurselor nepublicate din timpul anilor 1960 și 1970, deceniile anilor 1980 și 1990 vedeau aceste probleme în mare parte rezolvate cu decizia de a ridica toate restricțiile de-asupra accesului la toate materialele din colecția Ellen White. Apariția noilor tehnologii electronice a făcut de atunci să fie posibil accesul la aproape toate materialele de către orice solicitant. Chiar și informațiile valoroase din dosarele legate corespondența din jurul scrierilor lui Ellen White, cum ar fi cele ale lui W. C. White, și alți conducători ai bisericii care au corespondat cu ea, au fost puse la dispoziție sub formă de fișe sau în formă electronică. Politicile legate de publicarea oficială a materialelor funcționează acum fără probleme. Și în cadrul limitelor normale și rezonabile ale lucrărilor științifice și a responsabilități pentru păstrarea și administrarea arhivelor, resursele atât de importante pentru înțelegerea vieții și lucrării lui Ellen White și a dezvoltării bisericii în care ea și-a investit viața sunt acum puse la dispoziția bisericii.

1 John R. P. French & Graham Raven, The Bases of Social Power. Group Dynamics. 3rd ed. (New York: Harper and Row, 1968), pag.

259-269.

2 Puterea regească, ce s-a dat pe faţă mai înainte, la Conferința Generală de la Battle Creek, nu trebuie să fie perpetuată.” Ellen G White, Mărturii pentru biserică (Washington DC: Review and Herald, 1903), Volume 8, pag. 233. Vedeți și General Conference Bulletin, 1901, pag. 25-26.

3 Amital Etzioni, A Comparative Analysis of Complex Organisations on Power, Involvement and Their Correlates (O analiză comparativă în cadrul organizațiilor complexe asupra puterii, a implicațiilor și corelatele lor) (New York: Free Press, 1961).

4 Andrzej A. Huczynski, and David A. Buchanan, Organisational Behaviour (Comportamentul Organizațional) (Hemel Hemstead, UK: Prentice Hall, 1991), p. 494 ff.

5 Vedeți Anexa I pentru textul complet al testamentului lui Ellen White datat la 9 Februarie 1912. Vedeți și Francis D. Nichol, Ellen G White and her Critics (Ellen G. White și criticii ei) (Washington, DC: Review and Herald Publishing Company, 1951), pag. 516-530.

6 De exemplu, au existat probleme ocazionale care întrebau de ce așa zisele mărturi sau scrisori „private” erau atât de larg răspândite. Foarte rar astfel de scrisori a fost îngăduit să fie văzute de alții înainte de a fi văzute de către cel căruia îi erau destinate. Erau aceste lucruri făcute cu acordul lui Ellen White sau W. C. White sau din inițiativa altei persoane? Un astfel de caz a scrisoarea lui Ellen G. White către W. W. Prescott, din 8 Mai 1908, a cărui conținut a fost împărtășit cu alții în timp ce scrisorile în sine nu au f ost trimise lui Prescott decât doi ani mai târziu. O altă ocazie are de-a face cu sincronizarea discutabilă a livrării unei scrisori în timpul controversei din biserică legate de John Harvey Kellog. Vezi Ellen G. White către A. G. Daniells și W. W. Prescott, 20 Mai 1904. Kellogg s - a referit adesea mai târziu la acea notiță pe care W. C. White a ținut -o în buzunarul său toată ziua. Vezi Gilbert M. Valentine, "William Warren Prescott: Seventh-day Adventist Educator" PhD Dissertation (Andrews University, 1982), pag. 327 & 389 mai departe.

7 J. L. McElhan y, "The Work of the Ellen G. White Estate" (Lucrarea Fundației Ellen G. White) RH, December 16, 1937, pag. 16 -17.

14

Capitolul 3 Cadrul istoric: oamenii și vremurile

Oamenii

Sesiunea Conferinței Generale din 1930 a adus la sediul central al bisericii din Washington numeroși bărbați ai unei noi generații de conducători ai bisericii. Erau bărbați mai tineri dar foarte experimentați, iar ei au adus noi perspective în administrația bisericii. Conducătorii anteriori de la Conferința Generală cum ar fi A. G. Daniells, William Ambrose Spicer și George A. Irwin își aveau rădăcinile în secolul XIX. Noua listă de membrii ai comitetului de conducere includea numeroși bărbați ai secolului XX și președintele era primul non-american care se afla la conducerea bisericii. 1

Anii 1930 de asemenea prezentau un nou set de provocări pentru conducerea bisericii. A fost un timp de dezvoltare deosebit de stresant pentru Biserica Adventistă. Administratorii, atât la nivelul Conferinței Generale cât și la nivelul conferințelor locale și la nivel de instituții erau obligați să se confrunte cu probleme incredibil de dificile și complexe. Unele din acestea erau de natura externă, de genul crizei economice și financiare din anii 1930 și a peisajului politic în schimbare din Europa. Alte probleme erau interne, cum ar fi provocări teologice pentru biserică și dileme legate de restructurările administrative. De așa manieră era efectul solicitărilor și a stresului asupra sănătății fizice a celor din conducerea bisericii încât în acea perioadă au fost văzuți președinți și alți conducători retrăgându-se înainte de vreme din funcții din cauza problemelor de sănătate. 2 Lista participanților de seamă în lupta cu privire la rolul Fundației White îi include pe președintele Conferinței Generale Charles Henry Watson și grupul său din birourile conducerii și William C. White și fiul său Arthur L. White.

C. H. Watson a servit ca președinte al Conferinței Generale de la alegerea sa în 1930 până în 1936. Fiind ales la președenție la vârsta de 53 de ani el a adus funcției cunoștințe din domeniul afacerilor și finanțelor cât și al conducerii spirituale. Convertit la Adventism în anul 1902 la vârsta de 25 de ani, Watson s-a dovedit a fi un comerciant de lână prosper în orașul Victoria din Australia. La vârsta de 30 de ani, simțind o chemare spre lucrare, s-a mutat la New South Wales unde a studiat pentru doi ani la Colegiul Avondale iar apoi în 1909 a început lucrarea de pastorație în North New South Wales. În 1911 a început o altă scurtă perioadă de studii la Avondale când a auzit că mentorul său, pastorul Robert Hare, a fost chemat să predea acolo. După încheierea studiilor a fost alocat Conferinței Greater Sydney unde la vârsta de 35 de ani a fost hirotonit. Anul următor a fost ales președinte al Conferinței Queensland, o funcție care a fost începutul unei foarte rapide urcări spre o carieră de succes în administrația bisericii. Având doar un an de experiență ca și președinte de conferință, a fost ales ca și vice președinte al Uniunii Australiene și apoi doi ani mai târziu, a fost ales președinte. În 1922, după opt ani de administrație în Australia, Watson s-a transferat la Conferința Generală, pentru patru ani, ca vice președinte și trezorier asociat. Urmând alți patru ani mandat înapoi în patria natală în funcția de Președinte al Uniunii Australiene, a fost apoi ales la președenția Conferinței Generale în 1930, la vârsta de 53 de ani. 3 Sistemul financiar al lumii căzuse în depresiune iar biserica avea nevoie de un manager financiar cu experiență. Competențele financiare și administrative ale lui Watson au fost foarte valoroase bisericii în timpul acelei perioade de depresiune economică internațională de la începutul anilor 1930.

William Clarence White era cu 23 de ani mai învârstă decât Watson când Watson s-a mutat la Washington ca și președinte. La vârsta de 76 de ani White era încă activ în lucrare deși începea să-și piardă auzul și trebuia să-și cruțe energiile. El a lucrat îndeaproape cu mama sa ca și manager și agent literar al întreprinderii ei de publicații încă din 1897, după un scurt și lipsit de succes mandat în serviciul administrativ al bisericii din Australia. 4 Administrația financiară nu era punctul forte al lui White însă el era foarte experimentat în industria de publicații, pe care o cunoștea foarte

15

bine. Bine familiarizat cu obiceiurile administrative ale bisericii și legat de o rețea largă de cunoștințe și susținători, White reprezenta, într-o anumită măsură, prin virtutea asocierii sale cu mama sa, o continuare a aspectelor „charismatice” și „personale” ale autorității ei de bază în biserică. Era cunoscut și recunoscut faptul că el a fost confidentul ei în multe aspecte și era cu totul familiarizat cu ceea ce teoreticienii în comunicare ar numi „informații fine” sau perspectiva unuia di n interior asupra lucrării lui Ellen G. White și a relației ei cu conducerea bisericii.

Arthur G. Daniells a jucat un rol important în conflict și în soluționarea lui. Ca și președinte al Conferinței Generale din 1901 până în 1922 el cunoștea bine provocările care veneau prin prisma reponsabilității pentru administrarea finanțelor și a personalului într-o mare organizație și era familiarizat personal cu încurcăturile care au luat naștere din tensiunile cu Elmshaven. El a înțeles frustrările lui C. H. Watson. După ce a fost scos din funcția de președinte al Conferinței Generale, a acceptat rolul de secretar al Conferinței Generale sub mandatul lui W. A. Spicer. Totuși, i -a fost dificil pentru destul de mult timp să nu fie amărât din cauza tacticilor politice defăimătoare și a campaniei venite din partea oponenților săi care i-au distrus reputația, ostilități care au precedat sesiunea de la San Francisco din 1922. Broșuri cu acuzații false erau larg circulate de către un pastor conservator din Uniunea Columbia pe nume J. S. Washburn, și a avut loc un lobby intens împotriva sa din partea pastorilor fundamentaliști în timpul sesiunii care a politizat procesul și a stricat întreaga sesiune. Aceste activități au divizat amar delegații și Daniells credea că această campanie a condus la faptul că nu a fost reales președinte. În anii imediat următori după 1922 el a preferat să se mențină departe de „mașinăria” din Washington și s-a mutat din loc în loc de-a lungul câmpului de lucru, cât de mult posibil. Pentru un timp izolarea sa a devenit un motiv de îngrijorare pentru colegii și prietenii săi dinainte care s-au mâhnit „din pricina relațiilor schimbate”. Daniells a devenit cunoscut pentru predicile sale și promovarea temei neprihănirii prin credință iar rănile s-au vindecat încet. În 1930, la vârsta de 72 de ani, a fost numit secretar de câmp.

Foarte respectat de Watson pentru îndelungata sa experiență și judecata sa ageră, rolul lui Daniells pe parcursul anilor 1930 a fost în mare parte de sfătuitor dar sfatul său era adesea cerut. La începutul anilor 1930, Watson a reușit să reîntoarcă energiile fostului președinte spre administrația instituțională. La convins să se mute în California în 1931 pentru a se îngriji de prezidarea comitetului de la Colegiul medical și a spitalului de la Loma Linda, și pentru a avea mai mult timp pentru a-și îndeplini sarcinile ca și președinte al comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor Fundației White. Rolul lui Daniells ca și membru al comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor a fost unul inconfortabil în timpul acestei perioade de dezvoltare deoarece era pus în conflicte de loialitate, dar a slujit în mod eficient ca o punte de legătură între Conferința Generală și Fundația White.

William Henry Branson a jucat un rol important în lupta pentru putere cu privire la controlul Elmshaven-ului, prin rolul său de slujbaș al Conferinței Generale. Ales ca vice președinte al Conferinței Generale în 1929 el era cu 10 ani mai tânăr ca Watson. În timpul deceniului anterior el a deservit ca lider al bisericii din Diviziunea Africană, a avut o abordare puternică și agresivă vis a vis de administrație, și tindea să fie foarte conservator în perspectivele sale. Din punctul de vedere a lui W. C. White, Branson nu avea ati tudinea corectă sau temperamentul adecvat pentru a fi un conducător de succes. El tindea să domine și să-și exercite puterea mai mult într-un mod dictatorial și aspru. 6

Irwin Henry Evans, un scriitor și un vorbitor foarte eficient, avea 68 de ani când a fost ales ca vice președinte al Conferinței Generale în 1930. El reprezenta vechea apărare (sau gardă). El a deservit ca președinte al Diviziunii Americii de Nord pentru un anumit timp, și la fel ca Branson a slujit și peste oceane ca și conducător al diviziunii pentru perioade extinse, în special în Asia. Experiența sa de viață includea de asemenea perioade de slujire ca trezorier al Conferinței Generale, în lucrarea de publicații și în conducerea unor Conferințe locale. Lunga sa experiență în conducerea bisericii a adus grupului de membrii din conducere un valoros bagaj de cunoștințe instituționale. Deși Evans a fost cel ales să conducă ceremonia de înmormântare a lui Ellen White în 1915, el nu

16

era o persoană în care W. C. White s -ar fi încrezut cu ușurință. După opinia lui W. C. White, Evans, în perioada cât a fost trezorier, nu a fost corect față de Fundația White. Și, la fel ca și în cazul lui Branson, White considera că Evans nu a fost prea de succes per ansamblu ca și conducător, și tindea spre a fi mai aspru și mai rigid în ce privește administrația. 7

Milton Earle Kern ca membru al comitetului Conferinței Generale a jucat un rol mai minor, dar totodată important, în acest conflict. Avea 55 de ani când a fost numit secretar asociat în 1930. Trei ani mai târziu în 1933 a fost numit secretar și i s-a cerut de asemenea să fie decanul noii Școli de Biblie Avansată (Advancend Bible School) din Washington. Provenind dintr-un mediu de predare, ca și președenție a unui colegiu (Seminarul pentru Misiune în străinătate – Washington Foreign Missionary Seminar 1910-1914), și conducere în lucrarea cu tinerii (Secretar al Societății de voluntari misionari ai Conferinței Generale – 1907-1922), el avea un comportament foarte frumos și a dezvoltat o bine-meritată reputație în cadrul bisericii pentru lucrarea sa conștiincioasă și plină de energie în fondarea departamentului de tineret. Deși și-a dezvoltat interesele academice a avut de asemenea o convingere puternică despre nevoia unei conduceri ferme, a unei organizații centralizate și o asigurare că politicile organizației erau urmate în cel mai mic detaliu. W. C. White și alții precum editorul de la revista Ministry, Leroy Edwin Froom, considerau stilul său de conducere, cu accentul pus pe detalii și control, ca fiind aproape sufocant uneori și nu le plăcea lipsa de încredere pe care o inspira. Froom, de exemplu, s-a plâns mai târziu de insistențele lui Kern ca totul să treacă prin ceea ce el numea „sita comitetului de control” și îl vedea ca încetinind procesul de aprobare a publicațiilor.

John L. Shaw ca și trezorier al Conferinței Generale, avea 60 de ani când C. H. Watson a sosit la Washington. Având o personalitate de tată blând, Shaw a slujit peste oceane în Africa de Sud (patru ani) și India (11 ani) atât în conducerea bisericii cât și a unui colegiu. În anii anterior a deservit în cadrul departamentului de educație al Conferinței Generale și în secretariat ca și asociat, înainte de a fi ales ca și trezorier în 1922. Watson a lucrat în cadrul trezoreriei avându-l pe Shaw ca și asociat al său pe la mijlocul anilor 1920, și cei doi au avut o relație colegială caldă. W. C. White de asemenea l-a respectat pe Shaw și se raporta cu căldură față de el.

James Lamar McElhany, a devenit membru al comitetului Conferinței Generale în 1933 când a fost numit vice președinte la vârsta de 53 de ani. Era din California, a fost educat la Healdsburg și a slujit peste oceane timp de șapte ani cu diferite perioade în care a fost evanghelist în Australia, Filipine și Noua Zeelandă, înainte de a se întoarce în Statele Unite în 1910. A fost chemat pentru prima oară să lucreze la conferință în anul 1913 în New York. Iar apoi s-a întors în California în 1915 și a slujit ca președinte în cadrul a două conferințe locale, apoi două uniuni de conferințe și apoi în conducerea Conferinței Nord Americane, înainte de a se alătura ca vice președinte în echipa lui Watson în 1933. McElhany a fost familiarizat rapid cu rolul Elmshaven-ului și cu dificultățile sale datorită mediul său de proveniență – California. A fost ales președinte al Conferinței Generale în 1936 când Watson a refuzat să fie reales. În acest rol de președinte și de membru al comitetului administrativ al Fundației White el a continuat și a dus la bun sfârșit lucrarea pe care Watson a început-o în rezolvarea disensiunilor dintre Washington și Elmshaven.

Intrarea în luptă a lui Arthur Lacey White, a avut loc spre sfârșitul acestui conflict extins. Ca fiu al lui W. C. White și nepot al lui Ellen White, el era foarte familiari zat cu lucrarea de la Elmshaven prin prisma asocierii sale neoficiale cu familia. Fundația Elmshaven a reprezentat căminul tinereții sale. După absolvirea mai multor cursuri de calificare în cadrul Colegiului Pacific Union în 1928 a slujit pentru un an făcând muncă de biroul la Colegiul Madison din Tennessee. Anul următor la vârsta de 22 de ani s-a alăturat tatălui său ca secretar și asistent în lucrarea de publicații de la Elmshaven. Deși cei de la Conferința Generală și-ar fi dorit să îl ușureze mai devreme pe W. C. White de sarcina conducerii Elmshaven -ului, Arthur White era considerat prea tânăr și neexperimentat pentru a fi numit succesorul lui. În timpul perioadelor de vârf ale conflictului, îndrăzneala, și uneori idealismul său înflăcărat, au cauzat dificultăți pentru conducătorii bisericii. Însă loialitatea sa și dorința de a învăța combinată cu răbdarea celor din conducerea

17

bisericii au făcut posibilă în cele din urmă succesiunea sa lină spre funcția de secretar al Fundației White spre sfârșitul anului 1937 după moartea tatălui său W. C. White.

Vremurile

Deceniul anilor 1930 a prezentat patru provocări majore pentru conducerea Conferinței Generale fiecare din ele fiind extrem de complexă și de dificil de soluționat. Aceste probleme aveau tendința de a absorbi în mod inegal mari cantități de timp și energie celor din conducere. În 1933 de exemplu, Watson s-a plâns lui W. C. White că îngrijorarea și stresul i -au distrus sănătatea. „Ultimii trei ani m-au stors efectiv de viață” explica el în timp ce argumenta necesitatea de a face o călătorie lunga peste hotare pentru a-și oferi posibilitate de a se reface. 9 Fiecare din probleme aveau un impact în felul lor asupra Fundației White și de asemenea au creat cadrul în care conducerea Conferinței Generale s-a văzut pusă în situația de a rezolva probleme puse de Elmshaven, prin eforturile ei.

Stresorii financiari

Debutul Marii Crize în Octombrie 1929 și atingerea perioadei ei de vârf în 1933 odată cu închiderea băncilor pe tot întinsul Statelor Unite au cauzat dificultăți financiare fără precedent pentru biserică în privința angajamentelor ei extinse față de personalul din misiunile de peste ocean. Căderea economiilor naționale după Primul Război Mondial creaseră deja un tensiuni financiare cronice în cadrul bisericii pe plan internațional dar acestea au fost contracarate într-o anumită măsură prin construire de rezerve în biserica din America de Nord, o realizare care a fost posibilă prin consolidarea economiei Statelor Unite. Dar declinul din 1929 a creat cea mai severă prăbușire economică din istorie. Marea masă de persoane fără loc de muncă a avut un efect asupra membrilor bisericii iar venitul bisericii din zecimi și daruri a scăzut. În timpul perioadei dintre 1929 și 1932 venitul din zecimi a scăzut cu 30% în timp ce cheltuielile pentru conducerea unei unei biserici mondiale au crescut. Prăbușirea dezastruoasă necesita reduceri serioase în fiecare arie a lucrării denominaționale, și biserica se afla în situația de a funcționa pe baza unor bugete extrem de limitate care storceau din greu rezervele ei. 10 Era o îngrijorare constantă pentru conducerea Conferinței Generale faptul că biserica ar putea să nu mai fie capabilă să continue să susțină lucrătorii misionari de peste oceane, și nici să nu poată să-i susțină dacă s-ar fi întors acasă. Dilemele financiare acute au creat complicații adânci și anxietate care îi secătuiau pe cei din conducere de cele mai bune energii ale lor, și i-au distras de la lucrarea lor de a se axa pe creșterea bisericii și pe conducerea spirituală. Obligația de a subvenționa și deficitele produse de Elmshaven i-a iritat pe administratori și necesitatea de oferi sfaturi pentru restrângeri economice a adăugat și mai multă tensiune. Criza s- a dovedit a fi extrem de obositoare pentru conducătorii din administrația Conferinței Generale.

Provocările teologice

Exact în aceiași perioadă în care biserica trebuia să facă față unor probleme financiare dificile, s-a aflat de asemenea în situația de a se confrunta cu o serie de provocări teologice foarte amenințătoare. În Australia, prietenul apropiat și compatriotul lui Watson, vice președintele William Warde Fletcher, avea dificultăți în a accepta explicațiile tradiționale ale bisericii legate de perioada ei în care aceasta învăța că a fost o „ușă închisă”, din perioada de sfârșit a anilor 1840, și rolul pe care Ellen White l-a jucat în acest scenariu. Răspunsul denominațional obișnuit pur și simplu nu i se părea potrivit. Incapacitatea de a rezolva dificultățile intelectuale și teologice pe care le vedea în aceasta problema, l-a condus apoi să aibă dificultăți legate înțelegerea doctrinei de bază a bisericii cu privire la sanctuar. Decizia sa de a se retrage în cele din urmă din biserică care i-a durut mult atât pe Daniells cât și pe Watson, a cauzat o criză de încredere în Australia și i-a tulburat pe mulți din bisericile din Statele Unite. 11 La scurt timp după aceasta, Louis R. Conradi, un conducător îndelungat al bisericii din Europa, de asemenea a ales să se retragă din biserică. Dificultățile sale de asemenea erau centrate pe doctrina sanctuarului, natura interpretărilor profetice și rolul lui Ellen

18

White. Retragerea lui Conradi din biserică, a creat mari probleme bisericii din Europa și a subliniat nevoia pentru un răspuns mai adecvat în fața provocărilor intelectuale care erau adresate denominațiunii. Nevoia de a dezvolta răspunsuri teologice satisfăcătoare și de a oferi suport pastoral bisericii tulburate, a pus conducerea bisericii sub și mai multă tensiune.

Dilemele teologice ale bisericii erau de așa natură că răspunsurile, la acest stadiu al dezvoltării bisericii, tindeau să vină în primul rând de la cei din conducerea Conferinței Generale decât de la învățătorii sau teologii bisericii. Nevoia unor răspunsuri adecvate a făcut să crească în mod semnificativ cantitatea de muncă a conducătorilor prin faptul că era pusă asupra lor povara de a cerceta și de a scrie. Provocările acestea au ridicat totodată întrebarea legată de cine anume din organizația bisericii avea expertiza, și mai important, autoritatea, de a răspunde unor asemenea provocări. Cei de la Elmshaven considerau că ei aveau resursele și expertiza necesară în timp ce conducătorii de la Conferința Generală aveau tendința să creadă că ei erau cei care înțelegeau cel mai bine complexitatea întrebărilor care erau implicate.

Tensiunile implicate în această problemă specifică pot fi văzute ca o dovadă a unei alte lupte silențioase, subterane și în mare măsură dată la un nivel subconștient, care avea loc în biserică legat de cine deține controlul asupra a ceea ce teoreticienii organizaționali ar numi „sistemul ideologic” care unește biserica. Unii din conducerea Conferinței Generale au înțeles faptul că, chiar și în timp ce se susțin punctele de vedere tradiționale care subliniază „cultura” mișcării și care constituie mesajul și misiunea ei distincte, în același timp, în unele cazuri, era nevoie să fie făcute anumite concesii și să fie adoptate anumite schimbări în lumina criticismului făcut de unii dizidenți. Conducătorii Conferinței Generale în mod intuitiv au înțeles că este rolul lor acela de a fi „responsabilii pentru custodia culturii”. Astfel era rolul lor acela de a răspunde criticilor. Personalul de la Elmshaven, pe de altă parte, considera că era doar o problema de găsire a materialelor corecte și a citatelor potrivite și că prin acestea explicațiile și criticismul ar primi răspunsul. Și bineînțeles că ei se considerau cei mai în măsură să facă acest lucru. Tensiunea asupra acestei probleme specifice dintre Conferința Generală și Elmshaven făcea ca ambele părți să se simtă extrem de frustrate și uneori problema a atins un punct fierbinte, pe parcursul anilor 1930.

Așa cum va deveni tot mai clar pe măsură ce evenimentele relatate în capitolul următor se vor desfășura, o provocare majoră din punct de vedere al hermeneuticii sau al teologiei era legată de cum trebuie să fie înțeleasă natura și autoritatea scrierilor unui profet decedat. În ce sens aveau ele autoritate? Cine trebuia să spună de exemplu, că un material care nu a fost făcut public de profetul însuși, ar fi acum benefic bisericii și drept urmare ar trebui să fie publicat? Conferința profesorilor de Biblie și istorie care s-au întrunit în Washington în 1919 s-au luptat cu problema naturii inspirației în sine. Cum lucrează inspirația și există posibilitatea ca unele greșeli și erori de natură istorică să apară în scrierile lui Ellen White? Inspirația a avut loc în felul unei „dictări verbale” sau a fost un fel de inspirație a „gândurilor”? Acesta a fost un subiect care a clocotit peste tot în biserică pentru destul de mult timp, s-a înfierbântat și a dat naștere la un o presiune de vapori în timpul anilor 1920 în dezbaterea legată de cum trebuia să fie interpretat „necurmata” din Daniel 8:13. Dar în timp ce subiectul își scotea capul din când în când în timpul anilor 1930 și era parte a contextului teologic care avea de-a face cu retragerea lui Fletcher și Conradi, aceste probleme nu erau puse pe prim plan în lupta pentru deținerea controlului asupra scrierilor lui Ellen White.

Problema centrală legată de hermeneutică care era la baza discuțiilor în anii 1930 avea de-a face cu întrebarea: cine are autoritatea să publice şi să interpreteze scrierile. Se putea da o anumită semnificație anumitor scrieri prin simpla alegere a unor paragrafe care să fie publicate, prin prisma momentului în care anumite materiale sunt publicate sau prin adăugarea de comentarii explicative. Oficialii de la Conferința Generală erau îngrijorați de posibilitatea ca anumite explicații personale să fie incorporate în scrieri sau de faptul că materiale personale vor fi incluse împreună cu scrierile, care vor schimba apoi nuanța sau vor știrbi înțelesul scrierilor. Responsabilitatea de a face publice materialele era a bisericii ca întreg, sau a unui grup specific, sau era responsabilitatea familiei profetului? Procedurile care au fost în cele din urmă propuse şi structurile administrative care au

19

fost adoptate au fost concepute pentru a asigura faptul că scrierile pot vorbi pentru ele însele. Lucrătorii independenți

Dezvoltarea unor constrângeri financiare acute în timpul anilor 1930 a dat un nou elan grupurilor de lucrători independenți din cadrul denominațiunii. Noi organizații evanghelistice cum ar fi cea a lui Julius White, denumită „Speakers Bureau” şi alte grupuri implicate în lucrarea de sănătate care erau în afara controlului Conferinței Generale au început să fie înființate în special în statele din sud. În dorința de a ajuta la atingerea scopurilor bisericii pe parcursul anilor de decădere financiară, aceste grupuri au făcut de fapt şi mai dificilă sarcina de administrare pentru conducerea bisericii. Acest accent pus pe independență a fost adoptat şi încurajat de W. C. White care era la rândul său de multă vreme îngrijorat de progresul încet pe care biserica îl făcea în statele din sud în special în privința activităților de evanghelizare medicală. Din perspectiva conducerii Conferinței Generale, sprijinul acordat de W. C. White acestei mișcări alinia de fapt influența Fundației White cu cea a lucrătorilor independenți împotriva Conferinței Generale, despre care se știa în mod public faptul că nu se împăca prea bine cu lucrarea independentă. Aceasta a adus dificultăți suplimentare pentru Conferința Generală în încercarea ei de a dezvolta o relație satisfăcătoare cu Fundația White. Din perspectiva Conferinței Generale această dezvoltare (a lucrărilor independente) pur şi simplu nu era altceva decât o altă problemă supărătoare şi solicitantă de rezolvat.

Opoziția administrativă

Totuși, cea mai aproape de casă, era problema ridicată de relația încordată dintre Conferința locală a Uniunii Columbia și Conferința Generală. Acest sector al administrației bisericii aflat chiar în „curtea din spate” a Conferinței Generale, vorba vine, era alcătuit dintr-un număr mic de conferințe conservatoare, dar foarte controversate. Încă de la Conferința Generală din 1922 conducătorii uniunii și alți pastori proeminenți din cadrul ei, au dezvoltat un grad înalt de ostilitate față de Conferința Generală pe baza unor subiecte doctrinale și administrative. 12 Aceste discuții au fost accentuate în timpul primei părți a anilor 1930 pe măsură ce a devenit tot mai clar că denominațiunea nu-și mai putea permite să continue să finanțeze povara teritoriilor mici supra- administrate. O serie de conferințe din cadrul Uniunii Columbia, care acopereau zone geografice foarte mici și care aveau puțini membrii, erau exact tipul de conferințe despre care se considera că

ar putea și ar trebui să fie combinate din punct de vedere al eficienței economice și administrative.

Pe măsură ce apogeul crizei economice a fost resimțit în 1930, Consiliul de Toamnă din 1931, care s-a întâlnit la Omaha, Nebraska, a propus ca cele 12 uniuni de conferințe din Statele Unite partea continentală, să fie reduse la 8, și cele 58 de conferințe locale să fie reduse la 48. Economiile care urmau să fie dobândite în urma acestui plan erau estimate la 225.000$, suficiente pentru a acoperi bugetul necesar pentru o întreagă diviziune de peste oceane. 13 Aceste tentative de a reduce cheltuielile administrative prin reducerea numărului de conferințe, a întâlnit însă, o opoziție vehementă și o campanie insistentă desfășurată în ascuns, de calomniere, învinovățire și acuzații de apostazie împotriva conducerii Conferinței Generale, care făcea ca lucrurile să fie și mai dificile și inconfortabile pentru Watson și echipa lui. 14 Rebelii din cadrul Conferinței Columbia nu vedeau nici

o cale de compromis. Pentru Washburn și compatrioții săi era „o luptă până la sânge”. Astfel de

schimbări trebuiau combătute cu orice preț și se pare că și prin price mijloace. Teoria comportamentului organizațional ar interpreta astfel de metode de rezistență la schimbare ca fiind o întrebuințare a „sistemului de politici”(cu „p” mic) neoficial care este la lucru în toate organizațiile. Personalul de la Conferința Generală a înțeles cu siguranță acele tactici ca fiind o recurgere la tipul de politici care îi întrista foarte mult. Investiția de energie pentru a încerca să aplaneze problemele și să implementeze o astfel de schimbare după cum era posibil, s-a dovedit a fi o secătuire emoțională pentru Watson și colegii săi.

În concluzie, acestea nu erau vremuri ușoare în care cineva să fie însărcinat cu conducerea

20

denominațiunii. Provocările imense ale acelei perioade aveau tendința de a sugera unora din conducere, faptul că calea de a trece cu bine prin aceste diferite situații de criză cu care s-a confruntat denominațiunea, era acea de a adopta un stil de conducere care se baza pe aplicarea unor măsuri severe, care se axa mai mult pe control și pe capacitatea de a lua decizii hotărâte. Acesta a fost cadrul în care conducerea Conferinței Generale se simțea foarte inconfortabil având de-a face cu un centru de influență și de autoritate alternativ, competitiv, pe altă lungime de undă și foarte vocal, aflat pe coasta de vest la Elmshaven.

1 Ole Andres Olsen (1845-1915) care a fost președintele Conferinței Generale din 1888 și până în 1897, s-a născut în Norvegia dar a migrat împreună cu familia în Statele Unite la vârsta de cinci ani. A fost educat în Statele Unite iar ca pastor a slujit ca președinte pentru numeroase conferințe din zona central-vestică înainte de a fi ales ca președinte al Conferinței Generale.

2 Watson a suferit de artrită și alte probleme de sănătate pe bază de stres.

3 Ochs, Daniel A. and Ochs, Grace Lilian, The Past and the Presidents (Trecutul și președinții), (Nashville, TN: Southern Publishing Association, 1974), pag. 157-172.

4 O. A. Olsen către W. W. Prescott, 16 August 1896; W. W. Prescott către O. A. Olsen, 4 Mai 1896; W. C. White către O. A. Olsen, 3 Iunie și 8 Iunie 1896. Vezi și Gilbert M. Valentine: „A. G. Daniells, Administrator și dezvoltarea organizației conferinței în Australia” în cartea lui Arthur J. Ferch, Adventist History in the South Pacific: 1885-1918 (Istoria adventă din Pacificul de sud:

1885-1918) (Warburton: Signs Publishing Company, 1986), pag. 76-91

5 Leroy E. Froom către A. G. Daniells, 9 Martie 1927 „Există un sentiment general că nu legi lucrarea ta cu eforturile denominaționale și că neprihănirea prin credință este pentru tine un lucru aparte și nu centrul tuturor învățăturilor.”

6 W. C. White către C. H. Watson, 19 Iulie 1933.

7 W. C. White către C. H. Watson, 19 Iulie 1933.

8 L. E. Froom către M. E. Kern [nd] citat în M. E. Kern către L. E. Froom, 3 Iulie1935 și L. E. Froom către M. E. Kern, 12 Iulie

1935.

9 C. H. Watson către W. C. White, 28 Iulie 1933.

10 Richard W. Schwartz și Floyd Greenleaf, Lightbearers: A History of the Seventh -day Adventist Church, (Purtătorii de lumină: O istorie a bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea) (Nampa, Idaho: Pacific Press, 2000), pag.401.

11 A. G. Daniells către L. E. Froom, 27 Februarie 1929.

12 Dosarele J. S. Washburn de la Conferința Generală conțin multă corespondență și numeroase documente demonstrând acest lucru. Vezi de exemplu „ The Startling Omega and Its True Genealogy” (Uimitoarea Omega și genealogia sa) [c 1922] și "The Omaha Organisation Fulfills Prophecy" (Organizația Omaha împlinește profeția)[1931].

13 Richard W. Schwartz și Floyd Greenleaf, pag. 40 Reducerile realizate într - un final au privit cele 12 uniuni reduse la 9 și cele 58 de conferințe reduse la 47 plus 5 misiuni. Bugetele alocate pentru un total de 15 echipe administrative au putut fi astfel realocate.

14 Din punctul de vedere al lui J. S. Washburn cei de la Conferința Generală erau „un set de apostați nelegiuiți și mincinoși”. El zicea că încercările de reformă pentru a reduce costurile administrative nu erau bazate pe motive economice ci erau mai degrabă o încercare de a neutraliza sau măcar de a reduce influența credincioșilor conservatori și de a centraliza controlul în mâna birocraților de la Washington. J. S. Washburn către F. H. Robinson, 22 Ianuarie 1932.

21

Capitolul 4 Evaluarea problemei

I-a devenit tot mai clar lui C. H. Watson la scurt timp după ce a sosit la Washington la începutul anului 1930 că trebuia făcut ceva în privința lucrări de la Elmshaven. În cei 15 ani de la moartea lui Ellen White, conducerea Conferinței Generale nu a știut prea bine cum să se raporteze la lucrarea lui W. C. White și la publicațiile White sau ce ar trebui să se facă cu materialele nepublicate care existau în arhivă.

O parte a acestei probleme a fost faptul c ă atât A. G. Daniells, președintele din perioada când a murit Ellen White, cât și W. A. Spicer, succesorul său în 1922, aveau cât de cât o idee despre cât de multe din materialele nepublicate aflate în dosarele din arhiva scrierilor, aveau o natura personală și foarte sensibilă. Pe de altă parte nu știau cât de multe mai erau sau cine altcineva ar mai putea fi rușinat de publicarea lor. Mulți dintre destinatarii scrisorilor cu „mărturii” erau încă în viață. Unii s- ar putea să nici nu fi știut că numele lor a fost menționat în scrisori. Eliberarea prea timpurie ale unei astfel de corespondențe ar fi putut fi stânjenitoare pentru toți. Totuși, cea mai mare parte a materialelor, ei știau că urmau să fie foarte apreciate pentru puterea lor de a contribui la creșterea spirituală a bisericii. Eliberarea acestor materiale și publicarea lor era importantă pentru biserică.

Pentru Conferința Generală, o parte centrală a problemei s-a născut de asemenea din faptul că conținutul arhivei și activitățile de promovare asociate cu continuarea lucrării lui Ellen White, constituiau o sursă de influență extrem de puternică în cadrul bisericii. Calitățile profetice, charismatice și spirituale cu care scrierile erau înzestrate însemna că ele constituiau o parte vitală a politicii bisericii cu care trebuia să se lupte orice conducător al bisericii chemat să exercite o influență în cadrul acesteia. Natura relației care trebuia să existe în cele din urmă între biserică și resursele Fundației White trebuia să fie foarte bine gândită. Un statut independent pentru Elmshaven în afara ariei administrative a bisericii și sub controlul altor persoane decât Ellen White, era de neconceput din punct de vedere administrativ și ar fi ridicat provocări inacceptabile pentru o conducere eficientă a bisericii. În termenii comportamentului organizațional ar însemna că, conducerea Conferinței Generale nu ar putea să controleze o sursă de informații și influență foarte importantă, care ar face astfel foarte dificilă menținerea controlului asupra „sistemului ideologic”. Dacă administratorii acestei resurse ajungeau vreodată să fie în opoziție cu conducerea Conferinței Generale, lucru care ar fi putu fi posibil, atunci rolul lor ca și conducători ar fi slăbit (sau compromis).

Rezolvarea problemei a fost prea dificilă atât pentru Daniells cât și pentru Spicer, deoarece amândoi aveau o relație prea apropiată cu W. C. White pentru a putea lua vreo inițiativă fermă în acest sens. Mai mult, în timp ce White nu avea în nici într-un sens darul spiritual al mamei sale, asocierea sa atât de apropiată cu lucrarea ei, în ochii multora din biserică însemna faptul că el moștenise ceva din latura de conducător respectat și din charisma ei asociată rolului pe care ea l-a avut. Daniells în special, s-ar fi putut simți compromis în orice încercare de a rezolva tensiunea deoarece unele din cele mai sensibile materiale din arhiva scrierilor aveau de-a face cu el în mod personal. Dar cea mai mare problemă era nevoia unei distanțe istorice. Nici conducerea bisericii nici membrii bisericii la nivel local nu dezvoltaseră încă un cadru conceptual teologic sau intelectual adecvat, pentru a se ocupa în mod corespunzător de materiale, sau pentru a permite materialelor să fie înțelese într-un context corect. Daniells a explicat mai târziu faptul că imediat după moartea lui Ellen White, ei nu au înțeles în mod corespunzător natura lucrării sau a relației pe care trebuiau să o aibă cu scrierile, așa că nu au făcut nimic în acest sens. 2

22

Ellen White însăși a știut dinainte că exista posibilitatea ca unele dificultăți să apară. Se pare că ea știa în mod intuitiv, că relația dintre persoanele însărcinate cu responsabilitatea pentru îngrijirea viitoare a manuscriselor și cu promovarea publicațiilor ei, și slujbașii de la Conferința Generală ca și organizație, urma să devină o problemă complicată. Din acest motiv a evaluat ea cu mare grijă mai multe modele posibile pentru formularea testamentului ei, în timp ce făcea planurile pentru pregătirea aranjamentelor necesare pentru a asigura o custodie și o îngrijire potrivită a lucrărilor ei după moartea sa. Ea și-a dat seama în mod intuitiv de faptul că anumite complicații erau de așteptat să apară cel puțin dintr-un cauza naturii organizațiilor și felului lor de a exercita puterea. Ellen White cunoștea nevoia de organizare și credea în ea. Dar cunoștea de asemenea natura umană și experiența ei cu „organizația” în timpul anilor 1890 era un avertisment pentru ea. Lungul proces pe care l-a urmat pentru a putea constitui în cele din urmă un testament satisfăcător ar putea fi interpretat ca sugerând faptul că, în ciuda credinței și încrederii ei în organizație, în același timp, avea o suspiciune interioară față de organizații în general.

Alte posibile complicații de care era conștientă aveau de-a face cu felul în care fiul ei mai mare, Edson White, ar putea să reacționeze la aflarea dispozițiilor propuse de ea pentru administrarea bunurilor ei. El nu era un bun administrator al finanțelor și acțiunile sale puteau fi imprevizibile. Orice testament ar fi lăsat, dacă dorea ca acesta să atingă obiectivele ei, trebuia ca într-un fel să o protejeze împotriva unei posibile provocări din partea lui Edson și a altor potențiali moștenitori. 3

W. C. White relatează faptul că în timpul ultimilor ei ani, mama sa a căutat sfatul unui consilier juridic și a luat în considerare o serie de opțiuni diferite pentru formularea unui testament adecvat și pentru numirea membrilor comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor. 4 O înțelegere a procesului din jurul formulării testamentelor și a crizei financiare care urma să apară imediat după moartea ei ne ajută să oferim un cadru pentru înțelegerea dificultăților administrative ulterioare apărute în relația dintre Conferința Generală și Fundația White. În testamentul ei formulat chiar înainte de plecarea ei în Australia în 1891, când încă se simțea rănită din pricina ostilităților pe care ea și W. C. White le-au întâmpinat din partea oficialilor bisericii în legătură cu controversa teologică din 1888 și evenimentele conectate cu aceasta, ea a lăsat grija proprietății ei și a scrierilor aproape în mod exclusiv fiului ei W. C. White. 5 După întoarcerea ei în Statele Unite în 1900 ea a redactat și a scris un alt testament având data de 16 octombrie 1901. În acest testament a lăsat domeniul ei în grija ambilor fii ai săi, Edson și Willie, cu dispoziții importante legat de lucrarea denominațională în statele din sudul Americii unde lucra fiul ei Edson.

Într-o anexă atașată testamentului și adresată fiilor ei ea specifica faptul că bunurile ei literare trebuiau să fie numai în tutela lui Edson, Willie și a prietenului vechi de familie, Stephen N. Haskell „ca o moștenire perpetuă”. W. C. White a constatat în 1933 că acest testament a fost redactat de dna. Druillard (de la la Colegiul Misionar Emanuel) fără știrea lui sau a fratelui său și că a fost formulat într-un moment în care „administrarea afacerilor de către Conferința Generală nu erau prea bine privite de către ea”. 6 Un al treilea testament a fost redactat și semnat în 1906, aceasta după câte se pare a fost după consfătuirea cu anumiți „frați din conducere” care a avut loc la Washington. Totuși, în ciuda sfaturilor, conform unei note scrise de mână pe copia acestui testament din dosarele fundației, testamentul nu a fost satisfăcător pentru slujbașii de la Conferința Generală. Acest testament stabilea un comitet de administratori ai scrierilor compus din președintele și secretarul Conferinței Generale, doi alți membrii aleși de comitetul Conferinței Generale și W. C. White. Comitetul urma să fie răspunzător pentru administrarea și controlul colecției de manuscrise. W. C. White urma să fie executorul testamentar și președintele comitetului de administratori. Se pare că W. C. White considera această propunere pentru administr area domeniului literar ca fiind una bună, și a încurajat-o pe mama sa să fie de acord cu acest plan.

Deoarece se pare că testamentul din 1906 nu era suficient de bun pentru slujbașii de la Conferința Generală, deși motivul pentru care nu l-au acceptat nu este menționat, un alt testament a

23

fost propus în 1909 având aceleași aranjamente cu privire la administratorii scrierilor dar cu alocarea a 70% din veniturile din drepturile de autor pentru plătirea datoriilor ei. Așa cum s-a și întâmplat, acest testament nu a fost semnat deoarece Ellen White îl considera ca fiind nesatisfăcător. 7 Motivul de bază pentru nemulțumirea lui Ellen White față de acest testament avea de-a face cu cine urmau să fie aleși ca administratori ai scrierilor. Ea a început să fie îngrijorată de faptul că alegerea membrilor care să facă parte din comitetul de administrare al scrierilor de către cei de la Conferința Generală nu ar fi neapărat o modalitate sigură pentru a proteja interesele lucrărilor ei, în special dacă anumiți bărbați din comitetul Conferinței Generale ar fi aleși ca și administratori ai scrierilor. Se pare că ea a zis numele acestor persoane lui W. C. White și a accentuat că „nici unul din aceștia nu ar trebui să aibă de-a face cu chestiunile legate de cărțile ei” 8 În 1912, ea și-a revizuit din nou testamentul rămânând în cele din urmă la o formulă conform căreia ea însăși urma să numească membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor. Iar acest grup urma să se auto-perpetueze și sa fie independent, fiecare numindu-și succesorii. 9 Acest document a fost redactat de către avocatul Theodore Bell din San Francisco, urmând instrucțiunile date de Ellen White dar comunicate avocatului prin W. C. White. Ellen White nu a întâlnit niciodată acest avocat. Redactarea testamentului astfel încât să împlinească cerințele lui Ellen White și să protejeze testamentul pentru a nu putea fi contestat cu succes în cazul unui proces, a fost o sarcină dificilă pentru avocatul care, cu toate acestea, a considerat că a reușit să o împlinească. 10 Dacă testamentul ar fi fost „atacat” (posibil de către Edson White sau alți moștenitori) fundația trebuia să se întoarcă spre W. C. White ca și „moștenitor restant (sau rămas)”.

Executarea domeniului lui Ellen White după moartea ei pe data de 17 iulie 1915, a devenit imediat o situație problematică. Stabilirea dispozițiilor ei de-a lungul curților judecătorești a durat mai mult decât a fost anticipat atât din cauza procesului juridic obișnuit care necesita un minim de 10 luni, fapt se pare că ne știut de către W. C. White, cât și din cauza faptului că, complexitățile implicate în aranjamentele financiare s-au dovedit a fi la rândul lor dificile.

Cu doar șapte luni înainte de moartea lui Ellen White comitetul Conferinței Generale i-a refuzat lui W. C. White cererea ca un împrumut suplimentar să fie acordat fundației pentru traduceri în limbi străine și a protestat cu privire la gradul de îndatorare care a fusese deja atins. Erau „foarte îngrijorați”. Gradul de îndatorare al fundației era de 75.000$ și a crescut cu 15.000$ pe parcursul ultimelor 12 luni. Comitetul a cerut ca acțiunile întreprinse de fundație să fie conduse pe „bază de bani lichizi” în armonie cu politica denominațională acceptată la scară largă. Conferința Generală nu putea fi trasă la răspundere pentru datoriile lor. Poate că, au sugerat ei, fundația ar trebui să vândă matrițele de tipar pentru a se elibera de povara datoriilor. 11

Contabilul lui Ellen White, A. H. Mason, anticipase de asemenea că lucrurile urmau să fie

d ificile din punct de vedere financiar. La începutul anului 1915 îi scrisese lui H. G. Childs,

trezorierul de la Pacific Press, că era „înspăimântat” de moartea lui Ellen White „din diferite motive plauzibile”. 12 El cunoștea, bineînțeles, faptul că Ellen White era foarte îndatorată și că existau o serie de motive pentru aceasta. Ellen White a fost exagerat de generoasă în ajutorarea persoanelor în nevoie și în susținerea noilor proiecte de biserică. Mai mult decât atât, ea și-a asumat mari răspunderi financiare pentru pregătirea și producția cărților ei. Ea a dat de asemenea sume importante fiului ei mai mare Edson care părea incapabil de a-și administra afacerile în așa fel încât să nu intre în datorii. Chiar și cu puține luni înainte de moartea lui Ellen Wh ite, W. C. White l-a scos pe Edson din anumite dificultăți financiare folosind o sumă substanțială împrumutată pentru fundație. Deși nu era înclinat să de-a vina pe W. C. White, Mason i-a spus trezorierului Conferinței Generale, W. T. Knox, faptul că, considera nedrept față de afacerea cu publicații a lui Ellen White să i se dea asemenea împrumuturi lui Edson White pentru al menține pe linia de plutire. 13

Mason i-a explicat lui Knox, că lucrul de care se temea cel mai mult, era faptul că Ellen White a împrumutat sume importante de la diferiți membrii binevoitori ai bisericii și plătea dobânzi pentru aceste împrumuturi. O parte din acești membrii erau dependenți de aceste dobânzi pentru cheltuielile lor curente. Când Ellen White a murit, nu ar fi fost posibil să se mențină plata acestor

24

dobânzi și ar fi durat ceva timp până când aceste datorii ar fi fost rezolvate. Astfel ar fi fost o mare

greutate și strâmtorare pentru unii din acești membrii ai bisericii. Oficialii de la Conferința Generală

și Mason însuși, și-au exprimat preocupările reale, legate de datoria în creștere care a avut loc chiar

în lunile dinaintea morții lui Ellen White.

Cu o lună înaintea morții lui Ellen White, trei din cei care urmau să fie membrii ai comitetului responsabil pentru a dministrarea scrierilor (A. G. Daniells, W. C. White și Charles H. Jones, manager la Pacific Press) împreună cu Elmer E. Andross, președintele Conferinței Uniunii Pacifice, și A. H. Mason s-au întâlnit pentru a evalua situația care era posibil să apară după moartea lui Ellen White. După estimarea lui Mason că bunurile negociabile sunt „suficiente pentru a acoperi toate datoriile”, membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor s-au înțeles să adopte poziția că vor plăti creditorii „dolar cu dolar” până la ultimul cent. 14 Totuși, rezolvarea situației fundației, după încheierea diferitelor servicii funerare, a devenit o problemă administrativă majoră pentru reprezentanții Conferinței Generale.

Ca și un prim pas, cheltuielile de funcționare ale Elmshaven-ului au fost drastic reduse pe cât de repede posibil. Folosind măsuri de genul – concedierea diverșilor angajați, deconectarea telefonului și reducerea serviciilor de poștale – cheltuielile lunare au fost reduse de la 1000$ pe lună la 400$ pe lună. Cu toate acestea, evaluarea bunurilor (sau activelor) și a datoriilor (sau pasivelor) fundației de către oficialii de la tribunal, a durat un anumit timp. În noiembrie testamentul a fost citit în fața comitetului executiv al Conferinței Generale care fuseseră chemați la Loma Linda să se ocupe de criza acreditărilor de la Colegiul Evangheliștilor Medicali. 15 Daniells a raportat că pasivele (sau datoriile) au fost evaluate la 87.000$ și activele la doar 63.000$, lăsând astfel o mare lipsă: o insolvabilitate de 25.000$. Totalul datoriilor a fost extrem de îngrijorător. 16

O propunere schițată (sau un plan) pentru rezolvarea problemei a fost redactată de către

administratorul scrierilor Francis Wilcox, editorul de la Review and Herald, și împărtășită pe scurt cu ceilalți membrii ai comitetului de administrare al scrierilor. A fost discutată de către cei din comitetul executiv și a fost votată cu unele modificări care au fost incluse într-un document mai oficial câteva zile mai târziu. Planul de soluțio nare a fost prezentat în absența lui W. C. White care,

se pare că, fusese anunțat să nu participe la această întâlnire. 17 Probabil că acest lucru a fost făcut pentru a evita conflictul de interese. Pe parcursul acestui eveniment, W. C. White nu a reușit să vadă

o copie a acelui plan, decât după mai mult de o lună, când avocatul Bell i-a făcut rost de o copie.

După cum James Nix constată în studiul său asupra acestor evenimente, deși White a înțeles în mare parte ceea ce se propusese, până în acel moment nu a avut o idee clară legat de conținutul acelui

document, decât după ce a fost votat. 18 De fapt, așa cum i-a comunicat mai târziu lui W. T. Knox, el

a fost luat cumva prin surprindere de undele din propunerile formulate de Wilcox. Unele îi erau atât

de noi încât „abia știa ce să creadă sau să zică”. El s-a plâns că a mers acasă de la acea întâlnire

19 Ca și executor testamentar

se aștepta totuși ca el să asigure acceptul fratelui său legat de propunerile făcute și să semneze

înțelegerea. Se pare că nu era nicidecum în poziție de negociere.

„învălmășit (sau confuz), și am rămas în continuare uimit de atunci

”.

În esență, Conferința Generală a rezolvat problema datoriilor mari ale Fundației Ellen White

prin acordul de a prelua răspunderea pentru toate datoriile. În schimb, și ca măsură de siguranță, membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor trebuiau să predea Conferinței Generale toate proprietățile reale și personale ale fundației până în momentul când toate datoriile vor fi plătite. Filele de manuscris și indexurile urmau să rămână însă în proprietatea lor ca administratori ai scrierilor. Alte prevederi ale acordului cereau ca W. C. White să acorde Conferinței Generale anumite drepturi de autor și să renunțe la orice pretenție personală la venituri din drepturi de autor și la fondurile educaționale pentru nepoți. Datoria lui Edson White urma să fie anulată în schimbul renunțării la toate drepturile sale la domeniul mamei sale și alți beneficiari urmând să primească sumele care le-au fost lăsate moștenire numai după plata datoriilor. O clauză finală afirma că atât mandatarii cât și Conferința Generală se angajau la un contract pentru protecția creditorilor, cât și pentru a duce la bun sfârșit dorința decedatei după cele mai bune posibilități ale

25

ambelor părți. 20

Nix raportează că întrebarea dacă acesta a fost cel mai bun acord la care s-ar fi putut ajunge

a fost mult timp dezbătută în familia White. Conform unei legende familiale foarte puternic

susținute, o presiune intensă a fost pus ă asupra lui W. C. White ca să semneze „acordul mutual” din 1916 fiind făcute posibile amenințări ascunse, dacă nu semna. Prin semnarea acordului W. C. White a renunțat practic la toate drepturile sale cu excepția manuscriselor și a conținutului bibliotecii. În fapt, din cauza situației critice pe plan financiar, testamentul, după cum constată Nix, a fost în mare parte desființat. Fundația a fost vândută Conferinței Generale.

În ce-i privește pe conducătorii bisericii, tranzacția a fost văzută ca un împrumut pentru care Fundația White urma să plătească o dobândă de 4% până când veniturile din drepturile de autor vor plăti întreaga datorie. Totuși, suma datorată era atât de mare încât unii din conducătorii bisericii erau de părere că nu se va amortiza niciodată. 21 Cu toate acestea, din punct de vedere legal, în ochii curții judecătorești, tranzacția a fost o simplă vânzare. Fundația, cu excepția bibliotecii și a manuscriselor fusese vândută Conferinței Generale și astfel nu mai rămăsese nimic din ce ar fi putut contesta vreun moștenitor. În termeni legali, Conferința Generală era proprietara Fundației, deși, pentru biserică, acordul tacit era că tranzacția era dor un împrumut temporar. Tranzacția judiciară a fost pecetluită în 2 octombrie 1916, și domeniul a fost evacuat în cele din urmă în 13 februarie 1917, cu descărcarea de gestiune a executorilor.

Totuși cei din comitetul de administrare al scrierilor nu au trebuit sa aștepte ca detaliile financiare să fie aranjate înainte ca să-și preia funcțiile. Așa că s-au întâlnit prima dată în formație completă pe 28 și 29 octombrie 1915. Dar chiar de la primele întâlniri și-au făcut apariția unele probleme care aveau să tulbure relația dintre Conferința Generală și Elmshaven în anii care urmau. Îngrijorări au fost exprimate legat de posibilitatea folosirii materialelor nepublicate. Wilcox a menționat îngrijorarea fraților legată de filele de manuscris și a propus ca nimic să nu fie publicat din ceea ce nu a fost publicat până atunci. W. C. White ca și secretar a notat în stenograma sa faptul că „deși nici o propunere nu a fost adoptată” grupul ajunsese la un consens ca materialele nepublicate să nu fie eliberate (sau puse în circulație). White notează că el personal nu a fost de acord cu această atitudine dar era hotărât ca acțiunile sale „să fie determinate de deciziile membrilor comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor”. Daniells ca și nou ales președinte al fundației a raportat de asemenea că slujbașii de la Conferința Generală erau îngrijorați că Fundația va produce noi cărți devenind astfel o editură adițională. S-a convenit asupra unui proces de aprobare. 22

Din timp în timp pe parcursul anilor 1920 relația dintre Conferința Generală și Fundația White a fost revizuită. Dar membrii comitetului administrativ al scrierilor nu s-au organizat într-o formă juridic ca un organism separat. Având în vedere faptul că practic Conferința Generală „deținea” fundația, Elmshaven avea grijă să se consulte cu ei pentru fiecare proiect nou chiar dacă uneori acest lucru devenea frustrant, în special când cei din administrația Review and Herald nu făceau nici o mișcare fără ca lucrările să fie aprobate de către birourile trezoreriei Conferinței Generale.

În 1922 comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor a consemnat faptul că au continuat în această modalitate de colaborare cu Organizația Conferinței Generale datorită

împrumutului mare pe care aceasta l-a acordat fundației, „aceasta (sau Conferința) aflându-se în poziția de creditor ipotecar prietenos, care ar trebui să fie consultat în toate planurile importante și

în toate chestiunile legate de cheltuieli”. Totuși, această relație nu îi scutea pe membrii comitetului

responsabil pentru scrieri de administrarea eficientă a fundației care a fost încredințată în grija lor. 23

O parte din motivul pentru care se pare ca Daniells nu a reușit să facă ca Fundația White să

se organizeze într-o formă juridică în primii săi ani a fost faptul că exista acea datorie imensă și acel acord tacit. Poate că se gândeau că organizarea atât de timpurie într-o formă juridică separată ar

26

compromite capacitatea Conferinței Generale de a recupera fondurile de investiții care au fost folosite pentru a acoperi datoriile fundației. Un alt motiv poate fi de asemenea legat de conflictul personal de interese pe care el l-a experimentat în rolul său de membrul al comitetului responsabil pentru scrieri și de președinte al Conferinței Generale. Astfel în anii imediat următori morții lui Ellen White conducerea de la Washington a adoptat o poziție care poate fi numită o neglijență benignă față de Elmshaven și lucrarea sa. Ca și consecință a acestui fapt W. C. White a devenit tot mai frustrat deoarece a fost obligat să lucreze în circumstanțe dificile de restrângeri financiare și a fost tot mai mult lăsat afară din consiliile administrative deși el a continuat, oficial, să fie fie un membru al comitetului Conferinței Generale.

Conform lui C. H. Watson, A. G. Daniells a explicat faptul că în timpul perioadei anilor 1915-1930 conducătorii Conferinței Generale „nu au conștientizat răspunderea lor cu privire la lucrarea sorei White.” Nici nu și-au înțeles pe deplin responsabilitatea. 24 Așa cum reiese în mod clar din stenogramele de la comitetul citat mai sus, administratorii scrierilor Daniells, Wilcox și C.

H. Jones de la Pacific Press, erau cu toții de părere că după moartea lui Ellen White, arhiva cu

manuscrisele ar trebui pur și simplu închisă. Spicer, ca președinte al Conferinței Generale care a urmat lui Daniells, era de aceiași părere. De fapt, se pare că au luat o poziție proactivă pentru a descuraja chiar, eliberarea unor subiecte (sau materiale) nepublicate. Cândva înainte de moartea lui Arthur White, într-un interviu cu dr. George Knight și dr. Robert Olsen, White a relatat o ocazie în care A. G. Daniells și cu W. A: Spicer au intrat în biroul lui W. C. White la Elmshaven și l - au amenințat că dacă mai eliberează (sau face public) vreun material îi vor tăia salariul primit de la Conferința Generală. 25 Doar mai târziu au fost Daniells și Jones convinși să-și schimbe părerea și să permită publicarea unora din materialele nepublicate. Însă ei - cei de la Elmshaven - nu aveau voie să hotărască să facă acest lucru fără permisiunea Conferinței Generale. 26

La scurt timp după ce și-a preluat funcția ca președinte al Conferinței Generale în 1930, Watson și-a dat seama într-un mod foarte clar, că relația dintre Elmshaven și Conferința Generală nu era una sănătoasă. Cele două centre nu lucrau în „cooperare„ și era nevoie „să se ajungă la o situație de mai bună coordonare” 27 . O adunare a unui mic grup din conducătorii Conferinței Generale a fost chemată să discute îngrijorările legate de Fundația White, iar Watson i-a cerut lui Daniells să conducă discuțiile. Watson era îngrijorat nu doar de faptul că membrii inițiali ai comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor îmbătrâneau dar și pentru că grupul nu era capabil să colaboreze datorită marilor distanțe geografice la care erau izolați unul de altul. W. C. White, care nu a fost prezent la această adunare, avea 78 de ani, iar C. H. Jones avea 80 de ani dar aluneca încet spre senilitate. Ambii locuiau în zone diferite pe coasta de vest. Daniells, la vârsta de 72 de ani, se

afla în est, iar cel de-al cincilea mandatar, Clarence C. Crisler era plecat peste oceane într-o lucrare misionară, unde se afla de ceva vreme. Întâlnirea cerea ca Watson să slujească ca și sfătuitor al administratorilor scrierilor având în vedere faptul că Clarence Crisler era încă dincolo de oceane. Un alt subiect în discuție era ce trebuia să se facă cu colecția scrierilor de la Fundația White dacă W.

C. White ar fi ajuns incapabil să se mai ocupe de ea, iar părerile erau în favoarea mutării întregii

colecții la Washington. În cadrul discuției F. M. Wilcox de aseme nea a scos în evidență faptul că din cauza complicațiilor financiare, administratorii scrierilor nu s-au organizat niciodată în mod oficial într-o formă juridică. Daniells a fost de acord să cerceteze această problemă când urma să viziteze California. 28 Dar lui Watson i-a fost clar faptul că fundația și toate chestiunile ei îndreptățeau la o reorganizare urgentă. Având avantajul unei priviri retrospective, câțiva ani mai târziu, Arthur L. White a raportat convingerea sa că Fundația White ar fi fost pusă într-o serioasă încurcătură dacă lucrurile ar fi continuat așa cum erau, și nu ar fi fost inițiativa, luată în acel moment de Watson, de a pune Elmshaven-ul pe calea reorganizării. 29

Temerile lui Watson cu privire la situația necorespunzătoare din California au fost curând confirmate. Tensiunile nerezolvate care au mocnit încet în ascuns în ultimii 15 ani, au ieșit în cele din urmă la suprafață. Situația s-a deteriorat vizibil în prima parte a anilor 1930, așa cum vom arăta în capitolele 5 și 6, și s-a transformat rapid într-o luptă, prelungită și deschisă, pentru putere.

27

Fiind hotărât să îndrepte lucrurile, Watson în primul rând și-a luat timp pentru a încerca să înțeleagă dinamica delicată a relației prin faptul că a vizitat Elmshaven-ul și a ascultat relatarea lui W. C. White despre ultimii 15 ani. Printr-un interogatoriu adecvat el a simțit că a reușit să-și facă o imagine mai clară despre felul în care Elmshaven-ul funcționa. Totodată, și-a dat seama, într-un mod mai clar, că ținând cont de sarcinile administrative grele pe care era obligat să le poarte în alte domenii, i-ar fi fost aproape imposibil să realizeze schimbările necesare de unul singur. Astfel, el a făcut eforturi de a retrezi un interes mai mare din partea lui A. G. Daniells în ceea ce pr ivește lucrarea fundației. În acel timp Daniells lucra ca și secretar de câmp pentru Conferința Generală și deși era încă președintele comitetului de administrare al scrierilor, el părea că s-a distanțat în mod discret de treburile Fundației White. După cele relatate de Watson, au fost necesare trei sau patru întrevederi înainte ca Daniells să ofere un răspuns afirmativ. Watson a propus ca Daniells să se mute

în California pentru a putea să se ocupe de supravegherea administrativă a Loma Lindei și să fie

mai aproape de Elmshaven. 30 Convins în cele din urmă, Daniells s-a mutat în California în anul 1931. Totuși, au mai fost nevoie de doi sau trei ani, înainte ca Conferința Generală, colaborând

îndeaproape cu Daniells, a reușit să introducă un plan pentru noi structuri organizaționale și să facă aranjamentele necesare pentru un mai bun control și management al activităților de la Elmshaven.

În același timp activitățile independente ale lui W. C. White s -au înmulțit, el reacționând negativ la

încercările blânde de exercitare a unui control mai strict de către cei de la Washington. În 1932 a devenit clar, din perspectiva Conferinței Generale, faptul că un control mai ferm era singura și cea mai bună opțiune. 31

Pe măsură ce Watson însuși s-a întâlnit cu administratorii scrierilor și s-a sfătuit cu Daniells

a devenit evident faptul că problema avea mai multe dimensiuni. Ținând cont de faptul că

administratorii scrierilor îmbătrâneau în mod inevitabil și sigur, era nevoie de un aranjament satisfăcător pentru a se ocupa de succesiune, mai de grabă înainte de decesul acestora decât după acesta. Existau de asemenea și dificultăți financiare. În timp ce din perspectiva creditorilor, datoria lăsată de Ellen White a fost rezolvată și asigurări publice au fost date legat de aceasta, problema datoriilor era considerată nerezolvată în registrele bisericii de către contabilii de la Conferința Generală. Criticii bisericii, bineînțeles, au continuat să facă acuzați legat de simplul fapt că existau astfel de datorii.

Din punctul de vedere al lui Watson, situația era îngrijorător de confuză. În condițiile existente, părea a fi un lucru imposibil ca administratorii scrierilor să supervizeze veniturile din drepturile de autor de pe urma publicațiilor, așa că Conferința Generală a preluat răspunderea și astfel toate veniturile din drepturile de autor au intrat în contul Conferinței Generale. Ca urmare, Fundația White era încă în pierdere, fiind incapabilă așa cum era, să urmărească veniturile din drepturile de autor și să le țină socoteala în mod corespunzător. Watson a observat că procedeele de contabilizare și măsurile de supervizare financiară reglementate de Washington erau neclare, necorespunzătoare și necesitau să fie îndreptate până nu era prea târziu. O altă problemă avea de-a face cu siguranța colecției de manuscrise. Biblioteca de la Elmshaven în sine era foarte valoroasă. Era „diferită de orice altă bibliotecă din cadrul denominațiunii noastre” și era nevoie ca ea să fie protejată. Ideal ar fi, susținea el, ca aceasta să fie mutată în Washington și un custode să se ocupe de ea. Conferința Generală trebuia să aibă „posesia și controlul” atât asupra bibliotecii cât și asupra arhivei fundației. Din această perspectivă, ca și membrii ai comitetului însărcinat cu patrimoniul fundației, acestora nu le păsa să aibă proprietatea. Ei erau preocupați doar de promovarea publicațiilor. 32 Membrii comitetului de administrare al fundației, după cum a observat Daniells, nu s-au considerat niciodată ca fiind separați de Conferința Generală ci mai degrabă se considerau parte integrală a Conferinței Generale. 33 Într-un anumit sens W. C. White ar fi fost de acord, dar într-un alt sens el era într-un dezacord total. Punctul lui de vedere era că membrii acestui comitet administrativ trebuiau să fie în totalitate independenți, având propriile drepturi de autor și administrând propriile întreprinderi financiare.

Pe aceste subiecte cei doi membrii ai comitetului administrativ al fundației aveau păreri diferite, până când Daniells, președintele comitetului, a reușit să-l convingă pe W. C. White de

28

înțelepciunea raționamentului său, chiar dacă fără tragere de inimă (sau împotriva voinței sale), folosind după câte se pare anumite presiuni/constrângeri. Împotrivirea lui W. C. White față de ideile lui Daniells era ceva de înțeles. Pentru început, dreptul de proprietate asupra Fundației White era ceva complicat. Ținând cont de faptul că cumpărarea fundației în 1915 a fost de fapt doar un împrumut, unele din lucrurile aflate în tezaurul ei, așa cum a fost stabilit în testamentul lui Ellen White, nu erau de fapt în nici un chip responsabilitatea juridică a membrilor din comitetul administrativ al fundației. În special, dreptul de proprietate asupra jurnalelor și asupra manuscriselor nepublicate era al altcuiva. După interpretarea lui W. C. White a testamentului mamei sale, aceste materiale îi aparțineau de drept lui și moștenitorilor săi. Rezolvarea acestei probleme a durat mult timp și a cerut mult tact diplomatic.

Watson a relatat colegilor săi felul în care el a evaluat situația și convingerea sa că era nevoie de o mai bună conducere. Administratorii de la Conferința Generală s-au hotărât să facă o schimbare. Ei au numit un mic comitet să studieze testamentul lui Ellen White și să propună apoi o modalitate prin care Conferința Generală să poată prelua în mod oficial biblioteca și arhiva de documente de la Elmshaven. Comitetul era compus din Daniells, trezorierul J. L. Shaw și vice președintele I. H. Evans. Evans a elaborat prevederile contractului de vânzare și comitetul a propus ca atât Conferința Generală cât și membrii din comitetul de administrație al scrierilor lui Ellen White să studieze acest document împreună în cadrul unei întâlniri ce urma să se reunească în ianuarie 1933.

1 Daniells, de exemplu, s-a simțit stânjenit și supărat de faptul că s-a făcut publică și a fost răspândită corespondența scrisă de Ellen White către el, corespondență pe care el o considera privată și care era păstrată în arhiva de la Washington. Materialul a fost publicat de Claude Holmes, un angajat de la redacția revistei Review and Herald, care a obținut accesul la arhive prin mijloace necinstite. El a publicat materialul fără să fie autorizat iar în consecință a fost dat afară din funcția sa de la Review. Vezi Bert Haloviak, „In the Shadow of the Daily: Background and Aftermath of the 1919 Bible and History Teachers' Conference” (În spatele necurmatei:

Contextul și consecințele Conferinței profesorilor de Biblie și Istorie din 1919) lucrarea nepublicată, din 1979, aflată în arhivele Conferinței Generale.

2 C. H. Watson către A. L. White, 11 August 1935 (notițe scrise de mână pe ciorne de articole ale revistei Ministry); A. G. Daniells către oficialii de la Conferința Generală, 17 Octombrie 1932.

3 Vezi James R. Nix, „A History of the White Estate” (O istorie a Fundației White) care conține o discuție informativă a problemelor (lucrare nepublicată, Fundația Ellen G. White, Ianuarie 2003), pag. 6-7.

4 Există de fapt patru testamente păstrate care au fost pregătite de către sau pentru Sora White în timpul ultimilor 24 de ani ai vieții ei.

5 Declarația lui W. C. White, 27 Ianuarie 1933, pag. 5

6 W. C. White, afirmații scrise de mână atașate la testamentul din 1901 și datate cu data de 22 Ianuarie 1933.

7 W. C. White către A. G. Daniells, 31 Ianuarie 1912.

8 Declarația lui W. C. White, 27 Ianuarie 1933, pag. 5. W. C. White nu a dat de fapt numele acestor bărbați în declarația sa da r ia identificat într-un document din 1933 pe baza pozițiilor pe care ei le-au susținut înainte și după moartea sorei White. Unul era fostul manager al celei mai vechi edituri a bisericii, un altul era președintele Asociației Conferinței Generale și al treilea era un oficial care avea influență în probleme financiare. Ei erau aceia care după moartea lui Ellen White au considerat, după câte se pare, Corpul Conferinței Generale și Asociația Conferinței Generale ca fiind proprietarii fundației din punct de vedere financiar. Se pare că cel puțin I. H. Evans avea acest scop și poate că președintele de la Review and Herald , E. R. Palmer și chiar și W. T. Knox, trezorierul Conferinței Generale sau J. L. Shaw. Problemele pe care W. C. White le identifică au avut de - a face cu administrarea financiară a fundației.

9 Declarația lui W. C. White din 27 ianuarie 1933 .

10 Theodore Bell către W. C. White, 10 ianuarie 1912. Vezi și James R. Nix „ A History of the White Estate ” (O istorie a Fundației White”, pag. 7-9.

11 Comitetul CG, 9-10 noiembrie 1914.

12 A. H. Mason către H. C: Childs, 8 iunie 1915; 11 iulie 1915.

29

13 A. H. Mason către W. T. Knox, 28 februarie 1915.

14 „Raportul Conferinței care a avut loc la Elmshaven”, 22 iunie 1915, citat în James R. Nix

15 Comitetul CG, 17 noiembrie 1915.

16 Salariul maxim anual pentru un pastor hirotonit era de exemplu 936,00$. Astfel suma datorată egala aproape salariul pe 93 de ani pentru un pastor. În termenii anului 2006, ținând cont că salariul unui pastor este de aproximativ 45.000$ pe an, suma datorată ar fi aproximativ 4,18 milioane $.

17 W. C. White către W. T. Knox, 14 ianuarie 1916.

18 James R. Nix „ A History of the White Estate” (O istorie a Fundației White), ianuarie 2003, ne oferă o analiză detaliată a evenimentelor care au urmat după moartea surorii White.

19 W. C. White către W. T. Knox, 14 ianuarie 1916.

20 „Acordul mutual”, 17 noiembrie 1915. Vezi și James Nix. Pag. 24 pentru o expunere despre evoluția și forma finală a acordului.

21 W. C. White către C. H. Jones, 6 Septembrie 1917.

22 Comitetul Fundației White 28-29 octombrie 1915.

23 Comitetul Fundației White 26 octombrie 1920.

C. H. Watson către A. L. White, 11 august 1935. (notițe scrise de mână pe ciorne de articole ale revistei Ministry).

24 Interviul

Daniells și Spicer dar relatarea este în acord cu arhivele scrise din acea perioadă.

lui George Knight cu Gilbert M. Valentine, 25 octombrie 2002. Arthur White nu a specificat o dată pentru vizita lui

25 A. G. Daniells „Raport către reprezentanții CG” 17 octombrie 1932.

26 C. H. Watson către A. L. White, 11 august 1935. (notițe scrise de mână pe ciorne de articole ale revistei Ministry).

27 Stenogramă nedatată intitulată „Fundația dnei. E. G. White” (2 pagini) o copie este îndosariată împreună cu stenograma de la Comitetul Fundației White. Data „ianuarie 1931” apare la începutul primei pagini.

28 A. L. White către C. H. Watson, 10 mai 1936.

29 C. H. Watson către A. L. White, 11 august 1935. (notițe scrise de mână pe ciorne de articole ale revistei Ministry).

30 A. G. Daniells „Raport către reprezentanții CG” 17 octombrie 1932. vezi capitolul 5.

31 A. G. Daniells „Raport către reprezentanții CG” 13 octombrie; 10 noiembrie 1932.

32 A. G. Daniells „Raport către reprezentanții CG” 13 octombrie; 10 noiembrie 1932.

30

Capitolul 5 Dezbaterea problemei

Intențiile lui Watson de a soluționa dilema ridicată de Elmshaven au fost reținute de anumite perturbări apărute pe alte fronturi. Începutul anului 1932 l-a găsit călătorind în Europa și luptând împotriva perturbărilor și dezacordurilor instigate de retragerea influentului conducător, Louis Conradi. El s-a reîntors la Washington la începutul lunii Martie obosit și tulburat doar pentru a afla că are de înfruntat o și mai demoralizatoare opoziție și dezacord mai aproape de casă. Criza financiară globală se intensificase și Watson a fost pus în situația de a reduce imediat cu 12% fondurile alocate pentru restul anului. Nu știa încă de unde să înceapă reducerile dar salariile celor de la Conferința Generală erau un bun loc de început. Decizia a fost anunțată împreună cu explicația că conducerea pur și simplu nu avea de unde să susțină financiar nivelul actual de funcționare. Alte strategii implicau reducerea nivelului general de cheltuieli administrative de-a lungul întregii biserici. Atingerea eficienței, a face mai mult cu mai puțin, era ordinea de zi.

În teritoriile supra-administrate ale Uniunii Columbia aceste strategii au provocat o reacție foarte puternică ducând la punctul culminant o luptă politică aprinsă care mocnea încă de la Conferința Biblică din 1919. Mulți dintre conducătorii Uniunii Columbia au adoptat opinia că cei de la Conferința Generală au apostaziat prin faptul că au luat poziția teologică pe care au luat-o legat de interpretarea „necurmatei” (Daniel 8:13) și de interpretarea scrierilor lui Ellen White. Focul conflictului a fost aprins și mai tare după controversa din 1927 dintre reprezentanții de la Conferința Generală și profesorul Benjamin G. Wilkinson, președintele Colegiului Misionar Washington, asupra validității versiunii revizuite a Bibliei și a folosirii acestei versiuni de către biserică. Denunțarea foarte publică de către Wilkinson a versiunii revizuite în capitala națiunii a fost stânjenitoare pentru conducerea bisericii și ulterior au existat încercări de a-l înlocui pe conducătorul fundamentalist și reacționar cu un administrator mai puțin instigator al colegiului.

Sentimentele au izbucnit cu putere în timpul sesiunii Uniunii Columbia care a avut loc în Martie 1932, când s-au făcut încercări de a combina conferințele și de a numi o nouă conducere. Delegații conferinței, incitați de lobby-ul politic intens împotriva Conferinței Generale, au respins recomandările de a reduce bugetele și au dat afară toate încercările de a face vreo schimbare de către reprezentanții de la Washington. Delegații au preluat cauza celor care au făcut broșurile și au etichetat administrația Conferinței Generale ca fiind autorii apostaziei „Omega”. Luat prin surprindere de profunzimea sentimentelor și de seriozitatea rebeliunii, Watson era secătuit

emoțional de luptele care au avut loc în timpul sesiunii și de lungile ore de discuții și consfătuiri cu cei din conducere pentru a încerca să rezolve situația. În dezvăluirile dintr-o scrisoare personală către Daniells de după confruntare, el declară că îi părea nespus de rău de acuzațiile de apostazie. Nu îi lipsea acest gen de presiune. A avea de trăit într-o așa „atmosferă necreștină și politică în cadrul lucrării lui Dumnezeu” era ceva „foarte revoltător” considera el, și l-a dus, mărturisește el

„atât de aproape de punctul de a claca cât aș fi vrut să merg

afle pe cealaltă parte a planetei departe de această situație: să fie înapoi în Australia cea liniștită. 1

Ar fi preferat mult mai mult să se

”.

Auzind rapoarte ale tulburărilor din Uniunea Columbia acolo în vest la Elmshaven, W. C. White a cerut permisiunea lui Watson ca să-i ofere un sfat legat de cum să se ocupe de situația politică incendiară. El a îndemnat la „răbdare și indulgență” față de cei radicali și i-a amintit lui Watson faptul că ar fi „periculos și în detrimentul său” să „impună” schimbările în loc să le propună doar. 2 Watson a răspuns afirmând că el nu se „lăuda” cu răbdarea dar era de părere că atât răbdarea cât și amabilitatea ar fi fost folosite din plin dacă astfel de mijloace ar fi avut succes. „Impunerea” schimbărilor față de conferințe nu era nici dorința sa. Progresul a fost făcut dar el se simțea folosit și abuzat și epuizat total de faptul că a avut de înfruntat răutatea și dușmănia care au impregnat întreaga sesiune de proceduri. 3

31

Ironia faptului că W. C. White dorea să-i ofere sfat lui Watson pare să-i fi scăpat în totalitate patriarhului de la Elmshaven. El părea să nu fie conștient de faptul că sarcina de conducere a lui Watson era de asemenea făcută și mai complicată de activitățile independente ale lui (White) însuși, la fel cum era de către uneltirile rebele ale președinților de la Uniunea Columbia. W. C. White devenea tot mai insistent în a-și exercita propria independență în trei arii reprezentative. El era tot mai vocal în susținerea mișcării școlilor independente din sud, care au dus la dezvoltarea instituțiilor de sănătate și a activităților de evanghelizare medicală. Era sâcâit puțin de frustrarea legată de restricțiile pe care cei de la Washington încercau să le impună Elmshaven-ului în dezvoltarea de literatură „defensivă” pentru a răspunde criticilor teologici ai bisericii, și a treia, din perspectiva lui Watson, el începea să dezvolte o linie independentă îngrijorătoare în lucrarea sa cu manuscrisele și publicațiile. Aceste noi evoluții, urmând după mai multe alte episoade recente începeau să formeze un tipar îngrijorător la Elmshaven și îl nelinișteau profund pe Watson.

Sprijinul lui W. C. White față de mișcările independente

Mai devreme în 1931, Watson a avut ocazia să -l tragă pe W. C. White la răspundere pe motiv că și-a asumat conducerea în înființarea unei noi școli de instruire misionară în San Francisco fără să țină deloc seama de nici unul din celelalte instituții educaționale din California. 4 Watson a obiectat foarte intens împotriva publicării de către White a unui buletin/comunicat care făcea reclamă la școală. Watson sugera că numele înșirate în Comitetul Consultativ pentru demersuri, păreau să aibă intenția de a transmite în mod fals faptul că biserica a recunoscut (sau aprobat) în mod oficial pr ogramul. Mai mult, Watson era de părere că paragrafele din Ellen G. White, citate în listă pentru a valida școala induceau destul de mult în eroare, nu erau bine alese și nu susțineau de fapt deloc lucrarea presupusei școli de instruire în câmpul misionar. Așa cum Watson a scos în evidență, afirmațiile se aplicau de fapt direct colegiului de la Loma Linda. El considera că a le folosi pentru a susține o astfel de școală așa cum White încuraja să se facă, era o gravă greșeală de folosire a afirmațiilor lui Ellen White. „Unde anume în schema educațională” se integrează această așa zisă școală, a întrebat Watson, și „care este relația ei cu întregul nostru sistem educațional?” 5

White a trebuit să recunoască faptul că „mica sa întreprindere educațională” nu avea prea mult de-a face sau chiar deloc cu „întregul nostru sistem educațional”. Mai degrabă era „în mare parte o măsură de urgență organizată cu scopul de a face o lucrare pe care toți o considerau importantă dar pe care colegiile și universitățile noastre nu sunt pregătite să o facă”. Școala urma să „ofere o experiență pe teren (sau în câmpul misionar) în lucrarea pastorală”. Sentimentul împotriva instituționalizării care era în mod clar evident în explicațiile lui W. C. White, îl nelinișteau pe președintele Conferinței Generale. Watson considera că spiritul independent al lui W. C. White în această situație și folosirea greșită a afirmațiilor mamei sale pentru a-și susține poziția, îl punea pe el și pe alții din conducerea Conferinței Generale într-o poziție deosebit de „ciudată”. După cum președintele Conferinței Generale a explicat, deși el era „întru totul loial mesajelor transmise prin sora White”, prin acest tip de aplicații greșite el era forțat să fie în poziția „unuia care pare să respingă sau cel puțin să desconsidere instrucțiunile date în ele”. 6

Optsprezece luni mai târziu W. C. White îi făcea din nou probleme lui Watson prin susținerea sa foarte activă a lucrărilor independente. El a petrecut mai multe săptămâni la Madison unde fiul său Herber t asista la o evanghelizare independentă susținută de Julius G. White, un predicator independent din New England. 7 Sprijinul lui W. C. White pentru această acțiune îndrăzneață a produs multă agitație în rândurile celor de la Conferința Generală. Julius White, un pastor hirotonit, a renunțat la a mai fi angajat de Conferință în zona de nord-est, pentru a deveni un evanghelist medical itinerant. El a înființat o organizație independentă numită „Speakers Bureau” (sau „biroul de intervenții”) și solicita în mod curent fonduri de la membrii bisericii pentru a-l susține. Pentru unii din conducere de la Washington această părea aproape ca o înșelătorie. Membrii bisericii erau îndemnați să devină membrii „biroului” pentru o taxă de membru de 25$.

32

Entuziasmat de idee, W. C. White s-a alăturat în prospectarea după sprijinul financiar al acestor inițiative și a scris conferințelor din nord-est solicitând ajutorul lor pentru evanghelistul independent. 8 Ceea ce îi deranja cel mai mult pe frații din Washington legat de acest proiect era broșura promoțională, care era aprobată de W. C. White și care a fost larg circulată în rândul membrilor bisericii. Apelul ei pentru fonduri „dărâma” organizația bisericii pentru a putea consolida lucrarea independentă. 9 Literatura indirect critica administrația bisericii, insinuând că Conferința Generală nu era eficientă. Către administratorii bisericii transmitea un curent subteran de negativitate față de organizația bisericii și în acel moment anume, situația lui Watson care era deja supra-solicitat nu ar fi putut fi mai ușor agravată.

Mai târziu, W. H. Branson și I. H. Evans au adus dovezi empirice de pe teren pentru a susține punctul de vedere al celor de la Washington. 10 Ei au raportat faptul că Julius White a influențat poporul să nu mai susțină denominațiunea ci să redirecționeze fondurile către lucrarea sa. Într-o soluție de compromis la problemă s-a ajuns în cele din urmă la un acord conform căruia Julius White putea să-și continue lucrarea atâta timp cât ea se limita la neadventiști și atâta timp cât materialele sale promoționale erau modificate pentru a scoate caracteristicile negative inacceptabile. Dar Watson era în special lezat de faptul că W. C. White, în poziția sa de oficială, „a angajat influența Elmshaven-ului” pentru a promova lucrarea predicatorului independent și a răspândit larg materiale promoționale, încurajând contribuția financiară la această mișcare. Dat fiind criza financiară existentă atunci în biserică, din punctul de vedere al lui Watson, nu era deloc lucrul de care biserica avea nevoie în acel moment.

Totuși, problema centrală de fond care dădea bătaie de cap Conferinței Generale legat de aceste evoluții ale situației, avea de-a face cu folosirea greșită a sursei de autoritate care există în scrierile lui Ellen White. De exemplu, în cazul școlii de instruire din San Francisco, W. C. White folosea afirmații care au fost scrise în mod specific legat de lucrarea educațională de la Loma Linda, pentru a susține o instituție care, din punct de vedere administrativ, era cumva în opoziție cu lucrarea ce se făcea la Loma Linda. În termenii comportamentului organizațional sursa de autoritate charismatică era întoarsă împotriva sursei oficiale de autoritate. Acesta nu era un rol potrivit pentru W. C. White, din perspectiva Conferinței Generale.

În sud pe de altă parte, W. C. White a profitat de asemenea de ocazia de a prezenta un nou manuscris celor de la Madison College Press. El ceruse mai devreme permisiunea Conferinței Generale de a continua cu publicarea unei noi compilații din manuscrisele aflate în arhivă pe tema evanghelizării medicale și era supărat din cauza răspunsului extrem de lent care vene din partea reprezentanților oficiali. El a decis să meargă înainte pe cont propriu și să se folosească de o editură independentă. Această mișcare, interpretată ca fiind o lipsă de loialitate, i-a tulburat profund pe cei de la Washington și a mâniat casele de editură obișnuite. White a fost în cele din urmă obligat să retragă manuscrisul de la Madison. I s-a cerut de asemenea să îndepărteze materialul inacceptabil de pe primele patru pagini înainte ca manuscrisul să fie în cele din urmă aprobat de Conferința Generală pentru publicare prin una din editurile denominațiunii. Aprobarea i-a fost dată în sfârșit cu 18 luni mai târziu, în 11 septembrie 1934. 11

După întoarcerea sa din sud, White a încercat să se apere în fața președintelui Conferinței Generale împărtășindu-și viziunea asupra lucrării „independente” și a lucrării „medicale misionare” într-o scrisoare foarte lungă. Deși era conștient de faptul că putea să fie perceput ca fiind foarte

„înfipt” (sau îndrăzneț) pe această temă, l-a asigurat pe Watson că el, cu toate acestea, ține foarte „ferm la convingerile sale”. El susținea că era nevoie de numeroase școli mici și sanatorii care să lucreze împreună în zonele rurale, și că acest tip de abordare (sau de evanghelizare) va avea succes numai dacă se face în mod independent. De ce? Pentru că era ceva „atât de diferit de lucrurile

și în mod constant interpretat greșit” și „va fi opus cu

obișnuite” încât ar fi „în mod sever criticat

amărăciune” de către inamicul lui Dumnezeu și al omului. A susținut cu îndrăzneală față de Watson faptul că el „continua lucrarea mamei sale” în această privință. 12 De fapt, el susținea că mama lui i- ar fi dat o însărcinare specială să ducă mai departe o astfel de lucrare. Ea ar fi afirmat faptul că frații

33

„făceau o greșeală gravă când insistau atât de mult legat de 'linii (de lucru) fixe, canale fixe, metode fixe' ”. O mare lucrare ar fi făcută dacă nu s-ar spune atât de mult legat de „liniile regulate” pentru ai reține pe lucrători. El și-a amintit cum, într-o dimineață în anul 1910, ea l-a chemat în ușa bucătăriei ei și a pus această sarcină asupra lui cu însărcinarea de a o face cunoscută „când va veni timpul (potrivit)”. 13

Lui Watson nu-i venea să creadă ce citea și era „foarte tulburat” față de această expunere gen Magna Charta (=act care stabilește funcționarea unei organizați – n.tr.) pentru lucrarea independentă. El a aranjat să aibă „o discuție personală foarte serioasă cu W. C. White în ce privește relația lui cu Conferința Generală ca atare” și cu mișcarea independentă pe care el o susținea. Dar nu avea să lase ceea ce el considera a fi lucrarea coloanei a cincea (expresia „coloana a cincea” se referă la un grup de persoane care subminează ilegal din interior un alt grup mai mare – n.tr.) în câmpul de lucru, să treacă neobservată, așa că între timp a trimis de la Washington o circulară către conducătorii bisericilor din sud, avertizându-i în mod hotărât să nu aibă de-a face cu Julius White. A scos în evidență în această scrisoare faptul că în timp ce J. G. White cita din scrierile „sorei White” pentru a da lucrări sale „aparența aprobării”, din punctul de vedere al lui Watson, Ellen White „a condamnat în mod fățiș o astfel de independență” 14

Dacă W. C. White ar fi văzut scrisoarea, aceasta ar fi fost foarte dură pentru el. Când a auzit de la alții despre existența ei i-a trimis un răspuns tăios lui Watson cerând să afle ce conținea avertismentul care a fost răspândit despre Julius White. Putea să-i fie trimisă și lui o copie? „Să nu uiți” scria el „că și eu sunt membrul al comitetului Conferinței Generale și din acest motiv sunt profund interesat de toate mișcările de acest gen ale celorlalți membrii”. 15 W. C. White în mod clar se simțea profund afectat de răspunsul de la Washington. Cum puteau conducătorii bisericii să fie atât de părtinitori? Către directorul responsabil cu educația, Warren F. Howell, și -a exprimat în mod privat speranța ca „experiența de la 1888 să nu fie repetată”, cu prejudecățile, suspiciunile și îndoielile ei personale. 16 El i-a mărturisit lui Howell faptul că „a obosit rapid în această primăvară și vară” și nu era căldura cea care îl tulbura ci „îngrijorarea”. Watson simțea destul de asemănător. Nu arăta prea bine ca două puternice centre de influență din biserică să fie în mod deschis în opoziție unul față de celălalt.

Complicând ordinea de zi a bisericii în acest timp era și retragerea publică a lui Louis R. Conradi care avea de-a face cu Ellen White și cu alte probleme teologice, și retragerea mai silențioasă, pe motive similare, a conducătorului Australian, William Warde Fletcher. Având foarte mult în minte aceste preocupări, Watson a răspuns printr-o altă scrisoare către W. C. White pe la mijlocul lui Iulie exprimându-și convingerea că denominațiunea se afla într-o „criză în privința relației ei” cu lucrarea sorei White. Influența lui Julius White susținea el, „este la fel de distructivă față de influența mărturiilor în cadrul poporului nostru ca orice altceva de genul acesta”. A „deplâns” o astfel de utilizare a mărturiilor. I-a trimis de asemenea o copie a scrisorii de avertizare pe care a trimis-o președinților de uniuni în 17 mai. 17

Episodul cu Julius White era după cum se pare chiar tipul de mișcare independentă aisberg, cel puțind văzută din perspectiva celor de la Washington. La întâlnirile anuale ale Consiliului programate pentru luna octombrie, Watson a aranjat un summit al conducerii școlii Madison și a altor lucrători care se auto-susțin, împreună cu Comitetul Conferinței Generale. Dificultățile în relaționare nu mai puteau fi ignorate. Cele două zile de discuții directe dar prietenoase au avut ca rezultat o atmosferă mult mai pozitivă și unele inițiative concrete de îmbunătățire a relațiilor. Conferința Generală a fost de acord să asiste financiar alocarea unor medici și înființarea unor mici cabinete în orașele rurale. Dar atitudinea lor față de Julius White nu s-a schimbat.

34

Literatura de apărare: Cine vorbește în apărarea bisericii?

Tendința crescândă a lui W. C. White spre independență pe parcursul acestei perioade i -a cauzat de asemenea dureri de cap lui Watson pe tema așa zisei „literaturi de apărare”. Punctele problematice implicate în folosirea de manuscrise nepublicate și întrebarea că cine, din biserică, ar trebui să autorizeze apariția unor broșuri cu caracter apologetic (sau justificativ) care pretind a vorbi pentru întreaga biserică. Unii conducători nu erau siguri că biserica ar trebui să emită totuși astfel de declarații „oficiale”. Numeroasele tensiuni care s-au dezvoltat în acest domeniu ilustrează dintr-o altă perspectivă, problema celor două surse de autoritate aflate în competiție în biserică.

Pe la mijlocul anilor 1930, W. C. White și colegii săi de la Elmshaven au început să primească un val tot mai mare de întrebări de la membrii bisericii care erau „uluiți” de critica lui Edward S. Ballenger la adresa bisericii. Acest laic gălăgios din California răspândea buletine de știri despre recenta retragere a lui W. W. Fletcher, un important conducător al bisericii din Australia și despre Louis R. Conradi, un conducător de nivel înalt al bisericii din Europa. Propaganda anti- adventistă conținută în cartea de curând retipărită scrisă de fostul pastor adventist Dudley M. Canright, adăuga un plus de tulburare în mintea membrilor bisericii. 18 Amintindu-și de răspunsul denominațiunii din trecut, din 1907, la critica adresată bisericii de către dizidenții de la Battle Creek, doctorii Charles E. Stewart și Alonzo T. Jones 19 , White a propus faptul că un răspuns asemănător era necesar și acum. În acel timp Elmshaven a lucrat îndeaproape cu editorul revistei Review and Herald, William W. Prescott, și cu alți conducători ai bisericii pe ntru a dezvolta o broșură adecvată ca și răspuns. White și asociații săi erau pe deplin „convinși” că acum în timpul anilor 1930 s-a ajuns din nou la un moment în care era „datoria” Elmshaven-ului aceea de a răspunde acuzațiilor lui Canright și celorlalte atacuri în special pentru că aveau de-a face cu lucrarea lui Ellen White. Lucrarea de cercetare și corespondență urma să ia foarte mult timp dar el o considera necesară. El a propus ca lucrarea să înceapă imediat în 1931. 20

În luna martie a anului următor, conducerea de la Pacific Press și personalul de la Elmshaven s-au întâlnit și s-au înțeles să dezvolte o „colecție de materiale de apărare”. Lui Dores E. Robinson din personalul de la Elmshaven i-a fost încredințată pregătirea materialului pentru primele articole propuse. Acestea trebuiau să răspundă criticii la adresa revizuirii cărții Marea luptă în 1911, afirmațiilor problematice ale lui Ellen White despre „amalgamarea” oamenilor cu specii de animale (un fenomen despre care oamenii de știința zic că este imposibil), și problema plagiatului. Watson, Daniells și Francis M. Wilcox, editor la Review, au fost invitați să servească ca și comitet de citire. 21 Totuși, curând a devenit tot mai clar faptul că răspunsurile aduse de Robinson pe tema „amalgamării” s-ar putea să nu fie genul de răspunsuri cu care cititorii de la Washington să fie împăcați. 22 Răspunsurile tradiționale se dovedeau a fi inadecvate pentru noul tip de criticism. Membrii comitetului Conferinței Generale de fapt erau chiar stânjeniți în sinea lor de răspunsul inadecvat pregătit la cartea lui Canright de William H. Branson, unul din colegii lor care a scris la cererea comitetului Conferinței Generale. 23

Doisprezece luni mai târziu, Elmshaven încă mai aștepta un răspuns legat de articolele despre amalgamare și plagiat. Încă nu aveau nici un răspuns la multele întrebări care veneau din

exterior de la membrii, și erau exasperați „tot așteptând și așteptând

ceva” pe „răspunderea lor personală”. 24 Totuși, motivul pentru care Watson era îngrijorat de trimiterea unui răspuns era faptul că nu se ajunsese nici cum la un consens asupra unui răspuns, și până în acel moment nimic nu putea fi considerat „oficial”. Watson prefera ca White și Robinson să clădească doar o bază de date cu informații care să poată fi folosite în articole viitoare. Watson dorea doar idei și materiale de la Elmshaven care să poată fi „mărunțite în oală” pentru răspunsurile care urmau de fapt să fie dezvoltate de Wilcox, editorul de la Review. 25

Au amenințat că vor „face

”.

Când pe la mijlocul lunii aprilie, în 1933, W. C. White a primit într-un final copii ale celor paisprezece pagini ale „documentului de apărare” în forma lui nefinalizată, pregătite la Washington, era „super-încântat” și a cerut imediat mai multe exemplare pentru a fi trimise ca răspuns la multe

35

cereri care erau în așteptare. Însă, reprezentanții de la Conferința Generală, Milton E. Kern și W. E. Howell, imediat l-au informat foarte categoric de faptul că documentele nu trebuiau să fie răspândite. Ele erau doar pentru informarea celor din conducere și s-a pus o restricție hotărâtă ca să nu fie răspândite. 26 Intenția era ca White să returneze manuscrisele împreună cu critici și sugestii pentru o posibilă îmbunătățire. Articolele urmau acum în cele din urmă să fie publicate în Review sub semnătura lui Leroy Froom, care ca și editor al revistei Ministry avea de asemenea rolul de istoric rezident și teolog neoficial al bisericii. 27

W. C. White care era „uluit” și supărat din nou, s-a gândit că restricțiile legate de distribuirea materialului erau „prea severe”. El i-a făcut cunoscut, cu un ușor sarcasm, lui Daniells, care ca și președinte al comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor sorei White, i-a cerut de asemenea să nu răspândească documentele, faptul că dacă Washington-ul aștepta ca să fie în stare să dezvolte răspunsuri „complete” la cele 44 de întrebări primite din Europa, el le putea trimite încă o serie de 56 de întrebări primite din Statele Unite. 28

Conferința Generală era convinsă că ea trebuia să se îngrijească ca răspunsurile corecte să fie găsite, iar în privința a două subiecte cheie, „amalgamarea” și „ușa închisă”, erau conștienți de faptul că pozițiile anterioare ale bisericii cu privire la aceste subiecte trebuia să fie schimbată. Sarcina delicată era cum să schimbe poziția, cum să dea răspunsuri care să sporească încrederea membrilor bisericii și evitând totodată să stârnească și mai multă critică prin niște răspunsuri incorecte sau inadecvate. 29 Așa cum Kern a explicat mai târziu, cei de la Conferința Generală nu puteau „să ajungă la un consens pentru a încerca o apărare științifică legat de aparenta însemnătate a afirmației” despre amalgamare. 30 Astfel, Conferința Generală nu voia să trimită nici un răspuns ca fiind „oficial” sau ca fiind declarația celor din conducere. W. C. White i -a asigurat pe frați de faptul că atunci când el ar primi documentele „complete”, le-ar revizui și apoi le-ar răspândi într-un „mod foarte grijuliu” pe baza faptului că ar fi „aprobate de biroul nostru”. 31 Modul foarte grijuliu prescris de Kern era acela că White nu avea voie să folosească ghilimele când cita ceva din acele documente. Washington-ul a fost foarte ferm în privința folosiri materialelor de către White și era foarte clar că nu doreau ca Elmshaven-ul să devină un centru de distribuție. Watson însuși a insistat mult ca, Conferința Generală să nu fie atrasă în (capcana de) a face „afirmații cu caracter oficial”.

Între timp, personalul de la Elmshaven a fost foarte ocupat toată vara asamblând materiale nepublicate pentru a fi incluse într-o compilație despre „Evanghelie și temperanță” (Gospel Temperance). Mai târziu în septembrie, ca răspuns la nevoile mai multor biserici din zona Californiei care se confruntau cu tulburări gen charismatice, ei au făcut publice și alte materiale. 32

Frustrările de la Elmshaven au continuat pe tot parcursul anilor 1934, 1935 și 1936 împreună cu critica din partea lui E. S. Ballenger. Cei de la Elmshaven erau nerăbdători în așteptarea documentelor de la Conferința Generală și în liniște erau exasperați de faptul că li se interzicea să trimită materialele lor proprii. Kern a propus, ca un fel de rezolvare, ca cei de la Elmshaven să se ocupe de întrebările care le erau adresate prin corespondență și să mențină mai bine discuția la un nivel mai scăzut decât să se bazeze pe documente pregătite oficial. „Poate nici nu depind atât de multe lucruri de găsirea unui răspuns la toate întrebările lui Ballenger, așa cum credem noi acum”.

33

Publicarea neautorizată ale unor ma nuscrise, de către W. C. White

Al treilea aspect al independenței lui W. C. White care i -a îngrijorat în mod serios pe administratorii de la Washington și care i-a convins de nevoia unei schimbări, avea de-a face cu pregătirea de compilații neautorizate și publicarea de manuscrise din arhivă. Îngrijorările legate de această problemă l-au condus pe C. H. Watson la începutul anului 1933 să creeze un cadru de politici care să guverneze noile publicații (din scrierile lui E.G.W.). Aceste politici încercau să asigure niște linii directoare pentru personalul de la Elmshaven și încercau să așeze principiul că manuscrisele trebuie să fie eliberate numai în urma consfătuirii cu Comitetul Conferinței Generale.

36

(Aceste politici vor fi discutate mai pe larg în capitolul 9). Dar în ciuda acestui acord, problema a continuat să se strice datorită faptului că W. C. White a continuat să elibereze noi materiale. Problema a atins punctul culminant mai târziu în 1933.

Pe lângă sprijinul său acordat evanghelizării medicale independente și activităților lui Julius White din Tennessee, cei de la Elmshaven au continuat pregătirea manuscriselor pentru o compilație pe tema „Evanghelizării medicale”. După ce editura Pacific Press a refuzat publicarea compilației, cei de la Elmshaven s-au întors spre editura Madison School Press iar cărțile erau distribuite prin departamentul de vânzări al organizației lui Julius White. 34 Această inițiativă impertinentă și neautorizată i-a tulburat mult pe cei de la Conferința Generală care i-au cerut lui Watson să scrie o scrisoare de avertizare celor de la Elmshaven. Scrisoarea vorbea deschis dar încerca să evite „un spirit de mustrare” în răspunsul la ceea ce era „o serioasă nedumerire” pentru cei din conducere. Watson (în acea scrisoare) apăra acțiunea sa de a trimite o scrisoare de avertizare despre Julius White președinților de conferințe și i-a părut rău de vătămarea pe care poate a produs-o reputației lui W. C. White ca și rezultat, la fel cu i -a părut rău de neînțelegerile și îndoielile care puteau să apară despre „relația voastră cu noi” datorită acestor acțiuni independente. Watson a scos în evidență faptul că „este de mare importanță pentru noi, ca Elmshaven-ul și Conferința Generală să fie privite de către popor ca fiind a singură putere și nu două.” 35 Această mustrare a condus la un schimb de corespondență foarte hotărât și revelator care ne ajută să vedem profunzimile luptei pentru putere.

La început, scrisoarea părea să aibă doar un impact redus și nu a făcut altceva decât să îi convingă pe cei de la Elmshaven de faptul că Conferința Generală era intruzivă și încerca să îi domine. Luna următoare W. C. White a publicat o altă compilație despre „Temperanță și evanghelie” și în iulie, așa cum am menționat deja, el a făcut public materialul nepublicat despre fanatism la cererea unor pastori care se confruntau cu această problemă în bisericile lor din California. Nici unul din aceste serii de documente nu au fost aprobate nici măcar de cei din comitetul responsabil cu îngrijirea scrierilor lui Ellen White. Nici nu a fost cerut sfatul Conferinței Generale legat de caracterul potrivit al materialului publicat. Lui W. C. White i -a luat un timp foarte lung pentru a se gândi la scrisoarea oficială de avertizare a lui Watson iar când a răspuns și-a deschis sufletul. Mustrarea lui Watson nu părea să se potrivească cu imaginea președintelui pe care cei de la Elmshaven și-au făcu-o în urma întâlnirilor personale cu el. El părea așa un administrator blând și receptiv. White era sigur de faptul că Watson fusese convins de ceilalți membrii dominanți din conducerea Conferinței Generale să ia așa măsuri dure (sau stricte). Pe la mijlocul lunii iulie White a compus un răspuns atent în care „a vorbit pe față”. Scrisoarea era intenționată pentru a fi văzută doar de Watson și a fost semnalată ca fiind „personală și privată”, pentru că, de fapt, era de un caracter politic înalt. White știa că dacă ceea ce el a scris „ar fost făcut public mulți ar fi înțeles greșit lucrurile scrise”. 36

White a început prin a se plânge de faptul că Watson plănuia să meargă peste oceane, în Africa de Sud și Australia, pentru mai multe luni, la începutul anului 1934 și s-a rugat de el să-și schimbe planurile. Watson nu trebuia să plece din țară în acel moment, insista el, pentru că era pur și simplu „extrem de nesigur” să lase rolul de a conduce în mâinile vice președinților săi. „Lucrarea din Statele Unite are nevoie de conducerea binevoitoare pe care numai dvs sunteți capabil să o îndepliniți” a accentuat el. În opinia lui White, vice președinții care au fost aleși pentru a sluji împreună cu Watson au exercitat „vechea atitudine imperialistă” în ultimii doi sau trei ani. De fapt, doi dintre vice președinți, pretindea el, nu au fost de succes în rolul lor de președinți ai unei diviziuni de peste oceane, și trebuiau să fie aduși înapoi din cauza „atitudinii lor de dominare”. Dar ei nu puteau să-l domine pe el. „Oamenii se roagă pentru o conducere creștinească în locul unei dominații de genul celor de afaceri” a scris el. I-a mărturisit președintelui faptul că fusese însărcinat de mama sa să se confrunte cu „tirania și opresiunea pe măsură ce aceasta ar fi apărut din timp în timp”. El a recunoscut că poate a fost „un laș” în trecut. Dar acum cu siguranță nu avea să fie. A încheiat cu o plângere amară legat de faptul că a fost lăsat pe dinafară din comitetele de discuții, care au durat timp de zece luni, despre chestiunea cu Julius White. „M-am întrebat de ce unul din

37

cei mai învârstă membrii ai comitetului Conferinței Generale ar trebui să rămână neinformat cu privire la ceea ce se discuta în legătură cu o lucrarea despre care eu sunt foarte interesat?” 37

Se pare că Watson ar fi așteptat un răspuns mai aprig, sau cel puțin o puternică auto-apărare din partea lui White. El nu părea să fie ofensat de vorbirea deschisă a lui White și nici de

interpretarea destul de provocatoare a intervenției făcute de Conferința Generală. În răspunsul său el

a ales să nu facă nici un comentariu despre „unele lucruri pe care le-ai afirmat”, a declarat el,

deoarece ele au de-a face cu unii din frații care colaborează cu mine”. Watson doar a menționat faptul că colaboratorii săi sunt toți „niște camarazi foarte loiali și de mare ajutor pentru mine în această lucrare”. Răspunsul lui Watson a fost amabil și îngăduitor și dovedea maturitatea și încrederea unui conducător experimentat. El a evitat să continue discuția despre control. Ci a încercat mai degrabă să construiască punți de legătură prin împărtășirea unor probleme personale într-un mod consultativ și i-a dat explicații mai detaliate despre starea sa de sănătate și despre nevoia sa de a sta departe de Statele Unite pentru o perioadă de timp. 38 Era tipul de diplomație pastorală pe care colegii lui Watson, în afară de W. C. White, de asemenea o apreciau. „Am simțit un adevărat sprijin și o siguranță, știind că tu ești la cârmă pe parcursul acestor zile de încercare din ”

ultimii doi sau trei ani

„Consider că Dumnezeu ți-a dat o mare înțelepciune pentru a face față unora din cele mai complicate întrebări care s-au ridicat pe parcursul timpului.” 39

a comentat editorul de la Review, F. M. Wilcox mai târziu în același an.

Într-un răspuns ulterior, White a recunoscut că acum înțelegea nevoia lui Watson de a lipsi din Statele Unite, dar nu avea de gând să-și schimbe părerea despre vice președinți. S-a rugat din nou de președinte să lase răspunderile funcției sale unei „persoane smerite” și nu celor care s-au „dovedit deja ca având politici imperiale și tendințe dictatoriale”. 40

Se vede clar că W. C. White interpreta greșit situația. Chiar dacă comportamentul și stilul personal al lui Watson erau diferite de cele ale colegilor săi, el era la fel de preocupat de direcția pe care Elmshaven-ul o lua, ca și tovarășii săi din administrația Conferinței Generale. Și mai mult, rapoarte recente din câmp despre măsura de sprijin acordată de Elmshaven lucrării independente, neliniștea profund Conferința Generală. La o întâlnire de comitet din 3 septembrie, echipa administrativă a Conferinței Generale a discutat mult despre faptul că White publica fără să fie autorizat materiale din arhivă și despre obiceiul său de a „folosi influența birourilor de la Elmshaven pentru a susține mișcările independente”. Ei erau de asemenea profund îngrijorați despre „zvonurile” care circulau prin adunări legat de faptul că W. C. White „nu mai era pe aceiași lungime de undă cu Conferința Generală” din moment ce susținea o lucrarea pe care Conferința Generală nu

o aproba. Au votat să îi scrie din nou fratelui lor îndărătnic „apelând la înțelegere din partea sa”. 41

Watson avea din nou sarcina neplăcută de a fi nevoit să-l mustre pe colegul său mai învârstă

ignoră

înțelegerea existentă în momentul de față”, a scris Watson. Acțiunile au fost „o încălcare evidentă a

politicilor, despre care noi credem, că nu ești în necunoștință”. Suntem „neliniștiți în sinea noastră”

a adăugat el, deoarece reprezentanții de la Conferința Generală erau „foarte conștienți de marea

nevoie care există acum pentru ca cea mai apropiată cooperare să aibă loc între administratorii scrierilor lui Ellen G. White și Conferința Generală. Este evident faptul că nu avem parte de cooperarea ta deplină, și ne găsim puși în situația în care nici noi nu îți putem oferi cooperarea noastră deplină în astfel de chestiuni de acționare independentă ”

pe care îl respecta, într-o încercare de a-l face să devină mai cooperant. „Acțiunile tale

42

Oricât de neplăcută era scrierea unei astfel de scrisori pentru Watson el era obligat să vorbească în termeni foarte direcți colegului său mai învârstă. El a remarcat faptul că broșurile despre „Evanghelizarea medicală” și „Evanghelizarea și temperanța” erau compilații scoase din manuscrise nepublicate „realizate de tine fără autorizarea celorlalți membrii ai comitetului de administrare al scrierilor”. În plus, acestea au fost publicate în afara bisericii. „Din cauza acestor nereguli în producerea broșurilor am fost însărcinat să îți solicit să nu mai faci nici un demers pentru a le răspândi pe cele care sunt deja tipărite, sau pentru a tipări alte noi ediții ale acestora până

38

când cei din comitetul răspunzător pentru scrierile sorei White și cei de la Conferința Generală nu vor ajunge la o înțelegere în această privință”. Watson a cerut ca să fie convocată o întâlnire a membrilor din comitetul răspunzător pentru scrierile sorei White în octombrie la Battle Creek, unde urma să se țină și Convenția Anuală, iar White însăși trebuia să se asigure că va fi prezent. Era vital să se caute „o cale prin care lucrarea membrilor din comitetul răspunzător pentru scrieri și cea a Conferinței Generale să poată continua în viitor în termeni mai cooperanți”. 43

1 C. H. Watson către A. G. Daniells, 15 aprilie 1932;

2 W. C. White către C. H. Watson, 25 aprilie 1932.

3 C. H. Watson către W. C. White, 8 mai 1932.

4 W.C. White către C. H. Watson, 3 aprilie 1931.

5 Idem.

6 Idem.

7 W. C. White a pregătit mai demult ca fiul său Arthur să petreacă primul său an de slujire la Madison după ce absolvea Colegiu l Pacific Union.

8 W. C. White către J. K. Jones și alți i, 1 ianuarie 1933.

9 W. C. White a mărturisit că „unele afirmații ar fi respinse în mod natural de persoane având mari răspunderi” W. C. White căt re C. H. Watson, 2 august 1933.

10 Stenograma de la reprezentanții Conferinței Generale, 23 octombrie 1932.

11 Stenograma membrilor din comitetul răspunzător pentru scrierile lui Ellen G. White, 10 septembrie 1934.

12 W. C. White către C. H. Watson, 18 iulie 1933.

13 Idem; C. H. Watson către I. H. Evans, 31 mai 1933; I. H. Evans către C. H. Watson, 2 iunie 1933.

14 C. H. Watson către președinții uniunilor de conferințe și locali, 5 mai 1933.

15 W. C. White către C. H. Watson, 18 iunie 1933.

16 W. C. Către W. E. Howell, 4 iulie 1933.

17 C. H. Watson către W. C. White, 13 iulie 1933.

18 W. C. White către J. L. Shaw, 20 octombrie 1930. Dudley M. Canright, Denunțarea Adventismului de Ziua a Șaptea (Seventh - day Adventism Renounced) (New York: Revell, 1914). Nu este clar din corespondență care din edițiile cărții lui Canright era repusă în circulație. O listă de 44 de întrebări a fost formată din cererile venite din Europa.

19 Broșura „Cartea albastră” (Blue Book), era intitulată „Un răspuns la o mărturie urgentă din partea sorei E. G. White” (A Response to an Urgent Testimony from Mrs E. G. White) (Liberty Missionary Society, 1907) conținea acuzații în primul rând împotriva lucrării lui Ellen White.

20 W. C. White către J. L. Shaw, 20 octombrie 1930.

21 D. E. Robinson către C. H. Watson, 10 martie 1931.

22 Robinson a dezvoltat un articol de 12 pagini apăr ând afirmația așa cum W. C. White a explicat, ei erau pregătiți să stea pentru „cea

mai evindentă însemnătate a afirmației” din pricina „încrederii lor în autoarea afirmației”. W. C. White către C. H. Watson, 30 aprilie

1931.

23 F. A. Coffin către reprezentanții Conferinței Generale, 2 Marți 1932. După un raport favorabil al unui comitet inițial de cititori (A. G. Daniells, F. M. Wilcox, J. L. McElhany și C. D. Haynes) manuscrisul a fost revizuit în continuare de către comitetul edito rial de la Review într-un mod „mai conștiincios”. Acest comitet avea serioase rețineri față de manuscris. Comitetul știa faptul că conducerea bisericii considera că „domeniul avea o mare nevoie de o abordare adecvată a subiectului”, dar nu era clar pentru al doilea comitet de cititori ce anume să facă cu manuscrisul. În opinia lor, cartea oferea „o abordare inadecvată” față de întrebarea despre sanctuar, nu era acurată în fapte, plină de ironie și sarcasm, și era o abordare greșita a mișcării millerite, nu se ocupa de probleme serioase și „tonul ei general” arunca o „pretenție de infailibilitate” asupra bisericii. Comitetul de la Review and Herald considera acest răspuns ca fiind „foarte inadecvat”. În ciuda evaluărilor negative, manuscrisul a fost publicat în 1933 dar ce schimbări au fost cerute să fie schimbate în el, nu ne este clar. Reply to Canright; The truth About Seventh-day Adventists (Răspunsul către Canright; Adevărul despre Adventismul de Ziua a Șaptea) (Washington, DC, Review and Herald, 1933). În 1935 Editura Pacific Press a publicat de asemenea un scurt tratat de Branson intitulat The Atonement in the Light of God's Sanctuaries (Ispășirea în lumina Sanctuarelor lui Dumnezeu) dar

39

aceasta este o discuție generală despre anumite teme legate de retragere lui Fletcher și Conradi, și nu de critica lui Canright.

24 W. C. White către C. H. Watson, 31 martie 1933.

25 C. H. Watson către W. C. White, 6 martie; 28 martie 1933.

26 W. E. Howell către W. C. White, 8 mai 1933.

27 W. C. White către C. H. Watson, 21 aprilie 1933.

28 A. G. Daniells către W. C. White, 22 mai 1933.

29 M. E. Kern către W. C. White 9 iunie 1933; M. E. Kern către C. H. Watson, 8 iunie 1933; I. H. Evans către C. H. Watson, 5 iunie

1933.

30 M. E. Kern către W. C. White, 9 iunie 1933; Există unii „chiar aici la Conferința Generală”, a menționat Kern, care nu sunt în totalitate de acord cu „fiecare răspuns pe care l-am dat.” M. E. Kern către W. C. White, 3 septembrie 1933.

31 W. C. White către L. E. Froom, și M. E. Kern, 23 mai 1933.

32 W. C. White către W. H. Branson, 12 iunie 1933; A. L. White către C. H. Watson, 11 septembrie 1933.

33 M. E. Kern către W. C. White, 23 aprilie 1936.

34 Stenograma reprezentanților CG și administratorii scrierilor lui Ellen G. White,12 octombrie 1933.

35 C. H. Watson către W. C. White, 9 mai 1933.

36 W. C. White către C. H. Watson, 19 iulie 1933.

37 W. C. White către C. H. Watson, 19 iulie 1933.

38 C. H. Watson către W. C. White, 28 iulie 1933.

39 F. M. Wilcox către C. H. Watson, 27 octombrie 1933.

40 W. C. White către C. H. Watson, 2 august 1933.

41 Stenograma reprezentanților CG, 3 septembrie 1933.

42 C. H. Watson către W. C. White, 5 septembrie 1933.

43 C. H. Watson către W. C. White, 5 septembrie 1933.

40

Capitolul 6 Problema explodează

Cea de-a doua mustrare adresată lui W. C. White a dus la izbucnirea unui pachet incendiar (de scrisori) care chiar atunci își croia drumul prin corespondența Statelor Unite către diferite persoane. Când Watson a scris scrisoarea sa dojenitoare din 5 septembrie, el nu era prea conștient de cât de departe a mers deja patriarhul încăpățânat de la Elmshaven, în complicarea problemelor. Cei de la conferință nu aveau nici o idee că în ultimii doi ani cei de la Elmshaven au asamblat în ascuns manuscrise pentru o altă compilație foarte intrigantă. De această dată compilația îi viza în mod direct chiar pe administratorii bisericii, pentru ceea ce White percepea ca fiind practici tiranice și atitudini dictatoriale în conducere.

Pe 31 august 1933, cei de la Elmshaven au expediat, la aproximativ 50 de slujbași ai bisericilor, un document tipărit la preț redus în două volume, intitulat pe larg „Sfaturi repetate adesea cu privire la relațiile dintre frați într-o biserică creștină unită” (Counsels Often Repeated Regarding the Relationships of Brethren in a United Christian Church). Lista celor cărora le-a fost expediat documentul includea slujbași ai Conferinței Generale, conducători de departamente, președinți de uniuni și de conferințe și încă alții câțiva despre care cei de la Elmshaven considerau că ar beneficia de pe urma citirii lui. Volumul I a fost compilat din materiale din arhivă, nepublicate anterior, din perioada 1873-1898, în timp ce volumul II consta din materiale din perioada 1899- 1913. Indicațiile erau foarte clare; W. C. White a explicat într-o scrisoare de acoperire, faptul că el considera că nu trebuia să existe nici o zăbavă în a pune acest material „înaintea celor care poartă sarcini de răspundere în lucrarea noastră” 1 . Materialul a fost primit în Washington pe data de 6 septembrie, chiar după data în care Watson i-a trimis cea de-a două mustrare lui White. A fost ca o grenadă. Impactul ei i-a uimit și i-a șocat pe destinatarii de la Conferința Generală.

La o întâlnire de comitet cu o lună mai târziu, pe data de 5 octombrie în timpul Convenției Anuale de la Battle Creek, au avut loc manifestări semnificative ale sentimentelor. Watson cunoștea mai bine decât colegii săi părerea personală a lui W. C. White despre slujbași de la Conferința Generală, cu toate acestea și-a mărturisit „incapacitatea de a înțelege motivul” pentru care personalul de la Elmshaven a simțit că era necesar să trimită un astfel de material „în tot câmpul” și și-a manifestat cu hotărâre dezacordul. Din punct de vedere al hermeneuticii, aceasta era „o aplicare greșită a mărturiilor”. Cine era în măsură să zică faptul că atitudinile administrației bisericii din anii 1890 erau acum prezente la Washington? Unde era pătrunderea (sau discernământul) profetică, care putea să discearnă sau să hotărască acest lucru? I-a fost acesta transmis lui W. C. White?

În privința problemelor legate de proceduri, Daniells, care a fost invitat la întâlnirile de la Battle Creek, a mărturisit grupului că în ciuda faptului că el era un membru al comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor, nu știa nimic despre materialul care fusese răspândit. „Toate acestea s-au întâmplat fără știrea și aprobarea membrilor comitetului responsabil pentru scrierile sorei White”. Apoi, a profitat de asemenea de oportunitatea de a scoate în evidență „imposibilitatea practică a actualilor membrii ai comitetului răspunzător de scrieri, de a conlucra, datorită faptului că erau atât de larg răspândiți în lume”. Era evident faptul că organizarea actuală era complet nesatisfăcătoare. Slujbașii imediat au stabilit un comitet de cinci persoane care trebuiau să pregătească un acord (sau o înțelegere) pentru a fi discutat cu personalul de la Elmshaven. 2

Watson, după întâlnirea slujbașilor a formulat o scrisoare oficială din partea reprezentanților Conferinței Generale către Daniells ca și președinte al comitetului responsabil de scrierile lui Ellen White, cerând o explicație pentru situația existentă. Scrisoarea „exprimând nedumeririle noastre

41

legat de felul în care se desfășoară lucrarea în birourile de la Elmshaven” a fost citită și aprobată de slujbașii Conferinței Generale. 3 „Ne mirăm de lipsa de înțelepciune din partea celor responsabili” a scris el, și l-a informat pe Daniells despre dorința celor de la Conferința Generală de a li se aduce la cunoștință motivul specific care a făcut să fie necesară asamblarea acelui material.

deoarece ele păreau

a fi o compilație „interpolată cu note ale compilatorilor care și-au asumat dreptul de a interpreta intențiile sorei White în unele din exprimările ei”. Din punctul lui de vedere, aceasta era în totalitate inacceptabil, constituia o folosire greșită a materialelor și era un lucru „absolut dăunător în acest

moment”. Era un exemplu a ceea ce conducătorilor bisericii le era teamă că s-ar putea întâmpla, un exemplu de situație împotriva căreia au avertizat mai devreme. Referirile lor la problema interpolării scribilor în manuscrisele timpurii ale Noului Testament părea că nu a ajuns în atenția personalului de la Elmshaven. Referindu-se la acordurile anterioare dintre Elmshaven și Washington asupra procedurilor de aprobare a publicațiilor, pe care el considera că au fost acceptate, președintele a remarcat faptul că compilațiile recente au fost publicate într-un mod care era „într-un total dezacordul” cu acestea. Eliberarea materialelor în „formă dactilografiată” era cauza unor „grave neliniști” și era „foarte largă în înțelegere ei”. Din perspectiva celor de la Washington, era o situație „periculoasă”. Lui Daniells i s-a cerut să convoace urgent o întâlnire a comitetului răspunzător de scrieri pentru a se întâlni cu cei din comitetul Conferinței Generale pentru „consfătuiri”. 4

Watson a fost în special iritat de documentele „Sfaturi repetate adesea

Membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor sorei White și comitetul Conferinței Generale s-au întâlnit pentru o sesiune de discuții trei zile mai târziu. S-au ținut două întâlniri lungi care au început dimineața târziu și au durat toată seara. Cu siguranță nu a putut fi o întâlnire plăcută pentru White la vârsta de 76 de ani sau pentru alți membrii din comitetul administrativ al scrierilor și nici pentru slujbașii Conferinței Generale, la drept vorbind. Stenograme detaliate au fost păstrate împreună cu o extinsă, dar se pare că nu completă, înregistrare textuală a discuțiilor, deși intenția era ca discuția să rămână confidențială. Criză privită retrospectiv a fost o piatră de hotar istorică deoarece a adus în centrul atenției problemele de bază legate de autoritate și control. A oferit ocazia unor discuții inovatoare și a făcut posibil ca anumite chestiuni cheie, din complicata și încâlcita dilemă, să fie cristalizate și aduse la suprafață, măcar între cei din cele două comitete. Și așa cum s-a întâmplat adesea în disputele teologice din biserica creștină, problemele aveau de-a face atât cu chestiuni teologice cât și cu exercitarea puterii. În limbajul teoriei comportamentului organizațional relația dintre sistemul de autoritate și sistemul ideologic trebuia să fie clasificată și integrată. În mod evident, suprapunerile în privința definirii responsabilității începeau să devină contra-productive.

După o rugăciune de deschidere, Watson a început discuția. El a identificat două probleme.

Publicarea neautorizată a broșurii „Evanghelizarea medicală” și eliberarea neautorizată de materiale

Watson vedea ultimul document ca fiind un atac direct și

rău-intenționat la adresa administrației. Dacă el, ca și președinte, ar fi luat o poziție care justifica „mărturia”, nu a ar fi trebuit ca să fie informat „fără ca acea chestiune să fie larg răspândită?”, a întrebat el. Cine era în măsură să decidă nevoia unor astfel de materiale în acest moment? 5

în documentul „Sfaturi repetate adesea

”.

Lewis H. Christian, președintele Diviziunii Nord Europene, s-a plâns că referința la ultimii „doi ani” din introducerea acestui material implica anumite circumstanțe specifice. Care erau acestea? Cine s-a comportat în așa manieră ca să fie necesare astfel de mărturii? Se pare că Christian nu cunoștea modul în care W. C. White îi vedea pe uni din colegii săi cum ar fi Branson, Evans și McElhany, însă Watson cu siguranță cunoștea aceste lucruri și White ar fi fost mai liniștit dacă Watson în mod binevoitor ar fi ales să nu-l de-a de gol în acest moment al problemei. Christian a remarcat că dacă o astfel de mărturie a fost necesară, cu siguranță aceasta ar fi trebuit să vină de la Conferința Generală – o poziție care, din perspectiva lui W. C. White bineînțeles, pur și simplu ridica următoarea întrebare. Și dacă cei din administrația Conferinței Generale nu putea să vadă că aveau o problemă? Dar așa cum Christian a subliniat foarte bine „darurile au fost puse în biserică și

42

nu într-o familie anume”. 6 Scrierile ar trebui să aparțină Conferinței Generale în numele întregii biserici.

Branson a remarcat faptul că „dacă trei sau patru persoane de la Elmshaven pot să decidă că lucrurile nu merg bine și să înceapă să le corecteze, aceasta va aduce confuzie și va distruge încrederea în Spiritul Profetic”. Apoi, dacă cei care au fost mustrați de Conferința Generală pentru faptul că s-au abătut de la norme, ar deveni editorii acestor mesaje, s-ar obține cu siguranță impresia că cele două organizații nu „lucrează în colaborare”. 6

Această chestiune era încurcată atât din punct de vedere teologic cât și administrativ. Australianul C. K. Meyers, care lucrase în secretariat, și-a exprimat incapacitatea de a studia în ansamblu felul în care ar putea funcționa un plan potrivit pentru „o administrare omenească a unui dar divin”. Dar era de acord cu faptul că, dacă era necesar să se meargă la arhive pentru a lua materiale „pentru zidirea bisericii”, cu siguranță conducătorii bisericii ar trebui să fie primii care să observe această nevoie. Din nou, pentru W. C. White aceasta ridica întrebar ea. Ce ar trebui făcut în cazul în care cei din conducerea bisericii erau de fapt problema și nu puteau să vadă lucrul acesta?

Daniells s-a concentrat mai mult pe problemele administrative specifice, practice. El considera că erau trei întrebări care trebuiau să fie rezolvate. 1. Valoarea relativă a chestiunilor publicate și nepublicate, pentru cauză. 2. Înțelepciunea de a elibera materiale din arhivă ca răspuns la persoanele care scriu având anumite întrebări. 3. Înțelegerile încheiate între membrii comitetului responsabil pentru scrieri și Conferința Generală că nimic nu va fi publicat fără o consfătuire în prealabil, car au fost ignorate, susține el. 7

Fostului președinte al Conferinței Generale, W. A. Spicer, îi părea foarte rău de această compilație și a concentrat dilema administrativă pentru cei din grup. El a scos în evidență faptul că biserică nu-și putea permite să aibă un comitet supra-administrativ, și că o astfel de sarcină nu le-a fost încredințată celor din comitetul răspunzător pentru administrarea scrierilor. 8 Citând o maximă a lui Napoleon el a argumentat că era „mai bine să ai un singur general slab în funcție decât doi puternici dar divizați”. „Chiar și sora White întotdeauna a recunoscut darul administrativ (sau al isprăvniciei)” le-a reamintit el celor din grup. Altfel, lupte invalidante pentru putere ar fi inevitabile în astfel de situații. Mai mult, a subliniat el „nu era cinstit să se ia mustrări vechi și să fie aplicate apoi la lucruri specifice” cu aproximativ 30 de ani mai târziu. „Ar fi necesar să ai darul profetic pentru a face așa ceva, adică pentru a aplica mesajele în acest fel”. Și aceasta era partea esențială a problemei pentru grupul slujbașilor. Dintr-o perspectivă importantă, deși biserica a rămas cu o moștenire extinsă de scrieri inspirate, totuși, dintr-o altă perspectivă importantă, darul profetic viu a încetat odată cu moartea profetesei. Din observațiile făcute de slujbașii Conferinței Generale reiese că W. C. White a trecut linia de demarcație între a fi un custode a l scrierilor responsabil pentru a asigura răspândirea lor continuă, la a se vedea pe sine ca pe un corector spiritual al bisericii, și într- un mod subconștient continuând să exercite „darul” profeției în numele mamei sale. Scrisoarea sa anterioară către Watson, despre însărcinarea primită de a sta împotriva tiraniei, în mod clar implică acest fapt, chiar dacă el s-ar putea să nu fi observat sau să nu fi analizat implicațiile teologice, deoarece era concentrat în principal pe frustrările operaționale curente. Dar care era rolul custozilor așa cum era el definit în testamentul lui Ellen White? Aceasta era problema care trebuia clarificată.

După o discuție lungă și epuizantă din punct de vedere emoțional, White a recunoscut că acționase necorespunzător. A încercat să explice că „circumstanțele l-au făcut să creadă că frații ar fi bucuroși să-l vadă făcând ceva pe propria răspundere”. Dar frații i-au făcut cunoscut în mod clar, faptul că înțelesese greșit acest lucru. Reprezentanții prezenți i-au cerut ca manuscrisul din 31 august să fie retras imediat. 8 Problema era foarte sensibilă iar Watson a propus ca „discuțiile din această zi, despre aceste subiecte sacre și vitale, să fie păstrate în strictă confidențialitate”. 9

Reamintirea, deși profund stânjenitoare, nu a fost dificilă din punct de vedere tehnic. Fiul lui W. C. White, Arthur, a ținut o evidență cu fiecare copie trimisă. Cinci zile mai târziu, Arthur White

43

întors înapoi la Elmshaven, a scris celor care au primit documentul explicându-le politicos că tatăl

său a fost convins că „exista posibilitatea ca unele din materiale din acea compilație să fi fost greșit

înțelese și mesajul lor să fie greșit aplicat

manuscrisele”, a fost făcută cererea ca documentele să fie returnate. 10

În armonie cu sfatul dat fratelui White de a cere înapoi

Această reuniune comună, prin sfaturile adresate lui W. C. White pare să -l fi adus înapoi pe linia comună, deși nu pare să-și fi schimbat atitudinea. Nici nu a rezolvat în mod definitiv problema de bază a sistemului legată de cum trebuiau să se raporteze la materialele din arhivă și nici nu a răspuns la întrebarea - cine avea autoritatea finală în a le face publice. Dar a clarificat anumite chestiuni.

În lunile care au rămas din anul 1933 întrebarea cum să facă față nevoii de materiale și cum să răspundă multelor solicitări (sau întrebări) care veneau către cei din personalul de la Elmshaven încă era o enigmă. Slujbașii de la conferință au preluat revizuirea materialului pentru „Evanghelizarea medicală” iar cei din personalul de la Elmshaven au fost sfătuiți să încerce să evite a se mai pune într-o poziție în care să pară că ei interpretează scrierile. În corespondența lor cu cei care le scriu diverse întrebări, ar trebui să fie „foarte prevăzători” și, de fapt, ar trebui să încerce să reducă această lucrare de a coresponda, cât se poate de mult. Membrii bisericii ar trebui să fie încurajați să studieze pe cont propriu. Dacă era nevoie de răspunsuri mai oficiale, acelea poate ar trebui să fie publicate în cadrul revistelor uniunilor sau a diviziunilor. 11

Cei din personalul de la Elmshaven, pe de altă parte, considerau că în nici un caz nu puteau să ignore scrisorile care le erau adresate. Dar nici nu le plăcea în mod deosebit să scrie aceleași tipuri de răspunsuri în mod repetat fiecărei persoane în parte. Pentru orice minte rațională, li se părea lor evident, realizarea unor „fișiere de tipizate” ar face multă economie de timp.

Reuniunea comună din octombrie dintre Elmshaven și Washington de la Battle Creek, a limpezit atmosfera considerabil și a clarificat problemele ce erau în discuție în acest conflict, prin faptul că le-au adus la suprafață, făcându-le cunoscute într-un cerc mai larg de conducători. În faptul de a găsi cuvintele potrivite și curajul de a descrie măcar această problemă de o natură atât de sensibilă, era clar că s-a făcut un progres. Și cumva, fiind scoasă la lumina zilei, problema părea mai ușor de administrat. Și dacă devenea tot mai clar, așa cum L. H. Christian a punctat foarte precis, faptul că darurile au fost puse în biserică și nu într-o anumită familie, atunci era evident faptul că tot prin biserică trebuia și să fie administrate. Cum anume se putea realiza aceasta era încă ceva de soluționat. Dar întâlnirea a condus la o mai bună înțelegere a problemelor și a ajutat înaintarea ambelor părți spre dezvoltarea unei relații de colaborare mai funcționale, din punctul de vedere al Conferinței Generale, și spre o supraveghere mai eficientă a eliberări de materiale nepublicate.

După întâlnirile dificile din Battle Creek, Watson a vizitat din nou Elmshaven-ul încercând să repare relația. Se părea că White a ajuns să fie convins de faptul că Watson a fost acaparat în această alianță Branson-Evans și a alunecat în căile negative dominatoare ale asociaților săi. Lui White i se părea că Watson era diferit când se afla sub influența colegilor săi față de cum era atunci când se afla singur. Cu toate acestea, vizita personală a lui Watson, i-a mărturisit el lui Kern, „a ridicat o adevărată povară” din mintea sa, și i-a oferit „asigurarea” că Watson era încă „persoana amabilă, deschisă și orientată spre progres pe care mereu am considerat-o că este”. 12 După cum se pare, White încă nu putea să înțeleagă problemele de bază, dincolo de persoanele implicate.

Răspunsul lui Watson la întrebarea care i-a fost pusă de White pare să-i fi confirmat lui White părerea că atunci când președintele era departe de sfetnicii săi și când lucrurile puteau fi explicate personal, el era mult mai rezonabil – ca și cum ar fi fost o altă persoană. De exemplu, pe parcursul vizitei Watson a fost de acord că cel puțin unele părți, ale compilației despre conducere amintite mai sus, puteau fi folosite. „Acele părți care nu erau interpretabile”. El a insistat totuși, că publicarea manuscrisului dactilografiat a fost nefolositoare și că nimic nu trebuia să fie publicat fără

44

consimțământul celor responsabili de administrarea scrierilor sorei White. „Dacă acest lucru nu este ceva practic, atunci atunci trebuie să căutăm alte soluții pentru această problemă”. 13 Milton Kern, în ceea ce-l privea pe el, era bucuros din pricina sfaturilor bune pe care Watson a reușit să i le dea (lui White) și dacă White doar ar „ține strâns la aceste politici bine definite în aceste privințe” atunci ”ne vom înțelege foarte bine”. 14

1 W. C. White către E. Kotz, 31 august 1933.

2 Stenograma slujbașilor CG, 5 octombrie 1933. Comitetul a fost format din A. G. Daniells, C. H. Watson, J. L. Shaw, W. A. Spicer și W. H. Branson.

3 Stenograma slujbașilor CG, 9 octombrie 1933.

4 C. H. Watson către A. G. Daniells, 9 octombrie 1933; Transcrierea întâlnirii dintre administratorii Fundației Ellen G. White și slujbașii Conferinței Generale 11.00 am, 12 octombrie 1933.

5 Transcrierea întâlnirii dintre administratorii Fundației Ellen G. White și slujbașii Conferinței Generale 2:30 pm, 12 octombrie 1933.

6 Idem

7 Idem

8 Idem

9 Idem

10 A. L. White către C. K. Meyers, 17 octombrie 1933. Este interesant să observăm că din cele 50 de documente trimise în august, doar 14 nu au fost returnate până în februarie. Din cele 14 nereturnate, 4 au fost trimise la foști administratori ai bisericii (mai învârstă) și 8 au rămas în mâinile membrilor din comitetul Conferinței Generale sau a președinților de diviziuni care au votat acțiunea de retragere. Cât de multe alte copii au fost făcute nu se știe cu exactitate. Frederick Griggs de exemplu a plănuit să trimită mai departe copia ale setului său către toți președinții din Diviziunea Orientului Îndepărtat. F. W. Griggs către W. C. White, 4 octo mbrie

1933.

11 Stenograma întâlnirii membrilor din comitetul responsabil cu administrarea scrierilor lui Ellen G. White, 27 noiembrie 1933.

12 W. C. White către M. E. Kern, 22 noiembrie 1933.

13 Memorandumul întâlnirii consiliului, Mountain View, 12 noiembrie 1933.

14 M. E. Kern către W. C. White, 3 decembrie 1933.

45

Capitolul 7 W. C. White: O perspectivă personală

Poziția lui W. C. White era una dificilă. El nu vroia să fie necooperant, totuși ca unul din cei mai informați dintre membrii comitetului răspunzător de scrierile mamei sale, el a simțit profund datoria de a fi credincios încredințărilor stabilite de mama sa în testamentul ei. El nu a încercat în mod deliberat să submineze sau să răstoarne rolul conducerii bisericii. Scriind în 1921 el a mărturisit că de fapt el a făcut „un efort continuu și stăruitor pentru a fi credincios conducerii de la Conferință”. Dacă a eșuat cumva în acest efort zicea el, era din cauza „unui raționament greșit, mai degrabă decât din vreo dorință de a nu fi în armonie sau de a cauza tulburări prin presarea fraților mei să accepte punctele mele de vedere de care eu eram foarte interesat și legat de care eu aveam o răspundere specială”. 1 Zece ani mai târziu a recunoscut în fața celorlalți membrii ai comitetului răspunzător pentru administrarea scrierilor, faptul că într-o anumită chestiune în fața lor a fost „dificil” pentru el „să văd lucrurile exact așa cum le vedeți voi, dar dacă voi continua să încerc poate voi reuși”. Le-a cerut să aibă răbdare cu el dacă va eșua la prima încercare de a accepta o idee și a acționa în conformitate cu ea. Apoi ar încerca din nou. 2 White probabil vedea astfel de dezacorduri și neînțelegeri pe care le-a avut cu cei de la Conferința Generală în timpul anilor 1930, ca pe simple diferențe de opinie. S-ar putea ca el să nu fi realizat că neînțelegerile erau mult mai profunde și că el se angaja, chiar dacă fără să vrea, în ceea ce era de fapt, o serioasă luptă pentru putere.

Erau interese personale în privința manuscriselor dintr-o perspectivă a proprietății legale pe care W. C. White de asemenea trebuia să o aibă în vedere. Ellen White i -a însărcinat pe

administratorii scrierilor ei să folosească câștigurile obținute de pe urma Fundației ei pentru a se

îngriji de „îmbunătățirea cărților și a manuscriselor

traduceri” și „pentru publicarea de compilații din manuscrisele mele”. 3 Poziția sa personală era făcută și mai dificilă ținând cont de faptul că nu îi plăcea să vorbească în public de teamă ca nu cumva să fie greșit înțeles. De fapt, el nu a vorbit niciodată despre acest subiect, cu excepția poate a

fiului său Arthur White, și a celui mai apropiat confident al său, Arthur Daniells. Conform cu testamentul lui Ellen White, (deși nu în conformitate cu contractul legal de vânzare a fundației din 1916) W. C. White era de fapt proprietarul legal al unei mari părți din materialele nepublicate aflate în arhivă. În acest sens bazându-se pe ceea ce el ar fi putut numi niște motive cinstite, el ar fi putut să creadă în inima lui, că el avea dreptul de a publica manuscrise după cum i se părea potrivit.

pentru realizarea și publicarea de noi

Atacul indirect al lui W. C. White asupra administrației bisericii la modul general prin compilația dactilografiată din 31 august 1933, a fost determinată de lungi ani de frustrări înăbușite în lucrarea sa de la Elmshaven. Lipsa de resurse și lipsa suportului din partea celor de la Conferința Generală, nu l-au amărât dar cu siguranță l-au afectat profund. Având cele mai bune intenții și în ciuda angajamentului ferm față de țintele și interesele spirituale comune, el inevitabil a dezvoltat atitudini nuanțate de îndoieli și chiar și o lipsa de încredere față de Conferința Generală. Existau motive ușor de înțeles pentru aceasta. Așa cum observă Jerry Moon, moartea mamei sale în 1915 a fost „catastrofală” pentru W. C. White. 4 Mușuroiul ocupat și activ care era la Elmshaven foarte curând a încetat. În doar câteva săptămâni marele număr de personal de la Elmshaven a fost concediat sau transferat pe alte poziții în cadrul bisericii lăsându-l pe W. C. White realmente singur în îndatoririle sale de custode, având doar ocazional ajutorul unei secretare part-time. Deși a continuat să fie ales în Comitetul Executiv al Conferinței Generale, nu a fost reales în celelalte alte comitete și consilii în care a slujit înainte. Aflându-se la vârsta de 61 de ani el a experimentat o drastică diminuare a rolului său și a abilități sale de a contribui la bunăstarea bisericii. Aceste schimbări zdrobitoare, pe cât erau de devastatoare la nivel personal, au mai fost și agravate pe parcursul anilor de lipsa de claritate în definirea chiar și a acestui rol oficial diminuat care îl mai avea, și de rezistența continuă a celor din conducerea Conferinței Generale împotriva eliberării ulterioare de manuscrise și scrisori din arhivă. Din perspectiva comportamentului organizațional,

46

această lipsă de claritate sau această ambiguitate legată de descrierea rolului său urma să creeze în mod inevitabil conflicte.

Pe parcursul anilor 1920, așa cum a fost menționat mai sus, și așa cum a fost evidențiat de către Moon, White a fost angajat într-o „lungă luptă” pentru câștigarea aprobării din partea celorlalți membrii ai comitetului răspunzător pentru administrarea scrierilor și din partea administrației Conferinței Generale pentru a-i oferi permisiunea de a elibera materiale. 5 De exemplu, când a vrut să includă noi materiale în cartea Sfaturi pentru sănătate, colegul său din comitetul pentru administrarea scrierilor, A. G. Daniells a insista t că acest lucru nu putea fi făcut fără aprobarea Comitetului Conferinței Generale. 6 Decizia comitetului a fost negativă. Unele persoane cu „convingeri ferme” din comitet, a raportat el mai târziu, considerau că „nici o propoziție nu trebuia făcută publică de către cei responsabili cu administrarea scrierilor, decât dacă aceasta a fost tipărită în vreo formă cât timp sora White era încă în viață.” „Ceea ce ea însăși nu a făcut să fie publicat” nu ar trebui făcut public de către cei responsabili cu administrarea scrierilor. Elmshaven-ul ar putea fi scuzat astfel, pentru că a crezut în momente de descurajare, faptul că astfel de persoane poate nici nu credeau de fapt în lucrarea lui Ellen White. Această critică la adresa Conferinței Generale a fost uneori exprimată de către cercul mai larg din jurul Elmshaven-ului compus din pionieri în vârstă sau pastori ca Stephen N. Haskell și George B. Starr. Daniells și Prescott au fost ținta unor interpretări greșite dureroase pe astfel de teme, în timpul ultimilor șase ani ai vieții lui Ellen White, și Daniells știa din experiența sa trecută din 1922 cât de devastator poate fi acest lucru. Daniells a explicat cu câțiva ani mai târziu faptul că colegii lui nu erau „necredincioși în Spiritul Profeției. Ei sunt oameni drepți, care au la inimă lupta și triumful acestei cauze într-un mod la fel de serios ca și oricine altcineva.” 7

W. C. White pe de altă parte, credea cu adâncă convingere faptul că Ellen White i -a investit pe membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor ei, cu autoritatea de a publica noi materiale după propria lor decizie, și el a susținut această convingere în repetate rânduri în fața colegilor săi însărcinați cu administrarea scrierilor și în fața Comitetului Conferinței Generale. 8 În 1925, la zece ani după moartea mamei sale, și după o vizită prelungită în Washington la sediul conferinței pentru a încerca să clarifice lucrurile, el a simțit că lunga sa campanie a fost în sfârșit recompensată. Pe data de 20 noiembrie, el a primit o scrisoare de la Washington scrisă de B. E. Bodoe de la secretariat, prin care a fost informat că membrii Comitetului Executiv au concis în cele din urmă asupra problemei cheie „că hotărârea de a tipări mărturii din manuscrise aparținea membrilor din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor”, și că ei ar trebui „să-și asume răspunderea deplină în această problemă”. Totuși, Bodoe a fost atent să noteze, faptul că concesia a fost discutată „fără înregistrare”. Din anumite motive comitetul a ales să nu stenografieze această acțiune. Dar White i-a raportat cu entuziasm fiicei sale că el considera faptul că comitetul i-a „eliberat pe cei responsabili pentru administrarea scrierilor” în cele din urmă. 9 „Libertatea” aceasta așa cum s-a văzut mai târziu s-a dovedit a fi o himeră. Dacă a existat vreodată, cu siguranță nu a ținut prea mult.

Pe lângă sentimentele sale că a fost nedreptățit cu privire la strictețea impusă în privința eliberării de materiale nepublicate (pe care W. C. White o considera de fapt o î ncălcare a testamentului lui Ellen White) patriarhul de la Elmshaven nutrea de asemenea sentimente de neîncredere față de Conferința Generală din pricina restrângerilor financiare pe care Washington-ul le-a impus Elmshaven-ului. Așa cum a fost menționat mai devreme, W. C. White a considerat că decizia Conferinței Generale din 1915 a fost greșită în a trata situația financiară a Fundației White la moartea lui Ellen White, efectiv ca pe un faliment. Mai mult, mai târziu el a devenit destul de iritat de faptul că slujbașii de la trezoreria Conferinței Generale considerau că puteau să retragă banii Elmshaven-ului și să administreze fondurile Elmshaven-ului fără a se consulta cu el. De-a lungul anilor, susținea el, conducătorii trezoreriei au adoptat o politică cu privirea la Elmshaven care urma să conducă la „nimicirea întreprinderii” și la „distrugerea efectivă” a lucrării „pe care sora White a căutat să o perpetueze”. 10

47

Gradul de îndatorare care s-a acumulat în cadrul Fundației White în momentul morții lui Ellen White a fost uneori pe parcursul timpului sursa unei oarecare stânjeneli pentru biserică deoarece a oferea ocazia unor critici frecvente în mâna criticilor ca Edward Ballenger. Așa cum criticii obișnuiau să sublinieze, Ellen White însăși a protestat cu putere împotriva relelor aduse de datorii și o dată chiar a susținut puternic o politică „fără datorii” pentru dezvoltarea bisericii. Conducerea bisericii a trebuit să studieze cu mare atenție explicațiile despre datorii. 11 Dintr-un anumit punct de vedere datoriile puteau fi văzute ca o investiție pe termen lung care urma în final să fie plătită prin câștigurile obținute din drepturile de autor, dar se pare că unii din slujbașii de la trezorerie, tratau datoriile ca fiind insolvență ca urmare a unei administrări prea ambițioase și slabe din punct de vedere financiar din partea lui W. C. White. Și din experiența anterioară, administrația Conferinței Generale a învățat că trebuie să fie precauți în ce privește managementul financiar al lui W. C. White. Acesta nu era punctul său forte. 12

Relația financiară dintre cele două organizații, a creat de-a lungul timpului, o continuă sursă de iritare și frustrare și a ajutat la întărirea unei neîncrederi de bază din partea personalului de la Elmshaven față de unii d in slujbașii de la Conferința Generală. De exemplu, după părerea lui W. C. White din 1933, veniturile obținute din drepturile de autor de către Conferința Generală s-au diminuat semnificativ din 1916 când autoritatea juridică a bisericii, Asociația Conferinței Generale (ACG), a preluat controlul asupra cărților și a ex-librisurilor pentru scrierile publicate. În 1922 în mod special, rata veniturilor din drepturile de autor pare să se fi redus foarte mult rezultând într-o înjumătățire a veniturilor. Veniturile din drepturile de autor obținute din vânzarea cărților în străinătate au fost eliminate complet în acel moment. 13 Ce l-a supărat și mai mult, a declarat White, a fost faptul că autoritatea juridică, ACG-ul, a fost mai puțin sârguincios în recuperarea veniturilor care li se cuveneau din drepturile de autor. Și pentru a înrăutății și mai mult situația, unele drepturi de autor au fost pierdute printr-o gestionare defectuoasă. 14 Acestea erau subiecte care îl preocupau și pe Watson.

În 1930, W. C. White, încă luptându-se cu necesitatea lichidării datoriilor Fundației White în evidențele Conferinței Generale, a dezvoltat un plan prin care să plătească datoriile și care să permită ca Fundația să se „auto-susțină”. Acest plan urma să încheie rușinoasa „necesitate a unui buget din fondurile Conferinței Generale”. Aceasta, credea el, va ajuta la restabilirea independenței Fundației White și va elibera Conferința Generală de această povară. 15 În 1932 el încă era de aceiași părere susținând cu putere faptul că dacă cărțile și ex-librisurile ar fi restituite înapoi în custodia membrilor comitetului răspunzător pentru administrarea scrierilor, ar exista un venit mai mult decât suficient pentru a susține în mod eficient lucrarea. El susținea că datoria de la Conferința Generală ar trebui anulată, „nu în baza unui dar” ci în baza „recunoașterii amplei valori primite pentru cauză”. 16 Totuși, când el a ridicat această problemă legat de amplasarea drepturilor de autor și de susținerea lucrării de la Elmshaven, el a declarat că problema a fost pur și simplu adresată „unui comitet mare și demn” și nimic nu s-a schimbat. 17 Dependența fundației de credite anuale pentru a putea funcționa, continua să-l demoralizeze. Nu era nici pe departe modul ideal de funcționare din punctul lui de vedere.

Ca și rezultat al acestor probleme, era de înțeles faptul că atitudinea lui W. C. White, față de frații din conducerea de la Washington, era una complicată. Această atitudine ar putea fi descrisă ca fiind una cordială și de încredere, însă totodată era caracterizată și de un grad de scepticism și prudență. Uneori el a devenit destul de bănuitor – nu pe anumiți indivizi în sine (excepție făcând poate persoane ca W. H. Branson și I. H. Evans) ci pe organizație ca atare. Bineînțeles, el cred ea cu pasiune în necesitatea organizării și chiar a jucat personal un rol important în aceasta, dar el, asemenea mamei sale, a fost totodată foarte conștient de pericolele intrinseci ale unei organizații. Relațiile de serviciu în general funcționau bine pe baza angajamentului într-o cauză comună și a loialității exprimate unul față de celălalt, dar el era suficient de conștient de slăbiciunile oamenilor pentru a fi corespunzător de precaut în gradul de încredere acordat organizației sau celor din cadrul acesteia.

48

Această inevitabilă stare omenească a lucrurilor a devenit foarte evidentă în pașii pe care chiar Ellen White i-a făcut în redactarea testamentului ei final, așa cum a fost menționat în capitolul 2. A fost un proces în care W. C. White a fost în mod personal implicat. În constituirea fundației care să asigure perpetuarea influenței ei în cadrul denominațiunii, Ellen White a abordat problema în baza unui bun simț și a unei consilieri juridice solide. Dar în același timp, la un alt nivel, era clar motivul pentru care ea considera că trebuie să aibă grijă la modul în care urma să aranjeze lucrurile, acesta era o anumit măsură de neîncredere. Acesta, bineînțeles, este motivul implicit pentru a lua orice măsuri legale în stabilirea oricărei „fundații” (stabilirea unui comitet de administratori ai scrierilor).

Așa cum a fost menționat mai devreme, W. C. White a declarat faptul că mama sa nu avea suficientă încredere să-și lase moștenirea fundației în mâinile „unui grup de persoane din cei aleși (în anumite funcții din conducerea bisericii – n.tr) care sunt mereu supuși schimbării” și „a căror politici ar putea să se schimbe cu trecerea anilor”. Ea era conștientă de atitudinile anumitor persoane din Comitetul Conferinței Generale. Conform lui W. C. Whit e, aceștia erau „toți frați buni și onești” (sau bine-intenționați) dar în același timp el de asemenea era de părere că dacă modul lor de gândire ar fi predominat, atunci extinderea lucrării celor din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor, ar fi fost împiedicată. 18 Chiar forma finală a „comitetului” (însărcinat cu administrarea scrierilor ei – n.tr.) stabilit în testamentul lui Ellen White era, în consecință, ea însăși, într-o măsură semnificativă urmarea unei „lipse de încredere”. W. C. Whi te a fost într-o anumită măsură modelat de aceasta.

1 W. C. White către A. G. Daniells, 8 martie 1921.

2 Afirmațiile lui W. C. White

Comitetului Fundației White", 6 iulie 1930.

White către ceilalți membrii ai comitetului responsabil pentru administrarea Fundației, "Stenogr ama

3 Ellen G. White, Testamentul ei, Clauza a cincea, Secțiunea d 2.

4 Jerry Moon, Ellen G .White și W.C. White (Berrien Springs MI, Andrews University Press, 1993), pag. 451.

5 Vezi și Paul McGraw, "Without a Living Prophet," (Fără un profet viu) Ministry, decembrie 2000, pp. 11-15.

6 A. G. Daniells către W. C. White, 4 martie 1921; W. C. White către A. G. Daniells, 8 martie 1921.

7 A. G. Daniells către W. C. White, 22 iulie 1925.

8 W. C. White către Comitetul Executiv al Conferin ț ei Generale, 3 octombrie 1921; 5 iulie 1922; 6 octombrie 1924.

9 W. C. White către Ella May Robinson, 8 decembrie 1925. Deși concesia nu a fost una „oficială” în sensul că nu a fost stenogra fiată, B. E. Bedoe se pare că a scris în numele comitetului. Vez i și afirmația lui W. C. White din 27 ianuarie 1933, p. 7. Acest raport a fost constituit de W. C. White în scopul pregătiri vizitei lui C. H. Watson din ianuarie 1933.

10 Declarația lui W. C. White, 27 ianuarie 1933.

11 Diverse documente au fost pregătite pentru a răspunde în special criticilor venite din partea lui E. S. Ballenger.

12 În anii 1930 W. C. White era foarte îndatorat, un factor făcea imposibil pentru el în acel moment să plece în mod „onorabil” de la Elmshaven. Datoriile îl împiedicau.

13 Declarația lui W. C. White, 27 ianuarie 1933.

14 Idem.

15 W. C. White către J. L. Shaw, 20 octombrie 1930.

16 Declarația lui W. C. White, 27 ianuarie 1933, P 9-10.

17 W. C. White către C. H. Watson, 25 aprilie 1932 .

18 Declarația lui W. C. White, 15 ianuarie 1933, P 5.

49

Capitolul 8 Președintele Watson caută o soluție

Charles Watson s-a familiarizat, pentru prima oară, personal, cu dificultățile intrigante și complicate legate de finanțele Fundației White, în timpul primului său mandat de patru ani ca vicepreședinte și trezorier asociat la Washington, între anii 1922-1926. În călătoriile sale prin Europa, de exemplu, el a descoperit că birourile conferinței din Italia erau pline de numeroase volume ale unei traduceri în limba italiană a cărții Divina vindecare (Ministry of Healing). Cartea nu se vindea deloc, și se întreba cine a autorizat o astfel de investiție scumpă și riscantă, care implica mari cheltuieli cu traducerea și publicarea. Cine era cel care în general autoriza traduceri în limbi străine și publicări de materiale? Din astfel de experiențe anterioare el a devenit conștient de nevoia de a pune în rânduială afacerile încurcate ale Fundației White și finanțele ei. În martie 1931, după discuțiile din biroul său de la Washington prezidate de Daniells, el a stabilit o întâlnire cu unul din membrii personalului de la Elmshaven, Dores E. Robinson, cu ocazia unei vizite la Casa de Editură Pacific Press de la Mountain View. Mai apoi a vizitat personal Elmshaven-ul pentru a deveni și mai familiarizat cu lucrarea fundației. 1

În 1930, erau bineînțeles, mai mult decât doar considerentele financiare, motivele care l-au condus pe Watson să decidă să facă ordine și armonie pe tărâmul dezordonat al relației dintre Elmshaven și Conferința Generală. Așa cum i-a explicat lui W. C. White, ca și președinte al Conferinței Generale, el avea nevoie să știe „cu exactitate care era relația membrilor din comitetul răspunzător pentru administrarea scrierilor cu Conferința Generală”. 2 Înțelegerea diverselor linii de lucru întreprinse de Elmshaven urma să-l pună într-o poziție mai adecvată pentru a da sfaturi și ajutor, atunci când se întâlnea cu acești administratori în legătură cu lucrarea lor, din timp în timp.

În vizitele anterioare, W. C. White a reușit să -i prezinte pe scurt lui Watson proiectele lucrării de custodie aflate în desfășurare cum ar fi re-indexarea materialelor și categorizarea manuscriselor și a scrisorilor, și proiectele cum ar fi pregătirea unor articole de apărare. În discuția lor legată de cine autorizează pregătirea traducerilor, articolelor și eliberarea de materiale, W. C. White era atent la greu-câștigata concesie ne-stenografiată din 1925 legată de eliberarea de manuscrise, și a avut grijă să menționeze că „dintr-un punct de vedere moral cei din comitetul însărcinat cu administrarea scrierilor erau responsabilii”. 3 Dar în ce privește problema traducerilor el era rușinat de faptul că a trebuit să recunoască că nu știa nimic despre traducerea în italiană a cărții Divina vindecare, care părea să fie una neautorizată.

Așa că, cum trebuia Fundația White să se raporteze la biserica internațională aflată într-o continuă creștere, în privința unor proiecte de publicații costisitoare, a întrebat Watson. În mod clar, în mintea sa, soluția era controlul acesteia de către organizația bisericii. El a sugerat ca, în scopul evitării publicării neautorizate de cărți străine, W. C. White ar trebui să facă o prezentare, împreună cu propuneri de buget planificate atent pentru întâlnirile de sfârșit de an din toamnă, când slujbașii diviziunii urmau să fie prezenți. Fundația White, considera el, ar trebui să fie mai pro-activă în relaționarea cu conducătorii diviziunilor în a stabili înțelegeri clare cu privire la limitele de responsabilitate. Conducătorii diviziunilor, a accentuat el, erau persoanele cu care White ar fi trebuit să colaboreze, și nu casele de editură. Aceste lucruri trebuiau să fie abordate în mod strategic, în concordanță cu obiectivele misiunii și cu limitările financiare ale diviziunii. W. C. Whi te a răspuns că el era de părere că A. G. Daniells, ca și membru al comitetului responsabil cu administrarea scrierilor, era mult mai bun la acest tip de colaborări, dar a acceptat totuși invitația. Ulterior, în cadrul reuniunilor de la Battle Creek, White a pregătit un raport despre lucrarea Fundației White, și planuri au fost prezentate în fața conducătorilor de diviziuni. White a considerat că s-a ajuns la o mai bună înțelegere cu conducătorii internaționali. A apreciat intervenția lui Watson și „interesul său amabil” în a facilita acest lucru.

50

Aceste discuții timpurii arătau în mod clar spre direcția în care Watson credea că trebuia găsită soluția. Dar el știa că trebuia să investigheze și să aibă o înțelegere mai detaliată a lucrurilor, înainte ca să se îndrepte spre rezolvarea a acestei situații dezorganizate. După discuțiile din California el a devenit ferm convins de faptul că Conferința Generală trebuia să așeze afacerile Fundației White pe o bază mai sigură, mai bine mai devreme decât mai târziu când lucrurile ar putea să înceapă să se destrame. El avea simțământul urgenței și a observat că și alții îi împărtășeau convingerile. El a solicitat imediat alte întâlniri. Scriind cu 6 luni mai târziu, după ce anumite progrese au fost făcute, Daniells a recunoscut faptul că o soluție pe termen lung trebuia neapărat găsită. „Cu siguranță ne aflam într-o stare haotică” a declarat el. 4

La reuniunea anuală din 1932 de la Battle Creek, slujbașii Conferinței Generale, cei locali și cei din străinătate, au profitat de posibilitatea de a se întâlni cu cei care erau prezenți dintre membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor sorei White. Daniells a citit raportul detaliat de 35 de pagini, pregătit de W. C. White, despre lucrarea de la Elmshave n începând cu anul 1916. 5 A urmat o discuție de două ore și jumătate a unui sub-comitet format din 13 membrii sub prezidarea lui Daniells, comitet care era însărcinat să studieze mai departe aspectele cheie ale acestei probleme complexe și să propună soluții. Cinci zile mai târziu, comitetul și-a prezentat raportul. 6 Ca răspuns, slujbașii au adoptat o rezoluție de apreciere și sprijin pentru Fundația White și a cerut pregătirea grabnică a unor declarații oficiale și articole pentru a răspunde criticilor bisericii pe tema Spiritului Profetic. Declarația publică adoptată era o afirmație clară pentru unitatea esențială dintre Conferința Generală și Fundația White. Pare clar faptul că aceasta a fost intenționată în primul rând pentru consumul public. Faptul că mai existau încă conflicte interne adânci și nerezolvate, nu trebuia menționat. Conducătorii bisericii știau cum stau lucrurile. Dar găsirea unei soluții în cadrul unui grup mare era dificil. Problemele sensibile ar fi fost gestionate mult mai bine prin discuții încadrate în limitele unui grup mai mic. Astfel, o lună mai târziu, cercul intern al slujbașilor s-au adunat în biroul președintelui de la Washington, pentru a lua în discuție alternativele. 7

Watson, care a declarat că a discutat problema cu Daniells de nenumărate ori în încercarea de a elabora o strategie pentru a putea gestiona aceste chestiuni, i-a cerut lui Daniells să propună un nou acord și i-a oferit prilejul vechiului președinte să dea startul discuțiilor prin prezentarea soluției propuse de ei. Daniells a vorbit într-o anumită măsură din perspectiva poziției unice pe care el a ocupat-o, adică faptul că a slujit pentru ultimii 17 ani atât ca membru al comitetului răspunzător de scrierile sorei White cât și ca slujbaș cu vechime al bisericii. Era clar care era poziția sa. În opinia sa, membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor, nu s-au considerat niciodată ca fiind separați ci ca parte a „organizației generale”. El nu credea că comitetul a reușit să lucreze atât de bine pe cât și-ar fi dorit, din pricina localizării dispersate a membrilor lui. Atât el cât și editorul de la Review Francis Wilcox, de exemplu, se aflau în Washington în timp ce Clarence Crisler a fost plecat peste oceane timp de 17 ani. Doar W. C. White și C. H . Jones s-au aflat în California. Și acum, majoritatea din membrii originali ai comitetului responsabil de scrieri, erau destul de înaintați în vârstă. Era nevoie să se facă planuri pentru continuarea lucrării fundației. Daniells a susținut că, Conferința Generală ar trebui să dețină și să controleze „toată biblioteca” (nu era nimic asemănător cu aceasta nici unde altundeva în toată denominațiunea, a zis el), și de asemenea și materialele din arhivă și alte proprietăți ale fundației cum ar fi ex-librisurile. El a subliniat faptul că, deocamdată, fiul lui W. C. White, Arthur, care s -a alăturat personalului de la Elmshaven în 1929, era prea tânăr pentru a putea prelua sarcinile tatălui său. Dar noi măsuri trebuiau stabilite urgent pentru a asigura continuitatea lucrării. Conferința Generală ar trebui să „preia proprietatea fundației pe temeiul lichidării datoriilor ei” a susținut el. 8 El a afirmat că membrii comitetului responsabil de scrieri aveau dreptul să vândă proprietatea deși după cum își amintea nu tot conținutul arhivei aparținea de fapt fundației. Totuși, el le-a mărturisit, că membrii comitetului de administrare al scrierilor împreună cu W. C. White au căzut deja de acord asupra faptului că „toate lucrurile” de la Elmshaven ar trebui să ajungă în proprietatea Conferinței Generale. Indiferent ce măsuri ar trebui luate în acest sens.

Întâlnirea din biroul lui Watson s-a dovedit a fi una epocală; depășirea unui moment

51

hotărâtor. Discursul lui Daniells i-a impresionat mult pe cei prezenți în legătură cu caracterul urgent

al situației, și unui comitet de trei persoane compus din vice președintele I. H. Evans, trezorierul J.

L. Shaw și Daniells, i s-a cerut să studieze mai îndeaproape testamentul lui Ellen White și să

redacteze planul unui posibil acord pentru vânzarea proprietății Conferinței Generale. Trei zile mai

târziu cu o schița a acordului în mână ei au oferit un răspuns slujbașilor de la CG. Contractul de vânzare a fost aprobat și recomandat pentru a fi prezentat în cadrul unei reuniuni dintre membrii comitetului responsabil pentru administrarea Fundației White și anumiți slujbași ai Conferinței Generale. Întâlnirea de o importanță istorică, a fost stabilită pentru luna ianuarie în California, și, ca președinte al comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor, Daniells a primit însărcinarea de ai aduna laolaltă. 9 Înainte de această întâlnire contractul de vânzare urma să -i fie prezentat lui W.

C. White pe data de 15 ianuarie pentru a fi studiat. Apoi grupul mai mare urma să se întâlnească în

biroul administratorului de la Pacific Press, la Mountain View, în după-masa zilei de 27 ianuarie. El i-a atras atenția lui Arthur că tatălui său s-ar putea să nu-i placă propunerea care urma să fie făcută. „Am niște presimțiri că tatăl tău va fi cumva reținut în privința unora din detaliile acestui contract”, el nu a scris nimic decât faptul că oportunitatea le era prezentată pentru a analiza cu atenție contractul și pentru a propune eventuale schimbări dacă considerau că era neapărat necesar. „Vreau ca toate aranjamentele să fie în regulă și să fie stabilite atâta timp cât tatăl tău este încă în viață, dar

bineînțeles, doresc să am deplina sa aprobare” a adăugat el. Este clar faptul că Daniells știa că W. C. White avea să aibă nevoie de ajutor pentru a putea să accepte noile măsuri care erau propuse. 10 Întâmplarea face ca grupul să fie nevoit să se întâlnească din nou în 29 ianuarie pentru clarificările finale ale unor detalii.

Contractul prevedea faptul că Fundația White urma să fie constituită ca o entitate juridică separată și Conferința Generală a promis să ajute la stabilirea drepturilor legale asupra materialelor pentru membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor. Intenția inițială a Conferinței Generale a fost ca filele de manuscrise și indexurile să fie cumpărate de Conferința Generală și să se afle „sub controlul reciproc al părților contractante”, dar această clauză a fost eliminată din varianta finală a documentului. Contractul de asemenea menționa că urma să existe o înțelegere amiabilă între cei de la Conferința Generală și membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor, în ce privește numirea secretariatului și a altor astfel asistenți, după cum va fi necesar, și că lucrarea lor va fi supervizată în comun de către conducătorii ambelor părți. Dintr-o perspectivă organizațională acesta era un mecanism important pentru administrarea și controlul acestei resurse. Prevăzută în contractul de vânzare sub articolul 2 secțiunea 6 se afla clauza conform căreia toate veniturile obținute din drepturile de autor urmau să fie proprietatea Conferinței Generale. Acesta de asemenea era un mecanism organizațional fundamental pentru a asigura controlul și administrarea resurselor. Contractul stabilea în mod oficial faptul că Fundația urma să solicite anual un buget din partea Conferinței Generale pentru a asigura desfășurarea activităților. 11

Contractul de vânzare așa cum a fost propus, și așa cum Daniells anticipase, a venit ca un șoc pentru W. C. White. Așa cum Daniells a declarat mai târziu, când s-a așezat și a parcurs propunerile împreună cu el, secretarul de 78 de ani al administratorilor responsabili pentru scrieri, vedea problemele destul de diferit față de felul în care le vedea Daniells și cei de la Conferința Generală. Pe măsură ce White a digerat implicațiile propunerilor în următoarele câteva zile, el a scris o replică de 18 pagini, hotărâtă și înflăcărată, propunând o abordare total diferită pentru administrarea fundației. De la data primei citiri a propunerii Conferinței Generale la Loma Linda, în 15 ianuarie, scria el, a acordat o „serioasă considerație și s-a rugat” dar se simțea foarte incomod cu direcțiile propuse. În timp ce aprecia atenția reînnoită ce era acordată problemelor de la Elmshaven de către cei de la Conferința Generală și era de acord cu necesitatea de a analiza cu atenție problema înlocuirii membrilor din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor, el avea serioase dubii în ce privește etica (sau morala) propunerii de vânzări. Pur și simplu nu putea să creadă că acest lucru ar fi în armonie cu dorințele mamei sale așa cum erau ele exprimate în testamentul ei. El a subliniat că vânzarea fundației putea fi interpretată ca fiind încheierea funcționării acestei întreprinderi așa cum a fost ea stabilită în testamentul ei și că în aceste circumstanțe din punct de vedere juridic, proprietățile îi reveneau lui în mod personal. 12 Și, chiar dacă dificultățile juridice ale

52

transferului proprietății, din mâna celor responsabili pentru administrarea scrierilor, ar putea fi depășite, rămânea totuși problema „obligației morale” implicate într-un astfel de transfer, zicea el.

Totuși, ceea ce l-a înfuriat pe W. C. White atât de mult în această chestiune, a fost posibilitatea ca această tranzacție propusă să pună lucrarea fundației în mâna personalului responsabil cu finanțele de la Conferința Generală, și aceasta, susținea el, era un lucru pe care chiar și Ellen White l-ar fi considerat a fi aproape anatema din pricina experienței ei cu unele din practicile lor incorecte (sau ilicite). White avea păreri atât de hotărâte în aceste privințe încât s-a văzut constrâns chiar să numească anumite persoane și să sublinieze motivele pentru care Ellen White însăși, când și-a redactat testamentul, a decis să-și aleagă personal membrii care să-i administreze scrierile. „Pare a fi necesar să fac acest lucru” explica el, „pentru ca să puteți înțelege mai bine de ce îmi exprim cu atâta convingere obiecția față de transferul proprietății lăsate ca moștenire membrilor din comitetul responsabil pentru administrarea Fundației White”. 13

Răspunsul bine argumentat compus din două părți afirma că propunerea celor de la Washington expunea lucrarea fundației la marele risc de a fi circumscrisă cândva în viitor de persoane a căror atitudine s-ar putea să nu fie atât de binevoitoare ca a celor din actuala

administrație. Actul de vânzare, considera el, era din punct de vedere juridic și etic inacceptabil, și viola intențiile clar enunțate în testamentul sorei White. În partea a doua a documentului său, White

a prezentat un plan alternativ pe care îl discutase anterior cu Watson. El considera abordarea lui a fi

una mult mai îndeaproape aliniată „cu precizările din testamentul sorei White” și care urma totodată să atingă obiectivele intenționate în contractul de vânzare propus. Aceste obiective el le înțelegea ca fiind protejarea proprietății pentru denominațiune, lichidarea datoriilor (18000$ așa cum era în decembrie 1931) 14 și asigurarea continuității lucrării încredințate membrilor din comitetul de administrare al scrierilor.

El a propus ca proprietățile preluate de ACG în 1916 să fi returnate fundației și veniturile din drepturile de autor să fie gestionate în mod corespunzător în scopul de a finanța în mod adecvat activitatea în plus față de un credit anual care se acorda de către Conferința Generală. El credea cu hotărâre faptul că Conferința Generală trebuia să ierte datoria – nu ca și un dar, ci ca pe o recunoaștere a lucrării lui Ellen White care de-a lungul vieții ei a donat extrem de mult pentru activitatea bisericii și a intrat în aceste datorii cu scopul de a face să înainteze cauza și pentru a statornicii lucrarea, pe care „conferințele sunt acum suficient de întărite pentru a o susține”. El argumenta că datoria sorei White nu a fost făcută pentru ea însăși ci pentru înaintarea cauzei. Gestionare viitoare a fundației ar putea fi foarte bine condusă de comitetul membrilor responsabili

pentru scrierile ei, despre care el a fost de acord, că acest comitet ar trebui constituit într-o asociație (sau o altă formă juridică – n.tr.) pentru a fi protejat atât el cât și denominațiunea și pentru a-i permite să-și gestioneze propriile afaceri în mod corespunzător. Beneficiind de „toate” veniturile din drepturile de autor și având în proprietate cărțile și ex-librisurile (ex-libris = vinietă aplicată pe

o carte, purtând numele unei biblioteci, a bibliofilului sau o deviză – n.tr.), fundația ar fi putut cu ușurință să conducă mai departe liniile de lucru, care cereau atenție. White era de neclintit în convingerea sa că Elmshaven trebuia să rămână independent atât din punct de vedere financiar cât și din punct de vedere juridic. 15

Revendicarea drepturilor de autor pentru Fundația White era un principiu foarte important pentru White și era punctul central al propunerii sale. El considera că, controlul asupra unor astfel de resurse financiare era vital pentru ca Fundația White să poată să funcționeze ca o entitate cu adevărat independentă. În termenii comportamentului organizațional, controlul asupra finanțelor ar fi format o organizație având propria bază de putere substanțială și i-ar fi acordat autonomie deplină. Se pare că de acest lucru și-au dat seama și cei de la Conferința Generală, cărora le era teamă că dacă îi vor permite fundației să își poată controla în totalitate propriile venituri și cheltuieli, aceasta implicit ar face din ea o organizație separată pe lângă biserică și ar lăsa puține posibilități Conferinței Generale prin care să-i poată controla activitatea în cazul în care pe viitor aceasta ar deveni problematică. Din punct de vedere al structurilor organizaționale, problema

53

controlului asupra resurselor financiare este de o importanță fundamentală în stabilirea unei poziții de putere. În acest punct cheie, W. C. White a p ierdut în mod clar bătălia. Veniturile generate de publicații urmau să fie în continuare controlate de biserică prin intermediul Conferinței Generale. Problema eliberării manuscriselor nepublicate a rămas tema unei dispute vădite și necesita negocieri suplimentare așa cum va fi explicat mai încolo. Pe de altă parte, având asigurată constituirea din punct de vedere juridic a Fundației White, cei din comitetul responsabil pentru scrierile sorei White erau măcar separat din punct de vedere juridic, și preocupările (sau îngrijorările) principale din testamentul lui Ellen White pentru îngrijirea, protejarea și promovarea scrierilor ei erau onorate. 16

I-a luat probabil destul de mult timp, din 15 până în 27 ianuarie, pentru a pregăti răspunsul, scris cu grijă și plin de zel, lung de 18 pagini. În cadrul evenimentului însă, se pare că el nu l-a citit decât lui Daniells, și nu tuturor membrilor comitetelor reunite. 17 Nix notează faptul că prezența lui I. H. Evans [și poate și cea a lui J. L. Shaw] la aceste discuți i era probabil destul de iritantă pentru W. C. White, în lumina îngrijorărilor mamei sale cu privire la unii slujbași ai trezoreriei. 18 Dar problema personală a sorei White cu cei de la trezorerie nu era cunoscută grupului mai larg, în afară de Watson, și probabil nu putea oricum să fie evitată dat fiind experiența și poziția lor. Evans cel puțin nu a fost ales pentru a fi în comitetul responsabil pentru scrieri.

Daniells a declarat mai târziu că deși inițial W. C. White a fost „foarte tulburat” și a obie ctat cu înverșunare propunerii, după lungi discuții el a ajuns să fie „pe deplin satisfăcut” considerând că ar putea fi totuși înțeleaptă acceptarea propunerii Conferinței Generale și că poate cei din comitetul responsabil de scrieri au luat-o de fapt „pe direcția bună”. 19 Se pare că a fost nevoie ca Daniells să petreacă numeroase sesiuni prelungite în consiliere cu W. C. White, ascultând obiecțiile sale și încercând să-l convingă de caracterul rezonabil al noi abordări. Nu este nici o dovadă în stenogramele înregistrate ale întrunirii, că obiecțiile pe care el le-a ridicat în răspunsul său pregătit, ar fi fost discutate în cadrul întrunirii. Totuși, Arthur White, a declarat mai târziu că discuțiile din timpul celor două zile de întâlnirii au fost destul de greu de condus și că au redus la zero problemele principale care reprezentau o așa îngrijorare pentru Elmshaven. „Tu, care ai fost prezent la întâlnirea de la Mountain View” i-a scris el mai târziu lui Daniells, „îți vei aminti când de mult s-au străduit unele persoane să așeze activitatea noastră sub controlul Comitetului Conferinței Generale și cât de mult ne-am străduit și noi să ajungem la o înțelegere care să fie în armonie cu dorințele sorei White, oferindu-le totodată celor de la Conferința Generală asigurarea că ne vom strădui să lucrăm în armonie cu sfaturile lor, în continuarea lucrări în armonie cu testamentul sorei White, fără ca totuși să fim legați de ordinele lor”. 20 Pasămite, W. C. White a fost mulțumit de Daniells înainte de întâlnirea din 27 ianuarie, de faptul că dreptul de proprietate asupra unor bunuri ca ex-librisurile nu erau de fapt problema, atâta timp cât drepturile și responsabilitățile membrilor din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor, în ce privește manuscrisele și materialele literare, erau păstrate astfel încât ei să poată continua în mod nestingherit să ducă la bun sfârșit responsabilitățile încredințate lor în testament.

Contractul de vânzare inițial a fost modificat pentru a răspunde cerințelor celor de la Elmshaven ca atât dreptul de proprietate cât și cel de administrare a domeniului literar să fie încredințate membrilor comitetului răspunzător pentru scrieri, în timp ce alte proprietăți erau preluate de Conferința Generală. După discuții documentul modificat a fost prezentat în cadrul unei reuniuni de șapte reprezentanți, care erau suficienți pentru a constitui cvorumul necesar (cvorum = numărul minim de participanți pentru ca o adunare să se poată considera împuternicită a adopta o hotărâre – n.tr.) și pentru a putea identifica ocazia ca fiind întâlnirea cu numărul 402 a Comitetului Conferinței Generale. Astfel s-au putut face demersuri juridice autorizând semnarea contractului de vânzare de către ambele părți și de asemenea autorizând departamentul juridic, Asociația Conferinței Generale, să facă tot ceea ce era necesar pentru a legaliza această înțelegere și a o face să intre în vigoare. 21

Întâlnirea, cel puțin pentru început, a fost văzută ca un progres de către ambele părți. „Pot să zic”, i-a declarat Daniells mai târziu lui Watson, când praful se așezase, „că fratele White este foarte

54

mulțumit de rezultat”. 22 Succesul pentru care se bucura W. C. White avea de-a face cu concesiile pe care el le negociase cu cei de la Conferința Generală prin care constituirea într-o formă juridică a comitetului celor responsabili de scrieri urma să asigure continuarea identități sale separate în îngrijirea materialelor literare. Renunțarea la clauza care punea materialele „sub controlul mutual al ambelor părți” considera el că era un câștig semnificativ. Acesta, considera el, este un compromis acceptabil care îi permitea să își atingă obiectivele. Îi permitea să perceapă lucrurile „cu totul diferit” în ceea ce privește „transferul afacerii fundației” conform lui Daniells. 23 Numirea unui comitet operațional local pentru a funcționa sub directivele membrilor din comitetul responsabil pentru scrieri, care oferea o modalitate de control la nivel local și libertate de mișcare, a fost de asemenea un lucru pe care el l-a considerat a fi un bun rezultat, împreună cu angajamentul de a asigura un loc sigur pentru arhiva scrierilor, la Washington. El era de asemenea fericit pentru că fuseseră numiți noi membrii ai comitetului responsabil pentru scrieri. Clarence Crisler a fost convins să renunțe și a fost înlocuit cu altcineva, și s-a căzut de acord ca Watson să-l înlocuiască pe C. H. Jones care devenise destul de neputincios. 24 Înțelegerea a pus bazele unei soluții de tip câștig- câștig la acest conflict, soluție care echilibra nevoile ambelor părți: nevoia Conferinței Generale ca în numele bisericii să poată să controleze această resursă, deși aceasta urma să se facă prin mecanisme financiare și administrative, contrabalansată de nevoia de a acorda independență Fundației White în activitatea sa legată de materialele literare. Totuși, independența acordată, așa cum veți observa, era circumscrisă de clauzele înțelegerii mutuale și prin condițiile juridice de funcționare ulterioare, legate de personal și de eliberarea manuscriselor.

Deși întrunirile istorice din 27 și 29 ianuarie 1933 au aprobat contractul de vânzare, a devenit tot mai clar pe măsură ce lunile treceau faptul că în problema specifică a controlului asupra materialelor din arhivă, înțelegerea mutuală nu a soluționat, de fapt, problema principală. Diferite interpretări legate de formularea (sau cuprinsul) uneia din clauzele vitale, s-au ridicat curând. Astfel subiectul a continuat să de-a naștere la probleme și neliniști ulterioare, care au cauzat multă suferință ambelor părți pentru următorii șapte ani, până când în final, la doi ani după ce Fundația a fost transferată la Washington, s-a găsit o formulă care a permis în cele din urmă ca relația să se desfășoare lin.

1 D. E. Robinson către C. H. Watson, 10 martie 1931.

2 C. H. Watson interviu cu W. C. White, 5 iunie 1932.

3 C. H. Watson interviu cu W. C. White, 5 iunie 1932.

4 A. G. Daniells către C. H. Watson & J. L. Shaw, 10 martie 1933.

5 Consiliul Slujbașilor Conferinței Generale, 13 octombrie 1932.

6 Consiliul Slujbașilor Conferinței Generale, 17 octombrie 1932.

7 Slujbașii Conferinței Generale, Biroul Președintelui, 10 noiembrie 1932.

8 Slujbașii Conferinței Generale, 10 noiembrie 1932.

9 Slujbașii Conferinței Generale, 13 noiembrie 1932.

10 A. G. Daniells către A. L. White, 29 decembrie 1932.

11 Contractul mixt de vânzare și acord, 27 ianuarie 1933.

12 În lumina sfaturilor juridice obținute în 1958 pentru fundație, se pare că, din punct de vedere juridic, proprietățile se aflau în posesia Organizației Conferinței Generale și erau destul de bine apărate de către actul de vânzare din 1916 și nu puteau să-i fie redate lui W. C. White. Raționamentul afirma că acțiunea din 1916 era „concluzivă în privința tuturor persoanelor care ar fi interesate de fundația ei; și că în consecință nici unul din moștenitorii ei nu puteau avea nici un fel de pretenție la astfel de bunuri.” Vezi James R. Nix p. 48.

55

13 Declarația lui W. C. White, 27 ianuarie 1933.

14 Salariul efectiv al unui pastor în acel timp era de aproximativ 1300$.

15 Declarația lui W. C. White, 27 ianuarie 1933.

16 Așa cum a fost menționat mai devreme, multe din prevederile detaliate din testament cu privire la dispunerea veniturilor din drepturile de autor nu au putut fi activate din cauza mărimii datoriilor fundației.

17 Declarația lui W. C. White 27 ianuarie 1933. Deși manuscrisul este datat cu data de 27 ianuarie și este intitulat „O declarație către acei membrii ai Comitetului Conferinței Generale adunați la Mountain View cu privire la propusul „Contract mixt de vânzare și acord,” Documentul are o notiță scrisă de mâna lui W. C. White în partea de sus a pagini spunând „Citește-i doar lui A. G. Daniells”. Poate prezența la întâlnire a unora din persoanele menționate în document, făcea ca citirea sa publică să fie un lucru neînțelept.

18 James R. Nix, p. 39.

19 A. G. Daniells către C. H. Watson și J. L. Shaw, 10 martie 1933.

20 A. L. White către A. G. Daniells, 18 aprilie 1934.

21 Membrii Comitetului Executiv au fost: C. H. Watson, A. G. Daniells, J. L. Shaw, W. H. Branson, J. L. McElhany, C. H. Jones și W. C. White. Membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor au fost: A. G. Daniells, C. H. Jones și W. C. White. Se pare că A. L. White a participat de asemenea la întâlnire ca invitat.

22 A.G. Daniells către C. H. Watson și J. L. Shaw, 10 martie 1933.

23 Deși constituirea într-o formă juridică a fost discutată în ianuarie 1931 se pare ca aceasta nu a făcut parte din agenda de lucru a întâlnirii din ianuarie 1933.

24 W. C. White către slujbașii Conferinței Generale, 20 aprilie 1933.

56

Capitolul 9 Acordul și punctul de dezacord

După cum funcționează acordurile juridice, Contractul mixt de vânzare și acord (Joint Bill of Sale and Agreement) întocmit spre sfârșitul anului 1932 de I. H. Evans în numele colegilor săi era un document relativ simplu. Deși folosea anumiți termeni formali „juridici”, nu cerea să ai diplomă în domeniul juridic ca să-l poți înțelege. Dar cu acest act juridic, provocarea părea că a luat sfârșit.

Contractul de vânzare a fost un document de 5 pagini organizat în cinci articole. Primul articol avea de-a face cu nevoia membrilor responsabili pentru administrarea scrierilor de a se „uni într-o asociație” din punct de vedere juridic, cu un acord de a muta proprietățile fundației la Washington la momentul cel mai potrivit pentru ambele părți și cu garanțiile siguranței. Articolul II avea de-a face cu detalii leate de dreptul de proprietate și cu acordul de a vinde Conferinței Generale anumite bunuri specifice din proprietatea Elmshaven-ului. Proprietatea despre care era vorba reprezenta toate ex-librisurile, biblioteca și colecția de reviste, articole de mobilier și dependințe. O valoare neînsemnată de 10$ a fost stabilită pentru vânzarea proprietăților și bunurilor. Articolul preciza de asemenea faptul că Fundația White urma să dețină toate drepturile de autor în numele denominațiunii și alte astfel de bunuri așa cum propunea Conferința Generală. Articolul III sublinia un acord din partea Conferinței Generale de a plăti în totalitate datoriile fundației și de a soluționa în cele din urmă ultimele patru moșteniri personale rămase, care nu erau încă onorate dar erau prevăzute în testamentul lui Ellen White din 1915. Garanta de asemenea asigurarea unor fonduri pentru activitățile anuale la cererea fundației pentru a susține lucrarea celor din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor. 1 Articolul IV se ocupa de administrarea scrierilor și a documentelor. Alegerea secretariatului și a altor membrii ai personalului urma să fie de comun acord iar Conferința Generală urma să plătească salariile și cheltuielile tot de comun acord. Acest articol oferea de asemenea asigurarea existenței unui acces comun la materialele din arhivă pentru cele două părți contractante. Obliga Conferința Generală să asigure membrilor din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor (și succesorilor sau reprezentanților lor) continuarea accesului la bibliotecă și arhive și obliga membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor să permită accesul Comitetului Conferinței Generale (sau reprezentanților lor) la manuscrise și scrisori. În timp ce un astfel de act oficial trebuia să trateze din punct de vedere juridic chestiunile care erau de acum condiții contractuale dintre două părți, clauzele cu privire la acces sugerau faptul că era nevoie de multă grijă pentru a preveni o situație în care una din părți ar putea profita de cealaltă. Faptul că aceste chestiuni chiar trebuiau menționate poate părea oarecum surprinzător. Dar în probleme juridice orice posibilă variantă trebuie să fie menționată. În această privință, aceste detalii din cadrul acordului ar putea fi văzute ca reflectând ceva din tensiunile subtile și ascunse care existau între cele două părți. Ultimul articol avea de-a face cu un acord cu privire la protocolul pentru eliberarea materialelor nepublicate din arhivă. (Anexa II conține o copie a versiunii revizuite în 1934 a acestui contract de vânzare).

Această ultimă secțiune, articolul V, a fost cea care a creat cele mai multe dificultăți și care s-a dovedit a fi o sursă semnificativă de neînțelegeri. Formularea avea de-a face cu problema centrală în discuție legată de „controlul” scrierilor nepublicate și a fost nevoie să treacă mai mulți ani înainte ca să se poată ajunge la un acord amical asupra formulării acestui articol.

Articolul a fost propus pentru prima dată de cei de la Conferința Generală, precizând în cuvinte alese cu multă grijă, faptul că „în folosirea de materiale nepublicate, în armonie cu moștenirea primită de la autorul lor, ei [adică cei din comitetul responsabil pentru administrarea

57

scrierilor] vor fi conduși de sfatul din partea celei de-a doua părți [adică Comitetul Executiv al Conferinței Generale prin intermediul reprezentanților săi] și se vor strădui să lucreze în strânsă legătură cu membrii Comitetului Conferinței Generale”. 2 La doar câteva zile după întâlnire, Watson i-a declarat încrezător colegului său Milton Kern, secretarul Conferinței Generale, faptul că

„condițiile par să fie bine înțelese acum” și că membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor și slujbașii Conferinței Generale au aprobat documentele pentru a fi semnate. 3 Încrederea

sa

a fost însă prematură. Cei din personalul de la Elmshaven au dezbătut între ei nuanțele articolului

V

înainte de întâlnire, conform lui A. L. White, și au plecat de la întâlnire cu înțelegerea conform

căreia formularea articolului garanta cooperarea lor cu Conferința Generală, dar nu îi „lega” de „ordinele” de la Comitetul Conferinței Generale. 4 Astfel, personalul de la Elmshaven a continuat să lucreze, așa cum au făcut și înainte, părând să nu vadă nici un conflict cu spiritul acordului ne-

stenografiat recunoscut în 1925. Acest punct de vedere pare să fi fost întărit în martie, când Francis M. Wilcox, membrul al comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor și editor la Review,

și totodată unul din cei care nu au putut fi prezenți la întâlnirile de la Mountain View, a scris către

cei la Elmshaven afirmând că el nu este de acord să susțină articolul V așa cum a fost formulat original. El nu dorea să admită nici o acțiune care ar diminua puterea de autoritate a corpului membrilor responsabili pentru administrarea scrierilor. 5 Așadar, membrii personalului de la Elmshaven s-au simțit „liberi” să continue să elibereze materiale după cu era necesar, și au continuat să lucreze la compilații deși această „libertate” părea să fi alunecat înspre „licență neautorizată”, conform lui Daniells. Așa cum a menționat el mai târziu în declarația sa către slujbașii Conferinței, cei din personalul de la Elmshaven chiar de la începutul anului 1933 lucrau dincolo de atribuțiile lor prin faptul că nu se consultau așa cum se cerea, nici măcar cu cei din comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor. 6

Între timp, așa cum a fost menționat mai devreme în capitolul 4, W. C. White, simțindu -se

destul de supărat și preocupat pentru stilurile administrative ale lui Branson și Evans a continuat să-

și pregătească compilația de materiale nepublicate asupra pericolelor unei forme de conducere

opresive. El a răspândit materialul în august. O parte din motivul pentru reacția atât de ostilă din partea Conferinței Generale față de acest document neautorizat, trebuie înțeles din prisma contextului anterior despre care Watson a credea că a fost un acord foarte clar stabilit în ianuarie. În

această considerație, ambele părți au înțeles și au acceptat articolul V așa cum a fost formulat și aceasta însemna că astfel de materiale nu puteau fi eliberate fără aprobarea și consfătuirea preliminară cu slujbașii Conferinței Generale.

După spusele lui Arthur White, neînțelegerile se bazau pe memoria lui Watson „legat de lucrurile cu care Conferința Generală ne-a cerut în primul rând să fim de acord în 27 ianuarie 1933”. El a subliniat într-o explicație scrisă către membrii comitetului responsabil pentru scrieri, faptul că „cei care au redactat acest acord ar trebui să-și amintească cu claritate că scopul acestui articol era acela de a asigura colaborarea în activitate, fără a lega însă fiecare detaliu a lucrării fundației de Comitetul Conferinței Generale, lucru despre care cei responsabili de scrieri au considerat că le era imposibil de realizat”. El a declarat că ambele părți au fost de acord cu o reformulare care promitea că fundația „va căuta sfatul Conferinței Generale” mai degrabă decât „fiind condusă de sfatul lor”. Aceasta, a concluzionat el, era „în armonie cu ideea despre comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor așa cum a fost el creat de sora White”. 7 Problema în discuție poate că era legată doar de câteva cuvinte din acel acord dar în cadrul teoriei comportamentului organizațional era, cu toate acestea, o preocupare principală legată de faptul că exact aceste cuvinte aveau de-a face cu problema cheie legată de limitele controlului asupra resursei spirituale care se afla în arhive. Sensibilitatea și importanța crucială legată de formularea acelei fraze arată rolul important al materialelor din arhivă în susținerea „sistemului ideologic” care constituia ceea ce ar putea fi numit „lipiciul” organizației.

O oportunitate de a reformula articolul V a apărut la începutul anului 1934. Urmând sfaturile juridice cu privire la acel acord s-a decis să se facă o serie de schimbări în limbajul documentului care să reflecte faptul că „constituirea într-o formă juridică a fundației a fost realizată de atunci și că

58

se mențin alte mici amendamente editoriale”. 8 Serioasa mustrare adresată lui W. C. White în cadrul Convenției de toamnă din 1933 legat de așa zisa ne-subordonare a concentrat de asemenea atenția asupra nevoii de a reformula limbajul problematicului articol V, secțiunea 1. După spusele lui Arthur White, ca și rezultat al discuțiilor care au urmat, ambele părți au căzut de acord pentru formularea revizuită care avea ca scop „liberalizarea acordului”. Fundația trebuia să se apere de promisiunea de a se lăsa „condusă de” sfatul Comitetului Conferinței Generale, a scris el, dar putem promite să ne „consfătuim” cu cei de la Conferința Generală fără să fim legați de „promisiuni care nu sunt în armonie cu intențiile celei care a înființat fundația”. Arthur White a declarat că schimbarea a primit aprobarea fraților Watson, Shaw și Wilcox cât și a personalului de la Elmshaven”. 9 Din punctul de vedere al lui Arthur White, vechea formulare era de așa natură încât „un avantaj nedrept ar fi putut fi obținut de una din părțile contractante”.

Problema revizuirii formulării era de o importanță vitală pentru cei de la Elmshaven deoarece W. C. White și personalul considerau că au fost tratați destul de dur în privința problemei

eliberării materialelor din „Sfaturi repetate adesea

bazele „acuzației de ne-subordonare” care erau puse pe seama lui W. C. White, trebu iau căutate în formularea originală a articolului V, și nu în versiunile revizuite. Personalul de la Elmshaven, după reflectări ulterioare, considera aceste lucruri ca fiind foarte nedrepte. Apărarea extinsă a tatălui său de către Arthur White, în scrisoarea sa către Comitetul celor responsabili de scrieri, căuta să-i informeze că ei ar trebui să „păzească” interesele fundației și să îi apere pe membrii ei împotriva oricărei încălcări viitoare a încrederii acordate lor. 10

Înțelegerea celor de la Elmshaven era că

”.

Până în 31 iulie, membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor și nou- constituitul Comitet Operațional, împreună cu reprezentanții Conferinței Generale, erau gata să voteze discutabilul articol V reformulat. Dar problema încă nu avea o rezolvare. Pe parcursul întâlnirii acest articol a fost din nou supus criticii din partea reprezentanților Conferinței Generale. Atât W. A. Spicer cât și M. E. Kern recomandau insistent revizuiri suplimentare. Ceea ce Conferința Generală propunea acum era înlocuirea formulării articolului V, secțiunea 1 cu o formulare care suna așa: „Trebuie să existe un acord comun între cele două părți înainte de eliberarea și răspândirea tuturor materialelor noi”. 11

Reformularea propusă inversa conținutul clauzei cu a cărei „liberalizare” au fost înainte de acord, și a stârnit o dezbatere prelungită în comitetul celor responsabili pentru administrarea scrierilor. Lor nu le plăceau defel restricțiile impuse de formularea legată de „publicare/eliberare” și de „răspândire”. Astfel, comitetul operațional de la Elmshaven a propus o altă revizuire care să acorde mai multă libertate de acțiune. Propunerea lor spunea: „Trebuie să existe un acord mutual între cele două părți înainte de publicarea și răspândirea universală a tuturor materialelor noi”. Evitarea cuvântului „eliberare” le permitea să răspândească în mod liber materiale fără ca acestea să fie în mod necesar publicate. Fără o asemenea flexibilitate, susțineau ei, era imposibil pentru membrii comitetului responsabil pentru administrarea scrierilor să-și desfășoare lucrarea lor obișnuită. Acceptarea acestei modificări a condus la reformularea întregii secțiuni de sub articolul V. Aceasta spunea acum: „în folosirea de materiale nepublicate, el [adică Comitetul responsabil pentru administrarea scrierilor] își va desfășura activitatea în armonie cu moștenirea lăsată de autorul lor, și în consfătuirea cu cea de-a doua parte [Comitetul Conferinței Generale]. Și este de acord mai departe că va exista un acord comun între cele două părți înainte de publicarea și răspândirea universală a tuturor materialelor noi”. Încăierarea verbală, într-un anumit sens, concentra în mod clar problemele teologice și de hermeneutică implicate. Custozii legalii erau responsabili pentru grija și eliberarea materialelor textuale. Acest lucru era clar. Dar nu trebuia oare să fie rolul bisericii prin reprezentanții săi aleși, acela de a spune care sunt nevoile bisericii, hotărând astfel ce materiale ar trebui să fie publicate și răspândite pentru a veni ca răspuns la acele nevoi? Ambele părți părând a fi satisfăcute acum de faptul că formularea răspundea în mod adecvat atât nevoii de a rămâne credincioși moștenirii lăsate de Ellen White cât și nevoia de control a bisericii, prin intermediul Conferinței Generale, ajustările finale din contract au fost aprobate în noiembrie 1934. 12 Însă tot nu erau cu toții mulțumiți.

59

Era evident faptul că unele persoane de la Conferința Generală nu erau încă mulțumiți din perspectiva înțelegerii pe care ei o aveau asupra eclesiologiei, că măsura controlului specificată în acord ar trebui să fie socotită în așa fel încât să-i asigure bisericii un rol adecvat, de supraveghetor, ca organism ce funcționează prin reprezentanții ei. Ei considerau că era necesară o protecție suplimentară și că politica de eliberare a manuscriselor trebuia să fie întărită mai mult, poate printr-